Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
II - Politici Europene PDF
II - Politici Europene PDF
SUPORT CURS
POLITICI EUROPENE
Module curs
Piata interna
Coeziunea
Dezvoltarea durabila
Modul I
Politica regională a UE – elemente definitorii
2
Concluzii:
3
IV. politică regională comunitară, după reforma din 1988:
ELEMENTE DEFINITORII
Obiectiv: asigurarea unui nivel de convergenţă reală între economiile şi regiunile UE care să
permită, în contextul integrării, o dezvoltare echilibrată a ansamblului comunitar în condiţii de cost
economic şi social minim
Fundamentare juridică:
- Tratatul UE art.2 - "să promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor
economice în întreaga Comunitate, (...) un nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei
sociale, creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi
solidaritatea între statele membre."
- Tratatul UE art. 130a - "pentru a promova dezvoltarea armonioasă a ansamblului Comunităţii,
aceasta dezvoltă şi urmăreşte acţiuni care conduc la întărirea coeziunii ei economice şi sociale.
Comunitatea urmăreşte, în special, reducerea diferenţelor între nivelurile de dezvoltare ale
diverselor regiuni şi ridicarea nivelului regiunilor defavorizate, inclusiv a zonelor rurale."
Instrumente:
- Fonduri structurale
- Fondul european de dezvoltare regională - FEDER
- Fondul european de orientare şi garantare agricolă - secţiunea Orientare
(FEOGA-O)
- Fondul social european - FSE
- Instrumentul financiar de orientare a pescuitului - IFOP
- Fondul de coeziune - FC
- Instrumentul structural de pre-aderare ISPA
- Sistemul de credite al Băncii Europene de Investiţii
- Politicile comunitare - de unificare a pieţei interne, monetară, a concurenţei, agricolă, socială şi
de mediu
Principii:
- concentrarea
- programarea
- parteneriatul
- adiţionalitatea
4
Fişa II. OBIECTIVELE POLITICII REGIONALE 2000-2006 raportat la
perioada de programare 1994/1999
Obiective prioritare
1994/1999 2000/2006
ob. 1: dezvoltarea şi ajustarea structurală a Ob. 1: dezvoltarea şi ajustarea structurală a
regiunilor mai puţin dezvoltate; regiunilor mai puţin dezvoltate;
ob. 2: reconversia regiunilor şi zonelor industriale Ob. 2: reconversia economică şi socială a zonelor
aflate în declin; aflate în dificultate structurală;
ob. 3: şomaj de lungă durată şi inserţie profesională; Ob. 3: adptarea şi modernizarea politicilor şi
ob. 4: adaptarea la mutaţiile industriale; sistemelor de educaţie, formare profesională şi
obiectiv 5a: adptarea structurilor agricole şi a ocupare.
pescuitului;
ob. 5b: dezvoltarea zonelor rurale fragile; O intervenţie specifică este rezervată structurilor
obiectiv 6 (creat prin actul de adeziune al Austrei, pescuitului. Acţiunile de dezvoltare rurală se
Finlandei şi Suediei): dezvoltarea regiunilor cu derulează în toată UE fiind finanţate prin findurile
densitate scăzută a populaţiei. structurale sau prin PAC.
5
OBIECTIV 2 - Reconversia economică şi socială a zonelor aflate în dificultate
structurală
1994 - 1999 2000 – 2006
obiectiv 2. Reconversia economică şi socială a obiectiv 2. Reconversia economică şi socială a
zonelor aflate în dificultate structurală zonelor aflate în dificultate structurală
ELIGIBILITATE: - rata şomajului superioară ELIGIBILITATE:- zone industriale (criterii
mediei comunitare; - procent de ocupare nemodificate); - zone rurale (slabă densitate a
industrială superioară mediei comunitare; - populaţiei sau procent ridicat de ocupaţii
declin al ocupării industriale. agricole, combinat cu şomaj ridicat sau cu
METODĂ: listă fixată de Comisie la diminuarea pop.); - zone urbane, răspunzând cel
propunerea statelor membre, fixată pentru 6 ani puţin unuia dintre criteriile: rată ridicată a
şi revizuibilă după 3 ani. şomajului de lungă durată, nivel ridicat de
REZULTAT: 16,3% din pop. UE. sărăcie, mediu degradat, criminalitate şio
FONDURI: FEDER, FSE. delicvenţă, nivel scăzut de educaţie; - zone de
obiectiv 5b. Dezvoltarea zonelor rurale pescuit (parte imp. a pop. ocupată în sectorul
fragile agricol şi scăderea gradului de ocupare ).
ELIGIBILITATE: nivel scăzut de dezvoltare METODĂ: plafon al pop. comunitare eligibile -
economică; cel puţin două criterii din: rată 18% - repartizat pe ţări în funcţie de pop. din
ridicată de ocupare agricolă, nivel scăzut al zonele industriale şi rurale, nivelul şomajului şi
venitului agricol, densitate scăzută a populaţiei- a şomajului de lungă durată şi de plafonul de
cu tendinţă de depopulare. maxim 25% reducere a susţinerii comunitare
METODĂ: listă fixată de Comisie la prin ob. 2 şi 5b faţă de perioada 94-99. (ţările
propunerea statelor membre, fixată pentru 6 ani. membre propun o listă a zonelor pentru care
REZULTAT: 8,8% din pop. UE. 50% din pop. este acoperită de criteriile
FONDURI: FEOGA-O, FSE, FEDER. definind zonele industriale şi rurale, iar Comisia
stabileşte lista definitivă în colaborare cu ţările
respective). Lista este valabilă 7 ani, cu
posibilitatea revizuirii în limita plafonului
aprobat
FONDURI: Feder, Fse
Se adaugă o susţinere tranzitorie degresivă prin
Feder până la 31 dec. 2005. Alta ajutoare pot fi
acordate prin Fse în cadrul ob.3, prin Feoga-G
în cadrul măsurilor de dezvoltare rurală
(inclusiv măsurile complementare PAC) şi prin
Ifop în cadrul măsurilor complementare
Politicii pescuitului.
6
Obiectiv 3. Adaptarea şi modernizarea politicilor şi sist. de educaţie, formare şi
ocupare
1994 - 1999 2000 – 2006
Ob. 3: Lupta contra şomajului de lungă Obiectiv 3. Adaptarea şi modernizarea
durată şi inserţie profesională politicilor şi sistemelor de educaţie, formare
- combaterea şomajului de lungă durată şi şi ocupare
facilitarea inserţiei profesionale a tinerilor şi a - promovarea politicilor active pe piaţa muncii
persoanelor în pericol de excludere de pe piaţa pentru combaterea şomajului;
muncii; - promovarea accesibilităţii pe piaţa muncii;
- promovarea egalităţii şanselor. - creşterea şanselor de ocupare prin sistemul de
Metodă: educaţie şi formare continuă;
- înafara regiunilor eligibile obiectivului 1. - promovarea măsurilor pentru facilitarea
adaptării la transformările economice şi sociale;
Ob. 4: Adaptarea la mutaţiile industriale - promovarea egalităţii şanselor;
- facilitarea adaptării lucrătorilor la mutaţiile - acţiuni orientare spre resursele unmane luate la
industriale şi evoluţia sistemelor de producţie. nivel naţional, fără a prejudicia principiul
Metodă: coeziunii.
- înafara regiunilor eligibile obiectivului 1. Metodă:
- înafara regiunilor eligibile obiectivului 1.
INIŢIATIVE COMUNITARE
7
RESURSE FINANCIARE
Pescuit:
Repartiţie de către Comisie
Rezervă de performanţă:
4% din creditele alocate la nivel naţional sunt
puse la dispoziţie la începutul perioadei; restul
sunt alocate la jumătatea perioadei, celor mai
performante programe.
8
Instrumentul structural de preaderare – fond adaptat tarilor aflate in
proces de aderare
Scop: extinderea UE spre ţările Europei Centrale şi de Est în condiţiile unor riscuri minime de
dezintegrare prin disfuncţionalitate
Strategia de pre-aderare pentru 2000 - 2006:
- punerea în aplicare a unei strategii globale de pre-aderare pentru pregătirea ţărilor în
vederea aderării la UE;
- gruparea într-un cadru unic (Parteneriatele de aderare) a sprijinului UE;
- familiarizarea ţărilor candidate cu procedurile şi politicile UE în scopul participării
eficiente la programele comunitare şi aplicarea acqui-ului comunitar.
Instrumente:
- Phare: consolidarea instituţiilor, participarea la programele comunitare, dezvoltare
regională şi socială, restructurare industrială, dezvoltarea IMM;
- Sapard: modernizarea agriculturii şi favorizarea dezvoltării rurale;
- Ispa: dezvoltarea infrastructurii de transport şi protecţia mediului.
Asistenţa financiară:
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Total
Phare 1560 1560 1560 1560 1560 1560 1560 10920
Sapard 520 520 520 520 520 520 520 3640
Ispa 1040 1040 1040 1040 1040 1040 1040 7280
Total 3120 3120 3120 3120 3120 3120 3120 21840
Milioane euros, preţuri 1999
Repartiţia resurselor Ispa:
- fixată de Comisie în funcţie de populaţie, PIB pe loc. (PPC), suprafaţă:
- Bulgaria 8-12%, Cehia 5,5-8%, Estonia 2-3,5%, Ungaria 7-10%, Lituania 4-6%, Letonia 3,5-
5,5%, Polonia 30-37%, România 20-26%, Slovenia 1-2%, Slovacia 3,5-5,5%.
9
Fisa 3
10
Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor
- care sînt principalele momente în adoptarea politicii regionale comunitare;
- ce instrumente financiare şi ce principii sînt folosite în politica regională;
- care sînt obiectivele prioritare actuale şi care sînt principalele evoluţii, raportat la
perioada 2000-2006;
- care sînt modalităţile de intervenţie, responsabilităţile, gestiunea şi condiţiile de
finanţare prin politica regională;
TEMĂ:
1. Analizati Programele Operationale Sectoriale si elaborati un sistem de proiecte
integrate pentru dezvoltarea durabila a unei entitati teritoriale la alegere. Se
poate opta si pentru o arie tematica (turism, inovatie, educatie si formare
profesioanla, etc).
2. În ianuarie 2003, Comisarul Michel Barnier a prezentat Parlamentului european
al doilea Raport asupra coeziunii economice şi sociale intitulat „Unitatea Europei,
solidaritatea popoarelor, diversitatea teritoriilor”. Raportul include un bilanţ al
politicii de coeziune aplicate după 1989 şi ridică principalele întrebări legate de
viitorul acestei politici în perspectiva unei Europe extinse. El a fost actualizat prin
alte două rapoarte (2004 şi 2006) asupra progreselor in coeziunea economica si
sociala. Rapoartele se găsesc la adresa http://inforegio.cec.eu.int sau pot fi pus la
dispoziţie, la cerere, de către tutore (e-mail: gcpas@uaic.ro ).
În baza acestor rapoarte, elaboraţi o lucrare de sinteză asupra principalelor rezultate
ale politicii regionale şi a perspectivelor acestei în contextul extinderii UE spre Europa
Centrală şi de Est.
11
Modul II
Politica Agricolă Comună
Agricultura a fost domeniul pentru care s-a prevăzut aplicarea unei politici comune încă din
primele etape ale construcţiei europene. Agricultorii reprezentau în momentul semnării Tratatului
de la Roma 25% din populaţia activă. Dincolo de apartenenţa la aceeaşi arie de civilizaţie, în care
agricultura şi ţăranii au constituit baza edificării culturii europene, caracteristica principală a
Europei agricole era diversitatea sistemelor şi structurilor de exploatare, a metodelor de gestiune şi
a politicilor.
Din altă perspectivă, Europa de Vest nu reuşise încă să depăşească, în pofida sprijinului
american acordat prin Planul Marshall şi a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare în
cadrul OCDE, întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de anii de război. Agriculturile
europene, chiar cele mai moderne (M. Britanie, Olanda, Danemarca), erau încă puţin mecanizate,
foloseau cantităţi reduse de îngrăşăminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat. Exploataţii
familiale de mici dimensiuni, nespecializate, nu puteau să asigure decât venituri de subzistenţă într-
o agricultură de autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare şi de a face faţă
concurenţei externe, venită îndeosebi din partea SUA.
Politica Agricolă Comună (PAC) s-a dorit a fi, într-un astfel de context, soluţia pentru
atingerea a trei categorii de obiective: economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optimă
a resurselor, creşterea producţiei; sociale – nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri
rezonabile pentru consumatori, şi politice – garantarea securităţii alimentare.
12
Unitatea de curs 1 -. Lansarea PAC. Obiective şi principii
Unitatea solicită 2 ore de lucru
Unicitatea pieţei
Unicitatea pieţei presupune libera circulaţie a produselor agricole între ţările UE prin
eliminarea taxelor vamale, a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială cu
efect similar.
Din aplicarea acestui principiu rezultă unicitatea preţurilor pentru produsele agricole în toată
Comunitatea ca urmare a mecanismelor pieţei. Iniţiatorii politicii agricole au decis însă că realizarea
obiectivelor propuse obligă la o gestiune centralizată şi stabilirea unor preţuri unice comunitare prin
decizii politice. Fixate anual în ECU, începând cu anul agricol 1967-1968, acestea sunt rezultatul
dezbaterilor din cadrul Consiliului de Miniştri şi reprezintă punctul central al sistemului de preţuri
folosit în politica agricolă comună.
Deşi de o mare simplitate, principiul unicităţii nu a funcţionat întotdeauna. Statele membre
au adoptat diverse măsuri de protecţie netarifară, de tipul măsurilor fito-sanitare şi veterinare, al
reglementărilor administrative, al sumelor monetare compensatorii.
13
Armonizarea legislaţiilor naţionale, realizată în mare parte abia după 1993 prin formarea
pieţei unice, a contribuit esenţial la funcţionalitatea principiului unicităţii pieţei.
Preferinţa comunitară
Preferinţa comunitară a fost consecinţa logică a constituirii pieţei agricole unice şi a dorinţei
Comunităţii de a elimina dependenţa consumului de piaţa externă. Aplicarea ei s-a realizat printr-un
sistem de prelevări variabile şi de restituiri. Funcţiile principale au fost de garantare a veniturilor
agricultorilor şi de menţinere a stabilităţii pieţei interne.
Prelevarea este o taxă vamală variabilă. Ea ridică preţul de import la nivelul preţului intern
şi acţionează ca restituire la import în cazul când raportul de preţuri este invers. Sistemul reuşeşte
astfel să asigure o izolare completă a pieţei interne prin protecţie absolută.
În practică, principiul preferinţei comunitare a suportat frecvente derogări. UE a renunţat în
numeroase situaţii la aplicarea prelevărilor sau a fixat prelevări scăzute, fie din proprie iniţiativă, fie
sub presiuni externe din partea principalilor săi parteneri.
Realitatea a demonstrat că Europa nu a devenit prin prelevările variabile o „fortăreaţă".
Aproximativ 85% din importurile sale au căzut sub incidenţa taxelor vamale şi s-au realizat printr-o
protecţie scăzută, sub poziţiile consolidate prin negocierile OMC. Prelevările agricole s-au aplicat
unui număr redus de produse. Este adevărat însă că au fost produse strategice, ocupând o pondere
foarte ridicată în fluxurile comerciale agricole, puternic concurate de marii producători mondiali.
Ca urmare a negocierilor rundei Uruguay (1986 - 1993), prelevările variabile au fost
înlocuite cu taxele vamale. Acestea la rândul lor au fost diminuate cu 36% până în 2000.
Se poate spune că măsurile de protecţie externă adoptate de UE sunt rezultatul unui echilibru
între interesele agricole şi cele ale politicii comerciale adeseori contradictorii. Un echilibru fragil
care a condus la ajustări repetate ale OCP în aşa fel încât să se asigure eficacitatea mecanismelor de
intervenţie pe piaţa internă dar în contextul respectării angajamentelor comerciale şi dezvoltării
comerţului exterior.
Solidaritatea financiară
Considerată o condiţie esenţială de realizare şi menţinere a unui spaţiu integrat, solidaritatea
financiară1 a constat în sfera politicii agricole în gestionarea şi suportarea în comun a cheltuielilor
aferente.
Ca instrument de realizare, Consiliul a decis în 1962 constituirea unui fond unic - Fondul
European de Orientare şi Garantare Agricolă - FEOGA. Conceput ca un simplu capitol în
bugetul comunitar, fondul este lipsit de o structură administrativă proprie şi acţionează la nivelul
statelor membre indirect, prin intermediul unor organisme naţionale. Gestiunea comună este
asigurată prin intermediul Comisiei care, însă, pentru acţiunile structurale are nevoie de avizul
Comitetului pentru structurile agricole şi dezvoltare rurală, iar pentru problemele financiare de
avizul Comitetului FEOGA, format din reprezentanţii statelor membre.
Fondul este structurat pe două secţiuni: Garantare – destinată acoperirii cheltuielilor
privind pieţele agricole şi politica preţurilor şi Orientare – pentru susţinerea reformelor structurale,
realizarea obiectivelor de politică socială şi sprijinul dezvoltării zonelor rurale. Ponderea în bugetul
comunitar a scăzut în mod constant (de la 80% în anii ’70 la 40-45% în prezent), ca urmare a
eforturilor de reformare a politicii agricole.Cea mai mare parte a resurselor FEOGA a fost utilizată
pentru acţiunile de garantare (peste 90%).
Modul de constituire a bugetului comunitar şi utilizarea acestuia în cea mai mare parte
pentru agricultură au generat şi generează în continuare contradicţii de interese între statele
membre, contradicţii agravate de extinderile succesive ale Uniunii. Tensiunile provin din faptul că
unele ţări sunt beneficiare nete, în timp ce altele, mai puţine la număr, sunt contribuitoare nete.
1
I. Ignat, “Uniunea Economică şi Monetară Europeană”, Ed. Synposion, Iaşi, 1994, p.39.
14
Unitatea de curs 2 - Sistemul de intervenţie în cadrul PAC
Unitatea solicită 2 ore de studiu
15
PIEŢE AGRICOLE
LIBERE 9%
ORGANIZAŢII COMUNE DE
PIAŢĂ 91%
16
PIEŢELE COMUNE ORGANIZATE
EVOLUŢIE:
- criza agro-bugetară;
- presiunile externe.
Schema clasică de intervenţie pe pieţele agricole europene o reprezintă însă OCP prin preţ
garantat, cuprinzând reglementarea pieţelor interne prin preţuri comune şi un sistem de protecţie
externă.
17
Evoluţia sistemului OCP
În timp, luând notă de evoluţia agriculturii europene în anii ‚80, politica agricolă comună a
adaptat intervenţia prin preţ garantat în funcţie de situaţia pieţelor. Rezultatul a constat în trecerea
OCP de la o intervenţie automată cu garantare necondiţionată a producţiei realizate spre forme cu
intervenţie condiţionată care limitează garanţia acordată.
Modularea intervenţiilor s-a realizat pe baza a 6 parametri: nivelul preţului; situaţia pieţei;
tipul produsului; calitatea produsului; spaţiul; timpul.2
Până la reforma Mac Sharry (1992), evoluţia PAC s-a caracterizat în principal prin încercări
diverse de reducere a garanţiilor agricole. Instituţiile comunitare au adoptat după a doua jumătate a
deceniului opt măsuri de diminuare a veniturilor agricultorilor în speranţa că vor avea drept
rezultat reducerea excedentelor şi restructurarea producţiei. Ele au constat în: scăderea preţurilor
agricole, introducerea taxelor de coresponsabilitate şi reducerea subvenţiilor directe acordate în
unele sectoare.
Dar, acţiunile luate pentru diminuarea veniturilor agricultorilor nu au avut efectele dorite în
planul stabilizării pieţelor. Unul din factorii esenţiali care au limitat eficienţa acestora l-a
reprezentat posibilitatea compensării reducerilor de venit prin creşterea producţiei. Era deci logic să
se intervină prin limitarea cantităţilor garantate. Mecanismele prin care Comunitatea a încercat – şi
a reuşit – să limiteze volumul producţiei, şi implicit al excedentelor, sunt sistemul cotelor şi
sistemul stabilizatorilor bugetari.
După 1988 eforturile europenilor de gestionare a pieţelor agricole s-au orientat şi asupra
reducerii capacităţii productive a agriculturii prin măsuri de “îngheţare” a terenurilor şi de
extensificare.
Ca rezultat al măsurilor de reformare a PAC organizaţiile de piaţă au evoluat de la OCP prin
preţ garantat spre OCP prin subvenţii directe şi de la OCP prin subvenţii directe spre OCP prin
simplă protecţie externă (tabel 3.1.).
2
P. Baudin, L’Europe face à ses marchés agricoles, Economica, Paris, 1993, p.100.
18
Oleaginoase ————–→ x
Proteaginoase x
Alte fructe şi x
legume
Plante textile x
Ouă x
Păsări x
Total (% în total 45% 25% 5% 25%
OCP)
3
Prezentat Consiliului de către Sicco Mansholt - Comisar european al Agriculturii, la 10
decembrie 1968.
19
puţină şi mai calificată, în întreprinderi agricole moderne, capabile să asigure agricultorilor venituri
şi un mod de viaţă comparabile cu cele ale populaţiei din mediul urban.
Planul Mansholt s-a dovedit prea radical şi prea ambiţios în contextul deceniului şapte.
Euforia primilor ani de evoluţie favorabilă a agriculturii, stimulată de dinamizarea creşterii
economice şi de măsurile PAC, nu lăsa loc scepticismului. În plus, prea puţini erau cei dispuşi să
renunţe la avantajele oferite de mecanismele de intervenţie prin preţ garantat: venituri ridicate
pentru agricultori, lipsa de transparenţă în legătură cu dimensiunea contribuţiei publice, susţinerea
politică din partea beneficiarilor, exemplul de solidaritate şi de reuşită necesar procesului general de
integrare.
Singurul rezultat al memorandumului se consideră a fi adoptarea în 1972 a trei directive
socio-culturale, pachet legislativ care marchează lansarea politicii agricole structurale. A fost,
incontestabil, momentul în care s-a creat o breşă pentru reformele care au dat ulterior un nou
conţinut politicii agricole comune.
Totuşi, nu putem limita semnificaţia memorandumului la atât. Prin măsurile propuse,
memorandumul Mansholt reprezintă un veritabil plan de reformă, conceput într-o viziune globală,
integratoare. Remarcabil este faptul că cea mai mare parte a măsurilor preconizate au fost, în timp,
adoptate. De asemenea, principiile generale propuse pentru aplicarea programului „Agricultura
1980” se regăsesc în modul de funcţionare actuală a fondurilor structurale: concepţia regională,
descentralizarea şi responsabilitatea naţională, coparticiparea şi susţinerea comunitară pe baza
iniţiativelor locale concretizate într-un plan. Se poate aprecia astfel că memorandumul Mansholt
oferă baza teoretică a politicii structurale comunitare.
Acţiunile structurale prevăzute de cele trei directive au reprezentat un pas făcut într-o
direcţie bună. Ele au fost completate în 1975 cu introducerea compensaţiilor pentru regiunile
defavorizate natural, în 1977 cu ajutorul pentru transformarea şi comercializarea produselor
agricole, iar în 1978 cu ajutoarele pentru grupurile de producători; diverse măsuri regionale au fost,
de asemenea, introduse pentru a diminua handicapul structural şi de infrastructură a zonelor
defavorizate, cu efecte indirecte şi asupra agriculturii.
Politica structurală a evoluat însă lent până în 1985, când criza de ansamblu a PAC a
declanşat o revizuire de profunzime a măsurilor structurale pentru a favoriza ameliorarea
competitivităţii agriculturii europene. În politica agricolă structurală accentul a căzut pe căutarea
echilibrului între obiectivele propuse, creşterea competitivităţii agriculturii europene, echilibrarea
pieţelor, protecţia mediului şi dezvoltarea regiunilor defavorizate.
Reforma fondurilor structurale din 1989 a conferit Comunităţii un rol sporit în
gestionarea acţiunilor structurale, inclusiv a celor agricole, pentru a permite concentrarea
acţiunilor spre regiunile defavorizate. Obiectivul general al integrării, stabilit prin Actul Unic în
1987, devenise „coeziunea economică şi socială” prin reducerea disparităţilor între diferitele
regiuni. În planul agriculturii, intervenţiile structurale au vizat:
- concentrarea ajutoarelor în zonele defavorizate, pe exploataţiile mici şi mijlocii;
- creşterea cofinanţării comunitare în cazul măsurilor acoperite de obiectivul 1 al reformei
fondurilor structurale („promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor rămase în urmă
din punct de vedere economic şi social”);
- stabilizarea populaţiei rurale şi întinerirea acesteia prin sprijinul în instalarea tinerilor
agricultori;
- protecţia mediului;
- diversificarea activităţilor în exploataţiile agricole;
- simplificarea gestiunii subvenţiilor pentru transformarea şi comercializarea produselor
agricole şi pentru silvicultură4.
Este evident că după apariţia şi manifestarea crizei agriculturii europene priorităţile în
materie de politică agricolă comună s-au modificat. Susţinerea pieţelor prin preţuri garantate în
4
Pierre Godin, "Agriculture: les aides structurélles applicables dans l'ensemble de la Communauté"; în Revue du Marché Commun et de l’Union
Européenne, 1992, p.220.
20
cadrul organizaţiilor comune pentru creşterea producţiei şi asigurarea unor venituri minime
agricultorilor a cedat treptat locul măsurilor structurale.
Politica privind zonele defavorizate reprezintă în termeni financiari principala acţiune
structurală, vizând peste jumătate din suprafaţa agricolă a UE. Un loc important revine măsurilor de
ameliorare a structurilor agricole prin:
- înlocuirea sistemului planurilor de modernizare şi dezvoltare cu sistemul planurilor de
ameliorare, având drept obiectiv ameliorarea durabilă a veniturilor agricole (accentul cade pe
reducerea costurilor, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă, creşterea calităţii produselor
agricole, orientarea spre produse deficitare, protecţia mediului);
- interdicţia sau limitarea subvenţiilor pentru investiţii în cazul producţiilor excedentare;
- creşterea sprijinului în formarea profesională;
- subvenţii în favoarea tinerilor agricultori;
- încurajarea pensionărilor;
- compensaţii pentru zonele de munte şi cele defavorizate (pe animal sau pe hectar);
- sprijin pentru dezvoltarea serviciilor de ajutor mutual, gestiune etc.
