CUPRINS

CUPRINS ....................................................................................................................... 1
INSTRUCTAJ PENTRU PROTECŢIA MUNCII ÎN SECTORUL CREŞTERII
ANIMALELOR .............................................................................................................. 3
RECUNOAŞTEREA RASELOR DE TAURINE .......................................................... 7
CONTROLUL PRODUCŢIEI DE LAPTE LA TAURINE ......................................... 26
INDICI DE REPRODUCŢIE LA TAURINE .............................................................. 34
RECUNOAŞTEREA RASELOR DE OVINE ............................................................. 44
CONTROLUL PRODUCŢIEI DE LAPTE LA OVINE .............................................. 58
CONTROLUL PRODUCŢIEI DE LÂNĂ LA OVINE................................................ 62
INDICI DE REPRODUCŢIE LA OVINE ................................................................... 74
RECUNOAŞTEREA RASELOR DE CABALINE ..................................................... 78
HARNAŞAMENTE FOLOSITE IN EXPLOATAREA CABALINELOR ................. 91
RECUNOAŞTEREA RASELOR DE SUINE ............................................................ 100
INDICI DE REPRODUCŢIE LA SUINE .................................................................. 118
RECUNOAŞTEREA RASELOR DE PĂSĂRI ......................................................... 124
TEHNICA INCUBAŢIEI LA PĂSĂRI...................................................................... 144
BIBLIOGRAFIE ........................................................... Error! Bookmark not defined.

1
LUCRARI PRACTICE

ZOOTEHNIE II

2
 INSTRUCTAJ PENTRU PROTECŢIA MUNCII ÎN SECTORUL
CREŞTERII ANIMALELOR

Pe baza Legii protecţiei muncii nr. 90/1996, Ministerul Muncii şi Protecţiei

Sociale (M.M.P.S.) şi Ministerul Sănătăţii au elaborat şi publicat „Norme generale de
protecţie a muncii” (1998), cuprinzând principalele măsuri de prevenire a accidentelor
de muncă şi bolilor profesionale. Normele se aplică în toate ramurile de activitate
social-economică pe teritoriul României şi sunt aplicabile tuturor persoanelor fizice sau
juridice, române sau străine ce desfăşoară activităţi legale pe teritoriul României,
inclusiv ucenicilor, elevilor şi studenţilor în perioada efectuării practicii profesionale.
Pentru sectorul creşterii animalelor, M.M.P.S. a emis Ordinul nr. 149/19.03.97
privind aprobarea „Normelor specifice de securitate a muncii pentru activităţile de
creştere a animalelor”.
Instructajul pentru protecţia muncii cuprinde 3 faze: instructajul introductiv
general, instructajul la locul de muncă şi instructajul periodic.
Instructajul introductiv general se referă la riscurile de accidentare şi
îmbolnăvire profesională specifice unităţii, legislaţiei de protecţie a muncii în vigoare,
consecinţele posibile ale necunoaşterii şi nerespectării legislaţiei de protecţie a muncii.
Spre exemplu, în sectorul creşterii animalelor există riscul de accidentare în cazul
apropierii incorecte de un animal nărăvaş, sau riscul de îmbolnăvire profesională prin
nerespectarea regulilor de igienă în prevenirea bolilor transmisibile de la animale la om
(zoonoze).
Instructajul la locul de muncă efectuat după cel introductiv general, are ca
scop prezentarea riscurilor şi măsurilor de prevenire specifice locului de muncă şi se
face tuturor angajaţilor, respectiv elevilor şi studenţilor în perioada efectuării practicii
profesionale. Spre exemplu, se interzice orice intervenţie la instalaţiile electrice, la

3
maşini şi utilaje în funcţiune, cu excepţia persoanelor autorizate şi calificate în meseria
de electrician, respectiv mecanic. Pentru activităţile specifice de prevenire şi stingere a
incendiilor vor fi respectate „Normele generale de prevenire şi stingere a incendiilor”.
Astfel, în încăperile sectorului zootehnic (grajduri, magazii, furaje) sunt interzise:
fumatul, focul deschis, producerea de scântei. Adăposturile de animale şi depozitele de
furaje trebuie amplasate în apropierea surselor naturale de apă, dotate cu stingătoare
portabile funcţionale, instalaţii de protecţie contra trăsnetului.
Instructajul periodic se face întregului personal şi are ca scop aprofundarea
normelor de protecţie a muncii. Acest instructaj se va completa obligatoriu cu
demonstraţii practice. Astfel, în sectorul zootehnic se organizează demonstraţii privind
funcţionarea corectă a instalaţiei de muls la vaci, a agregatului de tundere a ovinelor, a
instalaţiei de transport şi distribuire a hranei.
Instructajul de protecţie a muncii (introductiv general, la locul de muncă,
periodic) se va consemna obligatoriu în fişa individuală de instructaj, stabilită conform
modelului elaborat de M.M.P.S., cu indicarea materialului predat, duratei şi datei
instruirii. Fişa de instructaj se completează cu pastă sau cerneală şi se semnează de
către cel instruit, cel care a efectuat şi a verificat instruirea. Fişa individuală de
instructaj se completează pentru fiecare student la începerea şi pe parcursul practicii.
Potrivit prevederilor M.M.P.S., lucrările în sectorul creşterii animalelor pot fi executate
numai de către persoane în vârstă de peste 18 ani, cu calificarea necesară, care cunosc
procedeele de lucru, aparatura şi instalaţiile din sector, au fost instruite din punct de
vedere al securităţii şi igienei muncii, sunt apte prin examen medical pentru astfel de
muncă. Instruirea completă a acestor persoane priveşte: riscurile potenţiale pentru
sănătate, precauţii pentru prevenirea expunerii la agenţi biologici (microbi, paraziţi),
cerinţe de igienă (interdicţia fumatului, a alimentaţiei, a dormitului în adăposturile
animalelor) purtarea şi utilizarea echipamentului individual de protecţie (halat,
salopetă, bonetă, cizme de cauciuc), măsuri de luat în cazul unor evenimente, accidente

4
şi pentru prevenirea lor (astfel, toate utilajele acţionate electric vor avea asigurată
legarea la nul şi la instalaţia de protecţie prin legare la pământ, se va face instruirea
temeinică a personalului din sector pentru evitarea pericolului de electrocutare şi pentru
prim-ajutor, accesul personalului în locuri cu acumulări de gaze-platforme de dejecţii,
bazine colectoare, fose, va fi blocat şi marcat cu plăci de avertizare).
La locul de practică al studenţilor se interzice fumatul în camerele de dormit,
nu se admit improvizaţii la instalaţiile electrice, la reşouri, butelii de aragaz. Circulaţia
pietonilor pe drumurile publice fără trotuare, poteci laterale, este permisă numai pe
partea stângă a drumului, iar vehiculele cu tracţiune animală, animalele izolate sau în
turmă vor fi conduse cât mai aproape de marginea din dreapta a drumului public.
Traversarea şoselei este permisă numai prin locuri marcate, la indicatoare sau, în lipsa
acestora, pe la colţul străzilor, cu atenţie. Este interzis transportul muncitorilor, al
studenţilor, stând în picioare în caroseria autocamionului, în remorcă, în mijloace
basculante. Nu se ating firele electrice, cablurile electrice căzute, existând pericolul de
electrocutare. Nu se admit la lucru persoane bolnave, în stare de oboseală şi de ebrietate
şi este interzisă introducerea şi consumarea băuturilor alcoolice la locul de muncă.

FIŞA INDIVIDUALĂ de instructaj pentru protecţia muncii, prevenirea şi

stingerea incendiilor.

Numele_______________________ prenumele______________________
Data naşterii ____________________________ calificarea: student
Facultatea: ___________________________________________________
unitatea în care efectuează practica _______________________________

5
 Instructaj la începerea practicii
Data efectuării Semnătura
Cine a efectuat instructajul Materialul predat
instructajului celui instruit
Numele şi Semnă-
Număr de ore Funcţia
prenumele tura

1. Instructaj introductiv general

2.Instructaj pentru prevenirea şi stingerea incendiilor
3. Instructajul la locul de muncă

Instructaj periodic
Data Specia- Materialul
Semnătura persoanei
instruirii litatea predat
care a verificat
Instruite care a instruit
instruirea

6
 RECUNOAŞTEREA RASELOR DE TAURINE

După locul de formare şi gradul de ameliorare, rasele de taurine din ţara

noastră se grupează în:
- rase locale neameliorate (Sură de stepă, Mocăniţa);
- rase locale ameliorate (Bălţată românească, Brună, Pinzgau de
Transilvania, Roşie dobrogeană, Bălţată cu negru românească);
- rase importate (Friză, Jersey, Charolaise, Simmental, Schwiz ş.a.).

Rasa Sură de stepă

Origine şi formare. Rasa Sură de stepă este reprezentanta tipică a strămoşului
sălbatic al taurinelor - Bos taurus primigenius. Formarea şi evoluţia ei a fost
determinată în cea mai mare măsură de factorii naturali şi mai puţin de intervenţia
omului.
Răspândire. În trecut, Sura de stepă era foarte răspândită în ţara noastră.
Astăzi reprezintă numai l% din structura de rasă a efectivului de taurine. Se întâlneşte
izolat în Oltenia, Muntenia, Moldova.
Caractere morfologice. În cadrul rasei, sub influenţa condiţiilor de mediu din
zonele de creştere, s-au diferenţiat - mai ales ca talie şi greutate - următoarele varietăţi:

Fig. 1 - Rasa Sură de stepă

7
moldovenească (cea mai răspândită), transilvăneană, ialomiţeană şi dobrogeană. În
general, talia animalelor se încadrează între 122 - 130 cm, iar greutatea între 350 - 450
kg la vaci şi 650 - 850 kg la tauri. La naştere, viţeii cântăresc 27 - 30 kg.
Conformaţia corporală este puţin armonioasă, animalele având capul mare, cu
coarne lungi, gâtul subţire, grebănul înalt, spinarea şi şalele strâmte, crupa îngustă la
ischii, ugerul mic, membrele puternice, dar cu frecvente defecte de aplomb.
Roba este vânăt-cenuşie, cu nuanţe mai închise la masculi. Oglinda botului,
vârful coarnelor şi cozii sunt negre.
Însuşiri productive. Rasa Sură de stepă cuprinde animale ce aparţin tipului
productiv mixt: carne - muncă - lapte.
În condiţii bune de întreţinere, boii din această rasă dezvoltă o mare putere de
tracţiune, fiind folosiţi la muncile agricole.
Aptitudinile de carne sunt nesatisfăcătoare, datorită greutăţii corporale reduse,
tardivităţii pronunţate (îşi termină creşterea după 5 ani), consumului de hrană ridicat
(10 - 12 UN/kg spor), randamentului scăzut la tăiere (sub 50%) şi calităţii inferioare a
cărnii.
Producţia de lapte este mică (700 - 1000 kg), dar conţinutul de grăsime ridicat
(4,5 - 4,6%). Vacile fată prima dată la vârsta de 3 ani, iar producţia maximă de lapte se
înregistrează în timpul lactaţiei a VI -a şi chiar a VII -a.
Perspective. Numeroasele defecte ale rasei Sură de stepă, au impus absorbţia
ei prin încrucişări cu tauri Brună şi Friză.

Mocăniţa (Rasa de Munte)

Origine şi formare. Mocăniţa provine din al doilea strămoş sălbatic al
taurinelor - Bos taurus brachyceros. S-a format sub influenţa factorilor naturali din
zona montană a ţării noastre.
Răspândire. În prezent această rasă este pe cale de dispariţie. Exemplare
izolate se mai întâlnesc prin comunele de pe versantul sudic al Carpaţilor meridionali.

8
 Fig. 2 - Rasa de munte
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa de munte se aseamănă, ca
exterior şi culoare, cu Sura de stepă, însă talia şi greutatea corporală sunt mai reduse
(115 - 120 cm şi respectiv 290 - 300 kg), iar coarnele sunt scurte şi în formă de
coroană.
Este tot aşa de slab productivă ca şi rasa Sură de stepă (1000-1200 kg lapte cu
4 - 4,1% grăsime). Randamentul la tăiere nu depăşeşte 45%.
Perspective. Mocăniţa va fi absorbită prin încrucişări cu tauri din rasa Brună.

Rasa Bălţată românească

Formare şi răspândire. S-a format prin încrucişări de absorbţie dublate de
lucrări de selecţie şi de dirijare a împerecherilor între vacile Sură de stepă din
Transilvania şi tauri Simmental, importaţi iniţial din Austria (1860) şi ulterior din ţara

Fig. 3 - Rasa Bălţată românească

9
de origine - Elveţia. Procesul de „simentalizare” a avut o evoluţie lentă şi după aproape
un secol s-a format o populaţie cu un genofond bine consolidat, adaptată la condiţiile
de mediu din ţara noastră. Ea a fost omologată ca rasă în 1960, sub numele de „Bălţată
românească”.
În prezent, Bălţata românească ocupă, împreună cu metişii săi, circa 44% din
efectivul total de taurine şi este răspândită, cu precădere, în zonele de podiş şi de deal
din Transilvania, Banat, Crişana şi nord-estul Moldovei.
Caractere morfologice. În ansamblu, are o conformaţie corporală
asemănătoare cu a rasei Simmental din care provine. Capul este potrivit de mare, cu
fruntea largă, gâtul scurt, trunchiul cu profil dreptunghiular şi linia superioară dreaptă şi
orizontală, ugerul mare şi globulos, cu sferturi etajate şi sfârcuri bine dimensionate dar
uşor „adunate”. Membrele sunt lungi şi puternice, uneori cu defecte de aplomb.
Animalele adulte au talia cuprinsă între 134 - 140 cm şi greutatea 550 - 650 kg
la tauri. Viţeii, la naştere au 35 - 45 kg, în funcţie de sex.
Roba este bălţată alb cu galben sau roşu de diferite nuanţe. Conform
standardului rasei, capul, coada, abdomenul şi extremităţile membrelor trebuie să fie
albe. De asemenea, se cere ca oglinda botului să fie roză, iar coarnele şi unghiile
galbene.
Însuşiri productive. Bălţata românească este o rasă semiprecoce, de tip
productiv mixt: lapte şi carne. Atinge maturitatea corporală la 4 - 4 ½ ani şi realizează
prima fătare în jurul vârstei de 30 luni.
Viaţa productivă se întinde pe 8 - 9 lactaţii, cu un indice mediu de natalitate de
80%. Produeţia maximă de lapte o înregistrează la lactaţia a V -a sau a VI -a.
Vacile din rasa Bălţată românească, dau, în funcţie de condiţiile de creştere şi
tehnologia aplicată, o producţie de lapte ce variază între 2500 - 4000 kg, cu 3,7 - 3,8%
grăsime, la un consum specific de 1 - 1,2 UN/kg lapte.
Bălţata românească se remarcă şi prin aptitudini bune de carne. Tineretul
îngrăşat intensiv atinge, la vârsta de 14 - 18 luni, greutăţi de peste 500 kg, la un spor

10
mediu zilnic de circa 1000 g şi un consum de hrană de 5,5 - 6,5 UN/kg spor.
Randamentul la tăiere este de 54 - 57% la tineret şi 52 - 54% la animalele adulte.
Direcţii si obiective de ameliorare. Direcţia de creştere a rasei Bălţată
românească va fi orientată către tipul mixt, dar cu 60% ponderea însuşirilor de carne şi
40% a celor de lapte.
Ca obiective de ameliorare se vor urmări:
- sporirea greutăţii vacilor la 650 - 700 kg, paralel cu creşterea lungimii
trunchiului şi a lărgimilor posterioare;
- îmbunătăţirea „calităţii comerciale” a animalelor vii, prin creşterea
capacităţii de îngrăsare (sporuri de 1150 g/zi) şi a ponderii cărnii în carcasă, în
condiţiile reducerii consumului de hrană la 5 - 6 UN/kg spor;
- ridicarea potenţialului genetic pentru producţia de lapte la 4200 - 4500 kg,
cu 4% grăsime;
- precocizarea producţiei de lapte, prin reducerea vârstei primei fătări la 27 -
28 luni, şi realizarea producţiei maxime la lactatia a IV-a;
- ameliorarea conformaţiei ugerului şi a aptitudinilor sale pentru muls
mecanic, prin uniformizarea simetriei morfofuncţionale şi creşterea vitezei de muls la
2,2 - 2,6 kg/minut.
Ca mijloace de ameliorare a obiectivelor propuse se va utiliza creşterea în rasă
curată, cu formarea a 8-10 linii şi familii valoroase în fermele de elită, care vor furniza
materialul femel necesar pentru fermele de producţie, unde se va practica „cross - ul”
(încrucişarea) între linii.
Perspective. Datorită însuşirilor sale productive, Bălţata românească va
reprezenta principala rasă de taurine, din ţara noastră, urmând să ocupe 45% din
efectivul total.

Rasa Brună
Formare şi răspândire. Rasa Brună s-a format prin încrucişări de absorbţie
între vacile Sură de stepă şi Mocăniţă din Maramureş (iar mai târziu şi din alte zone ale
11
ţării) cu tauri de rasă Schwyz de diferite provenienţe (Elveţia, Germania etc.). În paralel
s-au folosit şi lucrări de selecţie şi de potrivire a perechilor, iar după încheierea
procesului de absorbţie, creşterea în rasă curată.
Populaţia rezultată în urma procesului de „şviţizare”, care a durat circa 100
ani, era asemănătoare cu rasa Schwyz dar avea şi caracteristici morfo - productive
proprii. A fost omologată ca rasă în anul 1960, sub denumirea de „Brună de
Maramureş”, iar ulterior sub numele de „Brună”.
În prezent, rasa Brună se creşte în Maramureş şi în regiunile subcarpatice ale
Olteniei, Munteniei şi Moldovei. Împreună cu metişii săi, ocupă circa 35% din totalul
taurinelor crescute în ţara noastră.
Caractere morfologice. Taurinele din rasa Brună au o conformaţie corporală
specifică animalelor de tip productiv mixt. Capul este scurt, gâtul potrivit de lung,
trunchiul bine proporţionat, cu profil trapezoidal, ugerul de formă şi mărime variabilă,
relativ corespunzător pentru mulsul mecanic. Membrele sunt scurte şi puternice. Talia
este cuprinsă între 126 - 130 cm, iar greutatea între 450 - 550 kg la vaci şi 800 - 900 kg
la tauri. La naştere, viţeii cântăresc 25 - 35 kg, în funcţie de sex.
Roba este de culoare brun-şoricie, cu o dungă mai deschisă pe linia superioară
a trunchiului şi cu un inel alb caracteristic în jurul botului. Ugerul şi feţele interne ale
membrelor au o culoare mai deschisă. Vârful coarnelor, oglinda botului şi unghiile sunt
negre.

Fig. 4 - Rasa Brună

12
 Însuşiri productive. Rasa Brună se încadrează în categoria taurinelor
semiprecoce, de tip lapte - carne. Vacile primipare fată la 30 - 32 luni şi ating
maturitatea corporală la circa 4 ani. Viaţa productivă este de 6 - 8 lactaţii, cu indici de
natalitate ce variază între 75 - 85%. În general, realizează producţii de 2000 - 4000 kg
lapte cu 3,7 - 4% grăsime, la un consum specific de 1,1 - 1,2 UN/kg lapte. Producţia
maximă o înregistrează la lactaţia a VI -a.
Aptitudinile de carne sunt bune. Tineretul, îngrăşat intensiv, atinge la vârsta de
14 - 15 luni, greutăţi de peste 420 kg, în condiţiile unor sporuri medii de 900 g/zi şi a
unui consum de 6,5 - 7 UN/kg spor. Randamentul la sacrificare este de 54 - 55% la
tineretul îngrăşat şi de 52 - 54% la animalele adulte.
Direcţii şi obiective de ameliorare. Rasa Brună se va creşte în continuare,
pentru lapte şi carne, acordându-se, în procesul de selecţie, o pondere de 60%
aptitudinilor de lapte şi 40% aptitudinilor de carne.
Ca obiective de ameliorare, se au în vedere următoarele:
- ridicarea potenţialului genetic pentru producţia de lapte la 4300 - 4700 kg
cu 4% grăsime;
- îmbunătăţirea însuşirilor de precocitate atât pentru producţia de lapte
(reducerea vârstei primei fătări la 26 - 27 luni), cât şi pentru producţia de carne
(creşterea sporului mediu zilnic la 975 g şi reducerea consumului de hrană la 6 - 6,2
UN/kg spor);
- ameliorarea aptitudinilor pentru mulsul mecanic sub raportul simetriei
morfologice şi funcţionale, precum şi a vitezei de muls (2,3 - 2,7 kg/minut);
- masivizarea tipului actual până la realizarea greutăţii vii de 600 kg la vacile
adulte, concomitent cu creşterea dimensiunilor de lungime, lărgime şi adâncime;
- sporirea ponderii trenului anterior în greutatea carcasei la tineretul îngrăşat
şi ridicarea randamentului la tăiere.
Pentru realizarea acestor obiective se vor folosi următoarele mijloace:
creşterea în rasă curată, formarea a 5 - 6 linii valoroase, selecţia taurilor după testul

13
performanţelor proprii şi după testul descendenţilor, infuzia de „sânge” de la rase de tip
Schwyz din alte ţări.
Perspective. Rasa Brună se va creşte, în continuare, în actualele zone de
răspândire, urmând să ocupe 30% din efectivul total de taurine din ţara noastră.

Rasa Pinzgau de Transilvania

Formare si răspândire. S-a format în Transilvania şi Bucovina, începând cu
anul 1960, prin încrucişări de absorbţie între vacile Sură de stepă şi Mocăniţă cu tauri
de rasă Pinzgau importaţi din Austria. Ocupă, împreună cu metişii săi circa 6% din
efectivul actual de taurine şi este răspândită în nord-estul Moldovei, sudul Transilvaniei
şi Munţii Apuseni.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Pinzgau de Transilvania
aparţine taurinelor de tip mixt: carne - lapte. Animalele adulte au talia de 120 - 130 cm
şi greutatea de 400 - 500 kg la vaci şi 700 - 800 kg la tauri. Roba este roşu-castanie cu
o dungă albă care porneşte de la grebăn, merge pe linia superioară a trunchiului şi
coboară pe fese până la uger, prelungindu-se pe abdomen până la capul pieptului. În
jurul antebraţelor şi gambelor prezintă „brăţări” albe, complet sau incomplet închise.
Aptitudinile rasei pentru carne sunt satisfăcătoare. Tineretul se pretează la
îngrăşare, mai ales pe păşune, unde realizează sporuri zilnice de 700 - 800 g, cu un
consum specific de 7 - 7,5 UN/kg spor. Producţia de lapte este cuprinsă între 1500 -

Fig. 5 - Rasa Pinzgau de Transilvania

14
2500 kg cu 3,8 - 3,9% grăsime.
Perspective: Întrucât are capacităţi productive limitate, rasa Pinzgau de
Transilvania va fi supusă, cu excepţia unor nuclee valoroase, încrucişărilor de absorbţie
cu taurii: Bălţată românească, Brună şi Friză; în funcţie de zona de creştere.

Tipul de Dorna
Cuprinde o populaţie de taurine aparţinând rasei Bălţată negru cu alb.
Conturul alb prezintă acelaşi desen ca la rasa Pinzgau de Transilvania.
Tipul de Dorna s-a format prin încrucişări nesistematice, aplicate între
Mocăniţă, Pinzgau şi unele rase bălţate cu negru. Este răspândită în nordul Moldovei,
în jurul oraşelor Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului.
Dezvoltarea corporală, conformaţia şi nivelul însuşirilor productive încadrează
materialul biologic în limitele rasei Pinzgau de Transilvania, însă este mai bine
adaptată condiţiilor de creştere din zona montană.
În perspectivă tipul de Dorna va fi absorbit prin încrucişări cu taurii: Bălţată
românească, Brună şi Friză.

Rasa Roşie dobrogeană

Formare şi răspândire. Taurinele Roşii dobrogene formează o populaţie
neconsolidată genetic, rezultată din încrucişări multiple şi nesistematice între vacile
Sură de stepă - varietatea dobrogeană - şi tauri din grupa raselor Roşii importate -
(Roşia de stepă, Roşia poloneză, Roşia daneză etc.).
În prezent, ocupă circa 4% din efectivul naţional de taurine şi este răspândită
în Dobrogea şi partea de sud-est a Munteniei.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Roşia dobrogeană are o conformaţie
corporală tipică taurinelor de lapte, având talia cuprinsă între 123 - 125 cm şi greutatea
între 350 - 450 kg la vaci şi 600 - 650 kg la tauri. La naştere, viţeii cântăresc 25 - 30 kg
în funcţie de sex. Culoarea robei este roşie uniformă, vârful coarnelor şi botul cenuşiu
închis, iar unghiile negre.

15
 Fig. 6 - Roşia dobrogeană
Vacile Roşii dobrogene sunt specializate în direcţia producţiei de lapte şi au o
precocitate moderată. În raport cu dezvoltarea corporală, ele dau o producţie de lapte
satisfăcătoare (2500 kg cu 3,6 - 3,8% grăsime). Producţia de carne este, însă, redusă,
datorită atât greutăţii corporale mici, cât şi randamentului la tăiere scăzut (sub 50%).
Perspective. Având în vedere producţia slabă de carne şi sensibilitatea
pronunţată la leucoză, se prevede absorbirea taurinelor Roşii dobrogene prin încrucişări
cu tauri Friză.

Rasa Bălţată cu negru românească

Formare şi răspândire. Bălţata cu negru românească s-a format pe fondul
genetic al taurinelor de tip Friză, importate, începând cu anul 1960, din Canada, Anglia,
Polonia şi Danemarca, iar după 1967 din Olanda. Germania şi fosta U.R.S.S. Materialul

Fig. 7 - Rasa Bălţata cu negru românească

16
biologic a fost reprodus în rasă curată şi totodată s-a folosit la încrucişări de absorbţie
cu rasele locale ameliorate (Roşie dobrogeană, Brună şi Bălţata românească). În urma
acestor încrucişări, şi sub influenţa factorilor specifici de mediu şi creştere din ţara
noastră, a rezultat o populaţie cu un genofond nou, bine adaptată la condiţiile locale. Ea
a fost omologată ca rasă în anul 1987, sub denumirea „Bălţata cu negru românească”.
În prezent, ocupă 23% din efectivul de taurine şi se creşte, cu precădere, în
judeţele din sudul şi sud-estul ţării (Dolj, Olt, Teleorman. Călăraşi, lalomiţa. Brăila,
Galaţi, Tulcea, Constanţa).
Caractere morfologice. Cercetările întreprinse în această direcţie (Pipernea,
H. şi colab., 1971, Stoica, Gh., 1978, Georgescu. Gh. şi colab., 1978-1985 ş.a.) scot în
evidenţă o mare variabilitate morfologică a Bălţatei cu negru românească, în funcţie de
provenienţa materialului biologie importat. Dar, marea majoritate a animalelor se
aseamănă, ca dezvoltare şi conformaţie corporală, cu rasa Friză de tip european.
În ansamblu, rasa Bălţată cu negru românească are talia cuprinsă între 128 -
135 cm la vaci şi 140 - 145 cm la tauri iar greutatea între 580 - 650 kg şi respectiv 800 -
1000 kg. La naştere viţeii au 27 - 36 kg, în funcţie de sex. Animalele adulte au capul
fin, gâtul scurt şi subţire, trunchiul trapezoidal (la unele exemplare cu tendinţe spre
dreptunghiular), iar ugerul foarte mare, uşor asimetric, dar cu mameloane bine
dezvoltate şi distanţate, membrele uscăţive, cu aplomburi în general corecte.
Însuşiri productive. Bălţata cu negru românească este o rasă precoce, cu
însuşiri productive mixte: lapte - carne. Prima fătare o realizează la circa 30 luni.
Longevitatea productivă medie variază între 3,78 - 4,09 lactaţii (Georgescu.
Gh. şi colab., 1977, Fişteag. I. şi colab., 1979). Nivelul mediu productiv al populaţiei
active la echivalent maturitate, este de 3740 kg lapte, cu 3,8% şi respectiv 142 kg
grăsime. În unele unităţi s-au obţinut producţii de 4500 - 5000 kg lapte şi chiar mai
mult.
Aptitudinile pentru producţia de carne sunt competitive cu ale celor mai bune
rase mixte. La vârsta de 16 - 17 luni, tineretui mascul, îngrăşat Intensiv, realizează

17
greutăţi de 420 - 450 kg, cu un spor mediu de 933 - 966 g/zi şi un consum specific de
6,7 - 7,8 UN.
Perspective. Bălţata cu negru românească va ocupa, în viitor, 25% din
structura efectivului de taurine şi este zonată în sudul, sud-estul şi parţial estul ţarii.
Direcţii şi obiective de ameliorare. Rasa Bălţată cu negru românească este
destinată pentru exploatarea în direcţia producţiei de lapte - carne (60: 40%).
Obiectivele de ameliorare vizează obţinerea unui tip de vacă cu greutatea vie
de circa 600 kg; îmbunătăţirea însuşirilor de carne; creşterea rezistenţei la condiţiile de
mediu şi îmbolnăviri; ameliorarea însuşirilor privind pretabilitatea la exploatarea în
sistem industrial.
În scopul realizării obiectivelor de ameliorare propuse, se va folosi: creşterea
în rasă curată, formarea de linii cu aptitudini de lapte mai pronunţate, nominalizarea
anuală a împerecherilor, infuzia de „sânge” cu tauri Friză.

