1.

TEHNOLOGII DE CREŞTERE A ANIMALELOR

1.1 TEHNOLOGIA CREŞTERII BOVINELOR

1.1.1. Importanţa creşterii bovinelor

Creşterea bovinelor reprezintă una din principalele ramuri de producţie
animală care ocupă şi va ocupa locul prioritar în această economie. Valoarea
economică a creşterii bovinelor reprezenta 30,2% din totalul producţiei animale şi
10,3 % din cea a producţiei agricole. Importanţa creşterii lor este dată de
produsele şi subprodusele deosebit de valoroase cum ar fi laptele, carnea, pieile,
sângele, coarnele, unghiile, părul etc. şi gunoiul de grajd ca produs secundar, dar
foarte valoros pentru fertilizarea solurilor. Totodată bovinele oferă forţa de
tracţiune animală, ca sursă energetică neconvenţională.
Creşterea bovinelor este importantă şi prin aceea că folosesc mai bine
furajele fibroase şi suculente precum şi toate produsele secundare vegetale, iar
printr-o serie de subproduse ce rezultă de la prelucrarea laptelui ajută la hrănirea
raţională a altor specii de animale contribuind la rentabilizarea creşterii acestor
animale de fermă.
Sunt animale erbivore, rumegătoare cu o producţie medie anuală de lapte, la
noi, cuprinsă între 965 litri (1938) şi 2350 l. După ultimele date, producţia medie
de lapte în ţările dezvoltate a atins valori foarte ridicate (7594 l – Israel); 6048 l –
SUA) dar în ţările în curs de dezvoltare valori foarte mici (220 l – Etiopia; 450 l –
Kenya).
În ce priveşte carnea de bovine, aceasta a ocupat până în anii ’80 primul loc
în asigurarea consumului mediu de proteină animală, aproape pe tot globul
(excepţie Orientul apropiat şi Extremul Orient), iar în prezent ocupă locul II, după
carnea de porc. Creşterea producţiei de carne de bovine are la bază atât sporul
efectivelor valorificate cât şi ridicarea greutăţii medii a carcaselor.

1.1.2. Clasificarea raselor de taurine

Rasele de taurine se pot clasifica după mai multe criterii şi anume:
 după provenienţă:
- rase locale;
- rase de import.
 după producţia principală dată:
- rase pentru lapte: Jersey, Angler;
- rase pentru carne: Hereford, Santa Gertruda, Limuzin etc.
- rase mixte: Bălţata românească, Brună, Siemmental etc.
- rase de tracţiune: Sura de stepă
 după gradul de ameliorare
 - rase primitive: neameliorate, cu producţii mici;
- rase ameliorate: - cele îmbunătăţite de om;
- rase perfecţionate: se caracterizează printr-un nivel de
producţie foarte ridicat în direcţia producţiei principale.
Conform Programului de ameliorare, în zonarea de perspectivă, structura de rasă a
efectivului matcă va cuprinde 43% Bălţată românească, 32% Brună şi 25%Bălţata cu
negru românească.

