Ion

comentariu literar

Încadrată cronologic în perioada interbelică, proza lui Liviu Rebreanu (1885-1944) se

constituie din acumulări succesive în timp, începând cu nuvelele („Proștii”, „Răfuiala”,
„Nevasta”) și până la marile sale creații romanești: „Ion”(1920 ), „Pădurea spânzuraților”și
„Răscoala”.
Cea mai importantă particularitate a romanelor lui Rebreanu este deschiderea către
modern. Astfel, analiza trăirilor sufletești ale personajelor (neliniștea, obsesia, mustrările de
conștiință), studierea instinctelor primare, sondarea adâncimilor obscure ale psihologiei
colective, prezentarea gândurilor omului aflat în fața morții și alte trăsături, fac din Liviu
Rebreanu ctitorul romanului romanesc modern. Aspirația spre echilibru, monumentalitatea și
frustrările tragice situează opera lui Rebreanu în rândul marii proze românești.
Tema romanului o constituie patima pentru pământ a unui tânăr țăran și consecințele
tragice ale acesteia. În plan tematic conex se află destinul femeii în lumea tradițională, statutul
intelectualului, rolul familiei în evoluția individului, iubirea, moartea.
Alcătuit dintr-un singur cuvânt, titlul are „sobrietatea coloanelor dorice”. Numele
protagonistului se arcuiește astfel peste întreg romanul.
Structura romanului este simetrică, rotundă. În realizarea acesteia contribuie mai multe
elemente de compoziție: imaginea drumului (simbolic-întâlnită la începutul și la sfârșitul
romanului), titlurile celor două părți ale romanului, ce denumesc dominantele lui Ion, titlurile
primului și ultimului capitol („Începutul” și , respectiv, „Sfârșitul”), ca și cele două scene ale
horei (care deschid și închid acțiunea cărții).
În cele două părți ale romanului, cu titluri metaforice - „Glasul pământului” și „Glasul
iubirii”- sunt dezvoltate două planuri narative: cel al vieții țărănești și al intelectualității
satului.
. Ca si Lev Tolstoi în romanul „Război și pace”, Rebreanu și-a organizat acțiunea pe
două planuri narative, care se întretaie. Primul dintre acestea surprinde momente din viața
țărănească și are drept temă problema pământului; în interiorul său se consumă destinele
lineare și dramatice ale familie Glanetașu, a lui Vasile Baciu și al fiicei sale Ana, al Floricăi, a
lui George Bulbuc, a Savistei și multe altele. Cel de-al doilea plan narativ surprinde aspecte
din viața intelectualilor satului (reprezentați prin învățătorul Zaharia Herdelea și preotul
Belciug) și are drept epicentru tema problemei naționale a românilor transilvăneni. Legătura
dintre aceste planuri se realizează prin alternanță, în timp ce fragmentele narative sunt
înlănțuite.
Acțiunea debutează într-o duminică de vară, când tot satul era adunat la horă, în curtea
văduvei lui Maxim Oprea. Scena având rol de expozițiune, constituie o veritabilă pagină
monografică, în Pripas, ritualurile fiind păstrate din vechime. Printre tinerii aflați la horă se
găsește și Ion al Glanetașului, flăcău harnic, dar sărac, întrucât tatăl său își înstrăinase
pământurile, iar Ion iubea cu patimă pământul încă de mic copil (intriga). Ajuns la vârsta
deciziilor de viitor, acesta își dă seama că nu poate ieși din sărăcia moștenită de la părinții săi
decât forțându-și destinul să apuce o altă cale. După ce ezită între cele două „glasuri”, care nu
pot coexista în armonie - patima de pământ și iubirea pentru Florica - flăcăul își croiește
deliberat drumul către inima Anei, fiica lui Vasile Baciu, a cărei zestre l-ar fi făcut să uite de
toate umilințele suferite. Chiar și Ion își dădea seama că astfel va pierde iubirea Floricăi „fata
văduvei lui Maxim Oprea, cu care se ținuse până acuma, puțin posomorâtă, dar și frumoasă ca
oricând”. Numai că Florica n-avea pământul pe care Ion și-l dorea cu ardoare.
 Episoadele care articulează, în succesiunea lor, opțiunea de viață a lui Ion („glasul
pământului”), au ca nuclee epice hora (unde Ion, deși lider al tinerilor din sat, este jignit de
