Crap

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Text document with red question mark.svg

Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi
lipsesc notele de subsol.

Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.

Crap

Cyprinus carpio.jpeg

Common carp.jpg

Crap (Cyprinus carpio)

Stare de conservare

Status iucn3.1 VU ro.svg

Vulnerabil (IUCN 3.1)

Clasificare științifică

Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Subîncrengătură: Vertebrata

Infraîncrengătură: Gnathostomata

Supraclasă: Osteichthyes

(neclasificat): Pisces

Clasă: Actinopterygii

Subclasă: Neopterygii

Infraclasă: Teleostei

Supraordin: Ostariophysi

Ordin: Cypriniformes

Suprafamilie: Cyprinoidea

Familie:Cyprinidae

Subfamilie: Cyprininae

Gen: Cyprinus

Specie: C. carpio
Nume binomial

Cyprinus carpio

Linnaeus, 1758

Modifică text Consultați documentația formatului

Crapul (Cyprinus carpio) este un pește teleostean din familia Cyprinidae.

Cuprins

1 Descriere

2 Reproducere și dezvoltare

3 Respirație

4 Hrănire

5 Cultivare

6 Surse

7 Referințe

8 Lectură suplimentară

Descriere

Lungimea corpului poate atinge 1 m, iar masa maximum 40 kg. Este acoperit cu solzi mari. Spatele
este, de obicei, negricios, cu nuanțe albăstrii sau verzui, flancurile arămii sau arămii-gălbui, iar
abdomenul albicios. Cavitatea bucală este subterminală, cu buze groase. Crapul posedă patru
mustăți, două nări, doi ochi și botul. Pe trunchi și pe coadă se găsesc înotătoare perechi (două
ventrale și două pectorale) și neperechi (dorsală, anală și codală, care prezintă doi lobi egali).
Înotătoarele sunt acționate de mușchi, iar peștele este acoperit cu mucus și solzi. Există două forme
de crapi: crapul cu spatele jos și crapul cu spatele înalt. Este răspândit aproape pe tot globul,
populând apele dulci și cele salmastre. Trăiește până la 30 de ani, uneori și mai mult.

Cel mai mare crap a fost prins în august 2014 în Thailanda și avea 68 de kilograme.[1]

Reproducere și dezvoltare

Crapul atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2-5 ani și se înmulțește în lunile mai-iunie. O femelă
depune pe vegetația subacvatică până la 2,1 milioane de icre, acestea fiind fertilizate de lapți, iar
incubația are loc după 2-7 zile. Puietul se hrănește la început cu zooplancton, iar mai apoi, când
atinge 1,8 cm lungime, cu nevertebrate de fund (hrana principală a unui crap adult).

Respirație
Crapul are respirație branhială. Branhiile sunt bine vascularizate, aflate pe lamele osoase, în spatele
unor „căpăcele” denumite opercule.

În gura crapului intră apă cu oxigen dizolvat în ea. Când apa ajunge la branhii, aceasta lasă oxigenul și
ia dioxidul de carbon, apoi iese pe branhii.Crapul scos din apă moare.

Hrănire

Crapul se hrănește cu plante acvatice, ouă de broască, insecte și viermi.

Hrana e mărunțită de niște ridicături osoase din interiorul gurii sale.

Crapul este un animal omnivor.

Cultivare

Crapul sălbatic este răspândit mai mult în apele și bazinele Mării Mediterane, Mării Negre, Mării
Caspice, Mării Aral. De la el au fost obținute mai multe varietăți domestice (crapul solzos, crapul-
oglindă, crapul golaș etc.) care se cultivă, de regulă în iazurile piscicole ale întreprinderilor de
carpicultură. În dependență de rasă și de condițiile mediului ambiant, crapii de un an cântăresc în
medie 15-150 g, cei de doi ani 150-1000 g, cei de trei ani 350-2000 g ș.a.m.d.. Carnea de crap este
gustoasă și are o valoare nutritivă înaltă.