Rasa Friză
Origine şi formare. Este originară din Olanda - provincia Frizia - şi s-a
format prin încrucişarea vechilor populaţii locale bălţate negru cu alb de tip brachycer,
cu cele de tip primigen. Materialul biologic rezultat a fost supus - încă din secolul al
XVIII-lea unei intense selecţii în direcţia producţiei de lapte, iar începând cu anul 1930
şi în direcţia producţiei de carne. Ca mijloace de ameliorare s-a folosit creşterea în rasă
curată, cu formarea de linii şi familii valoroase, dirijarea împerecherilor etc.
În Olanda, rasa Friză are două varietăţi: Bălţata negru cu alb (reprezentând
circa 74% din efectiv), cu aptitudini mai pronunţate de lapte şi Bălţata roşu cu alb, cu
aptitudini mai bune de carne.
Răspândire. Datorită însuşirilor productive valoroase, capacităţii mari de
aclimatizare şi puterii ridicate de transmitere ereditară, rasa Friză - mai ales varietatea
bălţată negru cu alb - s-a răspândit pe tot globul. ocupând 35 - 38% din efectivul
mondial de taurine.

18
 Fig. 8 - Rasa Friză
La noi în ţară, rasa Friză a fost importată masiv începând din anul 1960, mai
întâi din Canada şi Anglia, iar apoi Danemarca, Olanda, Germania şi Polonia.
Caractere morfologice. Animalele aparţinând rasei Friză se caracterizează
printr-o conformaţie corporală armonioasă, cap fin şi expresiv, gât subţire, trunchi cu
profil trapezoidal, uger mare cu simetrie morfofuncţională corespunzătoare pentru
mulsul mecanic, membre puternice cu aplomburi corecte.
Talia variază între 129 - 133 cm iar greutatea între 580 - 620 kg la vaci si 900
- 1000 kg la tauri. La naştere. viţeii cântăresc 30 - 40 kg în funcţie de sex.
Culoarea „robei” este bălţată negru cu alb, capul şi gâtul sunt negre, membrele şi
abdomenul albe, iar corpul este negru cu zone albe, neuniforme ca desen.
Însuşirile productive. Friza bălţată negru cu alb este o rasă precoce,
specializată pentru lapte, dar prezintă şi însuşiri remarcabile pentru carne.
Vacile realizează prima fătare la 25 - 26 luni şi au o viaţă productivă de 8 - 10
lactaţii, cu un indice de natalitate de circa 85%. Producţia maximă de lapte o
înregistrează la lactaţia a III -a sau a IV -a.
În funcţie de condiţiile de exploatare aplicate, producţia de lapte obţinută în
ţara noastră a fost de 4000 - 4500 kg cu 3,8 - 3,9% grăsime, la un consum de l UN/kg
lapte. Aptitudinile bune pentru producţia de carne au fost reflectate prin sporurile mari
de creştere şi prin precocitatea pronunţată de îngrăşare. Astfel, în sistem intensiv,
tineretul îngrăşat până la vârsta de 14 - 18 luni, a realizat sporuri zilnice de 900 - 1000
g, cu un consum de 6,5 UN/kg spor şi un randament la tăiere de 52 - 58%.
19
 Friza este însă o rasă pretenţioasă la tehnologia de exploatare: necesită un
nivel ridicat de hrănire, adăposturi confortabile, multă mişcare în aer liber, o foarte
bună pregătire pentru fătare şi o igienă corespunzătoare a ugerului şi ongloanelor.
Perspective. Rasa Friză se va creşte în zonele cu altitudini mijlocii din
Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova, urmând să fie folosită la absorbţia raselor
ameliorate locale.

Rasa Jersey
Origine şi formare. Această rasă îşi are originea în taurinele locale de pe
insula Jersey din Canalul Mânecii. A fost formată în secolul al XVIII-lea, iar din anul
1789 nu s-a mai admis introducerea de alte rase pe insulă, practicându-se ameliorarea
în rasă curată, asociată cu o selecţie riguroasă.
Răspândire. Din locul de origine (insula Jersey) s-a răspândit în Marea
Britanie precum şi în alte ţări din Europa (Danemarca, Norvegia, Finlanda, Suedia,
Franţa, Anglia, Germania, Ungaria, Polonia, România, Turcia etc.). America, Africa,
Asia şi Australia.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Această rasă are o dezvoltare
corporală mică (talia 117-125 cm şi greutatea 350-450 kg pentru femele şi 700 kg
pentru tauri, viţelul la fătare cântăreşte 20-25 kg). Capul este mic, uscăţiv, foarte
expresiv, cu frunte largă, faţa scurtă şi coarnele mici. Gâtul acestei rase este lung,
subţire. Trunchiul este relativ scurt, cu linia superioară aproape dreaptă şi coada
subţire. Abdomenul este voluminos; ugerul este mare, bine prins, simetric, de calitate
foarte bună, cu mameloane relativ scurte şi subţiri. Membrele sunt subţiri, uscăţive, cu
aplomburi corecte. Culoarea mai frecventă este brun-gălbuie mai închisă la tauri, botul,
ongloanele, vârful coarnelor şi smocul cozii fiind de culoare neagră. Fertilitatea şi
longevitatea sunt ridicate. Este o rasă foarte precoce, prima montă se poate realiza la
10-12 luni, iar prima fătare are loc la sub 2 ani. Producţia medie de lapte este de 3500-
4000 kg lapte cu 5,5-7% grăsime fiind considerată „rasa de unt”. Consumul pentru un
kg lapte este de 0,9 U.N. Are aptitudini slabe pentru producţia de carne.
20
 Fig. 9 - Rasa Jersey
A fost folosită la încrucişări de infuzie îndeosebi cu grupele de rase Roşie şi
Schwyz.

Rasa Charolaise
Origine si formare. Rasa Charolaise este originară din Franţa -regiunea
Charolle - şi s-a format prin încrucişarea taurinelor locale cu tauri din rasele Simmental
(Elveţia) şi Shorthorn (Anglia). În vederea perfecţionării ei, s-a practicat o selecţie
riguroasă şi împerecheri de tip consangvin.
Răspândire. Datorită calităţilor sale biologice şi de producţie, rasa Charolaise
s-a răspândit în peste 40 ţări ale lumii. La noi a fost importată după anul 1960, fiind
folosită la încrucişări industriale în vederea sporirii producţiei de carne.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Are o conformaţie corporală

Fig. 10 - Rasa Charolaise

21
specifică animalelor de carne: format corporal pronunţat dreptunghiular şi musculatură
foarte dezvoltată, mai ales în regiunea trenului posterior. Vacile au talia cuprinsă între
133 - 140 cm şi greutatea între 700 - 800 kg. Taurii au 1200-1300 kg iar vitelul la fătare
cântăreşte 40-43 kg. Culoarea „robei” este alb-crem, uniformă, cu mucoase roz.
Rasa Charolaise este specializată în direcţia producţiei de carne, având
caracteristici de precocitate şi de îngrăşare deosebit de ridicate. Astfel, tineretul
îngrăşat până la vârsta de 15 luni realizează greutăţi de 550 kg, cu sporuri de creştere
care pot ajunge la 2 kg/zi. Randamentul la tăiere variază între 60 - 65% iar ponderea
cărnii în carcasă este de 80 - 84%, din care 51 - 61% carne de calitatea I. Animalele
valorifică foarte bine păşunile.
Perspective. Se va importa, în limitele necesarului, pentru ameliorarea
taurinelor autohtone în direcţia producţiei de carne şi pentru folosirea la încrucişări
industriale.

Rasa Simmental
Origine şi formare. Această rasă este originară din Elveţia, de pe valea
râurilor Simmen şi Sarire, o regiune cu climat temperat-continental, vegetaţie bogată, şi
păşuni de bună calitate. Baza de formare a rasei Simmental, a fost foarte variată.
Taurinele bălţate cu roşu şi cu galben, apărute spre sfârşitul secolului al XVIII-lea au
fost ameliorate în secolul al XlX-lea în direcţia sporirii masei corporale, a îmbunătăţirii
conformaţiei şi a sporirii producţiilor economice şi în special de carne şi lapte.
Răspândire. Este răspândită în majoritatea ţărilor europene şi a jucat
cel mai important rol biologic în Europa deoarece a participat la formarea a
numeroase rase (Bălţată germană având o pondere de 30% în structura de rasă,
Bălţată austriacă - 75%, Bălţată roşie franceză, Bălţată ungurească, Bălţată
cehoslovacă, Bălţată bulgărească, Kula, Bălţată românească, etc).

22
 Fig. 11 - Rasa Simmental

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Simmental aparţine tipului

morfologic de carne-lapte. Se caracterizează prin dezvoltare corporală hipermetrică
(talia la vaci 138 cm, greutatea 700 kg; taurii cântăresc 1000-1200 kg iar viteii la fătare
au 38-40 kg). Capul este mare, cu coarne mijlociu dezvoltate, ochi mari şi blânzi. Gâtul
este bine dezvoltat şi destul de musculos. Trunchiul este masiv, cu linia superioară
dreaptă, crupa amplă, toracele larg. Ugerul este mare, bine prins. Membrele sunt
groase, puternice, cu aplomburi în general corecte. Culoarea este bălţată alb cu galben
de diferite nuanţe (galben deschis până la roşcat) şi cu extremităţile albe. Constituţia
acestei rase este robustă iar temperamentul liniştit. Valorifică bine păşunile şi
reziduurile industriale, fiind însă pretenţioasă la hrănire şi întreţinere. Suportă greu
expunerea la soare.
Producţia de lapte medie la vacile întreţinute în condiţii de păşunat este de
3500-4000 kg, producţia maximă se realizează la lactaţia a V-a, iar aptitudinile
pentru mulsul mecanic sunt inferioare raselor de lapte.
În ceea ce priveşte producţia de carne este una din cele mai bune rase din
lume. Sporul de creştere e foarte variabil (la păşune se realizează 700-800 g/zi, la
îngrăşarea intensivă peste 1200 g/zi, iar la animalele adulte l500-2000 g/zi).
Randamentul la tăiere este de 52-54% la adulte şi de 56-60% la tineret, în general
rezultă caracase mari, cu pondere ridicată a cărnii de calitatea I.

23
 Se comportă bine la sistemul de exploatare intensiv în producţia de carne
şi semiintensiv în producţia de lapte.

Rasa Schwiz
Origine şi formare. Bruna elveţiană (Braunvieh) este originară din cantonul
Schwyz (Elveţia) descinzând din taurinele palustre băştinaşe, brahicere.
Răspândire. Din Elveţia s-a răspândit în toată lumea, iar în Europa a participat
la formarea a numeroase rase: Brună italiană, Brună franceză, Brună austriacă, Brună
de Maramureş, Brună iugoslavă etc.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Schwyz se încadrează în tipul
morfologic mixt, de lapte-carne. Se caracterizează prin dezvoltare corporală eumetrică,
(talia la vaci 132 cm, greutatea 600-650 kg, taurii cântăresc 900-1000 iar viţeii la
fătare, 38-40 kg) şi conformaţie armonioasă.
Capul este scurt, larg, expresiv, de tip brahicer, cu coarne scurte şi ochi mari.
Gâtul este mijlociu dezvoltat şi cu profilul superior drept. Trunchiul este bine
dezvoltat, cu profil trapezoidal, linia superioară dreaptă şi orizontală, crupa pătrată şi
orizontală, toracele lung şi deschis, abdomenul voluminos si ugerul mare, globulos,
bine prins, simetric. Membrele sunt relativ scurte şi nu prea groase, dar puternice, cu
aplomburi corecte, exceptând jaretul, frecvent deschis, şi chişiţa dreaptă. Culoarea este
brună-uniformă, cu diferite nuanţe ce variază de la cenuşiu deschis până la brun închis,
culoarea preferată fiind brun-şoricie. Culoarea este mai.deschisă pe abdomen, uger,

Fig. 12 - Rasa Schwiz

24
feţele interne ale membrelor, linia superioară, precum şi la părul din ureche, iar în jurul
botului se întâlneşte un inel alb.
Are o precocitate bună (prima fătare are loc la 30 luni) şi o longevitate buna (8-
10 ani. Are aptitudine principală de lapte, producţia de lapte pe lactaţie normală fiind
4302 kg lapte, cu 3,88% grăsime. Consumă 1,1 U.N./kg lapte. Producţia maximă se
realizează în lactaţia a V-a, a Vl-a, iar la lactaţia I produce 65 - 70% din cantitatea de
lapte maximă).
În producţia de carne se comportă bine, deşi nu la nivelul rasei Simmen-tal. Se
pretează bine la îngrăşarea semiintensivă şi intensivă. Realizează un randament mediu
la tăiere de 50-53%, iar la tineretul îngrăşat intensiv 55 - 60%. Furnizează o carcasă
mijlocie spre mare, un raport carne-oase favorabil, carnea însă este inferioară celei a
rasei Simmental, fiind mai puţin suculentă, marmorată, perselată şi de culoare mai
închisă.

25
 CONTROLUL PRODUCŢIEI DE LAPTE LA TAURINE

Valoarea productivă a taurinelor de reproducţie, criteriu

indispensabil în lucrările de selecţie individuală, se apreciază pe baza datelor furnizate
de controlul producţiei acestora.
Controlul producţiei de lapte se execută de către Agenţia Naţională pentru
Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie (A.N.A.R.Z.).
Lucrarea are un caracter oficial şi serveşte la atestarea vacilor după
performanţa productivă, la aprecierea ascendenţei şi descendenţei reproducătorilor
folosiţi în acţiunea de ameliorare, şi la stabilirea preţului de vânzare a taurilor de
reproducţie.
Controlul vizează stabilirea producţiei individuale, de lapte a vacilor, atât sub
raport cantitativ, cât şi sub raport calitativ, iar rezultatele se exprimă pe lactaţie normală
(305 zile) şi pe lactaţie totală (sub şi peste 305 zile).

Controlul cantitativ al producţiei de lapte constă în măsurarea

(gravimetrică sau volumetrică) a cantităţii de lapte obţinută de la fiecare vacă în parte,
în decursul unei lactaţii normale sau totale.
Cantitatea de lapte se exprimă numai în kilograme, de aceea în cazul când
măsurarea s-a făcut volumetric, cantitatea de lapte, în litri, se transformă în kilograme
prin înmulţirea cu coeficientul 1,03 care reprezintă greutatea specifică a laptelui la +
15°C.

Metoda de control. În practica A.N.A.R.Z. este oficializată metoda

controlului individual periodic, pe baza căruia se obţin rezultate suficient de certe,
pentru a fi luate în considerare în lucrările de selecţie individuală la vaci. Controlul

26
individual periodic, constă în măsurarea şi înregistrarea cantităţii de lapte obţinută de la
toate mulsorile efectuate într-o anumită „zi de control”, situată la mijlocul unor
intervale regulate de timp, din cursul lactaţiei, numite perioade de control.
Ordinea perioadelor de control se planifică pentru fiecare fermă, luată în
control, în interiorul unui an calendaristic, începând cu luna ianuarie.
Producţia de lapte pe o perioadă de control, se stabileşte înmulţind cantitatea
de lapte obţinută în „ziua de control”, cu numărul de zile cuprinse în cadrul ei, iar
producţia de lapte pe lactaţie normală sau lactaţie totală prin însumarea producţiilor de
lapte din toate perioadele de control.
Numărul de zile din cadrul perioadelor de control este întotdeauna egal, adică
28 zile. Excepţie fac prima şi ultima perioadă de control, unde numărul de zile depinde
de data fătării şi data înţărcării fiecărei vaci din fermă.
În funcţie de situaţiile ce se pot ivi, numărul de zile cuprinse în prima şi
ultima perioadă de control se stabileşte astfel:
- pentru vacile care au fătat înainte de „ziua de control”, prima perioadă va fi
formată din numărul de zile cuprins între data fătării (exclusiv) şi data „zilei de control”
(inclusiv), plus 14 zile de la aceasta înainte;
- pentru vacile care au fătat după „ziua de control”, prima perioada de control
va fi formată din numărul de zile cuprins înainte de data fătării (exclusiv) şi sfârşitul
perioadei de control, plus întregul număr de zile al perioadei de control urmatoare;
- pentru vacile care au înţărcat înainte de „ziua de control”, ultima perioadă
de control va fi formată din numărul de zile cuprins între data înţărcării (exclusiv) şi
data „zilei de control” (exclusiv) al perioadei de control precedente, plus 14 zile de la
aceasta înapoi;

27
 - pentru vacile care au înţărcat după „ziuă de control”, ultima perioadă de
control va fi formată din numărul de zile cuprins între data înţărcării (exclusiv) şi data
„zilei de control” (exclusiv), plus 14 zile de la aceasta înapoi.
În tabelul următor sunt exemplificate toate situaţiile ce se pot ivi la stabilirea
numărului de zile cuprins în prima si ultima perioadă de control.
Tabelul 1
Calcularea primei şi ultimei perioade de control (exemplu)
Specificare Planificare Număr de zile cuprinse în
Nr. matricol Data perioadei de Zilei de Prima perioadă de Ultima perioadă
al vacii Fătării Înţărcării control control control de control
(9.I -14.I) = 6 z
V1 8.I - 1.I-28.I 14.I (15.I -28.I)= 14 z -
Total = 20 z
(17.II-25.II) = 9 z
V2 16.II - 29.II-25.II 11.II (26.II-25.III)= 28 z -
Total = 37 z
(7.III-12.II) = 24 z
V3 - 8.III 26.II-25.III 11.III - (11.II-29.I)= 14 z
Total = 38 z
(11.IV-9.IV) = 3 z
V4 - 12.IV 26.III-22.IV 8.IV - (8.IV-26.III)= 14 z
Total = 17 z

Controlul calitativ al producţiei de lapte Controlul calitativ al producţiei de

lapte se execută o data cu controlul cantitativ şi constă în determinarea procentului de
grăsime din lapte, individual şi periodic.

a. Recoltarea probelor, de lapte. Determinarea procentului de grăsime din

lapte, se face pe baza unei probe medii de minimum 25 ml, alcătuite din probe parţiale
recoltate de la fiecare mulsoare efectuată în „ziua de control” planificată.
Aparatura necesară: sticluţe de 50-l00 ml, cu dop, pentru păstrarea probelor;
pipete gradate de 25 ml, pentru recoltarea laptelui; sticluţe picurătoare, cu formol 40%

28
sau bicromat de potasiu, pentru conservarea probelor; cutie de placaj compartimentată,
pentru transportul probelor la laborator.
Tehnica recoltării probelor de lapte. La fiecare mulsoare se recoltează câte
5 ml lapte -considerată cantitate de bază şi suplimentar câte 1 ml (când se fac 3 mulsori
pe zi) sau 2 ml (când se fac 2 mulsori pe 2 zi) pentru fiecare kilogram de lapte muls.
Înainte de recoltarea probelor parţiale, laptele din vas se omogenizează pentru
ca grăsimea să se disperseze uniform.
Laptele se recoltează cu pipeta gradată, introdusă până la mijlocul vasului,
având grijă sa nu pătrundă spumă sau bule de aer în ea, întrucât se diminuează volumul
probei.
În timpul verii, pentru a evita alterarea laptelui, în proba recoltată, la prima
mulsoare, se adaugă 1-2 picături soluţie saturată de
bicromat de potasiu sau formol 40%.
Pentru identificarea probelor medii de lapte, se înscrie pe sticluţe numărul
matricol al vacii de la care provine proba. Scrierea se face cu un creion negru pe
suprafaţa rugoasă a sticlei realizată prin polizarea feţei extreme a sticluţei.

b. Metodica determinării procentului de grăsime. În general, procentul de

grăsime din lapte, se determină după medoda acido-butirometrică dr. Gerber.
Principiul metodei constă în arderea proteinei din lapte (caseinei), prin tratarea
cu acid sulfuric, în prezenţa alcoolului amilic şi punerea grăsimii în libertate.

Aparatura necesară:
- butirometre de 22 ml pentru lapte;
- dozatoare automate sau pipete de 10 ml (cu două bule de siguranţă)
pentru acid sulfuric;
- pipete de 1 ml (cu o bulă de siguranţă) pentru alcool amilic;

29
 Fig. 13 - Aparatura pentru determinarea procentului de grăsime din lapte
a-pipeta pentru acid sulfuric; b-pipetă pentru lapte; c-pipetă pentru alcool amilic;
d-dozator automat pentru acid sulfuric; e-butirometru;
f-stativ pentru butirometru; g-centrifugă
- pipete de 11 ml pentru lapte;
- centrifugă manuală sau electrică cu 24 sau 36 locuri şi turaţie de
1200/tr/minut;
- baie de apă cu stativ interior;
- sursă de încălzire cu flacără;
- termometre de laborator şi de baie;
- stative de lemn şi de metal, pentru butorometre;
- perii pentru spălarea butirometrelor şi sticlelor.
Reactivi necesari:
- acid sulfuric „proanalisi” cu densitatea da 1,820 - 1,825, care se
păstrează la + 15°C în sticle colorate, închise cu dop de sticlă;
- alcool amilic pur (fără furfurol) cu densitatea de 0,815 şi punctul de
fierbere 123-130°C, care se păstrează în sticle la + 15°C.
Pentru a reduce densitatea acidului sulfuric comercial (cu densitatea de 1,840)
la 1,820-1,825, se introduc 70 ml apă distilată într-un vas termorezistent, după care se
prelinge pe pereţii acestuia, 930 ml acid sulfuric concentrat (comercial).

30
 Tehnica analizei. Într-un butirometru curat şi uscat se introduc, cu pipeta sau
dozatorul, 10 ml acid sulfuric, peste care se adaugă 11 ml lapte integral bine
omogenizat, încălzit la 35-40°C. Laptele din pipetă, se prelinge încet pe peretele
butirometrului, nefiind permis să se sufle în pipetă pentru golirea mai rapidă a acesteia.
Peste lapte se adaugă cu pipeta sau automatul, 1 ml alcool amilic şi după aceea
butirometrul se astupă, cât mai etanş, cu un dop de cauciuc.
Butirometrul astfel pregătit, se înfăşoară într-o cârpă şi se agită, ţinând degetul
mare pe dopul de cauciuc, până când conţinutul capătă culoarea brun-roşcată, semn că
proteina din lapte a fost arsă de acidul sulfuric. După aceea, butirometrul se aşează în
unul din lăcaşurile centrifugii, cu dopul către marginea acesteia. Pentru echilibrarea
centrifugii, în lăcaşul opus butirometrului de analiză se aşează un butirometru cu apă.
Se fixează apoi capacul şi se acţionează centrifuga timp de 3-5 minute, la turaţie de
800-1200 tr/minut.
După oprirea centrifugii, se scoate butirometrul, cu dopul în jos şi se introduce
pentru 5-l0 minute într-o baie de apă la temperatura de 65°C.
Procentul de grăsime se citeşte direct pe tija butirometru-lui, ţinut cu dopul în
jos, aducând nivelul inferior al coloanei de grăsime în dreptul diviziunii „0” sau al unei
diviziuni întregi, cu ajutorul dopului de cauciuc care se trage sau se împinge câte puţin.
Se numără apoi, câte diviziuni întregi şi zecimale de pe butirometru, corespund
coloanei de grăsime până la punctul inferior al meniscului acesteia.

Măsuri de protecţia muncii.

- în timpul determinărilor de laborator se va lucra numai cu echipament de
protecţie format din: halate, bonete, şorţuri de cauciuc, mănuşi, cisme de cauciuc şi
ochelari de protecţie;
- se vor respecta indicaţiile din prezentul referat, cu privire la diluarea
acidului sulfuric şi introducerea laptelui şi reactivilor în butirometru;

31
 - curăţirea aparaturii, (sticluţe, pipete, dozatoare, butirometre etc.) se va face
prin degresare, spălări repetate cu apă caldă, apă rece şi limpezire;
- evacuarea vaporilor care rezultă din manipularea acidului sulfuric şi
alcoolului amilic, se face cu ajutorul ventilatoarelor sau deschiderea largă a ferestrelor
laboratorului;
- conţinutul butirometrelor şi apele reziduale rezultate de la spălarea
aparaturii, vor fi colectate într-un vas confecţionat dintr-un material acidoresistent şi
apoi deversat la canal.

c. Exprimarea producţiei cantitative şi calitative de lapte.

Datele obţinute în urma controlului cantitativ şi calitativ de lapte, pe lactaţie
normală, se exprimă prin:

- producţia de lapte, fizic (Lf)

Lf = Σ Cf, în care:
Σ = semnul însumării
Cf = cantitatea de lapte fizic (în kg) obţinută în fiecare perioadă de
control din primele 305 zile.

- producţia de lapte cu 1 % grăsime (L 1 %)

L 1% = Σ C 1% în care
C 1% - cantitatea de lapte cu l % grăsime în kg, obţinută în fiecare
perioadă de control, prin înmulţirea cantitaţii de lapte fizic cu procentul, de grăsime (P)
din ziua de control.

- producţia de lapte standard (Ls)

L1%
Ls  în care:
Ps

32
Pa = procentul de grăsime standard, egal cu 3,5 %
- procentul mediu da grăsime (Pm)

L1%
Pm % 
Lf

- cantitatea totală de grăsime (G)

L1% sau Lf  Pm
G G
100 100

33
 INDICI DE REPRODUCŢIE LA TAURINE

Introducerea şi extinderea tehnicii însămânţărilor artificiale în practica

reproducerii animalelor a determinat ca aceasta să devină, din punct de vedere
organizatoric, un proces dirijat şi controlat în totalitatea sa de către om. Intervenţia
omului în dirijarea şi controlul proceselor de reproducere ale animalelor domestice se
impune cu atât mai mult, cu cât aceste procese sunt influenţate în majoritate de către
factorii de mediu.
Din punct de vedere tehnic şi economic, eficienţa reproducţiei se apreciază în
prezent prin calcularea indicilor de reproducţie. Aceştia reprezintă o valoare absolută,
sau relativă, prin care se măsoară modul cum se desfăşoară funcţia de reproducere la un
individ sau la un grup de indivizi, femele sau masculi, dintr-o specie sau alta.
Pe baza datelor înregistrate în evidenţele zootehnice din reţeaua de
reproducţie, cel mai frecvent se calculează următorii indici:

Indicele de gestaţie (G%) calculat ca raportul dintre numărul de femele

diagnosticate gestante şi numărul de femele însămânţate artificial sau montate (de mai
multe ori, până au rămas gestante la un moment dat).
Rezultă că între „rata concepţiei” şi „procentul de gestaţie” există diferenţa
legată de faptul că, indicele Rc se calculează numai la primele însămânţări, pe când
indicele G % se calculează la toate însămânţările. Se foloseşte relaţia prezentată mai
jos. Acest indice este influenţat foarte mult de condiţiile de mediu, de tehnologia de
creştere şi de exploatare, iar heritabilitatea are valori foarte scăzute (0,08) pentru acest
indice.
Pe baza literaturii de specialitate şi a constatărilor noastre efectuate în mai
multe ferme de vaci, procentul de gestaţie este în limite normale între 90-95%; s-au

34
întâlnit însă unitaţi la care acest indice a fost de numai 70-80%, ceea ce trebuie să
constituie o permanentă atenţie în vederea optimizării acestei valori.
AG pentru vaci
G%   100
IA
AG  J pentru vaci şi juninci
G%   100
IA  I v
unde: AG = număr de vaci gestante diagnosticate după mai multe însămânţări;
IA = număr total de vaci însămânţate;
J = număr de juninci diagnosticate gestante după mai multe
însămânţâri;
Iv = număr total de vite însămânţate.
Menţionăm că, în unele cazuri, în sensul restrâns al cuvântului, „procentul de
gestaţie” este considerat ca „procent de fecundaţie” sau „procent de fecunditate”; este
însă clar că între numărul de animale fecundate si cel de animale gestante este o mare
diferenţă cauzată de mortalitatea ovulară şi embrionară.
Exemplu de calcul: Într-o fermă de vaci s-au însămânţat 510 vaci şi 80 juninci
(viţele), din care s-au diagnosticat gestante 460 vaci şi 60 viţele; rezultă că:
AG  J 460  60
G%   100   100  88%
IA  I v 510  80

Rata concepţiei („conception rate” sau procentul de fecunditate) ( f % )

Exprimă procentul de instalare a gestaţiei după fiecare însămânţare sau montă efectuată
la un grup de femele într-o perioadă de timp. La animalele mari (vacă, bivoliţă, iapă,
măgăriţă) starea de gestaţie se stabileşte prin examenul clinic transrectal, efectuat la 2-3
luni de la însămânţare artificială sau montă. Formula după care se calculează acest
indice, la taurine de exemplu, este următoarea:
AG  J ,
f %  100
IA  IV

35
 în care: AG = vaci adulte diagnosticate gestante;
J = juninci (viţele gestante);
IA = vaci adulte însămânţate artificial;
IV = viţele însămânţate artificial.
Rata concepţiei poate fi calculată şi separată, pe cele două categorii de femele,
după relaţiile:
AG şi J .
f %  100 f % 
IA IV
Astfel, dacă într-o fermă de taurine de lapte, în luna ianuarie, au fost
însămânţate prima oară după fătare un număr de 115 vaci, iar în urma examenului
transrectal la sfârşitul lunii martie au fost diagnosticate gestante 80 femele, rata
concepţiei este egală cu 69,56 %, după cum rezultă din calculul următor:
80 8000
f %  100   69,56%.
115 115
Dacă în aceeaşi fermă şi în aceeaşi perioadă de timp s-au însămânţat şi 25
viţele, din care au fost diagnosticate gestante 18, rata concepţiei este egală cu 72%.
18 1800
.
f %  100   72%
25 25
Rata concepţiei, per total fermă, luată ca exemplu, este egală cu 70% după
cum rezultă din calculul:
80  18 98 9.800
f %  100    70%
115  25 140 140
La femelele care au fost însămânţate sau montate a doua sau a treia oară, rata
concepţiei se calculează după aceleaşi relaţii. Procentul de fecunditate după fiecare din
primele 3 - 4 însămânţări sau monte postpartum, sau din momentul admiterii la
reproducţie a tineretului femel, este aproximativ egal şi variază între 50 - 75%. De
obicei, în practică, rata concepţiei se stabileşte lunar (la fiecare sfârşit de lună). Acest

36
indice este foarte mult influenţat de condiţiile de alimentaţie şi întreţinere a femelelor,
de timpul de însămânţare postpartum, de nivelul producţiei de lapte, vârsta animalelor,
metoda de însămânţare, modul de conservare a spermei, calitatea spermei inoculate, de
sezonul însămânţării.