1.1.3 Creşterea viţeilor şi a tineretului taurin

Gestaţia la bovine durează 285 de zile.
Producţiile ce se obţin de la această specie de animale depind de grija
acordată viţeilor imediat după fătare, prevenind pierderile prin îmbolnăvire şi chiar
mortalitatea. Măsurile cele mai eficiente în această direcţie sunt legate de modul
cum se face îngrijirea, adăpostirea şi hrănirea.
Prima şi cea mai importantă măsură este cea legată de administrarea
colostrului în prima oră după fătare, dar nu mai mult de 4 ore de la aceasta,
pentru că stomacul viţelului numai în această perioadă poate să absoarbă
complet anticorpii colostrali. Este bine ca apoi viţelul să fie lăsat să sugă de la
mama sa cel puţin 24 de ore, dar şi mai bine ar fi ca el să rămână cu mama sa
cam o săptămână. În primele 14 zile după fătare viţelul se alăptează de 3 – 4 ori
pe zi astfel: în prima săptămână trebuie hrănit numai cu lapte de la mama sa; în a
doua săptămână se poate hrăni şi cu laptele provenit de la alte vaci; substituenţii
de lapte, tip “Inlavit” “Larovit” sau alte tipuri se pot folosi numai din a 3–a
săptămână, până la înţărcare. Practic, începând din a doua sau a treia zi de la
fătare viţeii primesc, obligatoriu, alături de lapte sau înlocuitori ai acestuia fân de
cea mai bună calitate (frunză lucernă, trifoi), pe un grătar la nivelul viţelului şi
furaje concentrate constituite din nutreţuri combinate complete sau amestec
furajer-concentrat (făină de porumb, de orz, de grâu + nucleu proteino-vitamino-
mineral, procurat din centre specializate de desfacere a acestora).
În ce priveşte apa, ea este vitală şi trebuie să fie tot timpul proaspătă.
Pentru această perioadă, de la fătare şi până la înţărcare, se recomandă
folosirea schemelor de nutriţie prezentate în tabele 6.1, 6.2 şi 6.3

Tabelul 1.1
Schema de alăptare a viţeilor cu suptul de la vacă până la 7-10 zile după fătare
Substituenţi (l) Total
Lapte
Vârsta în pe Concentrate Fân
Colostru (l) integral
zile
(l) dim. prânz seara zile combinate vitaminos
(l)
0-6 6-7 - - - - 6-7 - -
7-10 - 6 2 2 2 6
11-15 - - 2 2 2 6 La discreţie
16-20 - - 2 2 2 4(6)
21-45 - - 2,5 - 2,5 5,0
46-56 - - - 2 - 2

Tabelul 1.2
Schema de hrănire a viţeilor cu lapte integral şi smântânit
Lapte integral (l) Lapte smântânit (l) Concentrate
Vârsta Colostru
combinate +
în zile (l) dim. prânz seara dim. prânz seara
fân vitaminos
0-6 6-7 - - - - - - -
7-15 - 2,5 2 2,5 - - -
16-20 - 2 1 2 - - -
21-30 - 2,5 - 2,5 1 - 1 La discreţie
31-40 - 1,5 - 1,5 1,5 - 1,5
41-50 - 1,0 - 1,0 3,0 - 3,0
51-56 - - - - 3,0 - 3,0
Total 36-42 188 180

Tabelul 1.3
Schema de hrănire a viţeilor cu substituent de lapte
Substituenţi lapte (l) Total Concentrate
Vârsta în Colostru
pe zi combinate +
zile (l) dim. prânz seara
(l) fân vitaminos
0-5 6-7 - - - 6-7
6-10 - 2 - 2 4
La discreţie
11-25 - 2,5 - 2,5 5
36-56 - - 2 - 2

Total substituent lapte praf 15,5 kg

Total substituent lapte reconstituit 155 litri
Aceste scheme de hrănire cu substituenţi constituie sisteme moderne,
intensive de hrănire a viţeilor.
În afară de aceste sisteme moderne în hrănirea viţeilor, după perioada
colostrală, se vor folosi sistemele clasice sau tradiţionale cu variantele:

 hrănirea cu lapte integral – viţeii sug până la înţărcare de 3-4 ori/zi câte 1-1,5 l
lapte, deci 450 – 600 l lapte pe toată perioada;

 hrănirea cu lapte integral şi smântânit care necesită cca. 180-250 l lapte

integral + 400 – 500 l lapte smântânit + 150 – 200 kg concentrate, fibroase şi
suculente la discreţie;

