EXPERTIZĂ AGROALIMENTARĂ

Cursul 1
INTRODUCERE ÎN EXPERTIZĂ
Relaţiile, uneori conflictuale, dintre partenerii din industria alimentară
şi cei din diferite alte domenii şi problemele complexe pe care organele
judiciare le au de soluţionat îi obligă pe aceştia şi în special organele
judiciare la consultarea specialiştilor şi la mijloacele de probă oferite de
aceştia pentru stabilirea adevărului. Cu alte cuvinte se apelează la expert şi
expertiză.
Din punct de vedere etimologic, "expertiză" derivă din latinescul
"experior" (a încerca, a proba) şi are semnificaţia de cercetare a unei
probleme de către un specialist într-un anumit domeniu.
Expertiza se poate defini ca mijlocul de probă prin care, în baza unei
cercetări metodice folosind procedee ştiinţifice, expertul aduce la
cunoştinţa organului care l-a împuternicit concluzii motivate ştiinţific cu
privire la faptele pentru a căror elucidare sunt necesare cunoştinţe
specializate.
Expertiza are o importanţa deosebită, însa trebuie mentionat faptul
că opinia expertului nu are o forţă probantă absolută, ci doar ajută organul
judiciar sau partenerii să îşi formeze o opinie proprie în vederea luării unei
hotărâri corecte.
Expertul trebuie să îşi limiteze competenţa la domeniul specialităţii
sale, în domeniul judiciar instanţa fiind pe deplin competentă. De aici se
desprind două concluzii importante:
Expertiza se dispune pentru a prezenta o opinie fundamentată
ştiintific, pentru a executa o operaţie materială pe care instanţa nu o poate
efectua, ori pentru descoperirea şi punerea în evidenţă a unor date şi fapte
importante pentru obiectul cauzei şi comensurarea unor probe.
Nu se poate dispune o expertiză căreia să i se transfere sarcina de a
judeca fondul litigiului
Clasificarea expertizelor
Expertize se realizează în foarte multe domenii ale activităţilor
umane, din această cauză fiind dificilă o clasificare unitară a acestora.
Există clasificări ale expertizelor funcţie de domeniile ştiinţifice
abordate şi cărora le aparţine specialistul care le execută: expertize tehnice,
 medicale, medico-legale, criminalistice, contabile, financiare, comerciale,
merceologice, sanitare, sanitar-veterinare, alimentare etc.
În funcţie de conţinut, expertizele pot fi împărţite în două mari
categorii:

 Expertize cu caracter tehnic care au la bază date, fapte, constatări de

specialitate, fară să conţină elemente juridice;
 Expertize la care constatările de ordin tehnic sunt asociate cu norme
speciale, de exemplu norme tehnice sau contabile.
În raport cu organul care dispune efectuarea ei, expertiza
agroalimentară pote fi:
 judiciară;
 extrajudiciară.
 Expertiza agroalimentară judiciară se desfăşoarşă din dispoziţia instanţelor
judecătoreşti şi se dispune pentru elucidarea unor probleme tehnice legate
de cauzele aflate pe rol. Concluziile sunt considerate mijloace de probă.
 Expertiza agroalimentară extrajudiciară se efectuează la cererea unei
organizaţii economice în legătură cu încheierea şi derularea unor contracte,
cu eficienţa depozitării, transportului, păstrării mărfurilor sau alte aspecte ale
activităţii lor. Deşi expertiza extrajudiciară nu are legătură concretă cu un
proces sau litigiu, concluziile ei devin adesea mijloace probatoare.

Obiectul expertizei agroalimentare

Obiectul expertizei agroalimentare este stabilirea exactă a calităţii
reale a loturilor de produse, în relaţie cu condiţiile, cauzele, locul şi
împrejurările care au generat abateri de la calitatea prescrisă şi contractată.
Obiectul central şi cel mai important al expertizei agroalimentare îl
constituie problemele legate de calitatea produselor alimentare.
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CALITATEA PRODUSELOR ALIMENTARE
Expertiza calităţii produselor alimentare are ca obiect probleme
controversate privind calitatea reală a produselor şi abaterile de la calitatea
prescrisă şi contractată a mărfurilor. Calitatea este cel mai controversat
subiect în managementul anilor ’80, fiind caracterizat de tot atâtea
interpretări câţi participanţi la dialog există. Termenul de calitate îşi are
originea în cuvântul latin „qualitas”, derivat din „qualis” având semnificaţia
de „atribut”,”caracteristica”, „proprietate”, „fel de a fi”.
 Calitatea se defineşte ca ansamblul de caracteristici ale unei entităţi
care îi conferă acesteia aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau
implicite. (conform ISO 9000)
Definirea calităţii, aşa cum este făcută în seria de standarde SR ISO
9000, are consecinţe, din care unele cu efecte şi în expertiză :
 calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un
ansamblu al lor;
 calitatea există numai în relaţie cu nevoile clienţilor, nu este de sine
stătătoare;
 realizarea calităţii înseamnă satisfacerea nu numai a nevoilor exprimate, dar
şi a celor implicite.
Termenul de “calitate” nu este recomandat, potrivit standardului, să fie
folosit singur atât pentru a exprima gradul de excelenţă într-un sens
comparativ, cât şi pentru evaluări tehnice, în sens cantitativ. În ambele cazuri
este preferabilă folosirea câte unui calificativ, de exemplu:

 nivelul calităţii (“quality level”), în sens cantitativ;

 calitate relativă (“relative quality”), la clasificarea entităţilor funcţie de gradul
lor de excelenţă, în sens comparativ;
 măsura calităţii (“quality measure”), la evaluări tehnice precise.
Din punct de vedere al expertizei, este important că standardele SR
ISO 9000 fac distincţie între două moduri fundamentale de abatere de la
calitatea unui produs, neconformitatea şi defectul.
Neconformitatea este abaterea unei caracteristici de calitate în raport
cu cerinţele specificate.
Defectul este nesatisfacerea unei cerinţe sau a unei aşteptări
rezonabile privind utilizarea prevăzută, inclusiv a celor referitoare la
securitate.
Deosebirea dintre cei doi termeni este importantă datorită faptului că
în cazul defectelor există o răspundere juridică faţă de produs (“product
liability”), adică obligaţia de despăgubire pentru pierderile cauzate de
produs.
Modul de exprimare a calităţii
Calitatea este exprimată de indicatorii, indicii şi caracteristicile de
calitate, care se pot observa, măsura sau compara cu un etalon. Desigur,
însuşirile produsului sunt numeroase, dar numai unele dintre ele determina,
la un moment dat calitatea. Acestea sunt însuşirile de calitate ale căror
condiţii tehnice sunt stabilite în documente normative de calitate (standarde
de stat, norme tehnice, caiete de sarcini etc.).
 Calitatea unui produs, la modul general se exprimă:

 prin caracteristici atributive sau calitative care nu se pot exprima direct

numeric, ele fiind exprimate prin calificative corespunzătoare,
necorespunzătoare;
 caracteristici cantitative sau variabile; caracteristicile cantitative se exprimă
numeric ele fiind determinate prin măsurare (masa, dimensiuni, compoziţie
chimică, conţinut de grăsime, densitate, rezistenţă la tracţiune etc.);

Indicatorii de calitate reprezintă expresia directă a însuşirilor intrinseci ale

produsului.
Pot fi:
 fizico-chimici (masa, densitate, higroscopicitate, indici de refracţie, duritate,
pH, concentraţie, etc.);
 organoleptici (miros, gust, culoare, luciu, aspect exterior,limpiditate);
 biochimici sau microbiologici (număr de germeni patogeni, nepatogeni);
 de design (forma , dimensiuni);
 economici (cheltuieli).
Indicii de calitate reprezintă mărimi ce permit caracterizarea modului de
organizare a activităţilor productive şi a eficienţei economice obţinute. Se
determină pe baza valorii indicatorilor de calitate.
Între aceştia amintim:
 entropia calităţii – caracterizează modul de organizare al activităţii la furnizor
adică probabilitatea obţinerii unui produs de calitate, sau a unor produse ce
necesită remanieri, sau rebuturi.
 calitatea medie (Cm) care caracterizează activitatea de producţie când se
obţin mai multe trepte de calitate pentru acelaşi produs.
Caracteristicile de calitate ale produsului sunt acele proprietăţi ale
acestuia prin intermediul cărora se evaluează la un moment dat, gradul de
satisfacere a nevoilor clienţilor. Pot fi:
 Caracteristicile tehnice se referă la proprietăţile intrinseci ale produsului
(fizice, chimice, etc.) ele având un rol determinant în asigurarea funcţionării
acestuia.
 Caracteristicile funcţionale se referă la comportarea în utilizare a produsului,
exprimându-se prin intermediul disponibilităţii produsului.
o Disponibilitatea reprezintă aptitudinea unui produs de a-si îndeplinii
funcţia specificată în orice moment al solicitării (la un moment dat sau
intr-un interval de timp stabilit). Din acest punct de vedere avem
produs de unică folosinţă şi de folosinţă îndelungată.
  Caracteristicile estetice (psihosenzoriale) exprimă gradul de perfecţiune a
produselor ce cumulează cerinţele spirituale ale individului şi societăţii faţă
de acestea.
 Caracteristicile economice se referă la acele caracteristici ale produselor
care influenţează în mod direct costurile în utilizare (rentabilitatea
produselor).
 Caracteristica socială – exprimă gradul de satisfacere a nevoii clientului.
Caracteristica socială reprezintă însuşirea unui produs ca în timpul folosirii
să nu producă poluarea apei, aerului, a vestimentaţiei etc.
 Caracteristicile sanogene sunt acelea care influenţează în mod hotărâtor
sănătatea consumatorilor.
 Caracteristicile ecologice sunt acelea care influenţează mediul înconjurător
in mod hotărâtor.

CURS II
CONCEPTUL DE „SISTEM AL CALITĂŢII”
Sistemul calităţii este elaborat conform cerinţelor: SR EN ISO
9000/2001 şi EN ISO 9004. Sistemul calităţii are ca scop integrarea tuturor
elementelor care influenţează calitatea unui produs sau serviciu de un agent
comercial. Principalele acţiuni constitutive ale Sistemului de management al
calităţii (SMC) sunt:
- Elaborarea manualului calităţii. Descrie sistemul calităţii în
concordanţă cu politica stabilirii în domeniu calităţii şi cu
standardul aplicabil.
- Stabilirea procedurilor sistemului calităţii. Descriu activităţile
necesare pentru implementarea elementelor sistemului
calităţii.
- Documentele calităţii. Documente de lucru detaliate.
Sistemele calităţii bazate pe ISO 9000 au următoarele avantaje:
- o mai bună proiectare, o calitate îmbunătăţită a produselor, reducerea
rebuturilor şi a reclamaţiilor;
- utilizarea eficientă a personalului, maşinilor, materialelor şi-n consecinţa o
productivitate mare;
- eliminarea disfuncţionalităţilor în producţie, atmosfere de lucru tensionate,
îmbunătăţirea relaţiilor dintre angajaţi, încrederea din partea clienţilor;
- îmbunătăţirea imaginii firmei şi a credibilităţii pe pieţele internaţionale ceea
ce este esenţial pentru succesul tranzacţiilor lor la export.
Manualul calităţii. Este documentul de bază pentru implementarea sistemului
calităţii într-o întreprindere, document în care se face o descriere sistematică a
politicii calităţii. Informaţiile legate de întocmirea manualului calităţii în funcţie de
specificul întreprinderii sunt date de Standardul ISO 10013 – linii directoare pentru
elaborarea manualului calităţii.Responsabilitatea redactării şi administrarea
manualului calităţii revine de regulă liderului echipei calităţii din întreprindere, iar
avizarea şi aprobarea lui se face de către managerul general al întreprinderi
(Directorul general).
Manualul calităţii prezintă următoarea structură pe capitole:
1. Generalităţi:
 declaraţia directorului privind politica calităţii;
 politica calităţii şi obiectivele generale ale întreprinderi în domeniul calităţii;
 obiectul şi domeniul de aplicare (produse specificate);
 definirea termenilor specifici utilizaţi;
 prezentarea generală a întreprinderii: destinaţie, forma juridică, capital
social, domeniu de activitate, sediul social, spaţii de producere, etc.
2. Sistemul calităţii:
 organizarea întreprinderilor - ierarhică şi funcţională; prezentarea succintă a
fiecărui serviciu: - direcţiune, consiliu de administraţie etc.
 responsabilităţi şi autorităţi în materie de calitate
 mijloace şi personal: resurse umane, echipamente, mijloace financiare şi
administrative.
Proceduri în sistemul calităţii
Procedura este un sistem de efectuare a unei activităţi (conform ISO
9000/2001). Aceasta poate fi scrisă sau documentară şi conţine scopul şi
domeniul de executare ale unei activităţi ce trebuie făcute când, cum, de
când, ce materiale şi echipament, ce documente trebuie, materiale de
control şi înregistrare.
 Proceduri generale. Cuprind măsurile obligatorii care
trebuiesc respectate, la nivelul întreprinderii pentru ca sistemul calităţii să
funcţioneze corespunzător. Dintre acestea amintim:
 Gestiunea calităţii;
 Proceduri legate de dotări;
  Proceduri tehnice şi
administrative;
 Audit.
 Procedurile specifice. Sunt proceduri ale activităţii
desfăşurate, la nivelul compartimentelor de sine stătătore din întreprindere,
în cadrul proceselor de producţie şi asigurării calităţii.
Documentele calităţii. Reprezintă cadrul legislativ corespunzător domeniului
calităţii produsului şi cuprind o serie de acte normative şi documente referitoare la
calitatea produsului. Ele se împart în 3 grupe:
a) Acte normative
b) Documente care prescriu
calitatea produsului
c) Documente care dovedesc
calitatea produsului
 Actele normative sunt acelea care reglementează calitatea şi aspectele
calităţii produsului (Legi, Ordonanţe şi Hotărâri ale Guvernului), precum şi o
serie de norme şi ordine ale ministerelor de resort, care trebuiesc mereu
actualizate şi puse în concordanţă cu necesităţile de ultimă oră, care se
impun în domeniul calităţii.
 Documentele care prescriu calitatea produsului - standardul este un
document stabilit de un organism recunoscut care prevede reguli, prescripţii
şi caracteristici referitoare la activităţile sau rezultatele acestuia în scopul
obţinerii unui grad optim de calitate într-un context dat.
STANDARDELE CA ELEMENT DE REFERINŢĂ ÎN EXPERTIZA CALITĂŢII
Standardizarea reprezintă activitatea de elaborare a unor
documente de referinţă care cuprind soluţii ale unor probleme tehnice
şi comerciale cu caracter repetitiv, pentru obţinerea unei economii de
ansamblu, respectând cerinţele funcţionale şi cele de securitate.
Standardul este un document stabilit prin consens şi aprobat de
un organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune şi
repetate, reguli, linii directoare, sau caracteristici pentru activităţi sau
rezultatele lor, garantând un nivel optim de ordine într-un context dat.
Standardele sunt documente cu caracter tehnico - juridic, prin care se
prescriu norme unitare referitoare la nivelul caracteristicilor unui produs
precum şi mijloacele prin care să se exprime, să se verifice şi să se menţină
aceste caracteristici.
 Standardele de calitate emise pentru diferite produse ori grupe de
produse – standardele de produse - cuprind în general următoarele
informaţii:
- generalităţi: - titlul, instituţia care a elaborat standardul, simbolul şi
numărul, clasificarea alfanumerică, o prezentare a domeniului la care
se referă, definirea noţiunilor care intervin în text;
- condiţii tehnice pentru produsele respective;
- reguli de verificare a calităţii pe loturi;
- metode de analiză, ambalare şi marcare, depozitare şi transport,
garanţii.
Informaţiile referitoare la standardele române - termenul de începere
a aplicării, modificări etc - sunt publicate în Catalogul standardelor române
şi în publicaţia de specialitate a Asociţiei de Standardizare din România,
ASRO. Aplicarea standardelor devine obligatorie prin efectul unei legi cu
caracter general, sau printr-o referinţă exclusivă dintr-o reglementare.
Reglementarea este un document emis de o autoritate şi care conţine reguli
cu caracter obligatoriu.
Clasificarea standardelor
 În funcţie de nivelul de standardizare, standardele sunt:
- standarde de firmă, adoptate de persoane juridice cum sunt societăţile
comerciale sau regiile autonome;
- standarde profesionale, adoptate de organizaţii profesionale legale, pentru
anumite domenii de activitate;
- standarde naţionale, adoptate de către un organism naţional de
standardizare;
- standarde regionale, adoptate de către o organizaţie regională de
standardizare (standardele europene);
- standarde internaţionale, adoptate de către o organizaţie internaţională de
standardizare (standardele ISO).
 În funcţie de conţinut, standardele pot fi:
- standarde de bază, care au o aplicare generală, sau conţin prevederi
generale pentru un anumit domeniu;
- standarde de terminologie, care enumeră şi definesc termenii utilizaţi într-un
anumit domeniu;
- standarde de încercări, care descriu metode de încercare a produselor,
eventual de eşantionare, de prelucrare statistică a rezultatelor;
 - standarde de produse, care cuprind caracteristicile pe care produsul sau
grupa de produse trebuie să le aibe, pentru a asigura satisfacerea
cerinţelor;
- standarde de procese, care cuprind cerinţele pe care trebuie să le
îndeplinească procesele, pentru a asigura aptitudinea de a fi utilizate;
- standarde pentru servicii, care cuprind cerinţele referitoare la servicii, pentru
a asigura aptitudinea de a fi utilizate.
Standardele ca documente de referinţă în expertiză
Standardele sunt documente de referinţă incontestabile utilizate în
certificarea conformităţii produselor. Faptul că sistemele de certificare se
bazează pe standarde face ca, implicit, standardele să fie documente de
referinţă de primă importanţă în litigiile care privesc calitatea produselor,
deci şi în expertiză. Utilizarea standardelor ca referinţă în expertiză asigură
caracterul obiectiv, imparţial al criteriilor de calitate şi acceptabilitatea lor
generală. Prevederi legale, cum este şi legislaţia naţională a României,
stipulează că standardele nu sunt obligatorii şi pot deveni obligatorii doar
prin acţiunea unor reglementări, de regulă pentru cerinţe esenţiale -
protecţia sănătăţii, a securităţii consumatorului şi a mediului înconjurător.
Totuşi, în expertizele privind calitatea produselor, referirea la prevederile
standardelor este unanim acceptată şi este obligatorie de fapt chiar şi în
afara aprecierii cerinţelor esenţiale. Trebuie totusi remarcat că standardele
nu sunt singurele documente de referinţă în expertiză, ele fiind adesea
completate şi cu alte specificaţii şi documentaţii.
CURS III
Managementul calităţii
Calitatea nu poate fi asigurată numai prin verificare. Verificarea
conduce numai la separarea produselor bune de cele care nu îndeplinesc
condiţiile de calitate. În realizarea produselor de calitate trebuie implicată
deci întreaga organizaţie producătoare. Au fost adoptate în acest scop
metode de organizare care asigură integrarea tuturor factorilor care
influenţează calitatea produsului sau serviciului oferit de o firmă. Ultimii 100
de ani au fost caracterizaţi de cinci modalităţi de organizare a activităţilor în
domeniul calităţii, şi anume:
- inspecţia calităţii;
- controlul calităţii prin metode statistice;
- sistemul de asigurare a calităţii;
- sistemul de management al calităţii;
 - managementul calităţii totale (TQM).
Inspecţia calităţii.

