Considerații generale asupra vițelor portaltoi

• Vițele portaltoi sau vițele americane, au fost introduse în viticultură după invazia
filoxerei în Europa (după anul 1863).
• Inițial, împotriva filoxerei s-au încercat metode directe de combatere ca:
inundarea periodică a plantațiilor de vii, pentru distrugerea filoxerei prin asfixiere;
tratarea terenului cu sulfură de carbon, prin injectarea acesteia în sol, metode care
însă nu au dat rezultate.
• Altoirea vițelor roditoare europene pe vițele americane, ca metodă indirectă de
luptă împotriva filoxerei, a survenit mult mai târziu, prin anul 1885 (deci după circa 20
de ani de la pătrunderea filoxerei în Europa).
• Cu ajutorul portaltoilor, nu numai că se luptă împotriva filoxerei, dar se
înlesnește și posibilitatea cultivării viței de vie pe terenurile în pantă slab productive,
terenurile erodate, scheletice și pe nisipuri.
• La început vițele portaltoi au fost introduse în Franța.
• Acțiunea a întâmpinat mari dificultăți, cauzate de unele însușiri negative pe care
le au vițele americane folosite ca portaltoi și anume: afinitate slabă la altoire cu vițele
europene; înrădăcinare greoaie; perioadă lungă de vegetație (tardivitate);
sensibilitate față de carbonatul de calciu din sol și săruri etc.
• Au fost necesare lucrări ample de selecție și de ameliorare pentru a se obține
soiurile de vițe portaltoi care să corespundă condițiilor ecopedologice foarte variate
din podgoriile Europei.
• Contribuții importante la rezolvarea acestei probleme au adus viticultorii și
oamenii de știință francezi (G. FOEX, L. RAVAZ, A. MILLARDET, C. COUDERC, V.
GANZIN, P. CASTEL, R. LAFON, M. RICHTER și alți), italieni (A. RUGGERI, F.
PAULSEN), austrieci (F. KOBER), maghiari (S. TELEKY) și alții.
• La noi în țară vițele portaltoi au fost introduse începând cu perioada anilor 1888-
1889, în Transilvania. Lucrările de selecție au fost începute la pepinierele de la Aiud
(M. AMBROSI, 1918-1920) și Crăciunel-Blaj (UNGAR 1935). Ele au fost continuate în
cadrul Institutului de Cercetări Agricole al României (I.C.A.R.) de către I.C.
TEODORESCU la pepinierele Buftea de lângă București (1928-1939).
• Prin rețeaua Școlilor de Viticultură și Stațiunilor de Cercetări Viticole înființate în
diferite zone ale țării, preocupările pentru vițele portaltoi s-au amplificat: C. HOGAȘ
la Huși (1930); M. TOADER, B. BALTAGI și N. ALEXANDRESCU la Crăciunel Blaj
(1946); P. BANIȚĂ la Drăgășani (1950); GH. CALISTRU, V. GRECU, GH,
ȘTEFĂNESCU GH. MIHALCA, V. JUNCU și alții.
• În prezent, lucrările de selecție la vițele portaltoi se desfășoară în cadrul Institutului
de Cercetări pentru Viticultură și Vinificație Valea Călugărească și în rețeaua de
Stațiuni viticole aferente, de la Iași, Drăgășani, Murfatlar etc.
• Plantațiile de vițe portaltoi ocupau în anul 1990 o suprafață de 2300 ha, cu o
producție anuală de 200-250 milioane butași care asigura cerințele sectorului
pepineristic viticol din țara noastră.
• Prin aplicarea Legii 18/1991 de reconstituire a proprietății private în agricultură,
plantațiile de vițe portaltoi s-au redus drastic, ajungându-se în anul 2019 la o
suprafață de numai 284 ha, din care doar 215 ha sunt lucrate, cu o producție de 20
milioane butași STAS.
• Producția actuală de butași portaltoi este insuficientă pentru realizarea
programului anual de altoire de 40 milioane vițe altoite. În această situație,
suprafața plantațiilor de portaltoi trebuie mărită la 600 ha în anii următori, cu o
producție de 60 mil. butași din care intern 40 mil. și 20 mil. butași pentru export.
• Plantațiile de portaltoi se află mai mult în zonele din sudul țării, unde condițiile
climatice sunt dintre cele mai favorabile pentru maturarea lemnului coardelor,
asigurându-se producții mari de butași și de calitate.
 Clasificarea vițelor portaltoi