Procentul de neîntoarceri (Ig) este un indice similar procentului de

fecunditate şi se calculează după aceleaşi relaţii matematice. Diferenţa constă, în faptul
că, starea de gestaţie se stabileşte nu pe baza examenului transrectal, ci pe baza
înregistrării femelelor care nu au manifestat călduri timp de 60-90 zile de la
însămânţare. Diferenţa între procentul de fecunditate şi procentul de neîntoarceri, la
vaci este de 4 - 9% când NR. se determină la 60 de zile de la însămânţare şi, respectiv,
de 1 - 2%, când se apreciază la 90 de zile. Diferenţe aproximativ asemănătoare se
înregistrează şi la celelalte specii, când se compară procentul de neîntoarceri cu
procentul de naştere. Cunoaşterea ratei concepţiei, sau a procentului de neîntoarceri are
o mare importanţă practică, deoarece cu cât aceşti indici vor fi mai mari, cu atât
numărul mediu de însămânţări sau monte/gestaţie va fi mai mic, iar cheltuielile pentru
obţinerea unei gestaţii vor fi mai reduse. Cu ajutorul acestor indici, se poate estima
numărul mediu de însămânţări sau de monte, folosind relaţia:

Ig 
100 sau Ig  100 ,
% NR%

în care: Ig = nr. mediu de însămânţări/gestaţie;

f %= procentul de fecunditate;
NR% = procentul de neîntoarceri.
Astfel, dacă în două ferme se realizează o rată a concepţiei de 50% şi,
respectiv 70%, numărul mediu de însămânţări/gestaţie se poate estima la 2 şi, respectiv
la 1,43, după cum rezultă din relaţiile:

Ig 
100
2
şi Ig  100  1,43.
50 70

37
 Numărul mediu de însămânţări (monte) pentru obţinerea unei gestaţii
(Ig). Acest indice mai este cunoscut şi sub denumirea de: indice coital, indice de
însămânţare, coeficientul de fecunditate, indicele fecundităţii (sau „service-
preconception”- S/G). Pentru calcularea acestui indice, se foloseşte relaţia:
TI
Ig 
G
în care: Ig este nr. mediu însămânţări/gestaţie;
TI este total înnsămânţări efectuate;
G este nr. femele gestante pentru care se calculează acest indice.
Capacitatea reproductivă a unei cirezi poate fi apreciată ca fiind bună, atunci
când valoarea acestui indice este mai mică de 2 însămânţări/gestaţie; excepţional,
atunci când are valoarea de 1,25; foarte bun, când este cuprins între 1,26 - 1,50; bun,
când este cuprins între 1,51 - 1,75; satisfăcător, când are o valoare de 1,76 - 2,0 şi slab,
când depăşeşte două însămânţări pentru obţinerea unei gestaţii.

Service-period (sp - pt. vaci adulte, SP - pt. viţele). Este un indice de
reproducţie folosit în mod deosebit la taurine, specie la care activitatea de reproducţie
este urmărită individual şi nu are caracter sezonier. Pentru vacile care au mai născut,
„service-period”-ul reprezintă intervalul de la naştere la instalarea gestaţiei (exprimat în
zile), iar pentru femelele primipare acesta reprezintă intervalul în luni de la naşterea
acestora la instalarea stării de gestaţie.
Pentru vacile adulte sp, are o valoare normală atunci când nu depăşeşte 80
zile, deoarece numai în acest caz se poate obţine un viţel pe an de la fiecare vacă. La
primipare, durata normală a sp este în prezent de 17,5-18,5 luni.
Durata sp se mai poate calcula şi prin scăderea duratei gestaţiei din intervalul
dintre naşteri, în cazul vacilor adulte şi respectiv 9,5 luni din vârstă la prima naştere, în
cazul vacilor primipare.

38
 Comparativ cu specia taurină, durata normală a sp la cabalinele adulte este
mult mai scăzută, iepele manifestând primele călduri postpartum la 6-9 zile, perioadă
când are loc şi monta. La oile adulte, care nasc o singură dată pe an, durata sp depăşeşte
200 zile (365 zile-150 zile = 215 zile), iar la scroafe, durata sp este în funcţie de durata
perioadei de alăptare stabilită în condiţiile concrete de fermă sau complex. Astfel, dacă
alăptarea purceilor durează 50 de zile, durata sp poate ajunge la 55-65 zile, în timp ce,
în cazul când înţărcarea purceilor are loc la 30-35 de zile, durata sp atinge valoarea de
35-45 de zile.

Indicele de natalitate (N). Este raportul dintre numărul de produşi obţinuţi

(vii şi viabili) şi numărul total de vaci însămânţate într-o fermă, într-o perioadă de timp;
se calculează dupa relaţia:
V
N%   100 în care:
IA
N % = procentul de natalitate;
IA = numărul total de vaci însămânţate;
V = numărul total de viţei obţinuţi (vii şi viabili).
Exemplu de calcul: într-o fermă, în decursul unui an, au fost însămânţate 660
vaci, de la care s-au obţinut 541 viţei viabili:
V 541
N%   100   100  82%
IA 660

Vârsta la prima fătare (VP). Este un indice folosit cu precădere la taurine.

Ca şi intervalul mediu dintre naşteri, este un indice sintetic, serveşte la calcularea
fertilităţii şi este format din aceleaşi componente: durata SP' şi durata gestaţiei,
exprimate în luni.

39
 Acest indice se poate deci calcula atât pentru fiecare vacă în parte, cât şi
pentru un grup de femele, folosind relaţiile:

VP  SP   G şi respectiv, VP  SP   (9,5  P )

P
în care: VP este vârsta medie la prima naştere;
SP = suma service-period-ului pentru vacile primipare la efectivul

analizat;
P = nr. de vaci primipare luat în calcul;
G şi 9,5 = durata medie a gestaţiei.
Considerând o fermă care are 175 viţele montate, iar examenul clinic
transrectal a confirmat instalarea stării de gestaţie la fiecare din ele la vârsta de 18,5
luni, aceste femele vor avea prima naştere la vârsta de 28 luni, aşa cum rezultă din
calcului următor:
(175  18,5)  (9,5  175) 3.237,5  1662
. ,5 4.900
VP     28luni.
175 175 175
Vârsta medie la prima naştere variază cu specia, rasa, direcţia de exploatare,
condiţiile de alimentaţie şi întreţinere etc.

Intervalul mediu dintre fătări (calving - interval) (CI) Este un indice de

reproducţie care se poate calcula numai la vacile care au fătat de două ori şi se exprimă
în cifre absolute. Se calculează pentru fiecare femelă în parte (pentru intervalul dintre
doua fătări succesive) sau un CI mediu, pentru o femelă, pe o perioadă de mai multe
fătări sau pe întreaga perioadă reproductivă. La nivelul unei ferme se calculează un CI
mediu pentru întregul efectiv. Acest indice este compus din două elemente distincte şi
anume: service-periodul (SP) şi durata gestaţiei (DG). Pentru o singură femelă, pe o
perioadă de timp limitată, CI se poate calcula după relaţia:

40
 CI = SP + DG
în care: CI = intervalul dintre două fătări succesive;
SP = service-periodul;
DG = durata gestaţiei (care are variaţii individuale).
Pentru un efectiv de vaci (cu evidenţe zootehnice ţinute corect), se calculează
un „interval mediu dintre fătări”, dupa relaţia:
SP  DG în care:
CI 
A
CI = intervalul mediu între fătări (zile);
SP = suma service-periodului la vacile luate în calcul (în zile);
DG = durata medie a gestaţiei (se calculează suma valorilor individuale sau,
pentru simplificare, se ia în calcul valoarea medie de 285 zile);
A = număr total de vaci luate în calcul.
Exemplu de calcul: într-o fermă cu 590 vaci s-au adunat valorile individuale
ale service-periodului fiecărei vaci şi a rezultat un total de 53.125 zile; de asemenea, s-a
calculat durata totala a gestaţiei tuturor vacilor şi a rezultat cifra de 178.125 zile.
Valoarea medie CI este:
SP  DG 53125  178125
CI    390 zile
A 590

Frecvenţa tulburărilor de reproducţie (TR) Se calculează separat pentru

vacile adulte şi viţelele admise la reproducţie. Din prima categorie se consideră cu
tulburări de reproducţie toate vacile care prezintă anestrus după naştere (AF), anestrus
după însămânţare sau montă (am) şi însămânţări sau monte repetate (MR). Din grupa a
doua fac parte toate femelele care prezintă anestrus după montă şi monte repetate (AM
şi MR). Relaţiile matematice sunt următoarele:
TR   100 pentru vacile adulte;
TR % 
A

41
 Fig. 14 - Schiţa indicatorilor de reproducţie la taurine

TR   100 pentru vacile primipare;

TR % 
P

 TR   A   TR   P  , pentru ambele categorii de femele,

TR% 
A P

în care: TR   AF  AM  MR;
TR   AM  MR;
A = vaci adulte;
P = vaci primipare
Există trei formule utile în înţelegerea semnificaţiilor complexe ale
infertilitaţii la vacile adulte:

Indicele de sterilitate (s) se poate calcula după relaţia:

s  100  (i  g )
în care: i = numărul de întoarceri până la 60-90 zile de la ultima montă;

42
 g = număr de vaci diagnosticate gestante prin examenul transrectal.
Pierderile economice prin sterilitate (V) se pot stabili după următoarea
relaţie:
Q  21
V
285
în care: V = numărul viţeilor pierduţi;
Q = numărul ciclurilor pierdute;
21 = durata medie a unui ciclu sexual la vacă;
285 = durata medie a unei gestaţii la vacă.

Pierderile globale (P), în care intră şi reducerea producţiei de lapte la vacile

care pierd un viţel şi respectiv o lactaţie, se pot evidenţia pe baza relaţiei:
P  (V  v)  ( L  l ) în care:
V = pierderi prin sterilitate (formula anterioară);
v = valoarea în lei a unui viţel;
l = valoarea în lei a unei lactaţii.

43
 RECUNOAŞTEREA RASELOR DE OVINE

După locul de formare şi fineţea lânii, rasele de ovine din ţara noastră se
clasifică în:
Rase locale cu lână: groasă (Ţurcană), semigroasă (tipul Stogoşă), semifină
(Ţigaie) şi fină (Merinos de Palas, Merinos transilvănean şi tipul Spancă).
Rase importate cu lână: groasă (Karakul), semigroasă (Friza), semifină
(Corriedale, Romney-Marsh) şi fină (Merinos de Stavropol, Merinos australian,
Polwarth).

Rasa Ţurcană
Origine, formare şi răspândire. Ţurcana provine din forma sălbatică arkar şi
este considerată cea mai veche rasă de pe teritoriul ţării noastre. În prezent, ocupă circa
40% din efectivul total de ovine şi se găseşte răspândită în toată ţara, dar mai ales, în
zonele submontane şi montane. Cele mai valoroase nuclee se cresc la Vaideeni -
Vâlcea, Novaci - Gorj) şi Poiana Sibiului.
Însuşiri morfo-productive. Rasa Ţurcană se încadrează în tipul ovinelor cu

Fig. 15 - Rasa Ţurcană

44
producţie mixtă: lapte, lână groasă, carne şi pielicele. Are o dezvoltare corporală
mijlocie. Oile au talia de 55 - 60 era şi greutatea corporală de 35 - 45 kg, iar berbecii 68
- 70 cm şi respectiv 50 - 70 kg. Prolificitatea este de 105 - 108%. La naştere mieii
cântăresc 2,5 - 5 kg.
Producţia de lapte variază între 80 - 100 kg, iar producţia de lână între 1,5 - 4
kg la oi şi 2,5 - 6 kg la berbeci. Şuviţa de lână este conică, cu lungimea de 15 - 35 cm şi
fineţea de 28 - 32 microni la fibrele scurte şi 40 - 80 microni la cele lungi.
Producţia de carne este slabă, deoarece Ţurcana este o rasă tardivă. Tineretul
supus îngrăşării, înregistrează sporuri de creştere de 160 - 175 g/zi cu un consum
specific de 6,3 - 6,6 U. N.
Producţia de pielicele este reprezentativă numai la mieii de culoare brumărie
şi neagră.
În cadrul rasei se disting următoarele varietăţi:
- albă, este cea mai răspândită şi are producţia cea mai mare de lapte;
- neagră, se creşte în estul ţării şi se foloseşte pentru pielicele, mai ales prin
încrucişări cu rasa Karakul; lâna oilor se decolorează treptat devenind cenuşie („seină”)
sau cenuşiu - roşcată („laie”);
- brumărie se întâlneşte în nordul Moldovei - judeţele Neamţ şi Botoşani -
unde se creşte pentru pielicele;
- raţca se găseşte în efective restrânse în partea răsăriteană a Banatului, are
culoarea albă sau neagră şi se caracterizează prin coarnele răsucite în formă de
tirbuşon, îndreptate în sus şi puţin lateral.
Perspective. Rasa Ţurcană se va creşte în rasă curată în zonele submontane şi
montane, urmărindu-se sporirea producţiei de lână, carne şi lapte. La varietăţile neagră
şi brumărie se vor aplica încrucişări cu Karakul (negru sau brumăriu) pentru
îmbunătăţirea calităţii pielicelelor.

45
 Tipul Stogoşă
Formare şi răspândire. Tipul Stogoşă este rezultat din încrucişarea
berbecilor de rasă Ţigaie cu oi Ţurcană, în diferite zone geografice ale ţării. Ocupă un
loc neglijabil în structura de rasă a efectivului.

Fig. 16 - Tipul Stogoşă

Însuşiri morfo - productive.
Aspectul exterior şi însuşirile de producţie ale tipului Stogoşă sunt intermediare faţă de
rasele parentale, dar neconsolidate din punct de vedere genetic. Se încadrează în
categoria oilor cu lână mai groasă. Producţia de lână este în medie de 2 - 3 kg, având
şuviţa în formă de „stog”, cu lungimea de 12 - 18 cm şi fineţea de 37 - 48 microni.
Perspective. Oaia Stogoşă nu prezintă importanţă pentru structura de rasă şi,
ca urmare, în viitor, efectivele existente se vor lichida treptat.

Rasa Ţigaie
Origine, formare şi răspândire. Rasa Ţigaie derivă, ca şi Ţurcana, din
strămoşul sălbatic arkar. În prezent, ocupă circa 33% din numărul total de ovine, fiind
răspândită în zonele de deal, de podiş şi depresionare ale ţării, cu precipitaţii
atmosferice de 650 - 800 mm.
Însuşiri morfo - productive. Ţigaia face parte din tipul productiv mixt: lână
semifină, lapte, carne. Are conformaţie armonioasă şi dezvoltare corporală mijlocie.

46
 Fig. 17 - Rasa Ţigaie
Oile au talia cuprinsă între 60 - 65 cm şi greutatea de 45 - 50 kg, iar berbecii 70 - 75 cm
şi 55 - 75 kg. Prolificitatea variază între 105 - 115%, în funcţie de nivelul de
alimentaţie. Mieii cântăresc la naştere între 3 - 4, 5 kg.
Producţia de lână este de 2, 5 - 5 kg la oi şi 5 - 8 kg la berbeci. Şuviţa are
formă prismatică, cu lungimea de 8 - 10 cm şi fineţea de 28 - 30 microni.
Producţia de lapte. Oile produc 80 - 90 kg lapte pe lactaţie, iar în turmele
selecţionate pot depăşi 120 kg.
Ţigaia fiind o rasă semitardivă, are aptitudini de carne satisfăcătoare. Tineretul
îngrăşat intensiv realizează, sporuri în greutate de 170 - 190 g/zi. În funcţie de culoarea
lânii şi a jarului, în cadrul rasei se disting următoarele varietăţi:
- belă sau albă: are lâna şi jarul de culoare albă, fibrele de lână sunt mai fine;
- bucălaie: este cea mai numeroasă şi are lâna albă şi jarul cafeniu închis,
fibrele de lână sunt mai groase, mai aspre şi cu ondulaţii puţine;
- ruginie: se caracterizează prin lâna albă şi jar castaniu deschis, se creşte mai
mult în zonele de deal şi podiş;
- neagră: prezintă lâna şi jarul negre, se creşte în număr redus şi are talie şi
greutate mai mică decât celelalte varietăţi;
Varietăţile bucălaie şi ruginie reprezintă circa 90% din efectivul de rasă
Ţigaie.

47
 Ţigaia de munte
Constituie un ecotip în cadrul rasei Ţigaie, în cadrul căreia se întâlnesc toate
cele 4 varietăţi. Ea se caracterizează printr-o constituţie mai robustă, rezistenţă organică
mai mare la condiţiile de climă din zonele cu altitudine ridicată, dar are o producţie de
lână şi de lapte mai scăzută decât Ţigaia de şes şi de deal.

Rasa Merinos de Palas

Origine, formare şi răspândire. Merinosul de Palas s-a format la Staţiunea
centrală de cercetări centru creşterea ovinelor Palas, judeţul Constanţa, între anii 1920 -
1960, prin încrucişarea raselor Ţurcană şi Ţigaie cu Merinos Rambouillet şi Merinos
semiprecoce german. Lucrările de încrucişare au fost asociate cu o selecţie riguroasă,
hrănire şi întreţinere foarte bune.
Efectivul de rasă curată, de circa 20 000 capete, se creşte în Dobrogea, de
unde se difuzează reproducători pentru ameliorarea altor rase din ţară.
Însuşiri morfo - productive. Rasa Merinos de Palas se încadrează în
categoria ovinelor mixte: lână fină şi carne. Animalele au conformaţia armonioasă,
dezvoltare corporală mare, precocitate accentuată şi capacitate ridicată de folosire a
hranei.

Fig. 18 - Rasa Merinos de Palas

48
 Oile au talia medie de 67 cm şi greutatea de 60 - 70 kg, iar berbecii 72 cm şi
respectiv 90 - 110 kg. Caracteristica de exterior a animalelor o constituie cutele de piele
de pe gât, sub formă de cravată, salbă şi şorţ. La unele exemplare se observă cute de
piele chiar şi în regiunile trenului posterior.
Prolificitatea oilor variază între 128 - 145% iar produşii au greutatea medie de
4 kg la mieluţe şi 5 kg la miei.
Producţia de lână este în medie de 6 - 8 kg la oi şi 10 - 12 kg la berbeci.
Şuviţa are formă prismatică, cu lungimea de 7 - 9 cm şi fineţea de 20 - 22 microni.
Lâna este de culoare albă.
Datorită precocităţii ridicate, Merinosul de Palas are aptitudini bune de
îngrăşare iar carnea este de calitate superioară. Tineretul îngrăşat intensiv realizează
sporuri de 220 - 300 g/zi, cu un consum specific de 4,5 - 5,5 U.N.
Producţia de lapte este de 100 - 120 kg, din care 90% se foloseşte pentru
alăptarea mieilor şi restul pentru livrare.
Perspective. Merinosul de Palas se va creşte în rasă curată, pe bază de linii, în
zona de formare. Reproducătorii valoroşi vor fi utilizaţi la ameliorarea ovinelor din
câmpia de sud - est a ţării, unde se vizează conturarea unui tip de Merinos dunărean.

Rasa Merinos transilvănean

Origine, formare şi răspândire. Merinosul transilvănean s-a format în partea
de vest a ţării prin încrucişarea oilor Ţurcană şi Ţigaie cu Merinosul Rambouillet şi
Negretti, apoi cu Merinos precoce şi Merinos unguresc de pieptene. Este răspândit în
judeţele Satu Mare, Bihor, Timiş, Caraş-Severin.
Însuşiri morfo - productive. Această rasă se caracterizează printr-un format
corporal mezomorf, cu dezvoltare mai accentuată în zona de câmpie. Oile au talia de 55
- 60 cm şi greutatea de 40 - 50 kg, iar berbecii 65 - 70 ca şi 65 - 75 kg. Conformaţia

49
 Fig. 19 - Rasa Merinos transilvănean
corporală este armonioasă. Majoritatea animalelor prezintă pe gât, cute sub formă de
cravată şi salbă. Prolificitatea oilor este de 108 - 110%.
Producţia de lână este de 9 - 7 kg la oi şi 9 - 11 kg la berbeci, cu lungimea
şuviţei de 6 - 7 cm şi fineţea de 22 - 24 microni.
Producţia de lapte variază între 70 - 80 kg, din care 90% reprezintă laptele
supt de miei.
Aptitudinile de carne sunt modeste. Tineretul îngrăşat intensiv realizează
sporuri de 170 - 220 g/zi. Carnea este de calitate bună.
Perspective. Merinosul transilvănean se va creşte în Câmpia de vest a ţării şi
în zona colinară cu regim pluviometric de până la 650 mm anual. Ameliorarea rasei
vizează ridicarea greutăţii corporale (60 kg la oi şi 80 kg la berbeci), obţinerea unei
producţii medii de 7 kg lână, cu lungimea şuviţei la 8 cm şi sporirea prolificităţii la
120%.

Tipul Spancă
Formare şi răspândire. Tipul Spancă s-a format în ţara noastră prin
încrucişarea berbecilor Merinos cu oile Ţigaie, în zonele de interferenţă a acestor rase.
Efectivele existente sunt neconsolidate genetic şi se găsesc răspândite în sud-estul ţării,
sudul Moldovei şi Dobrogea. Nuclee restrânse se întâlnesc în Banat şi Transilvania.

50
 Fig. 20 - Tipul Spancă
Însuşiri morfo - productive. Spanca prezintă însuşiri morfologice şi
productive intermediare între rasele parentale, dar mai apropiate de Merinos. Spanca
ameliorată, răspândită în Dobrogea, are o dezvoltare corporală mai mare (40 - 45 kg la
oi şi 60 - 70 kg la berbeci) decât a celorlalte populaţii din ţară.
Producţia de lână este de 4 - 5 kg la oi şi 6 - 8 kg la berbeci, cu o fineţe de 24
- 29 microni şi o lungime a şuviţei de 7 - 11 cm.
Producţia de lapte pe lactate variază între 90 - 100 kg.
Perspective. Tipul Spancă va fi absorbit, în viitor, prin încrucişări cu berbeci
Merinos de Palas şi Merinos transilvănean.

Rasa Karakul
Origine, formare şi răspândire. Rasa Karakul este originară din sud-vestul
Asiei, pe actualul teritoriu al republicilor Uzbekă, Turkmenă, Tadjică şi Kirkiză. La noi
a fost adusă încă din anul 1910 şi se creşte sub formă de nuclee compacte în jumătatea
de nord a Moldovei - judeţele Suceava, Neamţ, Bacău.
Însuşiri morfo - productive. Rasa Karakul este specifică pentru producţia de
pielicele. Ca exterior, se înscrie într-un trapez cu baza mică înainte. La baza cozii
prezintă un depozit de grăsime care, la animalele îngrăşate poate atinge 8 - 10 kg. Către
vârf, coada este îndoită în forma literei S. Talia este mijlocie (60 - 65 cm), iar greutatea

51
 Fig. 21 - Rasa Karakul
variază între 40 - 50 kg la oi şi 60 - 70 kg la berbeci. Oile Karakul au o prolificitatea de
105 - 118%. Producţia de pielicele este de calitate superioară, buclele fiind închise -
1/1 sau 3/4. La tuns, se obţin 1, 5 - 2 kg lână 1a oi şi 2,5 - 3 kg la berbeci. Şuviţa este
conică, cu lungimea de 10 - 16 cm şi fineţea de 40 - 70 microni. Culoarea lânii, depinde
de varietate: neagră, brumărie, maron, albă etc.
La varietatea neagră, culoarea lânii se degradează după vârsta de 8 - 10 luni,
devenind cenuşiu - deschisă.
În condiţii bune de hrănire şi întreţinere oile produc 60 - 70 kg de lapte.
Perspective. În viitor, ovinele din rasa Karakul, varietăţile neagră şi brumărie,
se vor creşte pentru pielicele în zona de centru şi de nord a Moldovei, precum şi în
partea de nord a Olteniei.

Rasa Friză
Origine, formare şi răspândire. Rasa Friză s-a format în Germania, în zonele
cu precipitaţii de peste 700 mm anual şi vegetaţie abundentă. La noi a fost adusă în
anul 1885. În prezent, un nucleu de Friză se creşte în Staţiunea Experimentală Secuieni,
în apropiere de Bacău.
Însuşiri morfo - productive. Ovinele Friză au o conformaţie specifică pentru
producţia de lapte. Capul mare şi golaş, lipsit de coarne, urechi lungi şi late, trunchi

52
 Fig. 22 - Rasa Friză
masiv, uger bine dezvoltat, coadă ascuţită. Greutatea este de 60 - 65 kg la oi şi 95 kg la
berbeci.
În ţara de origine, producţia de lapte este de circa 500 kg, iar recordul rasei
depăşeşte 1500 kg. La noi, s-au obţinut în medie, 200 kg lapte. Oile Friză dau 2 - 3 miei
la o fătare. Producţia de lână este de circa 3 kg, cu şuviţa de 10 - 15 cm şi fineţea de 33
- 37 microni. Lâna are culoarea albă.
Perspective. Se va folosi la ameliorarea raselor noastre locale în scopul
sporirii prolificităţii şi producţiei de lapte.

Rasa Corriedale
Origine, formare şi răspândire. Rasa Corriedale s-a format în Noua
Zeelandă, prin încrucişarea oilor Merinos australian cu berbeci din rasele englezeşti cu
lână lungă - Lincoln, Leicester, Romney - Marsh ş.a.
La noi a fost importată recent şi se creşte în câteva unităţi din judeţele Argeş,
Buzău şi Dolj.
Însuşiri morfo - productive. Această rasă se încaderează în categoria oilor cu
producţie mixtă: carne - lână semifină. Greutatea corporală este de 55 - 70 kg la oi şi
peste 80 kg la berbeci. Are o intensitate de creştere accentuată, mieii îngrăşaţi până la
vârsta de 4 luni, produc carcase de 15 - 18 kg. Prolificitatea este ridicată - 130%. La

53
 Fig. 23 - Rasa Corriedale
tuns se obţin 4,5 - 6 kg lână de culoare albă. Şuviţa are lungimea de 10 - 12 cm şi
fineţea de 25 - 31 microni.
Perspective. Rasa Corriedale se va folosi pentru ameliorarea ovinelor Ţigaie,
în vederea sporirii producţiilor de carne şi de lână.

Rasa Romney Marsh

Origine, formare şi răspândire. S-a format în zonele cu păşuni joase din
Anglia - numite Marsh - prin încrucişarea oilor locale cu berbeci Leicester, urmată de
selecţie şi potrivirea perechilor.
În ţara noastră s-a importat, începând din anul 1960, dar se întâmpină unele

Fig. 24 - Rasa Romney Marsh

54
greutăţi în procesul de adaptare.
Însuşiri morfo - productive. Rasa Romney Marsh aparţine tipului productiv
mixt: carne - lână semifină. Se caracterizează prin constituţie robustă, dezvoltare
corporală accentuată şi precocitate ridicată.
Greutatea corporală este de 65 - 70 kg la oi şi 110 - 120 kg la berbeci, iar
prolificitatea este de 125%. La 4 luni tineretul îngrăşat ajunge la greutatea de 30 kg.
Carnea este de calitate bună şi fără miros. La tuns oile realizează 4 - 5 kg lână, iar
berbecii 6 - 7 kg. Culoarea lânii este albă.
Perspective. Datorită calităţilor sale, rasa Romney Marsh se va utiliza la
încrucişarea cu rasele locale, în scopul îmbunătăţirii însuşirilor de carne şi lână.

Rasa Merinos de Stavropol

Origine, formare şi răspândire. Este originară din U.R.S.S. şi s-a format
prin încrucişarea Merinosului Novocaucazian cu Merinosul Rambouillet şi Merinosul
australian.
A fost importat în anul 1952 şi s-a folosit ca rasă amelioratoare pentru
Merinosul de Palas şi Merinosul transilvănean.
Însuşiri morfo - productive. Merinosul de Stavropol are o conformaţie

Fig. 25 - Rasa Merinos de Stavropol

55
corporală caracteristică pentru lână fină şi carne. Oile au greutatea de 55 - 60 kg şi
berbecii 90 - 100 kg.
Producţia de lână este de 6 - 8 kg la oi şi 12 - 14 kg la berbeci. Lâna, de
culoare albă, are lungimea de 7 - 8 cm şi fineţea de 20 - 23 microni. Prolificitatea
variază între 124 - 137%.
Perspective. Nuclele existente se vor exploata pentru producţia de lână, iar
reproducătorii masculi vor fi utilizaţi la ameliorarea populaţiilor locale de tip Merinos.