A apărut la începutul secolului XX; diviziunea muncii a dus la separarea

celor care execută de cei care controlează; accentul era pus pe verificarea
produsului finit, pe identificarea şi separarea produselor necorespunzătoare;
avea, deci, un rol pasiv în eliminarea produselor neconforme.

Controlul calităţii prin metode statistice

Gradul de implicare al personalului era redus, la nivelul controlorilor

tehnici, al inginerilor, al specialiştilor în calitate. A apărut în anii 1930…1940.
Conceptul cheie a fost: nivel (limită) de calitate acceptabil (AQL), adică
procentul maxim de obiecte defecte la care un lot încă se consideră
acceptabil din punct de vedere al calităţii medii.
Sistemul de asigurare a calităţii.
Accentul este pus pe prevenirea defectelor prin contribuţia tuturor
compartimentelor cu atribuţiuni în domeniul calităţii, a întregului lanţ de la
proiectare până la client. Asigurarea calităţii este ansamblul de acţiuni
planificate şi sistematice necesare pentru a da încrederea că un produs sau
serviciu va satisface condiţiile de calitate specificate. Se defineşte ca sistem
al calităţii ansamblul de structuri organizatorice, responsabilităţi, proceduri,
procese şi resurse care au ca scop asigurarea calităţii. Conceptul de
asigurare a calităţii înseamnă:
- determinarea din timp a neconformităţilor şi intreprinderea de acţiuni
corective printr-o funcţie de verificare realizată de personal de specialitate;
- prevenirea abaterilor şi defecţiunilor potenţiale, atribuţie a conducerii
organizaţiei care prin personalul desemnat selectează, aplică,
suparaveghează aplicarea sistemului de asigurare a calităţii şi analizează
eficienţa economică a sistemului adoptat.
Sistemul de management al calităţii

Face trecerea de la sistemul de asigurare a calităţii la managementul

calităţii totale(TQM). Obiectivul - îmbunătăţirea performanţelor întreprinderii,
cu politica de calitate orientată spre îmbunătăţirea continuă.
Managementul calităţii totale (TQM) Calitatea totală este obiectivul, iar
managementul este mijlocul de atingere a acestui scop.

Elementele calităţii totale sunt: Conceptele cheie ale TQM

 – adaptarea produsului la – “excelenţa”;
nevoile clientului; – “depăşirea aşteptărilor
– performanţele clienţilor”;
– competivitatea – “zero defecte”.
– termenele respectate.

Gradul de implicare al organizaţiei şi în primul rând al managerului de vârf,

precum şi al întreprinderilor colaboratoare este total. Managementul calităţii
totale integrează toate celelalte concepte anterioare.
Certificarea calitatii
Implică două sisteme:
- certificarea produselor, serviciilor, personalului şi sistemului calităţii;
- acreditarea organismelor abilitate să emită certificate de conformitate.

Certificarea conformităţii se defineşte drept atestarea de către un

organism neutru acreditat că un produs, un proces sau un serviciu este
conform cu specificaţiile de referinţă, care poate fi un standard, o normă sau
un document tehnic.
Acreditarea reprezintă recunoaşterea oficială a competenţei unui organism
de certificare.
Au fost elaborate standardele europene EN seria 45000 şi
standardele româneşti SR EN 45001 şi în continuare. Declaraţia de
conformitate – furnizorul declară pe proprie răspundere că un anumit produs
este în conformitate cu un document de referinţă, standard sau act
normativ. Declaraţia de conformitate poate avea forma unui document, a
unei etichete sau o altă formă echivalentă, aplicată pe un catalog, factură
sau pe instrucţiunile de utilizare.
Procedura de certificare – laboratoare specializate acreditate.
Organismul de certificare emite:
- Certificatul de conformitate;
- Marca de conformitate.
Certificatul de conformitate este documentul emis pe baza regulilor
sistemului de cerificare, prin care se atestă că un produs ori serviciu este în
conformitate cu un standard sau un alt normativ.
 Marca de conformitate este un semn distinctiv protejat, emis pe baza
regulilor sistemului de certificare, care atestă că produsul sau serviciul
respectiv este realizat conform cu documentul de referinţă.
În cadrul sistemului de certificare a conformităţii se compară produsul
supus certificării cu documentul de referinţă relevant şi nu cu alte produse.
Atât în Uniunea Europeană, cât şi în România, cerificarea calităţii
este, din punct de vedere al obligativităţii, de două feluri:
- certificare obligatorie, pentru produsele care fac obiectul unor
reglementări obligatorii pe plan naţional (legi) sau european
(directive), adică produsele din aşa numitul “domeniu
reglementat” - produsele care pot afecta viaţa, sănătatea sau
securitatea oamenilor ori mediul înconjurător;
- certificare voluntară, pentru celelalte produse sau servicii
(“domeniu nereglementat”).
Omologarea produselor. Definită ca acceptarea oficială a unui tip de produs şi
aprobarea producerii lui (în serie);
Operaţiunea de omologare cuprinde activităţi pe baza cărora o
comisie special constituită declară în scris că produsul sau serviciul
respectiv întruneşte toate cerinţele prevăzute într-un standard sau în alte
specificaţii tehnice.
Garanţia calităţii produselor şi serviciilor. Este responsabilitatea juridică şi
economică a producătorului, transportatorului şi a unităţii comerciale faţă de
consumator pentru calitatea produselor sau serviciilor, într-o perioadă de timp
prestabilită. Există trei modalităţi legale de garantare a calităţii: termenul de
garanţie, termenul de valabilitate şi durata de utilizare normată.
Termenul de garanţie este intervalul de timp în cadrul căruia
remedierea sau înlocuirea produsului sau serviciului se realizează pe
seama şi cheltuiala producătorului sau prestatorului serviciului, dacă
deficienţa de calitate nu este cauzată de folosirea neadecvată de către
client.
Certificatul de garanţie confirmă calitatea produselor de folosinţă
îndelungată. Stabilirea termenului de garanţie se face prin acte normative
sau prin contract.
Momentul începerii termenului de garanţie este vânzarea produselor
către client sau, în cazul instalaţiilor sau maşinilor complexe, punerea în
funcţiune.
 Termenul de valabilitate este intervalul de timp în care produsele îşi
păstrează nemodificate toate caracteristicile calitative iniţiale. Momentul
începerii termenului de valabilitate este data de fabricaţie.
Termenul de valabilitate este specific produselor alimentare, chimice,
cosmetice, medicamentelor etc. Comercializarea produselor cu termenul
de valabilitate expirat este interzisă şi se pedepseşte conform legii.
CURS IV
DETERMINAREA CALITĂŢII PRODUSELOR
Calitatea reală a unui lot de produse este conformă cu calitatea
prescrisă când dispersia valorilor caracteristicilor de calitate pentru toate
componentele lotului se află în limitele admise şi deci calitatea medie a
lotului este acceptabilă.
Pe parcursul circuitului produsului până la consumator, numeroşi
factori acţionează asupra integrităţii şi nivelului calitativ al produsului.
Se poate afirma că un produs are calitate normală când pe tot
parcursul prelucrării şi comercializării se respectă condiţiile tehnice impuse
şi se păstrează proprietăţile prescrise.
Din acest punct de vedere calitatea unui lot de marfă poate fi privită
sub două aspecte:

 calitatea statică, adică nivelul real al calităţii, determinat într-un

moment dat al circulaţiei produsului;

 calitatea dinamică, adică evoluţia nivelului real al calităţii în

timp, ca rezultat al interacţiunii dintre produs şi mediu.
Metodologia generală de determinare a calităţii produselor
Constă din măsurători, analize şi încercări care se execută după o
metodologie stabilită;
Obiective:
 stabilirea concordanţei dintre calitatea reală şi cea
prescrisă a produsului;
 stabilirea măsurii în care calitatea produsului
corespunde cerinţelor beneficiarului;
 compararea calităţii produsului cu starea anterioară.
 Metodologia efectivă de determinare a calităţii se alege funcţie de felul
speţelor expertizelor:
 degradare calitativă, denaturare, substituire;
 natura produsului - dacă este un produs curent sau unul nou;
 destinaţia produsului, dacă e necesară determinarea calităţii unui
produs singular sau a unui lot, dacă determinarea trebuie să se facă
la furnizor sau la beneficiar.
Stabilirea criteriilor calităţii
 exprimă cerinţele de bază ale calităţii produselor;
 sunt funcţie de specificul produselor expertizate;
 trebuie să se ţină cont de următoarele criterii:
 să aibă o valoare ştiinţifică recunoscută şi să fie comparabile cu
standardele;
 să aibă caracter specific, diferenţiat pe grupe de produse şi pe
produse.
Pot servi drept criterii de calitate caracteristicile dimensionale, estetice,
comfortul în exploatare etc.
Selecţionarea caracteristicilor de calitate
- expertul este acela care trebuie să selecţioneze care din proprietăţile
produsului sunt caracteristici de calitate.
- trebuie să se asigure că aceste proprietăţi sunt reprezentative şi că există
metode eficiente şi uşor de utilizat pentru determinarea lor.
- se apelează în primul rând la caracteristicile standardizate care se
completează cu alte caracteristici cu valoare ştiinţifică ridicată dar
nestandardizate.
Selectionarea indicatorilor de calitate
- expresia cantitativă a caracteristicilor de calitate.
- În cazul caracteristicilor standardizate, criteriile pentru indicatorii de calitate
vor fi cei prescrişi în standarde.
Determinarea calităţii reale a lotului de produse
- se determină cu metode organoleptice şi cu metode de laborator
- Obiectivitatea şi exactitatea se asigură prin pregătirea probelor şi efectuarea
determinărilor în condiţiile prescrise.
- Pregătirea probelor pentru analiză sau pentru încercările de laborator se
face prin metode care depind de natura produselor şi de tipul de
determinare.
- Este indicat ca în expertizele agroalimentare să se folosească metodele
standardizate. Se preferă, de asemenea, metodele simple, nedistructive,
rapide şi de mare exactitate.
- În cazul expertizelor judiciare, metodele standardizate sunt singurele oficiale
şi care asigură comparabilitatea rezultatelor.
Prelucrarea, exprimarea si interpretarea rezultatelor
- se prelucrează statistic, conform cu prevederile standardelor. La
exprimarea rezultatului şirului de măsurători pot inerveni o serie de
parametri statistici ca:
- media aritmetică simplă, care reprezintă valoarea centrală în jurul căreia
se grupează valorile caracteristicii determinate;
- amplitudinea, care reprezintă diferenţa dintre valoarea maximă şi minimă
a şirului de determinări;
- media aritmetică ponderată;
- eroarea absolută şi relativă;
- abaterea medie pătratică.
Controlul şi reducerea erorilor de măsurare
Erorile de măsurare, definite ca diferenţele dintre valorile rezultate din
măsurare şi valorile de referinţă de mare precizie, însoţesc inevitabil orice
măsurare.
Erorile pot fi:
 erori întâmplătoare, cauzate de imperfecţiunea organelor de
simţ sau de variaţiile condiţiilor în care se efectuează
determinările;
 erori sistematice, cauzate de imperfecţiunea aparatelor sau
metodelor folosite.
Căi de reducere a erorilor:
- erorile pot influenţa deciziile referitoare la calitatea produselor;
- efectuarea de determinări multiple şi folosirea mijloacelor statistice pentru
controlul erorii de măsurare;
- determinarea cauzelor variaţiei şi eliminarea sau diminuarea lor.
Analiza factorilor care pot produce modificări ale indicatorilor de calitate
ai produselor
Rezultatele determinărilor de laborator se interpretează pentru a se
trage concluziile în raport cu speţa şi obiectivele expertizei.
Dacă obiectivul este doar stabilirea calităţii reale a produselor, este
necesară analiza comparativã a indicatorilor de calitate determinaţi şi
prescrişi.
Dacă expertiza are şi sarcina de a stabili cauzele degradării
calitative, devine necesară şi analiza principalilor factori din tehnologie sau
din circulaţia mărfii care au implicaţii asupra calităţii.
Expertiza astfel efectuată permite şi stabilirea responsabilităţilor
pentru degradarea produselor.
determinarea efectivă a calităţii produselor se poate efectua prin
metode specifice, derivate din metodologia generală prezentată anterior.
metodele specifice se stabilesc în funcţie de speţele expertizelor,
natura şi destinaţia produsului, dacă este un produs singular sau un lot de
produse etc.
determinarea calităţii produselor de fabricaţie curentă;
determinarea calităţii produselor noi;
determinarea calităţii comerciale a produselor.
CURS V
Determinarea calităţii produselor de fabricaţie curentă
Urmează metodologia generală de determinare a calităţii.
poate avea drept scop:
 cunoaşterea calităţii produselor la un moment dat;
 sau urmărirea calităţii produselor într-un interval de timp.
expertul trebuie să stabilească schema generală de determinare a
calităţii - stabileşte caracteristicile şi indicatorii de calitate, modul de
eşantionare, numărul de determinări de executat pentru un parametru,
metodele de determinare, succesiunea în timp a determinãrilor;
să stabilească:
 limitele de toleranţă;
  câmpul de împrăştiere a indicatorilor de calitate;
să prelucreze datele obţinute şi să le interpreteze.
trebuie să se opteze preferabil pentru caracteristicile prescrise în
standarde şi pentru care există metode standardizate de determinare.
Succesiunea în timp a efectuării determinărilor trebuie stabilită astfel
încât eşantionul la dispoziţie să fie folosit cât mai judicios.
la început trebuie prevăzute determinările nedistructive, apoi cele cu
consum mic de material şi numai la final, dacă sunt necesare, determinările
distructive.
Atunci când, în cadrul expertizei, se stabilesc limite de toleranţă şi
câmpurile de împrăştiere a valorilor caracteristice, se ţine seama de
următoarele:
 nu există nici un produs ai cărui indicatori de calitate să se
situeze în totalitate la nivel optim;
 abaterile unor indicatori de calitate în raport cu nivelul optim
pot fi compensate parţial sau total de abaterile cu efect
favorabil asupra nivelului calitativ ale altor indicatori.
Prelucrarea, exprimarea şi interpretarea rezultatelor sunt uşurate prin
"metoda diferenţei", adică înregistrarea unor valori de bază, urmată în
continuare doar de stabilirea diferenţelor în raport cu acestea.
Determinarea şi analiza calităţii produselor noi
- trebuie să ţină cont de numeroşi factori din multe domenii.
- introducerea în fabricaţie a produselor noi obligă la o analiză comparativă
de optimizare a variantelor existente, soluţia fiind cel mai adesea un
compromis între posibilităţile şi interesele producătorului, ale comercianţilor
şi cele ale utilizatorilor produselor respective.
- este necesar întâi să se stabilească în ce constă noutatea lor;
- Funcţie de elementele de noutate cu care produsele se prezintă în
competiţia pieţii se stabilesc şi modalităţile de determinare a calităţii, cu
respectarea a două cerinţe:
 determinarea trebuie să aibă caracter unitar, adică să se
folosească tehnici şi metode de determinare admise pentru
produse din aceeaşi grupă de mărfuri;
  determinarea trebuie să aibă caracter obiectiv, adică să se ia
în considerare elemente prescrise în standardele produselor
similare şi rezultatele testelor de corespondenţă ale acestora
cu cerinţele consumatorilor.
Determinarea calităţii produselor noi înseamnă:
- stabilirea caracteristicilor de calitate care se vor cerceta la produsul nou;
- stabilirea metodelor de determinare;
- stabilirea nivelului minim de calitate pe care noul produs trebuie să-l aibă.
- este necesar să se aleagă caracteristici care să reprezinte exact calitatea
produsului, să fie operative şi să necesite condiţii de determinare uşor
realizabile.
- determinarea calităţii produsului nou constă în compararea caracteristicilor
atât nominale cât şi reale cu caracteristici similare ale unor produse de
referinţă.
Analiza calităţii produselor noi
- produs nou în fabricaţie, el trebuie supus unei analize, pentru a se stabili
competivitatea lui tehnică, economică şi socială.
- Expertizele trebuie să stabilească dacă produsele noi corespund cerinţelor
beneficiarilor şi în ce măsură răspund exigenţelor cu care sunt confruntate
pe întregul lor circuit tehnic, inclusiv transportul, manipularea, depozitarea şi
comercializarea lor.
- urmăreşte să stabilească şi măsura în care, din faza de cercetare –
proiectare, au fost adoptate soluţii care să corespundă exigenţelor şi impune
efectuarea modificărilor şi completărilor necesare.
- presupune analiza valorii sale de întrebuinţare.
- valoarea de întrebuinţare este suma unor componente, numite funcţii (valori
de întrebuintare elementare). Analiza valorii de întrebuinţare se face în mod
riguros prin analiza funcţiilor produsului.
Se realizează o serie de obiective care se pot grupa astfel:
 analiza calităţii produsului propriu zis:
 stabilirea şi analiza funcţiilor de bază ale noului produs;
 se examinează sistemele la care participă produsul şi pe
baza aceasta funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească.
 Sistemele la care noul produs participă
 sistemul produs - om, a cărui analiză permite stabilirea funcţiilor
impuse de cerinţele oamenilor cu care produsele vin în contact şi
adaptarea produsului la nevoile şi posibilităţile oamenilor;
 sistemul produs – echipament, a cărui analiză duce la stabilirea
funcţiilor produsului care să permită prelucrarea în continuare dacă e
cazul, transportul, depozitarea etc;
 sistemul produs – mediu, a cărui analiză permite stabilirea
condiţiilor optime pentru fiecare etapă a circuitului produsului
(temperatură, umiditate, grad de poluare, grad de iluminare) astfel ca
acesta să-şi menţină integritatea cantitativă şi calitativă.
Funcţiile unui produs se grupează în:
- funcţii obiective;
- funcţii subiective;
- funcţii auxiliare.
Funcţii obiective
 contribuie în mod direct la asigurarea valorii de întrebuinţare a
produsului şi pot fi măsurate obiectiv şi exprimate în unităţi de
măsură bine definite;
 în cazul unui produs alimentar, funcţia obiectivă este aportul de
trofine care satisface nevoia fiziologică de hrană.
Funcţii subiective
 participă direct la asigurarea valorii de întrebuinţare, dar nu pot fi
măsurate în mod obiectiv;
 sunt reprezentate de proprietăţile psihosenzoriale (olfactive,
gustative, vizuale etc);
 La analiza funcţiilor subiective se tratează distinct sistemul produs -
ambalaj, ambalajul având uneori un rol determinant în achiziţionarea
produsului de către consumator.
Funcţiile auxiliare
 se referă la cerinţele pe care produsul trebuie să le satisfacă pe
parcursul circuitului tehnico- economic;
 contribuie în principal la realizarea a două obiective şi anume
păstrarea calităţii produselor şi realizarea cât mai uşoară a operaţiilor
 la care produsul este supus în circuitul său de la producător la
consumator.
Analiza condiţiilor de transport, manipulare, depozitare şi păstrare ale
produselor noi
Modul în care se face transportul mărfurilor de la producător la
beneficiar are o mare influenţă asupra calităţii produselor;
Analiza respectării legalităţii
presupune evidenţierea îmbunătăţirilor pe care le aduce produsul şi
calculul efectelor economice care se produc la apariţia noului produs la
producător, la organizaţiile comerciale şi la consumator;
Pe lângă indicatorii de eficienţă se mai au în vedere şi următoarele
aspecte:
 la producător:
 măsura în care noul produs se integrează în dotările
existente şi tehnicile de fabricaţie;
 măsura în care noul produs valorifică resursele
existente şi reduce poluarea mediului;
 măsura în care noul produs aduce o îmbunătăţire a
nivelului calitativ în raport cu produsele aflate în
fabricaţia curentă.
 la societatea de comercializare:
 analizează dacă noul produs duce la simplificarea
aprovizionării, uşurarea etalării şi vânzării;
 returnabilitatea ambalajelor, reducerea cheltuielilor de
circulaţie, reducerea imobilizărilor de fonduri.
 la consumatori:
 se analizează calitatea efectului obţinut prin folosirea noului
produs;
 costul produsului, timpul şi mijloacele necesare folosirii sau
pentru pregătirea folosirii noului produs;
 posibilitatea valorificării ambalajului şi de evitare a poluării
mediului înconjurător, gradul de conservabilitate şi condiţiile
tehnice necesare, nivelul de informare pe care îl asigură
eticheta sau ambalajul, cantitatea de produs aflată într-o
unitate de ambalaj.
 LEGISLATIE ÎN INDUSTRIA
ALIMENTARĂ NOTE DE CURS

