ORGANIZAREA RAŢIONALĂ A

LOCURILOR DE MUNCĂ Şi PREVENIREA

RISCURILOR ÎN ACTIVITĂŢILE DE
MENTENANŢĂ

DE

MIHAI MOCHNACS

Rezumat: Lucrarea îşi propune o grupare sistematică a principalelor elemente care concură la realizarea unui
loc de muncă organizat raţional, cu elemente concrete privind prevenirea riscurilor în activităţile de mentenanţă.
În prezent, activităţile de mentenanţă sunt considerate printre cele mai riscante, deoarece echipamentele de
muncă defecte au de cele mai multe ori reacţii neprevăzute ce pot duce la accidentarea gravă a celor ce le
depanează.

Cuvinte cheie: organizare raţională, prevenire, mentenanţă

1. Introducere

Scopul pe care trebuie să şi-l propună conducătorul unui proces de producţie

este de a realiza o organizare raţională a locurilor de muncă din subordine.
Lucrarea îşi propune o grupare sistematică a principalelor elemente care concură
la realizarea unui loc de muncă organizat raţional, cu elemente concrete privind
activităţile de mentenanţă (întreţinere, retehnologizare, realizare de lucrări noi).
Se tratează organizarea locului de muncă, atât ca o componentă a atribuţiilor
conducătorilor nemijlociţi ai proceselor de producţie (maiştri, tehnicieni, subingineri,
ingineri), cât şi ca o modalitate de creştere a productivităţii muncii, deci de reducere a
duratei realizării lucrărilor şi de sporire a eficienţei economice a activităţilor.
Un conducător se poate afla în două tipuri de situaţii:
- când are sarcina să realizeze o lucrare cu caracter de noutate pentru
formaţia sa şi atunci el trebuie să proiecteze modul de organizare a execuţiei;
- când execută în mod curent unele tipuri de lucrări, şi atunci îşi propune să
îmbunătăţească organizarea existentă.
Ce obiective trebuie să aibă el în vedere ?
Acestea se pot defini astfel:
 să fie folosită în mod eficient forţa de muncă, deci să crească productivitatea
acesteia;
 să fie folosite optim mijloacele de muncă, acest lucru reflectându-se direct în
reducerea costurilor producţiei;
 să facă munca mai confortabilă prin: reducerea efortului fizic, îmbunătăţirea
condiţiilor de efectuare a acesteia, imprimarea unui caracter mai uman relaţiei om-
muncă. Acest din urmă obiectiv devine şi mai important pe măsură ce vârsta limită
pentru pensionare creşte şi se doreşte ca pe durata cât lucrătorul este în activitate să
dovedească şi capacitate fizică şi intelectuală în realizarea sarcinilor. În plus, adesea
contractul colectiv de muncă protejează salariaţii peste 50 ani (femei) sau 55 ani

ag. 1
(bărbaţi) faţă de desfacerea contractului de muncă.
 să gândească măsuri care sunt compatibile cu resursele unităţii, deci cu şanse de
aplicare.
O acţiune coordonată la nivelul filialelor, al secţiilor, pentru organizarea
raţională a locurilor de muncă, poate conduce, prin însumarea rezultatelor obţinute la
nivelul fiecăreia, la efecte semnificative pe ansamblu. Pentru aceasta, un rol deosebit îl
au nu numai conducătorii proceselor de producţie, dar şi sugestiile, propunerile făcute
de lucrători (este o practică permanentă în întreprinderile japoneze).
Un alt aspect, deloc neglijabil, este legat de evoluţia organizării sindicatelor
care, dacă într-o primă etapă au avut ca obiective prioritare problemele salariale, într-
un viitor apropiat se vor concentra şi pe alte probleme, printre care cerinţele adresate
administraţiei referitoare la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, la dotarea
corespunzătoare pentru realizarea unei munci eficiente.

2. Locul de muncă - definire, elemente componente

Locul de muncă reprezintă o zonă (spaţiu, teritoriu) înzestrată cu tot ce este

necesar (maşini, scule, materiale, piese etc.) pentru realizarea unei lucrări sau a unui
complex de lucrări de către un executant individual sau colectiv (echipa).
Procesele de producţie sunt destul de diferite între ele ca scop (întreţinere,
reparaţie, retehnologizare, obiectiv nou), ca tehnologie (execuţie prin prelucrări
mecanice, sudură, lăcătuşerie, etc) sau ca teritoriu de desfăşurare (pe o suprafaţă
restrânsă - locul de muncă al strungarului, pe o zonă mai mare - reparaţia unui perete
al cazanului sau revizia/reparaţia unei staţii de transformare, pe faze întinse - reparaţia
unei linii electrice, execuţia unui baraj etc.)
Cu toate aceste diferenţe şi particularităţi, fiecarui loc de muncă îi sunt specifice
patru elemente componente:
· mijloacele de muncă, compuse din totalitatea instrumentelor care se interpun
între om şi obiectul muncii; aceste mijloace pot fi de o complexitate mai mare (maşini-
unelte, instalaţii de ridicat, maşini de transport etc.) sau mai redusă (scule universale,
scule şi dispozitive specifice tehnologiei, aparate de măsurat şi control etc);
· obiectele muncii, respectiv componenta asupra căreia se acţionează pentru a-i
schimba forma, performanţele etc.; obiecte ale muncii pot fi: o bucată de material pe
care un strungar o transformă într-o piesă, un reductor căruia un lăcătuş îi înlocuieşte
piesele uzate, un complex de materiale - beton, oţel beton, confecţii metalice - care pot
fi transformate într-un baraj etc.;
· forţa de muncă, cea care prin intermediul mijloacelor de muncă acţionează
asupra obiectelor muncii pentru a se atinge scopul propus într-un anumit loc de muncă;
forţa de muncă poate fi mai mult sau mai puţin calificată, compusă din unul sau mai
mulţi executanţi, de aceeaşi meserie sau cu meserii diferite;
· condiţiile generale de muncă, definite de acele caracteristici pe care le impune o
bună desfăşurare a muncii (iluminat, temperatură, zgomot, prevenirea riscurilor de
accidente etc.).
 3. Analiza elementelor componente ale locului de muncă

