REALITĂȚI CENTRALE ALE ISTORIEI: E UN POD PE DRINA...

DE IVO ANDRIĆ

Carmen Dărăbuș
Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, CUNBM, România

carmen.darabus@yahoo.com

Motto: „Iar zămislirea și viața fiecărei construcții mari, frumoase și

folositoare, ca și legătura ei cu mulțimea omenească de care a fost înălțată,
închide adeseori în ea drame și întâmplări încâlcite și misterioase” (p. 35).

Rezumat: Luând ca pretext realitatea concretă a unui pod construit în secolul XVI din porunca lui Mehmet-pașa
Sokolovici (originar din acele locuri, fiu al unui țăran sârb din Sokolovici, luat de turci ca tribut uman), ce lega
Bosnia de Serbia și implicit de Imperiul Otoman, Ivo Andrić, în romanul E un pod pe Drina..., reconstituie
câteva epoci istorice succesive, care alternează momentele de pace cu cele de război, de la răscoalele sârbești
contra ocupației turcești până la mișcările de rezistență împotriva Imperiului Austro-Ungar, iar mai apoi
spulberarea sa în Primul Război Mondial. Vișegradul, orașul bosniac în a cărui administrare intră podul, este,
alături de Travnik, în imaginarul romanesc al lui Andrić, emblematic pentru convulsiile petrecute în Balcani
vreme de câeva secole.
Cuvinte-cheie: literatură sârbă, Balcani, istorie, multiculturalism.

Petrecându-și copilăria și adolescența la Travnik, Vișegrad și Sarajevo, bosniacul Ivo

