Capitolul 11

Rasă şi etnie

Diferenţele dintre rasele umane sunt

evidente pentru oricine intră în contact cu
ele. Ostilitatea oamenilor faţă de cei care
au o altă rasă a reprezentat în istoria
recentă sursa a unor conflicte sociale de
proporţii. Mai mult, acest spirit de
protecţie a rasei a născut şi a alimentat
ideologii de tip rasist.
Cu toate acestea rasismul este o cucerire
extrem de recentă a umanităţii. Până la
modernitate oamenii nu valorificau social,
politic sau cultural diferenţele dintre rase.
Cu alte cuvinte, pentru vechiul grec, în
antichitate, un negru din sudul Egiptului
(de aici denimirea de Sudan a tării de la
sud de Egipt) nu era cu nimic diferit de un
locuitor din Nordul Greciei, de la Dunăre
spre exemplu, care era alb, uneori chiar
blond, şi sigur avea o cu totul altă
conformaţie a corpului.

175
 Până în modernitate diferenţele dintre rase nu au contat în relaţiile sociale şi
nu au fost valorificate politic sau militar. Grecii şi romanii nu făceau distincţie între
străini, numindu-i pe toţi, nediferenţiat, barbari. De ce se întâmpla acest lucru?
Pentru că criteriile fundamentale de diferenţiere a populaţiilor erau de ordin religios
şi nu biologic. Cineva era străin pentru că credea în alţi zei, se ruga şi respecta alte
divinităţi şi nu conta câtuşi de puţin culoarea părului sau a pielii, ori alte aspecte
anatomice.
Pare curios dar din acest punct de vedere rasismul este un produs al ştiinţei
moderne. Atitudinea ştiinţifică a modernului a scos la lumină diferenţele biologice
dintre rase. Mai mult decât atât, ideea clasificării raselor şi a analizei lor separate
este o altă idee a ştiinţei moderne. Fără abordarea ştiinţifică a realităţii rasismul nu
ar fi avut cum să apară. Evident, aşa cum o să vedem în cadrul acestui capitol, nu
trebuie blamată ştiinţa pentru lansarea unor ideologii bazate pe doctrina raselor
superioare. Trebuie să reţinem însă că această problematică socială este de fapt una
foarte recentă din punct de vedere istoric.

Conceptul de rasă
Conceptul de rasă a fost monetizat în ştiinţă odată cu încercările biologiei
moderne de a clasifica lumea animală. El provine din evul mediu (secolul XIV) unde în
limba engleză veche, cuvântul desemna apa care curgea prîntr-un jgheab, existent la
morile de apă (“ras”). De aici cele două sensuri ale cuvântului englezesc “race”, atât
cursă, întrecere de viteză, cât şi rasă, pornind de la ideea de descendenţă comună (toţi
care “curg” din acelaş loc). Acest al doilea sens a apărut abia în secolul XVI, prin
preluarea din italiana medievală a sensului de “genreaţie” a cuvântului “razza”. Din
limba engleză sensul de rasă a fost preluată în modernitate în biologie.
În biologie rasele sunt definite uzual în trei modalităţi. Avem definiţii ale raselor
construite în baza unor caracteristici, morfologice, geografice sau de ecosistem. Cu alte
cuvinte rasele sunt considerate subdiviziuni ale speciilor şi sunt definite, fie din punct
de vedere geografic, de exemplu elefant african sau elefant indian, fie sunt definite din
punctul de vedere al unor caracteristici morfologice, de exemplu vultur pleşuv, fie din
punctul de vedere al unor caracteristici ale ecosistemului unde se întâlnesc rasele în
cauză, cum este cazul porumbelului de scorbură. Este clar că în realitate cele trei tipuri

176
de criterii sunt intercorelate, pentru că deosebirile geografice implică adesea şi
deosebiri de ecosistem, implicit şi unele diferenţe morfologice.
Aşa cum practic pentru orice specie de animale există mai multe rase, la fel
avem şi pentru specia homo sapiens mai multe rase. Principalele trei rase de oameni,
sunt considerate a fi: rasa caucaziană (albii), rasa mongoloidă (asiaticii) şi rasa
negroidă (negrii). Unii cercetători consideră că ar trebui să mai luăm în considerare
încă două rase umane, este drept de mai mică amploare ca volum al populaţiei, una din
ele fiind chiar pe cale de dispariţie. Este vorba de rasele: oceaniană, reprezentată de
locuitorii din zona Oceaniei, care nu sunt mongoloizi şi nici caucazieni şi de
amerindieni, adică de vechii locuitori ai celor două Americi, care astăzi se regăsesc
cu greu în spaţiul lor originar.
Deşi această tipologie a raselor a fost propusă în perimetrul ştiinţific al
biologiei, trebuie să spunem însă că, atunci când se referă la oameni, conceptul de rasă
nu este de factură biologică, ci este de fapt un concept social. Aceasta deoarece, atunci
când vorbim de rasele umane şi când ne raportăm totodată la alte rase, principalele
criterii de diferenţiere pe care le utilizăm, deşi sunt de natură morfologică, ele nu sunt
în realitate biologic semnificative. Cu alte cuvinte aceste criterii au o relvanţă dată doar
de modul în care noi le utilizăm şi le valorificăm din punct de vedere social. Spre
exemplu, atunci când ne raportăm la diversele tipuri de rase luăm de fapt în calcul
doar câteva criterii: culoarea pielii, forma şi culoarea părului, forma feţei, şi într-o mult
mai mică măsură alte caracteristici anatomice (înălţime, lungimea membrelor etc.).
Din punct de vedere biologic aceste criterii de diferenţiere nu sunt însă relevante,
comparativ cu altele, care deşi sunt mult mai importante, nefiind vizibile, nu ne
influenţează în raportarea obişnuită la rase. De altfel culoarea pielii, cel mai sensibil
criteriu social, este discutabilă, ea fiind poziţionabilă pe un spectru foarte larg,
existând un adevărat continuum de nuanţe între alb şi negru.
O dovadă în plus că noi ne raportăm la rase pe baza unor caracteristici biologice
care sunt valorificate exclusiv social, poate fi dată de faptul că, spre exemplu, pentru
europeni, asiaticii (mongoloizii) sunt mai bine văzuţi, mai toleraţi relaţional decât
negroizii, pentru motivul că sunt consideraţi mai asemănători nouă, fiind albi şi nu
negri. Din punct de vedere biologic şi implicit genetic, lucrurile nu stau de loc aşa. În
realitate negrii sunt mult mai asemănători cu caucazienii, ei despărţindu-se în procesul
evoluţiei umane din acelaşi “trunchi” destul de recent, comparativ cu mongoloizii de
care ne desparte o perioadă de evoluţe separată cu mult mai mare.