Știucă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Știuca

Esox lucius1.jpg

Știuca (Esox lucius)

Stare de conservare

Status iucn3.1 LC ro.svg

Risc scăzut (LC) (IUCN 3.1)

Clasificare științifică

Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Subîncrengătură: Vertebrata
Infraîncrengătură: Gnathostomata

Supraclasă: Osteichthyes

(neclasificat): Pisces

Clasă: Actinopterygii

Subclasă: Neopterygii

Infraclasă: Teleostei

Supraordin: Protacanthopterygii

Ordin: Esociformes

Familie:Esocidae

Gen: Esox

Specie: E. lucius

Nume binomial

Esox lucius

Linnaeus, 1758

Distribution map of Esox lucius.png

Modifică text Consultați documentația formatului

Știuca (Esox lucius) este un pește răpitor dulcicol sau salmastricol, din familia esocide (Esocidae),
răspândit în apele stătătoare sau lin curgătoare, cu multă vegetație din zona temperată a Asiei,
Europei și Americii de Nord. Are o lungime obișnuită de 30–40 cm și o greutate de 0,5–1 kg dar poate
să atingă până la 2 m și o greutate de 25–30 kg. Corpul este alungit, aproape cilindric, puțin
comprimat lateral, și acoperit cu solzi mici. Capul este turtit dorso-ventral și prelungit într-un bot lat,
turtit, asemănător ciocului unei rațe. Gura este largă și înarmată cu numeroși dinți puternici și
ascuțiți, limba prevăzută și ea cu dinți. Înotătoarea dorsală deplasată spre coadă, deasupra
înotătoarei anale, dând astfel corpului forma de săgeată. Înotătoarea codală este bifurcată, cu lobii
egali. Coloritul corpului variază după ape, de la cenușiu-verzui la galben-verzui pe spate, abdomenul
alb-gălbui, laturile cu pete mari, cafenii, măslinii sau negricioase, care se unesc uneori, dând benzi
transversale. Înotătoarele neperechi sunt gălbui-cenușii, cu pete brune sau negricioase, ce se unesc
în dungi transversale. Înotătoarele perechi sunt roșcate.[1][2][3]

Știuca este un pește răpitor foarte lacom, "rechinul" apelor dulci, care atacă nu numai peștii ci și
păsările și mamiferele acvatice și se ia la bătaie și cu vidra. Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de
3-4 ani. Depune icre pe vegetație, în februarie-martie, când temperatura apei atinge 8—10°. Are
valoare economică ridicată, atât peștele, cât și icrele. Carnea este destul de gustoasă, deși cam slabă
și cu multe oase și se consumă sărată și sub formă de conserve (marinată în sos de roșii). Se poate
reproduce și artificial. În România se găsește în toate râurile, jepșile, bălțile, iazurile, lacurile, de la
Dunăre și până în zona mrenei.[1][2][3]
Cuprins

1 Denumirea științifică

2 Denumiri populare

3 Dimensiuni și longevitate

4 Descrierea

5 Coloritul

6 Note

7 Bibliografie

8 Legături externe

Denumirea științifică

Denumirea științifică Esox lucius, derivă din cuvintele latine Esox, numele dat de Pliniu unui pește
(știucă sau somon) din Rin și lucius = știucă. Cuvântul latin Esox provine din cuvântul grec isox, și este
înrudit cu rădăcină celtică eog, ehawc = somon.[2]

Denumiri populare

În toată țara i se zice știucă, iar la cea mică știuculiță. Pescarii din județul Ialomița și Ilfov de pe malul
Dunării mai zic la știuca mică (până la 30 cm) și mârlița sau mârloae. Lipovenii și grecii din Dobrogea îi
zic cu toții știucă, turcii îi mai zic și turna-balâc.[3] I se mai zice știucoviță, cățea, ciucă, fâță, fiță,
jidancă, rață, boaldă, tâlharul bălților, rechinul apelor.[4][5]

Dimensiuni și longevitate

Inelul de aramă cu care a fost însemnată știuca gigant de Frederic II Barbarossa

Dimensiunile la care poate ajunge știuca sunt foarte mari. Femelele sunt totdeauna mai mari ca
masculii.[1][2]

Lungimea obișnuită a adulților este de 25-63 cm; lungimea medie a femelelor 55 cm, iar a masculilor
40 cm; lungimea maximală a femelelor 1,5 m., iar a masculilor 1,37 m. Greutatea obișnuită 0,500-3
kg; greutatea maximală 35 kg. Longevitate maximală este de 33 ani, de obicei sub 12-15 ani.[1][2][6]
[7][8]

După datele lui Kessler, publicate de L. P. Sabaneyev în 1959, dimensiunile maxime a știucilor din
bălțile de pe lângă mănăstiri erau 2 m lungime și 50-80 kg greutate. De obicei știuca pescuită are o
lungime de până la 1 m și o greutate de până la 12 kg, cu o medie de 50-60 cm, greutate de 1-2 kg și
o vârsta de 4-6 ani.[9]