DE LA COMUNITATEA
ECONOMICĂ EUROPEANĂ LA
UNIUNEA EUROPEANĂ
□ Tratatul de la Roma. în 1957, la Roma, s-au semnat de către membrii
fondatori
(Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) două tratate, şi
anume:
s Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană (CEE) s Tratatul
privind înfiinţarea Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM)
Comunitatea Economică Europeană (EEC) a constituit un exemplu unic de
organizaţie supranaţională, adică o organizaţie^ creată prin transferul de
suveranitate de la Statele Membre la „Comunitate". în acest context,
transferul de suveranitate înseamnă o delegare - de la membrii fondatori ai
Comunităţii către anumite instituţii comune - a puterii de decizie asupra unor
aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. în
acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional
complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor Statelor
Membre (SM), interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor
cetăţenilor europeni.
Obiectivul general al tratatului de la Roma semnat în 25.03.1957 şi intrat în
vigoare la
01.01.1958 era reprezentat de crearea unei „pieţe comune" şi de abordarea
progresivă a politicilor economice ale Statelor Membre, ca mijloc de realizare
a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor
de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între Statele Membre.
Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor
existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale
unice (uniunea vamală) ci şi liberalizarea altor sectoare, cum ar fi libera
circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului precum şi stabilirea unei politici
comune în agricultură, comerţ, transport, concurentă.
Până în 1986 au aderat la CEE următoarele ţări Danemarca, Irlanda, Marea
Britanie
(1993), Grecia (1981), Portugalia şi Spania
(1986).
în 17.02.1986, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic
European, care a fost ratificat la 1.07.1987.
□ Tratatul de la Maastricht semnat în 1992 şi ratificat în 1993 a
condus la transformarea CEE în Comunitatea Europeană (CE) care
împreună cu Euratom şi Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO) au condus la formarea Uniunii Europene (UE), construcţie politică bazată
pe trei piloni şi anume:
> Primul pilon „Dimensiunea comunitară" cu referire la: cetăţenia europeană,
libera circulaţie a bunurilor, serviciilor; politica comunitară; uniunea economică şi
monetară.
> Al doilea pilon care se referă la politica externă şi de securitate comună
(PESC). Acest al doilea pilon înseamnă că UE are o politică, comună extinsă la
toate sectoarele politicii externe şi de securitate, ceea ce limitează Statele
Membre în politica lor externă. Procedura de decizie aplicată fiind metoda
interguvernamentală.
> Al treilea pilon se referă la cooperarea Statelor Membre (SM) în domeniul
Justiţiei şi
Afacerilor
Interne (JAI).
□ Tratatul de la Amsterdam din 1997 şi ratificat în 1999, care a fost punctul
final al lucrărilor Conferinţei Inter-guvemamentale (CIG), iniţiate la Torino în
1997 şi prevăzută deja prin tratatul de la Maastricht.
Tratatul de Amsterdam amendează atât Tratatul CE, cât şi Tratatul UE, iar
elementul de noutate adus îl reprezintă instituţionalizarea cooperării sporite, prin
care este combinată nevoia unei continue integrări (existenta în unele SM) cu
nevoia respectării dorinţei altor SM de a nu fi implicate în anumite politici
comune (în domeniul cărora vor să îşi păstreze suveranitatea naţională).
Acest sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate ale celor trei piloni
cu următoarele condiţii:
• să aibă în vedere promovarea obiectivelor UE şi să fie aplicat ca o ultimă
variantă;
• să nu pună în pericol „acquis-ul comunitar" sau drepturile, obligaţiile şi
interesele SM
nepartici
pante;
• să se refere la majoritatea SM şi să fie deschis tuturor celorlalte SM, în orice
moment. Acest principiu al unei Europe „cu două viteze" a fost aplicat încă
dinaintea dobândirii
unui caracter formal prin Tratatul de la Amsterdam, cu ocazia semnării:
Acordului Schengen (în 1985, numai de către Belgia, Franţa, Germania,
Luxemburg şi Olanda); Cartei Sociale (Marea Britanie refuzând semnarea, în
1993, a angajamentului de armonizare a politicilor sociale, însă fiind incluse
reguli cu caracter relativ şi obligatorii pentru celelalte SM); Creării Uniunii
Economice şi Monetare (la care nu au aderat Danemarca, Suedia şi Marea
Britanie).
Cei trei piloni au fost întăriţi după cum
urmează:
Primul pilon - dimensiunea comunitară a UE a fost întărită sub următoarele
aspecte:
o Crearea de politici comune de ocupare a forţei de muncă: SM vor
considera promovarea ocupării forţei de muncă drept o chestiune de interes
comun şi îşi vor coordona acţiunile în cadrul Consiliului - acesta din urmă
elaborând anual un set de
„Direcţii de ocupare a forţei de muncă", ce vor fi urmărite de guvernele SM în
adoptarea politicilor naţionale de ocupare a forţei de muncă; mai mult,
Consiliul poate emite recomandări guvernelor naţionale prin majoritate
calificată şi poate adopta - în co-
decizie cu Parlamentul - măsuri de promovare a acţiunilor inovatoare în
domeniul ocupării;
o Integrarea conţinutului Cartei Sociale în Tratat, odată cu
semnarea
acestuia de către Marea Britanie; o Extinderea procedurii de co-decizie la noi
sectoare de activitate
(excluziunea socială, sănătatea publică, lupta împotriva fraudei); o
Extinderea drepturilor civice ale cetăţenilor europeni; o întărirea
politicii de mediu, a politicii de sănătate şi a politicii de protecţie
a
consumato
rului.
Al doilea pilon: sistemul PESC a fost întărit cu
privire la:
o Posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acţiunile de politică
externă ale
S
M
;
o Introducerea principiului „abţinerii constructive", prin care se permite unui SM
să se abţină de la votul în Consiliu, fără a bloca o decizie unanimă; astfel,
respectivul SM nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte
obligativitatea acesteia pentru Uniune şi trebuie să se abţină de la orice
acţiune ce poate veni în conflict cu acţiunile UE bazate pe decizia în cauză;
o înfiinţarea unei Unităţi de Planificare şi Avertizare responsabilă cu
monitorizarea evoluţiei externe şi cu avertizarea referitoare la evenimente şi
situaţii ce pot afecta securitatea UE;
o Oferirea poziţiei de „înalt Reprezentant pentru probleme de PESC"
Secretarului General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Preşedinţiei
Uniunii în probleme referitoare la PESC şi pentru sprijin în formularea, pregătirea
şi implementarea deciziilor politice de către Consiliu; „înaltul Reprezentant"
poate purta discuţii politice cu părţi terţe, în numele Consiliului şi la cererea
Preşedinţiei;
o Includerea „misiunilor Petersburg" în Tratatul UE, cu scopul de a sublinia că
la baza priorităţilor de acţiune ale UE stă dorinţa comună de a apăra securitatea
europeană prin acţiuni de ajutor umanitar şi de restaurare a păcii.
»" Al treilea pilon: majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon
(oferirea de viză şi de azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea
judiciară civilă privind libera circulaţie a persoanelor) au fost transferate
primului pilon, transformând astfel procedurile de decizie - de la metoda
inter-guvernamentală la metoda comunitară (comunitizarea); ca rezultat, al
treilea pilon nu mai este „Justiţie şi Afaceri Interne", ci devine „Cooperarea
judiciară şi poliţienească în domeniul criminalităţii".
Tratatul de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa
printr-o a doua Conferinţă Inter-guvernamentală, cu scopul de a realiza
reformele instituţionale
necesare procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost
aprobat un număr de reforme fără legătură cu procesul de extindere.
□ Tratatul de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în
vigoarea la 1
februarie
2003.
Principalele aspecte cuprinse în Tratatul de la
Nisa sunt:
> Schimbările instituţionale din cadrul procesului de extindere: deşi, pentru
noile SM, numărul de locuri în PE, numărul de voturi alocate în cadrul
Consiliului şi pragurile aplicabile în cadrul procedurii majorităţii calificate vor fi
determinate prin tratatele de aderare, Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli,
ce au în vedere o Uniune cu 27 de membri;
> Două inovaţii majore privind procesul de
decizie:
• Extinderea ariei de utilizare a procedurii de decizie prin vot cu majoritate
calificată în cadrul Consiliului, pentru probleme în care anterior deciziile erau
luate prin consens (de exemplu: facilitarea libertăţii de circulaţie a
persoanelor în domeniul comerţului, serviciilor şi aspectelor comerciale ale
proprietăţii individuale - cu unele excepţii, etc.);
• Extinderea procedurii co-decizie la noi chestiuni, ce privesc: crearea de
stimulente pentru combaterea discriminării, cooperarea judiciară pe
probleme civile, măsuri specifice de sprijin industrial, acţiuni de coeziune
desfăşurate în afara Fondurilor Structurale, statutul partidelor politice
europene şi aspecte legate de imigraţie, de acordarea de vize şi de azil.
> Revizuirea sistemului de cooperare, prin realizarea următoarelor
modificări:
• Numărul minim de SM necesare pentru propunerea unei clauze întărite de
cooperare este de opt, ceea ce înseamnă că după a cincia extindere nu va
reprezenta majoritatea SM;
• înlăturarea posibilităţii utilizării dreptului de veto cu privire la cooperarea
strânsa în domeniile aflate sub incidenţa primului şi celui de al treilea pilon şi
înlocuirea acestuia cu dreptul SM de a supune problema Consiliului
European, care poate decide prin majoritate calificată (mai mult, dacă
problema aparţine uneia din domeniile în care se aplică procedura co-deciziei,
este necesar acordul PE);
• Introducerea posibilităţii de stabilire a unei „cooperări strânse" în domeniul
PESC, în scopul implementării de acţiuni sau poziţii comune (dar
exceptând chestiunile cu implicaţii militare sau care ţin de problema securităţii);
Introducerea unui instrument de prevenire în cadrul procedurii - procedură
ce deja permite Consiliului European să facă publică orice încălcare serioasă
şi persistentă a drepturilor fundamentale de către un SM -instrument ce dă
posibilitatea suspendării unor drepturi ale statului în cauză;
> Dezvoltarea capacităţii militare a UE, prin crearea unor structuri politice şi
militare şi prin încorporarea, în cadrul Uniunii, a
atribuţiilor de management al crizei corespunzătoare Uniunii
Europei Occidentale. Comitetul Politic şi de Apărare este organismul ce poate
primi autorizare din partea Consiliului pentru a lua decizii potrivite în cadrul
pilonului al doilea, în vederea asigurării controlului politic şi conducerii
strategice a operatorilor de management al crizei.
înfiinţarea „Eurojust" în domeniul cooperării judiciare pe probleme de
criminalitate; Eurojust reprezintă o unitate formată din magistraţi, a căror sarcină
este de a contribui la coordonarea autorităţilor naţionale responsabile cu procedurile
din domeniu;
Extinderea sprijinului comunitar în noi sectoare de activitate, pentru acţiunile SM
din domeniile politicii sociale, ale educaţiei şi formării profesionale; este vorba
despre lupta împotriva excluziunii sociale şi reforma sistemelor de protecţie
socială. Pe lângă acestea, a fost înfiinţat un Comitet de Protecţie Socială, organ
consultativ, cu sarcina de a promova cooperarea între SM şi Comisia Europeană. O
dată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii
Europene", prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a
Uniunii şi care implică atât SM, cât şi statele candidate. Aspecte avute în vedere
în această declaraţie sunt: delimitarea responsabilităţilor între UE şi SM,
statutul Cartei drepturilor fundamentale a UE, simplificarea tratatelor şi rolul
parlamentelor naţionale în cadrul instituţional al UE.
În urma aprobării Declaraţiei de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul
European a hotărât înfiinţarea unei Convenţii Europene, care să pregătească
procesul de reformă a UE. A avut astfel loc o dezbatere ce a durat 16 luni şi la
care au participat reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor naţionale ale SM şi
ale ţărilor candidate, Parlamentul European, Comisia Europeană, Comitetul
Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, alături de organizaţiile interesate (şi
participante prin intermediul unui forum deschis). Rezultatul dezbaterii este
reprezentat de elaborarea proiectului Constituţiei Europene.
Tratatul de la Lisabona 13.12.2007 :
La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la
Lisabona, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor
instituţionale.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi
Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la
dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a
face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.
1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care
Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol
consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care
defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către
cine.
 Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul
European, ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi
atribuţii privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile
internaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de
codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European
se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele
membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei
Uniunii Europene.
O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele
naţionale vor participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii
Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se
asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai
bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat
al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale va conduce la
consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor
Uniunii.
O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor,
un milion de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să
prezinte noi propuneri politice.
Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană
va deveni mai clară odată cu clasificarea competenţelor.
Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit,
pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot
simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu
27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate
majoră pentru Uniunea de astăzi.
Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu
va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se
desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea
majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor
membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii.
Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55%
din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la
Lisabona creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru
un mandat de doi ani şi jumătate, introduce o legătură directă între
alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene, prevede
noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European
şi la reducerea numărului de comisari şi include reguli clare privind
cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.
 O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona
ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate
majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea,
securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva
criminalităţii). Într-o anumită
măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica
energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes
general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor
umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.
O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi
siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor
fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de
solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.
Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi
consolidează valorile şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste
valori sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii
europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din
întreaga lume.
Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de
la Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod
special, garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor
fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se
referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.
Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona
menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică,
economică şi socială a cetăţenilor europeni.
Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede
faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de
solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist
sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De
asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o
capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie,
ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii
de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie
de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea,
obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la
adresa securităţii cetăţenilor europeni.
Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de
politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea
ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la
Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din
întreaga lume. Va utiliza forţa dobândită de Europa în domeniul economic,
umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile
europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice
ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.
Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe
şi politica de securitate, care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va
creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.
 Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi
Înaltului
Reprezentant sprijinul
necesar.
Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări
puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi
un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare
vor menţine unele modalităţi decizionale specifice, facilitând totodată o
cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.
REGLEMENTAREA
178/2002
Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, luând în consideraţie
propunerea Comisiei, a Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului
regiunilor, a aprobat Reglementarea 178/2002 care se referă la Principiile
generale şi cerinţele legii alimentului precum şi la înfiinţarea Autorităţii Europene
pentru Siguranţa Alimentelor.
Legea alimentului propriu-zisă cuprinde următoarele
capitole: Capitolul I. Scop şi definiţii
Capitolul II. Legea generală a alimentului cu trei
secţiuni:
a) Secţiunea 1: Principii generale ale legii
alimentului b) Secţiunea 2: Principiile
transparenţei
c) Secţiunea 3: Obligaţiile generale ale comerţului cu
alimente