177
 Raportul dintre rasă şi etnie
Etnia şi rasa sunt concepte apropiate ca sferă de semnificaţie, dar evident ele se
referă la două tipuri diferite de clasificare a populaţiilor. Etnia se referă la grupurile
de oameni care au o origine comună, împărtăşesc acelaşi fond cultural şi
posedă aceaşi limbă. În mod normal pentru fiecare rasă avem un număr relativ
mare de etnii componente. Există însă şi situaţia inversă, într-un grup etnic pot să
trăiască la un moment dat mai multe rase. În America trăiesc şi sunt autentic
americani şi albi şi negrii şi asiatici. Evident, îi luăm în calcul doar pe cei care cultural,
lingvistic şi spiritual aparţin respectivei
etnii (deci au fost născuţi şi crescuţi în Louis Wirth, este un reprezentant marcant al Şcolii
de la Chicago, născut în Germania a emigrat în
ţara respectivă şi nu sunt emigranţi). SUA la paisprezece ani. În SUA şi-a făcut studiile
Dar şi în România, mai ales în ultimii la Universitatea din Chicago. A început
colaborarea cu departametnul de sociologie al
ani, au apărut numeroşi copii care s-au Universităţii din Chicago imediat după obţinera
născut aici, vorbesc româna ca limbă doctoratului în 1926, dar a intrat în departament în
1931. S-a impus foarte rapid cu autoritate în
maternă şi nu aparţin rasei caucaziene. domeniul cercetărilor urbane şi din acest motiv
După cum se poate observa este considerat ca unul dintre cei mai importanţi
sociologi ai şcolii de la Chicago. A fost preşedinte
diferenţa principală între cele două al Societăţii Americane de Sociologie (1947) şi
concepte rezidă în natura criteriului de primul preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de
Sociologie. Este totodată un pionier al studiilor
construcţie a grupurilor de tip etnic sau dedicate fundamentării politicilor publice urbane,
rasial. Dacă în cazul raselor criteriile în acest sens putând fi citată lucrarea „Oraşele
noastre: Rolul lor în economia naţională” (1937).
valorificate social sunt de natură
Alte lucrări de referinţă: Ghetoul (1928),
biologică, în cazul grupurilor etnice este „Urbanismul ca un mod de viaţă” (1938), „Viaţa
comunitară şi politicile sociale” (1956)
vorba de criterii de tip cultural (limba,
stilul de viaţă, spiritualitatea etc.).

Grupuri dominante şi grupuri minoritare

Într-un teritoriu pot convieţui mai multe rase şi extrem de frecvent mai multe
grupuri etnice. Raportat la un teritoriu putem avea un grup etnic sau rasial majoritar şi
unul sau mai multe grupuri rasiale sau etnice minoritare (ca volum de populaţie).
Raporturile dintre grupurile etnice sau rasiale sunt multiple şi totodată “dominaţia” în
raport cu grupul minoritar poate să fie scalabilă ca intesitate şi tip de manifestare.
Sociologul Louis Wirth (1897-1952) a definit grupul minoritar ca fiind dat de un

178
grup de oameni care în mod unitar suferă un tratament inegal şi care se
şi privesc singuri ca şi grup distinct, obiect al discriminării colective. În
principiu această tipologie relaţională presupune existenţa a cel puţin două grupuri cu
identităţi diferite, bazate pe diferenţeiri de rasă sau şi de ordin etnic, care trăiesc şi
împart un anumit teritoriu şi care relaţionează pe baza unui patern dominator –
dominat. Dimensiunea numerică nu este obligatorie pentru definirea grupului
minoritar. Cu alte cuvinte caracteristica de “minoritar” este dată de raportul de
dominare existent, de natura relaţiilor intergrupale şi nu de volumul populaţiei. Spre
exemplu în Africa de Sud, în perioada politicii de apartheid, negrii reprezentau marea
majoritate a populaţiei, dar constituiau un grup minoritar. La fel ca şi în cazul unor ţări
coloniale, unde populaţia de băştinaşi reprezenta întotdeauna un grup minoritar deşi
constituiau quasitotalitatea populaţiei. Tratamentul inegal presupune pe de altă parte,
întotdeauna, o raportare discrimatorie care presupune excluderea în diverse forme a
grupului minoritar de la participarea totală la viaţa socială.
Grupurile minoritare apar de regulă în două modalităţi. Pe de o parte în urma
unor expansiuni, de regulă militare, ale altor grupuri, care în noile teritorii vor institui
o politică de dominaţie, care va determina raporturile de tipul dominator – dominat,
iar pe de altă parte procesele de migraţie, mai precis de imigraţie într-un teritoriu unde
populaţia de imigranţi va constitui cel mai probabil un grup de tip minoritar.

Paternuri ale relaţiilor interetnice şi interrasiale

Aşa cum am precizat în paragraful anterior, există mai multe paternuri ale
raporturilor interrasiale sau/şi interetnice. Ideea de dominaţie nu este suficientă
pentru a înţelege şi a distinge între multiplele tipuri şi forme de relaţionare. Aceste
relaţii de tipul majoritar – minoritar sunt diferenţiabile în ceeea ce priveşte
intensitatea şi condiţiile raportului de dominaţie. Prin urmare paternurile de
relaţionare interetnică sau interrasială pornesc de la modele foarte dure ale acestor
raporturi, mergînd până la unele înalt tolerante. În cele ce urmează vom prezenta
principalele paternuri de relaţionare, aşa cum s-au impus ele în istorie şi în diverse
contexte societale, prezentarea mergând de la formulele cele mai puternice de
dominaţie la cele mai tolerante.