O serie de alte obiective de natură complementară au fost introduse în sfera politicii
structurale comune pentru a susţine dezvoltarea zonelor rurale, creşterea contribuţiei agriculturii la
stabilizarea vieţii rurale şi protecţia mediului, o mai bună integrare a agriculturii cu celelalte
sectoare ale economiei, şi reducerea diferenţelor regionale. Pot fi menţionate în acest sens:
- ameliorarea structurilor de transformare şi comercializare a produselor agricole şi silvice
prin ajutoare în favoarea grupurilor de producători şi susţinerea investiţiilor pentru întreprinderi
agro-alimentare, de comercializare şi transformare primară a lemnului;
- ameliorarea situaţiei pieţelor agricole prin sprijin în extensificarea şi reconversia
terenurilor (scoaterea din folosinţă agricolă prin îngheţare, împădurire, utilizări neagricole);
- restructurarea economiei rurale din sudul Franţei, Italia şi Grecia pentru a face faţă
concurenţei pieţei iberice (programele de dezvoltare integrată – PIM);
- programele de iniţiativă comunitară (PIC) pentru dezvoltarea regională;
- susţinerea integrării Suediei, Finlandei şi Austriei (Obiectivul 6).
Politica structurală agricolă, deşi componentă a PAC, este concepută în cadrul mai larg al
politicii de dezvoltare regională. După reforma fondurilor structurale din 1989 ea a devenit un
instrument esenţial în realizarea convergenţei reale în Uniune prin susţinerea regiunilor
defavorizate.
Totuşi, cel puţin în domeniul agriculturii, componenta structurală a politicii agricole
comune este departe de a-şi fi atins obiectivele. Principalii factori care au influenţat aplicarea
măsurilor structurale şi au limitat efectele potenţiale sunt: caracterul facultativ al unei mari părţi
din reglementările comunitare, condiţiile riguroase impuse pentru acordarea ajutoarelor, lipsa de
atractivitate a unor ajutoare propuse, informare şi publicitate ineficientă, birocraţie şi lipsă de
profesionalism în administraţiile naţionale şi capacitatea redusă a unor ţări membre de cofinanţare
a proiectelor.
Actualele orientări în politica regională şi politica agricolă ne permit să apreciem de
asemenea că intervenţiile comunitare structurale vor deveni un instrument privilegiat în realizarea
convergenţei regiunilor şi economiilor membre, în ameliorarea competitivităţii agriculturii
europene. Este de aşteptat o concentrare a acţiunilor spre regiunile defavorizate, rămase în urmă,
spre zonele rurale şi o standardizare mai accentuată a tipologiei intervenţiilor publice. Cu siguranţă,
principiile regionalizării, parteneriatului, subsidiarităţii, complementarităţii şi adiţionalităţii vor
rămâne coordonate majore ale politicii structurale.
Este însă posibilă o creştere a rolului iniţiativelor comunitare şi o „relaxare” a condiţiilor de
aplicare a diverselor sisteme de măsuri structurale în contextul unor programe de formare
profesională, de dezvoltare a centrelor de informare şi de adaptare administrativă care să faciliteze
aplicarea politicii structurale comune. O apropiere progresivă a politicii regionale şi a celei
structurale agricole se poate de asemenea anticipa. Este o consecinţă logică ce decurge din faptul că
disparităţile regionale sunt în principal de natură structurală, iar regiunile rămase în urmă sunt
caracterizate, de regulă, de o pondere ridicată a agriculturii în realizarea PIB şi ocuparea forţei de
muncă.
21
Reforma PAC din 2003 (a se vedea schema de mai jos), confirmă , de altfel, aceste tendinţe
iniţiate prin reforma din 1992.
Începând cu anii ´60, agriculturile europene sunt antrenate în schimbări profunde care
afectează atât sistemele de cultură cât şi structurile de exploatare. Alături de creşterea industrială şi
ridicarea generală a nivelului de viaţă, un rol esenţial în formidabila reuşită economică a agriculturii
vest-europene a avut-o Politica Agricolă Comună. Ea a reprezentat un model de intervenţie
eficientă, un instrument de modernizare şi dezvoltare rapidă a agriculturii, cel puţin în condiţiile
economico-sociale ale anilor ´60. Europa a trecut de la penurie la autosatisfacere şi surplus agricol,
de la situaţia de importatoare netă la cea de exportatoare pentru majoritatea produselor agricole
temperate; este în prezent cel mai mare importator şi al doilea exportator mondial, având una din
agriculturile de mare randament.
Dar, anii ´80 au adus „reversul medaliei”: creşterea excedentelor agricole şi a cheltuielilor
de finanţare fără ameliorarea veniturilor agricultorilor şi fără reducerea inegalităţilor de venituri,
exod rural ridicat, concentrarea exploataţiilor etc. Europa agricolă începe o perioadă de instabilitate
pe fondul lipsei unei politici structurale eficace şi într-un context extern nefavorabil, dat de
presiunile de liberalizare exercitate în cadrul fostului GATT.
Reforma PAC, solicitată încă din 1968 prin planul Sicco Mansholt, este acceptată într-o
manieră globală şi devine realitate abia în mai 1992. Prin proiectul de reformă „Mac Sharry”, PAC
renunţă la mecanismele tradiţionale de susţinere, apropiindu-se treptat de modelul nord-american al
politicii agricole axat pe plăţile compensatorii. Deşi novatoare, PAC păstrează atât principiile
esenţiale, cât şi Organizaţiile Comune de Piaţă. De asemenea, reforma a atins în mod fundamental
doar un număr restrâns de produse de mare cultură: cereale, oleaginoase, produse din lapte şi carne
de vită.
Mai târziu, Reforma 2003 a pregătit PAC pentru extinderea UE către Europa Centrală şi de
Est, principalele evoluţii fiind: orientarea către piaţă; întărirea disciplinei bugetare; creşterea rolului
măsurilor structurale, în detrimentul politicii prin garantarea preţurilor; o mai bun corelare a
sistemului de intervenţie cu obiectivele dezvoltării durabile (condiţionalitatea de mediu, bunăstarea
plantelor şi a animalelor, extensificarea agriculturii, promovarea agriculturii biologice); creşterea
rolului măsurilor de susţinere a dezvoltării rurale, de asemenea, în contextul aplicării strategiei de
dezvoltare durabilă.
În acest sens, a avut loc şi o care vizează dezvoltarea spaţiului rural. În
simplificare a sistemului de finanţare prin 2006, PAC este vizată pentru o nouă
introducerea a două fonduri distincte: Fondul reformă a procedurilor tehnice şi
European de Garantare Agricolă, pentru administrative.
finanţarea organismelor de piaţă , şi Fondul
European Agricol de Dezvoltare Rurală,
pentru finanţarea măsurilor complementare
22
Scheme de curs
30
31
32
Unitatea de studiu 4. PAC si dezvoltarea rurala in România
Rolul administraţiei publice locale
I. Contextul general
Politica Agricola Comuna, finanteaza comunitatile rurale prin doua fonduri: Fondul European
Agricol de Garantare – FEAGA, adresat pietelor agricole reglementate (asa numitelor piete
comune organizate) si Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurala – FEADR, adresat
33
masurilor de dezvoltare rurala durabila devenita al doilea pilon al aplicarii PAC dupa reforma din
2003 si cu o pondere tot mai importanta in finanţarea prin bugetul comunitar.
Atenţia principala a administratiilor publice locale din mediul rural trebuie orientata catre
oportunitatile de finantare prin FEADR, instrumentul cel mai bine adaptat nevoilor de
dezvoltare a comunitatilor rurale si care asigura un context unitar si coerent de sustinere
europeana a strategiilor locale de dezvoltare. Conform Reglementarii Consiliului EC 1698/2005,
transpusa in legislatia romaneasca prin Ordinul 243/aprilie 2006, Fondul European Agricol de
Dezvoltare Rurala este structurat pe 4 axe de finanţare. Fiecare axa include mai multe masuri cu
rolul de a promova proiecte specifice care sa contribuie la realizarea obiectivelor generale ale
Politicii Agricole Comune, in concordanta cu programul national de dezvoltare rurala si cu
strategiile locale.
C. prin Axa III "Calitatea vieţii în spaţiul rural şi diversificarea economiei rurale":
- masuri pentru diversificarea economiei rurale, prin diversificarea activităţilor non-agricole,
sprijin pentru crearea şi dezvoltarea microîntreprinderilor, incurajarea activităţilor turistice;
- masuri de imbunatatire a calitatii vietii, prin dezvoltarea serviciilor de bază pentru economia şi
populaţia rurală (cu rolul de a creste atractivitatea satelor), renovarea şi dezvoltarea satelor,
conservarea şi îmbunătăţirea moştenirii rurale (spre exemplu, planuri de protectie si administrare
asociate cu siturile Natura 2000, masuri pentru revigorarea si intretinerea siturilor de mare
valoare naturala, precum si a mostenirii culturale);
- masuri de perfectionare si informare pentru elaborarea si implementarea strategiilor de
dezvoltare locala (studii ale zonei, difuzarea de informatii, pregatirea personalului,
implementarea de parteneriate public-privat);
35
1. pe axa I, investitii pentru modernizarea infrastructurii agricole si silvice;
2. pe axa III, investitii pentru renovarea satelor, conservarea şi îmbunătăţirea moştenirii
rurale si in promovarea de actiuni pentru organizarea si dezvoltarea parteneriatelor public
– privat;
3. pe axa IV, functionarea Grupurilor de Actiune Locala (parteneriatele public privat
din cadrul programului LEADER) si implementarea proiectelor incluse in strategia
de dezvoltare locala.
Avand in vedere ca toate regiunile de dezvoltare ale Romaniei vor intra in obiectivul 1
de finantat, exista un imens potential de a corela cele aproximativ 11 miliarde euro finantare
primita prin Politica Agricola Comuna cu cele 19,6 miliarde primite prin Politica Regionala
(sistemul fondurilor structurale si de coeziune) pentru a promova si sustine strategii de dezvoltare
rurala integrata. Dincolo de efectele de dinamica si integrare ce vor rezulta din proiectele
realizate la nivel national si trans-national sau din proiectele operatorilor regionali si locali,
administratia publica rurala poate aplica direct pe Programele Operationale (PO). Acestea
reprezinta instrumentele de implementare a Politicii Regionale si definesc managementul
36
finantarilor prin fondurile structurale si de coeziune: FEDER – Fondul European de Dezvoltare
Regionala, FSE – Fondul Social european si FC – Fondul de Coeziune.
37
Fiecare program complement cuprinde detalii pe masuri privind obiectivele, tipurile de
operatiuni, durata, clasificarea interventiilor, valoarea grantului si nivelul co-finantarii, criteriile
de eligibilitate, criteriile de selectie/evaluare, solicitantii si grupurile tinta, principiile aplicate. In
corelarea diferitelor masuri retinem principiul evitarii dublei finantari, conform caruia un proiect
poate fi finantat dintr-o singura sursa a fondurilor europene.
Mentionam, de asemenea, faptul ca, fara a-si putea asuma rolul de promotor sau
beneficiar direct, administratia publica poate promova si sustine initierea de proiecte pe alte
masuri cu rol important de antrenare a dezvoltarii locale. Nu ne referim aici doar la fondurile
Politici Agricole si ale Politicii Regionale, ci si la programele specifice politicii comune de
pescuit, ale politicii de mediu, ale politicii pentru educatie, cultura si formare profesionala sau a
politicii de întreprindere. O buna informare si diseminare a informatiei la nivelul comunitatii,
eventual cu exemple de bune practici din alte tari ale Uniunii, poate avea un rol esential in
atragerea de fonduri si proiecte care sa potenteze eficacitatea strategiilor de dezvoltare.
38
Modulul III
POLITICA DE MEDIU A UNIUNII EUROPENE
Introducere
Au trecut peste trei decenii de când Uniunea Europeană a adoptat primul program de
acţiune pentru protecţia mediului. De la o abordare sectorială, europenii au trecut la elaborarea de
strategii de dezvoltare durabilă, integrând mediul în toate componentele politicilor comunitare;
Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat un sistem tot mai complex de
instrumente, a promovat cercetarea şi inovarea tehnologică pentru a găsi tehnologii nepoluante, a
dezvoltat eco-pieţe, a încercat să acţioneze la nivelul comportamentelor de consum şi de producţie
(apreciate astăzi ca factor cheie determinant al degradării sistematice a mediului şi a eco-
sistemelor), s-a implicat activ în acţiunea la nivel global în direcţia reorientării politicilor
economice către o dezvoltare durabilă în toate ţările lumii.
Prezentul capitol analizează pentru început problematica mediului ca pe o componentă a
strategiei europene de dezvoltare durabilă şi apoi prezintă elementele de bază ale Politicii
Europene de Mediu (PEM), din perspectiva evoluţiei mai sus menţionate: dezvoltarea
instituţională şi actorii comunitari ai politicii de mediu, obiectivele, principiile şi sistemul
instrumentelor PEM, programele europene de acţiune pentru mediu. În ultima parte a capitolului,
ne vom opri asupra aspectelor relevante privind adoptarea acquis-ului de mediu în România.
Din punct de vedere doctrinar, rădăcinile teoriei dezvoltării durabile se găsesc în economia
bunăstării şi în economia socială de piaţă.
Economia bunăstării are la bază distincţia între costurile private şi costurile sociale sau
între productivitatea marginală privată şi productivitatea marginală socială (Arthur Cecil Pigou).
Diferenţa ţine de impactul pe care o activitate economică îl produce asupra mediului (în sens
larg), respectiv efectul unui act de consum sau de producţie asupra unui agent din afara
tranzacţiei, exterior pieţei respective. Efectul este numit externalitate (efect extern) şi poate fi
pozitiv sau negativ, după cum produce utilitate sau dezutilitate. Externalităţile depind de natura
activităţilor şi de mediul (economic, social, cultural, ecologic) în care acestea se desfăşoară.
Teoria distinge între externalităţi individualizabile (neoclasice), atunci când se poate stabili asupra
căror terţi se transmit efectele externe, şi externalităţi colective, atunci când efectele sunt
transmise asupra mediului. Conform teoriei, ori de câte ori se produc asemenea efecte, ele
trebuiesc internalizate, pentru a apropia costul privat de costul social1.
Un alt concept cheie, folosit atât în economia bunăstării, cât şi în economia socială de
piaţă, este cel de optim paretian. El este definit ca acea stare de echilibru în care bunăstarea unuia
nu poate fi crescută decât prin diminuarea bunăstării altuia. Intervine aici o anume doctrină
politică şi o anume paradigmă despre organizarea societăţilor umane, sintetizată prin definirea ca
obiectiv al organizării sociale a maximizării bunăstării tuturor consumatorilor. Cum bunăstarea
socială totală (determinată de societate pe criterii politice) nu este o simplă sumă de bunăstări
individuale (determinate şi optimizate prin pieţele libere), problema este de a afla în ce măsură
alocarea factorilor de producţie prin mecanismele concurenţei asigură sau nu atingerea optimului
paretian. Dacă luăm în calcul externalităţile, imperfecţiunile pieţei, efectele non-economice ale
pieţelor libere, rezultă că nu este suficient să creezi o structură maxim eficientă a producţiei pentru
a optimiza bunăstarea socială. Politica economică are rolul, prin urmare, de a îmbina eficienţa
sistemului economiei de piaţă cu obiective non-economice (solidaritate, coeziune, echitate) – ca
valori specifice progresului social.
Modelul de producţie şi de consum ce caracterizează societatea contemporană este apreciat
ca non-durabil, pornind tocmai de la considerentele de mai sus. Determinat de principiul eficienţei şi
axat pe valori materiale, cantitativiste, modelul a promovat un comportament pe termen scurt, având
drept rezultate primare utilizarea excesivă a resurselor naturale, accentuarea disparităţilor sociale şi
creşterea decalajelor de dezvoltare între naţiuni. Externalităţile negative (epuizarea resurselor,
reducerea biodiversităţii, poluarea, sărăcia, alienarea socială, inechitatea, decalajele de dezvoltare)
au mărit în permanenţă costurile sociale, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. În plus,
impactul asupra bunăstării sociale nu trebuie privit doar la timpul prezent ci şi în raport cu
bunăstarea socială a generaţiilor de mâine, menţinerea tendinţelor actuale în producţie şi consum
riscând să compromită şansele generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile.
Conştientizarea acestor riscuri a determinat, începând cu a doua jumătate a deceniului
nouă, o amplă mişcare de cooperare la nivel internaţional, dar în special la nivel european, pentru
integrarea principiului durabilităţii în politicile economice. Asta ar însemna adoptarea la nivel
de principiu, în politicile economice, a „triunghiului magic” – creştere economică, coeziune
socială, protecţia mediului.
Politicile economice tradiţionale pun accentul pe stabilitatea macroeconomică şi pe
funcţionarea pieţelor. Externalităţile sociale şi cele ecologice, cu impact negativ asupra produsului
marginal social dar şi a eficacităţii economice, îşi găsesc explicaţia tocmai în slaba integrare a
dimensiunilor socială şi ecologică în obiectivele politicilor macroeconomice. Este adevărat că au
fost înregistrate o serie de progrese în domeniul politicilor sociale, mai ales în economiile sociale
de piaţă, în adoptarea şi chiar în aplicarea unor politici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost mai
curând abordate, până nu demult, într-o concepţie sectorială.
Adoptarea principiului durabilităţii cere ca toate politicile să fie elaborate şi aplicate în
funcţie de impactul economic, social şi de mediu. În plus, internaţionalizarea economiilor ridică o
serie de exigenţe în aplicarea acestui principiu nu doar în politicile interne, ci şi în relaţiile de
cooperare externă. Prin urmare, din perspectiva acestei abordări integrate, este de dorit ca
durabilitatea să devină un catalizator al deciziilor politice interne şi externe, al acţiunilor
1
Pohoaţă, I, (2000), p. 208.
40
economice şi al opiniei publice pentru a promova atât noi reforme structurale, instituţionale, cât
şi modificarea comportamentelor de producţie şi de consum.
Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai întâi, asigurată coerenţa între cele trei
coordonate – creştere economică, coeziune socială şi protecţia mediului – apreciate clasic drept
opţiuni contradictorii: urmărirea coeziunii sociale presupune o politică de redistribuire a
veniturilor, care limitează sursele creşterii; protecţia mediului presupune adoptarea unor măsuri
restrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale şi a tehnologiilor, producând distorsiuni în
alocarea factorilor pe criterii de eficienţă economică. A concilia între cele trei coordonate ale
dezvoltării durabile ar însemna: o creştere economică asigurând premisele progresului social şi
protecţiei mediului; o politică socială stimulativă pentru creşterea economică; o politică de
mediu axată pe instrumentele specifice economiei de piaţă, concomitent eficace şi economică.
În al doilea rând, aplicarea principiului dezvoltării durabile ar presupune adoptarea unor
reforme structurale şi instituţionale care să permită coerenţa internă şi externă a politicilor şi
asigurarea convergenţei obiectivelor economice, sociale şi politice din cadrul unui proiect. Cele
mai importante măsuri ce ar trebui luate în această direcţie sunt: reglementarea unui sistem de
instrumente economice care să asigure integrarea obiectivelor sociale şi de protecţie a mediului în
politicile economice (preţuri, drepturi de proprietate, taxe, drepturi de emisie negociabile, subvenţii,
acorduri negociabile); reconsiderarea procesului decizional, pentru a permite o largă participare a
societăţii civile şi a factorilor de decizie la diverse niveluri; crearea şi dezvoltarea unui sistem de
informare asupra consecinţelor unor politici şi acţiuni pentru a facilita inversarea tendinţelor actuale,
non-durabile; dezvoltarea pieţelor bunurilor publice şi a bunurilor şi serviciilor ecologice;
dezvoltarea cercetării în direcţia tehnologiilor, folosind mai puţine resurse naturale, mai puţin
poluante, cu riscuri reduse pentru mediu şi pentru individ; dezvoltarea unui sistem de educaţie şi de
formare/comunicare care să creeze premisele unui dialog social, a unui proces decizional
transparent în condiţiile unei responsabilităţi individuale şi colective şi a unei evoluţii spre
durabilitate în comportamentele de consum şi de producţie; aplicarea orizontală a criteriilor
durabilităţii, asupra tuturor politicilor economice; dezvoltarea unui sistem de indicatori care să
permită o evaluare periodică, eficace a durabilităţii politicilor şi acţiunilor.
În politicile europene, corelarea mediului cu dinamica economică şi coeziunea socială într-
o astfel de viziune pe termen lung şi-a făcut loc treptat, momentul decisiv fiind Tratatul de la
Amsterdam (a se vedea mai jos). Din acel moment, în elaborarea strategiilor de mediu, a
diverselor programe specifice sau complementare şi în aplicarea acestora, principiul cheie a
devenit cel al integrării. Aplicarea principiului nu a fost însă consecventă până la programul al
şaselea de acţiune pentru mediu şi adoptarea în 2001 de către Consiliul European de la Göteborg a
„Strategiei de dezvoltare durabilă a UE” care a confirmat, probabil pentru următoarele decenii,
schema centrală a acţiunii comunitare: mediul, ca al treilea pilon alături de cel economic şi
social. De altfel, Tratatul Constituţional a întărit această orientare prin articolul II-97, conform
căruia „Un nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului trebuiesc integrate în
politicile Uniunii şi realizate conform principiului dezvoltării durabile”2.
1.2. Drumul european către Strategia de dezvoltare durabilă. Aplicarea principiului
integrării
2
Traité établissant une Constitution pour l’Europe (2004), p. 49.
3
COM (2004) 394 final, p. 2.
4
Axate pe o abordare verticală, sectorială a problemelor de mediu, programele de până în 1992 s-au dovedit a fi mult prea
puţin eficiente în rezolvarea problemelor de mediu în Uniune.
41
Propunerea Comisiei a venit în 1998, prin Comunicarea „Parteneriat pentru integrare”
[COM(98) 333]. În esenţă, documentul stabilea angajamentul Comisiei pentru integrarea
obiectivelor de mediu (prin adoptarea unui mecanism de evaluare de mediu), elaborarea de
strategii de acţiune în sectoarele cu impact important asupra mediului, identificarea unor
indicatori de performanţă şi aplicarea unor proceduri de evaluare a strategiilor în direcţia
dezvoltării durabile. Documentul includea, de asemenea, solicitarea făcută Consiliului European
de a examina periodic integrarea mediului în politicile sectoriale cheie.
Cele mai importante momente care au urmat în direcţia aplicării obiectivelor de mediu
conform principiilor fixate prin Tratatul de la Amsterdam şi parteneriatului pentru integrare au
fost:
- lansarea procesului de la Cardiff în 1998, care a însemnat, în principal, solicitarea
făcută anumitor formaţiuni ale Consiliului de Miniştri, de către Consiliul European, de a elabora
strategii şi programe de integrare a mediului în politicile lor sectoriale. Au fost vizate nouă
sectoare cheie, apreciate ca având un nivel ridicat de complementaritate cu politicile de protecţie a
mediului: energie, transport, agricultură, industrie, piaţă internă, dezvoltare, pescuit, afaceri
generale, afaceri economice şi financiare;
- adoptarea în iunie 1998 a Convenţiei de la Aarhus (Danemarca), privind accesul la
informaţie şi participarea publicului la procesul decizional şi la justiţie în materie de mediu. În
principiu, Convenţia a avut rolul de a crea un context favorabil pentru o mai bună transparenţă a
politicilor de mediu şi ameliorarea accesului la informaţia de mediu, precum şi de a întări poziţia
cetăţeanului european în raport cu instituţiile comunitare prin exprimarea poziţiei şi prin
posibilitatea de apărare în faţa încălcărilor legislaţiei;
- Consiliul european de la Helsinki (1999), care a solicitat Comisiei şi diverselor
formaţiuni ale Consiliului să asigure aplicarea imediată a strategiilor de integrare adoptate, odată
ce au fost definite; Consiliul a analizat, de asemenea, raportul de mediu al Comisiei şi evaluarea
acesteia cu privire la aplicarea celui de-al cincilea program de acţiune şi a invitat Comisia să
elaboreze o strategie pe termen lung privind dezvoltarea durabilă;
- Adoptarea în 2001 de către Consiliul European de la Göteborg a Strategiei UE pentru
dezvoltare durabilă5 şi adăugarea mediului la obiectivele Strategiei de la Lisabona. În esenţă,
Strategia pune accent pe necesitatea corelării între obiectivele economice, sociale şi de mediu şi
pe necesitatea unor acţiuni mai ferme şi mai eficiente de integrare a mediului în politicile
sectoriale;
- instituirea în 2002 a unui sistem unificat pentru analiza de impact ex-ante a
principalelor propuneri operaţionale la nivelul Comisiei din perspectiva impactului potenţial
economic, social şi de mediu [COM(2002) 276 final];
- adoptarea la Consiliul European de la Laeken (2002) a principalilor indicatori de
mediu [COM(2002) 524];
- adoptarea la Consiliul European de la Barcelona (2002) a planului de acţiune pentru
promovarea tehnologiilor de mediu şi adăugarea dimensiunii externe la strategia europeană
de dezvoltare durabilă6;
- intrarea în vigoare, în 2002, a celui de-al şaselea program de acţiune pentru mediu7,
(a se vedea mai jos);
- includerea de noi sectoare complementare în strategia de integrare a considerentelor
de mediu, prin Consiliul european de la Bruxelles (2002): educaţie şi sănătate, politica privind
protecţia consumatorilor, turism, cercetare, politica de ocupare şi politica socială;
- adoptarea în 2003 a Strategiei europene de mediu şi sănătate (SCALE), care
stabileşte legătura cauzală între mediu şi sănătate, cu centrarea politicilor pe grupurile sociale
vulnerabile, în special copiii;
5
„A Sustainable Europe for a Better World: A European Union Strategy for a Sustainable Development”.
6
Comunicarea COM(2002)82 din 13.2.2002 « Vers un partenariat mondial pour un développement durable».
7
Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului european şi a Consiliului privind stabilirea celui de-al şaselea program de acţiune
comunitară pentru mediu, JO L 242/10.09.02
42
- elaborarea în 2003 a unor strategii de dezvoltare integrând principiile dezvoltării
durabile în cele mai multe dintre ţările membre;
- adoptarea în 2004 a Planului de Acţiune pentru Eco-Tehnologii [COM(2004) 38
final];
- revizuirea strategiei de dezvoltare durabilă şi adoptarea în 2005 unei declaraţii privind
principiile dezvoltării durabile [COM(2005) 218 final];
- publicarea de către Comisie, în 2005, a listei indicatorilor de evaluare a dezvoltării
durabile (155 de indicatori grupaţi pe 3 niveluri, în funcţie de obiective şi măsurile necesare
aplicării), structuraţi pe 10 teme prioritare: dezvoltare economică, sărăcie şi excludere socială,
îmbătrânirea populaţiei, sănătate publică, schimbare climatică şi energie, modele de producţie şi de
consum, gestiunea resurselor naturale, transport, bună guvernare, parteneriat global8.