Despre dimensiunile și longevitatea știucii au circulat mai multe legende în literatură. Astfel A. P.
Sabaneev afirma că cea mai mare știucă pescuită vreodată, a fost știuca istorică a împăratului
Frederic II Barbarossa, care a fost prinsă de el și apoi aruncată, după cum este scris pe inelul de
aramă, în lacul Heilbronn (Kaiserslautern) în anul 1230. Ea a fost pescuită apoi de în anul 1497, adică
peste 267 de ani. Avea o culoarea complet albă, măsura 6 m și cântărea 140 kg.[10] Inelul și scheletul
acestui pește se păstrează și astăzi la catedrala din Mannheim. Biologul german Oken a studiat în
detaliu cronica istorică a acestei perioade și a constatat că Frederick al II-lea în acel moment trăia în
Italia și nu putea pune inelul știucii. Ulterior a fost examinată coloana vertebrală a știucii gigant,
expusă la Catedrala din Mannheim, și sa dovedit că este o falsificare, ea fiind compusă din vertebrele
de la 2 știuci diferite.[2][4][7][11][12]

Descrierea

Corpul cu care spintecă cu ușurință apa este foarte alungit, gros, moderat înalt, fuziform sau în forma
de săgeată, aproape cilindric în secțiune transversală, ușor comprimat lateral, acoperit cu solzi
mărunți, cicloizi. Înălțimea maximă a corpului (între înotătoarele perechi) se cuprinde de 6 ori în
lungimea totală, iar lățimea sa 1½ ori în înălțime; înălțimea maximă reprezintă 15,5-18,2% din
lungimea corpului fără înotătoarea caudală, iar grosimea 55-70% din înălțime. Linia dorsală și linia
ventrală a corpului merg aproape paralele în linie dreaptă și se scoboară brusc în jos (respectiv în sus)
la originea pedunculului caudal. Profilul dorsal al corpului între vârful botului și ceafă este o linie
ascendentă aproape dreaptă, cu o concavitate ușoară înaintea nărilor și o convexitate în dreptul
ochilor; după ceafă, profilul corpului urcă foarte lin și este ușor curbat. Profilul ventral al corpului
este aproape rectiliniu.[1][2][3][8]

Capul mare, foarte lung și lat, comprimat dorso-ventral și lateral, prelungit într-un bot lung și lat.
Lungimea capului intră de 3 ori și ceva în lungimea totală corpului și reprezintă 30,5-34,5% din cea a
corpului.[1][2][3][8]

Botul lung și lat, rotunjit pe partea superioară, puțin curbat, turtit în formă de cioc de rață. Lungimea
botului reprezintă 39,5-44% din cea a capului, botul este mai lung decât lungimea regiunii
postorbitare a capului.[1][2][3][8]

Lângă ochi sunt așezate două nări mari, nara anterioară este rotundă, cea posterioară semilunară.
Nările sunt apropiate între ele, fiind situate mult mai aproape de ochi decât de vârful botului și nu
sunt acoperite de vreo răsfrângere pieloasă.[1][3]

Pe partea superioară a capului se află o serie de pori destul de evidenți: prima pereche situată mult
înaintea nărilor, a două pereche imediat în urma nărilor, a treia pereche între ochi, urmată de 4-5
perechi puțin în urma ochilor; unele perechi sunt situate median, altele lateral.[1]

Ochii știucii sunt exact la jumătatea lungimii capului și sunt relativ mari, așezați sus, pe frunte, foarte
aproape de marginile ei. Ochii sunt foarte mobili și permit vederea în sus, înainte și pe lături, astfel
încât simțul vederii, la acest pește, este foarte dezvoltat. Diametrul ochiului este egal cu 1/7 din
lungimea capului și reprezintă 9,3-17% din lungimea capului și 55-97% din spațiul interorbitar. Spațiul
interorbitar ușor concav; lățimea spațiului interorbitar reprezintă 18,6-25,1% din lungimea capului.[1]
[2][3][8]

Gura este foarte mare și largă și îi permite să înghită foarte mult; ea este orizontală, înarmată cu
numeroși dinți ascuțiți și puternici, fără mustăți, și ocupă jumătate din lungimea capului, ajungând
înapoi până sub ochi; deschiderea gurii ajunge puțin înaintea ochiului. Capătul maxilarului situat în
urma marginii anterioare a ochiului, ajungând înaintea mijlocului ochiului, inserția mandibulei pe
craniu este situată în urma marginii posterioare a ochiului. Falca inferioară (mandibula) este mai
lungă decât cea superioară și este ieșită (proeminează) înaintea fălcii superioare. Falca superioară
este formată din oasele maxilare și premaxilare (= intermaxilare).[1][2][3][8]