179
 Genocidul.
Primul patern de relaţionare etnică sau rasială şi totodată cel mai dur este
genocidul. El presupune omorârea sistematică, programatică a unei întregi populaţii
de câtre o altă populaţie (cel mai adesea prin intermediul unor structuri de tip militar
sau paramilitar). Pentru a exista un genocid trebuie să existe un program sistematic de
exterminare a unei întregi populaţii. Dacă într-o acţiune militară, într-un război să
spunem, mor membrii unei populaţii, inclusiv populaţia de civili, nu avem automat un
genocid. Aceasta deoarece genocidul nu este definibil doar prin rezultat şi în nici un
caz printr-un anume volum de populaţie (adică ca şi număr al membrilor unei
populaţii care ar trebui să moară pentru a aplica definiţia). Pentru a vorbi de genocid
este necesar să fi existat intenţia politică şi un program care să vizeze
exterminarea populaţiei respective.
Istoric exemplul cel mai edificator pentru un genocid este exterminarea
amerindienilor de către americani în secolele XVIII şi XIX. Numeroase exemple de
amploare ale unor genociduri le reprezintă şi campaniile de exterminare a triburilor
africane, de către europeni, în special în secolele XVII şi XVIII, încercarea de eliminare
a evreilor şi a altor populaţii neariene în al doilea război mondial, de către nazişti,
exterminarea unor populţaii tribale în Africa secolului XX etc.
În lumea contemporană există un sistem mult mai performant de monitorizare
a tendinţelor politice ale unor state sau grupări de a duce astfel de politici şi există
totodată şi un acord internaţional de presiune şi intervenţie asupra statelor sau
grupărilor care urmăresc programe politice de exterminare a unor grupuri minoritare
etnice sau rasiale. Cu toate acestea acţiuni care să vizeze exterminarea populaţiilor
minoritare există şi astăzi, cel puţin în zonele de conflict militar şi ne putem gândi la
conflictele din cadrul războiului civil din fosta Iugoslavie, la conflictele din Irak etc.

Expulzările.
Reprezintă un alt patern al relaţiilor interetnice şi rasiale. El este mai puţin dur
comparativ cu genocidul. Expulzările se referă la alungarea unor populaţii minoritare
de pe propriul teritoriu de către o populaţie dominantă. Nu putem vorbi însă de
expulzări decât în cazul unor eforturi programatice, care să vizeze mutarea populaţiilor
dintr-un teritoriu. Aceasta înseamnă cu nu putem vorbi de expulzare în cazul unor
deplasări voluntare.

180
 Exemple de expulzări sunt mult mai frecvente decât acelea de genocid. Există
relativ multe cazuri în istoria mai recentă sau mai îndepărtrată. Atât americanii, de
care am amintit mai devreme, cât şi naziştii sau sovieticii, în special în perioada
conducerii lui Stalin, au operat numeroase expulzări ale unor populaţii. De regulă,
expulzările vizează atât eliberarea unor teritorii pentru ocuparea lor de către populaţia
dominantă, cât şi interse strict economice, de acaparare a bunurilor deţinute de
populaţia expulzată.

Sclavia.
Reprezintă un alt patern de relaţionare, mai tolerant decât primele, dar evident
unul care rămâne de o intesitate mare a raportului de dominaţie. Sclavia este o
instituţie socială istorică, doar cu totul izolat fiind prezentă asăzi. Ea a fost o instituţie
socială foarte importantă în antichitate şi parţial în evul mediu. Cea mai cunoscută
formă de sclavie însă, la nivelul cunoaşterii comune, şi care a avut totodată o bază
fundamentală de tip rasial, a fost sclavia modernă americană (sistemul sclavagist
american de până la războiul civil) şi nu modelul istoric premodern.
Sclavia modernă a omului “civilizat” a fost însă mult mai “sălbatică” decât cea
antică. În primul rând motivele ei au fost fundamental economice, în timp ce în
antichitate ea doar în situaţii izolate (anumite perioade din istoria Greciei şi Romei) a
avut un rol economic central. Caracterul “sălbatic” se referă la libertatea totală a
stăpânului de sclav de a utiliza proprietatea (sclavul), ceea ce niciodată în istoria
premodernă nu s-a întâmplat. În antichitate stăpânul de sclav se raporta la acesta în
baza legilor cetăţii, a unor cutume extrem de importante pentru viaţa socială şi nu pe
baza propriei voinţe. Cu alte cuvinte, dreptul de posesie asupra sclavului nu ţinea de un
liber arbitru, ci de o ordine normativă foatre puterncă. De fapt raporturile de
dominaţie se exercitau multiplu în lumea antică, spre exemplu dreptul de a lua viaţa
sclavului în lumea greacă veche îl avea şeful familiei şi în raport cu propria soţie, copii
etc. Pe de altă parte sclavia premodernă nu avea o bază etnică sau rasială, ci ţinea de
alte raporturi, în special de ordin religios sau social-economic.

Segregaţia.
Este un patern mult mai tolerant comparativ cu precedentele. Segregaţia se
referă la izolarea unei populaţii faţă de o alta, atât la nivel instituţional, cât şi la nivelul
unui teritoriu dat. Segregaţia poate fi atât voluntară, cât şi involuntară. O

181
 populaţie minoritară poate să aleagă să se izoleze singură faţă de o populaţie
majoritară, aşa cum fac de exemplu asiaticii în toate marile capitale ale lumii, formând
adevărate mici oraşe (celebrele “oraşe chinezeşti” din marile metropole occidentale).
La fel procedează însă şi alte grupuri etnice, delimitându-şi cartiere sau măcar regiuni
proprii.
Există şi un proces de segregare involuntară, atunci când o populaţie este
obligată să trăiască izolat faţă de populaţia dominantă. Exemplul tipic al unui astfel de
proces de segregare îl oferă ghetoul. Segregarea nu este însă doar una teritorială, ci şi
una instituţională, adică este vorba de locuri de muncă, şcoli, servicii publice etc. care
exclud grupurile minoritare, creând discriminarea şi implicit inegalitatea socială.
Segregarea mai poate fi însă de iure şi de facto. Cu alte cuvinte segregarea