În toate documentele mai sus menţionate se poate constata că principiul integrării este
considerat cel mai important principiu operaţional în instituţionalizarea şi aplicarea politicii
europene de mediu şi a strategiei de dezvoltare durabilă. Documentele pun accent pe necesitatea
aplicării principiului în toate politicile şi la toate nivelurile, urmărindu-se consecvent, atât pe
verticală (între nivelurile de decizie), cât şi pe orizontală (între politici) a unei corelări cât mai
eficiente a celor trei categorii de obiective: economice, sociale şi de mediu. Aplicarea lui în
practică a urmat două axe strategice. Pe de o parte, a presupus integrarea considerentelor de mediu
în alte politici sectoriale şi, pe de altă parte, a urmărit asigurarea coerenţei între obiectivele de
mediu, economice şi sociale în cadrul strategiei de dezvoltare durabilă, prin următoarele principii
şi acţiuni:
- concilierea între condiţiile creşterii economice şi exigenţele sociale şi de mediu, prin:
disocierea creşterii de utilizarea resurselor, crearea pieţelor competitive pentru bunuri şi servicii
ecologice, optimizarea între instrumentele de intervenţie bazate pe reglementare şi cele pe piaţă;
creşterea eficienţei şi echităţii în aplicarea sistemelor de intervenţie; consolidarea componentei
ecologice a politicii fiscale în condiţiile menţinerii unui echilibru între eficacitate şi echitate;
dezvoltarea unui sistem eficient de informare;
- integrarea graduală a considerentelor sociale şi de mediu în deciziile şi
comportamentele de producţie şi de consum. Exigenţele dezvoltării durabile nu pot pune în
pericol competitivitatea economiilor europene. Internaţionalizarea costurilor externe trebuie să se
producă gradual şi în baza principiului egalităţii de tratament, pentru a nu produce distorsiuni în
mecanismele pieţei şi pentru a permite adaptarea strategiilor de întreprindere la noile constrângeri;
- asigurarea coerenţei ansamblului politicilor economice prin definirea strategiilor şi
coordonarea acţiunilor la nivel comunitar. Toate politicile trebuie să-şi stabilească drept prioritate
dezvoltarea durabilă. Complexitatea structurilor comunitare de decizie şi numărul mare de politici
comunitare cu implicaţii concomitent economice, politice şi de mediu obligă însă la o abordare
intersectorială globală, în aşa fel încât să se asigure maxim de eficienţă în introducerea
principiului durabilităţii, iar progresele într-un domeniu să nu altereze durabilitatea într-un alt
domeniu. În acest scop, Uniunea şi-a fixat următoarele coordonate ale politicilor sectoriale:
limitarea schimbării climatice şi utilizarea unor energii şi tehnologii mai curate; limitarea
riscurilor pentru sănătatea publică; gestionarea resurselor de o manieră mai responsabilă;
ameliorarea sistemelor de transport şi de amenajare a teritoriului; lupta împotriva sărăciei şi a
excluderii sociale; încetinirea tendinţei de îmbătrânire a populaţiei;
- dezvoltarea unor structuri de cooperare la nivel internaţional care să faciliteze şi să
promoveze ajutorul pentru dezvoltare în favoarea ţărilor sărace ale lumii, să asigure cadrul pentru
aplicarea eficientă a principiul durabilităţii şi pentru un mediu loial în competiţia internaţională;
- aplicarea principiului eficacităţii asupra procedurilor de integrare a dimensiunii mediu
în politicile economice şi sociale. Principiul cere ca efectele benefice ale aplicării durabilităţii să
fie mai importante decât costurile antrenate;
- instituirea unui sistem de indicatori de evaluare a utilizării şi eficacităţii instrumentelor
de integrare a politicilor economice, sociale şi de mediu, din perspectiva dezvoltării durabile.
8
Comunicarea SEC(2005) 161 final, din 9.2.2005, « Indicateurs de développement durable pour suivre la mise en oeuvre de
la stratégie de développement durable de l'UE ».
43
Sistemul va servi în evaluarea costurilor şi beneficiilor economice, sociale şi ecologice ale unei
acţiuni, atât în interiorul, cât şi în exteriorul Comunităţii.
- instituirea unui sistem de supraveghere multilaterală a reformelor structurale în
domeniul dezvoltării durabile la nivelul tuturor instituţiilor europene şi prin antrenarea unor largi
dezbateri la nivelul opiniei publice.
Din cele prezentate, rezultă că anul 2001, prin strategia de dezvoltare durabilă, marchează
debutul unei noi metode în elaborarea politicilor comunitare, constând în primul rând într-un plus
de coerenţă prin aplicarea orizontală a unor principii, cel al integrării considerentelor de mediu
fiind unul prioritar.
Debutul procesului de integrare europeană a avut loc într-o perioadă în care mediul nu
constituia o preocupare la nivel de politici publice, iar priorităţile Comunităţilor erau centrate pe
obiective economice legate de reconstrucţia Europei după al doilea război mondial, creştere
economică, stabilitate şi dezvoltare, ocuparea forţei de muncă; ele se încadrau, de altfel, în
modelul doctrinar unidimensional neoclasic subordonat careului magic9 apreciat, în principiu, ca
fiind potenţial incompatibil cu intervenţiile publice pentru asigurarea protecţiei mediului.
Elaborate într-o concepţie liberală, tratatele instituind Comunităţile Europene (Paris 1951,
Roma 1957) nu au inclus competenţe comunitare în domeniul mediului. În pofida semnalelor tot
mai evidente de poluare a mediului din anii ’60, intervenţiile comunitare în acei ani au fost
punctuale, legate în special de aspecte funcţionale ale pieţei comune, conform metodei
funcţionaliste de integrare (coordonarea/armonizarea politicilor naţionale în măsura necesară
stabilirii şi funcţionării pieţei comune).
Protecţia mediului a intrat pe agenda de lucru a Comunităţilor în 1971, prin prima
Comunicare a Comisiei către Consiliu cu privire la necesitatea unei politici europene de
mediu (PEM). În 1972, la întâlnirea la vârf în cadrul Consiliului European de la Paris, şefii de
state şi de guverne ai ţărilor membre, cu siguranţă sub impulsul dat şi de Conferinţa ONU pe
probleme de mediu din acelaşi an, au cerut Comisiei să elaboreze un program de mediu şi să
adopte măsurile necesare implementării lui. Rezultatul a constat în crearea unui serviciu
specializat pentru protecţia mediului şi adoptarea în 1973 a Primului Program de Acţiune pentru
Mediu (PAM) pentru perioada 1973-1977. Au urmat alte trei programe (1978-1982, 1983-1986,
respectiv 1987/1992) cu o abordare predominant sectorială, verticală, a problemelor de mediu,
meritul principal al acestei prime etape fiind acela de a fi structurat componentele majore ale
politicii comunitare de mediu: principiile, obiectivele, instrumentele şi structurile instituţionale.
Acţiunea Comunităţii în domeniul mediului a rămas, însă, în continuare, limitată. Pe de o
parte, prevederile Tratatului Pieţei Comune nu stabileau asumarea de către Comisie a unor
responsabilităţi în domeniul mediului, iar, pe de altă parte, fundamentarea teoretică a primelor
programe era de orientare liberală. Argumentele implicării nivelului supranaţional de decizie,
conform principiului subsidiarităţii, nu ţineau de o abordare ecologică (riscurile de mediu, spre
exemplu). Trimiterile principale erau făcute la distorsiunile pe care diferitele politici naţionale de
mediu ale statelor membre le generau asupra pieţei comune (impactul asupra concurenţei şi a
comerţului). Această subordonare a implicării Comunităţii în domeniul mediului, obiectivelor de
natură economică, erau încadrate în filozofia liberală a tratatelor, dar au condus la o slabă eficienţă
a măsurilor adoptate de către Comisie şi la dificultăţi de conciliere între obiectivele economice şi
cele de mediu, cu întârzieri în adoptarea unei politici comunitare sectoriale.
Principalii factori care au împiedicat mult timp dezvoltarea unei politicii efective de
mediu la nivel european au fost:
9
Creştere, stabilitatea preţurilor, ocupare deplină, echilibru extern.
44
- diferenţele semnificative între standardele de mediu ale ţărilor membre; spre exemplu,
Austria, Danemarca, Finlanda sau Olanda au avut din totdeauna standarde de mediu mult mai
ridicate decât Grecia, Portugalia sau Spania, folosite, ce-i drept, într-o primă etapă, mai curând ca
instrumente de protecţie comercială netarifară, decât strict ca mijloace pentru protecţia mediului.
Din acest punct de vedere, a patra extindere a Uniunii (1995) a contribuit esenţial la creşterea
rolului Comunităţii în domeniul mediului prin presiunile exercitate de către noii intraţi în direcţia
fixării unor norme mai stricte de protecţie10;
- limitele tratatelor şi aplicarea principiului subsidiarităţii care nu au permis implicarea
Comunităţii, gestionarea problemelor de mediu în ţările membre, decât în limita necesară
funcţionării pieţei interne;
- posibilităţile reduse de impact asupra legislaţiilor naţionale a Directivelor, ca
instrument legislativ comunitar predominant în acquis-ul de mediu, corelat cu utilizarea votului
unanim11 în adoptarea legislaţiei de mediu;
- lipsa unor studii privind problemele de mediu şi impactul pe termen lung al degradării
mediului, al utilizării intensive a resurselor şi al reducerii biodiversităţii;
- opoziţia clasică între obiectivele economice şi cele de mediu (criterii stricte în materie
de protecţia mediului limitează accesul la resurse, determină creşterea costurilor şi afectează
competitivitatea); destul de târziu, s-a argumentat faptul că standardele ridicate de mediu pot
genera valoare adăugată ridicată şi pot ameliora astfel competitivitatea firmelor, existând mai
curând o relaţie de complementaritate, decât de „conflict” între cele două categorii de obiective;
- costurile ridicate ale aplicării unei politici de mediu; eco-tehnologiile, agricultura
extensivă de tip durabil presupun costuri ridicate pe care unele dintre ţările membre nu-şi puteau
permite să le suporte;
- nivelul scăzut al rezultatelor în domeniul cercetării de mediu şi al dezvoltării eco-
tehnologiilor; nu întâmplător, una dintre măsurile adoptate de Comisie mai târziu în direcţia
durabilităţii creşterii o constituie cercetarea şi dezvoltarea tehnologică.
Pasul decisiv către evoluţia spre conturarea unei politici de mediu la nivel european a fost
făcut abia în a doua jumătate a deceniului nouă, prin Actul Unic European (AUE). Acesta a
adăugat la Tratatul de la Roma, prin Titlul VII, politica de mediu, cu aplicarea principiului
subsidiarităţii, având drept obiective conservarea, protecţia şi ameliorarea calităţii mediului,
protecţia sănătăţii şi utilizarea raţională a resurselor naturale. AUE stabileşte, de asemenea, că
protecţia mediului presupune integrarea acesteia în alte politici comunitare şi că statele membre
trebuie să adopte măsuri mai clare pentru mediu (art. 130 R – art. 130 T).
Cu siguranţă, însă, cel mai important moment în dezvoltarea instituţională a politicii de
mediu a venit în contextul Summit-ului de la Rio din 1992. Uniunea Europeană s-a angajat rapid
într-un proces de adoptare a noii abordări strategice în materie de dezvoltare economică, iar
Tratatul de la Maastricht, adoptat în acelaşi an, a conferit pentru prima dată acţiunilor de mediu
ale Uniunii, statutul de politică într-o concepţie unitară, prin articolele 2, 3 şi 174. Conform
articolului 2 al tratatului, Comunitatea îşi propune ca „printr-o piaţă comună, o Uniune
economică şi monetară şi adoptarea de politici sau de acţiuni comune, să promoveze [...] un nivel
ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului”, scop în care acţiunea Comunităţii
presupune printre altele şi cu titlu de noutate „o politică în domeniul mediului” (art. 3). Deşi
apreciat ca având importante limite în crearea unui cadru favorabil acţiunii comunitare (în special
ca urmare a lipsei de claritate în utilizarea conceptului de dezvoltare durabilă şi a complexităţii
procedurilor decizionale), Tratatul Uniunii Europene are totuşi meritul de a fi adăugat la
priorităţile europene obiectivul protecţiei mediului, de a fi instituţionalizat mediul ca politică
europeană comunitară şi de a fi ameliorat procedurile decizionale (înlocuirea votului unanim cu
majoritatea calificată, ca regulă generală).
Confirmarea decisivă a importanţei acordată de către Comunitate protecţiei mediului a
venit câţiva ani mai târziu, prin Tratatul de la Amsterdam (1997). În primul rând, noul tratat
10
Jones, R.A. (1998), p. 216.
11
Până la Tratatul de la Maastricht.
45
introduce prin art. 2 conceptul de dezvoltare durabilă, chiar dacă prin asocierea de cuvinte
„dezvoltare echilibrată şi durabilă”. Progresul esenţial însă, adus de tratat, vine prin art. 6 care
transformă relativ noua politică europeană de mediu în politică orizontală. Articolul 6 al tratatului
consolidat stipulează că „exigenţele de mediu trebuiesc integrate în definirea şi aplicarea
politicilor şi acţiunilor Comunităţii în scopul promovării dezvoltării durabile”. Dezvoltarea
durabilă devine astfel un obiectiv cheie al Uniunii, iar principiul integrării, mecanism central al
realizării ei. Tratatul simplifică, de asemenea, procedurile decizionale şi introduce dimensiunea
externă a integrării de mediu, prin art. 177, conform căruia „prin politica în domeniul cooperării,
complementară celei a statelor membre, Comunitatea urmăreşte dezvoltarea economică şi socială
durabilă a ţărilor în dezvoltare, în mod special, a celor mai defavorizate dintre ele”.
Ulterior tratatului de la Amsterdam, nu s-au mai făcut completări relevante în materie de
politică europeană de mediu. Nici Tratatul de la Nisa şi nici Tratatul Constituţional nu vin cu
elemente noi legate de obiective, principii sau proceduri decizionale. Tratatul Constituţional
întăreşte poate doar forţa de acţiune a principiului integrării, prin art. 3, unde se precizează pentru
prima dată, în mod clar, faptul că modelul european este un model al dezvoltării durabile:
„Uniunea acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei fondată pe creştere economică
echilibrată şi stabilitatea preţurilor, o economie socială de piaţă garantând ocuparea deplină şi
progresul social, precum şi un nivel ridicat de ameliorare a calităţii mediului”.
Politica de mediu a Uniunii Europene este rezultatul procedurilor de decizie stabilite prin
tratatele CE. Instituţiile comunitare acţionează în baza principiului de subsidiaritate şi se sprijină
în acţiunea lor pe o largă consultare a guvernelor statelor membre, a organizaţiilor non-
guvernamentale, a grupurilor de interese, a experţilor, a diverselor organizaţii specializate şi,
evident, pe studiile şi rapoartele Agenţiei Europene pentru Mediu (AEM).
După ce este adoptată, legislaţia de mediu devine obligatorie în toate statele membre, cu
posibilitatea unor clauze de salvgardare, a unor derogări temporare şi a unor perioade de tranziţie
(în cazul noilor state membre), iar Comisia supraveghează aplicarea legislaţiei, beneficiind de
sprijinul Curţii Europene de Justiţie care poate fi sesizată dacă statele membre sau agenţii
economici nu respectă acquis-ul comunitar.
Direcţia Generală pentru Mediu are, de asemenea, responsabilitatea reprezentării Uniunii
la nivel internaţional şi urmăreşte integrarea considerentelor de mediu în politicile externe.
46
În adoptarea legislaţiei de mediu, rolul aparţine celor două instituţii de decizie politică în
Uniune, Consiliul şi Parlamentul, conform procedurilor stabilite prin articolul 175 al Tratatului
consolidat CE. Pentru cazul general, se aplică procedura de co-decizie, la nivelul Consiliului
aplicându-se votul cu majoritate calificată. Pentru dispoziţii de natură fiscală, măsuri privind
amenajarea teritoriului, gestiunea cantitativă a resurselor hidraulice, afectarea solurilor (cu
excepţia gestiunii deşeurilor) şi pentru cele afectând sensibil accesul la resursele energetice ale
ţărilor membre, Consiliul votează în condiţii de unanimitate, la propunerea Comisiei în cadrul
procedurii de cooperare (prin consultarea Parlamentului, a Comitetului Economic şi Social şi a
Comitetului Regiunilor). La nivelul Consiliului deciziile se iau în Consiliul Miniştrilor
Mediului, iar la nivelul Parlamentului European a fost înfiinţat în 1973 Comitetul pentru Mediu
(în prezent, Comitetul pentru Mediu, Sănătate Publică şi Siguranţă Alimentară), responsabil
pentru iniţiativele legislative privind protecţia mediului şi protecţia consumatorului.
În elaborarea propunerilor legislative şi în adoptarea acestora, Comisia, Consiliul şi
Parlamentul se sprijină pe avizele şi recomandările celor două instituţii complementare, cu rol
consultativ, Comitetul economic şi social şi Comitetul Regiunilor care asigură implicarea
autorităţilor regionale şi locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Un rol cheie în acest
proces de consultare revine şi Agenţiei Europene pentru Mediu.
Agenţia Europeană de Mediu a fost creată în 1990, are sediul la Copenhaga
(Danemarca) şi a devenit operaţională începând cu 1994. AEM este principalul organism
european care asigură colectarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii privind mediul ambiant
diferiţilor actori publici şi privaţi în scopul promovării dezvoltării durabile. Acţiunea AEM constă,
în principal, din:
- coordonarea reţelei Eionet –Reţeaua Europeană de Informare şi Observare în Domeniul
Mediului, formată din peste 600 de organizaţii;
- colectarea şi analiza informaţiilor de mediu provenind de la serviciile Comisiei, ale
ţărilor Spaţiului Economic European, ale organizaţiilor, convenţiilor şi acordurilor
internaţionale;
- elaborarea şi furnizarea de rapoarte şi studii necesare fundamentării politicilor
europene;
- promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor şi al protecţiei mediului;
- acordarea de informaţii şi consilierea agenţilor economici şi a publicului larg.
Strategia AEM se încadrează în liniile strategice ale PAM6 şi şi-a stabilit patru arii
tematice: schimbările climatice, reducerea biodiversităţii/limitarea schimbărilor spaţiale, protecţia
sănătăţii umane şi calitatea vieţii, utilizarea şi gestiunea resurselor naturale şi a deşeurilor.
Sectoarele prioritare sunt: agricultura, produsele chimice, energia, transporturile, dezvoltarea şi
planificarea teritorială, aspectele internaţionale.
Deşi nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele sale asupra
situaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi măsuri de protecţie a
mediului la nivel comunitar şi fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcţie.
Priorităţile AEM pentru următorii 5 ani sunt:
- evaluarea realizărilor în aplicarea PAM6, a atingerii obiectivelor procesului de la
Cardiff, a Strategiei de la Lisabona şi a Strategiei de Dezvoltare Durabilă;
- susţinerea procesului de extindere şi a supravegherii impactului acestuia în domeniul
mediului;
- elaborarea de rapoarte de progres în domeniul protecţiei mediului;
- evaluări sectoriale în transport, agricultură şi energie, cu difuzarea exemplelor de bune
practici şi elaborarea unei metodologii şi a unor recomandări pentru armonizarea datelor statistice
de mediu;
- analiza eficacităţii politicilor europene din perspectiva impactului asupra mediului;
- identificarea şi promovarea de studii în probleme emergente de mediu: eco-tehnologiile,
OMG;
- elaborarea de scenarii şi studii prospective privind evoluţia mediului în Europa12.
12
AEM (2004), p. 8-16.
47
Fără să fie direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele AEM asupra
situaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi în fundamentarea
propunerilor legislative ale Comisiei.
Acţiunea comunitară a fost definită şi s-a concretizat prin mai multe planuri de acţiune
pentru mediu (PAM) care s-au derulat succesiv începând cu 1973 şi care reflectă evoluţia
concepţiei (a „filozofiei”) şi a strategiei europene în domeniul protecţiei mediului.
48
3. Obiectivele, principiile şi instrumentele politicii de mediu
Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene au fost stabilite prin
contribuţia Actului Unic European şi a Tratatului de la Maastricht. Conform articolului 174, sub
rezerva implicării Comunităţii cu respectarea strictă a principiului subsidiarităţii, obiectivele
comunitare în domeniul mediului sunt:
- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
- protecţia sănătăţii umane;
- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
- promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale
şi globale de mediu.
Stabilirea acestor obiective comune nu prejudiciază însă rolul statelor membre. Mediul
ţine de domeniul competenţelor împărţite, iar statele membre îşi păstrează competenţele în
materie de elaborare, aplicare şi finanţare a politicilor de mediu; acţiunile comunitare sunt
complementare, cu rol, pe de o parte de asigurare a cadrului european de armonizare-coordonare a
politicilor naţionale şi, pe de altă parte, de susţinere a politicilor statelor membre şi de potenţare a
impactului acestora.
Principiile folosite în elaborarea şi aplicarea politicii europene de mediu s-au conturat
treptat, în procesul dezvoltării instituţionale a PEM şi a aplicării diferitelor programe comunitare
de acţiune (a se vedea mai jos). Conform Cartei Albe privind responsabilitatea la nivelul mediului
(2000), principiile actuale în aplicarea PEM sunt:
- principiul responsabilităţii (numit şi „poluatorul plăteşte”) are în vedere suportarea de
către poluator a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile
publice; principiul asigură internalizarea costurilor de mediu (de poluare) la nivelul agenţilor
economici şi îşi are originea în teoria externalităţilor;
- principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „este mai bine să previi
decât să combaţi”; aplicarea principiului presupune ca orice decizie de producţie sau legată de noi
proiecte de investiţii să se raporteze la impactul de mediu anticipat;
- principiul precauţiei: presupune că, în absenţa unei certitudini cu privire la relaţia
cauză-efect între o acţiune şi impactul asupra mediului, dacă o evaluare ştiinţifică oferă suficiente
argumente privind un posibil impact negativ pentru mediu sau sănătate, trebuiesc luate măsuri de
siguranţă; în aplicarea acestui principiu şi a celui anterior, un rol esenţial revine asumării
responsabilităţii sociale de către agenţii economici publici şi privaţi.
- principiul corecţiei, cu prioritate la sursă, constând în obligaţia poluatorilor de a lua
măsurile necesare pentru înlăturarea efectelor poluării;
- principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarea
responsabilităţilor pentru deşeurile şi poluarea produsă; principiul are la bază ideea că în protecţia
mediului responsabilitatea primară revine nivelelor inferioare de decizie;
- principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să
urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie (acţiunea Comunităţii trebuie să asigure
eficienţa politicilor de mediu în spaţiul european şi nu numai);
49
- principiul integrării: presupune ca obiectivele de mediu să fie luate în considerare în
elaborarea şi aplicarea tuturor politicilor europene care au un impact asupra mediului13.
13
Institutul European din România, (2000), p. 10.
50
- trecerea de la o abordare sectorială la o abordare orizontală (protecţia mediului ca
principiu de integrare, cu subordonarea elaborării tuturor politicilor europene, indiferent de
nivelul şi domeniul adoptării, considerentelor de mediu);
- includerea protecţiei mediului în categoria obiectivelor strategice (art. 2 al Tratatului
Uniunii Europene);
- creşterea rolului indivizilor, atât în calitate de producători, cât şi în calitate de
consumatori, prin implicarea în actele decizionale, orientarea către modificarea atitudinilor,
educaţie, responsabilizare socială;
- creşterea dimensiunii externe, ca urmare a conştientizării necesităţii acţiunii la nivel
global în rezolvarea problemelor de mediu.
Una dintre funcţiile principale ale programelor de acţiune pentru mediu a constituit-o
elaborarea şi sistematizarea unui sistem eficace de instrumente pentru realizarea obiectivelor de
mediu. Subordonate principiilor adoptate în cadrul PEM, instrumentele s-au structurat treptat,
printr-un efort de sistematizare al Comisiei Europene, pe următoarele categorii: instrumente de
reglementare, instrumente axate pe piaţă (economice şi financiare şi mecanisme de suport
financiar, instrumente orizontale de sprijin14.
A. Instrumente de reglementare
Rolul instrumentelor de reglementare este de a stabili cadrul legal al politicii comunitare şi
este format din cele peste 200 de componente ale acquis-ului comunitar (regulamente, directive,
decizii) care transpun în cadru legislativ strategiile, programele şi planurile de acţiune ale Uniunii.
Fiind o politică de tip comunitar şi nu comun, în care rolul predominant de decizie şi
responsabilitatea principală aparţin statelor membre, instrumentul legislativ cel mai frecvent
utilizat este directiva.
16
Cadrul juridic european al utilizării eco-fiscalităţii este stabilit prin Comunicarea Comisiei „Communication sur les
impôts, taxes et redevances environnementaux dans le marché unique”, COM(97) 9 final din 26.03.1997.
17
În engleză, Eco-Management and Audit Scheme – EMAS.
52
- elaborarea de metodologii şi recomandări pentru dezvoltarea şi aplicarea analizelor
cost-beneficiu incluzând considerente de mediu;
- redefinirea conceptelor şi procedurilor în sistemele de contabilitate pentru a putea
permite evaluarea şi înregistrarea consumului resurselor de mediu ca parte a preţului de piaţă.
De asemenea, pentru a asigura integrarea considerentelor de mediu în comportamentele
agenţilor economici, o serie de instrumente adoptate de către Comisie au rolul de a ameliora
informaţia şi transparenţa pieţei şi de a promova dezvoltarea eco-pieţelor, considerate
instrumente tehnice:
a) Etichetele ecologice18 (sau denominarea „eco”)
Sistemul este bazat pe voluntariat, face parte din categoria instrumentelor de promovare a
responsabilităţii sociale a întreprinderilor şi a fost lansat în 1992. Rolul eco-etichetelor este acela
de a asigura vizibilitatea produselor care îndeplinesc o serie de criterii de mediu fixate de către
Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco. Produsele integrate în sistem primesc, de
regulă pentru o perioadă de 3 ani, un logo specific reprezentând o margaretă; analiza se face pe
toată durata ciclului de viaţă al produselor, în baza unui caiet de sarcini.
b) Acordurile Voluntare de Mediu
Acordurile Voluntare de Mediu (AVM) funcţionează ca instrument al politicilor de mediu
în UE din 1996, anul 2002 adăugând un cadru de reglementare pentru acorduri la nivel
comunitar19.
Acordurile voluntare pot fi iniţiate de către părţile interesate (atât în domenii unde
Comunitatea legiferează, cât şi în domenii de interes specific) sau de către Comisie. Ele
reprezintă, în sinteză, practici de auto-reglementare (sunt voluntare), o formă de co-reglementare
în domenii de interes legate de protecţia mediului.