Rasa Merinos australian

Origine, formare şi răspândire. Merinosul australian a rezultat din tipurile
de Merinos importate din Spania, Franţa, Polonia, S.U.A., ai căror urmaşi s-au
aclimatizat foarte bine la condiţiile de mediu din Australia. În prezent este recunoscută
pe plan mondial, ca fiind una din cele mai valoroase rase de lână şi cu un puternic efect
ameliorator.
În ţara noastră a fost importat între anii 1970 - 1974 pentru încrucişări de
infuzie cu Merinosul de Palas şi Merinosul transilvănean.
Însuşiri morfo - productive. Merinosul australian se caracterizează prin
dezvoltare corporală mijlocie, conformaţie armonioasă, talie relativ scundă, trunchi

Fig. 26 - Rasa Merinos australian

56
potrivit de larg şi îndesat. Lâna acoperă bine corpul şi extremităţile. Oile adulte
cântăresc 40 - 48 kg, iar berbecii 70 - 90 kg.
Producţia de lână este cuprinsă între 5 - 6 kg la oi şi 8 - 12 kg la berbeci. Şuviţa
de lână are lungimea de 3 - 10 cm şi fineţea de 20 - 24 microni. Culoarea este albă.
Perspective. Se va utiliza la ameliorarea oilor din zonele de merinozare a ţării,
pentru crearea de noi tipuri de ovine de lână şi carne.

Rasa Polwarth
Origine, formare şi răspândire. S-a format în Australia - statul Victoria, din
încrucişarea oilor Merinos australian cu berbeci Lincoln. La noi a fost importată în
număr mare în 1979 şi se creşte în zonele cu regim pluviometric de 500 - 850 mm
anual.
Însuşiri morfo - productive. Rasa Polwarth face parte din tipul productiv
mixt: carne şi lână fină. Animalele au conformaţie masivă, armonioasă, cu forme largi
şi adânci. Greutatea corporală a oilor este de 60 - 65 kg, iar la berbeci de 80 - 100 kg.
Această rasă are aptitudini remarcabile de carne şi asigură totodată, producţii
bune de lână (4, 5 - 5 kg/cap), de calitate superioară. Lâna este de culoare aIbă.
Perspective. Berbecii din această rasă se vor folosi la încrucişări de infuzie cu
rasa Ţigaie şi la încrucişări de absorbţie a tipului Spancă.

Fig. 27 - Rasa Polwarth

57
 CONTROLUL PRODUCŢIEI DE LAPTE LA OVINE

Valoarea zoo-economică a ovinelor de reproducţie se stabileşte, în principal,

pe baza datelor furnizate de controlul oficial al producţiei de lapte şi producţiei de lână.
Controlul producţiei de lapte vizează rasele Ţigaie şi Ţurcană. Acesta se face
numai pe o singură lactaţie (I-a sau a II-a), informaţiile obţinute considerându-se
valabile pentru întreaga viaţă a animalului.
Producţia de lapte la oi se controlează, ca şi la taurine, atât sub raport,
cantitativ, cât şi sub raport calitativ.

A. Controlul cantitativ al producţiei la lapte

În cadrul controlului cantitativ, producţia individuală de lapte a oilor se
determină separat pe cele două perioade ale lactaţiei: perioada de alăptare şi perioada
de muls.
Controlul în perioada de alăptare constă în stabilirea indirectă a cantităţii de
lapte supt (L.S.). În acest scop, se înmulţeşte greutatea corporală a mielului la înţărcare
(minus greutatea la naştere) cu coeficientul 5, în cazul înţărcării până la vârsta de 6
săptămâni, şi cu coeficientul 4, când mielul se înţărcă după vârsta de 6 săptămâni.
Coeficientul 5 şi respectiv 4, reprezintă cantitatea de kilograme lapte necesară
pentru obţinerea a 1 kg spor greutate.
În cazul fătărilor gemelare, pentru obţinerea cantităţii de lapte supt, se
însumează greutăţile mieilor la înţărcare şi ceea ce rezultă după scăderea greutăţii
acestora la naştere, se înmulţeşte cu coeficientul corespunzător vârstei de înţărcare (5
sau 4).
Controlul în perioada de muls constă în determinarea periodică a cantităţii
individuale de lapte, în câte o zi de control, pe parcursul unei lactaţii fiind necesare 2-4

58
controale.
Zilele de control se plasează astfel:
- pentru primul control (C I), la 15-20 zile de la înţărcarea mieilor;
- pentru ultimul control (C IV), cu 20-30 zile înainte de data planificată
pentru înţărcarea laptelui la oi;
- pentru controalele intermediare (C II şi C III), la intervale egale de timp
între primul şi ultimul control.
- Determinarea producţiei individuale de lapte din ziua de control (Lzc) se
face cu ajutorul coeficientului de control, stabilit, în prealabil, după următoarea
metodică:
- în preziua controlului, se mulge la amiază şi seara întreaga turma de oi
supusă controlului, iar cantităţile globale de lapte rezultate la fiecare mulsoare se
înregistrează separat (A - amiază şi S - seara);
- în ziua de control, oile se mulg numai dimineaţa, iar cantitatea de lapte
obţinută de la fiecare oaie în parte (d) se înregistrează în buletinul de control. De
asemenea, se înregistrează şi cantitatea globală de lapte muls în dimineaţa zilei de
control (D - dimineaţa).
Cunoscând cantităţile globale de lapte (A,S şi D) din preziua şi ziua de
control, se poate determina coeficientul de control (C.c.), după relaţia:
A S  D
C.c. 
D
Producţia individuală de lapte din ziua de control se află prin înmulţirea
cantităţii înregistrate pentru fiecare oaie, la mulsoarea de dimineaţa (d), cu coeficientul
de control (C.c.): Lzc = D x C.c.
Exemplu: A = 54 kg; S = 42 kg; D = 64 kg si d = 0.25 kg
54  42  64 160
C.c.    2,5
64 64
Lzc= 0,25 x 2,5 =0,625 kg

59
 Producţia individuală de lapte din perioada de control (Lpc) se calculează
astfel:
- la primul control (Lpc I), înmulţind cantitatea de lapte din ziua de control
(Lzc), cu numărul de zile de la înţărcarea mieilor până la jumătatea perioadei dintre
primul şi al doilea control;
- la controalele intermediare (Lpc II şi Lpc III), înmulţind cantitatea de lapte
din zilele de control (Lzc) respective, cu suma jumătăţii numărului de zile dintre
controale;
- la ultimul control (Lpc IV), înmulţind cantitatea de lapte din ziua de control
(Lzc) cu jumătate din numărul de zile, dintre penultimul control şi ultimul control plus
numărul de zile de la ultimul control până la înţărcarea oii.
Pentru exemplificare prezentăm în schema de mai jos, numărul de zile
cuprinse în fiecare perioadă de control pentru situaţia când înţărcarea mieilor (I.M.) se
face la 42 zile şi înţărcarea oilor (I.O.) la 180 zile.
Tabelul 2
Intervalele de control a producţiei de lapte efectuate la ovine
Fătare IM CI CII CIII CIV IO
42 % 23 % 30 % 30 % 30 % 25 %
Jumătatea nr. de
zile dintre 15z 15z 15z 15z 15z 15z
controale
Nr. zile pe
C I = 38 z C II =30z C III = 30z C IV = 40 z
controale

Producţia individuală de lapte pe perioada de muls (LM) se stabileşte prin

însumarea cantităţilor de lapte din toate perioadele de control (Lpc I + Lpc II + Lpc III
şi Lpc ZC).
Producţia individuală de lapte pe lactaţie se obţine prin însumarea
producţiei calculate în perioada de alăptare (LS) şi a producţiei determinate în perioda
de muls (LM).

60
 B. Controlul calitativ al producţiei de lapte
Constă în determinarea procentului de grăsime după metoda acido-
butirometrică dr. Gerber, pe probe de lapte recoltate individual la primul control
periodic, iar valoarea stabilită se consideră valabilă pentru întreaga lactaţie a oii
respective (vezi controlul productiei de lapte la taurine).

61
 CONTROLUL PRODUCŢIEI DE LÂNĂ LA OVINE

Producţia de lână constituie principalul criteriu de selecţie la ovine, şi se

controlează sub raport cantitativ şi calitativ.
Controlul însuşirilor producţiei de lână se execută, cu excepţia cantităţii de
lână, la bonitare, lucrare ce se planifică cu 2-4 săptămâni înainte de tunsul oilor.
A. Controlul cantitativ al producţiei de lână
În cadrul controlului cantitativ se urmăresc însuşirile ce privesc: cantitatea de
lână, lungimea şuviţei de lână şi fineţea fibrelor de lînă (grosimea lor).
1. Cantitatea de lână se determină imediat după tundere, prin cântărirea
cojocului (lână de pe corp) nespălat, fără a lua în considerare codina (lână de pe coadă).
Cântărirea se execută cu un cântar zecimal, înregistrându-se obligatoriu şi
fracţiunile de ordinul sutelor de grame.
La înregistrarea datelor, pentru a se evita confuziile, fiecare cioban-tunzător
primeşte un cartonaş cu numărul matricol al oii pe care urmează să o tundă. După
executarea operaţiunii de tuns, împachetează cojocul şi îl duce la cântar, unde predă
cartonaşul cu numărul matricol, primind un altul în schimb.
În lucrările de bonitare şi clasare a ovinelor, se ia în considerare cantitatea de
lână obţinută într-un interval de 365 zile, deci în vârstă de 12 luni. Când vârsta lânii
este mai mare sau mai mică de 12 luni, cantitatea, de lână se corectează în conformitate
cu datele înscrise în tabelul 3.
Corecţia se face prin scădere, când vârsta lânii este mai mare de 12 luni de la
naşterea animalului sau de la ultimul tuns şi prin adăugire cînd vârsta este mai mică.
2. Lungimea şuviţei se determină prin măsurarea lânii neatinse de la mijlocul
petei, cu o riglă gradată înregistrând şi jumatăţile de centimetru.

62
 Tabelul 3
Corecţia cantităţii de lână şi a lungimii şuviţei pentru vârsta de 12 luni
Vârsta în luni Spor
9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 între luni
1,0 1,1 1,2 1,3 1,5 1,6 1,7 1,8 1,9 2,0 0,110
1,3 1,4 1,6 1,7 1,8 1,9 2,0 2,2 2,4 2,5 0,138
1,5 1,6 1,8 2,0 2,1 2,3 2,5 2,7 2,8 3,0 0,166
1,7 1,9 2,1 2,3 2,5 2,7 2,9 3,1 3,3 3,5 0,194
1,9 2,2 2,4 2,7 2,9 3,1 3,3 3,6 3,8 4,0 0,222
2,2 2,4 2,7 3,0 3,3 3,5 3,7 4,0 4,2 4,5 0,250
2,5 2,8 3,1 3,3 3,6 6,9 4,1 4,4 4,7 5,0 0,277
2,8 3,1 3,4 3,7 4,0 4,3 4,6 5,0 5,2 5,5 0,305
3,0 3,4 3,7 4,0 4,3 4,7 5,0 5,3 5,7 6,0 0,333
3,3 3,6 4,0 4,3 4,7 5,1 5,4 5,8 6,1 6,5 0,361
3,5 3,9 4,3 4,7 5,0 5,4 5,8 6,2 6,6 7,0 0,388
3,8 4,2 4,6 5,0 5,4 5,8 6,2 6,7 7,1 7,5 0,410
4,0 4,4 4,9 5,3 5,8 6,2 6,7 7,1 7,6 8,0 0,444
4,2 4,7 5,2 5,7 6,1 6,6 7,1 7,6 8,0 8,5 0,472
4,5 5,0 5,5 6,0 6,5 7,0 7,5 8,0 8,5 9,0 0,500
4,7 5,3 5,8 6,3 6,9 7,4 7,9 8,4 9,0 9,5 0,527
5,0 5,5 6,1 6,7 7,2 7,85 8,3 8,9 9,4 10,0 0,555
5,2 5,8 6,4 7,0 7,6 8,2 8,7 9,3 9,9 10,5 0,583
5,5 6,1 6,7 7,3 7,9 8,6 9,1 9,8 10,4 11,0 0,611
5,7 6,3 7,0 7,7 8,3 8,9 9,6 10,2 10,9 11,5 0,638
6,0 6,6 7,3 8,0 8,7 9,3 10,0 10,7 11,3 12,0 0,666
6,2 6,9 7,6 8,3 9,0 9,7 10,4 11,1 11,8 12,5 0,694
6,4 7,2 7,9 8,7 9,4 10,1 10,8 11,6 12,3 13,0 0,722
6,7 7,4 8,2 9,0 9,7 10,5 11,2 12,0 12,8 13,5 0,650
7,0 7,8 8,6 9,3 10,1 10,9 11,7 12,4 13,2 14,0 0,777
7,3 8,1 8,9 9,7 10,5 11,3 12,1 12,9 13,7 14,5 0,805
7,8 8,6 9,4 10,2 11,0 11,8 12,6 13,4 14,2 15,0 0,833
Notă: recalcularea lungimii şuviţei - care la bonitare se înregistrează cu precizie de
0,5 cm - se face prin rotunjire la cifra cea mai apropiată de întreg sau 0,5.

Pentru măsurarea corectă a lungimii şuviţei, se procedează mai întâi la

formarea, cu ajutorul mâinilor, a unei cărări orizontale în zona mijlocie a spetei. Se
fixează apoi capătul riglei, perpendicular pe suprafaţa pielii, cu latura gradată în sus. Pe

63
această latură se aşează - prin cădere normală -şuviţa din partea superioară a cărării.
Lungimea se citeşte la diviziunea atinsă de vârful şuviţei.
În funcţie de vârsta lânii, lungimea şuviţei se recalculează după procedeul
folosit la corectarea cantităţii de lână, utilizând datele din tabelul 3.
Lungimea lânii se foloseşte şi la constituirea punctajului pentru calitatea
lânii, în care scop se acordă:
- la rasele cu lână fină şi semifină, câte 3 puncte pentru fiecare centimetru de
lungime a şuviţei;
- la rasele cu lână grosieră, câte 1 punct pentru fiecare centimetru până la
lungimea şuviţei de 30 cm, cu o corecţie de minus 1 punct pentru fiecare centimetru
depăşire.
Fineţea lânii se apreciază numai la ovinele cu lână fină şi semifină pe o şuviţă
de lână prelevată din regiunea spetei şi se exprimă în microni.
La ovinele din fermele de elită şi de înmulţire (selecţie) fineţea fibrei de lână
se determină, de regulă, cu aparatură de laborator, pe probe recoltate înainte de
bonitare. La restul efectivelor, fineţea se apreciază de către bonitori cu ochiul liber, care
se foloseşte şi de etaloane cu fineţea determinată în laborator.
Fineţea lânii concură la constituirea punctajului pentru calitatea lânii
acordându-se:
- la ovinele cu lână fină 20 puncte pentru fineţea cuprinsă între 18-20
microni, cu o corecţie de minus 3 puncte pentru fiecare micron sub 18 sau peste 22
microni.
- la ovinele cu lână semifină, 20 puncte pentru fineţea cuprinsă între 28-32
microni, cu o corecţie de minus 3 puncte pentru fiecare micron sub 28 sau peste 32
microni.
3. Determinarea fineţii în laborator. În mod obişnuit, fineţea lânii, se
determina la microscop, pe probe recoltate din regiunea spetei şi a coapsei.

64
 Numărul de fibre ce se măsoară la fiecare probă, variază, în funcţie de fineţea
şi uniformitatea lânii, astfel: l00 fibre la lână fina, 200-300 la lână semifină şi
semigroasă, 500w fibre la lână groasă care este mai neuniformă.

Aparatura şi materialele necesare:

- microscop cu obiective de 10 x, 30 x, 60 x sau l00 x, cu pilatan pătrat şi
posibilităţi de manevrare prin cremalieră;
- micrometru ocular lentilă rotundă de sticlă cu diametrul de 15 mm, gradată la
mijloc cu un segment de dreaptă, împărţit în 50 sau l00 diviziuni;
- micrometru obiectiv, lamă dreptunghiulară de sticlă de 70 x 20 mm, în
mijlocul căreia se găsesc două cercuri concentrice, cel mic având gravat un segment de
dreaptă de 1 mm, împărţit în 100 părţi egale (10 mm= 1000 microni, deci o parte are 10
microni);
- foarfece drept, bine ascuţit; ace de disociaţie; lame şi lamele microscopice;
sticle de ceasornic sau plăci Petri; hârtie de filtru sau sugativă; neofalină şi glicerină.

Tehnica de lucru cuprinde următoarele operaţiuni: stabilirea valorii

Fig. 28 - Micrometru ocular (a) şi

micrometru obiectiv (b)

65
micrometrice, pregătirea frotiului şi măsurarea fibrelor.
Stabilirea valorii micrometrice a sistemului optic folosit la măsurarea fibrelor,
este o operaţiune simplă, dar care trebuie efectuată cu precizie.
În acest scop se introduce micrometrul ocular în tubul ocular al microscopului,
astfel ca cifrele acestuia să se vadă normal (nerăsturnate). După aceea, se pune
micromatrul obiectiv pe platanul microscopului şi se încearcă să se suprapună
diviziunile ambelor micrometre (ocular şi obiectiv). Pentru facilitarea suprapunerilor,
diviziunile micrometrelor se prind" în câmpul vizual, mai întâi cu obiective
microscopice mai mici (10 x şi 30 x) şi apoi cu obiectivul cu care se va lucra (60 x).
Când diviziunile ambelor micrometre apar clare în câmpul microscopic, se va
observa suprapunerea unei diviziuni de pe micrometrul ocular cu o diviziune (oricare) a
micrometrului obiectiv şi după aceea se va căuta o altă suprapunere a celor două scări,
cât mai departe de prima.
Să presupunem că la obiectivul 60 x al microcroscopului, suprapunerile s-au
văzut astfel: prima la diviziunea 30, iar a doua la diviziunea 69 de pe micrometrul
ocular şi ca între suprapuneri sunt cuprinse diviziuni ale micrometrului obiectiv.
Cunoscând că o diviziune de pe micrometrul obiectiv este egală cu 10
microni, se poate calcula valoarea unei diviziuni de pe micrometrul ocular, raţionând
astfel: dacă la 39 diviziuni de pe micrometrul ocular (69-30 = 39) corespund 90
microni pe micrometru obiectiv (9 x 10=90), dar la o diviziune a micrometrului ocular
câţi microni corespund?
X = 90/39 = 2,3

Fig. 29 - Diviziunile micrometrelor, ocular (a) şi

obiectiv (b), văzute în câmpul microscopic.

66
 Valoarea micrometrică, pentru obiectivul microscopic 60 x, este cuprinsă
între 1,5-2,5 microni şi este valabilă numai pentru persoana care a determinat-o.
Pregătirea frotiului. Se spală proba de lână cu neofalină, într-o placă Petri,
până dispar impurităţile şi usucul, iar apoi se usucă prin sugativare.
Din proba de lână spălată şi uscată se desprinde, cu atenţie, o şuviţă de fibre şi
cu un foarfece ascuţit se fac, printr-o singură tăietură, segmente foarte fine (până la 0,5
mm), care se pun pe o lamă de sticlă. Peste aceste segmente se pune, cu o spatulă, o
picătură de glicerină, în care se face dispersarea lor, folosindu-se un ac de disociaţie.

Fig. 30 - Citirea grosimii (fineţii) la microscop.

Fig. 31 - Măsurarea fibrelor pe traseul „în suveică”.

67
Preparatul se acoperă, apoi, cu o lamelă de sticlă, avand grijă să nu se formeze bule de
aer.
Măsurarea fibrelor se face cu ajutorul diviziunilor de pe micrometrul ocular,
după ce în prealabil s-a aşezat frotiul pe platanul microscopului, în locul micrometrului
obiectiv. În acest scop se manevrează vizele microscopului până când, în câmpul
acestuia, apar clar şi subţiri marginile fibrei. Rotind tubul ocular al microscopului, până
ce diviziunile icrometrului ocular ajung să se suprapună cu marginile fibrei, se poate
„citi” grosimea ei, în număr de diviziuni. Pentru a se evita măsurarea repetată a
aceleiaşi fibre, se va manevra platanul microscopului astfel încât citirea să se facă pe un
traseu „în suveică”, la distanţa de 1-2 mm.
După efectuarea numărului corepunzător de „citiri”, datele se prelucrează
după statistica variaţiunilor.
Media stabilită în diviziuni ale micrometrului ocular, se înmulţeşte cu
valoarea micrometrică determinată după metodica arătată la punctul a şi ceea ce se
obţine, reprezintă fineţea medie a probei de lână analizată, exprimată în microni.
4. Determinarea fineţei cu lanametrul, oferă posibilitatea de măsurare
mai rapidă a fibrelor de lână şi în condiţii de lucru mult mai comode.
În ţara noastră, mai răspândit este lanametrul Zeiss. Acesta este construit

Fig. 32 - Lanametrul Zeiss

68
pe principiul microscopului şi cuprinde un sistem optic şi un sistem de
microproiecţie. Cu ajutorul acestuia din urmă imaginea câmpului microscopic este
proiectată pe un ecran circular, de sticlă prevăzut la mijloc cu două scări gradate,
dispuse perpendicular una pe cealaltă (în cruce).
Platanul aparatului, pe care se fixează frotiul, are un sistem de cremaliere ce
permite examinarea sistematică a fibrelor de lână, făcând imposibilă revenirea la fibrele
măsurate anterior.
Lanametrul Zeiss are valoarea micrometrică fixă, stabilită prin construcţie la 2
microni. Ca urmare, fineţea fiecărei fibre se exprimă direct în microni, înmulţind
numărul de diviziuni între care este cuprinsă grosimea ei, cu 2.

B. Controlul calitativ al producţiei de lână. La controlul calitativ al

producţiei de lână se iau în considerare următoarele însuşiri: ondulaţia fibrelor, luciul şi
mătăsozitatea lânii, uniformitatea lânii, usucul şi randamentul lânii, desimea lânii,
proporţia fibrelor groase şi fine, şuviţa lânii.
1. Ondulaţiile fibrelor se apreciază numai la rasele cu lână fină, pe o şuviţă
recoltată din regiunea spetei.
În funcţie de numărul de ondulaţii pe centimetru, citite pe o riglă gradată, se
acordă note, în scara 5-1 astfel:
- nota 5, pentru fibrele cu 9-10 ondulaţii pe cm, uniforme şi bine
exprimate;
- nota 4, pentru fibrele cu 7-8 ondulaţii pe centimetru, normale;
- nota 3, pentru fibre cu 4-6 pe centimetru, joase sau intense sau
supraondulate;
- nota 2 sau 1, pentru fibrele cu 1-3 ondulaţii, slab exprimate.
Ondulaţiile fibrelor se pot aprecia cu ocazia bonitării sau în laborator, pe
probele recoltate pentru fineţe.

69
 2. Luciul şi mătăsozitatea se apreciază, după intensitatea cu care fibrele de
lână reflectă lumina şi respectiv după senzaţia de moale-catifelat, imprimată
degetelor la palpare.
La rasele cu lână fină şi semifină se apreciază în puncte de la 1-5, iar la cele
cu lână grosieră în puncte de la 1-10, conform datelor din tabelul 4.
Tabelul 4
Acordarea punctelor pentru mătăsozitatea şi luciul lânii

Descrierea lânii Lână fină şi semifină Lână grosieră

Mătăsoasă, cu luciu intens
Catifelată, cu luciu normal
Moale, cu luciu potrivit
Aspră, cu luciu slab
Foarte aspră şi slabă
5 10-9
4 8-7
3 6-5
2 4-3
1 2-1

3. Culoarea lânii. Însuşire foarte importantă pentru calitatea şi aspectul

produselor textile, se notează cu puncte conform datelor din tabelul 5.
Tabelul 5
Acordarea punctelor pentru culoarea lânii
Rasele cu lână
Nuanţa culorii
Fină Semifină şi grosieră
Albă imaculat 10-6 20-16
Albă-crem-gălbui 5-4 15-11
Albă- gri 3-2 10-6
Albă cu fibre pigmentate pe gât şi pe membre 1 5-2
Albă cu fibre pigmentate pe trunchi 0 1

4. Uniformitatea lânii se apreciază, în puncte, în funcţie de diferenţa: între

lungimea şuviţei la spată şi coapsă, între fineţea fibrelor la spată şi fesă şi între
grosimea şi rezistenţa de-a lungul fibrelor, conform datelor din tabelul 6.

70
 Tabelul 6
Acordarea notelor pentru uniformitatea lânii
Diferenţa: de:
Uniformitatea pe
Specificare Lungime Fineţe Puncte
fibră
(cm) (microni)
1 2 - 10-8
1,5 3 - 7-6
Ovine cu
lână fină 1,5 4 - 5-4
2 5 ştrangulată 3-2
peste 2 peste 5 lână coaptă 1
Ovine cu 1,5 3 - 5-4
lână 2 5 ştrangulată 3-2
semifină peste 2 peste 6 lână coaptă 1

Nu se apreciază culoarea la ovinele cu lână grosieră

5. Usucul şi randamentul lânii. Usucul lânii este un produs de secreţie al
pielii, care se depunde pe fibra de lână, protejând-o de acţiunea agenţilor chimici şi
fizici din mediul înconjurător. El contribuie la aspectul şi calitatea generală a lânii,
precum şi a randamentului la spălare.
Aprecierea usucului şi randamentului se face în funcţie de cantitatea, culoarea
şi consistenţa sa, precum şi în funcţie de gradul de afectare al lânii cu impurităţi,
conform următorului punctaj:
- 10-8 când usucul este alb, uleios, uniform şi protejează fibrele pe o
porţiune de 3/4 - 2/3 din lungime, lâna fiind curată;
- 7-5 când usucul este galben, de consistenţa vaselinei, protejând fibrele pe
cel puţin 1/2 din lungime, în lână constatându-se impurităţi minerale şi
vegetale;
- 4-3 când usucul este portocaliu de diferite nuanţe, fluid sau grunjos,
abundent sau în cantitate prea mică, iar lâna conţine o cantitate însemnată de
impurităţi în şuviţă;

71
 - 2-l când usucul este brun-ruginiu sau verzui, grunjos sau apos,
protejând slab fibrele de lână, imprimându-le o culoare gălbui-roşcată,
iar lâna este încărcată cu impurităţi atât în şuviţă, cât şi la suprafaţă.
6. Desimea lânii se apreciază, după senzaţia de plin
sau mai puţin plin pe care o lasă lâna la palparea cu podul
palmei şi strângerea ei în mână, pe diferite regiuni corporale. De asemenea, se
apreciază şi după lărgimea cărării formată prin desfacerea şuviţelor şi după aspectul
cusăturii.
Notarea se face astfel:
- 10-7, lână foarte deasă; aspectul cojocului compact, cusătura încheiată şi
fără cărare deschisă pe linia spinării;
- 6-3, lână deasă; cojocul bine format, cusătura încheiată, dar pe linia
spinării, şuviţele de lână se desfac mai uşor, lăsând o cărare mai largă pe
suprafaţa pielii;
- 2-1, lână rară sau foarte rară; la palpare, degetele intră adânc în cojoc,
lăsând senzaţia de gol în palmă; cojocul pare format din şuviţe independente,
iar pe spinare se formează o cărare largă.
7. Proporţia fibrelor groase şi fine (păr-puf) în compoziţia şuviţei - se
determină, la bonitare, numai la ovinele cu lâna grosieră şi se apreciază, în puncte,
astfel:
- 10-7, când proporţia este de 1/4- - 1/3 fibre groase faţă de fibre fine,
neexistând fibre moarte;
- 6-4, când proporţia este de 1/5 sau 2/5 fibre groase faţă de fibre fine;
- 3-1, când fibrele groase sunt peste 1/2 din cantitate, iar lungimea lor este
numai cu 1/3 mai mare decât a fibrelor fine (lâna oilor Stogoşă).
8. Forma şuviţei - se apreciază numai la ovinele cu lână grosieră şi se
apreciază astfel:

72
 - 10-7, când şuviţa este clară, neîmpâslită, de formă conică, fibrele fiind
puţin ondulate;
- 6-4, când şuviţa este clară, uşor împâslită, de formă conică sau ascuţită;
- 3-1, când şuviţa este neclară, împâslită, cu forma de trestie, tirbuşon sau
puternic şerpuită (creaţă).

Nota pentru calitatea lânii. În urma aprecierii însuşirilor menţionate, se

acordă „nota pentru calitatea lânii", prin însumarea punctajului obţinut pentru fiecare
însuşire. Aceasta este sintetizată, pentru punctajele minime şi maxime ce se pot practic
realiza, în tabelul 7.
Tabelul 7
Acordarea punctajului pentru calitatea lânii
Ovine cu lână
Însuşirea Fină Semifină Grosieră
minim maxim minim maxim minim maxim
Lungimea şuviţei 3 30+ 3 30 1 30++
Fineţea fibrei cca. 5 cca. 20 2 20 - -
Ondulaţia 1 5 - - - -
Luciul şi mătăsozitatea 1 5 1 5 1 10
Culoarea 1 10 1 20 1 20
Uniformitatea 1 10 1 5 - -
Usucul şi randamentul 1 10 1 10 1 10
Desimea 1 10 1 10 1 10
Proporţia păr-puf - - - - 1 10
Forma şuviţei - - - - 1 10
Total cca. 14 100 cca. 10 100 cca. 7 100
+ Calculat la lungimea lânii de la 1-10 cm (la 365 zile)
++ Calculat la lungimea lânii de la 1-30 cm.

73
 INDICI DE REPRODUCŢIE LA OVINE

Capacitatea de reproducţie a ovinelor depinde de factorii de mediu, externi şi

interni şi se estimează cu ajutorul indicilor de reproducţie.