Doctrina „separaţi dar egali” a apărut în
SUA imediat după războiul de secesiune, în
statele din Sud, impunându-se ca doctrină
oficală a raporturilor dintre populaţia albă
europeană şi populaţia de negri. Doctrina
consfinţea drepturile la aceleaşi instituţii
pentru negri şi albi, însă consfinţea faptul că
aceste instituţii trebuiau să fie diferite. Cu
alte cuvinte şcoli, restaurante, locuri de
muncă etc. pentru toţi, dar separate. În fapt
este evident că serviciile separate nu aveau
cum să aibă aceaşi valoare şi prin urmare
accesul egal nu era unul real. Această
doctrină este în fapt o continuare a ceea ce s-
a numit linia culorii, adică un principiu de
diferenţiere juridică a populaţiiei albe
eurpene de cea negroidă.
poate fi atât de drept, instituită prin legi, aşa
cum a fost în Africa de Sud până la sfârşitul
anilor optzeci, sau în Statele Unite pîna la
începutul anilor şaizeci, dar poate fi şi una
reală, în absenţa unor norme juridice. În
Statele Unite, spre exemplu, nu mai există
astăzi nici o normă juridică, care să legitimeze
segregarea, aşa cum a existat doctrina
americană celebră “separaţi dar egali” până la
începutul anilor şaizeci. Cu toate acestea în
realitate mai există şi astăzi cazuri de segregare
instituţională, voluntară sau involuntară.

Asimilarea.
Reprezintă paternul cel mai tolerant al relaţiilor interetnice şi interrasiale. Este
vorba de acel proces în care, în mod treptat, o populaţie este asimilată pe baza
împrumuturilor culturale, inclusiv lingvistice.
Cel mai important marcator al asimilării îl reprezintă pierderea identităţii
lingvistice de către populaţia minoritară. Spre exemplu populaţia de origine
africană din SUA şi-a pierdut în realitate orice fel de repere culturale proprii, pe care
le-au avut la origine, devenind aşa cum îi caracterizează mulţi sociologi de peste oean,
cei mai americani dintre americani, ei fiind categoria de populaţie care nu mai posedă
absolut nici un fel de elemente culturale de origine, comparativ cu alte grupuri de

182
origine europeană, care au păstrat numeroase tradiţii, obiceiuri, o onomastică de
origine, uneori chiar limba.
Asimilarea lărgeşte considerabil toleranţa relaţiilor înter-grupale însă ea este
maximă doar atunci când dispar orice fel de elemente de discrimnare socială.
Indicatorul cel mai important al toleranţei interetnice sau rasiale îl
reprezintă mariajul interetnic sau interrasial. Acesta, în orice zonă multietnică
sau rasială, are uzual cote relativ reduse. Asmilarea poate fi rezultatul unui proces
natural, de convieţuire îndelungată într-un teritoriu, spre exemplu populaţiile
medievale au diferenţieri culturale regionale foarte mari, care ne fac să vorbim de
populaţii diferite, care sunt însă în modernitate contopite într-un grup etnic nou, prin
politicile centralizate promovate de statele moderne.
Asimilarea poate fi însă şi rezultatul unor campanii politice, care şi-au propus
programatic acest lucru. Faţă de aceste tipuri de politici există pe plan internaţional
puternice mişcări pentru drepturile populaţiilor minoritare de a-şi susţine, afirma şi
implicit menţine identitatea etnică. Cu toate acestea trebuie să spunem că orice
politică de toleranţă faţă de grupurile minoritare are efecte majore în
direcţia asimilării.

Stereotipurile
Într-o temă anterioară am prezentat sumar problematica stereotipurilor,
anunţănd că o vom trata pe larg în acest context. Trebuie să precizăm din nou că
stereotipurile sunt atribute acordate unor persoane pe baza apartenenţei
acestora la numite grupuri, pentru care considerăm respectivele atribute
ca fiind caracteristice.
Stereortipurile există în raport cu grupurile de tip etnic sau rasial, dar şi faţă de
alte tipuri de grupuri sociale, cum ar fi de exemplu cele profesionale. Stereotipurile
există pe de altă parte, atât faţă de grupurile etnice sau rasiale dominante (majoritare),
cât şi minoritare. Stereotipurile pot funcţiona ca şi autostereotipuri, faţă de propriul
grup etnic sau rasial, dar şi faţă de orice alt tip de grup cu care se intră sistematic în
contact.
Pentru a exista stereotipuri faţă de membrii unui anumit grup, este necesar că el
să fie vizibil pentru membrii populaţiei care utilizează respectivele
sterotipuri. Putem avea, în România, stereotipuri faţă de ţigani (rromi) sau faţă de
evrei, dar este greu de crezut că avem stereotipuri faţă de Sudanezi. Am putea avea

183
stereotipuri faţă de negrii cel mult, dar nu faţă de un popor african particular, despre
care nu ştim la nivel social aproape nimic.
Stereotipurile sunt utilizate doar atunci când nu avem suficiente
informaţii despre o anumită persoană, şi tocmai din acest motiv îi
atribuim anumite caracteristici pe care le considerăm comune pentru toţi
membrii grupului din care acesta face parte. Stereotipurile variază prin urmare de la o
populaţie la alta, în funcţie de anumite caracteristici pe care aceste populaţii le
consideră ca relevante. Cu alte cuvinte despre aceaşi populaţie putem avea mai multe
stereotipuri, chiar constradictorii, în funcţie de grupurile care utilizează aceste
stereotipuri şi care se raportează diferit la grupul căruia i se alocă sterotipuri. Aşa cum
am precizat orice populaţie sau grup, dincolo de numeroasele posibile streotipuri
alocate de alteri, are şi propriile stereotipuri de raportare, de regulă, în marea
majoritate, pozitive.
Stereotipurile indifernt de cine le utilizează sau cui li se aplică pot fi, atât
pozitive, cât şi negative. Pentru evrei avem stereotipuri potrivit cărora îi considerăm
vicleni, inteligenţi, că au control asupra mediei, controlează afacerile, finanţele, nu
sunt de încredere, trădători etc. Ţiganii sunt hoţi, delincvenţi, murdari, buni
muzicanţi, haioşi, cu puternic spirit de familie. Românii sunt descurcăreţi, ospitalieri,
legaţi de natură, hoţi, nepunctuali etc. Americanii, un alt exemplu, consideră negrii ca
fiind murdari, leneşi, hipersexuali, buni atleţi, buni baschetbalişti etc.
Pentru toate grupurile etnice sau rasiale cu care o populaţie intră sistematic în
contact există stereotipuri. Aşa cum am arătat aceste grupuri pot fi şi unele
profesionale, ca în cazul stereotipurilor privitoare la medici, artişti, avocaţi, poliţişti.
Putem avea stereotipuri şi faţă de alte tipuri de categorii sociale, care nu sunt grupuri
în sensul propriu-zis al cuvântului. Avem spre exemplu în România stereotipuri faţă de
blonde, faţă de persoanele cu handicap etc.
Stereotipurile au de regulă şi o bază reală. Este însă evident că transferul unor
atribute generice, la nivelul fiecărui membru al unui grup, nu este corect. Mai mult, în
numeroase situaţii sterotipurile sunt rezultatul nu doar al unor tendinţe caracteristice
pentru o populaţie, ci şi al unor procese comparative existente la nivelul populaţiei
care utilizează respectivele stereotipuri. Spre exemplu un român emigrant va fi
considerat foarte probabil “destoinic”, “muncitor”, “harnic” în Italia sau Spania, dar
probabil că aceste stereotipuri nu vor fi unele importante într-un spaţiu german.