Dinții sunt numeroși (circa 700), ascuțiți, puternici, inegali și sunt dispuși pe falca superioară numai
pe premaxilar (maxilarele sunt lipsite de dinți), pe falca inferioară (pe dentar), pe partea anterioară a
cerului gurii (pe prevomer și palatine) și pe limbă.[1][2][3][8]

Cei mai mari și puternici dinți, numiți canini, se află pe falca inferioară, și anume pe osul dentar
(îndeosebi în partea sa posterioară) și sunt dispuși pe un rând; forma lor este alungită, conică cu
vârfurile încovoiate înapoi spre partea interioară și au rolul de prindere și reținere a prăzii. Dinții de
pe falca inferioară sunt de diferite dimensiuni, pe lângă canini pe dentar mai sunt însă și dinți mici în
formă de perie precum și dinți de rezervă.[1][2][3][8]

Dinții de pe celelalte oase ale gurii sunt mai mici și deși, alungiți, ascuțiți și cardiformi (adică în formă
de perie sau răzătoare), au vârfurile ascuțite îndreptate înapoi, spre faringe, și se pot afunda în
mucoasa care acoperă oasele. De aceea, prada este ușor înghițită, iar în cazul în care ea încearcă să
scape, dinții se ridică din mucoasă și se înfig în ea ca o mie de ace. Oasele premaxilare de pe falca
superioară au dinți mici, dar puternici, pe mai multe rânduri. Vomerul este îngust, prevăzut cu dinți
mărunți, în câteva rânduri. Palatinele sunt foarte mari, cu dinți mici pe mai multe rânduri; dinții
rândului interior sunt mai mari. Pe limbă se află două rânduri de dinți mici.[1][2][3][8]

La știuca are loc schimbarea caninilor de pe falca inferioară. Suprafața internă a fălcii inferioare este
acoperită de un țesut moale, iar sub el se află rânduri oblice de 2-4 dinți substituenți (dinți de
rezervă), adiacenți la fiecare canin, cu care formează un singur grup (familie). Atunci când un dinte
funcțional este uzat, locul lui este ocupat de baza altui dinte adiacent substituent din aceeași familie.
La început, el se clătină, apoi se fixează, și se concrește strâns de osul situat sub el. Dinți știucii nu
sunt înlocuiți simultan. În același timp, o familie de dinți se termină pe marginea fălcii inferioare cu
dinți vechi care se resorb, alta cu dinți puternici, funcționali, iar a treia cu dinți tineri, neîntăriți,
recent deveniți funcționali. Această stare a dinților se observă la știucă în momente diferite ale
anului. Cu toate acestea, nu este exclusă posibilitatea ca, în unele sezoane mai multe grupuri de dinții
se schimbă, și în această perioadă știuca evită prada mare.[13][7]

Deschiderile branhiale sunt foarte largi întinzându-se până la istm. Membranele branhiale sunt
libere, neatașate (necontopite) nici de istm, nici între ele, înlesnind astfel înghițirea prăzii foarte mari.
Doar în extremitățile lor anterioare membranele branhiale sunt legate între ele. Spinii branhiali sunt
reduși la niște rânduri de proeminențe pe una sau ambele fețe ale arcurilor branhiale. Aceste
proeminențe sunt scurte și groase, tuberculiforme, în formă de denticuli (dinți mici) ascuțiți. Numărul
spinilor branhiali este de 29-45, mai frecvent, 33-39. Numărul radiilor branhiostegale este de 13-16,
de obicei 14 sau 15 pe fiecare parte, de regulă 7 pe ceratohial și 8 pe epihial.[1][2][3][8]

Pedunculul codal are o lungime mijlocie și nu este înalt. Lungimea pedunculului caudal reprezintă 13-
15%, înălțimea minimă 6,5-7,5%, spațiul predorsal (de la marginea anterioară a bazei înotătoarei
dorsale până la vârful botului) 68-76%, cel preanal (de la marginea anterioară a bazei înotătoarei
anale până la vârful botului) 75-80%, iar cel preventral (de la marginea anterioară a bazei înotătoarei
ventrale până la vârful botului) 53-57,5% din lungimea corpului fără caudală. [1][8]