Analiza mijloacelor de muncă

Analiza mijloacelor de muncă de mare complexitate (mecanizare)
Mijloacele de muncă de mare complexitate sau, în unele situaţii, marea mecanizare au
un rol determinant în procesele de producţie (de exemplu un strung, un transformator
de sudură, un pod rulant, o automacara etc.).
Prezenţa acestora la un loc de muncă presupune analiza următoarelor aspecte :
dotarea locului de muncă, amplasarea utilajelor, alimentarea cu energie, menţinerea
utilajelor în stare de funcţiune, stabilirea traseelor de deplasare,calitatea utilajelor.
 Dotarea locului de muncă. Un nivel de productivitate sporit presupune şi o
dotare cu utilaje performante (pentru producţie) sau o mecanizare complexă (pentru
reparaţii, lucrări noi etc.). Analiza dotării trebuie facută ţinând seama de:
- natura operaţiilor de executat la locul de muncă;
- dotarea existentă şi posibilitatile de suplimentare (ca număr, tip, performanţe);
- volumul lucrărilor de realizat (frecvenţa utilizării, gradul de încărcare etc.);
- costurile pe care le presupune o înlocuire a dotării actuale sau o completare a
acesteia, sub aspectul investiţiei iniţiale şi al costurilor de exploatare şi întreţinere.
Desigur, valorile maşinilor, instalaţiilor sunt astăzi semnificative, iar resursele de
finanţare limitate; cu toate acestea, calculele economice pot demonstra oportunitatea
acţiunilor (înlocuire, completare) chiar în condiţiile obţinerii de surse prin creditare şi
cu dobânzi mari.
 Amplasarea utilajelor. Analiza trebuie să se refere la:
- folosirea economică a suprafeţei atelierelor, terenului etc.;
- existenta spaţiilor pentru efectuarea întreţinerii şi reparaţiilor;
- asigurarea spaţiilor impuse de securitatea muncii, norme ISCIR etc.;
- desfăşurarea comodă şi fără riscuri a procesului de producţie (de ex.: vizibilitate
pentru cei care le manevrează, sisteme de comunicaţii etc.);
- satisfacerea întregii zone a locului de muncă unde procesul tehnologic impune
utilizarea lor (de ex.: nu este permisă amplasarea unor instalaţii de ridicat dezaxate faţă
de utilajele ce ar trebui manevrate sau a căror deplasare nu satisface execuţia lucrărilor
în punctele extreme).
 Alimentarea cu energie. Sursele frecvente de energie sunt de natură electrică, dar
pot fi şi combustibili (pentru mijloace de transport, automacarale, buldozere etc.) sau
aer comprimat (pentru lucrări sub apă, în subteran etc.).
Alimentarea cu energie presupune asigurarea unei surse corespunzatoare atât din
punct de vedere calitativ (tensiune, tip de combustibil, presiune a aerului comprimat)
cat şi cantitativ (putere, masă, debit).
 Menţinerea utilajelor în stare de funcţiune. Dotarea existentă sau de viitor
impune luarea măsurilor adecvate de mentenanţă:
- stabilirea operaţiilor de întreţinere, a personalului executant şi a materialelor
necesare;
- existenţa formaţiilor pentru realizarea reviziilor tehnice, a reparaţiilor planificate şi a
celor accidentale;
- un sistem de coordonare a activităţilor între cei care utilizează mijloacele şi cei care
le întreţin sau le repară (planificarea reviziilor, a reparaţiilor, emiterea
comenzilor, stabilirea imobilizărilor şi a cheltuielilor etc.).
 Stabilirea traseelor de deplasare. Aceasta se referă la utilajele deplasabile pe
drumuri de acces (mijloace de transport, automacarale, electrocare, motostivuitoare
etc.). Analiza vizeaza alegerea traseelor nepericuloase şi mai scurte (economice), a
locurilor de parcare, de alimentare cu carburanţi etc.
 Calitatea utilajelor. Aceasta poate fi privită din mai multe puncte de vedere:
- al asigurării unei anumite disponibilităţi (opriri planificate sau accidentale în anumite
limite);
- al asigurării unui climat ergonomic pentru personalul ce deserveşte utilajul sau
maşina, dar şi pentru cel care se află în zona de lucru (nivel de noxe, zgomot etc.).
Analiza mijloacelor de muncă de mică mecanizare
Fiecărei meserii şi fiecărui gen de lucrare îi sunt specifice anumite scule,
dispozitive, aparate (numite adesea şi mijloace de mică mecanizare). Analiza acestora
la un loc de muncă se referă la: înzestrarea cu scule, dispozitive şi aparate, depozitarea
sculelor, concepţia şi construcţia sculelor /dispozitivelor.
 Înzestrarea cu scule, dispozitive, aparate. Acesta este un element esenţial al
analizei, deoarece practica demonstrează numeroase abateri de la o dotare
corespunzătoare pentru operaţiile de executat (lipsa de scule/dispozitive şi aplicarea de
metode de lucru improvizate, dotare uzată moral sau fizic).
Analiza dotarii trebuie să ţină seama de lucrările de executat şi de frecvenţa lor
(ultimul aspect influenţează numărul de scule de acelaşi tip).
Trebuie analizate şi aspectele conexe: sursele de alimentare cu energie
(electrică, pneumatică, combustibil) şi sistemul de întreţinere şi reparaţie.
 Depozitarea sculelor. Situaţiile sunt diverse: scule păstrate de fiecare salariat,
scule comune echipelor, scule păstrate şi distribuite de magazii ale secţiilor. O
problemă comună este legată de securitatea sculelor (multiplele utilizări şi în afara
unităţii fac posibilă înstrăinarea lor). Este necesară asigurarea unor condiţii materiale
specifice de depozitare.
 Concepţia şi construcţia sculelor/dispozitivelor. Analiza trebuie să conducă la
concluzii clare privind utilizarea lejeră a lor şi în condiţii lipsite de riscuri de
accidente .
Analiza obiectelor muncii
În activităţile de reparaţii mai ales, în centralele electrice, dar şi pentru lucrările
de investiţii, volumul de obiecte ale muncii este semnificativ. Asigurarea lor la locul
de muncă pentru procesul de producţie comportă un consum mare de timp pentru
manipulări, precum şi existenţa mijloacelor de mecanizare pentru ridicat şi transportat.
Analiza se referă la câteva aspecte:
 aprovizionarea corespunzătoare a locului de muncă, ce presupune:
- determinarea specificaţiei de sortimente necesare lucrărilor;
- stabilirea cantităţilor pentru fiecare sortiment;
- identificarea momentelor de aprovizionare (pentru lucrările cu durată mai mare), din
considerente economice (blocarea unor fonduri cât mai reduse) şi de
depozitare.
 aducerea şi depozitarea la locul de muncă, analiză care se referă la:
- stabilirea mijloacelor de ridicare şi transport;
- folosirea de accesorii: palete, containere etc.;
- organizarea depozitării la locul de muncă (folosirea raţională a spaţiilor, număr
minim de manipulări etc.).
 degajarea locului de muncă, respectiv evacuarea produselor realizate (în cazul
atelierelor de confecţii, reparaţii de subansambluri) şi a deşeurilor (piese uzate, alte
materiale).
Analiza forţei de muncă
Forţa de muncă trebuie privită ca totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale
ale executanţilor. Analiza include următoarele aspecte:
 numărul de lucrători şi structura pe meserii (pentru locurile de muncă ce
implică participarea mai multor executanţi, a unei echipe) – ele se determină pe baza
consumului de muncă normat, a duratei impuse pentru realizarea lucrării, a spaţiului
de lucru, a procedeelor tehnologice folosite şi a succesiunii acestora;
 nivelul de calificare al executanţilor, care trebuie corelat cu complexitatea
lucrărilor de realizat – pentru a satisface acest deziderat este necesară o apreciere a
nivelului de calificare impus de lucrare şi o caracterizare a lucrărilor pe care le poate
executa un salariat încadrat într-o meserie şi aflat la un nivel de salarizare;
 capacitatea fizică şi psihică de muncă – trebuie realizată o corelare între efortul
fizic impus de lucrare şi capacităţile fizice ale executanţilor şi totodată trebuie avute în
vedere unele particularităţi psihice impuse de anumite lucrări (execuţie la înalţime sau
în spaţii înguste, grad mare de periculozitate etc.);
Precizare. Pentru multe locuri de muncă se impune, pe lângă controlul medical
periodic, şi testarea psihologjcă.
 stabilirea sarcinilor de lucru pentru fiecare executant – sarcinile fiecărui
executant derivă dintr-o fişă tehnologică sau, mai nou, dintr-o procedură operaţională;
Precizare. Pentru folosirea raţională a timpului de lucru, fiecare executant trebuie să
ştie ce are de realizat în strânsă coordonare cu acţiunile celorlalţi componenţi ai
echipei.
 metoda de muncă practicată – pentru îmbunătăţirea metodei de muncă se
utilizează tehnicile puse la dispoziţie de studiul metodelor de muncă (componentă a
studiului muncii); printre acestea menţionăm:
 analiza detaliată a procesului de producţie, care implică descompunerea
unei lucrări în faze: de transformare, de transport, de control, de aşteptare, de
depozitare; prin interpretarea critică a situaţiei existente pot rezulta:
- reducerea unor faze de transport;
- eliminarea unor aşteptări;
- cumularea unor operaţii la transformare;
 analiza executantului colectiv (echipa), metodă prin care, printr-o
înregistrare în timp a activităţilor fiecărui executant, se pot trage concluzii privind:
- gradul de ocupare (folosirea fondului de timp) pentru fiecare executant;
- diferenţele de încărcare între executanţi;
- intervalele de timp nefolosite;
depistând cauzele care duc la o utilizare necorespunzătoare a fondului de timp, se pot
stabili măsuri în consecinţă;
 analiza sistemului executant - maşină, când în procesul de producţie
există acest cuplu (de exemplu: strungar - strung; maşinist - buldozer etc.); această
analiză dă informaţii cu privire la stagnările din procesul de producţie şi la cauzele lor
(defecţiuni ale maşinii, intervenţie greoaie pentru remediere, nepregătirea sculelor
dispozitivelor de către executant etc.).
Analiza condiţiilor generale de muncă
Imaginea locului de muncă trebuie completată şi cu acele condiţii de ordin
general care pot conduce la realizarea lucrărilor (pentru care elementele expuse mai
înainte sunt rezolvate) cu o productivitate mai bună sau mai slabă. Aceste condiţii
generale se referă la:
 factori de ambianţă fizică: iluminat, microclimat (temperatură, umiditate etc.),
zgomot, factori meteorologici etc.; din analiza acestor factori rezultă măsuri ca:
îmbunătăţirea iluminatului local, echipament de protecţie deosebit etc. ;
 factori de ambianţă psihică: colorit, muzică, climat de muncă; dacă pentru tipul
de activitate în care se desfăşoară coloritul şi muzica nu sunt de luat în discuţie, în
schimb analizei relaţiilor de muncă dintre executanţi şi dintre aceştia şi şefi merită să i
se acorde atenţie;
 factori igienico-sanitari: condiţiile pentru schimbarea ţinutei (strada-lucru),
pentru servirea mesei, pentru igiena corporală, grupuri sanitare etc.;
 factori de risc: analiza riscurilor ce pot aparea la executarea lucrărilor specifice
locului de muncă trebuie să conducă la măsurile necesare pentru a preîntâmpina
posibilele accidente de muncă: măsuri de natură organizatorică (de ex. întocmirea
documentelor şi respectarea riguroasă a regulilor pentru admiterea la lucru în
instalaţii), de natură tehnică (de ex. folosirea dispozitivelor de scurtcircuit), de natură
educaţională (de ex. instruirea salariaţilor înainte de a începe lucrarea).