 hrănirea cu lapte normalizat variantă în care se foloseşte lapte cu 2% sau

2,4% grăsime obţinut prin amestecarea laptelui smântânit cu o anumită
cantitate de lapte integral.
 Alăptarea se poate face natural (de la mamă sau la vaci doici) sau artificial
(la găleată , biberon sau în grup la instalaţii mecanice.
Pentru alăptarea artificială laptele trebuie adus la temperatura de 37-38 0 C,
vasele folosite trebuie bine spălate şi dezinfectate. Alăptarea trebuie făcută
obligatoriu la ore fixe.
Întreţinerea viţeilor sugari cuprinde două perioade: de profilactoriu şi de boxe
comune.
Profilactorul este un adăpost special, amenajat lângă maternitate, uneori
făcând corp comun cu aceasta, în care se ţin viţeii, în boxe individuale, până la
vârsta de o lună (după unii specialişti 15 – 20 zile). După această perioadă viţeii
sunt trecuţi în adăposturi speciale “creşele de viţei”, în boxe comune pentru 15-20
viţei, asigurând pentru fiecare viţel o suprafaţă de 1,7 m 2. În aceste boxe viţeii
rămân până la 6 luni. Hrănirea se face la iesle (jgheaburi) asigurându-se un front
de furajare de 0,35 m pentru fiecare viţel. Microclimatul trebuie să fie
corespunzător (18-200C), boxele dotate cu grătare pentru fân, jgheab pentru
concentrate şi adăpătoare automată (cu suzetă sau flotor). Creşele sunt
prevăzute cu padocuri pentru scoaterea viţeilor afară, dar numai pe timp
favorabil.
În ultimul timp s-au introdus, într-o serie de unităţi, boxele individuale din
afara adăpostului, acestea având avantajul posibilităţii de mişcare, furajare la
discreţie, viţeii stau în aer liber, dar sunt izolaţi, feriţi de curenţii de aer.
Acestea sunt confecţionate din laţi de lemn şi baloţi de paie şi se amplasează
la marginea fermei, pe un teren permeabil şi uşor înclinat.
Înţărcarea se face la vârste diferite funcţie de destinaţia viţeilor (scopul
creşterii) şi sistemul de hrănire practicat. În cazul folosirii sistemului tradiţional de
hrănire înţărcarea se face la 4 luni, pentru viţeii destinaţi îngrăşării şi la 5 – 6 luni
pentru cei destinaţi reproducţiei. În cazul utilizării metodelor moderne de hrănire
se poate face înţărcarea precoce la 6 – 8 săptămâni. După înţărcare se face
separarea pe sexe, iar viţeii trec în categoria tineret taurin între 6 luni şi 2 ani.
Tineretul taurin este crescut, pentru reproducţie sau pentru îngrăşare, în
vederea realizării producţiei de carne.
Tineretul taurin cuprins între 6 luni – 2 ani se întreţine în stabulaţie, iarna (mai
ales liberă) şi la păşune, vara. Dacă se foloseşte stabulaţia obişnuită, viţelele
trebuie scoase la plimbare 1,5 – 2,5 ore. Se recomandă stabulaţia liberă, în
adăposturi închise, în care fiecare animal să aibă o cuşetă pentru hrănire şi
adăpare. Se pot folosi şi adăposturi semideschise, ambele categorii de
adăposturi oferind suficient spaţiu de mişcare în sistemul de întreţinere nelegat.
Tăuraşii de prăsilă (reproducţie) se ţin în boxe individuale spaţioase ce asigură
condiţii optime de mişcare. Vara se recomandă taberele de vară atât pentru
femele cât şi pentru masculii de producţie.
După vârsta de 6 luni atenţie mare se acordă tineretului femel pentru prăsilă
care vara, în taberele de vară, primesc peste masa verde (15 – 35 kg/zi) un
supliment de furaj concentrat (1,5 kg/zi) şi supliment PVM (0,5 kg/zi). În timpul
iernii hrana de bază trebuie să fie constituită din suculente (7-10 kg/zi siloz,
morcovi + sfeclă furajeră 2,5 – 3,0 kg) şi fibroase de bună calitate (fân lucernă 3 –
4 kg/zi) iar pentru completarea raţiei, furaje concentrate (uruieli cereale 1,0 kg/zi)
şi supliment PVM (1 kg/zi).
În perioada 12 – 18 luni hrănirea femelelor (viţelelor) este diferită de cea a
masculilor (tăuraşilor). Viţelele se hrănesc în continuare cu raţii bogate în
suculente (15-20 kg/zi siloz + 5-8 kg/zi rădăcinoase) şi fibroase (3-4kg/zi lucernă,
trifoi) iar dacă acestea sunt de calitate foarte bună se poate renunţa la
concentrate.
Vara, masa verde cosită ar trebui să fie la discreţie. Dacă calitatea furajelor
este mai slabă iarna se adaugă uruieli de concentrate cultivate (1 kg/zi) şi
supliment P.V.M. (0,5 kg/zi) iar vara atât uruielile cât şi concentratul PVM se
administrează în cantităţi de 0,5 kg/zi.
La hrănirea tăuraşilor trebuie avut în vedere ca furajele folosite să nu
determine dezvoltarea exagerată a abdomenului. Iarna ei vor primi 3 – 4 kg fân,
10 – 15 kg/zi siloz şi 2,5 – 4 kg/zi concentrate iar vara fibroase şi masă verde în
cantităţi moderate şi concentrate.
Raţia de hrană se distribuie în 3 tainuri.