Capitolul III. Autoritatea Europeană a Siguranţei alimentare cu

secţiunile:
a) Secţiunea 1: Misiunea
Autorităţii b) Secţiunea 2:
Organizarea
c) Secţiunea 3: Operarea: opinii ştiinţifice, divergenţele între opiniile
ştiin¬ţifice, asistenţa ştiinţifică şi tehnică şi studii ştiinţifice; identificarea
riscurilor, sistemul de alertare rapidă, reţeaua de organizaţii care operează în
domenii ca cele ce revin misiunii Autorităţii
d) Secţiunea 4: Independenţa, transparenţa, confidenţialitatea şi
comunicarea e) Secţiunea 5: Prevederi financiare
f) Secţiune 6: Prevederi
generale \
Capitolul IV Sistemul de alertare rapidă, managementul crizei şi urgenţe, cu următoare
a) Secţiunea 1: Sistemul rapid de
alertare b) Secţiunea 2: Urgenţe
c) Secţiunea 3:
Managementul crizei
Capitolul V Proceduri şi prevederi
legale
a) Secţiunea 1: Comitetul şi proceduri de
mediere b) Secţiunea 2: Prevederi
generale

Capitolul I SCOP Şl
DEFINIŢII Art. 1.
Obiectiv şi scop
(1) Reglementarea prevede baza asigurării unui înalt grad de protecţie a
sănătăţii umane şi a intereselor consumatorilor în legătură cu alimentele, luând în
consideraţie în special, diversitatea în aprovizionarea cu alimente, inclusiv
produse tradiţionale şi asigurând în acelaşi timp funcţionarea eficientă a
pieţei interne. Acesta stabileşte principiile şi responsabilităţile, mijloacele de
a asigura o bază ştiinţifică puternică, aranjamente şi proceduri
organizaţionale eficiente pentru îndeplinirea deciziilor în problemele
siguranţei alimentelor şi nutreţurilor.
(2) Pentru scopurile de la paragraful (1), Reglementarea indică principiile
generale care guvernează alimentele şi nutreţurile în general, siguranţa
alimentelor şi nutreţurilor în special, la nivel Comunitar şi naţional.
(3) Reglementarea este aplicată în toate etapele de producţie, procesare şi
distribuţie a alimentelor şi nutreţurilor. Nu este aplicată producţiei primare
pentru uz casnic sau pentru preparare casnică, manipularea şi stocarea
alimentelor pentru consum privat domestic.
Art. 2. Definiţia
alimentului
Conform Reglementării „alimentele sau bunurile alimentare înseamnă orice
substanţă sau produs, indiferent dacă este prelucrat, parţial prelucrat sau
neprelucrat, dacă se intenţionează sau dacă este aşteptat să fie consumat de
oameni".
În categoria alimentelor sunt incluse şi băuturile, guma de mestecat şi
oricare substanţă, inclusiv apa, care se adaugă intenţionat într-un aliment în
timpul fabricării, preparării sau tratamentului.
Nu sunt considerate alimente: a) furajele, b) animalele în viaţă, c) plantele
înainte de recoltare, d) produsele medicinale conform Directivei Consiliului
65/65/EEC şi Directivei Consiliului 92/73/EEC, e) cosmeticele în înţelesul
Directivei Consiliului 76/768/EEC, f) tutunul şi produsele din tutun în
înţelesul Directivei Consiliului 89/622/EEC, g) substanţele narcotice şi
psihotrope (în înţelesul Convenţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor şi
Convenţiei Naţiunilor Unite asupra substanţelor psihotrope), h) reziduurile şi
contaminanţii.
Art. 3. Alte
definiţii
(1) Legea alimentului înseamnă legi, reglementări şi prevederi administrative
care se referă (guvernează) la alimente în general precum şi la siguranţa
alimentelor în particular, la nivel comunitar şi naţional. Legea alimentului
acoperă toate stadiile producţiei, procesării şi distribuţiei alimentelor precum
şi producţia de furaje pentru animale.
(2) Afacerile cu alimente semnifică orice acţiune profitabilă sau neprofitabilă,
publică sau privată, care în fapt este o activitate legată de producţia,
procesarea şi distribuţia alimentelor.
(3) Operator al afacerilor cu alimente semnifică persoana sau persoanele
legate responsabil de aplicarea legii alimentului asupra afacerilor aflate sub
controlul ior.
(4) Nutreţ (sau nutreţuri) semnifică orice substanţă, produs, inclusiv aditivi, în
stare prelucrată, parţial prelucrată sau neprelucrată destinată alimentării (furajării)
animalelor.
(5) Afaceri cu nutreţuri înseamnă orice acţiune profitabilă sau neprofitabilă,
publică sau privată care reprezintă o activitate de producţie, procesare,
depozitare, transport şi distribuţie a nutreţurilor pentru hrănirea animalelor din
propria fermă.
(6) Operator al afacerilor cu nutreţuri semnifică persoana sau persoanele
legate responsabil pentru asigurarea reglementărilor legii alimentului asupra
afacerilor cu nutreţuri aflate sub controlul lor.
(7) Comerţul cu amănuntul semnifică manipularea şi/sau procesarea
alimentelor precum şi depozitarea lor la locul vânzării către consumatorul final,
sau livrarea către cantinele fabricilor, instituţii de catering, restaurante, magazine,
supermarketuri etc.

(8) Plasare pe piaţă semnifică deţinerea alimentului sau nutreţului în scopul

vânzării, inclusiv oferirea spre vânzare sau orice altă formă de transfer,
indiferent dacă este gratuită sau nu, precum şi vânzarea, distribuţia şi alte forme
de transfer.
(9) Risc semnifică o posibilitate a unui efect advers asupra sănătăţii şi
severitatea acestui efect consecvent hazardului.
(10) Analiza riscului semnifică un proces care constă în interconectarea
a trei componente: aprecierea riscului, managementul riscului şi comunicarea
riscului.
(11) Aprecierea riscului semnifică un proces, bazat ştiinţific şi care constă în
patru etape: identificarea hazardului, caracterizarea hazardului, expunerea
aprecierii şi caracterizarea riscului.
(12) Managementul riscului semnifică un proces (care este deosebit de cel al
aprecierii)
de evaluare a politicilor alternative în consultanţă cu
părţile
interesate considerând aprecierea riscului şi ați factori legitimi şi, la nevoie
stabilirea prevenţiilor (măsurilor) şi opţiunilor de control.
(13) Comunicarea riscului semnifică schimbul interactiv al informaţiilor şi opiniilor

10
pe tot parcursul procesului de analiză a hazardurilor şi riscurilor, factorii
asociaţi cu riscul şi percepţia riscului, între evaluatorii riscului, managerii
riscului, consumatorii, afaceriştii de alimente şi nutreţuri, comunitatea
academică şi alte părţi interesate, inclusiv explicarea hotărârilor
(constatărilor) asupra aprecierii riscului pe baza deciziilor managementului
riscului.
(14) Hazard semnifică un agent biologic, chimic, fizic în sau condiţionat de
aliment sau nutreţ, cu potenţial de a cauza un efect advers asupra sănătăţii.
(15) Trasabilitatea semnifică capacitatea de a trasa şi de a urmări un aliment sau
nutreţ, un animal producător de aliment sau o substanţă care se intenţionează
sau de la care

11
se aşteaptă să fie încorporată într-un aliment sau nutreţ, în toate etapele de
producţie, procesare şi distribuţie.
(16) Stadiile de producţie, procesare şi distribuţie semnifică oricare stadiu,
inclusiv import şi inclusiv producţia primară a alimentelor, respectiv
depozitarea, transportul, vânzarea către consumatorul final, precum şi
importul, producţia, manufacturarea, depozitarea, transportul şi vânzarea
nutreţurilor.
(17) Producţia primară semnifică producţia sau creşterea produselor primare,
inclusiv recoltarea, mulgerea şi producţia animalelor de fermă înainte de
sacrificare. Producţia primară include vânătoarea şi pescuitul, precum şi
recoltarea produselor sălbatice.
(18) Consumatorul final semnifică ultimul consumator al produselor alimentare,
care nu foloseşte alimentul sau parte din aliment ca o operaţie sau activitate de
afacere.

LEGEA GENERALĂ A
ALIMENTULUI Art. 4. Scopul
(1) Acest capitol menţionează toate stadiile de producţie, procesare,
distribuţie a alimentelor precum şi a nutreţurilor, produse pentru hrana
animalelor producătoare de alimente.
(2) Principiile formulate în art. 5 şi 10 vor forma reţeaua generală de natură
orizontală pentru urmărirea măsurilor luate
(3) Până atunci şi prin derogarea de la paragraful (2), legislaţia existentă
trebuie implementată luând în considerare principiile din art. 5 si 10.

Secţiunea 1. PRINCIPII GENERALE ALE LEGII

ALIMENTULUI Art. 5. Obiective generale
(1) Legea alimentului urmăreşte unul sau mai multe obiective generale pentru
protecţia la nivel ridicat a vieţii şi sănătăţii omului, protejarea intereselor
consumatorilor, inclusiv a practicilor corecte în comerţul cu alimente, luând în
consideraţie protecţia sănătăţii animalelor, a plantelor şi a mediului înconjurător.
(2) Legea alimentului trebuie să asigure libera mişcare în Comunitate a
alimentelor şi furajelor manufacturate sau comercializate în concordanţă cu
principiile generale şi cerinţele menţionate în acest capitol.
(3) La elaborarea sau adoptarea legii alimentului trebuie să se ţină
seama de standardele internaţionale în vigoare precum şi de cele care sunt
în curs iminent de revizuire-completare, cu excepţia acelor standarde sau
părţi din acestea care nu au relevanţă în ceea ce priveşte obiectivele legitime
ale legii alimentului sau atunci când justificările ştiinţifice exprimă un alt nivel de

11
protecţie decât cel exprimat de Comunitate.
Art. 6. Analiza riscului (care include riscul evaluării, conducerii şi
comunicării)
(1) Pentru a-şi atinge obiectivul general de a proteja la un nivel înalt sănătatea
şi viaţa omului, legea alimentului trebuie să se bazeze pe analiza riscului.

12
(2) Aprecierea riscului trebuie să se bazeze pe evidenţe ştiinţifice disponibile şi
trebuie întreprinsă în mod independent, obiectiv şi transparent.
(3) Managementul riscului trebuie să ţină seama de rezultatul aprecierii
riscului, de opiniile Autorităţii şi de alţi factori legitimaţi în domeniu, luând în
consideraţie principiul precauţiei.
Art. 7. Principiul
precauţiei
Acest principiu, în accepţiunea legii, este un instrument necesar pentru
managementul riscului când trebuie luată decizia în vederea protejării sănătăţii
oamenilor şi mediului, în condiţiile în care informaţiile ştiinţifice cu privire la
risc sunt neconcludente sau incomplete. în legătură cu principiul prudenţei
(precauţiei) sunt de menţionat două aspecte în legea alimentului:
(1) în acele circumstanţe specifice, când în urma aprecierii informaţiilor
disponibile, este identificată posibilitatea efectelor dăunătoare sănătăţii însă
persistă o incertitudine ştiinţifică, măsurile necesare de management al riscului,
pentru a asigura un grad înalt de protecţie a sănătăţii în cadrul Comunităţii, pot fi
adoptate chiar dacă se mai aşteaptă şi alte informaţii ştiinţifice pentru o evaluare
mai completă a riscului.
(2) Măsurile adoptate, conform paragrafului anterior, vor fi proportionate, şi nu vor
fi mai restrictive pentru comerţ decât atât cât este necesar pentru a se asigura
un înalt grad de protecţie al sănătăţii cerut în Comunitate, luând în calcul şi
fezabilitatea tehnico- economică şi alţi factori în ceea ce priveşte
legitimitatea în problema luată în consideraţie. Aceste măsuri trebuie să fie
revizuite într-un interval de timp rezonabil, în funcţie de natura riscului
identificat, asupra vieţii sau sănătăţii, precum şi în funcţie de informaţiile
ştiinţifice necesare pentru a clarifica incertitudinea ştiinţifică şi pentru a avea o
evaluare mai cuprinzătoare a aprecierii riscului.
Art. 8. Protecţia intereselor consumatorilor, în
care caz:
Legea alimentului ajută la protecţia intereselor consumatorilor şi asigură o
bază consumatorilor de a avea informaţii în legătură cu alimentele pe care le
consumă.
Legea trebuie să ajute la
prevenirea: a) fraudelor şi
practicilor înşelătoare; b)
falsificării alimentelor şi,
c) altor practici care pot duce în eroare
consumatorul.