Prolificitatea (P %)
Este un indice sintetic ce întruneşte caracterele dependente de organism şi
mediu şi se exprimă prin relaţia:
m
P%  x100
f
în care: m = numărul mieilor;
f = numărul fătărilor.
Prolificitatea este un proces asigurat printr-o selecţie riguroasă, prin
respectarea normelor de furajare înaintea perioadei de montă şi în timpul perioadei de
gestaţie.

Fig. 33 - Ecuaţia dreptei de regresie şi coeficientul de corelaţie fenotipică între

indicii de natalitate şi de prolificitate la oi din rasa Merinos de Transilvania

74
 La rasele de oi din ţara noastră prolificitatea este cuprinsă între 103% la
Ţurcană şi 148% la Merinosul de Palas.

Tabel nr. 8
Indici de reproducţie la ovine
Indici
Nr. Denumirea
Conţinutul indicelui Simbol Formula de calcul medii
crt. indicelui
(%)
Indicele de Nr. de oi gestante la
1 IG (%) (Oi gestante/Oi însămânţate)x 100 95
gestaţie 100 oi însămânţate
Indicele de Nr.de oi fătate la 100
2 IN (%) (Oi fătate/Oi efectiv total) x 100 90
natalitate de oi din efectivul total
Indicele de Nr.de miei obţinuţi la
3 IP (%) (Miei obţinuţi/oi fătate) x 100 110
prolificitate 100 oi fătate
Indicele de Nr.oi fătate la 100 oi
4 IF (%) (Oi fătate/Oi însămânţate) x 100 88
fecunditate însămânţate
Nr.miei înţărcaţi la 100
5 Miei inţărcaţi m (%) (Miei înţărcaţi/Oi fătate) x 100 93
oi fătate
Nr.avorturi (ovulare,
6 Avorturi embrionare si fetale) la Av (%) (Oi cu avorturi/Oi înţărcate) x 100 5
100 oi înţărcate

Fecunditatea (F%) se calculează prin raportarea numărului de fătari la 100 oi

însămânţate.
f
F%  x100
oii
în care: f = numărul fătarilor;
oii = 4 oi însămânţate.
Fecunditatea normală este cuprinsă între 93% la Merinosul de Palas şi 98% la
Ţurcană. Observăm că atât rasele perfecţionate cât şi cele de carne au fecunditatea mai
scăzută şi prolificitatea mai ridicată.
Capacitatea potenţială reproductivă, se calculează după relaţia:
365zile
Cr %  xPx100
DG  SP
în care: Cr % = capacitatea potenţială reproductivă;

75
 DG = în medie 150 zile;
SP = în medie 150 zile (perioada de muls 30-40 zile, în cazul a trei
fătări în doi ani);
P = prolificitatea medie la o fătare, se consideră între 1,05-1,15;
Exemplu de calcul:
366
Cr %  x115 x100  140 miei de la 100 oi
150  150
Tabelul nr. 9
Fecunditatea la rasa Spanca
Diferenţa faţă de oi Procent de
Nr. miei la Nr. miei la
Generaţia de Spanca % hete- fătări
100 oi din 100 oi
hibridare Oi din rozis gemelare
turmă fătate Oi fătate
turmă din oi fătate
Oi Spanca
neselecţio-
nate 108 113,2 100 100 100 13,0
Hibrizi F1 111 120,3 +3,0 -6,9 115 19,0
Hibrizi R1 89 107,2 -19,0 -6,0 - 6,0

Tabelul nr. 10
Repetabilitatea şi heritabilitatea unor indici de reproducţie la ovine
Repetabilitatea Heritabilitatea
Indice de reproducţie
(CR) (h2)
Cm = indice de productivitate numerică; 0,01-0,13 0,00-0,22
Pm = indice de fertilitate; 0,01-0,30 0,00-0,50
Sm = indice de sterilitate; 0,04-0,09 0,00-0,03
Pf = indice de prolificitate; 0,04-0,28 0,04-0,26
Cp = indice de supravieţuire a mieilor
născuţi 0,00-0,10 -
Legenda:Cm = nr, de miei înţărcaţi / nr, oi date la montă (C / m);
Pm = nr, de miei născuţi / nr, oi date la montă (P /m);
Sm = nr, de oi sterpe / nr, oi date la montă (S /m);
Pf = nr, de miei născuţi / nr, de oi fătate (P / f);
Cp = nr, de miei înţărcaţi / nr, de miei născuţi (C / p);

76
 Tabelul nr. 11
Performanţe reproductive din compararea raselor parentale Finnish landrace (F)
şi Merinos tasmanian (M)
Gm Fm Pf
Specificare
1 an 2 - 4 ani 1 an 2 - 4 ani 1 an 2- 4 ani
Finnish (F) 0,97 1,00 0,83 0,90 0,79 2,68
Merinos (M) 0,05 0,83 (0) 0,75 (0) 1,00
F1 = F x M 0,94 0,98 0,81 0,98 1,16 1,70
FM
x 0,51 0,91 (0) 0,87 (0) 1,84
2
F1  x +0,43 +0,07 (0) +0,11 (0) -0,14
F F
x100 -3,1 -2,0 -2,4 +8,9 -35,2 -36,5
F
F1  x / x +84,3 +7,7 +12,6 -7,5
Gm = oi gestante per oi date la montă
Pf = miei nascuţi per oi fătate
Fm = oi fătate per oi date la montă

77
 RECUNOAŞTEREA RASELOR DE CABALINE

Rasele de cai care se cresc în ţara noastră, pot fi grupate astfel:

- rase uşoare de călărie şi tracţiune (Arabă, Pur sânge englez, Gidran);
- rase intermediare de tracţiune şi călărie (Lipiţană, Nonius, Furioso North-
Star, Trăpaşul românesc);
- rase grele sau de povară (Ardeneză, Percheron);
- rase locale ameliorate (Huţulă) şi rase locale neameliorate (Calul românesc
autohton etc.).

Rasa Arabă
Origine, formare şi răspândire. Rasa Arabă este originară din platoul Asiei
Centrale, de unde a fost adusă în peninsula Arabiei. S-a format în condiţiile naturale
aride din această zonă, prin selecţie, potrivirea perechilor, creşterea pe bază de linii şi
familii, dresaj şi antrenamente judicioase. Matca iniţială a fost constituită din 5 linii
genealogice: Koheilan, Seklavy, O'Bajan, Hadban al Hamdany.
Datorită bazei ereditare puternic consolidată şi calităţilor sale excepţionale,
rasa Arabă s-a răspândit pe tot globul, contribuind direct sau indirect la formarea celor
mai importante rase de cai din lume. La noi se creşte la hergheliile de la Mangalia - jud.
Constanţa şi Brebeni - jud. Olt.
Caractere şi însuşiri morfo-fiziologice. Rasa Arabă se caracterizează prin
dezvoltare corporală mijlocie (talia 148-154 cm şi greutatea 400-500 kg), format
corporal lateral pătrat şi conformaţie armonioasă, având capul bine proporţionat, gâtul
frumos arcuit, grebănul înalt, spinare scurtă, dreaptă şi largă, membrele subţiri cu
aplomburi corecte, rezistente, cu copite mici. Capul este de mărime mijlocie sau mică,
cu frunte largă, uşor convexă, ochii mari şi expresivi, nările largi şi subţiri, buzele

78
 Fig. 34 - Rasa Arabă
subţiri, urechile mici, subţiri şi fine. Culoarea predominantă este murgă, mai rar roibă,
vânătă sau neagră.
Caii arabi au constituţia fină, temperament vioi, caracter bun, supus şi curajos fapt
ce face să se preteze foarte bine pentru dresaj, rezistenţă remarcabilă la intemperii şi
drumuri lungi, rusticitate şi sobrietate (rabdă de foame şi de sete), natalitate ridicată
(80%) şi longevitate mare.
Rasa Arabă are aptitudini pentru călărie şi tracţiune. Mersul acestor cai este ritmic
şi elastic, putând străbate distanţe mari într-un timp scurt. În proba de călărie, parcurge
l km în 1’10’’-1’15’’ la tracţiune uşoară realizează, în medie, 21 km/oră, iar la tracţiune
grea, cu 1500 kg greutate, 8-9 km/oră.
Perspective. Rasa Arabă a avut şi încă mai are un rol important în ameliorare. La noi
în ţară se va creşte în continuare la hergheliile de la Mangalia şi Brebeni, utilizându-se
atât pentru încrucişări de infuzie la calul Gidran şi Lipiţan, cât şi la crearea noului tip de
cal de sport şi agrement.

Rasa Pur sânge englez

Origine formare şi răspândire. Rasa Pur sânge englez, originară din Anglia, s-a
format în prima jumătate a secolului al XVIII-lea prin încrucişarea armăsarilor din
rasele:Arabă, Berberă şi turceşti cu iepe ameliorate pe plan local, ca răspuns la

79
 Fig. 35 - Rasa Pur sânge englez
solicitările armatei care avea nevoie de un corp numeros de cavalerie pentru
detaşamentele din colonii.
În sporirea efectivelor acestei rase şi ameliorarea iniţială a acesteia, un rol
important l-a avut statul englez care a intervenit printr-o serie de măsuri:
1. organizarea pe hipodrom a unor competiţii sportive dotate cu premii pe
următoarele distanţe: 1609 m, 2400 m, 2940 m, 5000 m, 9000 m şi 15000 m. Armăsarii
erau introduşi în programul de reproducţie în funcţie de rezultatele obţinute;
2. publicarea primului registru genealogic în anul 1793 în care erau înscrise
date începând din anul 1690. În volumul al II-lea nu au fost incluşi cai care nu aveau
ascendenţi în primul;
3. statul a achiziţionat la preţuri ridicate, cai de la crescători pentru uzul
armatei;
4. cultivarea în rândul păturilor sociale superioare a gustului pentru călărie.
Fondatorii rasei sunt consideraţi a fi trei armăsari: Berley-Turk (de origine
turcă), Darley Arabian (cumpărat din Siria) şi Gondolphin Barb (de provenienţă
africană). Din întreaga populaţie de Pur sânge englez, 80% aparţine liniei armăsarului
Eclips, provenit din Darley Arabian şi care a realizat performanţe foarte bune în cadrul
concursurilor. La formarea rasei, un rol deosebit de important 1-a jucat creşterea în rasă

80
curată, selecţia şi gimnastica funcţională, aplicate cu perseverenţă timp de peste 200
ani.
Caracterele şi însuşirile de excepţie, puternic consolidate genetic, au făcut ca
rasa Pur sânge englez să fie considerată genitoare universală. În ţara noastră a fost
importat pentru prima dată în anul 1870 iar actualmente se creşte în hergheliile Cislău -
jud. Buzău şi Balc - jud. Bihor.
Caractere şi însuşiri, morfo-fiziologice. Rasa Pur sânge englez are dezvoltare
corporală mare (talia 155-l65 cm şi greutatea 450-500 kg) şi conformaţia corporală
caracteristică, pentru caii de călărie de viteză. Capul este mic, cu ochi mari şi expresivi,
urechi mici, subţiri şi foarte mobile, nări subţiri şi largi, gâtul lung, piramidal, grebănul
înalt, spinarea dreaptă, abdomenul supt (de „ogar”), membrele lungi cu tendoane şi
musculatură bine reliefate, cu aplomburi corecte şi copite mici şi tari. Culoarea părului
este murgă, roibă, mai rar neagră sau vânătă.
Rasa Pur sânge englez are constituţia fină, temperamentul vioi, caracter mai
puţin docil şi natalitate mai scăzută decât rasa Arabă. Viteza la galop este de circa
l’5’’/km.
Perspective. În ţara noastră, rasa Pur sânge de galop se va creşte în continuare în
actualele herghelii şi se va folosi la ameliorarea cailor locali şi pentru încrucişări de
infuzie la caii Gidran, Nonius şi Furioso North-Star.

Rasa (varietatea) Gidran

Origine, formare şi răspândire. Calul Gidran este de origine maghiară şi s-a
format la herghelia de la Mezöhegyes în intervalul 1814-1880, prin încrucişarea
armăsarului Arab Siglavi-Gidran cu iepe ungureşti, spaniole, arabe, turceşti şi
moldoveneşti. Dintre descendenţi s-au remarcat Gidran Senior şi Gidran II care au fost
utilizaţi ca întemeietori de linii. După anul 1860 s-au făcut încrucişări de infuzie cu
armăsari din rasa Pur sânge englez. Datorită bazei ereditare neconsolidate apar

81
 Fig. 36 - Varietatea Gidran
numeroase diferenţe între descendenţi şi din acest motiv unii autori nu încadrează ca
rasă acest tip de cal. S-a răspândit în Austria, Cehia, Slovacia, Polonia, Bulgaria, Turcia
şi România. La noi în ţară a fost adus în 1920 şi se creşte la herghelia de la Rădăuţi -
jud. Suceava.
Caractere şi însuşiri morfo-fiziologice. Gidranul prezintă o dezvoltare
corporală, asemănătoare cu cea a rasei Arabe dar cu dimensiuni mai mari, eumetrică
(talia 160 cm cu lungimea oblică a trunchiului 162 cm, perimetrul toracic 190 cm şi
greutatea 500 kg), conformaţie armonioasă şi culoare întotdeauna roibă. Are ereditate
neconsolidată, constituţia robustă-fină, capul relativ mare cu profil drept, ochi
expresivi, gât lung, de regulă piramidal, grebăn înalt şi suficient de lung, cu
musculatura bine dezvoltată, linia spinării şi cea abdominală drepte, torace adânc şi
larg, picioare cu aplomburi corecte. Mişcările executate de aceşti cai sunt armonioase.
Temperamentul este în general bun, natalitatea 75-80 %, aptitudini bune de călărie şi
tracţiune uşoară. Performanţe: la călărie l’20’’/km, la tracţiune uşoară 2’4’’/km iar la
tracţiune grea, în medie 7,5 km/oră.
Perspective. Se va folosi la ameliorarea cailor din nordul şi centrul Moldovei,
precum şi din zonele colinare ale Munteniei şi Olteniei.

82
 Rasa Lipiţană
Origine, formare şi răspândire. Rasa Lipiţană este originară din Austria şi s-a
format, începând cu anul 1580, la herghelia „Lipizza”, prin încrucişarea calului local
Karst cu, caii spanioli şi, într-o mai mică măsură cu caii danezi, italieni şi arabi.
Lucrările de selecţie şi antrenament au fost orientate pe parcursul a circa 300 ani în
direcţia obţinerii unui cal pentru călărie care să prezinte „o înaltă clasă spaniolă”; acest
tip de călărie având specific faptul că animalul se sprijină în mers numai pe membrele
posterioare. S-a răspândit în multe ţări europene, unde se foloseşte pentru ameliorarea
populaţiilor locale din zonele colinare şi montane. În România se creşte la hergheliile
de la Sâmbăta de Jos - jud. Braşov şi Brebeni - jud. Olt.
Caractere şi însuşiri morfo-fiziologice. Rasa Lipiţană prezintă o conformaţie
asemănătoare celei Arabe dar are dimensiuni mai mari ca aceasta. Talia atinge 157-165
cm, greutatea de 500 kg, conformaţia corporală fiind corectă. Capul este relativ mare,
cu gâtul lung şi gros. Grebănul are o lungime medie, spinarea este uşor „înşeuată”.
Crupa este foarte largă şi musculoasă. Culoarea părului acestei rase este de obicei
vânătă, mai rar neagră, roibă sau murgă.
Ereditatea cailor Lipiţani este bine consolidată, constituţia robustă, cu picioare
relativ scurte prezentând articulaţii foarte rezistente, temperamentul vioi, caracterul

Fig. 37 - Rasa Lipiţană

83
blând, ascultător şi supus, natalitatea 75% şi aptitudini multilaterale: călărie utilitară, de
agrement şi de dresaj de înaltă clasă, tracţiune uşoară (20 km/oră) şi tracţiune grea (9
km/oră).
Perspective. Rasa Lipiţană se va folosi la ameliorarea populaţiilor de cai
autohtoni din zona subcarpatică şi carpatică a Transilvaniei, Olteniei şi Banatului.

Rasa (varietatea) Nonius

Origine, formare şi răspândire. Calul Nonius este de origine maghiară şi s-a
format la herghelia de la Mezöhegyes, prin încrucişarea armăsarului anglo-nomad
Nonius-Senior cu iepe din rase ungureşti de stepă, moldoveneşti, spaniole, Arabe şi
Lipiţane. Dintre descendenţii care s-au obţinut în urma acestor încrucişări, la
reproducţie a fost utilizat un număr de 137 fiice şi 15 fii, folosind metoda
consangvinizării. Pentru a corecta efectele negative ale practicării acestei metode, o
parte dintre iepele Nonius au fost împerecheate cu armăsari Pur sânge englez. Dintre
descendenţii obţinuţi de la Nonius-Senior, în crearea rasei un rol foarte important a avut
armăsarul Nonius IX şi descendenţii acestuia, Nonius XXXIV şi Nonius XXXVI.
Această rasă s-a răspândit în multe ţări printre care şi România unde se creşte
în rasă curată la herghelia Izvin - jud. Timiş.

Fig. 38 - Varietatea Nonius

84
 Caractere şi însuşiri morfo-fiziologice. Calul Nonius are dezvoltare
hipermetrică (talia 160 cm şi greutatea 600 kg), conformaţia corporală armonioasă şi
culoarea frecvent murgă şi mai rar neagră. La această rasă capul este relativ mare cu
profil drept sau „berbecat”, urechile mari, ochii relativ mici, gâtul are lungime mijlocie
sau mare şi formă piramidală, grebănul este înalt, spinarea dreaptă, crupa largă şi
rotundă, trunchiul prezintă un piept larg şi adânc iar picioarele au copite mari şi
rezistente însă adesea au şi defecte de aplomb.
Ca şi în cazul cailor Gidran şi Furioso-North-Star, datorită eredităţii
insuficient consolidate, există autori care prezintă calul de rasă Nonius ca „varietate”.
Constituţia animalelor este robustă, temperamentul liniştit, caracterul docil şi
natalitate bună (75-80%). Se pretează la muncile agricole, transporturi şi călărie.
Perspective. Se va utiliza pentru ameliorarea cailor locali din Câmpia de Vest
a ţării.

Rasa (varietatea) North-Star

Origine, formare şi răspândire. Această rasă s-a format în secolul XIX la
herghelia de la Mezöhegyes din Ungaria, prin încrucişarea descendenţilor a doi
armăsari din rasa Pur sânge englez - Furioso şi The North-Star - cu iepe de diferite

Fig. 39 - Varietatea North-Star

85
origini.
Cei doi armăsari au fost importaţi din Anglia în 1841, respectiv 1853 şi
împerecheaţi cu femele din rase maghiare, ruseşti, poloneze şi englezeşti. Dintre
descendenţii armăsarului Furioso, un număr de 95 fii şi 81 fiice au fost folosiţi pentru
reproducţie, remarcându-se Furioso I, II şi X care au avut numeroşi descendenţi
formând linii independente. Armăsarul The North-Star a avut doi descendenţi deosebit
de valoroşi - The North-Star I respectiv The North-Star II care au întemeiat la rândul
lor linii. În urma încrucişărilor efectuate între exemplare aparţinând liniilor obţinute din
armăsarul Furioso cu exemplare din liniile generate de armăsarul The North-Star au
fost obţinuţi descendenţi valoroşi, formându-se rasa Furioso-North-Star. Deoarece
exemplarele aparţinând aceastei rase prezintă o mare variabilitate datorată eredităţii
neconsolidate, unii autori o încadrează ca „varietate”.
S-a răspândit în ţările limitrofe Ungariei. La noi se creşte la herghelia de la
Jucul de Jos - jud. Cluj.
Caractere şi însuşiri morfo-fiziologice. Calul Furioso-North-Star are talia mare
de 155-160 cm, lungimea oblică a trunchiului de 162 cm, perimetrul toracic de 186-193
cm şi o greutate de 550 kg, conformaţia robustă, corectă şi armonioasă, culoarea
murgă, mai rar neagră. La această rasă, capul este de mărime mijlocie, uscăţiv, gâtul
lung, piramidal, grebănul înalt, corpul compact, picioare lungi şi uscăţive cu aplomburi
în general corecte. Are aptitudini de tracţiune uşoară (20 km/oră), cât şi de călărie
(l’15’’/km).
Perspective. Se va folosi la ameliorarea cailor locali din jumătatea de nord a
Transilvaniei.

Rasa Trăpaşul românesc

Formare şi răspândire. Trăpaşul românesc s-a format în prima jumătate a
secolului XX, prin încrucişarea raselor de trăpaşi american, rusesc (Orlov), francez - şi

86
 Fig. 40 - Rasa Trăpaşul românesc
într-o mai mică măsură Pur sânge englez - cu iepele locale. Un rol deosebit la formarea
acestei rase l-a avut trăpaşul american de la care a moştenit unele defecte de exterior
înregistrate la unele exemplare (oase moarte, trunchi scurt, crupă teşită etc).
În prezent, se creşte în hergheliile Dor-Mărunt - jud. Ialomiţa şi Ruşeţu - jud.
Buzău.
Caractere şi însuşiri morfo-fiziologice. Calul Trăpaş românesc se
caracterizează prin dezvoltare corporală eumetrică (talia 155 cm şi greutatea 475 kg),
format lateral pătrat sau uşor dreptunghiular, conformaţie corporală armonioasă şi
culoare murgă, roibă, neagră şi mai rar vânătă. Are constituţie robustă, temperament
foarte vioi, caracter docil, fapt care îl recomandă pentru dresaj şi lucru la hipodrom,
natalitate 80%, rezistenţă şi rusticitate apreciabile. Alura obişnuită este mersul 1a trap,
realizând, în medie, l’28’’/km.
Perspective: Trăpaşul românesc va fi utilizat la ameliorarea calului autohton
din zonele de deal şi câmpie ale Olteniei, Munteniei şi Dobrogei.

Rasa Ardeneză
Origine, formare şi răspândire. Rasa Ardeneză este originară din Belgia şi s-a
format din încrucişarea cailor locali din munţii Ardeni cu armăsari Arabi şi Perşeroni,
urmată de o selecţie masală (în funcţie de masa animalelor) şi de întreţinerea

87
 Fig. 41 - Rasa Ardeneză
animalelor în condiţiile unei alimentaţii abundente. La noi, se creşte în herghelia de la
Izvin - jud. Timiş.
Caractere morfo-fiziologice. Caii Ardenezi aparţin tipului morfologic greu, de
povară. Ei au talia cuprinsă între 150-155 cm şi greutatea între 550-700 kg.
Formatul corporal lateral este pronunţat dreptunghiular, conformaţie specifică
pentru tracţiune (cap mare, uscăţiv, cu frunte largă, gât scurt şi gros, trunchi puternic
dezvoltat, cu grebăn larg şi scurt, trunchi scurt cu coaste puternic arcuite, piept, spinare
şi crupă largi, şale musculoase, membre scurte şi groase cu copite mari însă nu
întotdeauna rezistente) şi culoare roibă, dereşă, murgă sau piersicie. Animalele au
constituţie robustă - afânată, sistem osos foarte bine dezvoltat, îmbrăcat bine cu muşchi
fapt care îi conferă masivitate, temperament liniştit, caracter docil şi putere mare de
tracţiune (3-5 ori greutatea corporală).
Perspective. Se va utiliza la ameliorarea cailor locali din Câmpia de Vest a
ţării.

Rasa Huţulă
Origine, formare şi răspândire. Este o rasă autohtonă ameliorată, formată în
secolul XVII, în zona montană a Carpaţilor nordici, prin încrucişarea cailor Tarpan şi

88
 Fig. 42 - Rasa Huţulă
Mongol şi creşterea în rasă curată, structurată pe linii şi familii, selecţie riguroasă şi
potrivirea perechilor. Se creşte la herghelia de la Lucina - jud. Suceava.
Caractere morfo-fiziologice. Rasa Huţulă se caracterizează prin dezvoltare
corporală redusă (talia 140 cm şi greutatea 400 kg) şi conformaţie caracteristică pentru
calul de munte cu forme îndesate, largi, rotunjite, îmbrăcăminte piloasă abundentă,
membre scurte, groase cu articulaţii puternice şi copite foarte tari şi rezistente, mers
sigur pe potecile înguste şi accidentate. De asemenea are capul de mărime mijlocie, cu
profil acvilin şi urechi scurte, gât lung, larg şi adânc, cu grebăn înalt, spinare dreaptă
sau uşor înşeuată, crupă rotundă şi uşor teşită. Are culoare murgă, roibă, neagră,
şoricie, şargă sau căpriorie. Manifestă aptitudini foarte bune pentru port-samar (140 kg
greutate) şi tracţiune pe terenuri denivelate (18 km/oră în atelaj de 2 cai cu 800 kg
greutate) dar se poate folosi cu succes şi pentru călărie.
Perspective. Se va folosi la ameliorarea calului autohton din zonele de munte.

Calul românesc
S-a format în zona de şes a ţării noastre prin încrucişarea calului Tarpan cu
calul Mongol. Aceşti metişi au fost apoi amelioraţi prin încrucişări nesistematice cu cai
din rasele orientale (Arabă, Turcească etc.). În prezent, ameliorarea calului românesc se
face prin încrucişări cu rasele perfecţionate. Până la începutul secolului XX, calul

89
românesc era reprezentat printr-o serie de varietăţi, ca: moldovenească, dobrogeană,
ialomiţeană, transilvăneană şi de munte. Ele se caracterizau prin rusticitate, pretenţii
reduse faţă de condiţiile de hrănire şi întreţinere, rezistenţă mare la îmbolnăviri şi
eforturi prelungite.
Caracterele morfo fiziologice generale ale acestei rase sunt: dimensiuni
corporale mici, trunchi lung, larg şi suficient de adânc, membre puternice cu defecte de
aplomb şi păr de culoare cel mai adesea murgă şi neagră.
Actualul cal românesc, se prezintă, cu excepţia varietăţii de munte, ca o
populaţie heterogenă, care, după dezvoltarea corporală şi aptitudinea principală, se
clasifică în 4 tipuri şi anume:
- tipul de samar, cu greutatea corporală mică (300 kg), reprezintă 20% din
efectivul pe ţară;
- tipul de călărie şi tracţiune uşoară, are greutatea corporală de
300-400 kg şi ocupă 60% din efectivul cabalin autohton;
- tipul de tracţiune intermediară se înscrie cu greutăţi corporale de 400-500 kg,
reprezintă 10% din efectivul de cai;
- tipul de tracţiune semigrea cu greutatea de peste 500 kg, deţine aproximativ
8% din efectivul ţării.

Calul de Munte este singura populaţie care şi-a păstrat structura de varietate
şi se caracterizează prin: talie 130 cm, greutatea 250-300 kg, format corporal
dreptunghiular, conformaţie armonioasă, culoare variabilă (murgă, roibă, neagră,
vânătă, şoricie), constituţie robustă-fină, longevitate ridicată, rusticitate, sobrietate şi
rezistenţă, remarcabile aptitudini multilaterale (samar, călărie, tracţiune).
În perspectivă, calul de munte va fi ameliorat în direcţia sporirii dezvoltării
corporale şi puterii de tracţiune, prin încrucişări de absorbţie cu rasa Huţulă.

90
 HARNAŞAMENTE FOLOSITE IN EXPLOATAREA CABALINELOR

Prin harnaşamente se înţelege piesele confecţionate din ţesături, oiele, lemn

sau metal, care se aplică pe corpul animalelor pentru conteţia lor, pentru a le proteja de
intemperii şi, mai ales, pentru tracţiune şi purtat.
După destinaţie se disting: harnaşamente de contenţie, harnaşamente de
protecţie şi harnaşamente de muncă.
A. Harnaşamente de contenţie. În această categorie intră: gâtarul, căpăstrul,
botniţa, iavaşaua, antravoanele etc.
Harnaşamente de protecţie cuprind: pătura, cuvertura, jacul, ochelarii,
capişoanele, genucherele, jartierele, subraurii, jambierele şi cositoarele.
Pătura se confecţioneză din lână şi are dimensiuni de 1,80 x 1,50 m. Ea se
aplică pe corpul animalelor pe vreme rece sau ploioasă (dar numai în timpul muncii),
după tundere sau îmbăiere, precum şi la caii bolnavi. Fixarea ei se face cu ajutorul unei
chingi prevăzute cu cataramă.
Cuvertura este o pătură confecţionată din lână sau bumbac, cu care se acoperă
partea superioară a trunchiului, pieptului, fesele şi parţial copsele. Ea se fixează în
curele cu cataramă. Se foloseşte la caii de lux.
Jacul (japul) este o piesă dreptunghiulară confecţionată din piele sau muşama,
care acoperă grebanul, spinarea, şalele şi parţial coastele. Ele se pun sub ham.
Ochelarii sunt bucăţi de piele de de formă ovală, ataşate la fălcarul frâului. Se
folosesc pentru a feri ochii de praf şi pentru a limita vederea cailor speriosi.
Capişoanele se utilizează pentru a proteja cai de valoare împotriva insolaţiei.
Ele sunt croite din pânză albă şi acoperă capul, ceafa şi urechile.
Genuncherele se confecţionează din piele groasă şi se aplică pe suprafaţa
anterioară sau internă a genunchiului pentru a-l proteja de lovituri.