4. Etapele raţionalizării organizării locului de muncă

Fiecare conducător are în subordine mai multe locuri de muncă, a căror

organizare pune probleme diferite (unele comportă volum mare de muncă, altele
presupun condiţii grele, riscuri de accidente etc.)
În acţiunea sa de raţionalizare a organizării locurilor de muncă pe care le
conduce se impune parcurgerea mai multor etape.
Selectarea locului de muncă supus raţionalizării
În cadrul unei secţii (şantier), a unui atelier (lot) există o multitudine de locuri de
muncă. Într-un program de raţionalizare a organizării lor trebuie stabilită a ordine a
priorităţilor. Pentru aceasta se pot lua în consideraţie următoarele criterii:
 de ordin economic: locuri de muncă ce pot genera ştrangulări într-un flux al
producţiei, locuri de muncă unde este necesar consum mare de manoperă (slab
mecanizate), locuri de muncă cu întreruperi frecvente ale muncii (slaba organizare) sau
unde se aplică metode vechi de muncă;
 de ordin tehnic: locuri de muncă la care au survenit schimbări ale tehnologiei şi
dotării;
 de ordin social: locuri de muncă unde condiţiile sunt deosebit de grele (efort
fizic mare, microclimat special etc.), locuri de muncă unde se produc frecvente
accidente de muncă, cu fluctuaţie mare de personal sau acolo unde nu se îndeplinesc
normele de muncă (de acord sau regie).
Cunoaşterea organizării existente
 Pentru locul de muncă supus raţionalizării, şeful ierarhic al acelui loc de muncă
(de ex. maistrul) prezintă în detaliu elementele componente ale acestuia (vezi cap.3).
Ca modalităţi de prezentare se folosesc:
- schiţa de amplasare a diferitelor elemente;
- graficul detaliat al procesului de produţie;
- graficul executantului (individual, colectiv, executant - maşină);
- grafice de circulaţie (a materialelor, a executanţilor) etc.
Analiza critică a organizării existente
Această etapă constă în depistarea acelor componente ale locului de muncă
analizat care prezintă deficienţe.
Pentru a uşura munca celui care face analiza, se poate folosi o listă de control
("checklist").
Se recomandă totodată şi folosirea pentru analiză a metodei interogative.
Metoda presupune analiza, pentru orice lucrare, a celor cinci componente: obiectul
lucrării, executantul, locul, momentul şi modul în care se execută.
Metoda se bazează pe trei seturi de întrebări care se referă la cele cinci
componente amintite.
Întrebările vizează constatarea, analiza critică şi îmbunătăţirile ce se pot aduce.
Întrebările de constatare sunt urmatoarele: ce? cine? unde? când? cum?, cele de analiză
sunt: de ce? de ce acest executant? de ce în acest loc? de ce în acest moment? de ce în
acest mod?, cele de îmbunătăţire sunt: se poate face şi altceva? poate fi făcut de
altcineva ? se poate face în alt loc? în ce moment ? sau în alt mod?
Concluziile analizei se pot referi la: eliminarea operaţiei sau combinarea ei cu
altă operaţie, schimbarea executantului, a locului, momentului şi a modului de
execuţie.
Analiza critică trebuie să se finalizeze cu un pachet de măsuri, cu aplicare
imediată sau de viitor (dotări, documentaţii etc.).
Proiectarea şi aplicarea noii organizări
Integrarea măsurilor de îmbunătăţire în organizarea existentă va conduce la
derularea operaţiilor (lucrărilor) într-o nouă variantă, care se pune în practică imediat
sau eşalonat şi care trebuie însuşită de executanţi. Noutatea se poate referi la aspecte
variate ca: schimbarea numărului şi structurii executanţilor (ca meserie şi nivel de
calificare) modificarea dotării, a metodei de lucru, a ordinii operaţiilor, a repartizării
sarcinilor pe membrii echipei, a executării prealabile a unor operaţii (confecţionarea
unor componente etc.), modificarea spaţiilor de depozitare, a traseelor de mişcare etc.
Observaţie. După definirea noii organizări, inclusiv a unor corecţii rezultate din
practică, se impune şi o nouă măsurare a consumului de muncă.