184
 Prejudiciu şi discriminare
În baza sterotipurilor raportările noastre faţă de membrii altor grupuri etnice
sau rasiale pot să se transforme în prejudicii sau discriminări. Prejudiciile şi
discriminările pot fi atât negative, cât şi pozitive. Prejudiciul se referă la o
atitudine pozitivă sau negativă pe care o avem faţă de o persoană, doar
în baza unor stereotipuri pe care le avem faţă de grupul, categoria din care face
parte respectiva persoană. Discrimnarea se referă la un tratament (deci un
comportament sau un complex de comportamente) pe care îl avem faţă
de cineva, doar în baza stereotipurilor.
În mod normal prejudiciul există şi funcţionează social în baza sterotipurilor.
Dacă cineva ne fură ceva şi ştim acest lucru, vom avea o atitudine probabil negativă
(implicit vom avea probabil şi anumite comportamente ostile faţă de aceea persoană),
însă nu putem spune că prejudiciem acea persoană, pentru că nu avem stereotipuri, ci
informaţii despre acţiunile respectivei persoane. În mod normal chiar şi discriminarea,
ca tratament diferenţiat aplicat cuiva, se bazează pe sterotipuri, pentru că de multe ori
discriminarea urmează unei atitudini, deci a unui prejudiciu (care am putea să îl mai
denumim şi prejudecată în acest context). La fel însă, faptul că nu apelez la cineva
pentru a-mi face un anumit serviciu (să mă consilieze spre exemplu în domeniu
bancar), pentru că ştiu că persoana respectivă nu este calificată, nu putem spune că
acea persoană a fost discriminată.
Între prejudiciu şi discriminare există un raport complex. Ambele procese se pot
presupune reciproc în anumite situaţii, dar au şi propria lor autonomie. Dacă luăm în
calcul toate posibilităţile de relaţionare a prejudiciului şi discriminării vom obţine o
matrice, ca cea propusă de Robert Merton, în care vom identifica patru tipuri de
situaţii:

Figura 11.1. Matricea raporturilor dintre prejudiciu şi discriminare propusă de Robert

K. Merton
Prejudiciază Nu prejudiciază
Discriminează Bigot adevărat Liberal slab
Nu discriminează Bigot precaut Liberal puternic

Bigotul adevărat este cel care în raport cu o persoană, care aparţine unui
anumit grup, în baza sterotipurilor, atât discriminează, cât şi prejudiciază. Cineva

185
poate avea o părere proastă despre ţigani (rromi) şi în acelaşi timp poate să şi evite să
relaţioneze cu ei, spre exemplu să evite să lucreze în echipă cu o persoană de acestă
etnie. Este posibil să existe şi situaţii de tip pozitiv. Deoarece considerăm că avocaţii
sunt buni oratori, au o mare capacitate persuasivă, sunt vicleni, putem să avem o
opinie favorabilă faţă de o persoană doar pentru că este avocat şi să îl delegăm spre
exemplu să ne reprezinte (chiar dacă nu cunoaştem bine acea persoană) într-o anume
situaţie, doar pe baza sterotipurilor pozitive.
Bigotul precaut este cel care, deşi prejudiciază, deci are anumite atitudini
pozitive sau negative faţă de o anumită persoană, nu ajunge să transpună în
comportamete aceste atitudini (deci nu discriminează). În general sunt mai uşor de
polarizat opiniile decât comportamentele. Dacă ni se cere să ne formulăm o opinie faţă
de o problemă, întotdeauna vom fi mult mai tranşanţi în formularea acesteia, decât am
fi dacă ni s-ar cere să performăm anumite comportamente, în baza acelei atitudini sau
opinii. Într-un chestionar putem declara uşor că suntem pentru interzicerea
homosexualităţii, dar mult mai greu vom semna în acest sens o listă publică sau vom
participa la o întâlnire publică pe acest subiect.
Liberalul slab este cel care deşi nu prejudiciază totuşi discriminează. De
multe ori nu avem o opinie, sau atitudini speciale faţă de o persoană, dar totuşi o
discriminăm. Acest lucru se întâmplă de regulă datorită presiunilor spre conformism
pe care le resimţim în mediul social din care facem parte. Deşi nu avem spre exemplu o
părere proastă faţă de un anume grup etnic, dacă ceilalţi din jurul nostru fac
discriminări, le facem şi noi pentru a nu fi respinşi de membrii propriului grup, chiar
dacă noi în realitatea nu prejudiciem.
Liberalul puternic este desigur cel care nu utilizează în raportarea la alte
persoane nici prejudicii şi nici discrimnări. De regulă aceste persoane nu operează nici
cu stereotipuri.