Toate înotătoarele sunt rotunjite, cu excepția codalei, care este adânc scobită. Înotătoarele dorsală și
anală au marginea rotunjită și sunt scurte și împinse departe în regiunea posterioară a corpului spre
rădăcina pedunculului caudal, la mică distanță de cea caudală; ele sunt suprapuse una alteia, dând
astfel corpului forma de săgeată și servesc propulsiei de "sprinter" în mediul acvatic.[1][2][3][8]

Știuca are o singură înotătoare dorsală scurtă, cu marginea superioară rotunjită; ea este deplasată
mult spre coadă, la mică distanță de cea caudală, exact deasupra analei. Baza dorsalei mai scurtă
decât înălțimea ei și aproximativ egală cu lungimea botului. Inserția dorsalei situată puțin înainte de
cea a analei. Nu există o înotătoare adipoasă în urma dorsalei. Dorsala cu 6-10 radii neramificate,
urmate de 13-17 radii ramificate; formula D VI—X 13—17.[1][2][3][8]

Înotătoarea anală este scurtă, cu marginea rotunjită și deplasată mult în partea posterioară a
corpului, în apropierea caudalei. Inserția analei situată sub treimea anterioară a dorsalei. Originea
analei situată puțin în spatele marginii anterioare a dorsalei. Lungime bazei înotătoarei anale mai
mică decât înălțime ei și mai mică decât baza înotătoarei dorsale. Anala cu 4-7 radii neramificate,
urmate de 10-16 radii ramificate; formula A IV—VII 10—16.[1][2][3][8]

Înotătoarea codală este mare și lungă, homocercă și bifurcată, fiind moderat scobită la mijloc, cu lobi
egali și rotunjiți. Caudală cu 19 radii.[1][2][3][8]

Înotătoarele perechi, pectorale și ventrale, sunt mici, rotunjite, în formă de lopată. Lungimea
pectoralelor și a ventralelor reprezintă 11,7-14%, din lungimea corpului.[1][2][3][8]

Înotătoarele pectorale sunt mici, cu marginea rotunjită; ele se inserează jos pe corp; baza lor se află
sub opercul. Pectorala cu o radie (rar 2) neramificată, urmată de 12-16 radii ramificate; formula P I
(II) 12—16.[1][2][3][8]

Înotătoarele ventrale sunt mici, cu marginea rotunjită; ele sunt situate abdominal, în spatele
pectoralelor, aproape de mijlocul corpului. Vârful ventralelor nu ajunge până în dreptul marginii
anterioare a dorsalei. Solzul axilar absent la baza ventralei. Ventrala cu 1-2 radii neramificate, urmate
de 11 (rar 12) radii ramificate; formula V I—II 11 (12).[1][2][3][8]

Corpul este acoperit cu solzi cicloizi mici, lungăreți ovali și bine fixați. Solzii mici și netezi, acoperiți de
un strat de mucus, reduc forța de frecare care împiedică mișcarea. Cu solzi mărunți este acoperit în
întregime și istmul, ei întinzându-se și pe baza înotătoarei caudale. La baza înotătoarelor dorsală și
anală se află o teacă de solzi. Baza înotătoarelor perechi și partea superioară a capului sunt nude,
lipsite de solzi. Obrajii și fălcile complet acoperite cu solzi; opercularul și partea posterioară a
preopercularului acoperite cu solzi numai în porțiunea lor superioară.[1][2][3][8]

Linia laterală de pe mijlocul laturilor, prezentă la adulți, este completă și aproape rectilinie, la juvenili
lipsește sau este incompletă și întreruptă. Pe linia laterală se află 121-144 solzi, din care 55-65
perforați de canalele laterale. Numărul de solzi deasupra liniei laterale (numărați vertical până la
începutul înotătoarei dorsale) este de 14-17. Numărul de solzi sub linia laterală (numărați vertical
până la începutul înotătoarei ventrale) este de 12-15. Aceasta se poate reda prin formula 121 (14—
17/12—15) 144.[1][2][3][8] Fiecare solz de pe linia laterală este prevăzut cu câte un șănțuleț. Însă, în
aceste șănțulețe nu se găsesc organele seismosenzoriale, caracteristice liniei laterale, ci organe
chemosenzoriale; tot muguri chemosenzitivi se găsesc și în solzii situați deasupra și dedesubtul liniei
laterale. Șanțurile seismosenzoriale ale liniei laterale se găsesc numai pe cap, mai ales pe falca
inferioară. Prin urmare simțul chimic este foarte dezvoltat la acest pește, fapt care-i permite să
semnaleze cu ușurință prezența prăzii.[2]