5. Prevenirea riscurilor în activităţile de mentenanţă

Metodele de securitate şi sănătate în muncă au apǎrut din momentul în care

omul a început sǎ producǎ, adicǎ sǎ transforme elementele de mediu pentru a-şi
asigura existenţa.
Soluţiile gǎsite pentru protejarea lucrǎtorului au fost întotdeauna legate de
creşterea productivitǎţii sale.
Actualmente, în toatǎ lumea, securitatea şi sănătatea în muncă este o problemǎ
de stat, existǎ organisme statale de control şi îndrumare a activitǎţii preventive, este
instituitǎ obligaţia patronilor de a asigura securitatea şi sǎnǎtatea lucrǎtorilor, se
dezvoltǎ politici de prevenire cuprinzǎtoare şi coerente, care sǎ asigure mǎsuri
prioritare de protecţie intrinsecǎ şi colectivǎ faţǎ de cele individuale, s-a instituit
responsabilitatea lucrǎtorilor faţǎ de propria sǎnǎtate şi securitate şi a angajatorului în
acelaşi sens. Se prevede extinderea legii de securitate şi sǎnǎtate a muncii asupra altor
categorii sociale, de genul liber profesioniştilor şi personalului casnic.
Acţiunea eficientǎ privind micşorarea pânǎ la minimizare a riscurilor poate avea
loc numai dacǎ se descifreazǎ mecanismul intim de interacţiune al factorilor din
procesul muncii şi executant.
Activitatea de mentenanţă în acest moment este considerată una dintre cele mai
riscante activităţi şi pe drept cuvânt deoarece echipmentele de muncă atunci când
trebuiesc reparate nu mai funcţionează normal, apărând anomalii ce nu pot fi
prevăzute. În acest caz cei care “repară” aceste echipamente sunt supuşi la mai multe
riscuri decât lucrătorii care-şi desfăşoară activitatea pe acestea.
Ştiindu-se cǎ disfuncţiile apǎrute în cadrul sistemului de muncǎ la nivelul celor
4 componente (executant, sarcinǎ de muncǎ, mijloace de producţie, mediu de muncǎ)
au acţiune negativǎ asupra executantului, producând accidente şi îmbolnǎviri
profesionale, problema prevenirii producerii acestora se reduce la identificarea
pericolelor şi factorilor de risc şi la eliminarea, pe cât posibil, a acestora.
Nu întotdeauna unui factor de risc îi corespunde o mǎsurǎ de prevenire, ci este
posibil ca un factor de risc sǎ fie eliminat sau micşorat prin mai multe mǎsuri de
prevenire, sau printr-o singurǎ mǎsurǎ de prevenire sǎ fie eliminaţi mai mulţi factori de
risc, ce pot aparţine uneia sau mai multor componente ale sistemului de muncǎ.
Acţiunea de prevenire, care asigurǎ securitatea omului în procesul muncii, se
poate realiza numai ţinând cont de relaţia biunivocǎ dintre factorii de risc şi mǎsurile
de prevenire.
Rezultǎ cǎ minimizarea riscurilor se poate realiza numai prin aplicarea
mǎsurilor adecvate de securitate a muncii.
Mǎsurile de securitate a muncii, denumite şi mǎsuri de prevenire a accidentǎrii
şi îmbolnǎvirii profesionale, sunt modalitǎţi tehnice, organizatorice, igienico-sanitare
etc. de realizare a securitǎţii omului în procesul de muncǎ, prin eliminarea sau evitarea,
ori diminuarea acţiunii factorilor de risc asupra organismului uman.
Ele includ mǎsuri de prevenire a apariţiei riscurilor şi mǎsuri de protecţie
împotriva riscurilor, care la un loc formeazǎ barierele de securitate.
Mǎsurile de prevenire asupra apariţiei riscurilor sunt bariere ce izoleazǎ
evenimentul nedorit (accidentul sau îmbolnǎvirea profesionalǎ) de cauze, iar mǎsurile
de protecţie împotriva riscurilor reprezintǎ bariere de securitate ce izoleazǎ
evenimentul nedorit de efectele sale.
Mǎsurile de prevenire a riscurilor sunt bariere de securitate a cǎror aplicare
eliminǎ factorii de risc din sistemul de muncǎ sau factorii de substrat cauzal, în timp ce
mǎsurile de protecţie împotriva riscurilor sunt bariere de securitate prin a cǎror
aplicare se evitǎ sau se diminueazǎ acţiunea factorilor de risc prezenţi în sistemul de
muncǎ, asupra organismului uman.
Mǎsurile de prevenire a accidentelor şi/sau îmbolnǎvirilor profesionale sau
mǎsurile de protecţie a muncii, dupǎ natura lor pot fi: mǎsuri organizatorice, care
vizeazǎ factorul uman (executant şi sarcinǎ de muncǎ); mǎsuri tehnice, care se referǎ
în special la factorul material (mijloace de producţie şi mediu de muncǎ).
Mǎsurile organizatorice de prevenire a accidentelor de muncǎ şi/sau bolilor
profesionale sunt: examenul medical, examenul psihologic, instruirea personalului,
propaganda în domeniul S.S.M., organizarea adecvatǎ a activitǎţii şi locului de muncǎ.
Acestea vizeazǎ protecţia individualǎ şi colectivǎ.
Mǎsurile tehnice sunt cele cu care se realizeazǎ: protecţia intrinsecǎ, încǎ din
faza de proiectare, când se concep elementele materiale (mijloacele de producţie şi
mediul de muncǎ); protecţia colectivǎ, care se referǎ în special la intervenţii asupra
mediului de muncǎ, ce urmǎreşte izolarea executanţilor de factorii nocivi şi
împiedicarea contactului direct sau indirect dintre om şi elementul periculos; protecţia
individualǎ, care se referǎ la izolarea omului, cu mijloace individuale de protecţie de
factorul de risc, eliminând sau diminuând astfel acţiunea acestuia asupra organismului
uman.
Protecţia intrinsecǎ şi colectivǎ sunt prioritare în acţiunile de prevenire faţǎ de
protecţia individualǎ. De foarte multe ori, prin mǎsuri de protecţie intrinsecǎ sau
colectivǎ, se realizeazǎ şi protecţia individualǎ, dar nu întotdeauna este posibil acest
lucru.
Cea mai eficientǎ protecţie asupra executantului este protecţia intrinsecǎ, dar şi
cea mai costisitoare. Uneori nu este rentabilǎ şi eficientǎ obţinerea riscului zero prin