Teorii privitoare la prejudiciu şi discriminare

În istoria cercetărilor sociale s-au impus mai multe teorii care au încercat să
analizeze şi să explice mecansimul prejudiciului şi al discriminării sociale, atât în
raport cu rasa sau etnia, cât şi cu alte categorii sociale sau profesionale. Spre exemplu
sunt la fel de importante discriminările bazate pe considerente de gen, de vârstă, de
ocupaţie etc. Aşa cum ne putem aştepta există numeroase tipuri de teorii care au fost

186
lansate, atât în perimetrul diferitelor perspective sociologice, cât şi în psihologia
socială, psihanaliză sau în psihologie.
Prima teorie pe care o trecem în revistă este de factură psihologică şi este
teoria ţapului ispăşitor sau teoria frustrării. În 1939 psihologul John Dollard
(1900 -1980) a propus o teorie explicativă care ia în considerare prejudiciul ca o formă
de eliminare a frustrării acumulată de oameni în diverse contexte, frustrare care poate
fi eliminată prin găsirea unui ţap ispăşitor, faţă de care prejudicul şi discrimnarea
asigură eliminarea frustrării. Un exemplu clasic este dat de găsirea unui ţap ispăşitor
în populaţia unui grup etnic minoritar pentru faptul că populaţia majoritară are salarii
mici şi implicit frustrări faţă de nivelul calităţii vieţii. În acest context vina pentru
salariile mici devine sursa unui prejudiciu în raport cu grupul minoritar.
O altă teorie importantă este teoria personalităţii autoritariene. Ea a fost
propusă de psihologul german Theodor Adorno (1903-1969), evreu de origine, scăpat
din Germania nazistă datorită emigrării în Marea Britanie şi mai apoi în SUA, a studiat
mult timp modelul nazist al mecanismului prejudiciului şi al discriminării, dar şi
modelul existent în america al acţiunilor întreprinse de organizaţia rasistă Ku Klux
Klan. Punctul său de plecare a fost acela că baza prejudicului şi a discrimnării stă într-
un anume model de personalitate, numită de tip autoritarian. El, împreună cu
colaboratorii, a demarat o amplă investigaţie pe un eşantion de peste două mii de
persoane încerând să măsoare atitudinle populaţiei pe trei scale. Una a
etnocentrismului, alta a atitudinii antisemite şi alta a aprecierii statului autoritar.
Ipoteza sa de plecare a fost confirmată întru-cât persoanele aveau scoruri
asemănătoare (mari sau mici pe toate cele trei scale). Explicaţia pentru existenţa unor
persoane cu personalităţi autoritaniene, propusă de Adorno este aceea a unei copilării
cu probleme a acestor persoane, adică a unui mediu de socializare cu relaţii “reci”, pe
paternuri agresive, cu discomfort psihologic şi emoţional.
În domeniul abordărilor sociologice s-au impus mai multe teorii explicative ale
fenomenului prejudicierii şi discriminării, potrivit perspectivelor majore din
sociologie, funcţionalistă, conflictualistă şi interacţionalist simbolică.
Potrivit teoriilor funcţionaliste prejudiciul şi discrimnarea sunt prezente într-o
societate pentru că sunt funcţionale, adică deservesc anumite obiective sociale,
economice sau politice. Pentru statul nazist German propunerea unei politici
antisemite, în general de tip rasist, era funcţională pentru că ea urmărea şi asigura
câteva funcţii importante cum ar fi:

187
 întărea unitatea populaţiei germane prin prezentarea unui inamic comun;
găsea un ţap ispăşitor pentru toate problemele sociale şi economice majore
ale Germaniei de după primul război mondial;
asigura oportunităţi economice majore prin preluarea afacerilor populaţiei
evreieşti sau negermane;
asigura oportunităţi de carieră în numeroase medii iinstituţionale,
universităţi, instituţii publice sau culturale etc. prin elimnarea ne-
germanilor din aceste structuri.

De altfel experimentele celebre ale lui Muzafer Sherif, pe care le-am prezentat în
capitolul dedicat grupurilor sociale, subliniau, să ne aducem aminte, mecanismele de
raportare negativă induse de competiţia dintre grupurile de copii, mecansime care
asigurau, atât prejudicii, cât şi discriminări în relaţiile dintre aceştia. Acestea erau însă
funcţionale în cadrele sociale competitive în care copiii respectivi erau puşi să
relaţioneze. Cu alte cuvinte funcţionaliştii consideră că prejudiciul şi discriminarea
apar în condiţiile în care mediul social sau instituţional are anumite caracteristici care
generează procese de tip discrimnatoriu, ca tip de mecanisme de adaptare funcţională
la aceste condiţii.
Teroiile conflictualiste pleacă în schimb de la ideea că prejudiciul şi
discrimnarea etnică şi rasială sunt condiţionate în baza mecanismului conflictului
dintre clasele sociale, mai precis printr-un mecanism prin care capitaliştii caută să îşi
maximizeze profiturile promovând dicriminări şi alimentând prejudicii pentru a
minimaliza costurile de producţie în componenta lor salarială. Mecanismul mai poartă
şi denumirea de “împărţire a pieţei forţei de muncă” (sau “piaţa dublă de muncă”).
Altfel spus capitaliştii produc o separare pe creiterii etnice, rasiale, de vârstă sau gen a
pieţei, punând adesea în opoziţie diverse categorii (două grupuri etnice faţă în faţă,
tinerii şi bătrânii, femei şi bărbaţi etc). Menţinerea prejudiciului şi a discriminrăii faţă
de anumite grupuri asigură o presiune mai mare asupra pieţei forţei de muncă şi pot
astfel să se reducă drastic salariile şi prin urmare să fie maximizate astfel profiturile.
Teoriile interacţionaliste pleacă de la un alt aspect. Prejudiciul şi discriminarea
sunt procese care sunt construite social în procesul interacţiunilor indivizilor. Spre
exemplu utilizarea etichetelor sociale, în mecanismul etichetării, produce nu doar
sterotipuri de raportare, dar şi generează comportamente discriminatorii, care tind să
fie performate, dar şi acceptate de participanţii la interacţiune.