13
Secţiunea 2. PRINCIPIILE
TRANSPARENTEI Art. 9. Consultarea
publică
Aceasta trebuie să fie deschisă şi transparentă, directă sau prin
intermediul organismelor reprezentative, atunci când se elaborează, se
evaluează şi se revizuieşte legea alimentului, cu excepţia situaţiei în care urgenţa
nu permite această consultare.
Art. 10. Informarea
publică
Fără a prejudicia prevederile legilor Comunităţii sau naţionale, acolo unde
există o îndoială temeinică că un aliment sau nutreţ prezintă un risc
pentru sănătatea

14
umană/animală, atunci, în funcţie de natura, gravitatea şi extinderea riscului,
autorităţile publice pot lua măsuri de a informa publicul asupra naturii riscului
şi efectul acestuia asupra sănătăţii, identificând în cel mai înalt grad posibil
alimentele şi nutreţurile, tipurile de alimente şi nutreţurile cu riscul care poate fi
prezent şi măsurile ce sunt luate sau care trebuie să fie luate pentru a reduce
sau elimina riscul.
Secţiunea 3. OBLIGAŢIILE GENERALE ÎN
COMERŢUL CU ALIMENTE
Art. 11. Alimentele şi nutreţurile importante în
Comunitate
Alimentele/furajele comercializate pe piaţa Comunitară trebuie să
îndeplinească cerinţele sau condiţiile legii alimentului sau să fie echivalente
acestora atunci când există înţelegeri specifice între Comunitate şi ţara
exportatoare.
Art. 12. Alimentele şi nutreţurile exportate sau reexportate din
Comunitate
(1) Alimentele şi nutreţurile exportate sau reexportate din Comunitate
pentru a fi comercializate pe piaţa unei terţe ţări trebuie să fie în
conformitate cu cerinţele legii alimentelor, numai dacă aceste cerinţe sunt
cerute de autorităţile ţării
import
atoare, sau acestea sunt stabilite prin legi, reglementări, standarde, coduri de
bună practică sau alte proceduri administrative legale şi car sunt în funcţie în ţara
importatoare. în alte circumstanţe, altele decât în cazul în care alimentele
sunt dăunătoare sănătăţii, respectiv nutreţurile sunt nesigure, atunci
alimentele şi nutreţurile pot fi exportate şi reexportate în condiţiile în care
autorităţile competente ale ţării de destinaţie-sunt de acord în mod expres,
după ce au fost pe deplin informate de motivele pentru care şi circumstanţele
în care, alimentele şi nutreţurile respective nu pot fi comercializate pe piaţa
Comunităţii. (2) Atunci când prevederile unui acord bilateral stabilite între
Comunitate şi/sau unul de State Membre şi o a treia ţară sunt în vigoare,
alimentele şi nutreţurile exportate de Comunitate sau un Stat Membru într-o
terţă ţară trebuie să îndeplinească prevederile acordului.
Art. 13. Standardele
internaţionale
Fără a aduce prejudicii drepturilor şi obligaţiilor Comunitatea şi Statele Membre
trebuie să:
a) contribuie la dezvoltarea standardelor tehnice internaţionale în ceea ce
priveşte alimentele şi nutreţurile, precum şi la standardele sanitare şi fitosanitare.
b) promoveze activităţii de coordonare în ceea ce priveşte standardele de
alimente şi nutreţuri, activitatea întreprinsă de organizaţiile guvernamen¬tale şi

15
neguvernamentale internaţionale;
c) contribuie, atunci când este necesar, la dezvoltarea înţelegerilor privind
echivalenţa măsurilor referitoare la alimente specifice şi nutreţuri;
d) dea o atenţie deosebită dezvoltării speciale a cerinţelor financiare şi de
comerţ ale ţărilor în curs de dezvoltare, cu scopul de a asigura că standardele
internaţionale nu creează obstacole în calea exporturilor din ţările în curs de
dezvoltare;
e) promoveze o corelare consistentă între standardele tehnice internaţionale şi
legea alimentului, asigurându-se că nivelul ridicat de protecţie, adoptat de
Comunitate, nu este diminuat.

16
Secţiunea 4. CERINŢELE GENERALE ALE
LEGII ALIMENTELOR
Art. 14. Cerinţele siguranţei
alimentare
(1) Alimentul se plasează pe piaţă numai dacă
este sigur. (2) Alimentele considerate nesigure
sunt cele care sunt:
a) dăunătoare
sănătăţii,
b) nepotrivite pentru consumul
uman.
(3) Pentru a determina că un aliment este nesigur trebuie să se aibă în
vedere:
a) condiţiile normale de folosire a alimentului de către consumator, la fiecare
etapă de producţie, procesare şi distribuţie a sa;
b) Informaţia furnizată consumatorului, inclusiv informaţiile de pe etichetă
sau alte informaţii generale să fie disponibile consumatorului în ceea ce
priveşte evitarea efectelor adverse asupra sănătăţii pe care le pot avea un
anumit aliment sau o categorie de alimente.
(4) Pentru a determina dacă un aliment este dăunător sănătăţii trebuie să se
aibă în vedere:
a) efectele probabile imediate, pe termen scurt sau lung, asupra sănătăţii unei
persoane care consumă alimentul, inclusiv efectele asupra următoarelor
generaţii;
b) efectele toxice probabile
cumulative;
c) sensibilitatea unor categorii de consumatori în cazul în care alimentul este
destinat acestor categorii de consumatori.
(5) Pentru a determina că un produs este nefolositor pentru consum uman,
trebuie să se aibă în vedere dacă alimentul este inacceptabil pentru consum
uman potrivit cu destinaţia lui, din motive de contaminare cu substanţe
exterioare, este alterat, deteriorat sau putrezit.
(6) Dacă un aliment care este nesigur face parte dintr-o şarjă sau un lot,
este de presupus că toate alimentele ce formează şarja sau lotul sunt de
asemenea nesigure, numai dacă evaluările ulterioare au scos în evidenţă că
restul şarjei, lotului este nesigur.
(7) Alimentele care îndeplinesc cerinţele specifice ale Comunităţii,
cerinţe care guvernează siguranţa alimentelor, atunci acestea sunt considerate
sigure.
(8) Conformitatea unui aliment cu prevederile specifice aplicabile la acest
aliment, nu împiedică autorităţile competente de a lua măsurile adecvate pentru
a impune restricţii atunci când acesta este plasat pe piaţă sau de a-l retrage
de pe piaţă, atunci când există motive de a suspecta alimentul ca fiind nesigur.
(9) Atunci când nu există prevederi specifice Comunitare alimentele trebuie
considerate ca sigure dacă ele sunt conforme cu prevederile legii naţionale a
alimentului din Statele Membre pe teritoriul cărora este comercializat alimentul,
şi dacă aceste prevederi nu prejudiciază Tratatul (articolele 28 şi 30).
Art. 15. Cerinţele pentru siguranţa
nutreţurilor
(1) Nutreţurile nu vor fi plasate pe piaţă sau nu vor fi folosite în hrana
animalelor producătoare de alimente dacă nu sunt sigure.
(2) Nutreţurile trebuie declarate ca nesigure pentru utilizare dacă: * au efect
advers asupra sănătăţii omului şi animalului;
alimentul derivat de la animalele producătoare de alimente este nesigur pentru
consum uman.
(3) Dacă nutreţul identificat nu satisface cerinţele de siguranţă face parte dintr-
o şarjă sau lot, se presupune că toate nutreţurile ce alcătuiesc şarja sau lotul
sunt nesigure, numai dacă evaluările ulterioare au scos în evidenţă că restul
şarjei sau lotului este nesigur.
(4) Nutreţurile care îndeplinesc cerinţele specifice ale Comunităţii, cerinţe
care guvernează siguranţa alimentelor, atunci acestea sunt considerate sigure.
(5) Conformitatea unui nutreţ cu prevederile specifice aplicabile la acest
nutreţ, nu împiedică autorităţile competente de a lua măsurile adecvate pentru
a impune restricţii atunci când acesta este plasat pe piaţă sau de a-l retrage de
pe piaţă atunci când există motive de a suspecta nutreţul ca fiind nesigur.
(6) Atunci când nu există prevederi specifice Comunitare nutreţurile trebuie
considerate ca sigure dacă ele sunt conforme cu prevederii legii naţionale a
alimentului din Statele Membre pe teritoriul cărora este comercializat nutreţul
şi dacă aceste prevederi nu prejudiciază Tratatul (articolele 28 şi 30).
Art. 16.
Prezentarea
Fără a aduce prejudicii celor mai multe prevederi specifice ale legii
alimentului, marcarea, reclama şi prezentarea alimentului sau nutreţului, inclusiv
forma lor, aspectul sau ambalajul, materialele de ambalare folosite, modul în
care sunt acestea aranjate şi poziţionate precum şi informaţiile pe care acestea
le furnizează, nu trebuie să inducă în eroare consumatorul.
Art. 17.
Responsabilităţi
(1) Operatorii de alimente şi nutreţuri, în toate etapele de producţie,
procesare şi distribuţie, trebuie să se asigure că alimentele şi nutreţurile
îndeplinesc cerinţele legii alimentului, cerinţe care sunt relevante pentru
activitatea lor, şi trebuie să verifice dacă aceste cerinţe sunt îndeplinite.
(2) Statele Membre trebuie să impună legea alimentului, să monitorizeze şi să
verifice dacă cerinţele relevante ale legii alimentului sunt pe deplin îndeplinite
de operatorii de afaceri de alimente şi furaje, în toate etapele de producţie,
procesare şi distribuţie. în acest caz, Statele Membre trebuie să aibă un sistem
special de control şi alte activităţi, inclusiv comunicare publică privind siguranţa şi
riscul alimentului şi nutreţului, precum şi alte activităţi de monitorizare care să
acopere toate etapele de producţie, procesare, distribuţie. Statele Membre
trebuie să pună în aplicare regulile privind măsurile şi penalităţile aplicabile
celor care încalcă legea alimentului şi nutreţului.
Art. 18.
Trasabilitatea
(1) Trasabilitatea alimentului, nutreţului şi animalelor producătoare de alimente,
precum şi oricare altă substanţă ce se intenţionează sau de la care se
aşteaptă să fie
încorporată într-un aliment sau nutreţ, trebuie stabilită la toate etapele de
producţie, procesare şi distribuţie.
(2) Operatorii de afaceri cu alimente/nutreţuri trebuie să fie capabili să
identifice persoana de la care s-au aprovizionat cu alimente, nutreţuri, animale
producătoare de alimente sau oricare substanţă ce se intenţionează sau de la
care se aşteaptă să fie încorporată într-un aliment sau nutreţ. în final aceşti
operatori trebuie să pună în funcţie sisteme şi proceduri care permit ca
informaţiile să fie disponibile autorităţilor competente, la cererea acestora.
(3) Operatorii de afaceri cu alimente şi nutreţuri trebuie să pună în funcţie
sistemele şi procedurile pentru identificarea altor persoane cărora le-au fost
vândute produsele. Informaţiile trebuie să fie disponibile pentru autorităţile
competente, la cererea acestora.
Alimentele şi nutreţurile plasate pe piaţă sau care urmează să fie plasate
pe piaţa Comunităţii trebuie să fie marcate sau identificate adecvat
pentru a se facilita trasabilitatea lor, prin documentaţia sau informaţia
relevantă, în concordanţă cu cerinţele prevederilor cele mai specifice.
Art. 19. Responsabilităţile pentru alimente: operatorii de afaceri cu
alimente
(1) Dacă operatorul de afaceri consideră sau are temei de a crede că un
aliment pe care l-a cumpărat, produs, procesat, manufacturat sau distribuit nu
este în conformitate cu cerinţele de siguranţă a alimentului, el trebuie să
iniţieze imediat proceduri de retragere a alimentului în cauză de pe piaţă şi
de a informa autorităţile competente. Dacă produsul a ajuns la consumator,
atunci operatorul trebuie să informeze corect şi eficient consumatorul asupra
motivelor retragerii şi dacă este necesar să retragă de la consumatori
produsele deja livrate acestora, atunci când alte măsuri nu sunt
satisfăcătoare pentru a asigura un înalt nivel de protecţie a sănătăţii.
(2) Un operator de afaceri de alimente responsabil de activităţi de
comercializare cu amănuntul sau de distribuţie, care nu afectează ambalarea,
marcarea, siguranţa sau integritatea alimentului vândut, în limitele activităţilor
respective, va iniţia proceduri de retragere de pe piaţă a produselor care nu
sunt în conformitate cu cerinţele siguranţei alimentelor şi va participa la
siguranţa alimentelor prin punerea la dispoziţie a informaţiilor relevante în
vederea urmăririi alimentelor, cooperând în acţiunilor luate de producători,
procesatori, manufacturieri şi/sau autorităţile competente.
(3) Operatorul de afaceri cu alimente trebuie să informeze imediat
autorităţile competente dacă consideră sau are temei de a crede că alimentul
plasat pe piaţă poate fi dăunător sănătăţii omului. Operatorii trebuie să informeze
autorităţile asupra măsurilor luate pentru prevenirea riscurilor la consumatorii
finali şi nu va preveni sau descuraja vreo persoană de a nu coopera, în
concordanţă cu legea naţională sau practica legală, cu organele competente,
dacă persoana respectivă previne, reduce sau elimină riscul produs de un
aliment.
(4) Operatorii de afaceri cu alimente trebuie să colaboreze cu autorităţile
competente în acţiunile întreprinse de acestea pentru înlăturarea sau
reducerea riscurilor aduse de alimentele pe care le-au furnizat sau pe care le-au
achiziţionat.
Art. 20. Responsabilităţile pentru nutreţuri: operatorii de afaceri cu
furaje
(1) Dacă un operator de afaceri cu nutreţuri consideră sau are temei de a crede
că un nutreţ care a fost importat, produs, procesat, manufacturat sau distribuit
nu satisface cerinţele de siguranţă ale nutreţurilor, el trebuie să iniţieze
imediat proceduri de retragere de pe piaţă a nutreţului în cauză şi să
informeze autorităţile competente. în aceste circumstanţe, când şarja, lotul nu
satisfac cerinţele siguranţei nutreţurilor, acel nutreţ trebuie distrus numai dacă
autoritatea competentă şi-a dat avizul. Operatorul trebuie să informeze corect
şi eficace utilizatorii de nutreţuri asupra motivelor retragerii de pe piaţă şi dacă
este necesar să preia de la aceştia produsele deja furnizate, atunci când alte
măsuri nu sunt suficiente pentru a se ajunge la un înalt nivel de protecţie a
sănătăţii.
(2) Operatorul de afaceri cu nutreţuri responsabil cu activităţii de vânzare cu
amănuntul sau de distribuţie, care nu afectează ambalarea, marcarea,
siguranţa sau integritatea nutreţului vândut, în limitele activităţilor respective, va
iniţia proceduri de retragere de pe piaţă a produselor care nu sunt în
concordanţă cu cerinţele siguranţei nutreţurilor, şi va participa la siguranţa
nutreţului prin punerea la dispoziţie a informaţiilor necesare de a urmări traseul
nutreţului, va coopera în acţiunea luată de producători, procesatori,
manufacturieri şi/sau autorităţile competente.
(3) Operatorii de afaceri cu nutreţuri trebuie să informeze imediat
autorităţile competente dacă, consideră sau au temei de a crede că nutreţul
plasat pe piaţă nu satisface cerinţele siguranţei nutreţurilor. El trebuie să
informeze autorităţile competente asupra acţiunilor întreprinse de a prevenii
riscurile ce rezultă din utilizarea nutreţului şi nu va descuraja orice persoană de
a coopera, în concordanţă cu legea naţională sau practica legală, cu privire la
evitarea, reducerea sau eliminarea riscului produs de nutreţul respectiv.
(4) Operatorii de afaceri cu nutreţuri trebuie să coopereze cu autorităţile
competente în acţiunea acestora de a evita riscurile produse de nutreţurile pe
care le-au furnizat sau pe care le-au achiziţionat.
Art. 21. Responsabilitatea
(răspunderea)
Prevederile acestui capitol nu trebuie să fie prejudiciabile Directivei
Consiliului
85/374/EEC privind aproximările legilor, regulamentelor şi prevederilor
administrative ale Statelor Membre în ceea ce priveşte răspunderea privind
produsele cu defecte.

ISO
220
00
"Aparitia ISO/IEC 27001:2005 este un mare eveniment in lumea securitatii
informatiilor si acest standard a fost indelung asteptat", a afirmat Ted
Humphreys, Responsabil pentru grupurile de lucru implicate in dezvoltarea
standardului."Este un standard pe care toate organizatiile constiente de
propria securitate trebuie sa-l implementeze". ISO/TC 27001:2005 poate fi
utilizat de o gama larga de organizatii – mici, medii si mari
– in majoritatea sectoarelor comerciale si industriale: finante si
asigurari, telecomunicatii, utilitati, productie si comert cu amanuntul, servicii,
transporturi, autoritati locale, etc
Implementarea lui va reasigura clientii si furnizorii ca securitatea informatiilor
este luata in serios in cadrul organizatiei cu care ei fac afaceri. Informatia este
un capital care, ca si alte capitaluri, adauga valoare organizatiei si drept
urmare trebuie protejata. Securitatea informatiei protejeaza informatiile de o
larga gama de amenintari pentru a asigura continuitatea afacerii, a diminua
pierderile si maximiza profiturile din investitii si oportunitati de afaceri. Un sistem
de management al securitatii informatiilor (SMSI) este o abordare sistematica de
administrare a informatiilor sensibile ale companiei ce implica oameni, procese si
sisteme IT.