91
 Fig. 43 - Genucheră (a) şi jambieră (b)
Jaretierele sunt bucaţi de piele fixate cu catarame în regiunea jaretului, la caii
care au obiceiul să se frece de stănoage.
Subraurii sunt piese din piele ce se folosesc pentru protejarea cotului la caii de
curse.
Jambierele se fac din piele sau pânză tare şi se aplică în regiunea fluierului
unde sunt fixaţi prin curele cu catarame. Se folosesc pentru a întării tendoanele
flexorilor la caii de curse.
Cositoarele sunt confectionate din piele groasă şi se aplică pe faţa internă a
gleznei pentru a proteja regiunea la caii care se cosesc.
B. Harnaşamentele de muncă sunt de 3 feluri: de conducere, de purtat şi de
tracţiune.
- Harnaşamentele de conducere cuprind: frâul, martingala şi tranzeluţa.
Frâul se confecţionează din curele de piele şi se compune din: cefar, fruntar,
subgâtar, zăbală sau zăbăluţă şi dârlogi.
Zăbala sau zăbăluţa este o piesă formata din două bare metalice subţiri,
articulate la mijloc, prevăzute la extremităţi cu inele de care se prind dârlogii. Ea se
introduce în gura animalului şi stă în spaţiul interdentar, lipsit de dinţi. Când se trage de

92
 Fig. 44 - Frâu cu zăbăluţă
a-cefar; b-fruntar; c- fălcar; d-subgâtar;
e-zăbăluţă; f- dârlogi
dârlogi, zăbala provoacă dureri animalului, la nivelul gingiilor şi comisurilor buzelor,
care-l silesc să răspundă la comenzi.
Dârlogii sunt curele simple sau duble, lungi de 1,5-2 m şi late de 2-3 cm, care
se fixează, cu catarame, de inele laterale ale zăbalei. Îndoitura dârlogilor este tinută în
mană de călăreţ sau de conducătorul atelajului.
Martingala este o curea de piele porneşte de la chinga şeii, trece printre
membrele anterioare şi se prinde de subbotarul frâului. Ea se foloseşte la caii care
cabrează sau care ţin capul prea sus, obligându-l să-l poarte în poziţie normală.
Tranzeluţa se aplică la caii care ţin capul prea jos. Este formată din două
curele prinse de extremităţile zăbalei, ce merg în sus, trec prin inelele ataşate pe laturile

Fig. 45 - Martingala (a) şi Tranzeluţa (b)

93
cefarului, şi se fixează la arcada anterioară a şeii sau de sidelca hamului.

C. Harnaşamentele purtate sau de suport sunt: şaua şi samarul.

Şaua este harnaşament pentru călărie, care se aplică la soinarea calului şi
serveste la purtarea calăreţului. Ea se compune din două părţi principale: corp şi
acesorii.
a) Corpul şeii, este format, la rândul său, din două piese de bază: schelet
şi scaun (şezut).
- scheletul este alcătuit din două “talpi” de lemn tare şi usor, căptuşit pe faţa
internă cu pâslă, care se sprijină pe laturile spinării. Ele sunt legate prin două arcade de
metal: una anterioară, la nivelul grebanului, cu bolta mai pronuntată şi alta posterioară,

Fig. 46 - Şaua
1-tălpiceaş; 2- arcada; 3-căptuşeala tălpicilor; 4- placă
de legătură; 5-buzunarele tălpicilor; 6-şezuta şeii; 7-
aripioarele şezutei; 8-dosul şezutei; 9-chingile şezutei;
10-chingile pulpanelor; 11-pulpanele mari; 12-
pulpanele mici; 13-chinga şeii; 14-trăgtori; 15-scări;
16- ciochinări de împachetare

94
la nivelul şalelor cu bolta mai plată.
- scaunul este reprezentat printr-o pernă de piele, usor curbată umplută cu păr
sau câlţi. Pe părţile laterale se continuă cu două bucăţi mai mari de piele (“pulpane
mari”- protejează genunchii călăreţului) şi alte două sau mai mici (“pulpane mici- apără
pielea animalului de frecarea produsă de curelele şeii”).
Accesoriile şeii sunt:
- teltia - este o bucată dreptunghiulară de pâzlă groasă de 2-4 cm, care se pune
sub şa, atât pentru a absorbi transpiraţie, cât şi pentru a amortiza şocurile produse de
greutatea călăreţului;
- chinga - este formată din două curele late din piele sau împletitură de
cânepă, fixate pe talpici; capetele libere se trec pe sub corpul animalului şi se incheie în
catarame;
-presonul este alcatuit dintr-o curea care încojoară baza gâtului; partea
superioară se prinde de arcada superioară a şeii, iar partea inferioară se leagă printr-o
altă curea, ce trece printre membrele anterioare, de chingă; are rolul de a împiedica
şeaua să se deplaseze catre înapoi;
- profilul - împiedică deplasarea şeii catre înainte şi este format dintr-o curea
ce porneşte de la arcada posterioară a şeii şi înconjoară baza cozii ca un inel;
-trăgătorile - sunt curele late de piele, fixate în inelele tălpicilor, de care se
prind scările;
-scările - sunt piese metalice, de forma ovală în care se sprijină picioarele
călăreţului.
-coburii - sunt pungi de piele fixate pe şa, în care se ţin diferite obiecte.
Samarul (şeaua de povară) este un harnaşament folosit pentru transportul unor
greutăţi mari pe spinarea cailor şi a asinilor. Din punct de vedere constructiv se
aseamană cu şeaua, însă tălpicile scheletului sunt ceva mai lungi şi mai late pentru a
avea o suprafaţă mai mare de sprijin, iar arcadele sunt mai putin boldite.

95
 Fig. 47 - Samarul
a- tălpica; b- arcada; c- pieptarul; d-fesierul
Ca acesorii samarul are: două chingi de fixare pe spinarea animalului: fesierul
- curea lată, care inconjoară fesele, se prinde de arcada posterioară; pieptarul - curea
lată, care, după ce înconjoară pieptul, se leagă de arcada anterioară.
În regiunile de munte sau cu poteci înguste, greutăţile se pun mai jos sau chiar
se atârnă, de o parte şi de alta a samarului, pentru a asigura o mare stabilitate de
transport.

D. Harnaşamentele de tracţiune sunt cunoscute sub denumirea generică de

hamuri.
Hamul este format dintr-o serie de curele confecţionate din piele sau
împletitură de cânepă şi metal. În funcţie de piesele care intră în componenţa sa, se
disting mai, multe tipuri de ham şi anume: gura de ham, jumatate de ham şi hamul
intreg (cu pieptar sau cu jug).
-Gura de ham este facută, de regulă, din împletitură de cânepă şi se foloseşte
la înhămarea cailor care execută munci uşoare. Se compune din piese de tracţiune
(pieptar, juguleţ şi şleauri), de oprire (opritoare-frânghie sau lat ce se leaga între pieptar
şi capul oiştei vehiculului), de conducere (căpăţel şi hăţuri). Căpăţelul se bagă pe capul

96
 Fig. 48 - Gura de ham
a-pieptarul; b-juguleţul; c-şleaurile; d-gâtarul pentru
oprire; e- inelul gâtarului
animalului din cefar fruntar, fălcar, subgâtar, botar, şi zăbala.
-Jumatate de ham este confecţionat din curele de piele şi se foloseşte la
înhămarea cailor care efectuează munci usoare şi mijlocii. Aceasta are în plus fată de
gura de ham, încă trei piese: sidelca- curea ce înconjoară spinarea, chinga- curea ce
continuă sidelca pe sub cavitatea toracică şi profilul- curea ce merge de-a lungul
spinarii şi înconjoara baza cozii, având rol să împiedice deplasarea hamului catre
înainte.
La jumătatea de ham tracţiunea este asigurată de şleauri şi de pieptar, iar

Fig. 49 - Jumătate de ham

a-pieptarul; b-juguleţul; c-sidelca; d-chinga; e-
şleaurile; f-hăţurile; g-opritorile; h-căpăţelul; i-ochelarii

97
oprirea de sidelcă şi chingă, prin intermediul părţilor laterale ale pieptarului şi opritorii.
-Hamul întreg se foloseşte la înhămarea cailor ce execută munci mai grele şi
se prezintă în doua variante:
a) Hamul întreg cu pieptar în componeţa căruia intră piesele de la
jumătatea de ham, plus vânarea- cureaua care înconjoară fesele, penele
vânării - curele ce fac legătura între vânare şi sidelcă, cruparul- curea
ce trece peste crupă şi se prinde de vânare.

Fig. 50 - Ham întreg cu pieptar

Sistemul de tracţiune este realizat de pieptar şi şleauri, iar cel de oprire prin
vânare şi penele vânării.
b) Hamul întreg cu jug se deosebeşte de cel cu pieptar prin acea că
pieptarul şi juguleţul sunt reunite într-o singură piesă, de forma ovală,
numită jug.

Fig. 51 - Ham întreg cu jug

98
 Jugul înconjoară baza gâtului şi în el se sprijină calul când trage la ham. Este
confecţionat dintr-un schelet de lemn sau metal, captuşit cu perne de piele umplute cu
păr. În părţile laterale, jugul este prevăzut cu inele în care se prind sleurile şi penele
vânării, iar anterior au inel în care se fixează opritoarea.

99
 RECUNOAŞTEREA RASELOR DE SUINE

Numărul de rase existent la ora actuală a făcut ca pentru o mai bună

sistematizare a acestora să fie utilizate mai multe criterii de clasificare. Astfel, în funcţie
de locul de formare, nivelul de ameliorare şi tipul productiv, rasele de porci din ţara
noastră se clasifică după cum urmează:
A. Rase locale
a) Primitive:
- Stocli (Băltăreţ)
b) Ameliorate:
- de carne (Porcul românesc de carne);
- de grăsime (Mangaliţa);
- mixte (Bazna, Alb de Banat).
B. Rase importate
a) de carne (Marele Alb, Landrace, Duroc, Hampshire, Pietraine);
b) mixte (Cornwall, Berk, Alb mijlociu).

Rasa Stocli (Băltăreţ)

Origine şi formare. Este o rasă primitivă formată pe teritoriul ţării noastre şi
derivă din mistreţul european.
Răspândire. În trecut, reprezenta peste 50% din efectivul porcin, în prezent
fiind pe cale de dispariţie. Exemplare izolate se întâlnesc în zonele de munte şi de deal
sub numele de „Stocli” şi în Delta Dunării sub denumirea de „Băltăreţ”, cele două
varietăţi deosebindu-se prin gradul de dezvoltare corporală.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Stocli este foarte asemănătoare cu
mistreţul european din care provine şi se caracterizează prin: talie mijlocie, corp turtit

100
 Fig. 52 - Rasa Stocli
lateral cu trenul anterior mai dezvoltat decât cel posterior. Are cap mare, cu rât lung şi
puternic, adaptat pentru râmat, urechi mici, drepte şi profil aproape drept. Membrele
sunt lungi şi subţiri dar solide. Corpul este acoperit cu păr des, gros şi aspru, de culoare
maro, asemănătoare cu cea a mistreţului, cu nuanţe variabile în funcţie de sezon. De-a
lungul gâtului şi spinării prezintă o coamă deasă. La naştere purceii au culoare „tigrată”,
cu dungi longitudinale care dispar la vârsta de 2-3 luni.
Prolificitatea medie este de 6 purcei la o fătare, scroafele din această rasă fiind
bune mame. Porcii Stocli sunt animale tardive atingând greutatea de 100 kg la vârsta de
14-19 luni, creşterea fiind încheiată abia la vârsta de 5-6 ani. Consumă pentru l kg spor
greutate circa 7-12 U.N.
Perspective. Rasa Stocli nu mai corespunde cerinţelor productive actuale şi ca
urmare vor fi absorbiţi prin încrucişări cu rasele din zonele în care se mai găsesc.
Totuşi se recomandă păstrarea unui nucleu crescut în rasă curată ca fond de gene pentru
utilizarea sa în procesele de ameliorare a raselor sensibile sau pentru crearea unora noi.

Porcul românesc de carne (de Ruşeţu)

Origine şi formare. Este o rasă locală formată la Staţiunea Experimentală Ruşeţu
- jud. Buzău prin încrucişarea vierilor din rasa Marele Alb importaţi din U.R.S.S. cu
scroafe din rasa Stocli, urmată de o selecţie foarte riguroasă. Acest proces de ameliorare a

101
fost necesar deoarece rasele perfecţionate de carne (Marele Alb, Landrace) crescute în
condiţiile de stepă din sudul ţării nu au dat rezultate economice satisfăcătoare.
Pentru creşterea precocităţii, a capacităţii de utilizare a hranei şi a proporţiei de
carne în carcasă, au fost făcute încrucişări de infuzie cu masculi Landrace astfel încât, la
finalul procesului de formare, această rasă deţine 56% sânge Marele Alb, 25% sânge
Landrace şi 19% sânge Stocli.
Răspândire. Porcul de Ruşeţu se creşte în partea de sud-est a ţării, dar mai ales
în zona Bărăganului (judeţele Brăila, Galaţi şi Ialomiţa).
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Porcul românesc de carne are talie mare,
constituţie robustă şi conformaţia specifică tipului productiv de care aparţine. Aspectul
acestei rase este asemănător cu cel al rasei Marele Alb. Capul este mare, cu profil drept,
gâtul scurt, trunchiul lung, adânc şi turtit lateral, cu linia spinării uşor convexă. Pielea şi
părul sunt de culoare albă-cenuşie deschis, putând prezenta pete mai deschise la culoare.
Prolificitatea medie este de 10-11 purcei la o fătare. La înţărcarea clasică (2
luni) purceii ating 14-16 kg, iar la vârsta de un an, 120-130 kg. Precocitatea acestei rase
este bună, la vârsta de 6 luni tineretul atinge 50-55 kg iar la un an 125-130 kg.
Consumul specific este de 4,25 kg concentrate/kg spor, raportul carne:grăsime fiind
1,8:1.

Fig. 53 - Rasa Porcul românesc de carne

102
Această rasă este rezistentă la condiţii aspre de climă, cu variaţii termice sezoniere de
30-40oC şi valorifică economic resurse furajere variate, inclusiv păşunea.
Perspective. Porcul românesc de carne se va menţine în zonele actuale de
creştere, iar calităţile sale productive, vor fi îmbunătăţite prin împerecheri de infuzie cu
rasa Landrace.

Rasa Mangaliţa
Origine şi formare. Rasa Mangaliţa este originară din fosta Iugoslavie dar,
deoarece se creşte în ţara noastră de peste 130 ani, este considerată o rasă autohtonă. S-
a format prin încrucişarea raselor de porci ameliorate (porcul de Sumadia x porcul
negru de Syrmia), care se presupune că provin din forma sălbatică Sus mediteraneus.
În cadrul rasei se disting, în funcţie de culoare, 4 varietăţi: blondă (cea mai
răspândită), roşie, neagră şi pântece de rândunică (neagră cu abdomenul alb).
Răspândire. În prezent, ocupă circa 1% din structura efectivului de porci şi se
întâlneşte izolat în zona subcarpatică şi în bălţile Dunării.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Mangaliţa are talie mijlocie şi
conformaţie corporală caracteristică tipului productiv mixt (grăsime-carne) cu spatele
convex, spinarea şi şalele scurte. Capul este mic cu baza largă şi profil uşor concav,

Fig. 54 - Rasa Mangaliţa

103
gâtul scurt şi gros, corpul adânc şi larg, cu linia superioară convexă, având aspectul
unui butoi. Membrele sunt subţiri, scurte, au osatura slab dezvoltată, chişiţă lungă şi
moale, prezintă frecvent defecte de aplomb. Corpul este acoperit cu păr des, lung şi
creţ, de culoare specifică fiecărei varietăţi. În anotimpul rece, apare un al doilea strat de
păr numit puf sau subpăr prezentând de asemenea ondulaţii.
Prolificitatea este redusă, în medie 5-6 purcei la o fătare dar scroafele nu sunt
bune mame. La naştere, purceii au greutatea de l kg, iar la înţărcare (2 luni) 12-13 kg.
În condiţii bune de hrănire şi întreţinere, porcii Mangaliţa realizează la vârsta de l an
greutatea de 90-100 kg. Asimilarea hranei este mai bună la tineret decât la animalele
adulte, consumul specific fiind de 5-6 UN (5 kg furaje concentrate)/kg spor. În timpul
îngrăşării, animalele acumulează în ţesuturi importante cantităţi de grăsimi. Sporul
mediu zilnic este mic, având valori de 400-500 g. Raportul carne:grăsime este de 1:1
iar randamentul la tăiere 80-85%. Carnea obţinută de la această rasă este suculentă,
gustoasă şi se foloseşte în industria alimentară îndeosebi la fabricarea salamului de
Sibiu.
Perspective. Rasa Mangaliţa se va creşte, în aceeaşi proporţie, în arealul
actual, pentru a asigura nevoile industriei alimentare.

Rasa Bazna
Origine şi formare. Această rasă este reprezentată printr-o populaţie indigenă,
formată în zona localităţii Bazna - jud. Sibiu, în urma încrucişării vierilor de rasă Berk
aduşi din Anglia cu scroafe Mangaliţa, varietatea blondă. În anul 1968 a fost
recunoscută oficial ca rasă.
Răspândire. Rasa Bazna ocupă 5-6% din efectivul porcin şi este răspândită în
judeţele Sibiu, Alba, Cluj, Mureş, Covasna, Harghita şi Hunedoara.

104
 Fig. 55 - Rasa Bazna
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Porcii Bazna aparţin tipului productiv
mixt (carne-grăsime). Ei se caracterizează prin talie mijlocie şi trunchi relativ larg şi
lung de formă cilindrică cu şunci potrivit dezvoltate, sprijinit pe membre scurte şi
puternice. Crupa este uşor oblică. Gâtul este în general scurt. Capul prezintă un profil
uşor concav, este mic, cu urechi uşor aplecate de mărime mijlocie. Părul este destul de
des, scurt şi neted. Culoarea de bază este neagră cu un brâu alb, ce înconjoară trunchiul
în dreptul spetelor cuprinzând şi membrele anterioare.
Prolificitatea rasei este de 8-10 purcei la o fătare. Purceii au greutatea de 1,1
kg la naştere şi 13-14 kg la înţărcare (2 luni). Este o rasă semiprecoce: la vârsta de 6
luni, greutatea atinge 51 kg pentru ca la 1 an să depăşească 115 kg. În condiţii de
îngrăşare, realizează sporuri medii de 500-560 g/zi, cu un consum specific de 5-5,5
U.N. şi un randament la sacrificare de 78-80%. Raportul carne:grăsime este de 1:1,3.
Perspective. Rasa Bazna se va creşte în gospodăriile individuale ale populaţiei
din actualele areale. Se urmăreşte ca prin selecţie, precocitatea, capacitatea de utilizare a
nutreţurilor şi masa corporală să crească.

Porcul Alb de Banat

Origine şi formare. S-a format în Banat, prin încrucişări multiple,
nesistematice, între rasele locale, preponderent Mangaliţă blondă cu vieri din diferite

105
rase importate, din care un rol major l-au avut Albul mijlociu englezesc (York mijlociu)
şi Edelschweinul german, alături de Berk şi Landrace. Structura genetică nu este
consolidată.
Răspândire. În prezent, reprezintă circa 10% în structura de rasa a efectivului
porcin şi se creşte în partea de vest a ţării (Banat, Crişana).
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Porcul Alb de Banat aparţine tipului
productiv mixt (carne-grăsime), are o conformaţie corporală armonioasă şi se
caracterizează prin talie mijlocie spre mare. Capul este mic, cu fruntea largă, profil
concav şi rât scurt. Trunchiul este cilindric, larg şi adânc, cu şunci bine dezvoltate,
musculoase şi rotunde. Abdomenul este adânc şi are linia inferioară dreaptă. Membrele
sunt scurte, fără defecte de aplomb. Părul este alb, neted şi rar, pielea fiind de obicei
albă dar poate prezenta pete negre transmise de la rasa Berk.
Prolificitatea este de 8-9 purcei la o fătare. Scroafele prezintă o capacitate de
alăptare relativ redusă. Această rasă are o precocitate bună, la înţărcare (2 luni) purceii
atingând 14 kg, la vârsta de 4 luni ajung la 32-34 kg iar 1 an, 100-120 kg. Reacţionează
pozitiv la administrarea de proteină animală în raţie. Sporul mediu zilnic este de 660-
700 g, pentru fiecare kg spor fiind necesare 4,2-4,5 UN. Carnea obţinută este de foarte
bună calitate.

Fig. 56 - Rasa Alb de Banat

106
 Perspective. Se va creşte în judeţele din Banat şi Crişana, pentru nevoile
gospodăriilor individuale. Ameliorarea se poate realiza prin selecţie sau prin încrucişări
de infuzie cu rasa Landrace în scopul îmbunătăţirii prolificităţii, a capacităţii de
asimilaţie a hranei şi a creşterii procentului de carne în carcasă.

Rasa Marele Alb (Large White, York Mare)

Origine şi formare. Este originară din Anglia şi s-a format în Comitatul York,
prin încrucişarea raselor locale cu porcii chinezeşti, napolitani şi spanioli. Populaţia
rezultată a fost supusă unei selecţii riguroase şi creşterii în rasă curată, precum şi unei
alimentaţii abundente. În anul 1868 a fost declarată ca rasă sub numele de „York
mare”.
Răspândire. Calităţile biologice şi productive deosebit de valoroase au făcut ca
rasa Marele Alb să devină o amelioratoare universală. Ea a contribuit la formarea
multor rase, cum ar fi Landrace în Danemarca, Edelschwein în Germania, Alb
ucrainean în Rusia, Chester-White în S.U.A. ş.a. În ţara noastră a fost importată masiv
după anul 1900, iar în prezent ocupă, împreună cu metişii săi, peste 70% din efectivul
de porcine fiind prezentă în toate regiunile.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Marele Alb este o rasă de talie mare

Fig. 57 - Rasa Marele alb

107
aparţinând tipului productiv de carne. Capul este potrivit de mare cu profil uşor concav,
fruntea largă, urechi de mărime mijlocie prezentând peri fini pe margini purtate în sus
şi uşor plecate. Gâtul este musculos, iar trunchiul lung, larg şi adânc, de formă
cilindrică. Linia superioară a trunchiului este dreaptă sau uşor convexă. Spinarea şi
şalele sunt lungi şi largi, şuncile posterioare fiind bine dezvoltate. Crupa este largă,
având baza orizontală. Abdomenul este lung şi larg. Membrele sunt puternice,
rezistente, potrivit de înalte şi au aplomburi corecte. Pielea este fină, de culoare alb-roz
fiind acoperită cu păr alb, rar, neted şi scurt.
Prolificitatea este foarte bună, obţinându-se în medie, 10-12 purcei la o fătare.
La naştere purceii cântăresc 1,2 kg iar la înţărcarea clasică (2 luni) 16-18 kg. Tineretul se
pretează foarte bine la îngrăşarea pentru carne, realizând greutatea de 110 kg la vârsta de
7-8 luni, în condiţiile unor sporuri medii zilnice de circa 600 g şi a unui consum specific
de 3,5-3,8 U.N. Randamentul la sacrificare este de 75-76%, iar carcasa de calitate
superioară, rasa pretându-se pentru obţinerea de bacon de bună calitate.
Perspective. Se va creşte atât în rasă curată pentru ameliorarea raselor locale,
cât şi prin încrucişări industriale cu alte rase, pentru complexele de îngrăşare. Prin
selecţie şi ameliorare se doreşte îmbunătăţirea acestei rase pe mai multe planuri:
mărirea precocităţii, a gradului de valorificare al hranei, a raportului carne:grăsime
concomitent cu îmbunătăţirea calităţii carcaselor.

Rasa Landrace
Origine şi formare. Rasa Landrace este originară din Danemarca şi s-a format
între anii 1850-1900 prin încrucişarea raselor locale cu rasa Marele Alb. La formarea şi
mai ales la perfecţionarea ei, au contribuit în mare măsură selecţia (urmărindu-se
următoarele direcţii: creşterea lungimii corpului, creşterea raportului carne/grăsime,
sporirea precocităţii şi a capacităţii de utilizare a hranei) şi alimentaţia abundentă
bazată pe concentrate (mai ales orz) şi subproduse ale laptelui (zară, zer).

108
 Răspândire. La noi în ţară această rasă a fost importată din Canada, Anglia şi
Suedia începând cu anul 1957 şi s-a răspândit în toată ţara, crescându-se atât în rasă
curată, cât şi sub formă de metişi, împreună cu care însumează 25-30% din efectivul
naţional de suine.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Landrace este o rasă de talie mijlocie
spre mare, cu constituţie robustă, specializată în direcţia producţiei de carne. Carnea
obţinută se pretează foarte bine pentru obţinerea baconului. Are cap mic, cu profil drept
sau uşor concav cu fruntea lată iar urechile sunt lungi, subţiri fiind aplecate înainte.
Râtul este potrivit dezvoltat. Gâtul este potrivit de lung şi subţire iar trunchiul lung,
având formă de pară, prezintă una sau două perechi de coaste suplimentare comparativ
cu alte rase de suine. Trenul posterior este mai dezvoltat decât cel anterior. Spinarea şi
şalele sunt drepte şi largi, cu musculatura bine dezvoltată. Linia superioară a
trunchiului este ascendentă dinspre grebăn spre trenul posterior. Crupa acestei rase este
lungă şi largă, cu şunci foarte dezvoltate. Abdomenul este lung. Membrele sunt scurte
dar robuste. Pielea este fină, moale şi elastică de culoare alb-roz, fiind acoperită cu păr
neted, lucios, rar şi de culoare albă.
Porcii Landrace au prolificitatea bună (10-11 purcei la o fătare) şi precocitate
remarcabilă, fiind considerată rasa cea mai precoce. La naştere purceii înregistrează o
greutate medie de 1,2 kg, la înţărcare (2 luni) aceasta atinge 18-20 kg, la 4 luni ajunge

Fig. 58 - Rasa Landrace

109
la 45-50 kg iar la 7 luni, în condiţii de îngrăşare timpurie, pe care le suportă foarte bine,
atinge greutatea pentru sacrificare (95-100 kg). În condiţii de îngrăşare, tineretul
realizează sporuri de 635 g/zi, cu un consum specific de 3-3,2 U.N. Porporţia mare de
carne de foarte bună calitate în carcasă face ca rasa Landrace să fie cea mai valoroasă
pentru producţia de bacon.
Perspective. Rasa Landrace se va folosi la ameliorarea raselor de porci din ţara
noastră prin încrucişări de infuzie pentru creşterea proporţiei de carne în carcasă
precum şi la obţinerea metişilor pentru complexele de îngrăşare prin practicarea
încrucişărilor industriale.

Rasa Duroc
Origine şi formare. Este originară din S.U.A., unde s-a format prin
încrucişarea raselor de culoare roşie de pe teritoriul acestei ţări, fiind considerată cea
mai bună rasă de carne.
Răspândire. La noi, rasa Duroc a fost adusă în anul 1968, în Complexul de
selecţie Gorneşti-Mureş.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Duroc este specializată pentru
producţia de carne. Are talia mare, cu o conformaţie armonioasă. Capul este de mărime

Fig. 59 - Rasa Duroc

110
mijlocie, cu profilul drept sau uşor concav. Urechile sunt mijlocii sau mici, purtate
înainte, având vârful curbat înapoi. Trunchiul cilindric, lung, potrivit de larg, puţin
adânc, cu linia superioară convexă. Crupa este teşită iar şuncile sunt foarte bine
dezvoltate. Abdomenul este supt. Trenul posterior este bine dezvoltat, membrele fiind
scurte, puternice, cele posterioare prezentând frecvent defecte de aplomb. Pielea şi
părul sunt de culoare roşcată în nuanţe variate, de la auriu până la cărămiziu închis.
Prolificitatea variază între 8-10 purcei la o fătare. Precocitatea rasei este bună.
La 6 luni, tineretul atinge greutatea de 90-100 kg iar la un an, 150-160 kg. Capacitatea
de valorificare a hranei este foarte bună, pentru fiecare kilogram spor greutate
consumul fiind de 3,4-3,6 U.N.
Perspective. Se va folosi la încrucişări industriale pentru carne.

Rasa Hampshire
Origine şi formare. Este originară din S.U.A. Modul de formare nu se
cunoaşte precis dar se consideră că la baza acestei rase stau exemplare importate din
Anglia aparţinând raselor negre cu brâu alb, respectiv Essex şi Wessex.
Răspândire. Rasa Hampshire a fost importată la noi în 1968 şi se creşte în
Complexul de selecţie de la Gorneşti-Mureş.

Fig. 60 - Rasa Hampshire

111
 Caractere şi însuşiri morfo-productive. Porcii din această rasă se încadrează în
tipul productiv de carne. Este o rasă de talie mijlocie spre mare, cu o constituţie
robustă, rezistentă la intemperii, pretabilă la creşterea pe păşune. Aspectul este
asemănător cu cel al suinelor Bazna de care se diferenţiază prin profilul drept al capului
şi orientarea ascendentă a urechilor. Capul este relativ mare, osos, cu rât alungit,
puternic, cu profil drept sau uşor concav. Urechile sunt mici, drepte, purtate în sus şi
uşor înainte. Gâtul este scurt, gros şi musculos. Corpul lung şi cilindric are linia
superioară convexă. Crupa urmează o linie descendentă fiind oblică şi este îmbrăcată
cu şunci bine dezvoltate. Membrele posterioare prezintă adesea defecte de aplomb. Au
culoare neagră cu un brâu alb pe spinare, membrele anterioare şi stern.
Însuşirile de prolificitate şi precocitate sunt bune. Astfel, numărul mediu de
purcei la o fătare este de 8-10. Tineretul atinge 90 kg la 6-6,5 luni în timp ce adulţii
ajung la 310 kg în cazul vierilor respectiv 250-340 kg în cazul scroafelor. Capacitatea
de valorificare a hranei este superioară, necesarul de hrană pentru obţinerea unui kg
spor fiind de 3,4-3,6 U.N. Carnea este de calitate superioară fiind utilizată mai ales la
prepararea mezelurilor.
Perspective. Având în vedere caracteristicile foarte bune ale carcasei, vierii
Hampshire se vor folosi cu precădere la încrucişări industriale pentru carne.