1.1.4. Tehnologia creşterii vacilor de lapte

Întreţinerea vacilor de lapte
În condiţiile ţării noastre vacile de lapte se întreţin astfel:
vara: - în stabulaţie – în grajd;
- la păşune, în tabără de vară;
- sistem mixt.
iarna: - în stabulaţie obişnuită
- în stabulaţie liberă.
În stabulaţie, vacile pot fi ţinute legat, în adăposturi clasice, sau pot fi libere.
În sistem legat animalele pot fi supravegheate mai atent dar este costisitor,
necesită multă forţă de muncă. Acest sistem trebuie completat cu plimbarea
animalelor obţinându-se rezultate mulţumitoare. În stabulaţie liberă, cu variantele
adăposturi închise şi semideschise (aceasta din urmă nu dă rezultate bune în
ţara noastră din cauza frigului) vacile ies din adăpost şi consumă, la discreţie,
furajele depozitate la unul din capetele adăpostului. În principiu întreţinerea
legată (mai ales fără aşternut) se recomandă în fermele mici, care nu
achiziţionează animale din exterior sau achiziţionează animale slabe destinate
recondiţionării sau îngrăşării semiintensive. Dar, odată cu dezvoltarea fermelor
specializate şi creşterea dimensiunilor lor, care necesită o creştere a
productivităţii muncii şi o reducere a eforturilor muncitorilor, s-a extins întreţinerea
liberă.
În afara acestor sisteme experienţa a demonstrat eficienţa creşterii şi
exploatării vacilor de lapte în complexe industriale sistem ce prezintă o serie de
avantaje şi anume:
 - conduce la creşterea productivităţii muncii, unui muncitor revenindu-i 30
– 50 capete, faţă de 10 – 12 capete în sistem obişnuit;
- utilajele şi instalaţiile mecanice precum şi suprafeţele agricole sunt
folosite mai intens (100 ha arabil revin la 100 – 200 capete faţă de 40 –
50 capete în sistem obişnuit);
- animalele sunt exploatate mai intens;
- procesele de muncă se pot mecaniza integral, în unele cazuri mergând
până la automatizare.
În ţara noastră s-au construit complexe industriale pentru producţia de lapte
cu întreţinere legată (de capacitate mare – 2000 – 3000 capete) şi cu întreţinere
nelegată, liberă, cu adăposturi semideschise şi închise (cu capacităţi de 512 –
1120 capete).
Aceste complexe au în componenţă maternităţi şi profilactorii, grupuri de
mulgere, (complexe cu cuşete şi spaţii separate pentru hrănire şi muls) şi clădiri
anexe (bucătării furajere, depozite, silozuri, clinică veterinară etc.
Adăparea se face cu ajutorul adăpătorilor automate iar hrănirea în jgheaburi.
În hrănirea vacilor de lapte trebuie folosite furaje care stimulează secreţia