Avantajele AVM ţin de: promovarea unei atitudini anticipative, găsirea de soluţii adaptate
problemelor specifice, realizarea mai rapidă a obiectivelor de mediu. Comunitatea acordă
prioritate utilizării acordurilor voluntare în aplicarea PIP, gestiunea deşeurilor şi schimbările
climatice.
c)Prevenirea şi Reducerea Integrată a Poluării (sistemul IPPC)
Programul a fost lansat în 1996 şi are drept scop să susţină promovarea şi reducerea
poluării generată de activităţi, în principal, din domeniul energetic, al producţiei şi transformării
metalelor, al industriei chimice, al industriei mineralelor şi al gestionării deşeurilor. Măsurile
vizate urmăresc reducerea emisiilor în aer, apă, sol şi gestionarea deşeurilor, pentru a asigura un
nivel ridicat de protecţie al mediului.
d) Politica Integrată a Produselor (sistemul PIP)20
Prin Politica Integrată a Produselor, lansată în 2003, Comunitatea urmăreşte să promoveze
dezvoltarea eco-pieţelor. Politica are la bază ideea că orice produs sau serviciu are un impact
asupra mediului, fie prin modul de producţie, fie prin consum sau eliminare, provocarea majoră
ţinând de combinarea între obiectivul ameliorării stilului de viaţă şi a bunăstării (condiţionate de
consum), cu obiectivul protecţiei mediului. Comunicarea Comisiei din iunie 2003 asupra PIP
precizează că în aplicarea politicii vor fi privilegiate două direcţii de acţiune: stabilirea de condiţii
generale pentru ameliorarea integrării ecologice în ciclul de viaţă al produselor şi concentrarea pe
produsele cu cel mai ridicat potenţial din punct de vedere ecologic.
Sistemul este axat pe trei etape ale procesului de decizie care condiţionează impactul de
mediu al ciclului de viaţă al produselor, respectiv: aplicarea principiului „poluator–plătitor” în
fixarea preţului produselor, alegerea consumatorului şi concepţia ecologică a produselor.
Ca instrumente în aplicarea strategiei, sunt avute în vedere:
- crearea cadrului economic şi juridic necesar (utilizarea taxelor şi a subvenţiilor, a
sistemului de eco-etichetare, a acordurilor voluntare, reglementarea pieţelor publice);
18
În engleză, European Union Eco-Labelling Board.
19
A se vedea [COM (2002)] 412 final.
20
A se vedea „Green Paper of 7 February 2001 on integrated product policy” [COM(2001)68 final] şi „Communication
from the Commission to the Council and the European Parliament – Integrated Product Policy – Building on Environmental
Life-Cycle Thinking” [COM(2003)302 final ], din iunie 2003.
53
- promovarea unei reflecţii asupra ciclului de viaţă al produselor (informare, integrarea
produselor în sisteme de eco-management);
- transmiterea de informaţii către consumatori;
- susţinerea de proiecte pilot, studii asupra pieţelor publice ecologice, rapoarte de
analiză.
Programul se va baza, de asemenea, pe voluntariat, urmărind să acţioneze la nivelul
comportamentelor de consum şi de producţie şi va reprezenta un instrument cheie pentru o mai
bună adaptare a politicii europene de mediu la exigenţele pieţei libere.
e) Criteriile aplicabile inspecţiilor de mediu în statele membre au fost create pentru a
asigura conformitatea cu legislaţia de mediu a UE şi aplicarea uniformă a acesteia. Criteriile
presupun condiţii minime privind organizarea, desfăşurarea, evaluarea şi publicarea rezultatelor
inspecţiilor de mediu.
f) Sistemul de evaluare a efectelor proiectelor publice şi private asupra mediului a fost
adoptat prin Directiva 85/337 EEC din 1985 şi are ca scop aplicarea principiului integrării în
elaborarea şi aplicarea proiectelor şi programelor dintr-un număr foarte larg de domenii:
planificare teritorială şi utilizarea terenurilor, industrie, transport şi telecomunicaţii, energie,
agricultură, silvicultură, pescuit şi turism, managementul apei, gestionarea deşeurilor. Evaluările
recente ale Comisiei apreciază că sistemul are un impact limitat, rezultatele lui fiind condiţionate
de asumarea responsabilităţii ecologice la toate nivelurile şi de către toţi actorii implicaţi, publici
şi privaţi.
21
În engleză, Community Financial Instrument for the Environment.
54
genera efecte de multiplicare, urmărind două axe prioritare: „Implementare şi guvernanţă
ecologică” şi „Informare şi comunicare”22.
b) Sistemul Fondurilor Structurale
Sistemul fondurilor structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social
European, Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă- secţiunea Orientare) reprezintă în
prezent aproximativ 35% din bugetul comunitar, cu tendinţă de creştere). După 1992, fondurile
sunt tot mai mult corelate cu obiectivele politicii de mediu, atât prin finanţarea unor programe
specifice, cât şi prin integrarea considerentelor de mediu în implementarea diferitelor proiecte.
Sistemul finanţează acţiuni extrem de diverse, de la proiecte de anvergură (spre exemplu, de
ameliorare a calităţii mediului, dezvoltarea infrastructurii), până la proiecte de finanţare a
Organizaţiilor Non – Guvernamentale sau a IMM. În prezent, 16,5% din FEDER şi 50% din
Fondul de Coeziune finanţează direct programe de mediu. În plus, contribuţia fondurilor
structurale la protecţia mediului trebuie evaluată şi prin impactul indirect pe care îl produce, prin
ameliorarea condiţiilor economice şi sociale în regiunile relativ slab dezvoltate. Pe viitor se
anticipează o întărire a condiţionalităţii de mediu în utilizarea fondurilor structurale, prin aplicarea
principiului integrării.
c) Fondul de Coeziune (FC)
Prin FC, Comunitatea acordă sprijin financiar statelor membre cu PIB/locuitor mai mic de
90% din media comunitară pentru proiecte în domeniul mediului şi al reţelelor de transport.
d) Sistemul de credite al Băncii Europene de Investiţii (BEI)
Protecţia mediului constituie un important criteriu de selecţie a proiectelor finanţate de
către BEI, începând cu 198323. În anii ’90, BEI a acordat credite de milioane de Euros pentru
proiecte în domeniul tratării apelor, gestiunii deşeurilor, conservării urbane şi reducerii poluării.
Pentru proiecte de mediu, împrumuturile pe termen lung pot să acopere până la 50% din costul
investiţiei. Priorităţile în finanţarea BEI sunt: ameliorarea calităţii apei şi aerului, mediul urban (în
special, reţelele de transport), protecţia sănătăţii, economisirea energiei şi surse alternative de
energie, gestionarea deşeurilor.
e) Programul „NATURA 2000”
Fără a dispune în prezent de un fond propriu, Reţeaua NATURA 2000 are totuşi un rol
catalizator în finanţarea biodiversităţii în spaţiul intra-comunitar. Reţeaua include în prezent peste
18.000 de zone protejate, cu valoare ecologică ridicată, acoperind aproximativ 17% din suprafaţa
EU15. Finanţarea este asigurată prin LIFE Natură, prin fondurile structurale şi prin Fondul de
coeziune, dar se estimează crearea unui instrument financiar propriu.
f) Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul mediului
Programul reprezintă un instrument financiar de promovare a iniţiativelor societăţii civile
în aplicarea politicii europene de mediu. Comunitatea finanţează în proporţie de 70% (80% pentru
statele candidate) proiecte axate în principal pe priorităţile PAM6.
22
Pentru detalii, a se vedea CEE (2004), “Proposal for a Regulation of the european parliament and of the council
Concerning the financial instrument for the environment (life +), Com(2004) 621 final.
23
În 1983, a fost adoptată declaraţia privind Politicile de Mediu şi Procedurile de Corelare cu Dezvoltarea Economică.
55
4. Programele europene de acţiune, realizări şi perspective
Politica de mediu a Uniunii Europene s-a dezvoltat prin 6 Programe de Acţiune pentru
Mediu, care reprezintă o combinaţie de abordare strategică şi planuri de acţiune, într-o concepţie
care a evoluat de la tratarea sectorială a problemelor de mediu către o abordare integrată în cadrul
modelului dezvoltării durabile.
4.1. Programele de Acţiune pentru Mediu, între abordarea sectorială şi strategia dezvoltării
durabile
Primul program a fost adoptat de Consiliul European în 1972 şi acoperă perioada 1973-
1976. El reflectă o abordare sectorială şi a definit principiile politicii comunitare de mediu care s-
au regăsit şi în programelor ulterioare, inclusiv principiul prevenirii poluării aflat la baza celui de-
al patrulea program, elaborat cu 15 ani mai târziu. De asemenea, programul a inclus o serie de alte
elemente cheie care au stabilit în anii ‘90 cadrul strategiei europene de dezvoltare durabilă:
- condiţionalitatea de mediu în deciziile privind noile proiecte, în mod preventiv,
încă din faza de proiectare;
- aplicarea principiului „poluator-plătitor”;
- reducerea exploatării resurselor naturale acolo unde provoacă dezechilibre
majore;
- principiul responsabilităţii de mediu (de aici, necesitatea educaţiei şi a
dezvoltării „conştiinţei ecologice”);
- aplicarea subsidiarităţii, cu asigurarea coerenţei între politicile naţionale şi
programele comunitare într-o abordare strategică pe termen lung;
- principiul informării;
- dezvoltarea cercetării;
- principiul izolării naţionale a efectelor de poluare;
- principiul cooperării pentru a asigura contextul favorabil externalizării
acţiunilor comunitare în domeniul protecţiei mediului;
- luarea în calcul şi a intereselor ţărilor în curs de dezvoltare.
24
Baker, S., (1997), p. 94.
56
Programul a fost pregătit în paralel cu lucrările Confernţei de la Rio (1992) şi a lansării Agendei
21, ca prim angajament al Comunităţii în direcţia asumării modelului dezvoltării durabile.
Programul a fost, probabil, consecinţa directă a publicării în 1992 de către Comisie a
primului raport cu privire la starea mediului în Uniune. Conform evaluărilor Comisiei, starea
mediului în ţările europene înregistra o degradare constantă, iar programele comunitare de până
atunci nu fuseseră în măsură să ofere soluţii şi să sprijine ţările membre în dezvoltarea politicilor
de mediu. Conţinutul PAM5 a fost stabilit, prin urmare, pornind de la principalele probleme de
mediu constatate în spaţiul comunitar (schimbările climatice, acidificarea şi calitatea aerului,
mediul urban, zonele de coastă, gestionarea deşeurilor, gestionarea resurselor de apă, protecţia
naturii şi biodiversitatea) şi de la limitele programelor anterioare.
Prioritatea în programul al cincilea de acţiune a fost acordată aplicării a două principii
majore:
- trecerea de la acţiunea tradiţională ex-post (cu accent pe instrumente de
comandă şi de control) la acţiunea ex-ante bazată pe prevenire şi precauţie, cu
responsabilizarea tuturor actorilor ale căror acţiuni pot avea impact asupra mediului;
- integrarea considerentelor de mediu în politicile sectoriale, într-o abordare
strategică pe termen lung promovând intercondiţionalitatea între protecţia mediului,
obiectivele economice şi cele sociale.
Acţiunea Comunităţii în direcţia promovării noului model al dezvoltării durabil, cu
respectarea principiului subsidiarităţii, s-a orientat către:
- menţinerea calităţii vieţii;
- conservarea accesului permanent la resursele naturale;
- încetinirea şi stoparea procesului de degradare a mediului [COM(92)23 final].
În realizarea acestor obiective, dincolo de acţiunea orizontală, au fost identificate 5
sectoare cheie pentru aplicarea principiilor de dezvoltare durabilă: industrie, energie, transport,
agricultură şi transport. Prin PAM5, Directoratele Generale corespondente au avut obligaţia de a
lua în considerare aspectele de mediu în toate propunerile lor legislative şi să elaboreze anual
rapoarte cu privire la dimensiunea de mediu a activităţilor specifice25.
O contribuţie importantă a programului la nivel metodologic a constat şi în asigurarea
coerenţei sistemului de instrumente folosite în politica de mediu: legislative (impunerea unor
standarde de mediu, integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale şi de planificare
teritorială), economice (încurajarea producţiei şi utilizării produselor şi tehnologiilor ce nu
afectează mediul, internalizarea costurilor de mediu), orizontale (informaţie, educare, cercetare),
financiare (programe de sprijin comunitar, taxe, redevenţe)26.
Nu în ultimul rând, PAM5 a creat un cadru favorabil pentru ameliorarea accesului
publicului la informarea de mediu, o mai bună coerenţă între politicile naţionale şi cadrul
comunitar, precum şi pentru asumarea de către UE a unui rol activ la nivel internaţional, în
direcţia dezvoltării durabile globale.
Aplicarea programului a fost evaluată pentru prima dată de către Agenţia Europeană de
Mediu în 1995, evaluare în baza căreia au fost identificate direcţiile principale de revizuire, iar
apoi, în 1999, ca evaluare globală care a constituit suportul documentar pentru elaborarea celui
de-al şaselea program de acţiune, alături de rapoartele Agenţiei cu privire la starea mediului în
Europa.
În sinteză, concluziile Agenţiei cu privire la impactul celui de-al cincilea program de
acţiune arătau că, deşi au fost înregistrate progrese punctuale în diminuarea degradării mediului,
pe ansamblu calitatea mediului în Uniune nu se ameliorase şi că presiunile viitoare asupra
mediului urmau să se accentueze, impunându-se acţiuni mai eficiente pe următoarele direcţii
strategice:
- aplicarea legislaţiei de mediu în ţările membre;
- ameliorarea şi intensificarea integrării aspectelor de mediu în politicile sectoriale cu
impact asupra mediului înconjurător;
25
Jones, A. R., (1998), p. 220.
26
Relicovschi, A., (2000), 7.
57
- o mai bună implicare a actorilor economici şi a cetăţenilor în protecţia mediului;
- relansarea măsurilor privind soluţionarea unor probleme ecologice grave şi găsirea de
răspunsuri la subiecte relativ mai noi de preocupare cu privire la mediu27.
Analiza celor 5 programe de acţiune reflectă nu doar evoluţia concepţiei europene cu
privire la mediu, ci este, de asemenea, reflectarea evoluţiei unui mod de gândire, a unui sistem
care a determinat reconsiderări ale strategiei de integrare în ansamblul ei. De la concepţia liberală,
inclusă în tratatele fondatoare, fără preocupare faţă de mediu, modelul european a evoluat către
dezvoltarea durabilă, obiectivele de mediu subordonând, alături de cele sociale şi de coeziune,
obiectivele economice predominate la începutul procesului de integrare. Deşi se poate aprecia că
există limite în abordarea europeană şi că, cel puţin parţial, decalajele de competitivitate ale
economiei europene faţă de principalii concurenţi pot fi puse pe seama sistemului redistributiv
comunitar şi al reglementărilor stricte sociale şi de mediu, câştigul major îl constituie orientarea
Europei către un sistem de organizare a societăţii integrând valori non-materialiste, axat pe un
anume refuz al cantitativismului care a dominat evoluţia socială în perioada postbelică.
27
Comisia Comunităţilor Europene, (2000a), p. 9.
28
Comisia Comunităţilor Europene (2002a), pp. 6-30.
58
pădurilor au dus la degradarea solurilor în toate ţările membre, 60% din zonele umede ale Europei
septentrionale şi occidentale au dispărut.
Politica europeană de mediu dispune de două directive cu impact important asupra
biodiversităţii şi conservării naturii: Directiva din 1979 cu privire la conservarea păsărilor şi
Directiva 1992 asupra habitatelor, care a dus la identificarea a peste 15000 de zone de interes
comunitar (15% din UE15), incluse în prezent în reţeaua Natura2000. Se adaugă programul Life-
Natura, prin care Comunitatea a finanţat peste 300 de proiecte de conservare a habitatului natural,
a faunei şi a florei sălbatice.
Obiectivul politicii europene în domeniul protejării naturii şi biodiversităţii prin PAM6 îl
constituie protejarea şi refacerea bunei funcţionări a ecosistemelor, stoparea (ca perspectivă) a
dispariţiei speciilor, protejarea solurilor contra eroziunii şi poluării. În acest scop, programul
propune următoarele acţiuni:
- luarea măsurilor pentru aplicarea integrală a legislaţiei de mediu în ţările membre;
- protecţia habitatelor sensibile şi de valoare prin extinderea programului comunitar
Natura2000;
- adoptarea de măsuri protecţia şi restaurarea peisajelor;
- adoptarea de planuri de acţiune pentru protejarea biodiversităţii;
- definirea unei strategii pentru protecţia mediului marin;
- definirea unei strategii pentru protecţia solurilor;
- extinderea programelor pentru promovarea gestiunii durabile a pădurilor;
- coordonarea şi susţinerea eforturilor statelor membre privind prevenirea accidentelor şi a
catastrofelor naturale;
- integrarea mai eficace a mediului şi a biodiversităţii în politicile sectoriale.
C. Mediul şi sănătatea
Politicile comunitare abordează mediul şi sănătatea ca sistem integrat, luând în considerare
faptul că poluarea, în diversele ei forme, afectează sănătatea, pe un spectru foarte larg de afecţiuni,
de la cele mai simple, până la cele mai grave, de tipul cancer, moarte infantilă, decese premature.
În prezent, sunt folosite peste 30.000 de substanţe chimice (fără a se cunoaşte foarte bine riscurile
asupra sănătăţii), poluarea urbană şi utilizarea pesticidelor în agricultură duc la contaminarea
apelor subterane (sursa a peste 60% din consumul alimentar), peste 25% dintre europeni sunt
afectaţi de poluarea sonoră.
Uniunea Europeană îşi asumă rolul de a identifica diferitele riscuri ecologice pentru
sănătate, de a defini norme comunitare pentru a proteja în mod special grupurile vulnerabile şi de
a crea un sistem eficient de informare a publicului asupra riscurilor. O atenţie particulară a fost
acordată utilizării Organismelor Modificate Genetic (OMG). Eforturile Comunităţii au fost
îndreptate către controlul utilizării OMG, evaluarea impactului asupra mediului şi informarea
consumatorilor asupra trasabilităţii produselor folosind OMG. În domeniul poluării sonore,
Uniunea fixează valori limită şi norme de protecţie, realizează studii de cercetare şi susţine
dezvoltarea unor reţele de transport durabil. În centrul politicii sale, UE aşează principiile
precauţiei şi ale prevenţiei. Pe plan internaţional, UE cooperează îndeaproape cu Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, în principal în domeniul cercetării şi al elaborării de norme, şi se implică în
găsirea de soluţii la problemele specifice ale ţărilor în dezvoltare.
Obiectivul urmărit prin PAM6 este „obţinerea unei calităţi a mediului în care nivelurile
de poluare să nu antreneze incidente sau riscuri importante pentru sănătatea persoanelor”. În
acest scop, acţiunile Comunităţii se vor orienta către:
- dezvoltarea cercetării pentru o mai bună cunoaştere a impactului de mediu asupra
sănătăţii;
- reevaluarea normelor şi adaptarea lor la grupurile vulnerabile (copiii, bătrâni, femei
însărcinate);
- reducerea riscurilor legate de utilizarea pesticidelor;
- adoptarea unei noi strategii privind poluarea atmosferică;
59
- reforma sistemului de management al riscurilor provenind din utilizarea substanţelor
chimice.
Ca arii tematice cheie pe domeniile prioritare prezentate mai sus, PAM6 a identificat:
poluarea aerului, reciclarea deşeurilor, gestionarea şi utilizarea resurselor în perspectiva
dezvoltării durabile, protecţia solului, marin, ameliorarea calităţii mediului urban, utilizarea
durabilă a pesticidelor, protecţia şi conservarea mediului marin (a zonelor de coastă ameninţate
de urbanizarea excesivă, poluare şi pescuit intensiv).
29
COM (2006) 70 final, p. 6.
30
Ibidem: 3-14.
31
Institutul European din România, (2000).
61
„Raportul privind starea mediului în România” şi Programul Naţional de Aderare la UE, la care
se adaugă mai târziu „Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor” (2002).
Cele mai importante progrese în domeniul legislativ favorizate de strategia naţională şi de
programul de aderare s-au înregistrat în32: legislaţia privind evaluarea impactului, cea privind
deşeurile periculoase, gropile de gunoi pentru deşeuri, deşeurile rezultate din ambalaje şi
transportul deşeurilor, legislaţia privind apa menajeră, apa potabilă, poluarea cauzată de
substanţele periculoase, identificarea spaţiilor ce necesită protecţie specială, controlul poluării
industriale, măsuri pentru siguranţa câmpurilor nucleare.
Ca viitoare ţară membră a Uniunii Europene, România este obligată să adopte în totalitate
şi acquis-ul comunitar de mediu. Aplicarea strategiei geometriei variabile în modelul european de
integrare face însă posibilă adoptarea şi aplicarea treptată a legislaţiei comunitare, prin utilizarea
perioadelor de tranziţie şi a derogărilor temporare. Aceste instrumente ale strategiei de extindere
au venit în mod esenţial în sprijinul ţării noastre, dacă luăm în considerare exigenţele ridicate de
mediu în spaţiul european raportat la posibilităţile României de a aplica legislaţia şi la costurile
reformelor necesare pentru a integra principiul responsabilităţii ecologice.
Capitolul de negociere „Protecţia mediului înconjurător” (capitolul 22) a fost deschis
în mai 2002 şi încheiat în 2004; în urma negocierilor, România a obţinut următoarele perioade
de tranziţie33:
- 3 perioade de tranziţie, cu durate de 1, 2 şi 3 ani, pentru conformarea cu prevederile
directivei referitoare la controlul emisiilor de compuşi organici volatili (COV) rezultaţi din
depozitarea benzinei şi distribuţia sa de la terminale la staţiile de distribuţie a benzinei;
- 3 perioade de tranziţie, cu durate de 3, 5 şi 5 ani, pentru atingerea obiectivelor de
recuperare/reciclare pentru plastic, sticlă şi lemn, prevăzute de conformarea cu prevederile
directivei privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje;
- 2 perioade de tranziţie cu durate cuprinse între 1 şi 2 ani, pentru conformarea cu
prevederile directivei privind incinerarea deşeurilor;
- 3 perioade de tranziţie cu durate de de 3, 7 şi 9 ani pentru conformarea a 130 depozite cu
prevederile directivei privind depozitarea deşeurilor;
- 2 perioade de tranziţie cu durata de 2 ani pentru atingerea ţintelor de colectare, reciclare,
valorificare prevăzute de directiva privind deşeurile de echipamente electrice şi electronice;
- 2 perioade de tranziţie de 5 şi 9 ani pentru aplicarea integrală a prevederilor
regulamentului privind transportul deşeurilor şi o derogare de la aplicarea art. 7(4) pe perioada
în care se aplică derogarea temporară instalaţiei de destinaţie;
- 2 perioade de tranziţie de 9 şi 12 ani pentru aplicarea prevederilor directivei referitoare
la epurarea apelor uzate urbane;
- 2 perioade de tranziţie de 4 şi 9 ani pentru respectarea a 9 parametri de calitate prevăzuţi
de directiva privind calitatea apei potabile;
- 1 perioadă de tranziţie de 3 ani pentru 51 unităţi industriale pentru 8 substanţe
periculoase;
- 1 perioadă de tranziţie cu durata de 8,2 ani pentru 195 de instalaţii ce se află sub
incidenţa directivei privind prevenirea şi controlul integrat al poluării;
- 3 perioade de tranziţie cu durata de 6 ani pentru valorile limită de SO2 pentru 34
instalaţii mari de ardere, pentru respectarea valorilor limită de NOx pentru 69 instalaţii, pentru
valorile limită de pulberi pentru 26 instalaţii şi 1 perioadă de tranziţie de 1 an pentru respectarea
valorilor limită pentru NOx pentru 6 instalaţii.
Comisia apreciază că aplicarea legislaţiei comunitare de mediu în România presupune un
cost de aproximativ 22 de miliarde de Euros. Implementarea acquis-ului european de mediu ne va
permite, însă, să evităm erori pe care cele mai „vechi” ţări membre le-au făcut în procesul
dezvoltării lor economice şi să obţinem o ameliorare rapidă a mediului şi a condiţiilor de viaţă. Nu
în ultimul rând, protecţia mediului potenţează factorii creşterii economice, creează locuri de
muncă şi generează dezvoltarea de noi pieţe cu rol esenţial în creşterea bunăstării sociale.
32
Delegaţia Comisiei Europene în România, (2005), pp. 2-5.
33
Ministerul Integrării Europene, (2004), pp. 70-75.
62
România a reuşit deja să transpună în legislaţia internă cea mai mare parte a acquis-ului de mediu,
dar rapoartele Comisiei au atras în mod constant atenţia asupra limitelor capacităţii administrative
de aplicare a PEM şi asupra posibilităţilor reduse de finanţare, cu lipsa unor instrumente
financiare adecvate. Comunitatea a venit în sprijinul României prin instrumentele financiare de
pre-aderare Phare şi ISPA, precum şi prin oferta de participare la proiecte de jumelaj, finanţare
prin BEI, participare la programul LIFE şi la Iniţiativele Comunitare.
Prioritatea actuală în aplicarea PEM în România o constituie adoptarea de strategii
sectoriale care să integreze considerentele de mediu (în conformitate cu obiectivele
dezvoltării durabile) şi ameliorarea capacităţii structurilor administrative de implementare.
Până la momentul aderării, Guvernul apreciază că acquis-ul de mediu va fi adoptat în totalitate, iar
planurile de implementare vor fi puse în aplicare. Ca direcţii strategice, accentul în politica de
mediu va cădea pe o serie de axe prioritare ce au rolul de a întări componenta preventivă:
dezvoltarea sistemului de monitoring integrat al mediului, eco-producţia şi consumul durabil,
descentralizarea sistemului instituţional şi aplicarea principiului responsabilităţii la toate nivelurile
şi în toate domeniile, dezvoltarea instrumentelor axate pe piaţă, cooperarea internaţională. Se
observă, de altfel, că axele prioritare în politica de mediu a României se încadrează în direcţiile
strategice ale politicii europene de mediu.