• Se poate face după mai multe criterii și anume: originea lor genetică, caracterele botanice,
însușirile biologice, rezistența la filoxeră, rezistența la carbonatul de calciu din sol etc. Cea mai
folosită este clasificarea după originea lor genetică. După acest criteriu, vițele portaltoi se împart în
patru grupe și anume (figura 3.1):
• 1. Portaltoii americani. Din această grupă fac parte portaltoii rezultați prin selecție clonală,
direct din speciile de vițe americane (Vitis riparia; Vitis rupestris; Vitis berlandieri). Sunt primii
portaltoi obținuți în Europa după invazia filoxerei, care au stat la baza refacerii plantațiilor de vii
europene distruse de filoxeră.
• 2. Portaltoii americo-americani. Aceștia au fost obținuți ulterior, prin încrucișarea speciilor
de vițe americane între ele, cu scopul de a se obține forme mult mai valoroase de portaltoi. Din
această grupă fac parte portaltoii obținuți din încucișările: Vitis riparia x Vitis rupestris; Vitis
berlandieri x Vitis riparia; Vitis berlandieri x Vitis rupestris.
• Grupa portaltoilor americo-americani este cea mai valoroasă, pentru podgoriile din țara
noastră, deoarece înrădăcinează ușor și adânc în sol, au afinitate bună la altoire cu soiurile
roditoare, dau producții mari de butași și rezistă la calcarul activ din sol.
• 3. Portaltoii europeo-americani. Au provenit din încrucișarea soiurilor de vițe roditoare
europene cu speciile de vițe americane. Exemplu: Chasselas x Vitis berlandieri; Aramon x Vitis
rupestris; Mourvedre x Vitis rupestris; Cabernet Sauvignon x Vitis berlandieri. Acești portaltoi au
fost creați în Franța cu scopul de a se obține soiuri cu rezistență mare la calcar pentru refacerea
plantațiilor de vii din podgoriile Champagne și Charante.
• 4. Portaltoii hibrizi complecși. Au rezultat prin încrucișarea și reîncrucișarea speciilor și
soiurilor de vițe portaltoi, pe de o parte, sau a speciilor de vițe portaltoi cu soiurile de vițe
europene, pe de altă parte. De exemplu, portaltoiul Fercal care are următoarea compoziție
genetică: (Vitis berlandieri x Colombard nr. 1) x (Cabernet Sauvignon x Berlandieri 333 EM). Este
grupa de portaltoi la care se lucrează în prezent, în toate țările viticole.
• Portaltoii complecși, reprezintă forme genetice valoroase din punct de vedere agrobiologic,
cei mai mulți fiind obținuți în ultimile decenii. Se caracterizează prin rezistențe biologice sporite la
calcar, săruri, viroze și nematozi.
 - R ip ar ia g lo ir e
A . O b ]in u ]i p r in - R ip ar ia P o r t a lis r o u g e
se l e c ] i e d i n - R ip ar ia g r a n d g la b r e
V i ti s r i p a r i a - R ip ar ia p u b e sc e n s r o u g e

I. G R U PA - R up e st r is d u L ot
B . O b ]in u ]i p r in
PO R T A L T O IL O R - R up e st r is V ia la
se l e c ] i e d i n
A M E R IC A N I - R up e st r is M a r tin
V i t i s r u p e st r i s
- R up e st r is m et a lica

C . O b ]in u ]i p r in - B e r l a n d i e r i R e sse g u i e r n r . 1
se l e c ] i e d i n - B e r l a n d i e r i R e sse g u i e r n r . 2
V i ti s b er l a n d i er i - B er la n d ier i L a fo n n r . 9

A . H ib r izii - 3306 C [i 3309 C

R i p a r i a x R u p e st r i s - 1 0 1 -1 4 M G

II. G R U PA
PO R T A L T O IL O R
A M E R I C O -A M E R I C A N I
- 420A
- T elek y 8 B
- K ob er 5 B B
- 125 A A
B . H ib r izii - S elec] ia O p p en h eim 4 ( S O - 4 )
B er la n d ier i x R ip a r ia - S el ec] i i l e r o m â n e[ ti
- S el. B u ft ea
- S el. C r \ ciu n el 7 1
- S el. D r \ g \ [ a n i 5 7
- S el. C r \ ciu n el 2
- S el. C r \ ciu n el 2 5 [ i 2 6
- S O - 4 clo n a 4 ( S O 4 - 4 )

- 1 4 0 R u g g er i (1 4 0 R u )
C . H ib r izii - 1 1 0 3 P a u l se n ( 1 1 0 3 P )
B e r l a n d i e r i x R u p e st r i s - 9 9 R ich ter (9 9 R )
- 1 1 0 R ich ter (1 1 0 R )

A . H ib r izii - A r a m o n x R u p e st r i s G a n z i n n r . 1 , 2 , 9
V i n i f e r a x R u p e st r i s - M o u r v e d r e x R u p e st r i s 1 2 0 2 C ( C o u d e r c )
III. G R U PA
PO R T A L T O IL O R
- C h a sse l a s x B e r l a n d i e r i 4 1 B
E U R O P E O -A M E R I C A N I B . H ib r izii
- 3 4 E M , 4 5 E M , 3 3 3 E M ( E co le M o n t p ellier )
V in ifer a x B er la n d ier i

H ib r iz ii co m p lec[ i - S o lo n is x R ip a r ia 1 6 1 6 C (C o u d er c)
a m er ica n i (vech i) - S o l o n i s x R u p e st r i s d u L o t 2 1 6 - 3 C l ( C a st e l )
IV . G R U PA
PO R T A L T O IL O R
H IB R IZ I C O M PL E C { I - G o lia
H ib r iz ii co m p lec[ i - G r a v e sa c
eu r o p eo -a m er ica n i (n o i) - F er ca l
- P r ecoce
 Însușirile agrobiologice ale portaltoilor