Premaxilarele nu se ating. Frontalele ajung în contact cu supraoccipitalul. Există miodom, bazisfenoid,

nazale, metacleitru, ectopterigoid. Mezocoracoidul absent în centura scapulară. Numărul vertebrelor
este de 56-65. Prin orbită trece nervul olfactiv. [1][2][3][8]

Stomacul este fără apendice în formă de sac; intestinul lung și nediferențiat, fără apendice pilorice;
esofagul însă este foarte larg. Anusul la femele ca o adâncitură ovală, la masculi ca o fantă alungită.
[14] Vezica înotătoare este simplă, foarte mare și comunică cu esofagul printr-un canal aerian (pești
fizostomi), însă știuca nu respiră cu oxigen atmosferic.[3][8]

Numărul diploid de cromozomi 2n = 50.[9]

Coloritul

Esox lucius A. F. Lydon.jpg

Coloritul fundamental al știucii este cenușiu-verzui sau cenușiu-cafeniu, spatele fiind mai închis, iar
flancurile mai deschise. Colorația știucii variază foarte mult, după felul și limpezimea apei, natura și
gradul de dezvoltare a vegetației de lângă mal, natura fundului, vârsta peștelui și anotimpul. Aceste
variații ale culorii permite știucii să se adaptează mediului, camuflându-se printre plante. În bălțile
nămoloase coloritul este mult mai întunecat decât în râuri sau în bălțile curate, iar în bălțile de
cociocuri coloritul devine negru cu totul. În unele lacuri știuca are o culoare argintie.[1][2][3]

Partea dorsală este cenușie-măslinie, cenușie-verzuie, galben-verzuie, cenușie-cafenie sau brună

după felul apei, adesea cu dungi oblic transversale.[1][2][3]

Flancurile (laturile) au aceiași culoare ca și spatele, dar sunt mai deschise. Pe flancuri sunt pete mari,
gălbui, albicioase, cafenii, măslinii sau negricioase, care se unesc uneori, dând benzi transversale
neregulate; câteodată, aceste pete sunt atât de dese, încât culoarea fundamentală, deschisă, apare
numai din loc în loc, ca pete sau linii de coloare deschisă.[1][2][3]

Abdomenul alb sau alb-gălbui cu puncte cenușiu sau negre.[1][2][3]

Înotătoarele perechi (pectorale și ventrale) sunt roșcate sau roșu-gălbui. Înotătoarele neperechi
(dorsala, anala și codala) sunt galben-cenușii, cenușii sau cafenii, cu un amestec de brun-roșcat; pe
aceste înotătoare sunt pete brune sau negricioase, ce se unesc în rânduri/dungi transversale, mai
mult sau mai puțin regulate.[1][2][3]

Esox lucius-page-001(2).jpg

Note
^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae Petru Bănărescu, Fauna Republicii
Populare Române. Vol. XIII : Pisces - Osteichtyes (Pești ganoizi și osoși). București, Editura Academiei
Republicii Populare România, București, 1964.

^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae Sergiu I. Cărăușu. Tratat de ichtiologie.

Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1952.

^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac Grigore Antipa. Fauna ichtiologică a României.

Academia Română. Publicațiunile fondului Vasile Adamachi, No. XVI. București 1909.

^ a b George D. Vasiliu. Peștii apelor noastre. Editura Științifică, București, 1959.

^ Th. Bușniță, I. Alexandrescu. Atlasul peștilor din apele R.S. România. Ediția a II-a. Editura CERES,
București, 1971.

^ Esox lucius Linnaeus, 1758. FishBase

^ a b c Васильева Е.Д. Природа России: жизнь животных. Рыбы. Москва, 1999

^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v Alexander J.P. Raat. Synopsis of Biological Data on The

Northern Pike, Esox lucius Linnaeus, 1758. FAO Fisheries Synopsis No. 30 Rev.2, 1988

^ a b Атлас пресноводных рыб России / под ред. Ю. С. Решетникова. Том 1. Москва, Наука,
2003.

^ Josef Schmitt: Sagen aus Kaiserslautern. Der Hecht im Kaiserwoog.

^ John Craig. Pike: Biology and exploitation. Fish & Fisheries Series (Book 19). Springer, 1995

^ Арнольд И. Легенда о щуке.