Rasa Pietraine
Origine şi formare. Rasa Pietraine este originară din Belgia, fiind omologată
în anul 1956. Nu există date precise cu privire la formarea rasei dar faptul că însuşirile
acesteia nu sunt prezente la alte rase belgiene, a condus la ipoteza că rasa a apărut în
urma unei mutaţii urmată de un proces de selecţie în vederea consolidării unor însuşiri
apreciate la rasele de carne, respectiv: procent ridicat de carne în carcasă, randament
mare la tăiere, dezvoltarea şuncilor etc.

112
 Fig. 61 - Rasa Pietraine

Răspândire. În ţara noastră s-a importat, în efective mici, începând din anul
1964.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Pietraine face parte din categoria
porcinelor de carne,având talia mijlocie către mare. Capul este relativ mic, scurt, cu
fruntea lată, profil uşor concav sau drept şi urechi mici, orientate orizontal. Gâtul
acestei rase este scurt. Corpul are o formă cilindrică, cu linia superioară convexă, cu
musculatura bine dezvoltată. Toracele este scurt dar larg şi adânc. Crupa este oblică,
lungă şi largă. Şuncile sunt foarte dezvoltate, descinzând până la jaret. Membrele sunt
relativ scurte dar puternice. Culoarea este caracteristică bălţată alb cu pete negre, cu
nuanţe spre roşcat.
Proporţia mare de carne în carcasă, randamentul mare la tăiere (80-82%),
mărimea şuncilor şi suculenţa deosebită a cărnii au făcut ca această rasă să fie crescută
pe scară largă în ţările vest europene.
Datorită dimensiunilor reduse ale cordului şi plămânilor, rasa este sensibilă la
factori de stres în timpul manipulărilor putând surveni pierderi în efectiv datorită
accidentelor vasculare.

113
 Produce 9-10 purcei cântărind în medie 6,4 kg la o fătare, atingând la 21 zile
15-17 kg greutate vie. Capacitatea de utilizare a hranei este mai redusă decât la alte
rase, fiind necesare 3,9-4,0 U.N./kg spor.
Perspective. Se va folosi pe scară redusă la încrucişări industriale pentru
carne.

Rasa Cornwall (Large Black)

Origine şi formare. S-a format în comitatul Cornwall (Anglia) la începutul
secolului al XIX-lea prin încrucişarea raselor locale cu rasa Essex şi porcul chinezesc
cu mască.
Răspândire. La noi se creşte în nord-vestul Transilvaniei unde a fost adus
începând cu 1920.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Cornwall aparţine tipului productiv
mixt (carne - grăsime). Se caracterizează prin talie mare, rusticitate (putând fi întreţinută
pe păşuni), având o conformaţie robustă. Capul este lung, cu profil uşor concav, urechi
mari şi aplecate. Trunchiul lung, larg şi adânc, este turtit lateral iar linia spinării este uşor
convexă. Crupa este oblică cu şunci bine dezvoltate. Membrele sunt înalte, puternice, fără
defecte de aplomb. Pielea este de culoare neagră cu reflexe albăstrui fiind acoperită cu păr

Fig. 62 - Rasa Cornwall

114
lung, neted şi rar repartizat uniform. Pigmentul negru din piele face ca această rasă să
suporte bine căldurile mari.
Scroafele au prolificitate bună, 10-14 purcei la o fătare. Precocitatea este
comparabilă cu cea a raselor albe. La 2 luni purceii ating greutatea de 16-18 kg, la 8
luni aceasta ajunge la 95-100 kg, iar la un an 120-130 kg. Consumul specific este de
4,4-4,6 U.N.
Perspective. Are perspective limitate din cauza producţiei mixte şi a şoriciului
de culoare neagră.

Rasa Berk (Negrul Mijlociu)

Origine şi formare. S-a firmat în comitatul Berk (Anglia). La baza formării
acestei rase au stat porcii locali englezeşti încrucişaţi cu porcii chinezeşti şi napolitani,
iar în ultima etapă cu rasele Suffolk şi Essex. A fost declarată rasă în anul 1856.
Răspândire. În ţara noastră a pătruns în jurul anului 1900, şi a participat la
formarea rasei Bazna. Se creşte în efective mici în Ardeal, Banat şi Moldova.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Berk se încadrează în tipul
productiv mixt (carne - grăsime), carnea obţinută de la metişi fiind recomandată pentru
obţinerea baconului. Are cap mic, larg, cu rât scurt şi profil concav. Urechile mici şi

Fig. 63 - Rasa Berk

115
drepte sunt purtate înainte şi uşor lateral. Gâtul scurt şi gros se inseră pe trunchi care
este cilindric, larg şi adânc de lungime potrivită. Spinarea este dreaptă. Crupa scurtă,
uşor oblică este îmbrăcată cu şunci bine dezvoltate. Membrele sunt scurte, solide şi
prezintă aplomburi corecte. Culoarea corpului este neagră, cu excepţia extremităţilor
membrelor şi vârful cozii care în mod obişnuit sunt albe. Talia acestei rase este mijlocie
corpul fiind suficient de lung.
Prolificitatea este bună, 8-10 purcei la o fătare. La înţărcarea clasică, purceii
ating greutatea de 14-16 kg. Precocitatea este bună, această rasă având aptitudini atât
pentru îngrăşare timpurie cât şi pentru cea mixtă. Precocitatea şi mai ales rusticitatea
acestei rase o recomandă pentru creştere în gospodăriile individuale ale populaţiei.
Perspective. Se va folosi ca material de infuzie pentru rasa Bazna şi la
încrucişări industriale cu alte rase.

Rasa Alb mijlociu (Middle White)

Origine şi formare. S-a format în prima jumătate a sec. XIX în Anglia prin
încrucişarea raselor marele Alb şi micul Alb.
Răspândire. La noi, rasa Alb mijlociu a fost importată, în efective mici,
începând cu anul 1900. Ultimul import s-a făcut în 1961. A participat la formarea
porcului Alb de Banat.
Caractere şi însuşiri morfo-productive. Este o rasă de talie mijlocie aparţinând
tipului productiv mixt (carne - grăsime). Prezintă cap mic cu profil concav, rât scurt,
urechi scurte şi drepte. Trunchiul de lungime mijlocie este larg, adânc, cu şunci bine
dezvoltate şi linia superioară dreaptă. Membrele acestei rase sunt scurte şi puternice.
Pielea este subţire, de culoare alb-roz, iar părul neted şi rar are culoarea albă.

116
 Fig. 64 - Rasa Alb mijlociu
Prolificitatea medie este de 8 purcei la o fătare. La înţărcare (2 luni), purceii
înregistrează greutatea vie de 14-15 kg iar la 1 an ating 130-150 kg. Rasa se pretează
pentru îngrăşare timpurie însă datorită cantităţii mari de grăsime se recomandă
sacrificarea la o greutate sub 100 kg.
Perspective. La noi această rasă nu se mai creşte datorită constituţiei slabe şi a
cerinţelor ridicate faţă de factorii de mediu.

117
 INDICI DE REPRODUCŢIE LA SUINE

În fluxul tehnologic al creşterii porcinelor în combinate de tip industrial,

problemele legate de planificarea şi organizarea reproducţiei ocupă un loc principal.
Astfel, la proiectarea unui complex de porcine de tip industrial se ţine seama în primul
rând de anumiţi parametri ai reproducţiei, care sunt prezentaţi în tabelul următor:
Tabelul nr. 12
Indicii de reproducţie la porcine în creşterea de tip industrial
Nr. Simbol şi mod Formula de
Conţinutul indicelui Legenda
crt. de exprimare calcul
Scroafe fătate la 100
scroafe efectiv total Sf
x100
Sf = scroafe fătate
1. N%
(într-o perioadă de Si Si = scroafe total
timp)
Purcei vii obţinuţi la P
2. P% x100 P = purcei vii obţinuţi
100 scroafe fătate Sf
Mărimea unei grupe de Sf Sf = % scroafe necesare la fătare
3. scroafe pentru montă Mg x100
Pn Pn = %mediu de natalitate
(zilnic)
A = durata alăptării
Timpul de formare a
A D D = durata dezinfecţiei
4. unei grupe de scroafe Tg
C C = nr. compartimente de fătare
necesare pentru montă
existente.
Mg = nr. scroafelor dintr-o grupă
Necesarul permanent M g xC f Cf = durata ciclului sexual
5. Sa
de scroafe în aşteptare Tg Tg = timpul de formare a unei grupe
pentru montă
2 Mg = 2 monte zilnice/ o grupă de
Necesarul de vieri
6. Vm 2 MgxK scroafe
pentru montă
K = coeficientul de utilizare = 1.33
Număr de fătări pe an 365 124 = 117 zile durata gestaţiei + 10
7. Fs
şi pe scroafă 124  A zile durata montei şi a fecundării
L L = capacitatea de livrare anuală
8. Nr. de scroafe gestante Gg  Gl Pi = purcei înţărcaţi/grupe de scroafe
p i xFs
Gl = total grupe scroafe lactante

Pe lângă aceşti indici, în studiul reproducţiei la porcine, se mai calculează:

118
 - capacitatea de alăptare (masa corporală a lotului de purcei la 21 zile);
- număr de purcei născuţi vii şi viabili;
- număr de purcei înţărcaţi;
Capacitatea potenţională reproductivă, se calculează după relaţia:
365
Cr %   p  100
DG  SP

în care: Cr% = capacitatea potenţială reproductivă;

DG = durata gestaţiei, la porcine în medie 114 zile;
SP = service-period, la porcine în medie 50 zile, cu înţărcarea la
30-42 zile;
P = prolificitatea medie la o fătare, la porcine 9 capete;
365
Cr %   9  100  1800 purcei la 100 scroafe
114  50
Metoda pentru calcularea unor parametri ai reproducţiei în condiţiile creşterii
de tip industrial şi se fac observaţii practice asupra parametrilor respectivi.

Mărimea unei grupe de scroafe pentru montă (Mg). Se calculează astfel:

Sf
Mg   100
Pn

în care: Sf = numărul de scroafe necesare la fătare pentru popularea unui compartiment

de la maternitate;
Pn = procentul mediu de natalitate realizat (care poate prezenta variaţii
sezoniere);
Într-un compartiment al maternitaţii se află 30 de scroafe lactante. Deoarece
unele scroafe au o prolificitate foarte scazută sau agalaxie, o grupă de scroafe care fată
într-un compartiment poate fi de 32-33 capete; dupa fătare, cele 2-3 scroafe
supranumerare sunt duse din nou în adăpostul de montă sau reformate, iar purceii lor se
distribuie la celelalte scroafe din grupă, care au fătat.

119
 De exemplu, dacă S = 35; P = 75% atunci
33
Mg   100  44
75
scroafe şi scrofiţe dintr-o grupă de montă (din care aproximativ un sfert sunt scrofiţe).
Dacă P = 50%, atunci SF = (33:50) x 100 = 66 scroafe şi scrofiţe într-o grupă
de montă.

Timpul de formare a unei grupe de scroafe pentru montă (T). Se

calculează astfel:
A D
Tg 
Cf

în care: A = durata alăptării purceilor;

D = durata dezinfecţiei unui compartiment între două fătări;
Cf = numărul de compartimente de fătare existent în complex.
36  4
Tg   1 zi după formarea unei grupe de scroafe pentru montă.
40
Rezultă din exemplele date că, într-un complex de porcine de tip industrial se
vor monta 44 scroafe şi scrofiţe zilnic.

Necesarul permanent de scroafe în aşteptarea montei (Sa). Se calculează

după formula:
M g  Cs
Sa 
Tg

în care: Mg = numărul de scroafe dintr-o grupă;

Cs = durata medie a ciclului sexual la scroafă;
Tg = timpul de formare a unei grupe pentru montă.
De exemplu: dacă Mg = 44 (formula 1); C = 20 zile; t = 1 zi, atunci:

120
 44  29
Sa   880 scroafe şi scrofiţe în aşteptarea montei.
1
Este evident ca în cazul scăderii procentului de fecunditate (deci mărirea
valorii lui „M”) sunt necesare mai multe scroafe, dar numai în limitele spaţiului
construit iniţial, în funcţie de parametrii proiectaţi. Depăşind aceste limite, se produc
perturbări în ritmicitatea fluxului tehnologic.

Necesarul permanent de vieri pentru montă (vm). Se calculează astfel:

Vm  2 M g  g

în care: 2 = numărul de monte zilnice;

Mg = numărul de scroafe montate zilnic (mărimea grupei de montă);
k = coeficientul de utilizare a vierilor pentru monta naturala.
De exemplu, dacă Mg = 44 scroafe; k = 1,35 (respectiv o montă zilnic timp de
3 zile şi a 4-a zi repaus; 4/3 = 1,33) atunci,
Vm  2  44  1.33  117 vieri reproducţie necesari
permanent într-un complex de tip industrial pentru montă naturală.
În cazul folosirii însămânţărilor artificiale, formula de calcul este:
2 M g1  k1
Vm1 
Si

în care: 2 = numărul zilnic de însămânţări artificiale pentru o scroafă;

Mg1 = coeficientul de utilizare a vierilor pentru însămânţări
artificiale;
SI = numărul de scroafe însămânţate dintr-un ejaculat.
De exemplu, dacă Mg1 = 44 scroafe; k = 4 (respectiv o pauză de 3 zile între
două recoltări); 4/1 = 4 si S = 5, atunci:
2  44  4
Vm1   70 vieri necesari permanent
5

121
 pentru însămânţări artificiale într-un complex industrial.
Numărul de fătări pe an si pe scroafă (Fs). Se calculează astfel:
365
Fs 
124  A

în care: cifra 365 = numărul de zile dintr-un an;

cifra 124 = suma dintre durata gestaţiei la scroafă (114 zile) şi timpul
necesar pentru montă şi fecundare (10 zile);
A = durata alăptării purceilor.
De exemplu A = 36 zile, atunci,
365
Fs   2,28 fătări pe an şi pe scroafă.
124  36
Dacă A = 21 zile, atunci F = 365: (124+21) = 2,51 fătări pe an şi pe scroafă.
Se observă că scurtarea duratei de alăptare, respectiv înţărcarea cât mai
timpurie a purceilor, este o necesitate economică în creşterea de tip industrial, pentru că
duce la mărirea gradului de folosire intensivă a scroafelor pentru reproducţie.

Numărul de grupe de scroafe gestante (Gg). Se calculează astfel:

L
Gg   Gl
P  Fs

în care: L = capacitatea de livrare anuală a complexului;

P = numărul de purcei care populeaza un compartiment dintr-un
adăpost pentru cresterea tineretului (creşa);
Fs= numărul de fătări pe an şi pe scroafă;
Gl = numărul total de grupe de scroafe lactante pe complex.
De exemplu: L = 102.000 porci; P = 300 purcei; F = 2,28; Gl = 40 grupe,
atunci:
102000
Gg   40  108 grupe de scroafe gestante
300  2,28

122
 (în diferite stadii într-un complex de tip industrial).
Fiecare grupă poate avea 33 scroafe, deci în total
108 x 33 = 3.564 scroafe gestante pe complex.
Din analiza conţinutului formulelor de calcul prezentate rezultă că în
complexul de porcine de tip industrial:
- parametrii funcţiei de reproducţie se coreleaza între ei, ceea ce înseamnă
practic şi construcţiile productive ale complexului (ca număr şi mărime,
compartimentare) sunt corelate între ele;
- organizarea ştiinţifică a reproducţiei trebuie să urmărească ridicarea
procentelor de fecunditate, prolificitate, formarea la timp a fiecărei grupe pentru montă,
folosirea intensivă a scroafelor şi a vierilor la reproducţie, inclusiv prin metode
biotehnice.

123
 RECUNOAŞTEREA RASELOR DE PĂSĂRI

A. Rasele de găini

În funcţie de producţia principală, rasele de găini din ţara noastră se împart în:
- rase uşoare, bune producătoare de ouă (Leghorn şi rasa comună);
- rase grele, bune producătoare de carne (Cornish, Cochinchina. Brahma-
Putra);
- rase mixte, bune producătoare de ouă şi carne (Rhode-Island, Sussex,
Plymouth-Rock, Gât golaş de Transilvania).

Rasa Leghorn
Origine şi formare. Rasa Leghorn provine dintr-o populaţie locală italiană
foarte veche, importată în S.U.A. la mijlocul secolului al XIX-lea, unde a fost supusă
ameliorării în direcţia măririi producţiei de ouă, prin selecţie şi încrucişări de infuzie cu
diferite rase.
În cadrul rasei se cunosc 12 varietăţi de culoare, dintre care mai reprezentative
sunt: albă - cea mai răspândită, brună, potârnichie, neagră, pestriţă, galbenă, aurie etc.
La noi în ţară, rasa Leghorn a fost adusă între cele două războaie mondiale,
dar importuri masive s-au făcut după anul 1960.
Însuşiri morfo-productive. Găinile din această rasă se caracterizează prin: cap
mic, gât relativ lung şi frumos încovoiat, trunchi trapezoidal, coadă dezvoltată, cu
seceri curbate la cocoşi, penaj de culoare albă şi picioare cu tarse galben-portocalii.
Greutatea variază între 1,8- 2,0 kg la găini şi 2,5-2,7 kg la cocoşi.

124
 Fig. 65 - Rasa Leghorn
Puicile încep să ouă la vârsta de 20-22 săptămâni, iar producţia medie de ouă
este de 220 bucăţi/an, cu greutatea de 55-60 g şi coaja de culoare albă.
Găinile au instinctul de clocit foarte slab; ele cad cloşti în proporţie de 1-4 %.
Procentul de fecunditate este de 90-95 % şi cel de ecloziune de 85-90 %.
Hibridul românesc de ouă „Albo-67” a fost creat în anul 1967 din două linii
pure de Leghorn (cocoşi L7 şi găini L8) aduse din S.U.A.
Principalele caracteristici ale acestui hibrid biliniar sunt: penajul alb, greutatea
corporală 1,8 kg, vârsta producerii primului ou 138-150 zile, potenţialul genetic pentru
producţia de ouă 295 bucăţi/an, greutatea medie a ouălor 59-60 g, culoarea ouălor albă.
Hibridul românesc de ouă „Albo-70” este un hibrid triliniar format în anul
1970, din liniile pure de Leghorn importate din Canada. La producerea acestui hibrid se
folosesc găina - părinte provenită din încrucişarea cocoşului din linia L cu găina din
linia D şi cocoşul - părinte provenit din linia pură G.
Caracteristici principale: penaj alb, greutate corporală 1,9 kg, vârsta producerii
primului ou 140-152 zile, potenţial genetic pentru ouă 300 bucăţi/an, greutatea medie a
ouălor 59-60 g, culoarea cojii ouălor albă.

Rasa comună
Origine şi formare. Rasa comună este reprezentată printr-o populaţie

125
autohtonă, cu mai multe varietăţi de culoare: potârnichie, porumbacă, neagră şi
fumurie. Se întâlneşte, în număr restrâns, prin gospodăriile individuale ale populaţiei.
Însuşiri morfo-productive. Rasa comună are conformaţie corporală
caracteristică tipului productiv de ouă. Greutatea corporală este cuprinsă între 1,5-2,0
kg la găini şi 2,0-2,5 kg la cocoşi. Puicile încep ouatul la vârsta de 6-7 luni. Producţia
de ouă variază între 80-120 bucăţi/an, cu greutatea de 50-55 g/ou. Păsările sunt
rezistente la condiţiile aspre de mediu, îşi caută singure hrana, sunt bune cloşti şi cresc
bine puii.
Perspective. Rasa comună va fi absorbită cu rase mai productive ca Rhode-
Island şi Sussex.

Rasa Cornish
Origine şi formare. S-a format în Anglia prin încrucişarea complexă a unor rase
combatante (Engleză, Assel, Malaieză), cu scopul de a se obţine o rasă specializată pentru
carne, cu ritm mare de creştere la pui.
La noi în ţară a fost importată începând cu anul 1961, mai întâi din Franţa şi
apoi din Canada şi se foloseşte la încrucişări cu rasa Plymouth-Rock, pentru producţia
de broileri (pui de carne).

Fig. 66 - Rasa Cornish

126
 Însuşiri morfo-productive. Rasa Cornish prezintă mai multe varietăţi de
culoare, dar cea mai răspândită este varietatea albă. Conformaţia corporală este
caracteristică raselor combatante: cap mic, cu cioc scurt şi puternic, creastă triplă sau
bătută, gât lung, aproape vertical, trunchi ovoidal, cu piept larg şi scos în relief,
picioare depărtate şi fluiere groase. Greutatea corporală este de 3,5-4,2 kg la găini şi
4,5-5,0 kg la cocoşi.
Puicile depun primul ou la vârsta de 200-210 zile. Producţia de ouă este de
100-150 bucăţi/an, cu greutatea de 60-65 g şi coaja pigmentată în brun.
Hibridul românesc de carne „Robro-69” este rezultatul încrucişării dintre
două linii paterne de Cornish alb şi două linii materne de Plymouth-Rock alb, importate
din Franţa. În prima fază s-au format doi hibrizi simpli, din încrucişarea cărora a luat
naştere hibridul dublu „Robro-69”.
Puii de carne realizează, la vârsta de 63 zile, o greutate medie de 1.300-1.500
g, cu un consum specific de 2,4-2,5 kg nutreţ combinat.
Hibridul românesc de carne „Robro-70” a fost creat în mod asemănător,
folosindu-se linii de Cornish şi Plymouth-Rock importate din Canada. Are aceleaşi
caracteristici productive ca şi „Robro-69”.

Rasa Cochinchina
Origine şi formare. Este originară din China unde s-a format în mod natural.
Prezintă 5 varietăţi de culoare: galbenă, potârnichie, albă, neagră şi barată.
În ţara noastră se creşte în număr mic, de către membrii amatori ai asociaţiilor
crescătorilor de păsări.
Însuşiri morfo-productive. Păsările din această rasă au conformaţia corporală
specifică producţiei de carne: cap mic, gât scurt, trunchi masiv, talie înaltă şi greutate
mare (3,5-4,0 kg la găini şi 4,5-5,0 kg la cocoşi). Corpul este acoperit cu penaj
abundent, care îmbracă picioarele până la gheare.

127
 Fig. 67 - Rasa Cochinchina
Puicile încep ouatul târziu, la 10-12 luni. Producţia de ouă este de 80-110
bucăţi/an cu greutatea de 55 g/ou. Găinile au instinct de clocit dezvoltat.

Rasa Brahma
Origine şi formare. Rasa Brahma este originară din Asia şi s-a format în mod
natural ca şi rasa Cochinchina. Are două varietăţi de culoare: herminată-deschis şi
herminată-închis.
La noi este întâlnită mai mult în gospodăriile crescătorilor amatori de păsări.
Însuşiri morfo-productive. Are conformaţie şi greutate corporală asemănătoare

Fig. 68 - Rasa Brahma, varietatea

herminată-deschis

128
rasei Cochinchina. Puicile depun primul ou la vârsta 9-10 luni. Producţia de ouă
variază între 120-150 bucăţi/an, cu greutatea de 60 g/ou. Instinctul de clocit este
dezvoltat.

Rasa Rhode-Island
Origine şi formare. S-a format în S.U.A. prin încrucişarea găinilor locale de
culoare cenuşie cu diverse rase, ca: Combatantă malaieză, Cochinchina, Leghorn,
Sussex etc. Prezintă două varietăţi de culoare: roşie - cea mai răspândită şi albă.
În ţara noastră s-a crescut în număr mare, iar în prezent liniile de Rhode-Island
se folosesc pentru crearea hibrizilor industriali.
Însuşiri morfo-productive. Conformaţia corporală este caracteristică găinilor
de tip mixt: ouă-carne. Are cap potrivit de mare, cu creastă simplă şi cu cioc uşor
curbat, gâtul relativ lung trunchi cu profil dreptunghiular şi membre puternice. Penajul
este colorat în roşu cu nuanţa vişinei putrede. Găinile cântăresc 2,5-3,0 kg şi cocoşii
3,5-4,0 kg.
Precocitatea ouatului este bună, puicile începând să ouă la circa 6 luni.
Producţia de ouă variază între 170-180 bucăţi/an, cu greutatea medie de 57-65 g şi
culoarea cojii roşcată. Găinile au instinct de clocit dezvoltat.

Fig. 69 - Rasa Rhode-Island

129
 Rasa Rhode-Island are aptitudini remarcabile de carne. La vârsta de 2-3 luni
puii pot atinge 1,3 kg.
Hibridul românesc de ouă „Roso-70” a fost obţinut prin încrucişarea liniilor
pure H, M şi P de rasă Rhode-Island, importate în 1970. Iniţial s-a format hibridul
simplu MP (cocoş din linia M x găină din linia P) şi apoi hibridul triliniar „Roso-70”
(cocoş din linia H x găină din hibridul simplu MP).
Principalele caracteristici ale acestui hibrid sunt: penajul roşu, greutate
corporală 2,4 kg, vârsta producerii primului ou 142-161 zile, potenţial genetic pentru
producţia de ouă 290 bucăţi/an, greutatea medie a ouălor 62-63g, culoarea cojii ouălor -
cafenie.

Rasa Sussex
Origine şi formare. Rasa Sussex este originară din Anglia şi s-a format prin
încrucişarea materialului biologic autohton cu rasele Dorking, Cochinchina, Brahma şi
Combatantă engleză. Are 3 varietăţi de culoare: herminată - cea mai răspândită, roşie şi
pestriţă.
În ţara noastră a fost importată varietatea herminată, care se foloseşte la
încrucişări cu masculii: Cornish, Rock alb şi Rhode-Island pentru obţinerea puilor

Fig. 70 - Rasa Sussex

130
broiler.
Însuşiri morfo-productive. Varietatea herminată are culoare albă, cu excepţia
unor pene din regiunea gâtului şi de pe laturile corpului care au nuanţe închise şi dau
penajului, în ansamblu, un aspect herminat. Coada şi vârful aripilor sunt negre.
Conformaţia corporală este asemănătoare cu a rasei Rhode-Island,
Puicile încep ouatul la vârsta de 180 zile. Producţia de ouă este de 160-180
bucăţi/an, cu greutatea de 60-65 g. Coaja oului este pigmentată în roz sau brun-roşcat.
Producţia de carne este ceva mai bună decât la Rhode-Island. Găinile
cântăresc 2,7-3,2 kg, iar cocoşii 3,7-4,2 kg. Carnea este de calitate superioară.

Rasa Plymouth-Rock
Origine şi formare. Această rasă s-a format în S.U.A., în urma încrucişărilor
complexe făcute între materialul local şi rasele Cochinchina, Brahma, Dominicană şi
Wyandotte - varietatea argintie. Prezintă 7 varietăţi de culoare, dintre care mai
răspândite sunt varietăţile barată şi albă.
La noi în ţară, varietatea albă este folosită intens pentru obţinerea puilor de
carne (broiler). Prin încrucişări cu rasa Cornish a dat naştere la hibrizii româneşti de
carne „Robro-69” şi „Robro-70”.

Fig. 71 - Rasa Plymouth-Rock varietatea barată

131
 Însuşiri morfo-productive. Exteriorul este caracteristic raselor de tip mixt: ouă
- carne. Varietatea barată are pene de culoare albăstruie sau cenuşie - închis, pe fondul
cărora alternează „bare” de culoare neagră.
Greutatea corporală este de 3,0-3,5 kg la găini şi 4,0-4,5 kg la cocoşi.
Puicile produc primul ou la circa 7 luni. Producţia de ouă este de 140-160
bucăţi/an, cu greutatea unui ou de 60 g şi culoarea cojii maron-roşcat, de diferite
nuanţe.

Rasa Gât golaş de Transilvania

Origine şi formare. Este o rasă autohtonă formată în nod natural, caracterizată
prin lipsa penajului în jurul gâtului, de unde îşi trage şi numele. Are 3 varietăţi de
culoare: albă, neagră şi barată.

Fig. 72 - Rasa Gât golaş de Transilvania

Însuşiri morfo-productive. Rasa Gât golaş de Transilvania se caracterizează
prin cap alungit, cu creastă simplă şi cioc puternic, trunchi tronconic, sprijinit pe
picioare relativ lungi. Culoarea penajului diferă în funcţie de varietate.
Aparţine tipului mixt (ouă - carne). Are o producţie de ouă cuprinsă între 120-
170 bucăţi/an, cu greutatea medie de 65-70 g şi coaja de culoare albă. Puicile încep
ouatul la 6-7 luni.

132
 Găinile cântăresc 2,0-2,5 kg şi cocoşii 2,5-3,0 kg.
În prezent este împuţinată ca număr. Având în vederea adaptarea bună la
condiţiile de mediu din ţara noastră şi însuşirile productive destul de valoroase, se poate
obţine prin selecţie o rasă cu aptitudini superioare.

B. Rasele de curci

Curcile, spre deosebire de celelalte specii de păsări, au un număr mic de rase.

După culoare ele se clasifică în: rase bronzate şi rase albe, iar după greutate în: rase
grele (Bronzata comună, Bronzată cu piept larg), semigrele (Albă de Olanda) şi uşoare
(Albă de Beltswille).