• Vițele portaltoi sunt cultivate pentru producția de coarde, din care sunt
confecționați butașii folosiți la altoire sau înrădăcinare (pentru înmulțire).
Direcția principală de selecție la vițele portaltoi, o constituie obținerea de
soiuri cu perioadă scurtă de vegetație care să matureze lemnul pe o lungime
cât mai mare a lăstarilor (coardelor).
• Vigoarea de creștere. La vițele portaltoi, deosebim vigoarea proprie de
creștere caracteristică portaltoiului (vigoarea intrinsecă) și vigoarea pe care o
conferă soiurilor de viță roditoare altoite (vigoarea indusă).
• În general, vițele portaltoi se caracterizează prin vigoare mare de
creștere, lungimea lăstarilor, respectiv a coardelor, depășind 5-6 m. Vigoarea
de creștere este determinată de factori genetici, biologici și ecologici. Astfel,
portaltoii proveniți din speciile Vitis berlandieri și Vitis riparia se
caracterizează prin creșteri viguroase, iar cei care provin din specia Vitis
rupestris prin creșteri mai slabe.
• Dintre factorii biologici, importanță prezintă adaptarea portaltoilor la
condițiile de mediu, avându-se în vedere sensibilitatea lor la calciul activ din
sol, sărurile nocive, seceta pedologică etc.
• În ceea ce privește factorii ecologici, cei mai importanți sunt factorii
climatici; vițele portaltoi având perioadă lungă de vegetație au nevoie de
multă căldură, care să asigure ritmul de creștere și maturarea lemnului
lăstarilor.
• Vigoarea de creștere a portaltoilor este imprimată și soiurilor de viță
roditoare, din acest punct de vedere portaltoii se grupează astfel: foarte
viguroși (Kober 5 BB, Selecția Crăciunel 2, Selecția Crăciunel 26 și Selecția
Drăgășani-57); portaltoi cu vigoare mare (Teleky 8 B, Selecția Oppenheim 4,
Selecția Crăciunel 71); portaltoi cu vigoare mijlocie (Riparia gloire, Selecția
Crăciunel 25, 41 B, 140 Ruggeri, 1616 C).
• Capacitatea de înrădăcinare. Una din însușirile de bază care se cere unui
portaltoi este capacitatea de înrădăcinare, adică formarea cu ușurință a
rădăcinilor adventive și dezvoltarea în sol a unui sistem radicular cât mai
puternic. Înrădăcinare ușoară au portaltoii care provin din speciile Vitis riparia,
Vitis rupestris și Vitis labrusca; înrădăcinare slabă, portaltoii care provin din
specia Vitis berlandieri; iar în cazul speciei Vitis rotundifolia înrădăcinarea
butașilor este nulă.
• Capacitatea de înrădăcinare se exprimă în procente, adică câți butași
portaltoi din 100 formează rădăcini. Majoritatea portaltoilor au capacitatea de
înrădăcinare cuprinsă între 60-80%; capacitate de înrădăcinare foarte mare de 80-
100% are portaltoiul Riparia gloire, iar capacitate de înrădăcinare slabă, de 20-
40%, portaltoiul Chasselas x Berlandieri 41 B.
• Afinitatea cu vițele roditoare europene. Afinitatea este o însușire
biologică complexă, generată de către diferențele anatomice, histologice,
fiziologice și biochimice care există între vițele portaltoi și soiurile de viță
roditoare.
• Ea se pune în evidență în școala de vițe prin procentul de vițe cu sudură
completă formată la punctul de altoire (afinitatea la altoire); precum și prin
procentul de goluri care apar în primii 10-15 ani după plantarea vițelor (afinitatea
în plantații). Afinitatea la altoire se situează în jur de 50%; afinitate slabă de 30-
40% au portaltoii 41 B și 1616 C.
• Comportarea diferită a soiurilor de viță roditoare în plantații, pe aceeași
portaltoi, dovedește existența gradelor diferite de afinitate. În general, portaltoii
proveniți din Vitis riparia au afinitate mai slabă cu vițele europene, iar portaltoii
care provin din Vitis berlandieri au afinitatea cea mai bună. Mărimea “gâlmei”
care se formează la punctul de altoire a vițelor în plantații, indică lipsa de afinitate
dintre altoi și portaltoi.
• Rezistența la filoxeră. La vițele portaltoi se deosebește
rezistența/toleranța la filoxera radicicolă și filoxera galicolă. Cea mai importantă
este rezistența la filoxera radicicolă. În funcție de aceasta, portaltoii sunt grupați în
două categorii:
• portaltoi cu rezistență mare la filoxeră, cum sunt cei proveniți din
speciile Vitis riparia și Vitis rupestris, precum și hibrizii dintre speciile Vitis riparia
x Vitis rupestris, Vitis berlandieri x Vitis riparia;
• portaltoi cu rezistență slabă la filoxeră, cum sunt hibrizii dintre Vitis
vinifera x Vitis riparia și Vitis vinifera x Vitis rupestris.
• Rezistența la filoxeră a portaltoilor se apreciază cu note de la 0-20 după
scara de notare propusă de P. VIALA și L. RAVAZ (1900), în care Vitis rotundifolia
imună la filoxeră s-a notat cu 20, iar Vitis vinifera cu rezistența cea mai slabă s-a
notat cu zero. Între ele se situează speciile Vitis riparia și Vitis rupestris notate cu
18, apoi specia Vitis berlandieri notată cu 17 etc.
• Rezistența față de filoxera galicolă este în general mijlocie la vițele
portaltoi: rezistență slabă au portaltoii cu sânge de Vitis rupestris (Rupestris du
Lot, 3309 C; 140 Ruggeri etc.).
• Mai recent R. POUGET (1975), stabilește cinci clase de
rezistență/toleranță la filoxeră pentru vițele portaltoi și soiurile de viță roditoare.
Clasa de rezistență Intensitatea și forma de manifestare a atacului Speciile și soiurile de viță de vie
I – imune la filoxeră - Vitis rotundifolia