^ Жизнь животных. Том 4. Часть 1. Рыбы. Под редакцией профессора Т. С. Расса. Москва,
Издательство Просвещение, 1971.

^ Alexandru Moșu, Ilia Trombițki. Peștii Nistrului de mijloc și de jos (Ghid al păstrătorilor râului).
Chișinău, 2013.

Bibliografie

Novacul sau crapul argintiu nobil, crapul cu cap mare (Hypophthalmichthys nobilis, sinonim
Aristichthys nobilis) este un pește bentopelagic dulcicol zooplanctonofag din familia ciprinidelor,
originar din apele curgătoare mari din nord-estul Chinei și Extremul Orient, introdus în Statele Unite
ale Americii și Europa peste tot, mai ales în Europa de Est (inclusiv în România și Republica Moldova)
în crescătorii, heleșteie, iazuri și râuri. Preferă straturile superioare ale apelor.

Are o lungime obișnuită de 55-70 cm, lungimea maximală 146 cm și o greutate maximală 60 kg. Poate
trăi 20 ani. Corpul moderat alungit și comprimat lateral, mai înalt decât la sânger, acoperit cu solzi
cicloizi relativ mici. Capul mare și gros este ascuțit, lat și turtit dorsal. Mustățile absente. Gura mare
este oblică, superioară și fără dinți. Dinții faringieni sunt situați într-un singur rând, câte 4 de fiecare
parte; ei servesc la sfărâmarea, dar mai ales la măcinarea hranei. Ochii mici, distanțați și deplasați
mult în jos spre colțul gurii. Pe partea ventrală există o muchie (carenă) între înotătoarele ventrale și
anală, care continuă și pe pedunculul caudal. Partea ventrală este mai rotunjită decât a sângerului.
Înotătoarele pectorale, ventrale și pedunculul caudal sunt mai lungi decât la sânger. Branhiospinii nu
fuzionează între ei și nu sunt concrescuți cu istmul. Tubul digestiv este de 3,17-5,0 ori mai mare decât
lungimea corpului.

Coloritul corpului este mult mai închis decât la sânger. Spatele este brun-cenușiu sau cenușiu-verzui.
Laturile sunt sur-argintii, cu numeroase pete neregulate întunecate sau dungi transversale mari de
culoare maronie și puncte negre. Abdomenul este albicios-argintiu. Înotătoarele ventrale și anala
sunt ușor gălbui, restul înotătoarelor sunt cenușiu întunecate.

Hrana o formează, în principal, zooplanctonul, la care se adaugă viermii, fitoplanctonul și detritusul

organic. Depune icrele în masa apei, în plin curent. În țara de origine, China, se reproduce primăvara,
în lunile aprilie-mai, în mediu reofil. În Europa se reproduce frecvent artificial, în luna iulie. Ritmul de
creștere este foarte mare, la 2 ani pot să cântărească 0,750-1,950 kg, iar în al treilea an 3-4 kg.

Are o mare valoare economică. Carnea este bună. Este comercializat în stare proaspătă, înghețată
sau afumată.

Novacul sau crapul argintiu nobil, crapul cu cap mare (Hypophthalmichthys nobilis, sinonim
Aristichthys nobilis) este un pește bentopelagic dulcicol zooplanctonofag din familia ciprinidelor,
originar din apele curgătoare mari din nord-estul Chinei și Extremul Orient, introdus în Statele Unite
ale Americii și Europa peste tot, mai ales în Europa de Est (inclusiv în România și Republica Moldova)
în crescătorii, heleșteie, iazuri și râuri. Preferă straturile superioare ale apelor.

Are o lungime obișnuită de 55-70 cm, lungimea maximală 146 cm și o greutate maximală 60 kg. Poate
trăi 20 ani. Corpul moderat alungit și comprimat lateral, mai înalt decât la sânger, acoperit cu solzi
cicloizi relativ mici. Capul mare și gros este ascuțit, lat și turtit dorsal. Mustățile absente. Gura mare
este oblică, superioară și fără dinți. Dinții faringieni sunt situați într-un singur rând, câte 4 de fiecare
parte; ei servesc la sfărâmarea, dar mai ales la măcinarea hranei. Ochii mici, distanțați și deplasați
mult în jos spre colțul gurii. Pe partea ventrală există o muchie (carenă) între înotătoarele ventrale și
anală, care continuă și pe pedunculul caudal. Partea ventrală este mai rotunjită decât a sângerului.
Înotătoarele pectorale, ventrale și pedunculul caudal sunt mai lungi decât la sânger. Branhiospinii nu
fuzionează între ei și nu sunt concrescuți cu istmul. Tubul digestiv este de 3,17-5,0 ori mai mare decât
lungimea corpului.