mǎsuri luate la proiectare, concepţie, execuţie, iar alteori nu este posibil tehnic sǎ se
realizeze acest lucru. Prezenţa executantului, cu un comportament imprevizibil în
sistemul de muncǎ, face ca accidentele sǎ se producǎ oricât de perfecţionate tehnic ar
fi mijloacele de producţie şi tehnologiile folosite. Doar înlocuirea totalǎ a
executantului uman prin automatizare şi robotizare ar face perfect utilǎ protecţia
intrinsecǎ prin eliminarea accidentelor, deoarece ar scoate omul din procesul muncii.
Şi acest lucru este limitat tehnic, deoarece nu este posibil, în prezent, ca
întreaga supraveghere şi toate deciziile din procesul muncii sǎ aparţinǎ sistemelor
artificiale, deci prezenţa omului nu poate fi eliminatǎ total, iar cât acesta existǎ în
sistemul de muncǎ, va exista şi un anumit risc rezidual. Riscurile reziduale, în cazul
automatizǎrii şi robotizǎrii înaintate, se referǎ la riscuri de contact (coliziune om –
maşinǎ, proiectare de piese, topituri, gaze etc.), şi riscuri legate de acţiunea
imprevizibilǎ a roboţilor.
În activităţile de mentenanţă, riscurile predominante sunt cele legate de
electrosecuritate şi cele mecanice.
Electrosecuritatea – cuprinde totalitatea metodelor şi mijloacelor de prevenire
a electrocutǎrii prin atingere directǎ sau indirectǎ a elementelor aflate în mod normal
sau accidental sub tensiune.
Protecţia împotriva electrocutǎrii prin atingere directǎ se realizeazǎ prin metode
şi mijloace organizatorice şi tehnice.
Mijloacele tehnice de electrosecuritate prin atingere directǎ a elementelor
normal sub tensiune sunt:
a) acoperirea cu materiale electroizolante, rezistente la solicitǎri fizice şi
chimice a elementelor electrice (piese, instalaţii, maşini şi echipamente);
b) închiderea în carcase şi învelişuri exterioare, rezistente la solicitǎri fizice şi
chimice, a echipamentelor sub tensiune;
 c) îngrǎdirea fixǎ sau mobilǎ, cu pereţi, plase, balustrade, care împiedicǎ
persoanele sǎ acceadǎ, direct sau prin intermediul unor elemente de lucru, în zonele cu
pericol electric;
d) amplasarea la distanţe de protecţie inaccesibile a pǎrţilor active ale izolaţiilor
electrice;
e) scoaterea de sub tensiune a echipamentului electric şi verificarea lipsei
tensiunii atunci când se executǎ intervenţii;
f) legarea la pǎmânt şi legarea în scurtcircuit a conductoarelor de fazǎ, dupǎ
scoaterea de sub tensiune şi verificarea lipsei tensiunii pentru a evita sarcinile
capacitive remanente, tensiunile induse şi apariţia accidentalǎ a tensiunii;
g) folosirea mijloacelor de protecţie electroizolante (cleşti, prǎjini, plǎci, folii,
pǎlǎrii, mǎnuşi, cizme, carcase, platforme, scule);
h) folosirea tensiunilor mici la alimentarea sculelor şi corpurilor de iluminat
portabile.
Mijloacele organizatorice de protecţie împotriva electrocutǎrii prin atingere
directǎ se referǎ la amplasarea mijloacelor de avertizare a zonelor periculoase sub
tensiune, prin instalare de panouri, afişe, îngrǎdiri, avertizǎri verbale, luminoase etc.
Metodele şi mijloacele principale de protecţie împotriva electrocutǎrii prin
atingere indirectǎ a elementelor accidental sub tensiune, sunt numai tehnice şi nu este
permisǎ înlocuirea lor cu metode organizatorice.
Acolo unde existǎ posibilitatea de electrocutare prin atingere indirectǎ, se aplicǎ
cumulativ douǎ sau mai multe mijloace tehnice de protecţie, care împiedicǎ apariţia
unei tensiuni de atingere periculoase, împiedicǎ contactul cu o tensiune de atingere
periculoasǎ şi deconecteazǎ în maximum 3 secunde zona, la apariţia unei tensiuni
periculoase.
La instalaţiile electrice de înaltǎ tensiune, protecţia principalǎ împotriva
electrocutǎrii prin atingere indirectǎ este legarea la pǎmânt.
Instalaţiile electrice de joasǎ tensiune folosesc urmǎtoarele sisteme de protecţie:
a) Reţeaua electricǎ izolatǎ faţǎ de pǎmânt, folositǎ în locurile cu risc de
incendii şi explozii.
b) Reţeaua electricǎ legatǎ la pǎmânt, prin care circuitele curenţilor de lucru au
cel puţin un punct comun, legat direct la pǎmânt; circuitele trifazate trebuie sǎ aibǎ
nulul (neutrul) legat la pǎmânt.
c) Protecţia prin legare la pǎmânt a elementelor de protejat, pentru ca, în cazul
unui defect, sǎ se obţinǎ un curent suficient de mare pentru a determina acţionarea
protecţiei maximale de curent, înaintea elementului protejat, într-un timp de maxim 3
secunde, sau sǎ se obţinǎ tensiuni de atingere şi de pas sub limitele admise pentru
timpul mai mare de 3 secunde. Se leagǎ la pǎmânt printr-o reţea generalǎ de legare la
pǎmânt a tuturor echipamentelor electrice dintr-o incintǎ (carcase, pǎrţi metalice ale
panourilor, pupitrelor de comandǎ, tablouri electrice, îngrǎdiri, ecrane şi învelişuri
metalice ale cablurilor electrice) folosind prizǎ de pǎmânt artificialǎ sau naturalǎ. În
reţelele electrice izolate faţǎ de pǎmânt, legarea la pǎmânt constituie protecţia de bazǎ
împotriva electrocutǎrii prin atingere indirectǎ.
d) Protecţia prin legare la nulul sursei de energie electricǎ de joasǎ tensiune
electricǎ, astfel ca impedanţa circuitului de închidere a curentului de defect sǎ fie
suficient de micǎ pentru a se obţine un curent suficient de mare, care sǎ determine
activarea protecţiei maximale, montatǎ înaintea elementului protejat, într-un timp de
maxim 3 secunde. Conductorul de nul se leagǎ la pǎmânt la sursa de alimentare, la