pe rădăcinile subțiri apar nodozități mici, foarte Riparia gloire; Rupestris du Lot;
II – foarte rezistente
rare 140 Ruggeri
pe rădăcinile de un an apar nodozități cu
III - rezistente 3309 C; 101-14 MG;SO4; 41 B
diametrul de 1-2 mm
pe rădăcini apar nodozități foarte multe, de hibrizii dintre V. vinifera x V.
IV - sensibile
diferite mărimi riparia; V. vinifera x V. rupestris
Soiurile de viță roditoare (V.
V – foarte sensibile hipertrofia rădăcinilor și necrozarea țesuturilor
vinifera)
• Rezistența la nematozi. Nematozii sunt principalii vectori ai virusurilor
(neprovirusurilor) care infectează vițele în plantații. Cercetările întreprinse de P. GALET
(1956) au stabilit următoarele:
• portaltoi foarte rezistenți la nematozi: SO4, Kober 5 BB, 99 Richter și 1616 C;
• portaltoi rezistenți la nematozi: Rupestris du Lot, Riparia gloire, 101-14 MG și
420 A;
• portaltoi sensibili la nematozi: 41 B și 3309 C.
• Rezistența la boli. Comparativ cu vițele roditoare, la vițele portaltoi întâlnim un
număr mai restrâns de boli. Dintre bolile criptogamice cele mai frecvente sunt:
putregaiul cenușiu al rădăcinilor, produs de ciuperca Sclerotinia fuckeliana și necroza
pătată, produsă de ciuperca Rhacodiella vitis. Infecțiile apar pe coarde și rădăcini la
păstrarea în silozuri și la forțarea vițelor altoite.
• Unele soiuri de portaltoi și în special hibrizii europeo-americani, cum este
portaltoiul Chasselas x Berlandieri 41 B sunt sensibili la mană, încât în anii cu condiții
favorabile pentru atacul acestei ciuperci sunt necesare aplicarea a 2-3 tratamente; în
general vițele portaltoi nu se tratează contra manei.
• Cea mai păgubitoare boală rămâne cancerul bacterian produs de
Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens (Smith & Townsend), pentru combaterea
căruia se folosesc biopreparate de tulpini avirulente de Agrobacterium radiobacter (N.
ZINCA, 1971). Agentul fitopatogen infectează soiurile de viță roditoare altoite pe
portaltoii respectivi, încât tumorile canceroase se instalează pe tulpinile și coardele
butucilor. Frecvența bolii este corelată pozitiv și cu rezistența slabă la îngheț a soiurilor
de viță roditoare (J. BRANAS, 1978).
• În ultimul timp, virozele la vița de vie au devenit atât de păgubitoare ca și
cancerul bacterian. Unii portaltoi manifestă sensibilitate sporită față de anumite virusuri,
încât se folosesc ca “plante test” prin altoirea soiurilor roditoare pe ei. Așa de pildă,
portaltoiul Rupestris du Lot servește ca plantă test pentru 3 viroze: “scurt nodare”
(court noué), “mozaicul galben” (panachure) și “clorozarea nervurilor” (marbrure);
portaltoiul Riparia gloire, pentru “mozaicul nervurian” (vein mosaic); iar portaltoiul 110
Richter, pentru “necrozarea nervurilor” (wein necrose).
• Rezistența la calcarul din sol. Este o însușire foarte importantă
deoarece speciile de vițe americane sunt plante calcifuge
(nerezistente la calcar). Se urmărește rezistența față de calcarul
activ din sol (% CaCO3 activ din sol) sau se calculează indicele
puterii clorozante (I.P.C.), propus de C. JUSTE și R. POUGET
(1972).
• Rezistența cea mai slabă la calcar o au portaltoii din grupa
Riparia x Rupestris (7-12% CaCO3), iar cea mai mare rezistență
o au portaltoii europeo-americani (41 B) și portaltoii hibrizi
complecși (Fercal). Rezistența slabă a portaltoilor la calcar se
manifestă prin clorozarea frunzelor la soiurile de viță de vie
roditoare altoite pe portaltoii respectivi.
• Rezistența la sărurile nocive din sol. Comparativ cu vițele
roditoare, portaltoii sunt mai sensibili față de sărurile nocive
din sol (NaCl, Na2CO3). În general, portaltoii nu rezistă la
concentrațiile mai mari de 0,4‰ săruri totale, exprimate în NaCl.
Unii portaltoi au o rezistență sporită față de sărurile nocive din
sol, fiind indicați pentru solurile cu exces de cloruri : 1103 P;
1202 C; 1616 C; 41 B.
• Rezistența vițelor portaltoi la sărurile nocive din sol este în
funcție și de condițiile ecopedologice din podgorie. În general,
conținutul de săruri nocive din sol nu trebuie să depășească
0,5‰ NaHCO3, 0,005‰ Na2CO3, 0,7‰ NaCl și 0,15‰ Na2SO4.
• Rezistența la secetă. Este o însușire foarte valoroasă,
determinată în special de arhitectonica sistemului radicular a
portaltoiului.
• După rezistența la secetă, portaltoii se grupează
astfel:
• sensibili la secetă (rezistență slabă), cum sunt
portaltoii Riparia gloire și 1616 C, la care sistemul radicular
este fascicular și de suprafață (trasant);
• rezistență mijlocie la secetă, cum sunt portaltoii din
grupa Berlandieri x Riparia;
• rezistență mare la secetă, cum sunt portaltoii din
grupa Berlandieri x Rupestris la care unghiul geotropic al
rădăcinilor este mic și sistemul radicular profund (140
Ruggeri și 1103 Paulsen), precum și portaltoiul Chasselas x
Berlandieri 41 B.
• Rezistența la excesul de umiditate. Vițele portaltoi nu
suportă excesul de umiditate din sol. Așa se explică de ce nu
dau rezultate plantațiile de vii pe solurile umede, gleizate.
Portaltoii cu sistemul radicular superficial, care dezvoltă o
masă mare de rădăcini, suportă mai ușor excesul temporar
de umiditate din sol, exemplu fiind portaltoii Riparia gloire și
Riparia x Rupestris 3309 C. Rezistență slabă la excesul de
umiditate o au portaltoii 41 B și 140 Ruggeri.
 Portaltoii obținuți din specia Vitis riparia

