COPIII DOTAŢI INTELECTUAL ŞI CARACTERISTICILE LOR

    
    O fetiţă de 7 ani reprezenta o problemă pentru învăţătoarea ei. Deşi părea destul de
performantă în anumite privinţe, ea nu reuşea să-şi termine sarcinile şcolare.
Uneori stătea şi privea pe fereastră toată ora. Alteori răspundea la întrebări prin
glume sau desena pe extemporale. Convinsă că se află în faţa une (leaming
disability) învăţătoarea a trimis-o la un psiholog şcolar. Acesta nu a găsit nici o
problemă de învăţare, în schimb fetiţa a obţinut un coeficient de inteligenţă de 147.
Întrebată de ce se comportă astfel la şcoală, ea a explicat că activitatea şcolară i se
părea plictisitoare şi repetitivă şi că încerca să se distreze.
    
    Cine sînt aceşti copii supradotaţi despre care se vorbeşte atît? Există ei cu
adevărat? Dacă da, cum pot fi ei identificaţi? Sînt ei superiori celorlalţi doar la
matematică, fizică, literatură? Nevoile lor sînt aceleaşi ca şi ale celorlalţi? Sînt ei
oare nişte inadaptaţi? Sau poate sînt neglijaţi? Sistemul şcolar actual este în măsură
să le permită dezvoltarea acestor capacităţi deosebite? Există posibilitatea utilizării
unor programe educative speciale pentru ei? Dar oare trebuie şcoala să facă acest
lucru? Nu sînt ei deja nişte privilegiaţi ai naturii? Poate ar exista un risc de a
favoriza un elitism precoce ? Care ar fi rolul unui profesor în faţa unui asemenea
copil ?
    Întrebările sînt mult mai numeroase. Răspunsurile sînt însă dificile. Este
suficient să se atingă situaţia copiilor supradotaţi într-o discuţie pentru a se
declanşa o polemică. Şi aceasta pentru că, departe de a fi de interes strict ştiinţific
sau didactic, problema supradotării în şcoală are profunde implicaţii personale,
familiale, filosofice, morale şi chiar politice.
    
    Cînd putem spune că un copil este supradotat?
    Poate ne va ajuta cea mai veche definiţie a unui faimos psiholog american Lewis
Terman. Luînd drept criteriu rezultatele obţinute la unul dintre testele de
inteligenţă ale momentului, scala Stanford-Binet, el îi numeşte pe copiii ce obţin
un coeficient de inteligenţă (QI) de peste 130 "copii dotaţi, peste 140 - "copii
supradotaţi", iar pentru cei cu un QI de peste 170 foloseşte termenul de "geniu".
Terman îşi susţinea definiţiile prin argumentul că acest sistem este practic, util,
permiţînd o evaluare rapidă, obiectivă şi standardizată.
    În Franta, Remy Chauvin (1979), a utilizat cu reticenţă terminologia americană
pentru a defini copiii dotaţi. El utilizează termenii de "talentat" şi "creativ" pentru a
realiza nuanţările necesare. De notat că americanii utilizu termenul de "doţat"
(gifted) pentru copii performanţi la toate materiile şcolare şi "talentat" pentru cei
care au rezultate deosebite într-un număr mai redus de discipline sau chiar într-una
singură. Cît despre "creativ", Chauvin îl defineşte drept "individul original,
imaginativ, non-conformist"
    Feldman (1982) propune ca definiţie a conceptului de dotare "capacitatea de a
aduce o contribuţie semnificativă în orice domeniu valorizat social".
    În acest sens, sprijinindu-se pe genetică şi neurologie, Howard Gardner (1982)
oferă elementele unei soluţii şi propune o teorie privind existenţa a şapte sfere
distincte ale competenţei, dezvoltate după legi şi traiectorii proprii. Acestea
vizează domeniile lingvistic, muzical, logico-matematic, spaţio-vizual, kinestezic,
social şi intrapersonal.
    În mod surprinzător, noţiunea de supradotat este printre puţinele concepte
psihologice care, pe lîngă o definiţie ştiinţifică, beneficiază şi de una juridică.
Astfel congresul american a votat o lege privind educaţia copiilor supradotaţi şi
tslentaţi folosind următoarea definiţie:
    "Copilul dotat sau talentat este un tînăr care, la nivelul grădiniţei, a cursurilor
primare sau secundare, a dovedit un potenţial aptitudinal de a atinge un nivel înalt
de competenţă în domeniile intelectual, artistic, academic specific, în artele
vizuale, teatru, muzică, dans, aptitudini de conducere avînd nevoie, în consecinţă,
de activităţi ce nu sînt în mod normal posibile în şcoală"
    Fără a avea pretenţia unei concluzii trebuie să subliniem că, în general, în
definirea dotării intelectuale, apar cîteva idei:
    - existenţa unor aptitudini ridicate într-un domeniu specific sau mai multe
domenii;
    - aceste aptitudini se pot manifesta explicit sau pot rămîne într-o formă latentă;
    - factorii ereditari sînt importanţi în determinarea lor, dar
    - pentru afirmarea lor sînt necesare condiţii adecvate de mediu ambiant.
    