ISO /IEC 27001:2005, "Tehnologia informatiei – Tehnici de securitate –

Sisteme de management a informatiilor – Cerinte" subliniaza procesele
necesare unei organizatii in stabilirea, implementarea, revizuirea si
monitorizarea, administrarea si mentinerea unui SMSIeficient. El integreaza
abordarea bazata pe proces a standardelor de
management ISO 9001:2000 si ISO 14001:2004, inclusiv ciclul
PDCA(Planifica – Executa – Verifica – Actioneaza) si cerinta pentru imbunatatire
continua. El formeaza de fapt o pereche complementara cu recent publicatul
standard ISO/IEC 17799:2005 "Cod de practici" in domeniul
managementului securitatii informatiilor. Pana acum,
organizatiile care doreau sa aiba un SMSI certificat o faceau prin
conformitatea cu Standardul Britanic BS 7799 Partea a II a.De acum
inainte, ISO/TC 27001:2005, standard international, ofera solutia ideala pentru
implementarea la nivel mondial.

ISO 22000 - standard in domeniul sigurantei

alimentare

ISO 22000:2005 este cel mai nou Standard International destinat asigurarii
sigurantei in industria alimentara pe plan mondial.

ISO 22000:2005, "Sisteme de management a sigurantei alimentare – Cerinte

pentru o organizatie din domeniul industriei alimentare", ofera un cadru de
lucru cerintelor internationale armonizate pentru o abordare globala a tuturor
aspectelor implicate. Standardul a fost dezvoltat pentru ISO de experti din
industria alimentara, alaturi de reprezentanti ai organizatiilor
internationale specializate si cu Comisia
Codex Alimentarius, organism infiintat de FAO(Organizatia
pentru Alimente si Agricultura a ONU) si de WHO(Organizatia Mondiala a
Sanatatii) pentru dezvoltarea standardelor alimentare. Un beneficiu major este
ca ISO 22000 va facilita implementarea sistemului de igiena alimentara Codex
HACCP (Analiza aleatoare a punctelor critice de control), in mod armonizat, in
cadrul organizatiilor din lumea intreaga, fara deosebiri de tara sau produse
alimentare implicate, incluzand principiile HACCP si acoperind cerintele din
standardele-cheie dezvoltate de diverse sindicate specializate din industria
alimentara intr-un singur document.

ISO 22000:2005 va permite, astfel, tuturor tipurilor de organizatii din

industria alimentara sa-si implementeze un sistem de management al
sigurantei alimentare, organizatii ca: producatori de
materii prime, produse alimentare,
operatori si
subcontractori de transport si depozitare, dar si producatori de echipamente,
materiale de ambalare, agenti de curatare, aditivi si ingrediente.

Cum in lume exista peste 20 de scheme de management al sigurantei

alimentare, dezvoltate de companii sau asociatii nationale, rezida riscuri ale
nivelelor acceptate in siguranta alimentara, confuzii intre cerinte, dar si
costuri ridicate si grad mare de complexitate pentru furnizorii care trebuie
sa se conformeze diferitelor programe si scheme de implementare in domeniul
sigurantei alimentare din diverse tari.

ISO 22000:2005, conceput prin consens international, armonizeaza

cerintele si monitorizarea sistematica a sigurantei in domeniul alimentar si
ofera o solutie unica pentru o buna practica la nivel global. In plus, sistemele
de management al sigurantei alimentare conforme ISO 22000 pot fi
certificate, desi se poate opta si pentru implementarea doar pentru
beneficiile reale aduse organizatiei.

Un alt beneficiu al ISO 22000 este ca extinde cu succes abordarea

sistemului de management al calitatii ISO 9001:2000, si aceasta pentru ca
dezvoltarea ISO 22000 s-a bazat pe presupunerea ca cele mai eficiente
sisteme de securitate alimentara sunt proiectate, implementate si continuu
imbunatatite intr-un cadru integrat al sistemului de management structurat si
incorporat in totalitatea activitatilor de management a organizatiei.

ISO 22000:2005 este primul din familia de standarde ce

include:
• ISO/TS 22004, "Sisteme de management al sigurantei alimentare – Ghid
pentru aplicarea ISO 22000:2005", publicat in noiembrie 2005
• ISO/TS 22003, " Sisteme de management al sigurantei alimentare – Cerinte
pentru organismele ce ofera auditarea si certificarea sistemelor de management
al sigurantei alimentare", ce va aparea in primul trimestru din 2006
• ISO 22005, "Trasabilitate in domeniul alimentar si nutritional – Principii
generale si ghid pentru proiectarea si dezvoltarea unui sistem"
ISO 22000 este un nou standard internaţional, elaborat pentru a asigura
securitatea lanţurilor alimentare pe plan mondial. Elaborat cu participarea
specialiştilor din domeniul alimentar, ISO 22000 cuprinde principiile HACCP şi
integrează cerinţele standardelor cheie elaborate de diverse asociaţii de
distribuitori, la nivel mondial (în lume există peste 20 de scheme de
management al siguranţei alimentare, dezvoltate de companii sau asociaţii
naţionale).

19
Un alt beneficiu al ISO 22000 este acela că extinde cu succes abordarea
sistemului de management al calităţii (ISO 9001:2000). Elaborarea ISO 22000
s-a bazat pe ipoteza că cele mai eficiente sisteme de securitate a alimentelor
sunt cele care sunt elaborate, gestionate şi îmbunătăţite permanent, în cadrul
unui sistem structurat de management şi care sunt încorporate în activităţile
globale de management al unei organizaţii.

20
Se aplică tuturor organizaţiilor, indiferent de marime, care sunt implicate în
una din etapele lanţului alimentar şi care doresc să-şi implementeze un
sistem ce oferă premisele obţinerii unor produse sigure.
Standardul internaţional specifică cerinţele care permit unei
organizaţii:
• să planifice, implementeze, opereze, să menţină şi să actualizeze
sistemul de management al siguranţei alimentare care are drept scop furnizarea
de produse care, în concordanţă cu scopul pentru care au fost realizate,
prezintă siguranţă pentru consumator;
• să demonstreze respectarea cerinţelor legale aplicabile în domeniul
siguranţei alimentare;
• să evalueze cerinţele clienţilor şi să demonstreze conformitatea cu
cerinţele referitoare la siguranţa alimentului, stabilite de comun acord cu clientul
pentru a creşte gradul sa satisfacţie al acestuia;
• să comunice efectiv cu furnizorii, clienţii şi părţile interesate din
domeniul alimentar în legătură cu aspectele legate de siguranţa alimentului;
• să se asigure că organizaţia se conformează politicii de siguranţă
alimentară care a fost stabilită.
Toate cerinţele Standardului Internaţional sunt generale şi sunt propuse spre
aplicare de către toate organizaţiile ce fac parte din domeniul alimentar indiferent
de mărimea şi complexitatea lor. Sunt incluse astfel şi organizaţiile care sunt
implicate în mod direct sau nu în una sau mai multe etape în lanţul alimentar.
Standardul Internaţional permite organizaţiilor, fie ele mici sau mai puţin
dezvoltate, posibilitatea de a implementa un sistem de măsuri de control
dezvoltat în exterior.
Beneficiile implementării unui astfel de
stardard sunt:
• Integrarea procedurilor moderne ale analizei de risc şi conceptului de
prevenire sub aspectul protecţiei sănătăţii consumatorului în sistemul de
management existent;
• Mai mare siguranţă a produsului şi riscuri scăzute la garantarea
produsului;
• Îmbunătăţirea semnificativă a comunicării şi creşterea nivelului de
încredere între clienţi, furnizori şi autorităţile de supraveghere;
• Analiza sistematică, derularea unor procese sigure şi eficiente în
sensul siguranţei produselor alimentare şi direcţionarea
proceselor pentru identificarea potenţialelor riscuri referitoare la igiena
care pot periclita sănătatea consumatorului;
• Prevenirea problemelor care pot să apară referitoare la garantarea

20
produselor;
• Ajută firmele din industria alimentară să devină competitive pe piaţa internaţion
• Diminuează barierele comerţului
internaţional. LEGISLATIA
AGROALIMENTARA PE DOMENII

21
• Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 97/2002 privind reglementarea
productiei, circulatiei si comercializarii alimentelor publicata in MO
nr.73/31.01.2002, in baza careia a fost elaborata legislatia specifica.
• Legea nr. 57/2002 de aprobare a Ordonantei de urgenta a
Guvernului nr.
97/2002 privind reglementarea productiei, circulatiei si comercializarii
alimentelor, publicata in MO nr.349/29.VI 2002

Legislatie care se aplica pe

orizontala
• Hotararea Guvernului nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor,
elaborata de Autoritatea Nationala pentru Protectia
Consumatorilor, Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si
Padurilor si Ministerul Sanatatii si Familiei - Publicata in MO nr.147/27
feb.2002
• Hotararea Guvernului nr. 511/07.04.2004 pentru modificarea si
completarea Normelor metodologice privind etichetarea alimentelor, prevazute in
anexa nr. 1 la HG nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor, publicat in MO nr.
348/21.04.2004.
• Hotararea Guvernului nr. 1719/14.10.2004 pentru modificarea si
completarea HG
nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor, publicata in MO nr.
1014/03.11.2004.
• Ordin comun nr. 438/295/2002 pentru aprobarea Normelor privind
aditivii alimentari destinati utilizarii in produsele alimentare pentru consum
uman, elaborat de Ministerul Sanatatii si Familiei si Ministerul Agriculturii,
Alimentatiei si Padurilor - Publicat in MO nr.722/3.10.2002 Nr. 722 bis/
• Ordin comun nr. 62/103/2004, , pentru modificarea si completarea
Ordinului nr.
438/295/2002 pentru aprobarea Normelor privind aditivii alimentari destinati
utilizarii in produsele alimentare pentru consum uman, elaborat de Ministerul
Sanatatii si Familiei si Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor - publicat in
MO nr.176/06.04.2004
• Ordin comun nr.83/90/2002 pentru aprobarea Normelor privind aromele
utilizate in alimente si sursele materiale pentru producerea lor , elaborat de
Ministerul Sanatatii si Familiei si Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor -
Publicat in MO nr.250 din
15.0
4.20
02
• Ordin comun nr. 185/153/2002 pentru aprobarea Normelor privind

22
solventii de extractie utilizati in producerea alimentelor si a ingredientelor
alimentare, elaborat de Ministerul Sanatatii si Familiei si Ministerul
Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor - Publicat in MO nr.265 din 19.04.2002
• Ordin comun nr.84/91/2002 pentru aprobarea Normelor privind nivelele
maxime pentru anumiti contaminanti in produsele alimetare, elaborat de
Ministerul Sanatatii si Familiei si Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor
- Publicat in MO nr.255 din
10.0
4.20
02
• Ordin comun nr.1201/2003/106/2004, privind completarea
Ordinului nr.84/91/2002 pentru aprobarea Normelor privind nivelele
maxime pentru anumiti contaminanti in produsele alimetare, elaborat de
Ministerul Sanatatii si Familiei si Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor,
publicat in MO nr.142/17.02.2004

23
• Ordin comun nr.485/292/2004, privind completarea Ordinului
nr.84/91/2002 pentru aprobarea Normelor privind nivelele maxime pentru
anumiti contaminanti in produsele alimetare, elaborat de Ministerul Sanatatii si
Familiei si Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, publicat in MO
nr.454/20.05.2004,
• Ordin comun nr.1215/2003/117/2004, , privind completarea
Ordinului nr.84/91/2002 pentru aprobarea Normelor privind contaminantii
din alimente, publicat in MO nr.165/25.02.2004
• Horarare de Guvern 1197/2002 pentru aprobarea Normelor privind
materialele si obiectelor care vin in contact cu alimentele, elaborata de
Ministerul Industriei si Resurselor, Ministerul Sanatatii si Familiei si
Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, - Publicata in MO
nr.883/07.12.2002
• Horarare de Guvern nr.512/17.04.2004, , pentru modificarea si
completarea HG nr.1197/2002 pentru aprobarea Normelor privind materialele
si obiectelor care vin in contact cu alimentele, elaborata de Ministerul
Industriei si Resurselor, Ministerul Sanatatii si Familiei si Ministerul
Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, publicata in MO nr.375/29.04.2004
• Ordinul comun nr. 179/154/9/2003 al MSF, MAAP si ANPC privind
regimul de comercializare a produselor prezentate ca miraculoase, precum si
a unor produse alimentare, in scopul protejarii vietii, sanatatii, securitatii si
intereselor economice ale consumatorilor
• Hotarare de Guvern nr. 1198/2002 pentru aprobarea Normelor privind
igiena produselor alimentare, elaborata de Ministerul Sanatatii si Familiei
si Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor - publicat in MO nr.866 din
02.XII.2002
• Ordin comun nr. 932/649/2002 pentru aprobarea Normelor privind
fabricarea, transportul, depozitarea, comercializarea si controlul temperaturii
alimentelor congelate rapid destinate consumului uman, elaborat de
Ministerul Sanatatii si Familiei si Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si
Padurilor - publicat in MO nr. 86/11.02.2003
• Hotararea Guvernului nr.1196/2002 pentru aprobarea Normelor privind
controlul oficial al alimentelor, elaborat de Ministerul Sanatatii si Familiei si
Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor - publicata in MO nr.
819/13.11.2002
• Ordin comun nr. 387/251/2002 pentru aprobarea Normelor privind
alimentele cu destinatie nutritionala speciala, elaborat de Ministerul Sanatatii si
Familiei si Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor - publicat in MO nr.
926/18.12.2002
• Ordin comun nr. 388/252/2002 pentru aprobarea Normelor privind
fixarea nivelului maxim de acid erucic in uleiuri si grasimi destinate consumului

24
uman precum si in produsele alimentare cu adaos de uleiuri si grasimi, elaborat
de Ministerul Sanatatii si Familiei si de Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si
Padurilor - publicat in MO nr.
532/14.0
6.2002
• Ordin comun nr. 855/98/2002 pentru aprobarea Normelor privind
alimentele si ingredientele tratate cu radiatii ionizante elaborat de Ministerul
Sanatatii si Familiei, Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, Comisia
Nationala pentru Controlul Activitatilor Nucleare - publicat in MO nr.
281/25.04.2002

25
• Ordin comun nr.856/112/2002 pentru aprobarea Normelor privind
alimentele si furajele contaminate radioactiv dupa un accident nuclear sau alta
situatie de urgenta radiologica elaborat de Ministerul Sanatatii si
Familiei, Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor si
Comisia Nationala pentru Controlul Activitatilor Nucleare - publicat in MO nr.
297/07.05.2002
• HG nr.473/01.04.2004, publicata in MO nr.348/21.04.2004, privind
modificarea HG 568/2002 privind iodarea universala a sari destinata consumului
uman, publicata in MO nr.407/06.12.2002
• HG nr. 473/01.04.2004 pentru modificarea HG nr. 568/2002, privind
iodarea universala a sarii, publicata in MO nr. 348/21.04.2004.

Legislatie care se aplica pe verticala in

domeniile: Domeniul lapte si produse

lactate
• Ordinul comun nr. 524/958/8/2003 al MAAP, MSF si ANPC pentru
aprobarea Normei privind denumirile sub care sa vand si conditiile de
calitate ale grasimilor tartinabile destinate comercializarii - MO 141/5.III.2003
• Ordin comun nr. 521/832/321/2003 al MAPAM, MS si ANPC pentru
aprobarea Normei privind definirea, denumirile sub care se vand, etichetarea si
conditii de calitate ale unor sortimente de lapte conservat, partial sau
total deshidratat, destinate consumului uman - MO 665/19.IX.2003
• Ordinul comun nr.127/301/2001 pentru aprobarea Normelor cu privire la
natura, continutul si etichetarea lactoproteinelor (cazeine si cazeinati)
destinate consumului uman, elaborat de Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si
Padurilor si Ministerul Sanatatii si Familiei - Publicat in Monitorul Oficial nr.
615/28.09.2001
• Ordin comun nr. 544/843/2003 al MAPAM si MS pentru aprobarea
Normelor cu privire la metodele de prelevare si de analiza pentru tipurile de
cazeina si cazeinati - MO 662/18.IX.2003
• Ordin comun nr. 515/824/320/2003 al MAPAM, MS si ANPC pentru
aprobarea Metodelor de prelevare probe in vederea efectuarii analizelor
chimice pentru controlul laptelui conservat si a metodelor de analiza pt.
anumite sortimente de lapte conservat partial sau total deshidratat, destinate
consumului uman - MO 667/22. IX.2003
• Ordinul comun nr. 230/76/457/2002 pentru aprobarea Normei cu
privire la denumirile de vanzare si conditii de calitate pentru laptele de

26
consum destinat comercializarii elaborat de Ministerul Agriculturii, Alimentatiei
si Padurilor, Ministerul Sanatatii si Familiei si Autoritatea nationala pentru
Protectia Consumatorilor - Publicat in MO nr.694/23.09.2002.
• Ordinul comun nr. 76/113/64/2004 pentru aprobarea Normelor de
aplicare a metodelor de analiza chimica, fizica, microbiologica si de evaluare
senzoriala a laptelui si produselor lactate si descrierea unora dintre metodele
respective, publicat in MO nr.
421/11.0
5.2004

27
Domeniul carne si produse din
carne
• Ordinul comun nr. 206/447/86/2002 pentru aprobarea Normelor cu
privire la comercializarea carnii de pasare elaborat de Ministerul Agriculturii,
Alimentatiei si Padurilor, Ministerul Sanatatii si Familiei si Autoritatea
nationala pentru Protectia Consumatorilor. Publicat in MO nr.699/24.09.2002
• Ordin comun nr.494/859/138/2002 pentru aprobarea Normelor cu
privire la comercializarea carnii de porc destinata pentru consum,
elaborat de Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, Ministerul
Sanatatii si Familiei si Autoritatea nationala pentru Protectia Consumatorilor,
publicat in MO nr.906/13.12.2002.
• Ordinul nr. 679/24.09.2004 privind modificarea ordinului comun
206/447/86/2002 pentru aprobarea Normelor cu privire la comercializarea
carnii de pasare, publicat in MO nr. 966/21.10.2004.