• Specia Vitis riparia Mich. (sinonime: River grape; June

grape; Vigne de rivieres; Riparia rebe etc.). Este răspândită în
zona temperată din nordul Statelor Unite ale Americii (statele
Virginia, Missouri, Dakota), unde crește sub formă de liană
viguroasă cu port agățător, prin luncile cu terenuri aluvionare
fertile și cu conținut redus în calcar. Manifestă o mare
rezistență la filoxeră și la bolile criptogamice. Are o
înrădăcinare ușoară, iar sistemul radicular este superficial
(trasant).
• A fost folosită ca portaltoi prima dată în Franța (anul 1874),
dovedind o foarte bună prindere la altoire, înrădăcinare ușoară
în școala de vițe, dar și o slabă rezistență față de calcarul activ
din sol. Din specia Vitis riparia au fost obținute circa 60 de
selecții, dintre care 18 sunt mai cunoscute.
• Dintre acestea 4 se folosesc ca portaltoi: Riparia gloire, Riparia
grand glabre, Riparia Portalis rouge și Riparia pubescens
rouge. Cea mai valoroasă selecție este Riparia gloire de
Montpellier, care s-a generalizat ca portaltoi.
 RIPARIA GLOIRE

• Sinonime: Riparia gloire de Montpellier;

Riparia Portaly sau Riparia Portalis; RG.
• Origine. A fost obținut în sudul Franței la
Montpellier (domeniul Portaly), de către
MICHEL prin selecție clonală dintr-o
populație de Vitis riparia.
• Este considetrat portaltoiul pionier în
acțiunea de refacere a podgoriilor distruse
de filoxeră în Europa.
• La noi în țară a fost introdus în perioada
anilor 1888-1889 .
• Caracterele ampelografice. Dezmugurire cu
rozeta de culoare cafenie; frunzele tinere se
desfac în formă de jgheab și sunt lucioase.
• Frunza adultă este mare (20-25 cm
lungime), cuneiformă, cu început de trilobie;
sinusul pețiolar deschis în formă de liră.
Limbul frunzei este subțire, ușor gofrat, cu
dinții lungi, ușor ascuțiți, mucronii fiind lungi
și înconvoiați (caracter specific la Vitis riparia).
Nervurile de culoare verde rosiatic, iar pe cea
inferioară perisorii sunt grupați la bifurcația
nervurilor.
• Floarea este hermafrodită funcțional
masculă, ginosterilă, cu polen abundent și
fertil. Mai rar se întâlnesc și flori unisexuat
mascule.
• Lăstarii viguroși, netezi și lucioși, de
culoare verde cafenie cu nuanțe roșietice pe
partea însorită. Cârceii puternici, bi sau
trifurcati.
• Coarda are meritale lungi (15-20 cm
lungime), noduri proeminente de culoare
cafenie roșiatică. In secțiune este eliptică, cu
măduva dezvoltată, raportul lemn/măduvă fiind
în favoarea acesteia. Scoarța se detașează în
fâșii (periderm ațos, care incomodează la
altoire) .
• Însușirile agrobiologice. Riparia gloire se caracterizează
printr-o perioadă relativ scurtă de vegetație de 160-170 zile;
dezmugurește timpuriu și începe maturarea lemnului
lăstarilor devreme, prin luna august. Înrădăcinează ușor în
școala de vițe, (80-100% capacitatea de înrădăcinare a
butașilor), iar afinitatea cu soiurile roditoare la altoire este
mijlocie.
• În plantații dezvoltă un sistem radicular fascicular, bogat,
care pe solurile ușoare pătrunde până la adâncimea de 2-3 m;
pe solurile mai grele, tasate, rădăcinile sunt trasante,
sistemul radicular fiind în general, superficial. Afinitatea în
plantații este slabă, vițele formează o “gâlmă” la punctul de
altoire a cărui mărime depinde de soiul altoit. Ca urmare,
procentul de goluri în plantațiile de vii altoite pe Riparia gloire
este destul de ridicat, de 10-15%.
• Rezistențe biologice: foarte bună la filoxera radicicolă
(nota 18-20), datorită rădăcinilor subțiri care au o mare putere
de regenerare a țesuturilor atacate de filoxeră; bună la
filoxera galicolă, frunzele tinere fiind atacate numai în anii cu
precipitații abundente; foarte slabă la putregaiul alb al
rădăcinilor (Rosellinia necatrix); slabă la cloroză (maxim 6%
calciu activ în sol) și la secetă. Este rezistent la nematozi, în
special la Meloidogyne incognita, mai puțin rezistent la
Meloidogyne arenaria.
• Însușirile agrotehnice. Riparia gloire maturează lemnul
foarte bine, pe o lungime mare a coardelor (în medie 4 m),
asigurând astfel producții ridicate de butași (130-150 mii
butași/ha).
• Randamentele în școala de vițe sunt mari, de 40-50% vițe
altoite STAS. Imprimă precocitate soiurilor roditoare altoite, cu
circa 10-15 zile, fiind indicat ca portaltoi pentru soiurile de
masă. Vigoarea pe care o conferă soiurilor altoite, este mijlocie.
Nu suportă terenurile calcaroase.
• Particularitățile de cultură. Riparia gloire intră devreme în
vegetație (prima decadă a lunii aprilie), încât poate fi afectat de
înghețurile târzii de primăvară. Are nevoie de soluri cu textură
ușoară, profunde, permeabile, fertile (denumite în practica
viticolă “soluri de Riparia”).
• Tăierea se face în cepi scurți de 1,0-1,5 cm. Mijloacele de
susținere recomandate sunt spalierul vertical monoplan cu
conducerea oblică a lăstarilor și piramidele, deoarece lăstarii
au creșteri mari, ritmul fiind de 10-12 cm/zi în lunile de vară. Nu
necesită multe lucrări de copilit (8-9 copiliri pe vară), iar sarcina
care se lasă pe butuc este în medie de 10 lăstari.
• Reacționează bine la fertilizarea cu îngrășăminte chimice,
în special la cel cu potasiu care trebuie să predomine în
sistemul de fertilizare. Recoltarea coardelor se face obligatoriu
din toamnă, după care butucii se mușuroiesc.
• Variații și clone. Fiind un portaltoi foarte vechi, se
prezintă ca o populație heterogenă. Prin selecția clonală
făcută la Stațiunea viticolă Blaj s-a obținut clona 93 RG,
omologată în 1989 (M. TOADER și colab.).
• În Franța au fost selecționate și certificate 4 clone cu
numerele 1, 117, 142 și 196; cea mai valoroasă este clona
nr. 1 care este extinsă în cultură.
• Zonare. Riparia gloire a ocupat suprafețe mari în
primele decenii ale secolului XX. Treptat, suprafețele au
fost reduse în toate țările, pe măsură ce a intrat în
competiție cu alți portaltoi, în special cu hibrizii din grupa
Berlandieri x Riparia.
• Se întâlnește în plantațiile vechi de soiuri de masă, în
podgoriile din Moldova și cele de pe prima terasă a
Dunării, pe terenurile cu putere de clorozare slabă (I.P.C.
< 10) și cu umiditate asigurată. În prezent nu mai este
prevăzut la înmulțire ci doar clona 93 RG.
• Riparia gloire se folosește încă în multe țări viticole:
în Franța este portaltoiul de bază pentru soiurile de
calitate în regiunile Gironde și Dordogne; se folosește în
Portugalia, Elveția, Austria, Ungaria, Rusia etc.
 Portaltoii obținuți din specia Vitis rupestris

• Specia Vitis rupestris Scheele (sinonime: Sand

grape, Mountain grape, Rock grape, Raisin de
montagne etc.).
• Este răspândită în zonele aride din sudul Statelor
Unite ale Americii (bazinul Missisipi-Missouri), unde
crește sub formă de arbust rămuros pe platourile
stâncoase ale munților, pe terenurile pietroase, lipsite
de vegetație.
• Manifestă rezistență foarte bună la filoxeră, la bolile
criptogamice și la secetă. Înrădăcinează ușor și
suportă mai bine calcarul din sol decât specia Vitis
riparia.
• A fost folosită ca portaltoi în Franța, în anul 1885; la
noi s-a introdus în perioada anilor 1888-1889.
• Din această specie au fost extrase mai multe selecții:
Rupestris du Lot, Rupestris Ganzin, Rupestris Viala,
Rupestris Martin, Rupestris metalica și altele. Ca
portaltoi s-a impus numai selecția Rupestris du Lot.
 RUPESTRIS DU LOT