Concluzii
Referinţe
Baker, S., Kousis, M., Richardson, D. şi Young, S (editori), (1997), The Politics of Sustainable
Development. Theory, Policy and Practice Within he European Union, Routledge, Londra,
New York
Jones, R.A., The politics and economics of the European Union, (1998), Edward Elgar Publishing,
Inc., University Press, Cambridge
63
Pohoaţă, I., (2000), O istorie a doctrinelor economice, Editura Institutul European, Iaşi
Relicovschi, A., (2000), Seria Micromonografii – Politici Europene. Politici în managementul
mediului, Institutul European din România, Bucurşti
Agenţia Europeană de Mediu (2004), Stratégie de l’AEE 2004-2008, URL (consultat mai 2006),
http://org.eea.eu.int/documents/startegy-docs/startegy_web-fr.pdf
Comisia Comunităţilor Europene (2000a), Global Assesment. Europe’s environment: what
directions for the future?, Direction générale de la presse et de la communication
Publications B-1049, Bruxelles
Comisia Comunităţilor Europene (2000), Directorate General for the Environment, White Paper
on environmental liability, [COM (2000) 66 final]
Comisia Comunităţilor Europene (2001), Communication de la Commission au Conseil, au
Parlement européen, au Comité économique et social et au Comité des régions sur le
sixième programme communautaire d'action pour l’environnement „Environnement 2010:
notre avenir, notre choix” – Sixième programme d'action pour l'environnement/,
[COM/2001/0031 final], URL (consultat mai 2006),
http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/l28027.htm
Comisia Comunităţilor Europene (2002a), Opter pour un avenir plus vert. L’Union européenne et
l’environnement, Direction générale de la presse et de la communication Publications B-
1049, Bruxelles
Comisia Comunităţilor Europene, (2004), Document de travail de la Commission « Intégration
des considérations environnementales dans les autres politiques – bilan du Processus de
Cardiff. Towards sustainability. A european community programme of policy and action
in relation to the environment and sustainable development, [Com(2004) 394 final], URL
(consultat mai 2006), http://europa.eu.int/comm/environment/env-act5/5eap.pdf
Comisia Comunităţilor Europene, (2006), Communication de la Commission au Conseil et au
Parlement Européen »Examen de la politique environnementale 2005 » {SEC(2006)
218}[ COM(2006) 70 final], URL (consultat mai 2006),
http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/l28172.htm
Consiliul european, (1998), Decizia nr. 2179/98/ce du Parlement Européen et du Conseil,
concernant le réexamen du programme communautaire de politique et d'action en matière
d'environnement et de développement durable «Vers un développement soustenable»,
URL (consultat în aprilie 2006), http://europa.eu.int/comm/environment/env-
act5/dec_fr.pdf
Delegaţia Comisiei Europene în România, (2005), Sector Fiche. Agriculture, URL (consultat în
aprilie 2006), http://www.infoeuropa.ro/docs/Sector_fiche-Agriculture.pdf
Institutul European din România, (2000), Seria Micromonografii – Politici Europene. Politica de
mediu, URL (consultat în aprilie 2006), http://www.ier.ro/
Ministerul Integrării Europene, (2004), Capitole de negocieri, URL (consultat în aprilie 2006),
http://www.mie.ro/Negocieri/Romana/Fise_capitole_%20inchise_%202004.pdf
Traité instituant la Communauté européenne (version consolidée, (1992),Eur-Lex, Journal officiel
n° C 224 du 31 août 92, URL(consultat martie 2006), http://europa.eu.int/eur-
lex/lex/fr/treaties/treaties_founding.htm
Traité instituant la Communauté européenne, (1997, version consolidée), Journal officiel n° C
340 du 10 novembre 1997, URL (consultat martie 2006), http://europa.eu.int/eur-
lex/lex/fr/treaties/treaties_founding.htm
Traité établissant une Constitution pour l'Europe, Journal officiel n° C 310 du 16 décembre 2004,
URL (consultat în aprilie 2006), http://europa.eu.int/eur-lex/lex/fr/treaties/index.htm
64
POLITICI SOCIALE
A. Ocupare deplina
- rata generala de ocupare de 67% in 2005 si 70% in 2010
- rata de ocupare a femeilor de 57% in 2005 si 60% in 2010
- rata de ocupare a lucratorilor in varsta (55-64 ani) de 50% in 2010
B. Ameliorarea calitatii si productivitatii muncii
- calitatea intrinseca a muncii
- calificarea
- educatia si formarea continua
- cariera
- egalitatea intre femei si barbate
- sanatatea si securitatea muncii
- organizarea muncii si echilibrul intre viata profesionala si viata private
- dialogul social si participarea lucratorilor
- diversitatea si non-discriminarea
- performantele economice ale ocuparii
C. Intarirea coeziunii sociale si ameliorarea insertiei pe piata muncii
- promovarea accesului la ocupatii de calitate
- egalitatea muncii
- lupta contra discriminarii
- prevenirea excluderii
- diminuarea disparitatilor regionale in materie de ocupare
LIMITELE MODELULUI
- mobilitatea relativ redusă a forţei de muncă, în special a celei calificate (chiar între ţări
apropiate ca nivel de dezvoltare şi sisteme socioculturale);
- conflictul potenţial de interese determinat de fluxurile de muncă migratorii (salariaţii din B
pierd prin diminuarea salariilor, angajatorii din A pierd prin plata unor salarii mai mari);
- rezistenţa la scădere a salariilor în B, în măsură să inducă mai curând creşterea şomajului
decât reducerea remunerării;
- diferenţele tehnologice şi slaba mobilitate a tehnologiei, menţinând diferenţe de productivitate;
- gradul posibil ridicat de substituibilitate între fluxurile comerciale şi cele ale factorilor,
precum şi între capital şi forţa de muncă; dezechilibrele potenţiale determinate de procesul
concentrării spaţiale a activităţilor economice (capitalul şi forţa de muncă înalt calificată se
deplasează spre regiunile dezvoltate, amplificând decalajele).
Factori specifici
- interesul relativ scăzut al tratatelor de bază (comparativ, cel puţin, cu cel pentru piaţa
bunurilor) pentru dezvoltarea unei euro-pieţe a muncii.
- decizia Tratatului de a exclude o serie de segmente de piaţă de la aplicarea principiului
liberei circulaţii (ocupaţiile din sectorul public, cele ce ţin de ordinea, securitatea şi sănătatea
publică);
- menţinerea tratamentului naţional (prin controlul ţării gazdă) pe piaţa muncii pentru
lucrătorii imigranţi
- lipsa armonizării/coordonării reglementărilor naţionale.
- lipsa unui sistem de securitate socială minimă, cumulat cu slaba transparenţă a pieţei muncii
şi dificultăţile generale de acces la ocupaţii transfrontaliere (non-transferabilitatea pensiilor,
slaba armonizare a calificărilor, bariere lingvistice, culturale, problema locuinţelor, etc);
- întârzierile şi limitele în recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi a calificărilor;
- diferenţele între structurile productive;
- substituţia între mobilitatea muncii şi fluxurile comerciale, de servicii şi de capital;
- creşterea economică înregistrată de ţările comunitare mai puţin dezvoltate;
- prioritatea acordată de europeni coeziunii economico-sociale şi teritoriale (începând cu
1988), având ca efect o diminuare a disparităţilor şi implicit o creştere a atractivităţii zonelor
relativ slab dezvoltate, mai ales prin programele structurale;
- crizele integrării (neo-protecţionismul, criza bugetară, criza instituţională) din deceniul opt,
cumulat cu crizele mondiale (recesiune, criză energetică, financiară).
Perioadele de tranziţie
Austria şi Germania – permise de muncă, politici sectoriale
Cipru – fără
Malta – restricţii pentru maxim 7 ani
Olanda – fără, dacă imigrarea nu va depăşi 22000 imigranţi anual
Finlanda – restricţii pentru minim 2 ani
Danemarca – restricţii pentru minim 2 ani; permise de muncă
Franţa – – restricţii pentru minim 2 ani (în general, 5); flexibilizare sectorială şi regională
Spania – restricţii pentru minim 2 ani
Portugalia – cotă de imigrare; 6500 pers pe an
Italia – cotă de imigrare; 20000 pers pe an
Suedia – fără
Republica Cehă şi Slovacia – fără
Polonia – restricţii reciproce; permise de muncă
Belgia, Grecia, Luxemburg – restricţii pentru minim 2 ani
Regatul Unit – fără; obligaţia de înregistrare şi obţinere a certificatului de muncă (excepţie
pentru Malta şi Cipru)
Irlanda – fără
Ungaria – restricţii pentru 7 ani pe bază de reciprocitate doar pentru lucrători
Drepturile lucrătorilor
- dreptul de muncă, în funcţie de aranjamentele tranzitorii;
- egalitatea de tratament;
- integrarea în schemele de securitate socială;
- de integrare-reunire familială;
- de coordonare a sistemelor de securitate socială (transferul pensiilor şi a altor beneficii,
agregarea contribuţiilor la asigurările sociale, egalitatea de tratament);
- legi comunitare privind recunoaşterea mutuală a calificărilor
MODULUL 3
Teme majore privind funcţionarea Piaţei Interne : regimul concurenţei
şi libertatea de circulaţie a persoanelor
Modulul prezintă două sisteme (componente) ale Pieţei Interne, ca pilon central al
procesului de integrare al Uniunii Europene: regimul concurenţei şi libertatea de circulaţie a
persoanelor. Scopul modulului este de a explica în primul rând modul în care funcţionează
concurenţa pe un spaţiu economic de mari dimensiuni supus unui proces de liberalizare a
schimburilor reciproce. Ulterior, este analizată, atât din perspectivă pozitivă (a teoriilor), cât şi din
perspectivă normativă (a reglementărilor) una dintre componentele pieţei interne – libertatea de
circulaţie a persoanelor, cu accent pe analiza evoluţiei libertăţii de circulaţie a lucrătorilor,
sintetizând cele mai importante obstacole în generarea unor fluxuri migratorii intra-europene
semnificative şi măsurile promovate de Comunitatea în scopul conturării unei veritabile euro-pieţe a
muncii.
Modulul este structurat pe două unităţi de studiu şi o fişă bibliografică. Timpul necesar de studiu
este de 12 ore.
83
Existenţa unor condiţii identice de concurenţă reprezintă aşadar un principiu
esenţial al funcţionării optime a sistemelor integrate. Nu este o concurenţă absolută,
clasică ci una practicabilă şi deci efectivă, presupunând acea organizare de piaţă care, în
pofida unui număr de intervenţii exterioare, conduce la un rezultat apropiat celui al
concurenţei totale.
Deformările sistematice ale concurenţei, antrenând discriminări la nivel naţional,
de ramură sau de firmă privind circulaţia normală a produselor şi factorilor de producţie
sunt numite distorsiuni.
Ele provin din intervenţiile exterioare mecanismelor pieţei, intervenţii care
modifică echilibrul realizabil automat.
Nu orice intervenţii exterioare provoacă, însă, distorsiuni care limitează sau
deformează concurenţa. Intervine un aspect de proporţii, de dimensiune a efectelor
produse asupra liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor şi factorilor de producţie.
84
În analiza distorsiunilor concurenţei, sunt considerate intervenţii exterioare acele
măsuri, decizii cu privire la procesul economic, luate în baza unor principii ce nu sunt
specifice economiei de piaţă.
Cunoaşterea intervenţiilor exterioare se impune pentru a putea identifica sursele
distorsiunilor, ştiut fiind că nu orice intervenţie este generatoare de distorsiuni.
Teoreticienii integrării sunt de părere că se impune să ne concentrăm atenţia asupra
următoarelor categorii de intervenţii:
- dispoziţii care influenţează competitivitatea în relaţiile de comerţ exterior:
taxe vamale şi prelevări; taxe asupra cifrei de afaceri din operaţiuni de import şi
facilităţi fiscale pentru export care fac obiectul unei aplicări diferenţiate; reglementări
vamale şi administrative privind valoarea în vamă, regulile de origine, regimul de tranzit,
scutirea de taxe vamale, regulile anti-dumping, restricţiile cantitative, etc; obstacole în
calea liberei circulaţii a forţei de muncă şi restricţiile privind libertatea de stabilire;
obstacolele în calea liberei circulaţii a capitalurilor;
- disparităţile între legislaţiile naţionale privind normele tehnice şi de
calitate;
- dispoziţii şi măsuri cu impact asupra producţiei şi repartiţiei în cadrul
economiilor naţionale membre: intervenţii în mecanismul preţurilor, măsuri de politică
fiscală, subvenţii, etc.;
- dispoziţii legislative sau de reglementare cu impact neidentificabil asupra
structurii economiei, dezvoltării şi concurenţei: contribuţii la asigurări sociale,
securitatea muncii, transparenţa şi fluiditatea pieţei, regimul publicităţii, al licitaţiilor
publice, etc.
Identificarea intervenţiilor exterioare care generează distorsiuni are la bază
două criterii: caracterul măsurării şi dimensiunea efectului transmis economiei.
Practic, se impune să delimităm intervenţiile deliberate cu acţiune asupra
condiţiilor concurenţei de rezultatele inevitabile ale sistemului existent. Intervenţiile
deliberate sunt cele care constau într-o sarcină suplimentară sau într-un avantaj specific
acordat în scopul modificării condiţiilor concurenţei. De asemenea, pentru a exista o
distorsiune, efectul trebuie să fie cifrabil şi superior anumitor valori limită. Totuşi,
utilizarea doar a criteriului disparităţii nu este funcţională deoarece unele efecte
semnificative asupra concurenţei nu sunt măsurabile. În aceste cazuri, criteriul operabil
este cel al volumului fluxurilor comerciale afectate de intervenţiile asupra liberei
circulaţii a mărfurilor, serviciilor şi factorilor de producţie.
Maurice Byé propune o altă schemă de analiză a disparităţilor. El consideră că
punctul de plecare trebuie să fie delimitarea disparităţilor neutre – definite ca diferenţe
între dispoziţiile administrative şi legislative care nu antrenează distorsiuni grave în
repartiţia factorilor de producţie şi nu împiedică realizarea obiectivelor sistemului
integrat. Byé include aici: disparităţi ce nu afectează condiţiile de producţie, disparităţi
auto-compensatorii, disparităţi cu efect proporţional, distorsiuni specifice decurgând din
existenţa sau corectarea unor disparităţi şi distorsiuni admisibile (fără incidenţă pe plan
internaţional, admise în interiorul ţărilor membre şi compatibile cu obiectivele
comunitare).
Odată identificate distorsiunile deliberate şi grave prin raportare la criteriile
aplicabile, se pune problema eliminării surselor generatoare pentru a permite adaptarea
progresivă a sistemului la starea apreciată ca normală şi favorabilă obiectivelor propuse.
85
La acest nivel este operabilă distincţia între distorsiunile globale şi distorsiunile
specifice. Dacă prin intervenţiile externe are loc alterarea condiţiilor de concurenţă între
economiile naţionale în ansamblul lor, distorsiunile produse sunt globale ; acestea sunt
compensate în principal prin măsuri monetare, respectiv prin armonizarea politicilor sau
adoptarea unei politici comune. Afectarea concurenţei între ramurile de activitate
determină distorsiuni specifice. Ele apar atunci când dispoziţiile legislative sau
administrative generează disparităţi între costurile reale şi nominale ale diverselor
sectoare de producţie, iar aceste diferenţe nu-şi găsesc echivalentul între ţările partenere.
Eliminarea distorsiunilor specifice poate fi realizată prin armonizarea legislaţiilor ţărilor
membre şi adoptarea unei politici a concurenţei.
86
Sprijinul statului permite realizarea unor reduceri de costuri dacă este vorba de
preţuri de cumpărare anormal de scăzute sau condiţii de creditare mai favorabile decât
cele de pe piaţă şi creşterea încasărilor. Concurenţa este distorsionată mai ales pe pieţele
unde presiunea concurenţială este puternică prin existenţa unei supra-oferte
semnificative. Orice ajutor acordat unei firme acţionând pe o piaţă caracterizată de
producţie excedentară sau unde se exercită o concurenţă efectivă din partea
producătorilor diferitelor state membre afectează schimburile între ţările membre şi
regimul concurenţial în măsura în care menţinerea respectivei firme pe piaţă
obstrucţionează extinderea concurenţilor. Însă, ca şi în cazul înţelegerilor între firme,
ajutoarele publice pot fi acceptate dacă sunt compatibile cu obiectivele comunitare.
Spre exemplu, în cazul integrării vest europene incompatibilitatea ajutoarelor
publice cu principiile ce stau la baza funcţionării comunităţii este stabilită prin Tratatul de
la Roma (art.92). Cu toate acestea, sunt acceptate trei derogări pentru situaţii considerate
a contribui la asigurarea echilibrului şi coeziunii economico-sociale a ansamblului
integrat. Prima dintre ele legitimează sprijinul acordat pentru dezvoltarea regiunilor
defavorizate, cu un nivel de viaţă scăzut şi rată ridicată a şomajului; efectul ar urma să fie
reducerea disparităţilor regionale şi asigurarea coeziunii sistemului comunitar. A doua
derogare ia în considerare proiectele de interes european şi cazurile în care ajutoarele
publice ar facilita remedierea unei perturbări grave a economiei respective. Sunt
considerate proiecte de interes comun programele transnaţionale susţinute concomitent de
mai multe state membre. Perturbările grave sunt apreciate de asemenea în context
comunitar prin raportare la situaţia economică existentă într-un alt stat membru. Ultima
derogare comportă tot două aspecte distincte: dezvoltarea unor regiuni şi dezvoltarea
anumitor activităţi. Delimitarea lor are la bază rolul ajutoarelor respective în diminuarea
disparităţilor regionale în interiorul unui stat membru şi, respectiv, în sprijinirea unor
activităţi de interes strategic.
Compatibilitatea cu piaţa comună este aşadar stabilită prin contribuţia efectivă la
realizarea interesului comunitar şi raportarea acesteia la efectele de distorsionare a
schimburilor intra-comunitare.
87
teritoriul, pentru toate produsele; la locul de origine cu impozite unice pe tot teritoriul
dar diferite pe produse; la locul de origine cu impozit unic pe produse şi diferit între ţări
(egalitatea condiţiilor de concurenţă şi echilibrul schimburilor sunt asigurate prin cursul
de schimb); la locul de origine, cu diferenţe moderate între ţări şi produse (distorsiunile
sunt moderate şi echilibrul este asigurat prin cursul de schimb); la locul de destinaţie cu
impozite ce pot diferi între ţări şi pe produse, prin stabilirea unor frontiere fiscale.
Caracterul transparent al taxei pe valoarea adăugată face ca, indiferent de modul
de impozitare, distorsiunile concurenţei să se manifeste limitat doar în cazul vânzărilor
directe către consumatorul final. Folosirea TVA înlătură în acelaşi timp şi dificultăţile de
trecere de la un sistem de impozitare la altul, mai ales dacă diferenţele între ţări nu sunt
prea mari.
1.4. Concluzii
88
3. Cum se definesc distorsiunile şi ce intervenţii exterioare produc distorsiuni într-un
proces de integrare?
4. Care sînt sursele distorsiunilor şi cum acţionează asupra condiţiilor concurenţei?
5. Care sînt condiţiile funcţionării optime a unui spaţiu integrat?
6. Studiaţi fişa de documentare 1, cu privire la politica concurenţei în UE.
Răspundeţi următoarelor întrebări:
- care sînt argumentele teoretice ale politicii concurenţei;
- care sînt prevederile Tratelor privind acţiunile incompatibile cu funcţionarea
corectă a pieţei şi poziţiile dominante ale firmelor;
- de ce acţiunile de cartelizare a producţiei şi distribuţiei provoacă distorsiuni;
- cum se explică derogările Comisiei de la regulile privind concurenţa în domeniul
cercetării – dezvoltării;
- cum poate fi determinată poziţia dominantă a unei companii;
- care este atitudinea Comisiei cu privire la ajutoarele acordate firmelor publice;
- care este procedura de control a ajutoarelor ce afecteaza concurenţa;
- ce rol are Comisia în implementarea politicii concurenţei;
- care este mecanismul achiziţiilor şi fuziunilor în UE?
7. Studiaţi fişa 2, privind politica industrială. Răspundeţi următoarelor întrebări:
- care sînt determinanţii conflictelor între politicile sectoriale comunitare;
- ce relaţii există între politica concurenţei, politica industrială şi politica
comercială;
- ce se înţelege prin politică industrială şi care sînt în sinteză prevederile tratatelor
privind politica industrială;
- care sînt obiectivele politicii industriale;
- cum coordonează Comisia politica industială;
- care sînt corelaţiile politicii industriale cu alte sectoare?
INTRODUCERE
89
prin specializare, dinamizarea creşterii prin concurenţă şi economii de scară, convergenţa
performanţelor economice, a remunerărilor factorilor şi a nivelurilor de dezvoltare. În
sinteză, ele pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unui model care presupune două ţări cu
dotare diferită în factor muncă şi, ca urmare, conform analizei neoclasice, cu remunerări
diferite. În figura de mai jos, A reprezintă ţara cu nivel scăzut de dezvoltare (abundentă în
factor muncă - OALAB), B ţara cu nivel ridicat de dezvoltare (cu dotare mai redusă în
factor muncă - OBLAB), iar OAOB cantitatea totală de muncă în cele două ţări în condiţii
de restricţii privind circulaţia muncii. AD şi BF reprezintă echilibrul celor două pieţe,
respectiv egalitatea între nivelul salariilor şi productivitatea marginală a muncii, pentru
diverse niveluri ale ofertei de muncă. În B, la cantitatea de muncă OBLAB, nivelul
salariului real este SB, mai ridicat decât în A, unde nivelul salariului este SA,
corespunzător cantităţii de muncă OALAB. În ipoteza elasticităţii perfecte a muncii
funcţie de salariul real, liberalizarea circulaţiei muncii determină, ca urmare a diferenţei
de remunerare, deplasarea ofertei de muncă dinspre A spre B, până la egalizarea
remunerărilor la nivelul SAB al salariului. Dacă presupunem că lucrătorii emigranţi se vor
stabili în B, venitul naţional al ţării B va creşte cu suprafaţa LALEEC, în timp ce venitul
naţional al ţării A va scădea cu suprafaţa LALEED. Pe ansamblul celor două economii,
din echilibrarea pieţei muncii la nivelul SAB al salariului real, rezultă un câştig net în
termeni de venit naţional cu suprafaţa EDCi.
Echilibrul pieţei muncii trebuie corelat şi cu echilibrul pieţei capitalurilor.
Concomitent deplasării forţei de muncă dinspre A spre B, capitalul se deplasează invers,
rezultând practic un proces de substituire între cei doi factori. Remunerarea capitalurilor
în cele două economii se egalizează, scade venitul în B şi creşte în A, corespunzător
productivităţii marginale şi a nivelului capitalului ce migrează.
Deşi restrictiv (analiză statică, elasticitate perfectă, mobilitate perfectă, termen
lung de analiză) şi extrem de simplist, modelul prezentat (diagrama MacDougall)ii ne
permite să punem în evidenţă efectele integrării pieţelor factorilor de producţie,
obţinute prin liberalizarea circulaţiei (integrare negativă): convergenţa remunerării
factorilor (implicit, a performanţelor economice şi a nivelurilor de dezvoltare),
ameliorarea veniturilor în ansamblul sistemului aflat în proces de integrare şi potenţarea
creşterii economice.
B
A C
SAB SB
E
G
SA SAB
D
F
OA OB
LE LAB
90
Analiza nu ia însă în considerare factori precum: mobilitatea relativ redusă a
forţei de muncă, în special a celei calificate (chiar între ţări apropiate ca nivel de
dezvoltare şi sisteme socio-culturale); conflictul potenţial de interese determinat de
fluxurile de muncă migratorii (salariaţii din B pierd prin diminuarea salariilor, angajatorii
din A pierd prin plata unor salarii mai mari); rezistenţa la scădere a salariilor în B, în
măsură să inducă mai curând creşterea şomajului decât reducerea remunerării; diferenţele
tehnologice şi slaba mobilitate a tehnologiei, menţinând diferenţe de productivitate;
gradul posibil ridicat de substituibilitate între fluxurile comerciale şi cele ale factorilor,
precum şi între capital şi forţa de muncă; dezechilibrele potenţiale determinate de
procesul concentrării spaţiale a activităţilor economice (capitalul şi forţa de muncă înalt
calificată se deplasează spre regiunile dezvoltate, amplificând decalajele).
În concluzie, conform teoriei economice, liberalizarea circulaţiei muncii într-un
proces de integrare a pieţelor bunurilor, serviciilor şi factorilor este în măsură să inducă,
în anumite condiţii, procese cumulative de creştere şi de convergenţă a performanţelor
economice. Garantarea libertăţii de circulaţie este însă doar o condiţie necesară, nu şi
suficientă. Realitatea procesului de integrare europeană confirmă mai curând aşa-numita
teorie a divergenţei, conform căreia libera circulaţie într-un proces de integrare la care
participă ţări cu niveluri diferite de dezvoltare şi complementaritate a specializărilor
productive (cazul UE) determină o accentuare a decalajelor în lipsa unor politici
redistributive (de integrare pozitivă). În plus, chiar dacă acceptăm că pe termen lung
rezultatul posibil ar putea fi convergenţa, piaţa europeană a muncii este caracterizată
printr-un nivel scăzut al mobilităţii profesionale şi regionale. Din acest motiv, europenii
au adoptat, în baza tratatelor, o serie largă de măsuri de integrare negativă pentru
stimularea mobilităţii intra-europene a muncii. Ea este considerată nu doar o condiţie
esenţială a funcţionării eficace a pieţei interne, ci şi un factor esenţial în realizarea
spaţiului social european ca premisă pentru dezvoltarea conceptului de cetăţean european,
stimularea solidarităţii şi a conturării sentimentului de identitate europeană.
91
Pe plan instituţional (al reglementărilor), libera circulaţie a lucrătorilor a
reprezentat un succes. Până în 1968, toate ţările introduseseră în legislaţia muncii
egalitatea în drepturi la ocuparea unui loc de muncă şi prioritatea în faţa lucrătorilor
proveniţi din ţările terţe.iv.
Analiza fluxurilor migratorii intra-europene relevă, însă, o diminuare a migraţiei
după crearea pieţei comune. Dacă în 1959, 75% din lucrătorii imigranţi din Comunitate
proveneau din ţările membre, în 1973 ponderea acestora scăzuse la 28%. Fluxurile
migratorii intra-europene au crescut mai curând până în 1968 (la 800.000 faţă de 500.000
în 1960), scăzând apoi la 650.000 în anii ’80v. În prezent, din aproximativ 2 milioane de
imigranţi, doar 40% provin din ţările membre.