laptelui în special suculente şi fânuri de calitate. Întrucât prin lapte se elimină
cantităţi foarte mari de săruri minerale, ceea ce determină o slăbire generală a
rezistenţei la boli şi decalcifierea scheletului etc., acestea trebuie obligatoriu
administrate în raţia zilnică. În acest scop cele mai indicate sunt amestecurile
minerale complexe preparate în FNC-uri, care intră în compoziţia suplimentului
proteino-vitamino-mineral (P.V.M). De asemenea, în hrănirea vacilor de lapte
trebuie să se ţină seama de greutatea corporală, producţia de lapte, calitatea
(%grăsime), vârsta, starea fiziologică etc.
În timpul iernii hrana cuprinde în proporţie de 80-85% suculente (siloz 25-30
kg/zi, sfeclă 2-4,5 kg/zi), şi fibroase (3 – 15 kg/zi fân leguminoase şi graminee, 3
– 5 kg/zi grosiere preparate), restul de 15-20% fiind concentrate (2 – 4 kg/zi
uruieli de cereale, tărâţe, şroturi şi supliment PVM) sau 2 – 4,5 kg siloz de ştiuleţi
de porumb cu pănuşi + supliment PVM. Adăparea, în timpul iernii, este foarte
importantă, pentru 1 kg substanţă uscată din furaje se calculează 4 – 6 l apă (t 0
apei 10 – 120 C).
Vara nutreţul verde este hrana de bază fiecare vacă consumând zilnic 45 –
60 kg masă verde la care se adaugă 2 – 3 kg grosiere şi 1-3 kg amestec de
fermă (concentrate) sau supliment PVM.
În condiţiile fermelor din ţara noastră se aplică hrănirea diferenţiată a vacilor
de lapte, în funcţie de nivelul lor productiv, împărţind raţia globală în raţia de
bază, alcătuită doar din fibroase şi suculente, care să acopere necesarul de
întreţinere pentru o producţie medie de 5 – 10 l lapte pe zi şi suplimentul de
producţie, format din amestecuri de concentrate, din siloz din ştiuleţi de porumb
cu pănuşi + amestec PVM, care se va administra în cantităţi variabile cu
producţia de lapte realizată de animal. În vederea acestui mod de furajare vacile
vor fi împărţite pe grupe de furajare, iar pe tăbliţa matricolă a fiecărei vaci se va
nota producţia de lapte şi cantitatea de supliment ce trebuie să i se administreze.
Raţia de hrană se administrează în 3 tainuri astfel: concentratele se dau într-
un singur tain dimineaţa sau la prânz, dacă nu depăşesc 2 kg/zi; în două tainuri
dacă se administrează 3 – 5 kg/zi sau în trei tainuri dacă concentratele depăşesc
6 kg/zi. Silozul de administrează întotdeauna după muls, dimineaţa şi la prânz.
Grosierele se administrează numai seara iar fânurile se pot administra în 3 tainuri
sau numai dimineaţa şi seara.