capetele liniilor aeriene (maxim 1000 m), la tablourile de distribuţie generalǎ. Se
practicǎ ca mǎsurǎ suplimentarǎ de protecţie, pe lângǎ legarea la nul şi legarea la
pǎmânt.
e) Folosirea unei tensiuni de alimentare reduse, de 24 V, în locuri foarte
periculoase, şi 42 V dacǎ se aplicǎ o izolaţie întǎritǎ. Tensiunea redusǎ se obţine numai
prin transformator sau grup motor-generator şi nu prin autotransformator sau rezistenţe
electrice. Circuitele şi echipamentele electrice alimentate cu tensiune redusǎ nu se
leagǎ la nul sau la pǎmânt;
f) Izolarea suplimentarǎ de protecţie se realizeazǎ prin folosirea unei izolaţii
întǎrite de lucru, sau a unei izolaţii suplimentare, pe lângǎ izolaţia de lucru. Izolarea
suplimentarǎ se realizeazǎ prin folosirea unui înveliş exterior electroizolant, separarea
printr-o izolaţie intermediarǎ a elementelor metalice care ar putea ajunge sub tensiune
prin apariţia unui defect şi prin izolarea dublǎ.
g) Protecţia prin separare se realizeazǎ astfel ca circuitele de lucru ale
echipamentului sǎ fie separate galvanic de reţeaua de alimentare cu energie electricǎ şi
sǎ fie legat la pǎmânt. Separarea de protecţie se face numai prin intermediul unui
transformator sau grup motor-generator special.
Mijloacele secundare de protecţie împotriva electrocutǎrii prin atingerea
indirectǎ vizeazǎ:
 utilizarea dispozitivelor de protecţie automatǎ;
 egalizarea potenţialelor;
 dirijarea distribuţiei potenţialelor;
 izolarea amplasamentelor;
 controlul permanent al rezistenţei de izolaţie.
Prevenirea riscurilor mecanice
Riscurile mecanice sunt reprezentate de mişcǎrile periculoase, suprafeţele şi
contururile periculoase, recipientele sub presiune şi vibraţiile excesive ale
echipamentelor de muncă. Principalele surse de riscuri mecanice sunt maşinile.
Mǎsurile de protecţie colectivǎ împotriva riscurilor mecanice, date de mişcǎrile
periculoase ale maşinilor, se bazeazǎ pe suprimarea acestor mişcǎri ale elementelor
mobile ale mijloacelor de muncǎ, sau pe micşorarea cantitǎţii de energie a acestora
prin utilizarea mijloacelor tehnice de protecţie.
Metodele tehnice de protecţie colectivǎ împotriva riscurilor mecanice sunt:
 izolarea permanentǎ a zonei de risc mecanic;
 izolarea temporarǎ sau eliminarea temporarǎ a zonei de risc mecanic;
 metoda condiţionǎrii riscului mecanic.
Izolarea permanentǎ a riscului mecanic constǎ în interpunerea de protectori sau
obstacole imobile (apǎrǎtori, ecrane, carcase, îngrǎdiri etc.) care izoleazǎ omul de zona
periculoasǎ, împiedicându-l sǎ acceadǎ în aceasta. Este cea mai eficientǎ metodǎ de
protecţie.
Izolarea temporarǎ a zonei de risc mecanic constǎ în interpunerea de protectori
mobili numai pe durata existenţei mişcǎrii periculoase. Mijloacele tehnice de protecţie
folosite sunt:
 sisteme de blocare;
  dispozitive ce îndepǎrteazǎ omul de elementele cu mişcǎri periculoase;
 dispozitive ce reţin elementul periculos.
Eliminarea temporarǎ a riscului mecanic se face prin eliminarea mişcǎrilor
periculoase pe durata în care pǎtrunderea omului în zona de pericol este detectatǎ sau
posibilǎ, folosind aparate de protecţie cu detector de prezenţǎ, cu câmp de detecţie sau
cu sisteme tehnice de protecţie cu interblocare.
Condiţionarea existenţei riscului mecanic realizeazǎ existenţa operaţiei şi
mişcǎrii periculoase numai când operatorul se aflǎ la o distanţǎ de protecţie. De
exemplu, comanda bimanualǎ a preselor, ghilotinelor, ciocanelor etc.
Majoritatea mǎsurilor de prevenire a riscurilor mecanice sunt mǎsuri de
protecţie intrinsecǎ.
Suplimentar, pentru protecţia colectivǎ împotriva riscurilor mecanice sunt luate
mǎsuri în vederea amplasǎrii de trasee de salvare şi refugii, facilitǎţi pentru deplasarea
unor elemente cu ajutorul mâinilor, condiţii eficiente pentru ajutorarea şi salvarea
persoanelor prinse în maşini (oprirea de urgenţǎ, inversarea sensului de mişcare a unor
elemente mobile).
Protejarea eficientǎ a persoanelor împotriva riscurilor mecanice rǎmâne totuşi
utilizarea de mijloace de protecţie (protectori şi dispozitive de protecţie) care nu au
fost instalate la protecţia intrinsecǎ.
Protectorii, pe lângǎ funcţia de a împiedica persoanele sǎ pǎtrundǎ în zonele
periculoase, trebuie sǎ reţinǎ materialele, piesele ce se prelucreazǎ, şpanul, lichidele şi
gazele fierbinţi sau toxice, care pot fi ejectate ori cǎzute din maşini.
Protectorii pot fi transparenţi, când se impune urmǎrirea vizualǎ a unor operaţii
în zona periculoasǎ, sau netransparenţi, când pot fi prevǎzuţi cu nişe, ferestre sau
deschideri de vizitare.
Protectorii trebuie sǎ asigure efectuarea unor operaţii în interiorul zonei
protejate (alimentarea, evacuarea, schimbarea şi reglarea sculelor, mǎsurarea,
prelevarea de eşantioane, controlul vizual, lucrǎri de mentenanţǎ, eliminarea
deşeurilor, igienizare etc.).
Un protector se aflǎ în «poziţie închis» (poziţie de protecţie) când îşi exercitǎ
total funcţia de protecţie (obstacol), iar oricare altǎ poziţie se numeşte «poziţie
deschis».
Combaterea electricităţii statice
Foarte multe accidente de muncă s-au produs datorită neluărilor măsurilor
necesare descărcării electricităţii statice care pot să apară pe corpuri solide şi pe
lichide.
Combaterea electricitǎţii statice, prin mǎsuri şi mijloace, se poate realiza numai
dacǎ se cunoaşte nivelul de încǎrcare electrostaticǎ, prin mǎrimile:
 rezistenţa electricǎ superficialǎ şi de volum;
 conductivitatea;
 permitivitatea;