Coloritul corpului este mult mai închis decât la sânger. Spatele este brun-cenușiu sau cenușiu-verzui.
Laturile sunt sur-argintii, cu numeroase pete neregulate întunecate sau dungi transversale mari de
culoare maronie și puncte negre. Abdomenul este albicios-argintiu. Înotătoarele ventrale și anala
sunt ușor gălbui, restul înotătoarelor sunt cenușiu întunecate.
Hrana o formează, în principal, zooplanctonul, la care se adaugă viermii, fitoplanctonul și detritusul
organic. Depune icrele în masa apei, în plin curent. În țara de origine, China, se reproduce primăvara,
în lunile aprilie-mai, în mediu reofil. În Europa se reproduce frecvent artificial, în luna iulie. Ritmul de
creștere este foarte mare, la 2 ani pot să cântărească 0,750-1,950 kg, iar în al treilea an 3-4 kg.

Are o mare valoare economică. Carnea este bună. Este comercializat în stare proaspătă, înghețată
sau afumată.

Aspectul extern

Corpul prezintă 5 rânduri de discuri rombice osoase, deosebindu-se de celelalte specii din familia
Acipenseridae prin lungimea botului, falca inferioară este întreruptă, iar cea superioară reprezintă
circa 60% din lungimea capului. Spatele colorat în negru-brun. lungimea maximă pe care o poate
atinge este de 214 cm, iar greutatea de 68 kg, exemplarele obișnuite măsoară 80 –100 cm și
cântăresc 5–8 kg.[2]

Biologia și ecologia

Pește marin migrator, păstruga trăiește în Marea Neagră, Marea Azov, Marea Caspică și rar în Marea
Adriatică. Maturitatea sexuală este atinsă de masculi la 9-13 ani, iar de femele la 11-15 ani.[3]

Reproducerea

Pentru a se reproduce, păstruga migrează în fluviile Volga, Nistru, Dunăre, unde, în zonele nisipoase
și cu prundiș, își depune icrele (în număr de 79-90 mii de icre într-o singură repriză), apoi împreună
cu puietul migrează în mările de unde a venit, pentru a se îngrășa și ierna.

Carasul(Carrassius gibelio) (plural: Carași) este cel mai cunoscut și răspândit pește de apă dulce din
România. El face parte din clasa Actinopterygii, ordinul Cypriniformes, familia Cyprinidae. Carasul
este originar din Asia de Nord, de unde s-a răspândit în toată China ca pește ornamental, iar mai apoi
în întreaga lume. Dimensiunile obișnuite ale carasului sunt de 10-15 cm, iar greutatea lui poate varia
de la 80-150 de grame, la 1,5-2 kg, în mod excepțional.

In unele cazuri pot avea chiar si peste 30 de cm

Cuprins

1 Caracteristici generale

2 Pescuitul carasului

3 Note
4 Legături externe

Caracteristici generale

Colorația solzilor lui depinde de apa în care trăiește. În apele mâloase solzii lui bat spre culoarea
neagră, în apele bogate în vegetație bate spre verde, iar în cele limpezi culoarea carasului este auriu-
maronie. Forma capului este asemănătoare cu cea a crapului, lipsindu-i însă mustățile, iar forma gurii
este obtuză, cu buze subțiri.

Carasul poate trăi în ape foarte sărace în oxigen, între niște limite ale PH-ului, pe care puțini pești le
suportă. Este un pește care rezistă și scos din apă, mai multe ore, mai ales dacă este învelit într-o
cârpă udă, deoarece nu i se usucă solzii. Se hrănește cu larve, crustacee, vegetație, moluște, icre etc.

Reproducerea se realizează primăvara când apa atinge temperaturi de 8-10 grade. Depunerea icrelor
durează până la sfârșitul verii. La această specie toate exemplarele peste 2-3 ani sunt femele,
deoarece masculii, după această perioadă suferă de fenomenul numit ginogeneză, adică
transformarea lor în femele.

Pescuitul carasului

Carasul poate fi pescuit în aproape toate stilurile, însă specialiștii recomandă pescuitul la plută.
Momelile folosite la pescuitul carasului sunt: râmele, preferabil de gunoi, viermuși albi sau roșii,
pâinea, iar pentru carasul mare, porumb boabe sau boilies mic.