188
 Teoria etichetării (şi să ne aducem aminte de ea din capitolul precedent unde
am prezentat pe larg teoria lansată de Howard Becker (1928 -) ne prezintă un aspect
extrem de intersant. Cei care sunt prejudiciaţi sau discrimnaţi acceptă în marea
majoritate a cazurilor aceste tratamente, atât timp cât acceptă etichetele care le sunt
aplicate. Pe de altă parte, orice etichetă, ne aducem aminte, va determina o percepţie
selectivă a realităţii, conformă cu eticheta, şi va alimenta astfel prejudiciul sau
discriminarea. Mergând în continuare conform legii lui Thomas ceea ce vom defini
doar la nivel subiectiv va avea până la urmă consecinţe în realitate. Dacă spre exemplu
un grup x va fi considerat stereotipal ca fiind leneş, ne vom comporta în consecinţă în
baza acestei etichete faţă de membrii acestuia, iar una din consecinţe va fi aceea că nu
vom încredinţa respectivelor persoane sarcini majore, sau foarte importante într-un
demers acţional mai larg, ceea ce va face până la urmă ca în realitate membrii acelui
grup să lucreze mai puţin şi deci să fie întărit astfel stereotipul iniţial.

Rasism şi naţionalism
Rasismul şi naţionalismul sunt ideologii care postulează superioritatea
unor rase sau grupuri etnice, şi care justifică conducerea, controlul şi în
general orice intervenţii în raport şi asupra raselor sau etniilor
considerate mai puţin dezvoltate. Ambele reflectă o formă radicală de
etnocentrism.
Rasismul reprezintă, aşa cum am amintit la începutul acestui capitol, o cucerire
ideologică relativ recentă. Rasismul, ca ideologie de raportare la membrii altor grupuri
rasiale, a fost permis de câţiva factori. Este vorba în primul rând de dezvoltarea
ştiinţei moderne, care prin biologie a adus ideea clasificării raselor umane într-o
ordine evolutivă, inducându-se principiul decalajului de dezvoltare între rase sau etnii
(la fel ca la animale, care sunt uzual considerate ca superioare sau inferioare pe scala
evoluţiei). De aici însă s-a desprins o altă idee, aceea a ordonării ierarhice a
raselor.
În opinia sociologului american Robert Nisbet (1913- 1996) iluminismul, ca una
dintre cele mai importante mişcări sociale, politice şi culturale moderne a constituit un
alt factor, care a permis dezvoltarea rasismului. Aceastea deoarece iluminismul a adus
ideea iluminării celor inferiori, adică ideia că oamenii sunt puternic diferenţiaţi, în
interiorul unei societăţi, dar şi între societăţi diferite şi deci trebuie să tratăm special
pe ceialalţi, care nu sunt superiori ca şi noi. Automat se poate considera şi din această

189
paradigmă că există rase, etnii, sau populaţii mai puţin dezvoltate, inferioare nouă, faţă
de care este necesar să intervenim.
Rasismul pe de altă parte, ca mişcare culturală, a fost un loc comun în istoria
europeană a secolului al XIX-lea. Franţa fiind în acel secol un adevărat centru al
teoriilor rasiste, în special a celor antisemite. Un rol important în geneza rasismului l-
au avut şi teoriile moderne asupra sufletului neamului şi asupra voinţei, elaborate şi
ele în secolul XIX. Potrivit acestora orice neam (popor) are un suflet. Acesta este într-o
relaţie de dependenţă cu teritoriul unde sălăşuieşte neamul respectiv. Un popor mare
are un suflet mare şi are nevoie astfel de un teritoriu mare, de aici teoria spaţiului vital
propusă de nazişti în secolul XX. Mai mult, dacă un popor îşi pierde teritoriul el îşi
pierde de fapt sufletul. Acesta era pentru filozofii şi ideologii germani cazul evreilor,
care îşi pierduseră de circa două mii de ani teritoriul.
Rasismul, de la o doctrină
Robert Nisbet este unul dintre cei mai cunoscuţi
culturală şi o ideologie teoretică în sociologi americani, pentru mulţi a fost cel mai
secolul XIX, a ajuns în secolul XX o importat sociolog conservator american în secolul
XX. Prima sa lucrare importantă, care la impus în
ideologie oficială şi o practică lumea academică, a fost „The Quest for
politică prin intermediul fascismului Community” publicată în 1953. A fost profesor la
Universitatea din California din acelaşi an. Cele mai
italian şi al nazismului german. importante lucrări sunt:“The Sociological Tradition”
Fascismul a fost la origine un (1966), “Tradition and Revolt” (1968); Social
Change and History (1969); The Degradation of the
tip de dizidenţă socialistă (uneori
Academic Dogma: The University in America, 1945-
chiar marxistă) explicată pe larg de 1970 (1971); The Social Philosophers: Community
and Conflict in Western Thought (1973); The
unii autori, precum sociologul
Twilight of Authority (1975); History of the Idea of
Robert Nisbet. Majoritatea liderilor Progress (1980); Prejudices: A Philosophical
Dictionary (1982); Conservatism: Dream and
fascişti au fost iniţial socialişti sau
Reality (1986); The Present Age: Progress and
chiar marxişti. Benito Mussolini Anarchy in Modern America (1988); Roosevelt and
Stalin (1988).
(1883 -1945) a fost membru al
Partidului Socialist Italian, în timp ce, un alt exemplu, Adolf Hitler (1889 – 1945) a
întemeiat mai întâi, în 1919, Partidul Muncitorilor Germani, (partid de stânga),
rebotezat ulterior Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani.
Fascismul a apărut mai întâi în Italia, în 1922, în urma celebrului “Marş asupra
Romei”, în urma căruia Musolini a preluat puterea politică în Italia, pe care a condus-o
mai mult de două decenii. Fascismul italian nu a avut însă decât secundar o
dimensiune ideologică de tip rasist. Rasismul a ajuns cu adevărat o politică de stat în
Germania hitleristă. Hitler a ajuns la putere în Germania, în 1933, şi a transpus în