 sarcina electricǎ;
 intensitatea câmpului electric;
 potenţialul electrostatic.
Ultimele douǎ mǎrimi sunt cele mai importante, deoarece cunoaşterea lor
permite prin calcule determinarea celorlalte mǎrimi.
 Electricitatea staticǎ se mǎsoarǎ cu ajutorul voltmetrului electrostatic, care are
ca traductor activ un condensator variabil şi cu ajutorul electrometrului, care are ca
traductor activ un tub electrometric cu impedanţǎ mare la intrare. Aceste aparate culeg
mǎrimea de mǎsurat prin sonde captatoare: cu vârfuri ascuţite, cu electrod plan protejat
cu inel de gardǎ, cu electrod cuşcǎ Faraday sau tip voltmetru generator (acesta mǎsoarǎ
câmpul electric, iar prin etalonare poate mǎsura şi potenţialul electric).
Combaterea electricitǎţii statice pe solide se poate realiza prin preîntâmpinarea
formǎrii sarcinilor electrostatice şi prin facilitarea scurgerii rapide de pe corpul în
cauzǎ. Preîntâmpinarea formǎrii sarcinilor este dificilǎ şi puţin durabilǎ. Scurgerea în
timp util a sarcinilor electrice pânǎ la creşterea potenţialului la valori periculoase, este
posibilǎ dacǎ viteza de disipare a sarcinilor este aproximativ egalǎ cu viteza de
formare a sarcinilor electrice. Eliminarea electricitǎţii statice se face prin metode
fizice, cu dispozitive electronice sau electrice şi prin metode chimice, când suprafeţele
corpurilor se trateazǎ superficial cu substanţe care mǎresc conductivitatea electricǎ,
permiţând astfel scurgerea sarcinilor electrice la pǎmânt.
Metodele de reducere a electricitǎţii statice de pe corpurile solide sunt:
 legarea la pǎmânt;
 autoionizatorii;
 ionizatorii cu sursǎ înaltǎ de tensiune;
 eliminatorii electrostatici cu izotopi radioactivi;
 creşterea umiditǎţii mediului;
 corp intermediar de frecare;
 tratarea cu substanţe antistatizante.
S-a constatat cǎ o umiditate relativǎ de 75 – 81% a mediului, eliminǎ câmpul
electrostatic.
Antistatizanţii mǎresc conductivitatea electricǎ superficialǎ sau de volum, pânǎ
la valori la care corpurile nu se mai încarcǎ electrostatic. Un antistatizant universal nu
existǎ; ei sunt specifici unor grupe de materiale. Se aplicǎ pe corpurile solide sub
formǎ de peliculǎ şi conţin în general negru de fum, glicerinǎ şi carbonat de calciu.
Unele materiale (cauciucul, firele sintetice, masele plastice, hârtia) se antistatizeazǎ
din fabricaţie.
Combaterea electricitǎţii statice pe lichide, în special pe produsele petroliere
care prezintǎ pericol de incendiu sau explozie, se face prin îndepǎrtarea sarcinilor
electrostatice fie de pe suprafaţa lichidului, fie de pe suprafaţa suportului pe care
lichidele se mişcǎ.
Acest tip de electricitate se eliminǎ prin legare la pǎmânt, prin dispozitive şi
materiale speciale, sau prin tratarea cu aditivi antistatici.
Lichidele se pot electriza prin circulaţie, filtrare finǎ, stropire, împrǎştiere,
debite mari şi prin temperaturi scǎzute. Încǎrcǎrile electrostatice ale lichidelor creeazǎ
probleme doar la ieşirea lor din conducte, iar pentru prevenire se folosesc camere de
relaxare la capetele conductelor.
Folosirea aditivilor electrostatici reprezintǎ cea mai modernǎ şi eficientǎ soluţie
de combatere a electricitǎţii statice pe lichide. Aceştia genereazǎ ioni pozitivi sau
negativi, care neutralizeazǎ sarcinile electrostatice formate atât pe lichid, cât şi pe
pereţii suportului.
Pentru produsele petroliere, se folosesc aditivi antistatici bazaţi pe sǎruri de
crom sau calciu.
Protecţia individuală
Pentru a evita riscurile ce nu au putut fi eliminate prin măsurile de protecţie
intrinsecǎ şi colectivǎ luate se impune dotarea lucrătorilor cu echipament individual de
protecţie.
Protecţia individualǎ constǎ în dotarea personalului cu mijloace individuale de
protecţie (MIP). Totalitatea mijloacelor individuale de protecţie cu care este dotat
lucrătorul în timpul lucrului reprezintă echipamentul individual de protecţie (EIP).
Echipamentele individuale de protecţie se interpun între organism şi mediu şi/sau
echipament de muncă (EM), diminuând sau eliminând acţiunea cauzelor
accidentogene.
Protecţia individualǎ este complementarǎ mǎsurilor de protecţie intrinsecǎ şi
colectivǎ. EIP nu înlǎturǎ şi nici nu previn noxele sau sursele de accidente datorate
mijloacelor de producţie existente, ci doar constituie bariere de securitate ce apǎrǎ
personalul de acestea, deci care se interpun între evenimentele nedorite şi efectele lor.
Necesitatea EIP derivǎ din:
 deficienţele tehnologiilor şi echipamentelor (lipsa protecţiei intrinseci în
activitatea de mentenanţă datorită diversităţii riscurilor ce pot apare pe echipamentele
de muncă în activitatea de mentenanţă);
 deficienţele sau imposibilitatea aplicǎrii protecţiei colective;
 uzura fizicǎ sau moralǎ a echipamentelor, maşinilor şi utilajelor.
EIP trebuie sǎ posede douǎ funcţii, sǎ fie eficace din punct de vedere al
protecţiei muncii şi sǎ asigure confortul lucrǎtorului la locul de muncǎ, lucruri care se
realizeazǎ prin natura materialului folosit şi prin modelul realizat.
În funcţie de partea organismului protejatǎ, EIP pot fi pentru:
 protecţia capului (cǎşti, glugi, bonete, capişoane);
 protecţia ochilor şi a feţei (ochelari, viziere, mǎşti);
 protecţia auzului (antifoane, cǎşti);
 protecţia cǎilor respiratorii (mǎşti de gaze);
 protecţia corpului (costume, combinezoane, mantale, pelerine, şorţuri, salopete,
veste etc.);
 protecţia mâinilor (mǎnuşi, palmare, cotiere, degetare);