 Mulsul raţional al vacilor

O operaţie foarte importantă de care depinde cantitatea şi calitatea laptelui
obţinut este mulsul. El trebuie executat intens, metodic, rapid şi asociat cu un
masaj. Pentru efectuarea lui trebuie avute în vedere următoarele etape:
pregătirea vacilor, pregătirea mulgătorilor şi mulsul propriu-zis. Pregătirea vacilor
constă în curăţenia sumară a locului de muls, toaleta ugerului şi a regiunilor
corporale învecinate. Ugerul se spală cu apă caldă şi se şterge cu o cârpă curată.
Mulgătorul trebuie să se spele pe mâini, cu apă caldă şi săpun, şi să poarte
halate curate. Bruscarea sau lovirea vacii este interzisă pentru că determină
oprirea laptelui. Mulsul presupune un masaj al ugerului în două – trei reprize cam
1 – 3 minute.
Întrucât mulsul manual reclama multă forţă de muncă şi consum mare de
energie, fiind foarte obositor, s-a extins mulsul mecanic care poate fi efectuat la
stand (la găleată, la bidon şi “Pipe-line”) sau în săli de muls (tip “tandem”, tip
“coadă de peşte”, tipul “rotativ” - rotolactorul).
Mulsul mecanic conduce la reducerea necesarului de forţă de muncă la cel
puţin jumătate faţă de necesarul la mulsul manual, creşterea productivităţii
muncii, reducerea efortului fizic al mulgătorului, la obţinerea unui lapte igienic etc.
Ca dezavantaj al mulsului mecanic amintim o frecvenţă mai mare a apariţiei
bolilor de uger.
Regulile unui muls raţional sunt:
 să se execute întotdeauna la aceleaşi ore;
 pregătirea animalelor şi mulgătorilor este obligatorie pentru obţinerea
unui lapte igienic;
 să se execute cât mai rapid şi cât mai complet, altfel producţia scade şi
se creează, prin laptele rămas în uger medii favorabile de înmulţire a
microorganismelor patogene; în timpul mulsului trebuie să se păstreze o
linişte deplină, fără zgomote care determină reţinerea laptelui.
 înainte de muls nu se va hrăni animalul cu siloz pentru a nu imprima gust
şi miros specific laptelui;
 înainte de muls se face aerisirea adăpostului;
 numărul de mulsori zilnice depinde de perioada de lactaţie şi de producţia
de lapte. Astfel, în prima lună după fătare mulgerea se face de 3 ori pe zi,
 iar în continuare se vor mulge de 3 ori pe zi numai vacile care dau peste
15 l lapte pe zi, celelalte mulgându-se numai de 2 ori.
 intervalul dintre mulsori să fie pe cât posibil egal; dacă nu se poate
respecta această regulă, acest interval nu trebuie să fie mai mare de 12
ore sau mai mic de 4 ore.

1.1.5. Tehnologia îngrăşării taurinelor

În obţinerea producţiei de carne, la noi în ţară se au în vedere ca obiective
sporirea cantităţii, îmbunătăţirea calităţii şi scăderea costului de producţie.
Sporirea cantităţii de carne are în vedere recomandarea sacrificării tineretului
numai după ce a atins greutatea de 400 kg, iar animalele adulte să fie sacrificate
numai după o recondiţionare prealabilă. Îmbunătăţirea calităţii cărnii se realizează
prin folosirea metodelor intensive şi semiintensive de îngrăşare care conduc la
obţinerea unei cărni fragede şi bineînţeles creşterea unor rase selecţionate în
această direcţie.
În îngrăşarea taurinelor se folosesc trei sisteme: intensiv, semiintensiv şi
extensiv.
Îngrăşarea intensivă urmăreşte realizarea unor sporuri zilnice mari, în
condiţii de eficienţă economică maximă. Furajarea este diferenţiată pe faze de
creştere, viţelul fiind preluat din primele zile de viaţă. Sistemul de întreţinere
urmăreşte limitarea mişcării pentru a micşora consumul de energie, adăpostul
asigurând un microclimat optim şi un înalt grad de mecanizare.
Sunt cunoscute două variante ale acestui sistem de îngrăşare şi anume:
“baby-beef” şi “îngrăşarea pentru carne albă”. Datorită costului ridicat şi greutăţii
corporale reduse la sacrificare, la noi, aceste variante, cu excepţia “baby-beef
normal” nu se mai practică.

Tabelul 1.4
Hrănirea viţeilor în sistemul baby-beef precoce şi normal
Fazele “baby-beef precoce” Fazele “baby beef normal”
Specificaţia I II III IV I II III IV
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Durata îngrăşării 131- 220- 71- 131-
70 71-130 1-70 220-396
(zile) 220 310 130 220
Consumul de
35 - - -- 35 - - -
lapte colostral (l)
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Substiment lapte
36 - - - 36 - - -
(kg)
Calf starter (kg) 45 170 358 650 45 170 133 480
Granule de fân
15 60 180 180 15 60 - -
tocat (kg)
Nutreţ însilozat - - - - - - 930 3470
 Îngrăşarea baby-beef are 3 moduri de aplicare: baby-beef ultraprecoce, precoce
şi normal.