190
practică ideologia rasistă. Rezultatele acestei politici au fost dramatice şi s-au soldat cu
milioane de morţi, cu extrem de multe deportări, violări ale proprietăţii, încălcări ale
celor mai elementare drepturi ale omului.
Nu trebuie să pierdem însă din vedere faptul că fascismul (în ambele sale forme,
germană şi italiană) a reprezentat un fenomen social de proporţii, care a influenţat
multe societăţi din Europa, nu doar politic, ci şi social. Au existat milioane de
simpatizanţi ai fascismului în Europa, foarte mulţi din intelectualii de marcă ai vremii
au fost fascişti, chiar dacă ulterior, sau în timpul regimului, şi-au redefinit atitudinile.
Dăm câteva exemple: Benedetto Croce (1866 -1952) iniţial un fervent susţinător al
fascismului care va deveni însă până la urmă un adversar important, Luigi Pirandello
(1867 -1936), Jean Cocteau (1889 -1963), Charles Maurras (1868 -1952), Oswald
Spengler (1880 -1936), Martin Heidegger (1889 -1976) etc.
Trebuie să ţinem cont însă de faptul că practicile de tip rasist nu au fost centrale
în politica fascistă şi nicidecum ele nu constituiau pilonul vizibil public al politicii
maziste nici măcar în Germania. Prin urmare nu pentru aceste politici rasiste fascismul
a avut foarte mulţi simpatizanţi în perioada interbelică. Mai mult, atrocităţile istorice
efectuate de nazişti au avut o sferă de vizibilitate destul de restrânsă, chiar în spaţiul
German, cele mai multe din ororile săvârşite de nazişti fiind cunoscute în realitate doar
după război.
Rasismul nu poate fi redus doar la antisemitism, aşa cum uneori se întâmplă în
diverse lucrări. Există multe tipuri de rasism, chiar naziştii nu au acţionat doar
împotriva evreilor, ci şi a ţiganilor, polonezilor, ruşilor etc. Există pe de altă parte
forme de rasism îndreptate împotriva negrilor, dealtfel mult mai semnificative istoric.
Dar putem vorbi astăzi şi de un rasism intertribal, în special în Africa, de un
rasism antiarab sau antiasiatic etc. Să nu uităm că există puternice forme de rasism
împotriva albilor, spre exemplu în Africa. Unii cercetători vorbesc chiar şi de un rasism
antiamerican, deşi este vorba de o discrimnare evident etnică.

Naţionalismul.
Spre deosebire de rasism, termenul de naţionalism este utilizat în cel puţin două
tipuri de accepţiuni. Există mai întâi o accepţiune clasică, apărută odată cu
ascensiunea politică a naţiunilor în modernitate, şi care se referă la promovarea
culturii şi a intereselor naţionale. În această accepţiune naţionalismul este mai de

191
grabă o mişcare culturală de sprijinire a culturilor naţionale în dauna diferenţelor
regionale medievale.
O a doua accepţiune a termenului este legată de ideologiile şi politicile prin care
se afirmă superioritatea şi primatul interesului naţional, în raport cu interesele unor
comunităţi sau grupuri minoritare. Cu alte cuvinte este vorba de o promovare a
intereselor economice, politice sau culturale în detrimentul intereselor culturale,
politice sau economice ale grupurilor sau comunităţilor minoritare. Această accepţiune
a naţionalismului se referă la o practică politică care este respinsă de legislaţia
internaţională şi considerată dăunătoare pentru orice societate.
Trebuie să spunem însă că naţionalismul are de multe ori un substrat religios,
cu alte cuvinte elementul forte este dat de apartenenţa la o grupare religioasă. De altfel
modernizarea statelor europene începând cu secolul XVI a fost în realitate şi un proces
care a avut numeroase conotaţii religioase, multe conflicte în diverse societăţi sau între
acestea având o bază de tip religios. Pe de altă parte chiar şi astăzi un conflict recent şi
apropiat României a avut un puternic substrat religios, cel din fosta Iugoslavie, unde,
de fapt, nu atât diferenţele etnice au generat conflicte, cât tipul de religie al populaţiei
implicate. Populaţia impicată în conflict, deşi era formată în principal din sârbi şi
croaţi, era diferenţiată religios în trei tabere, catolică, ortodoxă şi musulmană.
Uzual se consideră că raportul firesc dintre valorile şi interesul naţional pe de o
parte şi valorile şi interesele unor categorii sau grupuri minoritare, trebuie să fie
fundamentat pe respect reciproc (obligatoriu de ambele părţi). Valorile centrale care
trebuie să fie implicate în negocierea acestui raport, sunt acelea ale libertăţilor umane
fundamentale, ale intereselor colective (ale minoritarilor şi majoritarilor) şi nu în
ultimul rând este vorba de întregul complex de valori şi norme care fundamentează
viaţa statală.

192
ÎNTREBĂRI:
1. De ce este rasa un concept social?
2. Care este originea termenului de rasă?
3. Care este deosebirea între coneptele de rasă şi rasism?
4. Ce este etnia?
5. Care este raportul dintre rasă şi etnie?
6. Care sunt principalele paternuri de relaţionare interrasială şi
interetnică?
7. Ce sunt stereotipurile?
8. Ce este prejudiciul?
9. Ce este discriminarea?
10. Care sunt principalele teorii asupra prejudiciului şi discriminării?
11. Ce sunt grupurile minoritare şi majoritare?
12. Care este raportul dintre prejudiciu şi discriminare la Robert K.
Merton?
13. Ce este rasismul?
14. Ce este naţionalismul?

Concepte cheie

Rasă
Etnie
Grup dominant şi grup
minoritar
Stereotip
Prejudiciu şi Discrimnare
Genocid
Expulzare
Sclavie
Segregare
Asimilare
Ţap ispăşitor
Personalitate autoritariană
Rasism
Naţionalism
193
Biliografie:
♦ Traian Rotariu şi Petre Ilut, Sociologie, Polirom, 1998
♦ Wright Mills, Imaginatia sociologică, Idei contemporane, 1975
♦ Max Weber, Etica protestanta şi spiritul capitalismului, Humanitas 1992
♦ Emile Durkheim, Despre sinucidere, Institutul European, 1993
♦ Emile Durkheim Regulile metodei sociologice, Stiintifica 1974
♦ George Ritzer, Sociological Theory, McGraw-Hill, 1992
♦ Ion Ungureanu, Introducere în sociologia contemporana, Ştiinţifica şi
enciclopedoica, 1985
♦ Anthony Giddens Sociologie, All, 2001
♦ Norman Goodman, Introducere în sociologie, Lider, 1998
♦ Lazar Vlasceanu, Metodologia cercetarii sociologice, Ştiinţifica şi
enciclopedica, 1982
♦ Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigatia sociologică, Ştiinţifica şi
enciclopedica, 1975
♦ Dictionar de Sociologie, Babel, 1993

194