 protecţia picioarelor (bocanci, cizme, galoşi, jambiere, genunchiere);
 protecţia pielii (creme şi unguente);
 protecţia întregului organism (costume etanşe, centuri de siguranţǎ, centuri de
salvare).
EIP apǎrǎ organismul de diferiţi factori nocivi (cǎldurǎ, frig, noxe, zgomot,
vibraţii, curent electric, radiaţii ionizante, riscuri mecanice). EIP apǎrǎ organismul
uman de factorii accidentogeni prin izolare, reflexie, filtrare. EIP sunt obligatorii de
purtat, atât la operaţii curente ce decurg din sarcina de muncâ, cât şi în timpul
intervenţiilor. EIP pot fi aceleaşi sau diferite pentru operaţiile curente şi pentru
intervenţii.
EIP nu trebuie sǎ jeneze mişcǎrile în timpul lucrului, trebuie sǎ fie compatibile
cu epiderma, sǎ fie uşoare, sǎ asigure aerisirea organismului, sǎ asigure accesul
simţurilor la mediul înconjurǎtor, sǎ fie neinflamabile şi sǎ fie igienice. EIP sunt
specifice riscurilor de care protejeazǎ organismul. Unul şi acelaşi EIP nu poate fi şi
antiacid, de exemplu, şi antiradiant sau antiincendiu.
EIP trebuie întreţinute, spǎlate şi curǎţate ori de câte ori este cazul, iar când îşi
pierd funcţia de protecţie trebuiesc înlocuite.
Costumele de intervenţie sunt destinate prevenirii accidentelor grave ce pot
avea loc în situaţii speciale de avarii sau alte evenimente tehnice (incendii, scǎpǎri de
gaze, emisii radioactive etc.). Costumele de intervenţie trebuie sǎ asigure în primul
rând protecţia şi abia apoi confortul, deoarece timpul lor de purtare este limitat la
timpul de intervenţie. Costumele de intervenţie de regulǎ sunt etanşe, izolând total
organismul de mediul nociv. Materialul din care se confecţioneazǎ este adecvat
mediului nociv (impermeabil, antiacid, antiradioactiv, ignifug şi termoizolant).
Protecţia individualǎ faţǎ de cǎldurǎ şi frig poate fi pasivǎ, când se evitǎ
transmiterea cǎldurii înspre şi dinspre organism şi activǎ, când se intervine cu sisteme
suplimentare de rǎcire sau încǎlzire.
Protecţia împotriva noxelor chimice se realizeazǎ prin evitarea (izolarea şi
filtrarea) contactului epidermei şi mucoaselor cu agenţii nocivi solizi, lichizi sau
gazoşi, inhalarea celor gazoşi şi ingerarea substaţelor chimice.
Protecţia împotriva vibraţiilor se realizeazǎ prin interpunerea între organism şi
elementul rigid al maşinii care vibreazǎ a unui element elastic amortizor de vibraţii
(cauciuc, plutǎ, pâslǎ, piele, polimeri expandaţi etc.).
Protecţia individualǎ împotriva electrocutǎrii se face prin izolare, deci prin
interpunerea de dielectrici între organismul uman şi elementele sub tensiune normalǎ
sau accidentalǎ (mǎnuşi, cizme, galoşi).
Protecţia individualǎ antiradiantǎ se face de asemenea prin izolare şi ecranare
(şorţuri, mǎnuşi, mǎşti, costume cu umpluturi de plumb).
EIP pentru a nu perturba producţia şi a asigura eficient protecţia, se supun unor
testǎri de laborator, unde se reproduc condiţiile reale din mediul de muncǎ. Acestea
trebuie sǎ corespundǎ unor norme şi standarde şi trebuiesc însoţite de certificate de
conformitate.
Protecţia integrată
Ideal, pentru protecţia omului în procesul muncii, este eliminarea pericolelor şi
riscurilor de accidentare şi îmbolnǎvire profesionalǎ premergǎtor constituirii
sistemului de muncǎ şi intrǎrii lui în funcţiune (la nivel de substrat cauzal).
Obţinerea riscului minim acceptabil pentru executant se face eficient prin
protecţia integratǎ, prin care se prevǎd toate mǎsurile şi mijloacele de protecţie
intrinsecǎ, colectivǎ şi individualǎ încǎ din faza de concepere a sistemului de muncǎ,
pe baza cunoaşterii, identificǎrii şi evaluǎrii tuturor factorilor de risc de accidentare şi
îmbolnǎvire profesionalǎ. În funcţie de acest lucru, se stabilesc mǎsurile şi soluţiile
cele mai adecvate de protecţie, în funcţie de progresul tehnic şi ştiinţific, de
rentabilitate şi posibilitǎţi de achiziţionare.
La conceperea sistemului de muncǎ, funcţiile de protecţie trebuiesc realizate la
acelaşi nivel de calitate cu funcţiile de producţie, avându-se în vedere funcţionarea
normalǎ sau cu defectǎri a sistemului. Sistemele de muncǎ se vor concepe pe baza
principiilor de productivitate, ergonomice şi de securitate.
Protecţia integratǎ asigurǎ securitatea integratǎ, ea permite cunoaşterea
probabilitǎţii de apariţie a unui risc, sau câte sisteme de protecţie trebuie sǎ se
defecteze pentru a se produce acţiunea unui risc.
 Protecţia integratǎ a apǎrut odatǎ cu apariţia riscurilor nucleare, la care
gravitatea consecinţelor riscurilor este maximǎ, iar majoritatea riscurilor sunt majore.
Protecţia integratǎ presupune conceperea, realizarea şi selectarea, pentru un
sistem de muncǎ, a acelor elemente ce satisfac integral criteriile de securitate înainte
de intrarea în funcţiune a obiectivului (sistemul de muncǎ).
BIBLlOGRAFIE

1. Ministerul Muncii - Studiul muncii, vol.I-VIII. Ed.Tehnică,1973

2. Cârlan M. - Studiul muncii (broşura CFP - simbol Nt 1-1)
3. Darabont Alex., Pece Şt., Dǎscǎlescu Aurelia - Managementul securitǎţii şi sǎnǎtǎţii în muncǎ,
vol. 1 şi 2, Editura Agir, Bucureşti, 2001;
4. Darabont Alex., Pece Şt. - Securitatea şi sănătatea în muncă, Editura didacticǎ şi pedagogicǎ,
Bucureşti, 1996;
5. Moraru R., Bǎbuţ G. - Evaluarea riscurilor profesionale, Editura Focus, Petroşani, 2002;
6. Darabont A., Darabont D., Constantin G., Darabont Dr. - Evaluarea calitǎţii de securitate a
echipamentelor tehnice, Editura Agir, Bucureşti, 2001.