Baby-beef ultraprecoce se foloseşte în unele ţări pentru producerea cărnii

albă-roză. Viţeii se sacrifică la 220 zile când ating 250 kg.
Baby-beef precoce şi baby-beef normal urmăreşte ca la sacrificare (310 zile)
să atingă greutatea de 350 kg respectiv peste 450 kg la 16 – 18 luni. Aceste
metode, cu cele patru faze, sunt prezentate în tabelul 6.4. Cele patru faze sunt: I
– a de alăptare înţărcare; faza a II-a de pregătire pentru îngrăşare; faza a III-a de
creştere şi îngrăşare; faza a IV-a de finisare.
Viţeii sunt ţinuţi în adăposturi speciale, în boxe comune de 15-25 capete, cu
ventilaţie activă şi încălzire în timpul iernii (minim 16 – 180) pentru fazele I şi II.
În practica creşterii taurinelor se procedează şi la îngrăşarea viţeilor ce
urmează să se sacrifice la vârsta de 5-12 săptămâni. Hrănirea se face numai cu
lapte integral (pentru cei sacrificaţi la 5 săptămâni) şi cu lapte integral şi
smântânit (pentru cei sacrificaţi la 12 săptămâni). La sacrificare viţeii ating 60-70
kg, respectiv 120-130 kg.
Îngrăşarea pentru carne albă denumită “ultra baby-beef” urmăreşte creşterea
viţeilor sugari până la 90 – 110 zile, când trebuie să atingă 120 – 150 kg pe baza
unor sporuri zilnice de 1200 – 1300 g. Hrănirea se face în sistem exclusiv lactat,
folosind colostru în primele 7 – 10 zile iar apoi, până la sfârşit, înlocuitori sau
substituenţi de lapte. Întreţinerea se face în boxe individuale foarte strâmte
(1,20/0,6/1,10 m) cu luminozitate redusă, temperaturi de 18-200 C şi umiditate de
70%. Se obţine o carne fragedă, suculentă, de culoare roz deschisă. Este un
sistem costisitor, sacrificarea se face la greutăţi mici fiind nerentabil. La noi nu se
mai practică. În trecut s-a practicat mai ales pentru export.
Îngrăşarea semiintensivă are ca scop obţinerea cărnii de “mânzat”
provenită de la animale ce urmează a se sacrifica la 18 luni când ating greutatea
de 450 – 500 kg, cu un spor mediu zilnic de 700 – 800 g. Începe de regulă la 12
luni şi are 3 faze: de pregătire sau de acomodare (2-4 săptămâni), nutreţul de
bază – siloz, borhot, rădăcinoase, masă verde etc. reprezentând 60% din
valoarea nutritivă a raţiei, concentratele 15-20% şi fânurile 20 – 25%; faza de
îngrăşare propriu-zisă (220 – 365 zile) în care nutreţul de bază reprezintă 65 –
70%, concentratele 20 – 25% iar fânurile 10 – 15%; faze de finisare (30 – 60 zile)
furajele fiind de 50 – 55%, cel de bază, concentratele 25 – 30% şi fânurile 10 –
20%.
În acest sistem tineretul este ţinut iarna în adăposturi, legat sau liber, în boxe
comune de 20 – 40 capete, iar vara este scos la păşune (ziua). Foarte răspândit
este sistemul de creştere în combinate industriale de îngrăşare în flux continuu,
cu posibilitatea mecanizării integrale a lucrărilor. În sistemul de întreţinere nelegat
se foloseşte aşternutul permanent şi trebuie făcută ecornarea .
 Comparativ cu sistemul baby-beef” la sistemul semiintensiv consumul de
concentrate este mult mai mic şi sporul obţinut se realizează la un cost mai
scăzut.
Îngrăşarea extensivă sau tradiţională este sistemul de îngrăşare în care se
folosesc furaje suculente şi grosiere, ca furaje de bază, iar la sacrificare