• Sinonime: du Lot; Rupestris monticola; Rupestris

phenomene; Rupestris Saint George - în California;
Rupestris Sijas; Rupestris Richter; Rupestris
Lacastella; Albarella în Italia.
• Origine. A fost obținut dintr-o populație de Vitis
rupestris de către CH. de GRASSET (1888), în
departamentul Lot din sudul Franței.
• După L. RAVAZ acest portaltoi ar fi fost remarcat mult
mai înainte de către R. SIJAS (1879) prin vigoare și
rezistența mare la calcar, pe terenurile carbonatice de
lângă Montpellier, localitatea Montferrier.
• S-a răspândit în regiunile aride cu terenuri
calcaroase din bazinul Mării Mediterane; ulterior a
fost introdus în America de Sud și California.
• La noi în țară a fost adus după 1900, odată cu
importul de vițe altoite din Algeria și s-a folosit pentru
refacerea viilor filoxerate din podgoriile subcarpatice.
• Caracterele ampelografice. La dezmugurire,
rozeta este de culoare verde arămie, ușor
peroasă; odată cu primele frunzulițe apar și
inflorescențele de culoare roșie. Frunzele tinere
au culoarea verde-arămie și sunt lucioase.
• Frunza adultă este mică, reniformă,
întreagă mai mult lată decât lungă, puțin
asimetrică, de culoare verde cu luciu metalic;
sinusul pețiolar larg deschis, în formă de
acoladă, constituind caracterul “tare” de soi.
Dinții sunt mici, ascuțiți, neregulați, în alternanță
un dinte mare cu unul mic. Nervurile sunt slab
proeminente, glabre și de culoare roșie violacee
în jurul punctului pețiolar. pețiolul scurt, lucios,
cu nuanțe roșii-violacee pe partea însorită.
Limbul se pliaza in forma de jgheab pe linia
nervurii mediane.
• Florea hermafrodită funcțional masculă,
ginosterilă, degajă la înflorit o aromă puternică.
• Lăstarul este neted, cu meritale scurte (sub
10 cm lungime), de culoare verde-roșiatică pe
partea însorită și acoperit cu un strat gros de
pruină. Cârceii sunt mici, bifurcați și foarte
puternici.
• Coardele sunt groase, cu suprafața netedă
și de culoare cenușie-deschisă, cu reflexe
violacei la noduri. Lemnul este dens, butașii
secționându-se greu la altoit; raportul
lemn/măduvă fiind în favoarea lemnului. Ochii pe
coarde sunt mici și rotunjiți.
• Însușirile agrobiologice. Rupestris du Lot este un portaltoi cu perioadă
foarte lungă de vegetație (peste 200 zile); dezmugurește foarte devreme,
pe la finele lunii martie începutul lui aprilie, iar vegetația se prelungește
până toamna târziu la sfârșitul lunii octombrie. Are vigoare mare, pe care
o imprimă soiurilor altoite de viță roditoare.
• Prezintă afinitate foarte bună cu soiurile roditoare, sudura la punctul de
altoire fiind perfectă și durabilă (trainică). Înrădăcinează ușor în școala de
vițe, capacitatea de înrădăcinare a butașilor fiind în proporție de 80-100%.
Și în plantații afinitatea este foarte bună; totuși procentul de goluri în viile
altoite pe Rupestris du Lot este mare, din cauză că se formează ușor
lăstari din portaltoi care slăbesc altoiul pe care îl elimină. Dezvoltă un
sistem radicular pivotant cu un număr redus de rădăcini ramificate,
groase și cărnoase, care păstrund în sol sub un unghi geotropic de 30-350
până la adâncimea de 4-5 m (P. PIȚUC, 1960).
• Rezistențe biologice: foarte rezistent la filoxera radicicolă, cu toate că
rădăcinile prezintă numeroase nodozități și chiar tuberozități, leziunile
însă, nu ajung la cilindrul central. Este atacat în schimb, puternic de
filoxera galicolă, frunzele prezentând numeroase gale mari de culoare
roșie, fiind necesare tratamente în timpul perioadei de vegetație cu
insecticide organo-fosforice. Este foarte sensibil la viroze (scurt-nodare,
mozaicul galben, clorozarea nervurilor), de aceea se folosește ca plantă
test pentru aceste viroze. Foarte sensibil la nematozii din genul
Meloidogyne; are rezistență bună la cloroză, suportând până la 30-40%