Rasa Bronzată comună

Origine şi formare. Este o rasă naturală şi descinde din curca mexicană. Are
mai multe varietăţi de culoare: bronzată - cea mai răspândită, roşie, arămie şi galbenă.
Însuşiri morfo-productive. Curcile Bronzate comune se încadrează în
categoria raselor grele. Ele au capul acoperit cu ţesut erectil de culoare roşie şi prevăzut
cu moţ frontal. Gâtul are poziţie verticală şi este acoperit cu un ţesut caracteristic, care
formează o salbă de „mărgele”. Corpul este masiv, cu profil ovoidal şi piept bine

Fig. 73 - Rasa Bronzată comună

133
dezvoltat. Culoarea penajului la capul pieptului, baza gâtului şi pe aripi este neagră cu
reflexe metalice şi violet bronzat. Aripile când sunt deschise apar barate cu dungi negre
pe fond cenuşiu şi alb. Restul corpului are penaj cenuşiu-gălbui.
Producţia de carne este mare, curcile cântăresc 8-10 kg iar curcanii 15-16 kg.
Producţia de ouă variază între 60-75 bucăţi/an, cu greutatea de 75-90 g/ou.
Curca cloceşte bine şi creşte puii cu grijă. Vârsta primului ou este în medie de 265 zile.
În ţara noastră rasa Bronzată comună reprezintă circa 3 % din efectivul de
curci, dar numărul lor este în continuă creştere.

Rasa Bronzată cu piept larg

Origine şi formare. S-a format în S.U.A. prin selecţia rasei Bronzată comună,
în direcţia măririi greutăţii corporale şi a precocităţii.

Fig. 74 - Rasa Bronzată cu piept larg

La noi în ţară, a fost importată în anul 1960 din Canada şi s-a adaptat bine la
condiţiile zonale de mediu.
Însuşiri morfo-productive. Conformaţia corporală şi culoarea se aseamănă cu a
rasei Bronzate comune. Este însă mai mare şi are o musculatură pectorală mai
dezvoltată.
Greutatea corporală la curcile îngrăşate ajunge la 13-18 kg, iar la curcani 23-
24 kg. Carnea este foarte gustoasă.

134
 Producţia de ouă este mică, dar unele exemplare depăşesc 50 ouă/an.

Rasa Albă de Olanda

Origine şi formare. A fost creată în Olanda în secolul al XVIII-lea, de unde s-a
răspândit în multe ţări europene, inclusiv în ţara noastră.
Însuşiri morfo-productive. Rasa Albă de Olanda aparţine tipului semigreu.
Curcile cântăresc 7-8 kg şi curcanii 9-12 kg. Are caractere de exterior asemănătoare
rasei Bronzate, de care se deosebeşte prin culoarea albă a penajului, ciocul, picioarele şi
degetele fiind de culoare alb-gălbui. Smocul de pene prezent în regiunea pieptului este
negru.
Producţia de ouă este mică: 30-40 bucăţi/an.

Rasa Albă de Beltswille

Origine şi formare. Această rasă s-a format în S.U.A., prin încrucişări
complexe, în scopul de a obţine o rasă cu greutate mică şi ritm intens de creştere. La
crearea ei au participat rase bronzate şi rasa Albă de Olanda.

Fig. 75 - Rasa Albă de Olanda

135
 Însuşiri morfo-productive. Conformaţia corporală se aseamănă cu a rasei Albă
de Olanda, însă greutatea corporală este sensibil mai mică: 5 kg la curci şi 9 kg la
curcani.
Precocitatea ouatului este foarte accentuată, curcile putând produce primul ou
la vârsta de 180 zile. Producţia de ouă este ridicată, ajungând la 140 bucăţi pe an.

C. Rasele de raţe

Rasele de raţe crescute în ţara noastră se împart în:

- rase grele - bune producătoare de carne (Pekin, Leşească) şi
- rase uşoare - bune producătoare de ouă şi carne (Campbell, Românească
comună).

Rasa Pekin
Origine şi formare. S-a format în mod natural, în China. După anul 1870 s-a
răspândit şi în ţările europene. La noi a fost adusă începând din anul 1958.
Însuşiri morfo-productive. Rasa Pekin are o conformaţie masivă, format
corporal dreptunghiular şi corp înclinat dinainte înapoi. Capul este mare, ciocul lat,

Fig. 76 - Rasa Pekin

136
gâtul potrivit de lung, spinare largă, pieptul şi abdomenul dezvoltate. Culoarea
penajului este albă, iar cea a ciocului şi fluierelor portocalie. Raţele cântăresc 3,0-3,5
kg, iar răţoii 3,5-4,0 kg. Bobocii cresc repede şi la 60-70 zile ating greutatea de 2,0-2,5
kg. Producţia de ouă este de 90-120 bucăţi/an, cu greutatea de 80-90 g/ou şi coaja de
culoare albă. Răţuştile încep ouatul la vârsta de 8-10 luni.
Rasa Pekin s-a adaptat bine la condiţiile de mediu din ţara noastră şi se
foloseşte pentru ameliorarea rasei de raţe comune.

Rasa Leşească
Origine şi formare. Această rasă s-a format în America de sud şi are mai multe
varietăţi de culoare: albă, neagră, bălţată şi albastră. O caracteristică a rasei o constituie
faptul că şi-a păstrat în parte adaptabilitatea în bune condiţii de zbor.
Însuşirile morfo-productive. În ţara noastră se creşte mai mult varietatea
neagră, caracterizată prin: cap lung şi plat, cu o excrescenţă roşie pe faţă şi pe frunte
numită „mască”, gât potrivit, trunchi bine dezvoltat cu poziţie orizontală şi picioare
scurte, dar groase. Culoarea penajului este neagră metalică, cu o pată albă pe aripi, care
la unele exemplare este prezentă şi pe piept.
Greutatea corporală este de 2,5 - 3,0 kg la raţe şi 5 - 6 kg la răţoi. Are carne
mai puţin gustoasă.
Raţele produc 60-70 ouă/an, cu greutatea de 75-80 g/ou. Ele clocesc şi cresc

Fig. 77 - Rasa Leşească

137
bine bobocii.

Rasa Campbell
Origine şi formare. Este originară din Anglia şi s-a format din încrucişarea
materialului local cu rasele: Alergătoare indiană şi Rouen. Are 3 varietăţi de culoare:
kaki - cea mai răspândită, albă şi bălţată.
Însuşiri morfo-productive. Varietatea kaki, care se creşte în ţara noastră, are
cap şi gât potrivit de mari, format corporal aproape dreptunghiular şi picioare destul de
bine dezvoltate. Culoarea penajului este kaki, cu nuanţe mai închise la răţoi. Capul şi
gâtul la răţoi sunt negre cu reflexe verzui.
Greutatea corporală este de 1,8-2,0 kg la raţe şi 2,2-2,5 kg la răţoi.

Fig. 78 - Rasa Campbell

Răţuştele încep ouatul la circa 5 luni. Producţia de ouă este foarte bună, 200-
220 bucăţi/an, cu greutatea de 60-70 g/ou.

Rasa comună românească

Origine şi formare. Este o rasă autohtonă, cu mai multe varietăţi de culoare,
dintre care mai răspândite sunt: albă, neagră şi cenuşie.
Însuşiri morfo-productive. În general, raţele comune au cap rotund, gât

138
potrivit de mare, trunchi lung dar strâmt şi picioare scurte. Raţa are circa 1,5 kg şi
răţoiul 2,0 kg.
Producţia de ouă este mai mică decât la rasele ameliorate şi anume 70-120
bucăţi anual, cu greutatea de 65 g/ou.
Este o rasă rustică, adaptată condiţiilor din gospodăriile individuale.

D. Rasele de gâşte

În funcţie de greutatea corporală, rasele de gâşte se clasifică în rase: grele

(Toulouse, Emden) şi uşoare (Chineză, Frizată danubiană).

Rasa Toulouse
Origine şi formare. S-a format în jurul oraşului Toulouse din Franţa, prin
selecţia şi hrănirea abundentă a materialului biologic local. După culoare are o singură
varietate - cenuşie - dar după prezenţa traistei şi a fanonului, prezintă 4 varietăţi: cu
traistă, cu fanon, cu traistă şi fanon, fără traistă şi fanon. Cea mai valoroasă este
varietatea cu traistă şi fanon.
La noi se creşte izolat, mai mult prin Banat.

Fig. 79 - Rasa Toulouse

139
 Însuşiri morfo-productive. Rasa Toulouse se caracterizează, prin: cap mare,
cioc scurt, cu sau fără „traistă” la bază, gât gros, vertical, corp masiv, aproape pătrat, cu
poziţie orizontală, piept foarte dezvoltat şi abdomen purtat aproape de pământ, cu sau
fără fanon.
Producţia de carne este foarte ridicată, gâştele cântăresc 8-9 kg iar gâscanii
10-12 kg. Prin îngrăşare poate ajunge la 16 kg. Ficatul lor cântăreşte circa l kg, dar
uneori atinge chiar 2 kg.
Producţia de puf şi fulgi este de 200 g/an, când sunt jumulite de 2 ori pe vară.
La sacrificare se obţin 500 g puf.
Producţia de ouă este de 25-35 bucăţi anual, cu o greutate de 180-220 g/ou.
Ouatul începe, de regulă, prin februarie - martie.
Rasa Toulouse este foarte pretenţioasă la condiţiile de hrănire şi întreţinere, de
aceea în ţara noastră se foloseşte numai pentru ameliorarea gâştelor autohtone, pentru
mărirea greutăţii corporale.

Rasa Emden
Origine şi formare. Este o rasă veche germană, formată în jurul oraşului
Emden. Forma actuală s-a obţinut prin infuzie de sânge de la rasa Toulouse.

Fig. 80 - Rasa Emden

140
 În ţara noastră se creşte în Transilvania, dar mai ales în Banat unde a
contribuit la formarea unei populaţii locale.
Însuşiri morfo-productive. Rasa Emden are o singură varietate de culoare albă,
are conformaţie masivă, iar corpul este purtat în poziţie oblică. Pieptul este rotunjit şi
abdomenul dezvoltat, cu un fanon dublu. Gâştele şi gâscanii au greutăţi corporale
apropiate de cele consemnate la rasa Toulouse. Cu toată masivitatea lor, se deplasează
foarte uşor şi păşunează foarte bine.
Producţia de puf, pene şi ouă sunt tot atât de mari ca la rasa Toulouse. Gâştele
din rasa Emden nu dau rezultate bune la clocit.

Rasa Chineză
Origine şi formare. S-a format în China de Nord, de unde, datorită însuşirilor
ei valoroase, s-a răspândit şi în Europa. Are 2 varietăţi de culoare: castanie - cea mai
răspândită şi albă.
La noi se creşte varietatea castanie şi se întâlneşte în gospodăriile populaţiei,
mai ales în Moldova şi Muntenia.
Însuşiri morfo-productive. Rasa Chineză are următoarele caracteristici de
exterior: cap potrivit de mare, cioc prevăzut la bază cu o ridicătură numită „caruncul”,

Fig. 81 - Rasa Chineză

141
gât lung de „lebădă”, trunchi ovoidal cu piept dezvoltat, rotunjit şi purtat sus, spinare
înclinată dinainte înapoi şi picioare groase. Culoarea variază în funcţie de varietate.
Greutatea corporală medie este de 4 kg la gâşte şi 5,5 kg la gâscani.
Gâştele produc 60-70 ouă/an, cu greutatea de 140-180 g. De obicei, ele produc
30-40 ouă primăvara în sezonul de clocit şi 20-30 ouă toamna.
La această rasă trebuie urmărită atent împerecherea, eliminându-se
exemplarele care manifestă tendinţe de monogamie.

Rasa Frizată danubiană

Origine şi formare. La această rasă nu se cunoaşte originea, dar se creşte de
foarte multă vreme în bazinul Dunării şi pe litoralul Mării Negre. Prezintă două
varietăţi de culoare: albă şi cenuşie.
Însuşiri morfo-productive. Are cap de mărime mijlocie, gât relativ scurt, corp
zvelt, purtat orizontal, spinare lungă, piept rotunjit şi ridicat, abdomen lăsat şi picioare
scurte. Pe spinare, laturile corpului şi uneori pe coadă, penajul are aspect zbârlit
(frizat), din cauza rahisului penelor care este uşor răsucit.
Greutatea corporală este de 3-4 kg la gâşte şi 4-5 kg la gâscani. Producţia de
ouă este de 25-35 bucăţi/an, cu greutatea unui ou de 160-170 g. Gâştele sunt bune cloşti

Fig. 82 - Rasa Frizată danubiană

142
şi cresc bine bobocii.
Frizata danubiană este o rasă rustică, rezistentă şi bine adaptată la condiţiile
locale, dar trebuie ameliorată în direcţia măririi greutăţii corporale şi a producţiei de
ouă.

143
 TEHNICA INCUBAŢIEI LA PĂSĂRI

În scopul dirijării procesului de incubaţie la păsări, este necesar să se

cunoască: structura oului, biologia dezvoltării embrionului, regimul de incubatier,
mijloacele de incubaţie şi tehnica controlului biologic.

Structura oului
În structura sa, oul prezintă următoarele părţi componente: gălbenuş, albuş,
membrane cochiliere şi coajă.
Gălbenuşul reprezintă ovula matură a oului. Aceasta este o celulă uriaşă,
formată din:
- membrana vitelină - pelicula foarte fină care acoperă gălbenuşul la suprafaţă;
- vitelus nutritiv - substanţa citoplasmatică de culoare albă şi galbenă, dispusă
în straturi concentrice, ce formează rezerva de hrană a embrionului pe timpul
incubaţiei;

Fig. 83 - Secţiune prin oul de găină:

a-coaja; b-membranele cochiliare; c-amera
de aer; d-discul germinativ; e-latebra; f-
vitelus nutritiv; g-şalaza; h-albuş fluid; i-
albuş dens.

144
 - discul germinativ - nucleul propriu-zis al ovulei situat la periferia vitelusului
nutritiv, deasupra latebrei (deschiderea în formă de pâlnie care coboara până în centrul
vitelusului nutritiv).
Albuşul este o substanţă de natură proteică, care înveleşte gălbenuşul sub
forma a patru straturi concentrice, de consistenţă diferită.
Primul strat este alcătuit din albuş dens şi îmbracă strâns gălbenuşul. Ponind
de la gălbenuş spre capetele longitudinale ale oului, albuşul din acest strat se răsuceşte
formând nişte prelungiri numite salaze, care au rolul de a susţine gălbenuşul în poziţie
centrală.
Membranele cochiliere - două la număr - sunt lipite una de alta, cea internă
aderând la albuş, iar cea externa la coaja oului. Ele constitue adevărate ultra filtre căci
în stare umedă sunt permeabile pentru gaze şi vaporii de apă.
La capătul rotund al oului, între cele două membrane se formează un spaţiu
liber numit camera de aer, care în momentul depunerii oului are 3-4 mm. Pe măsură ce
oul se învecheşte, diametrul camerei de aer se măreşte, ajungând după câteva zile la 2
cm.
Coaja este alcătuită din lamele calcaroase foarte fine dispuse în trei straturi
concentrice. Deasupra stratului extern se găseşte o membrană extrem de subţire, de
natură grăsoasă, care acoperă întreaga suprafaţă a oului.
Coaja este străbătută de numeroşi pori (5000-9000), prin care se face
schimbul de gaze şi de vapori de apă pe timpul dezvoltării embrionului.

Biologia dezvoltării embrionului

Imediat după fecundarea ovulei de către spermatozoid, are loc prima fază a
procesului biologic embrionar, când ia naştere zigotul. Aceasta în decurs de 24 ore. Cât
durează în medie formarea oului în oviduct, se segmentează dând naştere foiţelor
embrionare primare: ectodermul şi endodermul.

145
 Odată cu expulzarea oului, prin actul ouatului, datorită condiţiilor neprielnice
din mediul extern (căldura şi umiditate) procesul dezvoltării embrionare se opreşte.
Pentru ca embrionul să trăiască şi să se şi dezvolte, are nevoie de oxigen şi un
anumit grad de căldură şi umiditate. Dintre aceşti factori esenţiali pentru viaţa
embrionului este numai oxigenul, lipsa căldurii şi umidităţii influenţând numai asupra
procesului de dezvoltare.
În mediul extern, embrionul găseşte oxigenul necesar respiraţiei, însă îi
lipseşte căldura şi umiditatea. Ca urmare, viaţa continuă să pulseze în ou, însă
dezvoltarea embrionului încetează.
În momentul când oul fecundat este pus la incubat, sub influenţa condiţiilor
optime de temperatură şi umiditate, asigurate artificial, embrionul iese din starea de
viată latentă şi îsi reia dezvoltarea. La puţin timp, între ectoderm şi endoderm apare a
treia foiţă embrionară numită mezoderm.
Din foiţele embrionare iau naştere, în cursul incubaţiei toate ţesuturile,
organele, aparatele şi sistemul viitorului pui.
Pentru înţelegerea mai uşoară a procesului de dezvoltare embrionară, în cele
ce urmează sunt prezentate principalele modificări, care au loc zilnic în structura unui
ou de găina pus la incubat.
Tabelul 13
Modificările embrionului în ouăle incubate
Vârsta
Modificările embrionului
în zile
1 Discul embrionar are formă de para.
2 Vasele sangvine sunt formate. Se vede cordul pulsând. Capul se separă de
vezicula vitelină.
3 Amniosul îmbracă embrionul. Începe pigmentarea ochilor. Se schiţează
membrele.
4 Alantoida se observă cu ochiul liber în oul spart.
5 Ochii sunt complet pigmentaţi.
6 Se disting primordiile ciocului şi se diferenţiază gâtul. Embrionul se

146
 7 miscă.
8 Primordiile picioarelor întrec în dimensiuni primordiile aripilor.
Apar primordiile pufului pe faţa dorsală. Coastele, ficatul şi stomacul bine
9 conturate.
Aripa devine tipica prin articulaţiile ei. Alantoida se întinde pe întreaga
10 suprafaţă a oului.
Alantoida se anastomozează la capătul ascuţit al oului unde la ovoscop se
11 văd vase alantoidiene.
12 Se schiţează creasta şi apar gheare la degete.
13 Corpul acoperit în întregime cu folicul plumiferi. Cresta prezintă
14 dinţături.
15 Pleoapa superioară atinge nivelul pupilei. Capul acoperit cu puf.
16 Corpul acoperit în întregime cu puf. Apar urechiuşele.
17 Pleoapele sunt aproape complet închise. Se observă barbitele,
18 Solzii sunt prezenţi pe degete. Ochii bine închişi.
19 Creştere somatică. Albusul complet utilizat.
Creştere somatică.Începe să se retracteze vezicula viteliană.
20 Creşterea somatică. Vezicula viteliană complet retractată. Începe
21 ciocnirea şi ecloziunea.
Ecloziunea în masă.
Se încheie ecloziunea.

Durata dezvoltării embrionare variează în funcţie de specie şi rasă conform

datelor din tabelul de mai jos.
Tabelul 14
Durata incubaţiei la păsări
Specia Tipul de rase Media în zile Variabilitatea în zile
Găini Uşoare 20 19-21
mixte şi grele 21 20-22
Curci - 28 27-29
Raţe - 28 26-30
Gâşte - 30 28-33

Regimul de incubaţie
Totalitatea factorilor artificiali de mediu care asigură dezvoltarea normală a
embrionului în ou, formează ceea ce în termeni avicoli poartă denumirea de regim de

147
incubaţie.
Regimul de incubaţie are un caracter diferenţiat, în funcţie de stadiul de
dezvoltare al embrionului în ou. În linii generale, regimul de incubaţie cuprinde patru
etape distincte, care la găini sunt sintetizate în tabelul.
Tabelul 15
Schema regimului de incubaţie la ouăle de găina
Etapa de Zilele de Temperatura Umiditatea Ventilaţia Nr. întoarceri Răcirea ouălor
incubaţie incubaţie °C % (desch. orificii) /zi a ouălor min./zi
Din a patra zi -
I 1-6 39,5 55-60 Cel puţin 3 ori _
1/4
II 7-12 39,0 45-60 1/2 Cel puţin 3 ori _
III 13-18 38,5 45-50 3/4 1 10-15
IV 19-21 38,5 70-75 1/1 _ de 2 ori pe zi

Clasificarea incubatoarelor
În funcţie de modul de repartizare a căldurii, incubatoarele se clasifică în:
- incubatoare de suprafaţă, în interiorul cărora căldura se repartizează
natural;
- incubatoare de volum, în interiorul cărora căldura se repartizează artificial.
Indiferent de tipul incubatorului, toate au principii de construcţie şi
funcţionare comune. Astfel, orice incubator este compus din:
- un compartiment, de mărime variabilă, în care ouăle se pun la incubat;
- un regulator de temperatură sau termoregulator automat, care menţine în
incubator o căldura constantă;
- o instalaţie pentru asigurarea şi menţinerea unui anumit grad de umiditate
în incubator;
- un sistem de ventilaţie care să asigure, în permanenţă, intrarea aerului
proaspăt şi evacuarea celui încărcat cu bioxid de carbon;
- un dispozitiv pentru întoarcerea ouălor în timpul in cubaţiei.

148
 Incubatoarele de suprafaţă au formă plană asamănătoare unor cutii
paralelipipedice, sprijinite pe patru picioare, în interiorul cărora ouăle se aşează pe un
singur rând.
Capacitatea: 50-500 ouă în incubatoarele simple (cu un singur compartiment)
şi 600-l000 ouă în incubatoarele compuse (cu 3-4 compartimente).
Tipul cel mai răspîndit este incubatorul Cremat cu capacitatea totală de 600
ouă.
Incubatorul Cremat se compune din patru compar-timente, din care trei pentru
incubaţie şi unul pentru reglarea temperaturii.
Căldura se realizează printr-un calorifer cu apă caldă, încălzită într-un cazan la
o lampă de petrol sau la o flacără de gaze naturale.
Menţinerea constantă a temperaturii, cerută de regimul de incubaţie, se
realizează printr-un termoregulator automat.
Ventilaţia se asigură prin curenţii naturali de aer, provocaţi de orificiile
prevăzute pe pereţii incubatorului.
Întoarcerea ouălor se face manual, de persoana repartizată pentru
supravegherea incubaţiei.
Ecloziunea are loc în compartimentele de incubaţie, iar puii eclozionaţi cad în

Fig. 84 - Incubatorul de suprafaţă, tip Cremat

149
rastelele de uscare, construite dedesubtul abatorului.
Incubatoarele de volum asigură incubaţia ouălor pe site suprapuse?
economisind astfel spaţiul de incubaţie, ce se foloseşte în creşterea industrială a
păsărilor.
Capacitatea: - 600-l200 ouă în incubatoarele mici; 2500-4000 ouă în
incubatoarele mijlocii; 6000-l0000 ouă în incubatoarele mari; 12000-60000 ouă şi chiar
mai mult, în incubatoarele foarte mari.
În funcţie de modul de construcţie, incubatoarele de volum pot fi: sistem dulap
şi sistem cameră.
Incubatorul de volum sistem dulap este confecţionat din material lemnos şi are
forma unui dulap împărţit în două compartimente: unul pentru incubaţia ouălor şi altul
pentru eclozionarea puilor.
Tipurile constructive ale incubatoarelor de volum sistem dulap sunt
numeroase, atât în ţara cât şi în străinătate, însă în fermele avicole cu caracter industrial
cea mai largă răspândire o au incubatoarele englezeşti de tip Buckeye.
- Incubatorul Buckeye este format din două compartimente: unul pentru
incubaţie şi altul pentru ecloziune.

Fig. 85 - Incubatorul de volum, tip dulap

150
 Compartimentul de incubaţie are capacitatea de 56000 ouă pe serie şi poate să
asigure incubaţia, la cele 14 serii dintr-un an, pentru un număr de 784000 ouă. Regimul
de incubaţie în acest compartiment este asigurat prin intermediul unor aparate electrice,
de mare precizie, puse în funcţie de la un tablou de comandă. Aici sunt sesizate
oscilaţiile de temperatură, întreruperea funcţionării ventilatoarelor, a uidometre-lor, a
mecanismului de întoarcere a ouălor etc., toţi aceşti factori reglându-se automat.
Compartimentul de ecloziune are capacitatea de 9000 ouă pe serie şi este
prevăzut cu sisteme electrice de încălzire, umidometre cu trei trepte de umiditate,
ventilatoare şi exhaustoare pentru captarea prafului şi a pufului desprins de pe pui.
Reglarea acestor factori se face automat, tot prin intermediul unui tablou de comandă.
Incubatorul de volum sistem camera are, în linii mari, principii de funcţionare
asemănătoare cu cel de tip sistem dulap, dar este de capacitate mai mare - pâna la
l00.000 ouă.
Dintre tipurile constructive existente, în ţara noastră cea mai largă utilizare o
are incubatorul tip B-60, cu capacitatea de 64.000 ouă pe serie.
- Incubatorul B-60 construit la Arad, este format dintr-o cameră izotermă cu
scheletul din beton armat. Dimensiunile camerei: 5,32 m lungime, 3,66 m lăţime şi 2,97
m înălţime.
Plafonul camerei este alcătuit din trei rânduri de geam, care asigură circulaţia
aerului cald şi izolarea încăperii.
Circulaţia aerului cald şi umidificat se face prin spaţiul dintre geamul interior
şi cel mijlociu, iar izolarea prin stratul de aer creat în spaţiul dintre geamul mijlociu şi
cel exterior.
Încălzirea aerului se face într-o cameră specială, prin intermediul unor
rezistenţe electrice, iar umezirea are loc în momentul când aerul trece prin ventilator,
deoarece pe paletele acestuia cad de la un robinet picături de apă.

151
 Tehnica incubaţiei
În cadrul lucrărilor de incubaţie, se disting două operaţiuni, tehnice mai
importante: controlul preincubatoriu al ouălor şi controlul biologic al ouălor în timpul
incubaţiei.
Controlul preincubatoriu se execută în scopul de a elimina de la incubaţie
ouăle necorespunzătoare din punct de vedere morfologic, asigurându-se astfel un
procent de ecloziune cât mai ridicat.
Sunt eliminate de la incubaţie ouăle care prezintă următoarele defecte:
- ouă cu greutatea sub limita normală a rasei;
- ouă cu coaja defectuos formată - prea groasă, prea subţire, prea aspră,
neuniformă, cu îngroşări în formă de cute etc.;
- ouă cu coaja fisurată sau decalcificată parţial;
- ouă fără gălbenuş sau cu două gălbenuşuri;
- ouă cu gălbenuş prea mobil (din cauza ruperii şalazelor sau lichefierii
albuşului);
- ouă cu două rânduri de coajă şi albuş;
- ouă cu pete de sânge, mucegai sau murdărie.
Depistarea ouălor improprii pentru incubat se face cu ajutorul aparatelor
numite ovospoape. Ele sunt de diferite tipuri constructive, toate producând, însă, un
fascicol luminos concentrat, care proiectat pe ouă, le pune în evidenţă destul de clar
conţinutul.

152
 Fig. 86 - Tipuri de Fig. 87 - Funcţionarea
ovoscoape ovoscopului
Controlul biologic al ouălor puse la incubat se execută de două ori în cursul
incubaţiei, cu ajutorul ovoscoapelor. Lucrarea poartă numele de miraj.
Primul miraj, pentru ouăle de găină, se face după 6-7 zile de incubaţie la
incubatoarele de suprafaţă şi între a 7-a şi a 10-a zi de incubaţie la incubatoarele de
volum. La curci, raţe şi gâşte, primul miraj are loc după 6-7 zile indiferent de tipul
incubatorului.
Cu ocazia primului miraj se pun în evidenţă, la ovoscop,ouăle nefecundate sau
limpezi, ouăle cu embrionii vii şi ouăle cu embrioni morţi.
-Ouăle limpezi sunt lipsite de embrioni şi la ovoscop se văd tot atât de clare ca
şi ouăle proaspete, cu deosebirea că au camera de aer mult mărită;

Fig. 88 - Embrioni văzuţi la ovoscop:

a- după 4 zile; b- după 7 zile

153
 Fig. 89 - Embrioni de găină în vârstă de vârstă
de 7 zile la rase la 2 rase de găini
- Ouăle cu embrionul viu se recunosc la ovoscop după reţeaua foarte bogată de
vase din interiorul lor, care are forma unei pânze de păianjen. În plus se pot observa
mişcările embiorionului.
- Ouăle cu embrionul mort prezintă pete de culoare închisă,
sub forma unui inel complet sau incomplet (inelul morţii), rezultat din
contopirea vaselor de sânge, care apar pe planul ecuatorial intern al oului.
Al doilea miraj se execută, la găini, în a 14 zi de incubaţie în incubatoarele de
suprafaţă şi în a 18-a zi incubatoarele de volum.
La celelalte specii se face în a 25-a zi de incubaţie. La acest miraj, se pot
vedea la ovoscop:
- ouăle limpezi rămase de la primul miraj - au camera de aer foarte mult
mărită;
- ouăle cu embrionii vii - au camera de aer mare (ocupa 1/4 din volumul
oului), iar restul conţinutului apare negru, cu marginile net delimitate;
- ouăle cu embrionii morţi - au camera de aer mică, iar embrionii apar ca nişte
pete negre, fără contur, lipsite de vase de sânge.
Se consideră că incubaţia este normală când la primul miraj se consideră
maximum 20% ouă limpezi si 5 % din ouă cu embrioni morţi.

154
155