greutatea corporală este mare. Cele mai folosite variante ale acestui sistem sunt:
îngrăşarea tineretului pe păşune; îngrăşarea viţeilor la vaci doici pe păşune;
recondiţionarea animalelor reformate.
 îngrăşarea tineretului de păşune se foloseşte în zona de deal şi de munte.
Durează 1 sau 2 sezoane de păşunat iar iarna primesc concentrate în jur de 18-
20% din consumul total. Animalele se împart pe grupe de 100-200 capete,
uniforme ca dezvoltare corporală, iar păşunatul durează 12 – 14 ore/zi. Apa şi
bulgării de sare vor fi la discreţie.
 îngrăşarea viţeilor la vaci-doici pe păşune se practică în zonele cu păşuni
bogate. Vacile – doici se aleg dintre cele care nu se pretează la mulsul
mecanic. Sporurile zilnice depind de calitatea păşunii şi ating 70 – 800 g/zi, iar
la încheierea păşunatului viţeii ating 200-230 kg şi îngrăşarea este continuată
în adăpost până ating greutatea de sacrificare.
 recondiţionarea animalelor adulte se face după reformarea lor şi durează 2 – 4
luni. Trebuie să fie cât mai scurtă şi să se asigure sporuri zilnice mari, fără
depuneri mari de grăsime. Hrănirea se face cu furaje mai ieftine şi funcţie de
felul furajului deosebim variantele.
 îngrăşare cu reziduuri industriale – borhoturi (de bere, de sfeclă de zahăr, de
spirt) proaspete sau murate (30-40 kg/zi/cap) + fibroase (coceni, paie 4-6
kg/cap/zi) + fân (1-2 kg) + concentrate (1-1,5 kg/zi);
 îngrăşare cu rădăcinoase şi tuberculi (50-60 kg/cap/zi sfeclă furajeră sau 25
kg/cap/zi cartofi) la care se adaugă fân şi concentrate;
 îngrăşare cu nutreţuri murate (50-70 kg/cap/zi) şi completate cu fân şi
concentrate;
 îngrăşare cu nutreţ verde fie la păşune, fie cosită, la iesle, la care se adaugă
concentrate;
 îngrăşare pe bază de fân practicată în zonele montane, administrând 12-15
kg/zi fân de bună calitate.
Indiferent de varianta folosită, adausul de fibroase şi concentrate, precum şi
asigurarea apei şi a bulgărilor de sare, este obligatorie.
Recondiţionarea se poate face nu numai în unităţi specializate ci şi în
celelalte ferme sau gospodării particulare.
De asemenea trebuie reţinut că sistemul de bază de întreţinere pentru
îngrăşarea tineretului bovin, în special, dar nu numai a acestei categorii de
vârstă, va fi şi în perspectivă stabulaţia liberă. Dar, datorită concentrării unor
efective mari de animale în îngrăşătorii, microclimatul poate deveni
necorespunzător fiind necesar o atenţie deosebită pentru menţinerea acestuia la
parametrii optimi, întrucât în aceste adăposturi există un “microbism de grajd”
care afectează grav starea de sănătate a animalelor.

BIBLIOGRAFIE
1. Creţa, V. ş.a .Zootehnie generală şi specială, Editura didactică şi pedagogică
R.A.,Bucureşti, 1995.
2. Dinescu, Şt. ş.a Îndrumătorul crescătorului de animale, Editura S.C. Agris,
1995.
3. Dinescu, St. Concepte moderne în zootehnie, Editura CERES, 1996.
4. Georgescu, Gh. Tratat de creşterea bovinelor, Editura CERES, 1995.
5. Miriţă, I. ş.a. Tehnologia creşterii taurinelor, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1982.
6. M.A.A. Strategia dezvoltării agriculturii româneşti, Lucrare colectivă,
litografiată,
Bucureşti, 1995.