Factorii care au determinat o slabă mobilitate geografică intra-europeană a
muncii pot fi grupaţi în două mari categorii: factori generali şi factori specifici. Din
categoria factorilor generali o influenţă semnificativă au avut-o: diferenţele culturale,
barierele lingvistice, obstacole socio-psihologice (ataşamentul europenilor de sistemul
propriu de valori şi modul obişnuit de viaţă, ataşamentul de familie), diferenţele relativ
mici între salariile reale pe pieţele profesiunilor necalificate şi slab calificate, dificultăţi
legate de compatibilitatea calificărilor şi recunoaşterea diplomelor. Cât priveşte factorii
specifici procesului de integrare, cei mai importanţi sunt:
- interesul relativ scăzut al tratatelor de bază (comparativ, cel puţin, cu
cel pentru piaţa bunurilor) pentru dezvoltarea unei euro-pieţe a muncii. Tratatul de la
Roma nu cuprinde prevederi care să stimuleze sau să determine modalităţi prin care să fie
promovată libera circulaţie a muncii. Mai apoi, nici Actul Unic, nici Tratatul de la
Maastricht nu introduc reglementări complementare, articolele privind circulaţia
lucrătorilor rămânând practic nemodificate;
- decizia Tratatului de a exclude o serie de segmente de piaţă de la
aplicarea principiului liberei circulaţii (ocupaţiile din sectorul public, cele ce ţin de
ordinea, securitatea şi sănătatea publică);
- menţinerea tratamentului naţional (prin controlul ţării gazdă) pe piaţa
muncii pentru lucrătorii imigranţi. Aceştia nu pot concura pe piaţa muncii prin salarii mai
scăzute, similar situaţiei de pe piaţa bunurilor, iar pe pieţele necalificate sau slab
calificate tratamentul naţional este un factor puternic inhibant pentru mobilitatea
transfrontalierăvi;
- lipsa armonizării/coordonării reglementărilor naţionale. Diferenţele
între politicile naţionale pe o piaţă internă regională supusă unui proces de integrare prin
liberalizarea circulaţiei bunurilor, serviciilor şi factorilor sunt sursă de distorsiuni,
dezechilibre şi blocaje;
- lipsa unui sistem de securitate socială minimă, cumulat cu slaba
transparenţă a pieţei muncii şi dificultăţile generale de acces la ocupaţii transfrontaliere
(non-transferabilitatea pensiilor, slaba armonizare a calificărilor, bariere lingvistice,
culturale, problema locuinţelor, etc);
- întârzierile şi limitele în recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi a
calificărilor;
- diferenţele între structurile productive naţionale (ponderea
semnificativă a specializărilor inter-ramură pentru ţările slab dezvoltate din Comunitate,
ţări emitente de fluxuri migratorii);
92
- substituţia între mobilitatea muncii şi fluxurile comerciale, de servicii
şi de capital. Progresele în domeniul circulaţiei bunurilor au fost rapide, diminuând
interesul pentru circulaţia factorilor prin tendinţa de apropiere a remunerărilor factorilor;
- creşterea economică înregistrată de ţările comunitare mai puţin
dezvoltate, ducând la o ameliorare a economiilor locale şi a calităţii vieţii, în condiţiile
unui şomaj ridicat şi în ţările dezvoltate;
- prioritatea acordată de europeni coeziunii economico-sociale şi
teritoriale (începând cu 1988), având ca efect o diminuare a disparităţilor şi implicit o
creştere a atractivităţii zonelor relativ slab dezvoltate, mai ales prin programele
structurale;
- crizele integrării (neo-protecţionismul, criza bugetară, criza
instituţională) din deceniul opt, cumulat cu crizele mondiale (recesiune, criză
energetică, financiară). Perioadele de criză amplifică dificultăţile de acces pe pieţele
externe ale muncii, chiar şi în ţările dezvoltate (ţări de destinaţie).
Drept consecinţă, piaţa europeană a muncii este caracterizată de slabă mobilitate
geografică transfrontalieră. În ultimii 10 ani, 38% din cetăţenii UE şi-au schimbat
reşedinţa, dar numai 4,4% s-au stabilit într-un alt stat membru, mobilitatea
transfrontalieră fiind mai redusă decât cea din anii ’60. Din totalul populaţiei ea
reprezintă doar 0,3%, faţă de 0,5% în SUA. În concluzie, nu se poate vorbi despre o euro-
piaţă a muncii, similară celei pentru bunuri sau capitaluri, fluxurile migratorii trans-
frontaliere fiind reduse. În acest context, începând cu anii ’90, Comunitatea a iniţiat şi
promovat un ansamblu de acţiuni de stimulare a mobilităţii profesionale şi teritoriale, în
cadrul politicilor de ocupare şi a măsurilor de creare a Spaţiului Social European. Un rol
esenţial revine Planului de acţiune al Comisiei în domeniul competenţelor profesionale şi
al mobilităţii , adoptat în 2002.
93
Până în prezent, au fost înregistrate progrese semnificative în introducerea cărţii
europene a asigurărilor de sănătate, coordonarea sistemelor de securitate socială,
garantarea dreptului de circulaţie şi sejur, informarea şi transparenţa asupra cererii de
muncă, cooperarea în domeniul politicilor de imigrare. Domeniile în care au fost
înregistrate progrese lente şi asupra cărora se vor concentra eforturile în perioada
următoare sunt: recunoaşterea calificărilor profesionale; reglementarea condiţiilor de
intrare şi sejur în spaţiul comunitar a lucrătorilor din ţările terţe; definirea comună a
competenţelor în domeniul TIC; dezvoltarea capitalului uman; ameliorarea
transferabilităţii drepturilor de securitate socială. Urmărind direcţiile stabilite prin planul
de acţiune, Comunitatea speră în conturarea unei euro-pieţe a muncii capabilă să
contribuie la atingerea obiectivului strategic stabilit prin Strategia de la Lisabona:
„dezvoltarea unei economii a cunoaşterii, cea mai competitivă şi mai dinamică a lumii,
capabilă să asigure o creştere economică durabilă, însoţită de o ameliorare cantitativă şi
calitativă a ocupării şi un grad ridicat de coeziune socială”.
Fişa de documentare 1
Dumitru Miron, Comerţ, concurenţă şi politică industrială, în Integrarea economică
europeană, Ed. Economica, Bucureşti, 1999
94
colaborare intre companii, achizitiile şi fuziunile de firme au regresat sau au sporit in
importanta, paralel cu evolutiile ciclului economic, tendinta pe termen lung fiind cea de
concentrare a capitalurilor la un nivel care sa maximizeze avantajele derivand din piata
comuna şi apoi din piata unica. Pe masura ce se proceda la fuziuni intre companii apareau
tot mai evident avantajele economiei de scara paralel cu caştigurile derivate din utilizarea
in comun a retelelor de distributie şi a canalelor de comercializare a produselor. Chiar
daca aceste actiuni sunt benefice pentru actorii economici, in anumite circumstante ele
pot deveni nefavorabile pentru Comunitate in ansamblul sau.
Politica in domeniul concurenţei a fost o componenta importanta a Tratatului de
la Roma. Articolul 3 (f) prevede crearea unui sistem care sa ofere garanţia ca procesele
concurenţei loiale pe piaţa nu vor fi distorsionate. Regulile actuale in domeniul
concurenţei fac obiectul Art. 85-94 ale Tratatului. Aceste reglementari sunt indreptate in
egala masura înspre activitatea companiilor, dar şi a autoritaţilor guvernamentale
naţionale. Evoluţia in timp a procesului de integrare a creat premise pentru un tot mai
pronunţat mediu concurenţial in spaţiul european. O data cu lansarea Pieţei Unice Interne
multe din avantajele dinamice pot fi pierdute prin menţinerea artificiala a unor obstacole
legislative şi instituţionale in calea activitaţii companiilor sau in cazul in care se permite
abuzul de poziţiile dominante pe un segment de piaţa care afecteaza mecanismul liber al
pieţei. Daca se doreşte identificarea regulilor jocului pentru Comunitaţile Europene,
indeosebi in faza de uniune economica şi monetara, atunci raspunsul trebuie cautat in
aceasta parte a tratatelor şi a practicii commune.
95
relative monopolistica iar controlul autoritatilor publice era privit ca un rau necesar,
alternativa mai buna decat o pozitie de monopol necontrolabila.
Prin urmare, politica in domeniul concurentei este importanta ca mecanism de
corectare a imperfectiunilor pietei. Procedand prin punerea in practica a unei astfel de
politici se spera in plus ca se va mentine un nivel general rezonabil de eficienta
economica. Prin prelungirea rationamentului, se poate afirma ca lipsa unei astfel de
politici articulate, sau, mai rau, existenta uneia nefunctionale vor crea premise ca firmele
sa opereze neconcurential sau sa concureze neloial, generand efecte de ineficienta in
productie şi in alocarea factorilor de productie.
Problema cu privire la ce se intelege prin şi cum opereaza in practica
mecanismele anticoncurentiale, precum şi cea referitoare la ce fel de control se poate
exercita asupra acestora este foarte complexa in plan international şi chiar regional. Multe
fenomene pe care legislatiile şi practicile nationale nu le-au surprins opereaza numai
transfrontalier, cum ar fi foarte frecventa practica a cartelurilor internationale in multe
sectoare indusiale. In plus, o sursa suplimentara de practice neconcurentiale o reprezinta
guvernele insele, care, prin ajutoare financiare directe, alte forme de sprijin intern sau
reguli şi proceduri restrictive, pot favoriza agentii economici interni sau discrimina
firmele din tarile partenere.
Aceste din urma practici sunt frecvent considerate a fi şi bariere netarifare,
analizate pe larg de specialiştii in domeniul politicilor comerciale. In acest mod, separatia
intre politica in domeniul concurentei şi politicile comerciale devine greu de facut. In
contextul unei grupari intergrationiste regionale de tipul Comunitatii Europene, aceste
masuri se inscriu mai clar in cadrul politicii concurentiale. Acolo unde un guvern
incearca sa sprijine propriile firme in interiorul unei uniuni vamale, el va proceda fie la
subventionare directa sau indirecta, fie la relaxarea procedurilor de achizitii şi fuziuni. Ca
atare, o politica in domeniul concurentei la nivelul unei regiuni cuprinzand mai multe
state va fi o ecuatie cu mai multi parametri şi se va referi in egala masura la firme dar şi
la guverne. Devenind posibile surse de concurenta neloiala, statele componente ale unei
grupari regionale, pe langa analiza modului cum elaboreaza reguli de control al
practicilor neloiale, devine esentiala analiza manierei in care le pun in practica pentru toti
agentii economici care opereaza pe teritoriul lor. In literatura de profil, autoritatilor
publice li se acorda un rol aparte şi s-au elaborat modele complexe de cuantificare a
capacitatilor şi resurselor de care dispun statele pentru a pune in aplicare strategii
sanatoase şi a transmite catre companii semnale ferme in acest sens. Eficacitatea
controlului este o dimensiune importanta a oricarui gen de politica in domeniul
concurentei, atat la nivel national, cat şi comunitar.
Pentru a da substanta unei politici in domeniul concurentei este essential
mecanismul legislativ şi institutional in vigoare, factorii definitorii cum ar fi resursele,
responsabilitatile şi forta de a transpune in practica, precum şi credibilitatea mesajului
transmis şi informarea agentilor economici despre continutul politicii. Trebuie subliniat,
din nou, ca in timp ce aceşti factori pot actiona foarte eficient la nivel national, ei devin
foarte complecşi ca reactie in context regional, integrationist. Trebuie distins intre ceea ce
poate fi plauzibil intr- o lume ideala, care sta, de regula, la baza modelelor teoretice şi
ceea ce este posibil in lumea economica reala.
Responsabilitatile in domeniul politicii concurentiale la nivelul Uniunii
Europene sunt partajate intre organele comunitare şi autoritatile din tarile membre, dar
96
aceasta diviziune nu este foarte clar conturata. Politica in domeniul concurentei la nivelul
UE implica o monitorizare a masurilor şi o interventie in ecuatia pietei pentru asigurarea
unui nivel adecvat de competitie. In termeni economici, telul acestei interventii este
asigurarea unei eficiente alocari a resurselor. Dupa cum subliniam, ideea ca mecanismul
pietei este foarte bun in rolul de alocare a resurselor trebuie insotita de conditia existentei
unui numar mare de ofertanti şi utilizatori, pe fondul unei prompte şi corecte receptari de
catre aceştia a mesajelor pietei.
In economia moderna exista numeroase situatii cand firme de dimensiuni foarte
mari domina piata sau o anumita piata. Acest lucru nu este disfunctional daca pozitia
dominanta se bazeaza pe posibilitatea şi competitivitatea superioara in raport cu
concurentii sai. Pornind de la aceasta situatie, celelalte firme, prin intensivizare
tehnologica, minimizarea costurilor de productie, strategii ofensive e internationalizare,
retele moderne de distributie şi management performant, pot caştiga ele pozitii
dominante. Asistam, in acest caz, la o functionare corecta a regulilor pietei. Concurenta
nu este intotdeauna de origine interna, in sectoare cum ar fi industria aviatica, productia
de computere, concurenta este prioritar internationala. In acest caz penetrarea pe piata
impune cooperarea, asocierea sau alte forme conlucrative. Spre exemplu, Airbus a fost
creat prin actiunea comuna a mai multor companii europene, cu un substantial sprijin
guvernamental, pentru a rezista sfidarii lansate de Boeing .
2. Reguli şi proceduri comunitare privind concurenţa
[...] O caracteristică distincttivă a sistemului comunitar este corelatia puternică
între legislaţia privitoare la concurenţă şi politica în domeniul concurenţei. Esenţa
politicii este cuprinsă în Art.85, care se referă la aranjamentele între firme şi alte practici
consorţiale care pot afecta comerţul sau distorsiona concurenţa, Art 86 referitor la abuzuri
derivate din poziţia dominantă şi Art.92, cu privire la ajutorul guvernamental acordat
firmelor.
Art.85 interzice acele activităţi care sunt incompatibile cu funcţionarea corectă a
pieţei, împietează asupra comerţului dintre ţările membre şi au ca efect îngrădire,
eliminarea sau distorsionarea concurenţei.
În art.86 sunt cuprinse prevederi referitoare la activitatea firmelor care abuzează
de poziţia lor dominantă pe o anumita piaţă. Este dificilă însa dovedirea şi exprimarea
pozitiei dominante şi, mai ales, semnalarea abuzarii de aceasta pozitie. Ceea ce s-a reuşit
in practica a fost stabilirea acelor practici la care o firma cu o pozitie importanta pe piata
nu trebuie sa apeleze. Aceste practici se refera la impunerea unor preturi nerezonabile sau
a unor conditii comerciale nejustificate in raport cu partenerii lor. Daca ele vor folosi
pozitia dominanta pe piata pentru a valorifica neloial aceasta stare de fapt, sau pentru a o
mentine şi accentua, se vor intreprinde impotriva lor masuri corective din partea
Comisiei, care se poate autosesiza sau din cauza unor plangeri formulate de firmele sau
grupurile de interese afectate.
Exista la nivel european o impresionanta cazuistica in ceea ce priveşte atat
practicile neloiale ale companiilor, cat şi raspunsurile organelor comunitare.
Un astfel de caz s-a referit la fabrica de bere din Belgia -"Interbrew". Comisia
Europeana a fost anuntata in aprilie l994 ca producatorul respectiv de bere trebuie sa
renunte la dreptul exclusiv de a distribui berea daneza de tip Carlsberg şi Tuborg pe piata
belgiana. Comisia a apreciat ca aranjamentul era unul de partajare a pietei care impiedica
mutatii in structura pietei. S-a sperat ca va fi conferit un real impuls concurentei in
97
diversificata piata a berii. Anuntul permitea Interbrew sa-şi mentina pozitia dominanta pe
piata nationala concomitent cu creşterea importantei producatorilor mici şi autonomi.
Ca urmare a interventiei Comisiei Executive, producatorii danezi de bere au
procedat la crearea unei noi companii de distributie sub forma unei societati mixte cu o
alta companie belgiana N.V. Haclterman S.A. ceea ce a polarizat competitia pe piata
belgiana.
De asemenea, cele mai spectaculoase cazuri de cartelizare a productiei şi
distributiei, descoperite de Comisie in urma unor actiuni de profunzime, au fost
aranjamentele din anumite sectoare ale industriei chimice europene.
Totuşi, atributiile Comisiei de a descoperi cazuri şi a le lua in analiza şi
eficacitatea masurilor luate de aceasta au dus de cele mai multe ori la efecte benefice
pentru companii care şi-au definit mai bine strategiile şi au inregistrat efecte benefice in
plan financiar. Totuşi, Comisia nu a avut acelaşi succes şi in combaterea abuzurilor
derivate din pozitia dominanta pe piata, in principal datorita sensibilitatii problemei şi a
dificultatii dovedirii prejudiciilor.
Un caz care a detinut mai multa vreme capul de afiş la finele anilor '70 a fost
actiunea declanşata impotriva multinationalei elvetiene Hoffman-LaRoche. Compania era
un producator major de vitamine. In cazul vitaminelor B2 si H detinea chiar 80% din
piata. Firma utiliza platile de fidelitate ca masura de a mentine loialitatea consumatorilor.
Aceasta insemna ca, daca utilizatorii cumparau exclusiv de la companie, ei se puteau
aştepta la preturi mult mai avantajoase. Aceste preturi de fidelitate nu erau proportionale
cu cantitatile achizitionate, ci cu mentul fata de ofertant. Aceasta practica avea ca efect
inlaturarea unor curenti care ar fi fost capabili sa ofere aceleaşi produse mult mai ieftin.
Era menita sa permita companiei sa-şi conserve poziţia dominanta pe piata.
Au mai fost şi alte, dar putine, situatii analizate de Comisie, cum ar fi cazul in
l99l, notabil pentru ca a interzis practicarea unor preţuri foarte mari şi Tetra Pak, tot din
l99l, de retinut prin amploarea operatiunii.
Comisia actioneaza mai ales la plangerile inaintate de diverse firme sau grupuri
de interese. Deşi regulile comune privind concurenta prevaleaza asupra celor nationale,
apar diferente inevitabile de interpretare, intrucat multe tari membre au legislatii
elaborate in acest segment at politicii comunitare. Sunt umeroase cazuri in care Comisia a
acordat dreptul la derogari pentru o serie de actiuni cum ar fi: aranjamente privind
distributia produselor; brevetele de inventie, actiunile de cercetare-dezvoltare şi
acordurile in domeniul transporturilor maritime sau al industriei aeronautice.
Domeniul cercetarii-dezvoltarii este unul important in care Comisia a acordat
derogari de la regulile privind concurenta. Problematica inovativa este extrem de dificil
de incadrat in regulile concurenţei reale. In pofida parerii lui Schumpeter ca monopolurile
sunt leaganul inventicii, preocupari mai recente, conform carora concurenta uneori
cultiva un comportament ingust al firmelor şi investitorilor sau ca cooperarea este
necesara pentru impulsionarea progresului tehnologic, concurenta şi competitivitatea pot
aparea ca obiective opuse.
De curand, au fost dezbateri ample asupra manierei in care cooperarea in
domeniul cercetarii poate fi mult mai avantajoasa decat stradania firmelor de a-şi atinge
singure obiectivele ştiintifice şi creative.
In contrast cu alte tipuri de aranjamente, cele in domeniul cercetarii sunt
percepute de Comisie ca promovand şi nu afectand concurenta, contribuind la lansarea
98
unor noi produse pe piata şi sporind bunastarea consumatorilor. Totodata, Comisia ia
masuri impotriva riscurilor ce pot aparea din aceste tipuri de colaborare, pastrandu-se un
echilibru intre avantajele aranjamentelor şi potentialele lor prejudicii in plan concurential.
Aceasta s-a realizat decizandu-se care forme de aranjamente intra şi care nu sub
incidenta Art. 85 şi daca unele dintre ele sunt calificate a fi derogari.
Cand s-a pus problema unor firme cu pozitie dominanta pe piaţa, s-a dovedit
dificila definirea conceptului de piata, intrucat o firma poate avea o cota de piata
importanta in interiorul Comunitaţii pentru a beneficia de avantajele economiei de scara
ca o reconditie a competitivitatii internationale. De asemenea, a suscitat largi discutii la
nivel comunitar indeosebi in cadrul Comisiei, problema dimensiunii firmelor comunitare,
a optimului care sa permita distorsionante la scara comunitara dar competitive la scara
globala.
Determinarea pozitiei dominante a unei companii nu trebuie facuta doar dupa
ponderea de piata a acesteia, ci şi dupa gradul de integrare verticala sau structura pietei.
In plus, detinerea unei pozitii dominante pe piata nu este imputabila in orice
circumstante, trebuind sa se faca dovada ca se abuzeaza de aceasta şi apar efecte
prejudiciante.
Art. 90 din Tratatul de la Roma se refera la tratamentul acordat proprietalii
publice şi industriilor esentiale. Un domeniu in care Comisia a fost foarte activa este cel
al ajutorului acordat firmelor aflate in proprietatea publica. Tratatul nu abordeaza expres
problema proprietatii publice, aceasta fiind atinsa doar tangential in sensul ca "nu se vor
prejudicia in nici un fel reglementarile din tarile membre care guverneaza sistemul
proprietatii". In principiu, aşa cum s-a consacrat şi in diferite decizii ale Curtii de Justitie,
Comunitatile Europene nu urmaresc in nici un fel daca o firma este privata sau
nationalizata. Cu toate acestea, anumite prevederi din tratat se refera totuşi la firmele
proprietate de stat indeosebi la monopolul statului, punand intreprinderile şi autoritatile
publice sub incidenta regulilor comunitare privind concurenta. Totodata, in acest
domeniu, Comisia este imputernicita sa emita directive fara a solicita aprobarea
Consiliului.
Deşi cu privire la sprijinul acordat firmelor de stat s-au adoptat nişte
reglementari, in plan practic s-a facut foarte putin, ca urmare a pozitiei ferme a
autoritatilor din tarile membre.
In l990, Comisia a adoptat o directiva prin care se cerea transparenta cu privire
la raporturile financiare intre intreprinderile publice şi autoritatile guvernamentale,
utilizand abilitatea sa de a impune legislatia comunitara chiar daca un stat membru se
opune. Aceasta obliga tarile membre sa furnizeze informatii Comisiei, la cererea acesteia,
cu privire la natura, marimea şi efectele raporturilor financiare, indeosebi in sectorul
industrial. O serie de guverne au adus problema in fata Curtii Europene de Justitie care a
confirmat dreptul Comisiei de a interveni. Autoritatile guvernamentale au continuat sa fie
reticente in pozitia lor, furnizand doar informatii partiale sau raspunzand doar la anumite
solicitari. Sfera de cuprindere a acestei directive a fost largita in l985 pentru a cuprinde şi
industriile esentiale, iar in l99l Comisia a propus inasprirea reglementarilor.
Activitatea Comisiei in acest sector s-a intensificat in ultimii ani, pe masura ce
informatiile cu privire la sprijinul acordat de guverne unor sectoare economice s-a
amplificat, paralel cu acutizarea tensiunilor intre firmele private şi cele publice. In
principiu, Comisia şi-a propus sa defineasca mai strict un modul in care autoritatile pot
99
sprijini diverse sectoare economice. Un element-cheie al acestei atitudini a fost principiul
investitorului rational, potrivit caruia orice fel de sprijin va trebui acordat pe criterii
comparabile cu cele aplicate de un investitor privat cand plaseaza capital.
Comisia şi-a intensificat preocuparile in domeniul sectorului public indeosebi in
ce priveşte activitatea firmelor de utilitate publica. Acestea sunt sectoare in mod natural
monopolizate, intrucat constituie infrastructura economiilor nationale acoperind activitati
cum ar fi furnizarea de gaze şi electricitate, servicii poştale şi de telecomunicatii, anumite
categorii de transporturi de calatori. Aceste sectoare au evoluat de la retele locale la cele
nationale deseori in proprietate exclusiv publica, avand o pronuntata dimensiune
monopolistica. O astfel de structura a fost justificata cu multe argumente şi pana de
curand acceptata indiscutabil ca normala.
Ca monopoluri "legitime", operand prioritar sau exclusiv intre granitele
nationale, aceste sectoare nu au fost o tinta preferata a politicii comunitare. Totuşi, in
ultimii ani, s-au pus bazele unei politici comunitare şi cu privire la aceste sectoare. Prin
interferenta cu alte activitati, prin inexistenta concurentei reale, aceste sectoare pot sa
duca la cultivarea non loialitatii in concurenta şi pot duce la distorsionarea pietei. De
aceea, Comisia şi-a intarit reglementarile pentru a urmari daca activitatea din aceste
sectoare este compatibila cu noile evolutii ale procesului integrationist şi cu noua etapa in
care a intrat acesta.
Preocuparile autoritatilor comunitare sunt indreptate in directia stimularii unui
mai mare grad de liberalizare in aceste sectoare şi indeosebi in cel al telecomunicatiilor.
La nivel comunitar sunt tot mai numeroae vocile care cer integrarea completa a acestor
servicii şi utilitati publice in conduita prevazuta de politica comunitara in domeniul
concurentei.
Articolul 92 statueaza modalitatile de control al ajutoarelor de orice fel care
perturba sau ameninta sa afecteze concurenta. Totuşi, aceasta categorica prohibire , din
tratate a fost nuantata printr-o serie de prevederi care permit acordarea ajutoarelor
publice, dar forta derogatorie apartine Comisiei şi nu statelor membre. Realizarea
practica urmeaza o procedura şi anume: o solicitare din partea statului membru adresata
Comisiei, anterior notificarii intentiei de a oferi o forma de sprijin unui anumit sector
economic pe care Comisia il considera eligibil; Comisia are functional un sistem de
revizuire şi o procedura prin care modifica marimea şi forma acestui ajutor sau il poate
suspenda. In practica, Comisia nu examineaza cazuri individuale, ci cadrul general pentru
diferite scheme de sprijin, lasand la latitudinea tarilor membre, subventionarea conform
cu aceste scheme cadru. In decursul timpului, Comisia a aprobat cu uşurinta scheme de
sprijin nationale, reflectand utilizarea relativ limitata a acestor mecanisme de catre tarile
membre.
Cadrul lejer cu privire la aceste probleme, pe fondul maturizarii Pietei Unice
Interne şi mai ales al indeplinirii criteriilor de convergenta, se va transforma initial in
potentiale razboaie ale subventiilor şi se va stinge de la sine ulterior sub loviturile
austeritatii bugetare.
Comisia are un rol important in implementarea politicii comunitare in domeniul
concurentei. Astfel, ea va putea solicita toate informatiile necesare din partea tarilor
membre sau a companiilor şi poate proceda la derularea unor investigatii. Se pot studia
documente, formulare sau se pot cere explicatii directe din partea managerilor firmelor.
100
Oficiali ai Comisiei, paralel cu cei din tarile membre, investigheaza activitatea
unei anumite companii presupuse a viola regulile privind concurenta. Daca se dovedeşte
ca practica neloiala a avut loc, Comisia poate explica o amenda de pana la l0% din cifra
de afaceri din anul anterior realizata de firma; adopta masuri interimare pentru a stopa
comportamentul prejudiciant.