Domeniul peste si produse

din peste
• Ordinul nr. 122/1999 pentru aprobarea simbolurilor societatilor
comerciale cu activitate in productia de conserve alimentare destinate
consumului uman, ambalate in recipiente metalice si a numerelor de ordine ale
grupelor si sortimentelor de conserve alimentare, publicat in MO nr. 9
bis/12.01.2000.

Domeniul morarit
panificatie
• Ordinul comun nr. 250/531/83/2002 pentru aprobarea Normei cu
privire la fabricarea, continutul, ambalarea, etichetarea si calitatea fainii de
grau destinata comercializarii pentru consum uman elaborat de Ministerul
Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, Ministerul Sanatatii si Familiei si
Autoritatea nationala pentru Protectia Consumatorilor - Publicat in MO
nr.808/07.11.2002
• Ordinul comun nr. 545/832/328/2003 al MAPAM, MS si ANPC pentru
modificarea Ordinului nr. 250/531/83 pentru aprobarea Normei cu privire la
fabricarea, continutul, ambalarea, etichetarea si calitatea fainii de grau
destinate comercializarii pentru consum uman

Domeniul legume
fructe

28
• Legea nr. 312/2003 privind producerea si valorificarea legumelor de
camp, publicata in MO nr. 537/25.07.2003
• Hotararea Guvernului nr. 1614/2003 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 312/2003 privind producerea si
valorificarea legumelor de camp, publicata in Mo nr. 58/23.01.2004
• Legea nr. 348/2003, Legea Pomiculturii, publicata in MO nr.
541/28.07.2003

29
• Hotararea Guvernului nr. 156/2004 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii Pomiculturii, publicata in Mo nr. 149/19.02.2004
• Ordin comun nr. 510/768/319/2003 al MAPAM, MS si ANPC pentru
aprobarea Normelor cu privire la natura, compozitia, fabricarea si etichetarea
sucurilor de fructe si alte produse similare destinate consumului uman - MO
660/17.IX.2003
• Ordin comun nr. 523/808/351/2003 al MAPAM, MS si ANPC pentru
aprobarea Normelor cu privire la natura, continutul, fabricarea si etichetarea
gemurilor, jeleurilor si marmaladelor de fructe, precum si piureului de
castane indulcit destinate consumului uman - MO 755/5.XI.2003
• Ordin comun nr. 362/670/107/2002 pentru aprobarea Normelor cu
privire la continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea,
marcarea si pastrarea bulionului si pastei de tomate
elaborat de Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, Ministerul
Sanatatii si Familiei si Autoritatea nationala pentru Protectia Consumatorilor
Publicat in MO nr.774/24.10.2002
• Ordin comun nr. 359/671/137/2002 pentru aprobarea Normelor cu
privire la natura, continutul , fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea,
marcarea si pastrarea sucurilor de legume elaborat de Ministerul
Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, Ministerul Sanatatii si Familiei si
Autoritatea nationala pentru Protectia Consumatorilor
• Ordinul comun nr. 378/865/228/2004 al MAPDR, MS si ANPC pentru
aprobarea Normei cu privire la natura, continutul, fabricarea, calitatea,
ambalarea, etichetarea, marcarea, depozitarea si transportul
maslinelor de masa, publicat in MO
nr.945/15.10.2004.
• Ordinul comun nr. 379/867/227/2004 al MAPDR, MS si ANPC pentru
aprobarea Normei cu privire la natura, continutul, fabricarea, calitatea,
ambalarea, etichetarea, marcarea, depozitarea si transportul morcovilor in conserva,
• Ordinul comun nr. 380/864/226/2004 al MAPDR, MS si ANPC pentru
aprobarea Normei cu privire la natura, continutul, fabricarea, calitatea,
ambalarea, etichetarea, marcarea, depozitarea si transportul castravetilor
• Ordinul comun nr. 381/866/229/2004 al MAPDR, MS si ANPC pentru
aprobarea Normei cu privire la natura, continutul, fabricarea, calitatea,
ambalarea, etichetarea, marcarea, depozitarea si transportul ciupercilor
conservate si al produselor derivate din ciuperci, publicat in MO
nr.896/01.10.2004.
• Ordinul comun nr. 382/868/230/2004 al MAPDR, MS si ANPC pentru
aprobarea Normei cu privire la natura, continutul, fabricarea, calitatea,
ambalarea, etichetarea, marcarea, depozitarea si transportul tomatelor in
Transmise la MO pentru publicare

30
• Ordinul nr. 770/1472/317/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul caiselor in conserva.

31
• Ordinul nr. 771/1473/324/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul produsului “Mazare rehidratata in conserva”.
• Ordinul nr. 772/1474/325/ pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul produsului “Mazare verde in conserva”.
• Ordinul nr. 773/1492/326/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul fasolei pastai in conserva.
• Ordinul nr. 774/1475/318/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul prunelor in conserva.
• Ordinul nr. 775/1476/319/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul ananasului in conserva.
• Ordinul nr. 776/1493/320/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul produsului “Zmeura in conserva”.
• Ordinul nr. 777/1494/321/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul amestecului de fructe in conserva.
• Ordinul nr. 778/1495/327/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul sparanghelului in conserva.
• Ordinul nr. 779/1496/322/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul capsunilor in conserva.
• Ordinul nr. 780/1497/323/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul perelor in conserva.
• Ordinul nr. 781/1477/316/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul piersicilor in conserva.
• Ordinul nr. 871/1586/346/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul piersicilor deshidratate.
• Ordinul nr. 872/1594/353/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul ciupercilor deshidratate.
• Ordinul nr. 873/1593/350/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la

32
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul stafidelor.

33
• Ordinul nr. 874/1592/351/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul legumelor radacinoase deshidratate.
• Ordinul nr. 875/1591/352/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul merelor deshidratate.
• Ordinul nr. 876/1585/347/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul cepei deshidratate.
• Ordinul nr. 877/1590/354/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul “Broccoli congelate’.
• Ordinul nr. 878/1589/356/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul mazarei verzi congelate.
• Ordinul nr. 879/1588/355/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul piureului de mere conservat.
• Ordinul nr. 880/1587/349/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul porumbului zaharat in conserva.
• Ordinul nr. 881/1595/348/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul mandarinelor in conserva.
• Ordinul nr. 974/1750/365/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul conopidei congelate.
• Ordinul nr. 975/1749/364/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul verzei de Bruxelles congelate.
• Ordinul nr. 977/1746/367/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul spanacului congelat.
• Ordinul nr. 976/1747/363/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul fasolei pastai congelate.
• Ordinul nr. 978/1748/368/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul cartofilor prajiti congelati.
• Ordinul nr. 972/1752/359/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la

34
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul morcovilor congelati.

35
• Ordinul nr. 973/1751/366/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul porumbului congelat.
• Ordinul nr. 971/1745/358/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul capsunilor congelate.
• Ordinul nr. 970/1753/361/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul zmeurei congelate.
• Ordinul nr. 969/1754/362/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul piersicilor congelate.
• Ordinul nr. 979/1765/360/2004 pentru aprobarea Normei cu privire la
natura, continutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea,
depozitarea si transportul afinelor congelate.

Domeniul uleiuri si grasimi

vegetale

• Ordinul comun nr. 454/917/22/2002 pentru aprobarea Normelor cu

privire la natura, continutul, originea, fabricarea, ambalarea, etichetarea,
marcarea, pastrarea si calitatea uleiurilor vegetale, grasimilor
tartinabile si a maionezelor, destinate
comercializarii pentru consumul uman, elaborat de Ministerul Agriculturii,
Alimentatiei si Padurilor, Ministerul Sanatatii si Familiei si Autoritatea
nationala pentru Protectia Consumatorilor - Publicat in MO nr.372/3.06.2002
• Ordin comun nr. 495/997/10 MAAP/MSF/ANPC pentru modificarea
Ordinului nr.
454/917/2002 privind uleiurile vegetale, grasimile tartinabile si maionezele
pentru consumul uman - publicat in MO nr. 181/24.03.2003

Domeniul zahar si produse

zaharoase

• Ordin comun 269/453/81/2003 al MAAP/MSF/ANPC cu privire la

natura, continutul, originea, etichetarea, marcarea unor zaharuri destinate
consumului uman - MO 419/16.VI.2003
• Ordin comun nr. 335/714/ 318/2003 al MAPAM, MS si ANPC pt.
aprobarea Normelor cu privire la natura, continutul, originea, fabricarea,

28
etichetarea si marcarea unor produse din cacao si ciocolata destinate
consumului uman - MO 661/18.IX.2003
• Ordinul comun nr. 126/302/2001 pentru aprobarea Normelor cu privire
natura, continutul si etichetarea extractelor de cafea si cicoare, elaborat
de Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor si Ministerul Sanatatii si
Familiei - Publicat in Monitorul Oficial nr. 582/17.09.2001

29
• Ordin comun nr. 522/789/317 MAPAM, MS si ANPC pentru aprobarea
Normelor privind denumirea, descrierea, definirea, caracteristicile si
calitatea mierii
- MO
650/12.I
X.2003

Domeniul bauturi
spirtoase
• Ordin comun nr. 268/441/117/2003 al MAAP/MSF/ANPC pentru
aprobarea
Normelor privind definirea, descrierea si prezentarea bauturilor spirtoase
- MO
573/11.
XI.2003
• Ordinul comun nr. 847/1532/357/2004 pentru modificarea si
completarea Ordinului nr. 268/441/117/2003 pentru aprobarea Normelor privind
definirea, descrierea si prezentarea bauturilor spirtoase, transmis la MO pentru
publicare

Domeniul vin si produse

din vin
• Legea nr. 244/2002 – Legea viei si vinului in sistemul organizarii
comune de piata, publicata in MO nr. 333/20.05.2002
• Hotararea Guvernului nr. 1134/2002 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Legii viei si vinului in sistemul organizarii comune
de piata, publicata in MO nr. 1134/10.10.2002
• Ordinul comun nr. 145/270/59/2002 pentru aprobarea Normelor cu
privire la natura, continutul, originea, fabricarea, ambalarea, etichetarea,
marcarea si calitatea vinurilor aromatizate, bauturilor aromatizate pe baza de vin
si a cocteilurilor aromatizate din produse vitivinicole destinate comercializarii
pentru consumul uman, elaborat de Ministerul Agriculturii, Alimentatiei si
Padurilor, Ministerul Sanatatii si Familiei si Autoritatea Nationala pentru
Protectia Consumatorilor. Publicat in MO nr536/23.07.2002
• Ordinul nr.172/2004 MAPAM, privind aprobarea Listei cuprinzand
laboratoarele autorizate in vederea executarii de analize pentru vinurile si
celelalte bauturi pe baza de must si vin destinate exportului si pentru vinurile
cu denumire de origine controlata, precum si specialistii imputerniciti sa
semneze documentele de atestare a calitatii acestor produse destinate
exportului, publicat in MO nr.213/11.03.2004

30
• Ordin comun 232/313/130/2003 al MAAP/MSF/ANPC pentru
aprobarea Normelor cu privire la definirea, descrierea si prezentarea
Otetului si a Acidului acetic de calitate alimentara - MO 573/11.XI.2003
• Ordinul comun nr. 530/987/304/2004 pentru completarea
Ordinului nr.
232/313/130/2003 al MAAP, MS si ANPC pentru aprobarea Normelor cu
privire la definirea, descrierea si prezentarea otetului si a acidului acetic de
calitate alimentara, publicat in MO nr. 787/08.06.2004

Domeni
ul bere
• Ordin comun nr. 174/207/2003 al MAAP si MSF pentru aprobarea
Normei cu privire la conditiile de calitate ale orzului pentru fabricarea berii - MO
199/27.III.2003

31
Domeniul apa potabila si ape minerale
naturale
• Legea nr.458/2002 privind calitatea apei potabile, elaborata de
Ministerul Sanatatii si Familiei, cu avizul Ministerului Agriculturii, Alimentatiei
si Padurilor si al Ministerului Industriei si Resurselor - publicata in MO
nr.552/29.07.2002
• Ordin nr.273/2004 MS, publicat in MO nr.259/24.03.2004, pentru
aprobarea Normelor de igiena privind apele potabile imbuteliate, altele
decat apele minerale naturale.
• Hotarare de Guvern nr.760 pentru aprobarea Normelor tehnice de
exploatare si comercializare a apelor minerale naturale, elaborata de
Ministerul Industriei si Resurselor cu avizul Ministerului Sanatatii si
Familiei si Ministerului Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor Publicat in M.O.
495/25.08.2001

Domeniul acreditare agenti

economici
• Ordonanta Guvernului nr.42/1995 privind productia de produse
alimentare destinate comercializarii, publicata in Mo nr. 203/01 septembrie 1995
• Legea nr. 123/1995 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr.42/1995
privind productia de produse alimentare destinate comercializarii, publicata in
Mo nr. 293/19 decembrie 1995
• Ordin nr. 357/2003 al MAAP pentru aprobarea Regulamentului cu
privire la acordarea, suspendarea si retragerea(anularea) licentelor de
fabricatie agentilor economici care desfasoara activitati in domeniul productiei
de produse alimentare - MO
404/10.V
I.2003
• Ordinul nr. 541/2003 pentru aprobarea reprezentantilor
imputerniciti ai Ministerului Agriculturii, Padurilor, Apelor si Mediului sa
acorde licente de fabricatie agentilor economici care desfasoara activitati in
domeniul productiei de produse alimentare

Domeniul
import
• Ordin nr. 592/17.08.2004 privind stabilirea conditiilor speciale in care
se face importul de arahide originare, ori expediate din Republica Chineza,
publicat in MO nr.

30
859/20.09
.2004.
• Ordin nr. 591/17.08.2004 privind stabilirea masurilor speciale pentru
importul de fistic si anumite produse derivate din fistic, care provin din Iran sau
sunt expediate din Iran, publicat in MO nr. 859/20.09.2004.
• Ordinul nr.39/1072/592/216/2004 privind stabilirea conditiilor speciale in
care se face importul de arahide originare ori expediate din Republica
Populara Chineza, publicat in MO nr.859 din 20.09.2004, abroga Ordinul
nr.58/148/2004

31
• Ordinul nr.40/1071/591/217/2004 privind stabilirea masurilor speciale
pentru importul de fistic si de anumite produse derivate din fistic care provin din
Iran sau care sunt expediate din Iran, publicat in MO nr.859 din
20.09.2004, abroga Ordinul nr.292/206/2004.