calcar total; rezistență mare la săruri, până la 0,8‰ NaCl; este rezistent la
mană și oidium, încât nu necesită tratamente împotriva acestor boli.
• Adaptabilitatea la carențe: foarte sensibil la carența de potasiu, sensibil la
carența de bor, mai puțin sensibil la carența de magneziu.
• Însușirile agrotehnice. Având perioada de vegetație foarte lungă, nu reușește
să matureze lemnul lăstarilor, lungimea utilă a coardelor fiind în medie de 2,5
m. Ca urmare, producția de butași este mică, circa 50-60 mii/ha. În schimb
randamentele în școala de vițe sunt dintre cele mai ridicate, depășind 60%
vițe altoite STAS.
• Imprimă tardivitate soiurilor altoite de viță roditoare și favorizează
meierea și mărgeluirea strugurilor în cazul soiurilor cu vigoare mare. Pe
terenurile cu exces de umiditate este foarte repede atacat de “scurt nodare”,
cu toată gama de simptome pentru această viroză: fasciația lăstarilor,
deformarea frunzelor, panașura frunzelor etc.
• Se comportă bine pe terenurile în pantă, cu soluri scheletice, argiloase,
bogate în carbonați. S-a constatat că nu rezistă însă la secetă, fenomenul
manifestându-se prin căderea prematură a frunzelor; se crează probabil un
dezechilibru între transpirația intensă a soiului altoi și alimentarea cu apă a
portaltoiului.
• Particularitățile de cultură. Rupestris du Lot formează foarte mulți lăstari pe
butuc, încât plivitul trebuie să se facă de mai multe ori. De asemenea,
formează din abundență copili, lucrarea de copilit efectuându-se des (12-14
ori). Mijlocul de susținere cel mai adecvat este spalierul vertical, cu sârme
oblice; nu se recomandă spalierul orizontal, deoarece este copleșit de
cresterea copililor. Sarcina care se lasă pe butuc este mică, în medie 5-6
lăstari, creșterile vegetative fiind slabe.
• La fertilizarea plantațiilor se folosesc doze mici de îngrășăminte
chimice, în special cu azot care prelungesc perioada de creștere vegetativă a
lăstarilor. Cea mai indicată este fertilizarea organică, cu gunoi de grajd bine
descompus.
• Recoltarea coardelor se face toamna mai târziu, după ce survin
înghețurile puternice din luna noiembrie, pentru a se putea înlătura porțiunile
de coardă cu lemn insuficient maturat.
• Variații și clone. Datorită virozării în masă a portaltoiului Rupestris
du Lot, în Franța s-a trecut la selecția sanitară. Au fost obținute prin
termoterapie 6 clone: 14, 110, 110 T1, 213, 214 și 215. Cele mai
valoroase sunt clonele 110 și 110 T1 care vor înlocui în cultură
populația veche de Rupestris du Lot.
• Zonare. Rupestris du Lot este folosit ca portaltoi în toate țările din
bazinul Mării Mediterane, pe solurile scheletice și bogate în CaCO3.
În Franța, se folosește în departamentele meridionale la altoirea
soiurilor pentru struguri de vin, de mare producție (Carignan,
Grenache, Ugni blanc, Syrah). În Algeria, peste 50% din plantațiile
de vii sunt altoite pe Rupestris du Lot. Este folosit în Maroc,
Spania, Portugalia, Turcia, Israel. A fost introdus în California, Peru
și Uruguay.
• În ultimile decenii, plantațiile de Rupestris du Lot s-au aflat în
regres, în favoarea portaltoilor hibrizi cu “sânge” de Rupestris,
cum sunt: Berladieri x Rupestris 140 Ruggeri și Berladieri x
Rupestris 1103 Paulsen.
• La noi în țară, Rupestris du Lot s-a folosit multă vreme ca
portaltoi în podgoriile din regiunile colinare ale Moldovei,
Munteniei, Olteniei și în podgoriile din Dobrogea. În prezent este
scos din cultură, deoarece dă producții foarte mici de butași și
imprimă tardivitate soiurilor altoite de viță roditoare. Este păstrat în
colecțiile ampelografice pentru a fi folosit ca genitor la obținerea
soiurilor noi de portaltoi sau hibrizilor înnobilați (soiuri rezistente).
 Portaltoii obținuți din specia Vitis berlandieri