Un exemplu de companie care a refuzat sa se supuna cerintelor Comisiei este
cel al concernului german producator de inghetata Schoeller. In mai l994, compania a
fost amenintata cu o amenda de l000 ECU pe zi daca va continua sa aplice acordul de
exclusivitate incheiat cu magazinele germane. Acest acord ingreuna accesul altor
producatori in aceleaşi magazine, fiind o bariera atat pentru producatorii germani, cat şi
pentru cei din celelalte tari membre. Practica companiei a inceput in l982 şi i s-a cerut sa
renunte la ea abia in l992. In pofida recomandarii Comisiei, Schoeller a semnat peste l4
000 de aranjamente de exclusivitate şi in l993, Compania argumenta ca a ignorat
recomandarea Comisiei bazandu-se pe faptul ca aranjamentele erau pe o perioada limitata
de nu mai mult de cinci ani.
In primii ani de functionare a Comunitatilor, eşecurile Comisiei au fost foarte
numeroase indicand lipsa mijloacelor de aplicare a legislatiei. Panoplia de instrumente
punitive s-a diversificat, numarul cazurilor nesolutionate scazand simtitor. Spre exemplu,
in l993, din 723 de cazuri examinate de Comisie, 60% au fost notificate de partile
implicate, 25% au reprezentat plangeri ale unor grupuri de interese, iar l5% cazuri initiate
direct de catre Comisie. Comisia Europeana a fost frecvent criticata pentru faptul ca
indeplineşte concomitent rolurile de investigator, judecator şi juriu in cazurile referitoare
la concurenta. Acest lucru este doar partial just, deoarece exista şi Curtea Europeana de
Justitie, care poate revizui deciziile adoptate de Comisie, putand confirma, reduce sau
anula penalitatile aplicate sau modifica orice decizie formala. Apelul se va face numai cu
privire la decizia adoptata de Comisie şi nu cu privire la investigatiile declanşate in urma
unor sesizari. Procesul de revizuire a deciziilor a fost mult perfectionat prin constituirea
in l988 a Curtii de Prima Instanta. Pozitia a fost formalizata conform Art. l68(a) din
Tratatul de la Maastricht care o pune alaturi de Curtea de Justitie, insarcinand-o, in
principal, cu cazurile derivate din implicarea politicii in domeniul concurentei. Rolul sau
a sporit, intrucat ea supune unei amanuntite analize deciziile Comisiei şi permite
mentinerea corectitudinii in procesul de reglementare a concurentei.
In pofida imbunatatirilor in maniera de aplicare a rigurozitatii in functionarea
pietei integrate sunt o serie de aspecte ce vor trebui revizuite. Astfel, se recomanda o
explicare mai amanuntita a actiunilor Comisiei şi va trebui implificata procedura de apel
la deciziile luate.
101
tari ale Uniunii Europene. In alte cazuri, sporirea dimensiunilor firmelor a fost o strategie
ofensiva pentru a obtine avantajele oferite de o piata mult mai mare. In timp ce unele
firme au putut sa-şi sporeasca dimensiunile prin propriile resurse, altele au ales calea
achizitiei altor companii cu activitati complementare sau chiar concurente.
Consolidandu-şi pozitiile pe piata interna, o serie de mari companii şi-au lansat
procesul de achizitii transfrontaliere. Pentru a-şi crea resursele necesare achizitionarii
altor firme, multe companii s-au dispensat de o serie de activitati periferice concentrandu-
se pe activitatile principale, ceea ce le-a permis sa se extinda in plan geografic.
O alta metoda de a deveni companii cu adevarat comunitare a fost fuziunea cu
alte firme din state membre.
Valoarea actiunilor de fuziuni şi achizitii a sporit substantial dupa lansarea
procesului de fundamentare a Pietei Unice. Astfel, in l989, valoarea a atins un nivel
record de 44 miliarde ECU, adica de 3,5 ori mai mult decat in l986. Dupa acea data cifra
acestor activitati a regresat putin şi ca urmare a proceselor de recesiune cu care s-a
confruntat gruparea regionala. Valul de fuziuni s-a extins continuu şi a cuprins treptat noi
tari mernbre. Daca in l986, jumatate din fuziuni erau esentialmente defensive, fiind
justificate de considerente sinergice sau de rationalitate economica şi tehnologica, in l99l
numai l6% au avut aceste motivatii, ratiunea principala devenind intarirea pozitiilor de
piata şi expansiunea.
Conditiile oferite de climatul macroeuropean au fost stimulative pentru achizitii
şi fuziuni de firme. Cei mai importanti factori au fost: imbunatatirea profitabilitatii
afacerilor; stabilitatea cursurilor de schimb şi oportunitatile oferite de Piata Unica.
Trebuie remarcat ca o tendinta similara s-a inregistrat şi in cazul SUA, ceea ce
sugereaza ca o parte din dinamica achizitiilor şi fuziunilor se inscrie intr-o tendinta
globala a impulsionarii activitatii transfrontaliere.
Unele tari s-au inscris mai dinamic in tendintele din achizitiilor, chiar mai mult
decat le permitea marimea economiilor lor. Aceasta a reflectat experienta propriilor
companii in aceste actiuni şi deschiderea pietei de capitaluri prin cotarea titlurilor
financiare emise de companii. Este relevant in acest sens exemplul Marii Britanii. Pe de
alta parte, implicarea germana in actiunile de achizitii şi fuziuni de firme a fost relativ
mai modesta. S-a inregistrat o creştere a volumului achizitiilor germane in prima parte a
anilor '90, dar indeosebi pe seama proceselor de privatizare din landurile estice. Traditiile
nationale in ce priveşte inclinatiile spre investitii arata ca alte tari membre ale C.E. sunt
putin antrenate in acest proces.
De asemenea, conditiile pentru preluari ostile au variat semnificativ de la o tara
la alta. Barierele tehnice şi structurale pentru a preintampina preluarile neloiale, cum ar fi
fost destul de bine reprezentata proprietatea publica, existenta şi functionarea unor
comitete de supervizare, precum şi posibilitatea identificarii dobanditorilor de actiuni
peste un anumit nivel, sunt premise pentru scaderea numarului de preluari ostile in
anumite state.
Toate aceste realitati şi evolutii au impus uniformizarea procedurilor la nivel
comunitar, prin introducerea in l989 a unei legislatii comunitare cu privire la fuziuni, ca o
recunoaştere a faptului ca un control al fuziunilor a devenit esential. Aceasta noua
directie a fost necesitata şi de evolutiile spre Piata Unica Interna şi liberalizarea pietelor
financiare şi de capitaluri. S-a acceptat ca procesul de reorganizare a companiilor va
102
continua, dar s-a transmis mesajul ca acesta nu va trebui sa se deruleze prin incalcarea
regulilor unei concurente loiale.
S-a constatat ca, pe de o parte, legislatiile nationale nu vor mai putea reglementa
activitatea unor firme şi monopoluri paneuropene, iar Art. 85 si 86 din Tratatul de la
Roma nu erau adecvate pentru a reglementa acest proces.
Au fost necesari peste l7 ani de negocieri pentru a se elabora un Regulament
comunitar cu privire la fuziuni şi a se decide ce abilitati in domeniu vor fi acordate
Comisiei Executive. O problema delicata s-a dovedit cea cu privire la tipul de fuziuni ce
puteau fi plasate sub control comunitar, paralel cu partajarea responsabilitatilor intre
autoritatile nationale şi cele comunitare.
Unele reglementari trebuiau sa arbitreze intre tranzactiile care, dupa unele
reglementari nationale, erau permise, dar dupa cele comunitare, nu sau invers. Problema
se rezolva in sensul ca legislatia comunitara se va limita prioritar la noile operatiuni de
fuziune. Aceasta solutie a fost o victorie a Germaniei şi a Marii Britanii, doua tari cu
legislatii nationale in domeniu foarte elaborate.
Regulamentul comunitar cu privire la fuziuni a intrat in vigoare in ( septembrie
l990 şi se aplica asupra tranzactiilor care ar putea afecta competitia loiala.
Se stabileşte ca o fuziune va trebui notificata Comisiei Europene in urmatoarele
situatii: " cifra de afaceri rezultata din combinarea firmelor depaşeşte 5 miliarde ECU
cifra de afaceri realizata pe piata europeana de fiecare din parteneri a fost de peste 250
milioane ECU; cifra de 250 milioane ECU ca cifra de afaceri pentru fiecare din
semnatarii unui aranjament de fuziune are menirea de a exclude de la analiza tranzactiile
marunte in care o mare companie se asociaza cu unele foarte mici.
Fuziunile care se incadreaza in criteriile comunitare vor trebui notificate
Comisiei şi vor fi examinate exclusiv de aceasta. Fiecare caz in parte este examinat
individual din punctul de vedere al probabilitatii distorsionarii concurentei. Procedura are
o dimensiune temporala destul de riguroasa. Astfel, dupa notificare, Comisia trebuie sa
adopte o decizie in maximum o luna. Inainte de intrarea in vigoare a Regulamentului,
Comisia avea de examinat cam 50-60 de fuziuni pe an. Din 58 de cazuri aflate pe rol in
l993, 50 au fost considerate f'ara probleme, 4 s-au aflat in afara criteriilor prevazute de
Regulament, iar 4 au fost permise sa se desfaşoare, dar la 3 dintre ele s-au operat o serie
de modificari. Ratiunile unor praguri foarte inalte de la care fuziunile fac obiectul
validarii de catre organele comunitare s-au cantonat in ideea ca nu ar fi rezonabil ca
Uniunea Europeana sa se implice in monitorizarea unui mare numar de operatiuni de
fuziune de dimensiuni reduse. In aceste cazuri, cand apar probleme ce impieteaza asupra
concurentei loiale, ele vor putea face obiectul examinarii de catre Comisie in
conformitate cu Art. 85 şi 86 din Tratat.
Esenta concentrarii a fost sa se ia in considerare: nevoia de a mentine şi
dezvolta o concurenta reala, cu luarea in considerare a structurii pietelor implicate şi
existenta concurentei prezente şi viitoare; conditiile de piata ale celor avuti in vedere,
paralel cu forta lor economica şi financiara, perspectivele de evolutie ca mari ofertanti şi
cele de acces la piete. Cerinta este ca organele comunitare sa fie informate nu mai tarziu
de o saptamana de la inaintarea intentiei de incheiere a unui acord, de la anuntarea unei
oferte sau de la achizitionarea pachetului de control la o companie. O data ce decizia de
fuziune este luata, afacerea este suspendata temporar şi se urmeaza procedura:
103
O fuziune poate fi interzisa daca ea creeaza sau acutizeaza o pozitie dominanta
pe piata, lucru care va impieta asupra concurentei la nivel comunitar sau intr-o zona
importanta a acesteia.
In cazul Nestle/ Perrier, analizat in iulie l992 şi finalizat cu decizia de
neaprobare a fuziunii, interpretarea pozitiei dominante conform prevederilor
regulamentului a fost extinsa pentru a cuprinde structuri in care nu numai o singura firma
domina piata, ci un grup de firme care impreuna au o pozitie dominanta şi acel oligopol
este probabil sa actioneze intr-o maniera concertata.
Un alt caz analizat a fost cel al preconizatei fuziuni in Marea Britanie -
Turmae/Steetley. In acest caz s-a apreciat ca fuziunea produce efecte numai in aceasta
tara, pentru ca, costul de transport al materialelor de constructii face ca aceasta sa fie o
piata distincta.
Doar aproximativ l0% din cazuri ajung in pozitia in care sunt investigate de
Comisie in detaliu. Orice decizie adoptata in conformitate cu criteriile comunitare are o
mare doza de subiectivism, iar punerea ei in aplicare depinde de ceea ce a avut in vedere
Comisia in acel moment.
Un caz notabil prin amploarea şi implicatiile sale a fost cel al ofertei facute de
Aerospatiale din Franta şi Alenia din ltalia producatorului canadian de aeronave De
Havilland. Decizia Comisiei a fost negativa, dar a cauzat numeroase controverse chiar in
interiorul Comisiei, intrucat s-a considerat ca doctrina pietei libere a repurtat o victorie
nefireasca impotriva realitatilor comerciale. Numarul mic de cazuri face relativ uşor de
gestionat procesul.
Regulamentul comunitar cu privire la fuziuni este destul de bine primit de
lumea de afaceri europeana.
104
Centrul pentru Cercetari de Politica Economica, examinand impactul acestuia
pe coordonatele firmelor implicate in actiuni de fuziune şi a legislatiei la indemana
companiilor in astfel de cazuri, a stabilit ca firmele erau impresionate de rapiditatea şi
flexibilitatea cu care s-a aplicat Regulamentul; nu s-au semnalat cazuri in care fuziunile
au fost stop ate doar din ratiuni procedurale; au existat unele semnale ca firmele au luat in
considerare apriori criteriile legislative pentru a se adapta la cerintele comunitare;
Comisia Europeana a actionat doar in directia imbunatatirii climatului de afaceri.
Se aud tot mai multe voci care cer coborarea pragului exigentelor criteriale
comunitare pentru a intra sub incidenta lor mai multe cazuri, criteriile fiind evizuite
periodic. Se estimeaza insa ca, spre exemplu, doar coborarea limitei valorice a cifrei de
afaceri realizate in Comunitate de la 250 milioane ECU la lOO milioane ECU va duce la
dublarea cazurilor analizate de Comisie şi va transfera spre analiza comunitara multe
fuziuni care au inca doar un interes national.
Si la nivelul Comisiei apar divergente de pareri şi se ajunge greu la un
compromis intrucat optica cu privire la fuziuni este foarte diferita de la o tara la alta
reflectand filozofii diferite cu privire la rolul concurentei şi la politicile industriale. Spre
exemplu, politica franceza in domeniul concurentei permite fuziunile şi daca unele efecte
anticoncurentiale generate sunt compensate de efecte favorabile, cum ar fi economii la
costuri, amplificarea inovarii tehnologice. Pe de alta parte, guvernele britanic şi german
apreciaza ca Comisia poate sa fie tentata sa utilizeze o strategie eficace de aparare ca
modalitate de a crea "campioni europeni", apti sa concureze cu marile companii japoneze
şi americane.
Cursa spre punerea in aplicare a unei politici comunitare functionale in
domeniul concurentei a avut mai multe etape şi tot atatea obstacole. Pe masura ce a fost
mai bine structurata legislativ şi institutional, a fost intensivizata in aplicare şi mai clara
in deziderate, aceasta politica a creat tot mai multe controverse. Doua dintre aspectele
aflate in dezbatere care circumscriu functionarea sa au devenit prevalente in ultima
vreme.
Primul priveşte obiectivele acestei politici, indeosebi rolul pe care promovarea
concurentei poate juca in asigurarea unei competitivitati externe. Al doilea aspect priveşte
optima partajare a responsabilităţilor în domeniul politicii concurentiale intre tarile
membre şi Uniunea Europeană
Este în general acceptat că politica concurenţială comunitară este necesară
pentru asigurarea maximizarii caştigurilor rezultate din integrarea europeana, dar este
destul de neclar inca daca stimularea concurentei intracomunitare este cel mai bun mijloc
de a provoca sporirea fortei competite a Europei la scara economiei globale.
Pe masura ce politica in domeniul concurentei a capatat un tot mai pronuntat ;
caracter declarativ, relatiile intre organele comunitare şi tarile membre au devenit tot mai
tensionate. Politicile ferme din ultima vreme de combatere a ajutorului public şi a
achizitiilor publice au intampinat o serioasa opozitie din partea statelor membre. Sunt tot
mai numeroase luarile de pozitie cu privire la cea mai adecvata diviziune a jurisdictiei in
materie de politica concurentiala.
Pe masura ce lumea afacerilor se globalizeaza şi pietele devin retele ce se extind
dincolo de granitele Uniunii Europene, comportamentul firmelor şi al autoritatilor terte
poate afecta directiile de evolutie a afacerilor la nivel comunitar devenind o problema de
luat in considerare.
105
i
Este posibilă şi situaţia în care liberalizarea circulaţiei determină o migraţie de frontieră, lucrătorii din A cheltuindu-şi veniturile
obţinute nu în B ci în A. În acest caz, venitul naţional al ţării B ar creşte doar cu suprafaţa CEG, dar ar creşte şi venitul ţării A cu
suprafaţa DEG.
ii
Rollet Ph., Du grand marché à l’Union Economique et Monétaire, Ed. Cujas, Paris, 1995, pg.37.
iii
xxx, L’Union Européenne. Les traits de Rome et de Maastricht, La Documentation Francaise, Paris, 1992, pg.36.
iv
În practică, însă, s-au menţinut importante discriminări, mai ales acolo unde dreptul comunitar nu era foarte clar şi a permis
generarea unei jurisprudenţe care exclude din libera circulaţie unele segmente de piaţă (a se vedea afacerea Walrave sau Dona C.
Montero).
v
Janovic N. Miroslav, European economic integration, London and New York, 1997, pg.337.
vi
Pelkmans J., Integrare europeană. Metode şi Analiză economică, Institutul European din România, Bucureşti, 2003, pg. 166.
vii
xxx, Commission des Communautés Européennes, Communication sur le Plan d’action en matiére de competences et de mobilité,
Bruxelles, 2002.
106
Modul 4
Coeziunea economico-socială,
principiu de integrare în Uniunea Europeană
1
xxx, L’Union Européenne. Les traits de Rome et de Maastricht, La Documentation Francaise, Paris, p.9.
107
Unitatea de curs necesită 4 ore de studiu individual
2
Integrarea negativă defineşte ansamblul acţiunilor de desfiinţare a tuturor obstacolelor din calea liberei
circulaţii a bunurilor, a serviciilor şi a factorilor între statele membre (optim de rang II). Ameliorarea prin
intervenţii publice a funcţionării pieţei în scopul asigurării macrostabilităţii şi a realizării obiectivelor
comune este denumită integrare pozitivă.
3
Rollet Ph., Du grand marché à l’Union Economique et Monétaire, Ed. Cujas, Paris, 1995, pg.37
108
accentuat, ecartul tip de venit pe locuitor al disparităţilor regionale pe ansamblul Uniunii
crescând de la 26,7% în 1988 la 28,3% în 1998. Spre exemplu, în aceeaşi perioadă,
ecartul a trecut de la 24,5% la 25,7% în Belgia, de la 21,2% la 28,3% Regatul Unit, de la
6,1% la 10,2% în Grecia, de la 10,7% la 17,1% în Spania.
Într-un astfel de context, specialiştii au început să vorbească tot mai mult despre
un model al sincronizării proceselor de convergenţă şi de divergenţă în procesul
integrării. În timp ce disparităţile între ţările membre se diminuează, cele inter-regionale
au tendinţa de a se accentua, mai ales prin creşterea decalajelor regionale în interiorul
ţărilor membre. Fenomenele de divergenţă sunt explicate, în general, prin: participarea
la procesul de integrare a unor ţări cu niveluri diferite de dezvoltare şi
complementarităţi inter-ramură, generând costuri ridicate de ajustare structurală pentru
regiunile sărace; randamentele crescătoare, prin concentrarea capitalurilor în regiunile
competitive, unde costurile de tranzacţie sunt relativ reduse, costul accesului la
tehnologie scăzut iar nivelul capitalului uman ridicat (externalităţile pozitive ce rezultă în
aglomerări); diferenţele tehnologice şi slaba mobilitate a tehnologiei, menţinând
diferenţe de productivitate; gradul posibil ridicat de substituibilitate între fluxurile
comerciale şi cele ale factorilor, ca urmare a liberei circulaţii şi a costurilor de tranzacţie
inter-regionale scăzute; mobilitatea relativ redusă a forţei de muncă, în special a celei
calificate (chiar între ţări apropiate ca nivel de dezvoltare şi sisteme socio-culturale).
După Jacques Pelkmans, două motive sunt esenţiale în simultaneitatea fenomenelor de
convergenţă şi de divergenţă: fenomenele aglomerărilor de tip Myrdal (externalităţile
pozitive tehnologice, informaţionale sau tehnologice de care pot beneficia firmele în
aglomerări) şi migraţia factorilor complementari (care determină extinderea
aglomerărilor şi declinul periferiilor)4. După cum acestea sunt mai mult de natură
regională, în orice caz, intra-naţională, convergenţa între economiile naţionale este
posibilă conform teoriilor clasice, dar în interiorul ţărilor disparităţile pot creşte.
4
Jacques Pelkmans, Integrare europeană. Metode şi Analiză Economică, Institutul European din România,
Bucureşti, 2003. pp.300-303;
109
etc. În condiţiile în care procesele de convergenţă nu au rezultat din simpla deschidere a
pieţelor în măsura necesară funcţionării echilibrate a pieţei interne şi a atingerii
obiectivelor fixate prin tratate, Comunitatea a adoptat un ansamblu de măsuri de integrare
pozitivă (prin politici, reglementări) care au dus treptat la o subordonare a politicilor
europene obiectivului de coeziune ca principiu cheie al integrării ţărilor membre.
110
de cea a dezvoltării durabile. O astfel de abordare a strategiei de integrare pozitivă ne
permite să apreciem că diminuarea disparităţilor a devenit un obiectiv orizontal, un
principiu de integrare a Uniunii Europene.
111
a două politici orizontale (a concurenţei şi socială) şi asupra unei politici sectoriale (cea
agricolă), prezentate ca studii de caz.
112
mai sărace ale Uniunii. Acestea au o capacitate relativ redusă de a utiliza plafoanele
comunitare (40% în Spania, Irlanda, faţă de 60-70% în Belgia, Germania). Între statele
membre se menţin disparităţi importante în ce priveşte ajutoarele publice (3:1), în
defavoarea obiectivului coeziunii: ţările de coeziune (11% din PIB) reprezintă 10% din
ajutoarele pentru industrie (2001), în timp ce Germania, Franţa, Regatul Unit şi Italia
(72% din PIB) reprezintă 76% din totalul ajutoarelor publice; ajutorul pe locuitor în
regiunile din ţările de coeziune este de 6-30% din cel acordat în Italia.
Din cele de mai sus, rezultă că politica privind concurenţa este elaborată şi
aplicată pentru a veni în sprijinul politicii de coeziune. Realitatea relevă însă o serie de
limite ce pot fi depăşite prin:
9 accentuarea dimensiunii regionale, pentru limitarea teritorială a
distorsiunilor şi susţinerea efortului de dezvoltare a regiunilor sărace şi de adaptare a
acestora la evoluţiile comunitare;
9 ameliorarea coerenţei între criteriile de stabilire a zonelor eligibile celor
două politici şi între instrumentele şi măsurile adoptate;
9 controlul strict al ajutoarelor publice – ca un complement obligatoriu al
politicii regionale (aplicarea riguroasă a criteriilor de eligibilitate regională);
9 o concentrare tematică mai eficace (spre domenii şi factori de
competitivitate ce permit atingerea obiectivelor de la Lisabona);
9 reconsiderarea echilibrului între intervenţie şi piaţă, stimulând orientarea
spre alte surse de finanţare (creşterea rolului pieţei, stimularea eficienţei economice,
responsabilizarea firmelor şi actorilor locali, întărirea disciplinei financiare, creşterea
gradului de implicare a BEI);
9 ameliorarea condiţiilor de integrare negativă (de aplicare a libertăţilor de
circulaţie în aşa fel încât să crească rolul pieţei interne în realizarea coeziunii).
113
socială a zonelor aflate în dificultate structurală. Prin obiectivul 3 (adaptarea şi
modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie, formare şi ocupare), obiectiv ce nu are
dimensiune regională, FSE susţine acţiuni privind: promovarea politicilor active pe piaţa
muncii pentru combaterea şomajului; promovarea accesibilităţii pe piaţa muncii;
creşterea şanselor de ocupare prin sistemul de educaţie şi formare continuă; promovarea
măsurilor pentru facilitarea adaptării la transformările economice şi sociale; promovarea
egalităţii şanselor. Având în vedere că cele mai mari dificultăţi de ocupare, formare
profesională şi reconversie se regăsesc în regiunile slab dezvoltate, aceste categorii de
măsuri vin în mod natural în sprijinul politicii regionale. În plus, pentru a garanta
integrarea dimensiunii regionale, acquis - ul comunitar prevede că orice program prin
obiectivul 3 poate fi aplicat doar dacă nu prejudiciază principiul coeziunii.
În baza celor de mai sus, putem spune că politica socială oferă un exemplu de
compatibilitate cu politica de coeziune. Prin modul în care este concepută şi aplicată,
politica socială este chemată să contribuie la realizarea coeziunii sociale, conform
obiectivului strategic stabilit la Lisabona: „dezvoltarea unei economii a cunoaşterii,
cea mai competitivă şi mai dinamică a lumii, capabilă să asigure o creştere economică
durabilă, însoţită de o ameliorare cantitativă şi calitativă a ocupării şi un grad ridicat de
coeziune socială”.
114
de intervenţii structurale - pilonul 2 (măsuri de dezvoltare rurală – 10% din buget),
finanţate prin Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, secţiunea Orientare
(FEOGA-O). Reformele din 1992, 1999 şi 2003, au consolidat pilonul 2, pe fondul
reducerii gradului general de intervenţie în agricultură (de la 0,57 din PIB în 90/92 la
0,47% din PIB în 00/02), al diminuării preţului garantat (aproximativ 75% medie
comunitară faţă de 1990) şi al extinderii plăţilor directe pe venit sau pe activ agricol.
Dar, rolul predominant în politica agricolă revine încă intervenţiilor ce leagă nivelul
finanţării de productivitate sau de dimensiunea economică a exploataţiei.
Deşi prezentarea de mai sus este extrem de sintetică, ea permite înţelegerea
observaţiilor ce rezultă prin analiza politicii agricole din perspectiva corelării ei cu
obiectivul coeziunii:
9 preţul garantat a contribuit la susţinerea dualismului structural
agricol, dezavantajos obiectivului coeziunii, dar avantajos din punct de vedere al
rentabilităţii agricole;
9 atât finanţarea prin preţ, cât şi cea prin subvenţii directe pe activ
agricol (suprafaţă, lucrător, cap animal) au favorizat fermele de mari dimensiuni; în
2001, 5% din exploataţii, toate de mari dimensiuni (din sectoarele cereale şi creşterea
animalelor), au absorbit peste 50% din plăţile directe; prin avantajarea exploataţiilor
medii şi mari, productive, sistemul a accentuat decalajele regionale, având în vedere că
dimensiunea medie a exploataţiilor este mai ridicată în ţările şi în regiunile dezvoltate ale
Uniunii;
9 diminuarea generală a gradului de intervenţie a determinat o
repartizare mai echitabilă a finanţării PAC între regiuni, cu impact favorabil
asupra reducerii decalajelor (pierderea relativă de venit este mai mare pentru
exploataţiile productive şi regiunile dezvoltate);
9 extinderea utilizării plăţilor directe schimbă fluxurile transferurilor de
venit în favoarea consumatorilor cu venituri reduse (avantaje în planul coeziunii sociale),
dar nu vine în mod real în sprijinul coeziunii; repartizarea beneficiilor PAC, apreciate
ca nivel al subvenţiilor pentru producţie pe Unitate de Muncă Anuală nu s-a modificat
esenţial după 1992 (decalajele de finanţare prin subvenţii s-au accentuat în favoarea
exploataţiilor de peste 100 UDE şi a celor de 40-100 UDE); efectul se datorează alocării
plăţilor directe în funcţie de dimensiunea economică a exploataţiei, limitându-se astfel
impactul benefic al diminuării preţurilor;
9 reformele PAC au condus la intervenţia FEOGA-G în acţiunile
Obiectivului 1 (împreună cu FEOGA-O asigură peste 50% din acţiunile comunitare în
regiunile de tip 1) contribuind la apropierea celor două politici.