    În identificarea copiilor supradotaţi, un rol deosebit îl pot avea profesorii şi
familia. Aceştia sînt cei care vin permanent în contact cu elevii, iar diagnosticul lor
se poate baza pe o observaţie îndelungată, cu o valoare, uneori, superioară testelor
de inteligenţă.
    
    Cum pot fi recunoscuţi elevii dotaţi şi talentaţi, ce anume le este specific? De
mulţi ani, cercetătorii încearcă să "deseneze" un portret robot al copiilor dotaţi şi
talentaţi. Degajarea unor trăsături caracteristice este însă o operaţie foarte dificilă.
Există un oarecare consens asupra faptului că aceşti copii nu formează un grup
omogen.
    Există multe mituri referitoare la copiii dotaţi:
    - copilul dotat ar excela în toate domeniile ;
    - el ar avea o bună performanţă şcolară şi o puternică motivaţie în a-şi finaliza cu
succes studiile;
    - ai fi foarte bun la lectură şi expresii orale;
    - ar fi întotdeauna un elev echilibrat, independent şi capabil de a se autodirija.
    Studiile de specialitate au arătat că lucrurile nu sînt tocmai aşa şi că mulţi elevi
dotaţi sau talentaţi rămîn, din păcate, neidentificaţi pentru că nu corespund acestui
stereotip.
    Un alt cercetător a descris copilul dotat ca dispunînd de un vocabular bogat,
avînd abilităţi în a face rapid legături şi generalizări, înţelegînd cu uşurinţă
conceptele abstracte, cu o memorie extraordinară, un nivel ridicat de curiozitate şi
gîndire divergentă.
    După o analiză a mai multor descrieri, James Galagher a concluzionat că ceea ce
au în comun aceşti copii este "îndemînarea în a absorbi concepte abstracte, a le
organiza mai eficace şi ale aplica mai adecvat decît colegii de generaţie".
    Ceea ce mai trebuie menţionat este că unii supradotaţi se comportă ca elevi
ideali pentru profesori, modele de bună purtare, în timp ce alţii sînt adevăraţi copii-
problemă, putînd fi evaluaţi de profesori ca situîndu-se sub nivelul mediu al clasei.
Explicaţia acestei stări de fapt ne trimite la diferenţierea făcută de Guilford între
gîndirea convergentă şi cea divergentă. Copiii cu o gîndire divergentă dezvoltată
sînt adesea plictisiţi, răspund într-un mod non-conformist, poate chiar ironic,
oferind impresia că sînt necooperanţi. Să ne amintim că două dintre geniile
omenirii, A. Einstein şi T. Edison, au fost consideraţi elevi foarte slabi de către
profesorii lor.
    
    Recomandări pentru profesori
    
    1. Oferiţi copilului dotat o îmbogăţire orizontală şi verticală a materiei.
Îmbogăţirea orizontală înseamnă a oferi mai mult material cu acelaşi nivel de
dificultate unui copil care a terminat înaintea colegilor, iar cea verticală se referă la
oferirea unui material cu un nivel mai avansat, anticipînd lecţiile următoare.
Ambele procedee prezintă şi riscuri: în cazul îmbogăţirii orizontale, copilul poate
să se plictisească şi să-şi piardă interesul; îmbogăţirea verticală folosită exagerat
poate duce la dezechilibrarea activităţii de predare. Cele două procedee trebuie,
deci, îmbinate.
    2. Discutaţi cu elevul respectiv posibilitatea realizării studiului individual. Una
dintre cele mai eficiente metode în lucrul cu elevii dotaţi constă în stabilirea de
teme de studiu individual. Temele trebuie însă orientate astfel încît să acopere
domeniile de interes ale copilului. Ele nu vor fi în nici un caz impuse, altfel copilul
se poate simţi suprasolicitat, pierzîndu-şi motivaţia.
    3. Încurajaţi lecturile suplimentare. Unul dintre reproşurile cele mai frecvente
este acela că elevii nu mai citesc. Unii specialişti recomandă în cazul copiilor
dotaţi ca aceştia să citească şi biografii sau autobiografii ale celebrităţilor în ideea
că viaţa acestora i-ar putea inspira.
    4. Stimulaţi apariţia hobby-urilor. Dacă un copil este interesat în mod special
de poezie, de peşti sau de calculatoare, el trebuie încurajat în această direcţie. La
vîrste mai mari ei vor fi îndrumaţi să participe la concursuri de creaţie sau
ştiinţifice.
    5. Încercaţi varianta unui mentorat prin corespondenţă. În şcolile mici,
numărul copiilor dotaţi este adesea redus. Pentru a le oferi acestora o asistenţă
educativă corespunzătoare, în Statele Unite s-a experimentat un program numit
Sponsor-Corespondent Plan, care punea copilul talentat în legătură cu un specialist
din domeniul de interes (de multe ori, pensionar). Această soluţie s-a dovedit
extrem de eficientă şi credem că ar putea fi adoptată şi în ţara noastră.