Domeniul produse traditionale, indicatii geografice si denumiri de origine

protejate si atestate de specificitate

• Ordinul nr.212/2004 al MAPDR privind aprobarea Listei cuprinzand

indicatiile geografice si denumirile de origine protejate si recunoscute in Romania
pentru produse alimentare, publicat in MO nr. 313/08.04.2004.
• Ordinul nr.715/2004 pentru completarea Ordinului nr.212/2003 privind
aprobarea Listei cuprinzand indicatiile geografice si denumirile de origine
protejate si recunoscute in Romania pentru produse alimentare, publicat in MO
nr.921 din 11.10.2004
• Ordinul nr.214/2004 al MAPDR privind aprobarea Listei cuprinzand
denumirile geografice protejate si recunoscute in Romania pentru bauturi
spirtoase, publicat in MO nr. 352/22.04.2004.
• Ordinul nr.233/2004 al MAPDR pentru aprobarea Normelor privind
atestatele de specificitate pentru produsele agricole si produsele alimentare,
publicat in MO nr.
414/10.05
.2004.
• Ordinul nr.285/2004 al MAPDR pentru aprobarea Normelor privind
protectia denumirilor de origine si indicatiilor geografice ale produselor
agricole si produselor alimentare, publicat in MO nr. 414/10.05.2004.
• Ordinul nr.690/2004 pentru aprobarea Normei privind conditiile si criteriile
pentru atestarea produselor traditionale, publicat in MO nr.938 din 14.10.2004
• Ordin nr.956/2004 pentru aprobarea Regulamentului privind
conditiile de aprobare a organismelor de inspectie si
certificare a conformitatii indicatiilor geografice si denumirilor de origine ale
produselor agricole si produselor alimentare si a atestatelor de specificitate
pentru produsele agricole si produsele alimentare, transmis la MO pentru
publicare

Domeniul agricultura
ecologica
• Ordonanta de Urgenta nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare
ecologice, publicata in MO nr. 172/2000

32
• Hotararea de Guvern nr. 917/2001 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr. 34/2000 privind produsele
agroalimenatre ecologice publicata in MO nr. 640/2001
• Ordin nr. 417/2002 pentru aprobarea Regulilor specifice privind
etichetarea produselor agroalimentare ecologice publicat in MO nr. 778/2002
• Ordin nr. 721/2003 pentru aprobarea Regulilor privind importul si
exportul produselor agroalimentare ecologice publicat in MO nr. 701/2003

33
• Ordin nr. 527/2003 pentru aprobarea Regulilor privind sistemul de
inspectie si certificare si conditiile de acreditare a organismelor de
inspectie si certificare in agricultura ecologica publicat in MO nr. 613/2003
• Ordin nr. 88/2004 privind componenta nominala a Comisiei pentru
acreditarea organismelor de inspectie si certificare în sectorul de agricultura
ecologica pentru activitatea de inspectie si control al operatorilor pe teritoriul
României, publicat în MO nr.
11
1/
200
4

Domeniul
competitivitate
• Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 120/2002 privind aprobarea
Sistemului de sustinere si promovare a exportului cu finantare de la bugetul de
stat, publicata in MO nr. 727/04 octombrie 2002
• Hotararea Guvernului nr. 1557/2002 privind aprobarea
mecanismului de acordare a sprijinului financiar de la
bugetul de stat prin Programul de crestere a competitivitatii produselor
agroalimentare, publicata in Mo nr.19/15 ianuarie 2003
• Ordonanta Guvernului nr. 74/2004 pentru modificarea Ordonantei de
urgenta a Guvernului nr. 120/2002 privind aprobarea Sistemului de sustinere
si promovare a esportului cu finantare de la bugetul de stat, publicata in MO nr.
774/24 august 2004
• Hotararea Guvernului nr. 2206/2004 pentru modificarea HG 1557/2002
privind aprobarea mecanismului de acordare a sprijinului financiar de la
bugetul de stat prin Programul de crestere a competitivitatii produselor
agroalimentare, publicata in MO nr.
1234/21.12
.2004.

Domeniul depozitarii si gradarii semintelor de

consum

• Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 141/2002 privind

reglementarea depozitarii semntelor de consum, regimul certificatelor de
depozit pentru acestea si constituirea Fondului de garantare pentru
certificatele de depozit, publicata in MO nr.
828/18

34
noiembrie 2002
• Legea nr. 149/2003 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a
Guvernului nr.
141/2002, publicat in MO nr. 106/19 februarie
2003.
• Hotararea Guvernului nr. 82/2003 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului
nr. 141/2002, publicata in MO nr. 106/19 februarie 2003
• Hotararea Guvernului nr. 684/2003 pentru modificarea si completarea
Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonantei de urgenta a
guvernului nr.
141/2002, aprobate prin Hotararea Guvernului nr. 82/2003, publicata in MO nr.
444/23
iuni
e
200
3
• Ordinul comun MAAP si MF nr. 85/2003 privind aprobarea instructiunilor
pentru verificarea si certificarea conditiilor tehnice si financiare a depozitelor
pentru semintele de consum, publicat in MO nr. 130/27 februarie 2003

35
• Ordinul nr. 483/2003 privind aprobarea Regulamentului de organizare
si functionare a Comisiei pentru acordarea licentelor de depozit pentru
semintele de consum, publicat in MO nr. 570/08 august 2003
• Hotararea Guvernului nr. 1336/2002 privind instituirea Sistemului National
de
Gradare a Semintelor de Consum, publicat in MO nr. 888/09 decembrie
2002
• Hotararea Guvernului nr. 1114/2004 pentru completarea Hotararii Guvernului
nr.
1336/2002 privind instituirea Sistemului National de Gradare a Semintelor de
Consum, publicata in MO nr. 665/23.07.2004
• Ordinul nr. 2/2003 pentru aprobarea Manualului de
gradare

Domeniul
SAPARD
Se consulta
www.sapard.ro

CODEX ALIMENTARIUS

„Codex Alimentarius" reprezintă o colecţie de standarde, coduri de bună

practică, ghiduri şi aite recomandări. Unele din aceste texte sunt foarte
generale, altele sunt foarte specifice. Unele au de a face cu cerinţe detaliate
pentru un aliment sau grup de alimente, altele se preocupă de operaţii şi
managementul proceselor de producţie sau operării sistemelor guvernamentale
de reglementare pentru siguranţa alimentelor şi protecţia consumatorilor.
„Codex Alimentarius" are istoria sa. Astfel, între 1954-1958 Austria a
perseverat în crearea unui cod alimentar european sub denumirea de
„Codex Alimentarius Europaeus sau European Codex Alimentarius". în
1960, Conferinţa Regională FAO pentru Europa a susţinut oportunitatea unui
acord privind un minimum de standarde alimentare şi a invitat pe Directorul
General al Organizaţiei să susţină un program comun asupra standardelor
privind alimentele în Conferinţa FAO.
în 1961, Consiliul Codex Alimentarius European a adoptat o rezoluţie care
propunea ca activitatea sa privind standardele alimentare să fie preluată de
FAO şi OMS.
Tot în 1961, având suportul FAO, al Comisiei Economice pentru Europa
a Naţiunilor Unite (UNECE), a! Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi

36
Dezvoltare (OECD) şi al Consiliului Codex Alimentarius

37
Europaeus, Conferinţa FAO stabileşte Codex-ul Alimentarius şi hotărăşte
crearea unui program internaţional de standarde alimentare.
în 1961, Conferinţa FAO a decis stabilirea Comisiei
Codex Alimentarius şi a cerut aprobarea grabnica de către OMS a
programului comun FAO/OMS de standarde alimentare.
în 1962 are loc Conferinţa comună FAO/OMS de
standarde alimentare care cere Comisiei Codex Alimentarius
(aprobata cu această ocazie) să implementeze programul de standarde
alimentare comune FAO/OMS şi să creeze Codex Alimentarius.
în 1963,' OMS aprobă programul de standarde comun FAO/OMS
precum şi statutul Comisiei Codex Alimentarius.

• Ghiduri Codex care pot fi:

- Ghiduri Codex de principii care acoperă: adaosul de nutrimente esenţiale
în alimente; inspecţia şi certificarea produselor alimentare la import/export;
stabilirea şi aplicarea criteriilor microbiologice la alimente; conducerea
evaluării riscului microbiologic, analiza riscului alimentelor derivate din
aplicarea biotehnologiei moderne.
- Ghiduri codex interpretative care includ şi pe cele referitoare la
etichetare. La realizarea unui standard de produs se are în vedere
Manualul Procedural
ai Comisiei Codex Alimentarius (Procedural Manual of the Codex Alimentarius).
Un standard de produs trebuie să cuprindă:
Gama care include numele produsului alimentar pentru care se
aplică standardul şi, în cele mai multe cazuri, scopul pentru care este utilizat
produsul;
Descriere care include definiţia produsului (lor) inclusiv materia primă
din care derivă;
Compoziţia esenţială care include informaţii despre
compoziţia şi caracteristicile de identitate ale produsului
precum şi ingredientele obligatorii şi opţionale;
Aditivii alimentari: numele aditivilor, doza maximă permisa a fi introdusă;
Contaminanţii, limite pentru contaminanţii care pot fi admişi în produsul alimentar
Igiena, care face referire la Codul Codex de Practică Igienică (în toate
cazurile alimentele trebuie să nu conţină microorganisme patogene sau
toxinele
acestora)
Greutate şi capacitate cu referire la capacitatea recipientului şi
greutatea produsului scurs
Etichetare care se face cu respectarea Standardului General Codex
pentru
Etichetare şi Preambalarea alimentelor ■* Metode de analiză şi eşantionare
care

38
conţine o listă a metodelor de testare necesare pentru a proba că produsul alimentar
se conformează cerinţelor standardului.
Elaborarea unui standard a Comisiei Codex Alimentarius
Aşa cum este stipulat în statutul Comisiei Codex Alimentarius, unul din
principalele scopuri ale Comisiei este acela de a pregăti standarde alimentare şi de
a le publica în Codex Alimentarius.
Baza legală de lucru pentru pregătirea standardelor este
Manualul Procedura,! al Cornisiei Codex Alimentarius (Procedural
Manual of the Codex Alimentarius Commission).
Etapele de parcurs la realizarea unui standard Codex sunt prezentate în
figura 23.2:
□ Propunerea iniţială poate veni de la guvernele naţionale şi din cadrul unui
Comitet. Propunerea este discutată în cadrul Comitetului Codex respectiv şi apoi
este elaborat proiectul de standard care este discutat în cadrul Comitetului Codex.
□ Proiectul de standard este înaintat Comitetului executiv al Comisiei
Codex Alimentarius care este revăzut şi comparat faţă de criteriile şi priorităţile
stabilite de Comisie. Dacă Comitetul Executiv consideră că proiectul de standard
este corespunzător, Secretariatul Comitetului Executiv aranjează acest proiect de
standard şi îl trimite membrilor ţărilor ce fac parte din Comisie şi celorlalte părţi
interesate. După o nouă dezbatere la nivelul Comitetului, forma finală a proiectului
de standard se trimite Comisiei.
□ Comisia poate decide dacă proiectul de standard merge la finalizare, în
această etapă proiectul de standard trebuie aprobat şi de Comitetul pe probleme
generale care constată dacă acesta este în concordanţă cu Standardele
Codex Generale.
□ Proiectul aprobat de Comisie este trimis din nou membrilor statelor
membre în Comisie şi celorlalte părţi interesate pentru comentarii şi apoi este
finalizat de Comitetul Codex în cauză, după care este retrimis Comisiei pentru
adoptare.
După o nouă rundă de comentarii finale, Comisia adoptă proiectul care
devine Standard Codex, care este publicat de către Secretariatul Comitetului
Executiv. Acest standard publicat este adăugat la Codex Alimentarius.

39
 AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ Şl
PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR VERSUS AGENŢIA
NAŢIONALĂ PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR

Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa

Alimentelor este organ de specialitate al administraţiei publice centrale,
cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi coordonarea
Documentele care au stat la baza înfiinţării ANSVSA sunt
următoarele:
• HG 308/2004 completată de HG 1557/2007
• OG 42/2004 aprobată prin legea 215/2004 şi completată ulterior cu HG
130/2006 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale Sanitare
Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor
Organigrama Autorităţii este prezentată în figura 24.1. La nivel
judeţean, Autoritatea, este reprezentată
(conform art.3 din Hotărârea
1557/2004) de Direcţiile Sanitar-Veterinare şi pentru
Siguranţa Alimentelor (DSVSA), iar la nivel local de Circumscripţiile Sanitar
veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor. La nivel judeţean, structura
DSVSA este arătată în figura 24.2.
De menţionat că în subordinea ANSVSA funcţionează următoarele
instituţii publice cu finanţare de la buget şi personalitate juridică: Institutul de

40
Diagnostic şi Sănătate Animală

41
 Institutul pentru Controlul Produselor Biologice şi Medicamentelor de Uz
Veteri
nar
Institutul de Igienă şi Sănătate Publică Veterinară
Direcţiile Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Judeţene
Următoarele unităţi sunt fără personalitate juridică, dar sunt finanţate de la
buget:
Circumscripţiile Sanitar Veterinare zonale
Circumscripţiile Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor,
conform Regulamentului de organizare şi funcţionare exercită următoarele funcţii:
- de strategie, prin care se elaborează, în conformitate cu politica Guvernului şi
tendinţele pe plan internaţional, strategia în vederea asigurării şi garantării sănătăţii
animalelor, a sănătăţii publice, protecţiei animalelor, protecţiei mediului şi a
siguranţei alimentelor;
- de reglementare, prin care se asigură, în conformitate cu strategia adoptată,
realizarea cadrului juridic şi elaborarea reglementărilor specifice activităţilor din
domeniul veterinar şi al siguranţei alimentelor;
de administrare, prin care se asigură coordonarea şi gestionarea serviciilor pentru
care statul este responsabil, în domeniul veterinar şi al siguranţei alimentelor,
- de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului sau al Guvernului
României, reprezentarea pe plan intern şi extern, în domeniul său de activitate;
- de autoritate de stat, prin care se dispune şi se asigură supravegherea
şi controlul aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul său de activitate.
- coordonează activitatea de control în domeniul siguranţei şi calităţii
alimentelor, după modelul existent în ţările din Uniunea Europeană; coordonează
metodologic activitatea de control, testare şi expertizare a alimentelor, de la
producerea materiilor prime până la distribuirea către consumator;
- realizează şi valorifică bazele de date proprii prin colectarea, clasificarea,
corelarea, actualizarea permanentă, arhivarea şi diseminarea informaţiilor privind
monitorizarea avizelor şi a autorizaţiilor privind siguranţa alimentelor, acordate de
autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu, monitorizarea rezultatelor
acţiunilor de supraveghere şi control pentru siguranţa alimentelor, precum şi a
cadrului legislativ în domeniu, datele statistice şi datele privind procesul de
cercetare-dezvoltare; coordonează activitatea de formare, instruire şi perfecţio
reprezintă punctul naţional de contact şi coordonatorul la nivel naţional al
Sistemului Rapid de Alertă-
SRA;
- organizează un punct permanent de contact pe baza unui „telefon verde",
telefon de urgenţă de la care orice persoană fizică sau juridică poate obţine

42
informaţii obiective şi la care aceasta poate prezenta contestaţii în domeniul
siguranţei alimentelor.
în domeniul siguranţei alimentelor, ANSVSA are următoarele atribuţii (extrase din
Regulame
nt):
• elaborează şi implementează strategia şi legislaţia privind siguranţa alimentelor;
• elaborează norme pentru siguranţa alimentelor, aprobate prin ordin al preşedinte
• promovează şi coordonează elaborarea metodologiilor unitare de evaluare a
riscului în domeniul siguranţei alimentelor;
• realizează evaluarea riscului şi stabileşte măsurile ce se impun atunci când apare
o problemă majoră ce poate periclita sănătatea oamenilor;
• coordonează activităţile de elaborare a codurilor de bună practică şi alte
asemenea activităţi;
• coordonează metodologic activitatea de supraveghere şi control privind siguranţa
alimentelor, de la producerea materiilor prime până la distribuirea alimentelor către
consumator;
asigură coordonarea elaborării şi implementării politicilor guvernamentale în
domeniul siguranţei alimentelor şi al biotehnologiei; coordonează identificarea
specialiştilor în vederea participării la activităţile "Codex Alimentarius", precum şi la
activităţile organismelor şi organizaţiilor naţionale şi internaţionale în domeniul
specific de activitate; coordonează identificarea specialiştilor în
vederea participării la acţiunile organismelor şi organizaţiilor naţionale şi
internaţionale în domeniul standardizării şi calităţii alimentelor;
asigură supravegherea şi controlul privind respectarea condiţiilor generale din
domeniul alimentar, prin punerea în practică a unor măsuri specifice care să
conducă la diminuarea incidenţei şi la eliminarea bolilor transmisibile de la
animale la om;
îndeplineşte orice alte atribuţii în domeniul siguranţei alimentelor, precum şi în
domeniul reglementării alimentaţiei şi biotehnologiei; supraveghează şi monitorize
participă la activitatea de standardizare, gradare şi clasificare a produselor
agroalimentare, împreună cu celelalte instituţii abilitate;
• reprezintă punctul de contact şi ţine permanent legătura cu autorităţile pentru
siguranţa alimentelor, constituite la nivel naţional şi internaţional;
• elaborează şi promovează acte normative în domeniul sanitar-veterinar şi al
siguranţei alimentelor şi participă la promovarea reglementărilor în domeniul
calităţii alimentelor;
• elaborează programe naţionale în domeniul siguranţei alimentelor, împreună
cu celelalte instituţii abilitate;
• îndeplineşte, în domeniul siguranţei alimentelor, atribuţiile stabilite prin legislaţia
specifică.