Reforma din 2003 a acţionat cu mai multă fermitate în direcţia
complementarităţii politicilor agricolă şi regională: se reduce rolul preţului garantat;
scad ajutoarele directe pentru marile exploataţii (reducere progresivă, pe măsura creşterii
dimensiunii exploataţiei); se decuplează plăţile directe de producţie, prin introducerea
plăţii unice pe exploataţie, condiţionată de respectarea unor standarde de mediu şi de
securitate alimentară; este consolidat pilonul 2, prin transferul financiar dinspre pilonul 1,
sumele adiţionale alocându-se în baza criteriilor politicii structurale. Astfel, ea asigură o
ameliorare a integrării obiectivelor coeziunii, dar impactul riscă să fie limitat deoarece
reducerile plăţilor directe sunt moderate, iar decuplarea este parţială (plata unică se
stabileşte în funcţie de performanţele anterioare ale fermelor).
115
Pe ansamblu, putem aprecia că politica agricolă comună este departe de a
răspunde obiectivului coeziunii. Chiar dacă PAC a avut un rol pozitiv în ameliorarea
veniturilor agricole şi în dezvoltarea zonelor rurale, modul concret de aplicare a stimulat
accentuarea decalajelor agricole regionale, pe fondul diminuării celor între statele
membre. Începând cu reforma din 1992, s-a încercat adaptarea PAC la obiectivul
coeziunii şi creşterea coerenţei celor două politici, dar complementaritatea acestora este
încă redusă. În consecinţă, se impun măsuri mai ferme de adaptare a sistemului de
intervenţie prin politica agricolă la obiectivul coeziunii şi al dezvoltării rurale prin măsuri
vizând diversificarea activităţilor, a serviciilor pentru agricultură, constituirea de reţele,
promovarea parteneriatelor şi a proceselor de integrare orizontală şi verticală a producţiei,
formarea profesională, dezvoltarea tehnologică, protecţia mediului, ameliorarea
competitivităţii, măsuri care reprezintă în prezent, din totalul finanţărilor, doar 10%.
Treptat, politica agricolă ar putea fi integrată celei structurale prin corelarea sistemelor de
intervenţie, în contextul creşterii rolului mecanismelor pieţei.
Concluzie
Noua etapă a extinderii Uniunii Europene va accentua disparităţile economice,
sociale şi teritoriale, cu importante riscuri privind stabilitatea şi perspectivele procesului
de integrare. Având în vedere limitele bugetare comunitare şi efectele potenţiale relativ
modeste ale politicii structurale, obţinerea unui impact favorabil asupra convergenţei este
condiţionată de generarea unor sinergii în direcţia coeziunii. În prezent, politicile
comunitare, deşi au inclusă dimensiunea regională, nu reflectă o adaptare eficace la
obiectivul convergenţei şi limitează, în general, efectele politicii de coeziune. Strategia de
integrare va trebui să asigure o coerenţă a politicilor naţionale şi comunitare în scopul
dezvoltării echilibrate a spaţiului comunitar. O astfel de exigenţă se încadrează, de altfel,
în prioritatea acordată de Uniune integrării durabilităţii în politicile economice. Asta ar
însemna adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a ”triunghiului magic” –
creştere economică, coeziune socială, protecţia mediului, posibil de obţinut într-un spaţiu
de integrare ca cel european doar în condiţii de convergenţă structurală regională.
116
Modulul 5 Dezvoltare durabilă în UE
Au trecut peste trei decenii de când Uniunea Europeană a adoptat primul program
de acţiune pentru protecţia mediului. De la o abordare sectorială, europenii au trecut la
elaborarea de strategii de dezvoltare durabilă, integrând mediul în toate componentele
politicilor comunitare; Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat un
sistem tot mai complex de instrumente, a promovat cercetarea şi inovarea tehnologică
pentru a găsi tehnologii nepoluante, a dezvoltat eco-pieţe, a încercat să acţioneze la
nivelul comportamentelor de consum şi de producţie (apreciate astăzi ca factor cheie
determinant al degradării sistematice a mediului şi a eco-sistemelor), s-a implicat activ în
acţiunea la nivel global în direcţia reorientării politicilor economice către o dezvoltare
durabilă în toate ţările lumii.
Introducere
Strategia europeană de dezvoltare durabilă îşi are fundamentarea juridică în
articolul 2 al Tratatului de la Maastricht (1992), conform căruia ţările membre îşi propun
ca obiective comune ”promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă şi non-inflaţionistă
respectând mediul, un grad ridicat de convergenţă a performanţelor economice, un nivel
ridicat de ocupare şi de protecţie socială, creşterea nivelului şi a calităţii vieţii,
coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre”. Definirea în acest
mod a scopului constituirii şi funcţionării Comunităţii a presupus renunţarea la modelul
liberal neo-clasic aşezat la baza metodei comunitare în construcţia europeană, prin
adăugarea de obiective specifice modelului dezvoltării durabile: protecţie socială,
convergenţa performanţelor economice, protecţia mediului, coeziunea economică şi
socială, solidaritatea.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost dezvoltat prin contribuţia Comisiei Mondiale
asupra Mediului şi Dezvoltării (Comisia Brundtland) din 1987 şi înseamnă, în esenţă: „a
răspunde nevoilor actuale fără a compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile lor nevoi”. În anii următori, conceptul de durabilitate a fost însuşit de ecologişti,
economişti, sociologi de manieră diferită, specifică, fără un efort de integrare a
principiilor şi obiectivelor. Inclusiv la nivel instituţional, aspectele dezvoltării durabile au
fost, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterală. Cinci ani
mai târziu, în 1992, Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării (CNUED)
de la Rio De Janeiro, împreună cu modificările în Tratatul Comunităţilor Europene aduse
la Maastricht, au marcat nu doar un angajament politic al Uniunii pentru orientarea către
o dezvoltare durabilă la nivel global ci, mai ales, au promovat o abordare integrată a
117
protecţiei mediului prin corelarea obiectivelor de mediu cu cele sociale şi economice în
toate politicile europene.
1
Pohoaţă, I, (2000), p.208
118
tendinţelor actuale în producţie şi consum riscând să compromită şansele generaţiilor
viitoare de a-şi satisface nevoile.
Conştientizarea acestor riscuri a determinat, începând cu a doua jumătate a
deceniului nouă, o amplă mişcare de cooperare la nivel internaţional, dar în special la
nivel european, pentru integrarea principiului durabilităţii în politicile economice.
Asta ar însemna adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a ”triunghiului
magic” – creştere economică, coeziune socială, protecţia mediului.
Politicile economice tradiţionale pun accentul pe stabilitatea macroeconomică şi
pe funcţionarea pieţelor. Externalităţile sociale şi cele ecologice, cu impact negativ
asupra produsului marginal social dar şi a eficacităţii economice, îşi găsesc explicaţia
tocmai în slaba integrare a dimensiunilor socială şi ecologică în obiectivele politicilor
macroeconomice. Este adevărat că au fost înregistrate o serie de progrese în domeniul
politicilor sociale, mai ales în economiile sociale de piaţă, în adoptarea şi chiar în
aplicarea unor politici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost mai curând abordate, până
nu demult, într-o concepţie sectorială.
Adoptarea principiului durabilităţii cere ca toate politicile să fie elaborate şi
aplicate în funcţie de impactul economic, social şi de mediu. În plus, internaţionalizarea
economiilor ridică o serie de exigenţe în aplicarea acestui principiu nu doar în politicile
interne, ci şi în relaţiile de cooperare externă. Prin urmare, din perspectiva acestei
abordări integrate, este de dorit ca durabilitatea să devină un catalizator al deciziilor
politice interne şi externe, al acţiunilor economice şi al opiniei publice pentru a promova
atât noi reforme structurale, instituţionale, cât şi modificarea comportamentelor de
producţie şi de consum.
Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai întâi, asigurată coerenţa între
cele trei coordonate - creştere economică, coeziune socială şi protecţia mediului -
apreciate clasic drept opţiuni contradictorii: urmărirea coeziunii sociale presupune o
politică de redistribuire a veniturilor, care limitează sursele creşterii; protecţia mediului
presupune adoptarea unor măsuri restrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale şi a
tehnologiilor, producând distorsiuni în alocarea factorilor pe criterii de eficienţă
economică. A concilia între cele trei coordonate ale dezvoltării durabile ar însemna: o
creştere economică asigurând premisele progresului social şi protecţiei mediului; o
politică socială stimulativă pentru creşterea economică; o politică de mediu axată pe
instrumentele specifice economiei de piaţă, concomitent eficace şi economică.
În al doilea rând, aplicarea principiului dezvoltării durabile ar presupune
adoptarea unor reforme structurale şi instituţionale care să permită coerenţa internă
şi externă a politicilor şi asigurarea convergenţei obiectivelor economice, sociale şi
politice din cadrul unui proiect. Cele mai importante măsuri ce ar trebui luate în această
direcţie sunt: reglementarea unui sistem de instrumente economice care să asigure
integrarea obiectivelor sociale şi de protecţie a mediului în politicile economice (preţuri,
drepturi de proprietate, taxe, drepturi de emisie negociabile, subvenţii, acorduri
negociabile); reconsiderarea procesului decizional, pentru a permite o largă participare a
societăţii civile şi a factorilor de decizie la diverse niveluri; crearea şi dezvoltarea unui
sistem de informare asupra consecinţelor unor politici şi acţiuni pentru a facilita
inversarea tendinţelor actuale, non-durabile; dezvoltarea pieţelor bunurilor publice şi a
bunurilor şi serviciilor ecologice; dezvoltarea cercetării în direcţia tehnologiilor, folosind
mai puţine resurse naturale, mai puţin poluante, cu riscuri reduse pentru mediu şi pentru
119
individ; dezvoltarea unui sistem de educaţie şi de formare/comunicare care să creeze
premisele unui dialog social, a unui proces decizional transparent în condiţiile unei
responsabilităţi individuale şi colective şi a unei evoluţii spre durabilitate în
comportamentele de consum şi de producţie; aplicarea orizontală a criteriilor
durabilităţii, asupra tuturor politicilor economice; dezvoltarea unui sistem de indicatori
care să permită o evaluare periodică, eficace a durabilităţii politicilor şi acţiunilor.
În politicile europene, corelarea mediului cu dinamica economică şi coeziunea
socială într-o astfel de viziune pe termen lung şi-a făcut loc treptat, momentul decisiv
fiind Tratatul de la Amsterdam (a se vedea mai jos). Din acel moment, în elaborarea
strategiilor de mediu, a diverselor programe specifice sau complementare şi în aplicarea
acestora, principiul cheie a devenit cel al integrării. Aplicarea principiului nu a fost însă
consecventă până la programul al şaselea de acţiune pentru mediu şi adoptarea în 2001
de către Consiliul European de la Göteborg a „Strategiei de dezvoltare durabilă a UE”
care a confirmat, probabil pentru următoarele decenii, schema centrală a acţiunii
comunitare: mediul, ca al treilea pilon alături de cel economic şi social. De altfel,
Tratatul Constituţional a întărit această orientare prin articolul II-97, conform căruia „Un
nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului trebuiesc integrate în
politicile Uniunii şi realizate conform principiului dezvoltării durabile”2.
2
Traité établissant une Constitution pour l'Europe (2004), p.49
3
COM(2004) 394 final, p.2
4
Axate pe o abordare verticală, sectorială a problemelor de mediu, programele de până în 1992 s-au dovedit a fi mult
prea puţin eficiente în rezolvarea problemelor de mediu în Uniune
120
- lansarea procesului de la Cardiff în 1998, care a însemnat, în principal,
solicitarea făcută anumitor formaţiuni ale Consiliului de Miniştri, de către Consiliul
European, de a elabora strategii şi programe de integrare a mediului în politicile lor
sectoriale. Au fost vizate nouă sectoare cheie, apreciate ca având un nivel ridicat de
complementaritate cu politicile de protecţie a mediului: energie, transport, agricultură,
industrie, piaţă internă, dezvoltare, pescuit, afaceri generale, afaceri economice şi
financiare;
- adoptarea în iunie 1998 a Convenţiei de la Aarhus (Danemarca),
privind accesul la informaţie şi participarea publicului la procesul decizional şi la justiţie
în materie de mediu. În principiu, Convenţia a avut rolul de a crea un context favorabil
pentru o mai bună transparenţă a politicilor de mediu şi ameliorarea accesului la
informaţia de mediu, precum şi de a întări poziţia cetăţeanului european în raport cu
instituţiile comunitare prin exprimarea poziţiei şi prin posibilitatea de apărare în faţa
încălcărilor legislaţiei;
- Consiliul european de la Helsinki (1999), care a solicitat Comisiei şi
diverselor formaţiuni ale Consiliului să asigure aplicarea imediată a strategiilor de
integrare adoptate, odată ce au fost definite; Consiliul a analizat, de asemenea, raportul de
mediu al Comisiei şi evaluarea acesteia cu privire la aplicarea celui de-al cincilea
program de acţiune şi a invitat Comisia să elaboreze o strategie pe termen lung privind
dezvoltarea durabilă;
- Adoptarea în 2001 de către Consiliul European de la Göteborg a
Strategiei UE pentru dezvoltare durabilă5 şi adăugarea mediului la obiectivele
Strategiei de la Lisabona. În esenţă, Strategia pune accent pe necesitatea corelării între
obiectivele economice, sociale şi de mediu şi pe necesitatea unor acţiuni mai ferme şi mai
eficiente de integrare a mediului în politicile sectoriale;
- instituirea în 2002 a unui sistem unificat pentru analiza de impact ex-
ante a principalelor propuneri operaţionale la nivelul Comisiei din perspectiva impactului
potenţial economic, social şi de mediu [COM(2002) 276 final];
- adoptarea la Consiliul European de la Laeken (2002) a principalilor
indicatori de mediu [COM(2002) 524];
- adoptarea la Consiliul European de la Barcelona (2002) a planului de
acţiune pentru promovarea tehnologiilor de mediu şi adăugarea dimensiunii externe
la strategia europeană de dezvoltare durabilă6;
- intrarea în vigoare, în 2002, a celui de-al şaselea program de acţiune
7
pentru mediu , (a se vedea mai jos);
- includerea de noi sectoare complementare în strategia de integrare a
considerentelor de mediu, prin Consiliul european de la Bruxelles (2002): educaţie şi
sănătate, politica privind protecţia consumatorilor, turism, cercetare, politica de ocupare
şi politica socială;
- adoptarea în 2003 a Strategiei europene de mediu şi sănătate
(SCALE), care stabileşte legătura cauzală între mediu şi sănătate, cu centrarea politicilor
pe grupurile sociale vulnerabile, în special copiii;
5
„A Sustainable Europe for a Better World: A European Union Strategy for a Sustainable Development”
6
Comunicarea COM(2002)82 din 13.2.2002 « Vers un partenariat mondial pour un développement durable»
7
Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului european şi a Consiliului privind stabilirea celui de-al şaselea program de
acţiune comunitară pentru mediu, JO L 242/10.09.02
121
- elaborarea în 2003 a unor strategii de dezvoltare integrând principiile
dezvoltării durabile în cele mai multe dintre ţările membre;
- adoptarea în 2004 a Planului de Acţiune pentru Eco-Tehnologii
[COM(2004) 38 final];
- revizuirea strategiei de dezvoltare durabilă şi adoptarea în 2005 unei
declaraţii privind principiile dezvoltării durabile [COM(2005) 218 final];
- publicarea de către Comisie, în 2005, a listei indicatorilor de evaluare
a dezvoltării durabile (155 de indicatori grupaţi pe 3 niveluri, în funcţie de obiective şi
măsurile necesare aplicării), structuraţi pe 10 teme prioritare: dezvoltare economică,
sărăcie şi excludere socială, îmbătrânirea populaţiei, sănătate publică, schimbare
climatică şi energie, modele de producţie şi de consum, gestiunea resurselor naturale,
transport, bună guvernare, parteneriat global8.
În toate documentele mai sus menţionate se poate constata că principiul integrării
este considerat cel mai important principiu operaţional în instituţionalizarea şi aplicarea
politicii europene de mediu şi a strategiei de dezvoltare durabilă. Documentele pun
accent pe necesitatea aplicării principiului în toate politicile şi la toate nivelurile,
urmărindu-se consecvent, atât pe verticală (între nivelurile de decizie), cât şi pe orizontală
(între politici) a unei corelări cât mai eficiente a celor trei categorii de obiective:
economice, sociale şi de mediu. Aplicarea lui în practică a urmat două axe strategice. Pe
de o parte, a presupus integrarea considerentelor de mediu în alte politici sectoriale şi, pe
de altă parte, a urmărit asigurarea coerenţei între obiectivele de mediu, economice şi
sociale în cadrul strategiei de dezvoltare durabilă, prin următoarele principii şi acţiuni:
- concilierea între condiţiile creşterii economice şi exigenţele sociale şi de mediu,
prin: disocierea creşterii de utilizarea resurselor, crearea pieţelor competitive pentru
bunuri şi servicii ecologice, optimizarea între instrumentele de intervenţie bazate pe
reglementare şi cele pe piaţă; creşterea eficienţei şi echităţii în aplicarea sistemelor de
intervenţie; consolidarea componentei ecologice a politicii fiscale în condiţiile menţinerii
unui echilibru între eficacitate şi echitate; dezvoltarea unui sistem eficient de informare;
- integrarea graduală a considerentelor sociale şi de mediu în deciziile şi
comportamentele de producţie şi de consum. Exigenţele dezvoltării durabile nu pot pune
în pericol competitivitatea economiilor europene. Internaţionalizarea costurilor externe
trebuie să se producă gradual şi în baza principiului egalităţii de tratament, pentru a nu
produce distorsiuni în mecanismele pieţei şi pentru a permite adaptarea strategiilor de
întreprindere la noile constrângeri;
- asigurarea coerenţei ansamblului politicilor economice prin definirea
strategiilor şi coordonarea acţiunilor la nivel comunitar. Toate politicile trebuie să-şi
stabilească drept prioritate dezvoltarea durabilă. Complexitatea structurilor comunitare de
decizie şi numărul mare de politici comunitare cu implicaţii concomitent economice,
politice şi de mediu obligă însă la o abordare intersectorială globală, în aşa fel încât să se
asigure maxim de eficienţă în introducerea principiului durabilităţii, iar progresele într-un
domeniu să nu altereze durabilitatea într-un alt domeniu. În acest scop, Uniunea şi-a fixat
următoarele coordonate ale politicilor sectoriale: limitarea schimbării climatice şi
utilizarea unor energii şi tehnologii mai curate; limitarea riscurilor pentru sănătatea
8
Comunicarea SEC(2005) 161 final, din 9.2.2005, « Indicateurs de développement durable pour suivre la mise en
oeuvre de la stratégie de développement durable de l'UE »
122
publică; gestionarea resurselor de o manieră mai responsabilă; ameliorarea sistemelor de
transport şi de amenajare a teritoriului; lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale;
încetinirea tendinţei de îmbătrânire a populaţiei;
- dezvoltarea unor structuri de cooperare la nivel internaţional care să faciliteze
şi să promoveze ajutorul pentru dezvoltare în favoarea ţărilor sărace ale lumii, să asigure
cadrul pentru aplicarea eficientă a principiul durabilităţii şi pentru un mediu loial în
competiţia internaţională;
- aplicarea principiului eficacităţii asupra procedurilor de integrare a
dimensiunii mediu în politicile economice şi sociale. Principiul cere ca efectele benefice
ale aplicării durabilităţii să fie mai importante decât costurile antrenate;
- instituirea unui sistem de indicatori de evaluare a utilizării şi eficacităţii
instrumentelor de integrare a politicilor economice, sociale şi de mediu, din perspectiva
dezvoltării durabile. Sistemul va servi în evaluarea costurilor şi beneficiilor economice,
sociale şi ecologice ale unei acţiuni, atât în interiorul, cât şi în exteriorul Comunităţii.
- instituirea unui sistem de supraveghere multilaterală a reformelor structurale în
domeniul dezvoltării durabile la nivelul tuturor instituţiilor europene şi prin antrenarea
unor largi dezbateri la nivelul opiniei publice.
Din cele prezentate, rezultă că anul 2001, prin strategia de dezvoltare durabilă,
marchează debutul unei noi metode în elaborarea politicilor comunitare, constând în
primul rând într-un plus de coerenţă prin aplicarea orizontală a unor principii, cel al
integrării considerentelor de mediu fiind unul prioritar.
Nu trebuie omis însă faptul că dezvoltarea durabilă trebuie raportată şi la
considerentele sociale, deşi abordarea la nivel european este mai curând una sectorială.
Procesul de integrare europeană este caracterizat de o rămânere în urmă a dimensiunii
sociale faţă de cea economică. Politica socială este un domeniu al cooperarii
interguvernamentale, fiind corelată, după reforma structurală din 1998, cu politica
regională. Fiecare stat îşi păstrează propriul sistem de protecţie socială şi nu există o
armonizare a sistemelor de securitate socială.
Politica socială
În prezent, politica socială comunitară are 6 orientări strategice, stabilite la
Consiliul european de la Nisa:
- crearea de locuri de munca;
- dinamizarea pieţei muncii;
- integrarea socială a persoanelor defavorizate;
- modernizarea sistemelor de protecţie socială;
- egalitatea între femei şi bărbaţi;
- consolidarea cadrului social al extinderii.
9
Ambele politici fac obiectul unor abordări separate, în detaliu, în capitole distincte. (semestrul II pentru
programul de Master în Studii Europene)
123
¾ Creşterea gradului de ocupare
¾ Concilierea între criteriile performanţelor economice şi cele ale bunăstării sociale
¾ Adaptarea la progresul tehnic
¾ Gestionarea dezechilibrelor legate de îmbătrânirea populaţiei
¾ Tratamentul echitabil între bărbaţi şi femei
¾ Construirea unei Europe pentru cetăţeni (respectarea drepturilor fundamentale)
¾ Succesul extinderii UE
¾ Reconcilierea UEM cu principiul coeziunii economice şi sociale
Domeniile de intervenţie
¾ Dezvoltarea şi promovarea unor politici active pe piaţa muncii
¾ Promovarea unor oportunităţi egale pentru toţi la accesul pe piaţa muncii,
în special pentru cei expuşi excluderii sociale
¾ Promovarea şi îmbunătăţirea instruirii, educaţiei şi consilierii, ca parte a
politicii de formare continuă
124
¾ Promovarea unei forţe de muncă înalt calificată, instruită şi adaptabilă, a
inovaţiei şi adaptabilităţii la munca în organizaţie, dezvoltarea
antreprenoriatului şi facilitarea unor condiţii pentru crearea de locuri de
muncă, îmbunătăţirea calificării şi folosirea potenţialului uman în
cercetare, ştiinţă şi tehnologie
¾ Promovarea unor măsuri de îmbunătăţire a accesului şi participării femeii
le piaţa muncii
Politica de mediu
Moment de referinţă: 1972, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu
Etapa I.
2 programe de acţiune (73-74 şi 78-82) – 11 principii:
¾ prevenirea poluării
¾ luarea în calcul a impactului asupra mediului în orice proiect
¾ reducerea exploatării resurselor naturale acolo unde provoacă dezechilibre majore
¾ dezvoltarea cercetării
¾ principiul „poluator-plătitor”
¾ izolarea naţională a efectelor de poluare
¾ luarea în calcul şi a intereselor ţărilor în curs de dezvoltare
¾ externalizarea acţiunilor de protecţie a mediului dezvoltarea educaţiei ecologice
¾ aplicarea subsidiarităţii
¾ armonizarea politicilor naţionale cu programul Comisiei
Etapa a II a
82-87: al 3-lea program:
125
¾ strategie generală de protejare a mediului şi resurselor naturale, cu accent pe
prevenire în loc de control;
¾ integrarea politicilor de mediu în celelalte politici comunitare
Etapa a III a:
87-92: al 4-lea program, centrat pe integarea politicilor de mediu în politicile
sectoriale:
¾ implementarea efectivă a politicilor existente
¾ reglementarea impactului asupra mediului, produs de sursele de poluare
¾ îmbunătăţirea accesului public la informaţia privind mediul
¾ crearea de noi locuri de muncă
Etapa a IV a:
1992-2000: al 5-lea program- „Spre dezvoltare durabilă”
Elemente cheie:
¾ menţinerea calităţii vieţii;
¾ menţinerea accesului permanent la resursele naturale;
¾ împiedicarea degradării mediului;
¾ conservarea capacităţii generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi
Principii:
¾ integrarea politicii de mediu în politicile sectoriale
¾ înlocuirea sistemelor de comandă şi control cu instrumente care împart
responsabilitatea între diverşi actori
Instrumente:
¾ legislative – impunerea unor standarde de mediu, integrarea politicilor de mediu
în politicile sectoriale şi de planificare teritorială
¾ economice – încurajarea producţiei şi a utilizării produselor şi tehnologiilor ca nu
afectează mediul, includerea costurilor de mediu
¾ orizontale - informaţie, educare, cercetare
¾ financiare
Sectoare ţintă: industria, energia, transportul, agricultura, turismul
126
Probleme de mediu:
¾ schimbările cliamtice
¾ acidificarea şi calitatea aerului;
¾ mediul urban;
¾ zonele de coastă;
¾ gestionarea deşeurilor;
¾ gestionarea resurselor de apă;
¾ protecţia naturii şi biodiversitatea
Etapa a V a:
2001-2010, al 6-lea program „Viitorul nostru, alegerea noastră”
Bibliografie:
1. R. Lipsey şi K. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
127
2. Pohoaţă, Doctrine economice universale, Fundaţia Academică ”Gh. Zane”, 1993;
3. ***, D'eveloppement durable en Europe pour un monde meilleur:strategié de l'Union
européenne en faveur de développement durable, Commission des Communautés
Européennes, Bruxelles, 2001.
128