• Specia Vitis berlandieri Planchon. (sinonime: Sugar grape,

Winter grape, Fall grape, Spanish grape, Vigne de montagne
etc.). Este răspândită în sudul Statelor Unite ale Americii (statul
Texas) și în Mexic, unde crește în stare sălbatică.
• Denumirea de Vitis berlandieri a fost dată de către
PLANCHON, în memoria botanistului elvețian J.L. BERLANDIER
care a recoltat această specie din Texas și a adus-o în Europa
(1834-1836). Se prezintă ca o liană viguroasă, agățătoare. Are o
serie de însușiri valoroase, cum sunt: rezistență bună la filoxeră
și la secetă, rezistență foarte mare la calcarul activ din sol.
• În perioada anilor 1888-1889 au fost făcute în Franța lucrări
de selecție din specia Vitis berlandieri. Dintre selecțiile obținute
au fost mai importante: Berlandieri Rességuier 1, Berlandieri
Rességuier 2 și Berlandieri Lafon 9. La noi în țară a fost adusă în
colecțiile ampelografice, selecția Berlandieri Rességuier 2.
• Selecțiile de Vitis berlandieri nu s-au impus ca portaltoi,
deoarece butașii au o capacitate de înrădăcinare foarte slabă,
numai 15-20%, iar randamentele obținute în școala de vițe sunt
mici. Un alt neajuns este sensibilitatea la mană, necesitând
multe tratamente ca și vițele roditoare europene.