Vasile Baciu, care îl numește „sărăntoc”), încăierarea cu George (pe care-l percepe ca pe un
rival), seducerea Anei (urmată de negocierea zestrei prin intervenția preotului Belciug) și
nunta, încheind astfel prima partea a romanului. Cea din urmă scenă menționată, reprezintă,
de altfel, apogeul lui Ion.
În a doua parte a romanului, intitulată sugestiv „Glasul iubirii”, este urmărită evoluția
personajului după căsătoria cu Ana, dar și drama acesteia, care înțelege că s-a complăcut într-
o iluzie. Dacă la început eroul trăiește ghidat de euforia noului său statut („Două
săptămâni după nuntă, mulțumirea stăpâni trufașă sufletul lui Ion.”), însă la scurt timp după
aceasta începe să-și dea seama de nefericirea lui, iar gândul îi zboară iarăși la Florica („În
inimă îi răsărea însă deseori Florica, înnebunindu-i sângele...”). Pe Ana o vede „parcă mai
urâtă ca înainte” și, pe fondul frustrării că nu a reușit să obțină întreaga avere a lui Vasile
Baciu, Ion începe să o bată și să o jignească frecvent („Neputându-se potoli altfel, bătea
deseori pe Ana. Acum o ura.”). Vestea căsătoriei Floricăi cu George Bulbuc îi adâncește și
mai tare nefericirea, deși între timp dobândise toate pământurile socrului său. La nunta celor
doi , Ion este surprins având ochii „înfipți ca niște lipitori în Florica”. Anticipând
deznodământul, Ion se împrietenește cu George și astfel o vede mai des pe Florica, iar Ana,
care află acest lucru de la Savista, se spânzură. La scurt timp, moare și copilul, Petrișor, iar
Ion se simte iarăși liber. După scena de dragoste petrecuta în câmp, sub același măr, unde
Ana, cu un an înainte, își născuse copilul, Ion își jură să o recâștige pe Florica („Ba se
poate!...Să știi bine că fac moarte de om”), ceea ce îi va pricinui, în final, moartea.
Secvența sărutării pământului justifică atât întreaga creație romanescă-reprezentând și
punctul genezic al acesteia -, cât și toate deciziile protagonistului, conturând deopotrivă
blestemul și privilegiul lui Ion. Scena constituie, totodată, o pagină descriptivă și psihologică,
prin care autorul dezvăluie, în mod subtil, mecanismele interioare ale unei vieți
disputate de două patimi, ce devin acum una.
O altă secvență semnificativă, care desăvârșește profilul personajului principal,
adâncind drama acestuia, este cea a morții. În mod foarte original, Rebreanu ilustrează scena
din două perspective: a lui George și a lui Ion. Utilizând stilul indirect liber, sfârșitul
romanului îi este atribuit lui George, pentru că în mintea sa acesta gestionează momentul
întoarcerii acasă , cu gândul de a se răzbuna pe vechiul rival. Bărbatul se mișcă parcă automat,
ca un mecanism dereglat, care lovește cu unică dorință de ucidere:„George izbi a doua
oară. Sapa vâjâi în aer... Lovi a treia oară, fără a-și mai da seama unde”. La polul opus, scena
dobândește profunzime și dramatism, pe care numai iminența morții le poate genera. Ion nu e
neapărat redus la instinctul de supraviețuire, ci rămâne același bărbat orgolios și demn, care
ar vrea să-și controleze sfârșitul, așa cum și-a hotărât „începutul” devenirii: „Mor ca un
câine!”.
Cronică obiectivă a vieții țărănești, romanul „Ion” își găsește punctul de echilibru în
imaginea protagonistului, construită de autor veridic și minuțios, astfel încât, pentru prima
dată în literatura noastră, țăranul nu mai este numai o ființă-decor într-un ansamblu narativ
orientat către alte teme, ci un individ complex, contradictoriu, străbătut de trăiri profunde , a
cărui patimă pentru pământ ordonează întreg edificiul românesc.
Oglindind principiile modernismului lovinescian privind teoria imitației și pe cea a
sincronismului, Liviu Rebreanu este creatorul unei adevărate capodopere, în care viața este
transformată în univers ficțional, dar și ficțiunea are influență asupra realității. Prezentând
autentic o lume în care personajele au destine dramatice, reprezentând caractere umane ale
realității, romanul „Ion” se încadrează în modernismul interbelic.