Andrić a transformat, livresc, aceste locuri în spații emblematice pentru istoria Balcanilor. El
însuși parte activă a secvențelor practice din tulburările de la început de secol XX, este arestat
ca membru activ al organizației „Tânara Bosnie”, care milita pentru eliberarea țării de sub
stăpânirea austro-ungară. Cronica din Travnik.Viziri și consuli - Travnička hronika (1945)
alături de E un pod pe Drina... - Na Drini ćuprija (1945), carte intitulată inițial Cronică
vișegrădeană, recompun părți importante ale intersectării intereselor imperiale de-a lungul
secolelor. Cea mai mare parte a Balcanilor a avut un statut mai ingrat decât cel al Țărilor
Române: „La început, jugul otoman a fost, pentru români, mai puțin apăsător decât pentri
greci, bulgari, sârbi sau albanezi, ale căror state fuseseră nimicite, țările fiind transformate în
pașalâcuri” (Djuvara 2007: 26), Bosnia fiind puternic islamizată.
Deși se informează minuțios din documente și cronici istorice, cărțile sale nu se
doresc opere de mărturie istorică, ci mai curând emoțională: „Obiectul preocupărilor sale îl
formează nu reconstituirea faptelor istorice ca atare, ci ecoul, urmările lor în viața obișnuită a
unor oameni din diverse straturi sociale, de naționalități și religii felurite. Sub această latură,
și nu numai sub aceasta, creația lui Andrić prezintă anumite înrudiri cu aceea a lui
Sadoveanu” (Micu 1962: 10). Instinctiv, el acordă importanța cuvenită întâi individului, și
apoi grupului social din care face parte: „Antropologii au insistat pe bună dreptate asupra
faptului că indivizii intră în contact unii cu alții, nu culturile. Într-adevăr, nu trebuie să
reificăm cultura, care nu este decât o abstracție” (Cuche 2003: 87). Așadar, scriitorii au avut
intuiția necesității „animării” faptului istoric sterilizat în statistici, enumerări, consemnări:
„Cu toate că realitățile contactelor culturale nu au fost complet ignorate, este curios faptul că
puține lucrări au fost consacrate până la o dată relativ tardivă procesului de schimbare
culturală legat de aceste contacte” (Cuche 2003: 79), astfel că literatura suplinește acest gol
prin imaginarul social articulat. Povestea trupelor de ieniceri din armata otomană este
binecunoscută: copii și tineri erau luați ca tribut uman, rebotezați și transformați în fideli
apărători ai Semilunii. Unul dintre ei, Mehmet-pașa Sokolovici, fiu al unei familii de țărani
sârbi din satul Sokolovici, ajunge în locurile natale, după ce a parcurs drumul de la rangul de
capudan la cel de ginere al sultanului. Memoria afectivă, pe care o vrea îngropată odată cu
noua identitate, scoate, din timp în timp, la suprafață, durerea despărțirii de mamă, lăsată pe
celălalt mal al Drinei, în timp ce bacul șubred se îndepărta într-o dimineață a anului 1516,
astfel că își propune să facă ceva pentru comunitatea de care a fost brutal separat: un pod din
piatră, trainic, ce urma să lege Vișegradul bosniac de malul sârbesc al Drinei și, implicit,
Europa creștină de ținuturile aflate sub dominație turcească și de Istanbul. Duși mai apoi pe
căluți bosnieci, se pierdeau în lumea musulmană până la absorbție. Punctul de plecare al
istoriei și istorisirii este secolul XVI, când a fost construit podul de piatră cu cele unsprezece
arcade cu boltă amplă. În jurul lui s-au dezvoltat și au rezistat comunități, s-au intersectat
destine, el devine expresia generică a ideii de „pod”. Construcția lui, care a durat cinci ani,
are, pentru Mehmet-pașa, o ascunsă funcție cathartică.
Descrierea lui se centrează pe porțiunea numită „kapia”, „poarta”, aflată în mijlocul
podului lung de aproximativ două sute cincizeci de pași și lat de vreo zece pași. La mijloc,
pilonul central se lărgește spre vârf și are în jur ziduri de sprijin, la bază se lățesc de o parte și
de alta a pilonului, devenind adevărate terase, locuri de întâlnire, de siestă, de pază în
momente de conflict, de informare: „Terasei din dreapta, cum vii dinspre oraș, i se zice
sofaua. E ridicată pe două trepte, fiind mărginită de bănci cărora parapetul podului le servește
de spătar, iar treptele, și băncile, și parapetul sunt tăiate toate din aceeași piatră albicioasă.
Terasa din stânga, așezată în fața sofalei, e aidoma acesteia, doar că e goală, fără bănci”
(Andrić 1962: 25). În vârful parapetului, e încastrată o placă din marmură cu un farah –
inscripție turcească ce vorbește despre mărinimia celor care au avut inițiativa și au finanțat
construcția podului. El devine realitate centrală a micii comunități musulmano-creștino-
evreiești de pe ambele maluri ale Drinei: „Pe pod și pe « kapia » lui, prin preajmă sau în
legătură cu el, curge și se desfășoară, după cum vom vedea, întreaga viață a locuitorilor
orășelului. Nu-i povestire, privind fapte personale sau de familie, ori întâmplări publice, din
care să lipsească vreodată cuvintele « pe pod ». Și, într-adevăr, pe podul de pe Drina încep
primele plimbări ale copiilor și primele jocuri ale băieților” (Andrić 1962: 26). Copiii creștini
și copiii musulmani încep pe pod primele jocuri, din generație în generație. Ochiul lor e atât
de familiarizat cu formele construcției, cu albul pietrei rezistente la intemperii, încât devine
parte a peisajului. Chiar dacă „În cazul etnoimaginilor, sunt recomandabile lucrările generale,
cele istorice, cărțile de călătorie, monografiile, mărturiile și unele genuri literare” (Iacob 2003:
39), literatura lui Andrić compune etnoimagini la fel de credibile. Podul a dezvoltat o întreagă
literatură orală: de la zâna apelor, care s-a împotrivit construcției podului, la gemenii zidiți la
baza pilonului principal pentru ca zidirea să dureze, și la legenda justițiarului Radislav, care
poate fi imobilizat doar cu funie de mătase, mătasea fiind vulnerabilă în fața talismanului – o
reflectare autohtonă a mitului invulnerabilității, comun întregii umanități, încă de la călcâiul
lui Ahile și nuanțat, mai apoi, diferit, la diverse popoare și în diferite epoci istorice. De fapt,
Andrić oglindește spiritul unui popor care avea nevoie de fabulație pentru a face față
ticăloșiilor istoriei: „Născut în Bosnia, în acest spațiu balcanic, aflat sub « teroarea istoriei »
(M. Eliade) mitizarea este aproape obligatorie pentru a suporta mai bine realitatea, atât cea
trecută, cât și cea prezentă. Nu este întâmplător faptul că Andrić a ilustrat în opera sa cel mai
bine imaginea omului balcanic, a eroismului lipsit de glorie și a sacrificiului inutil” (Nedelcu
2009: 38) – în egală măsură creștinii și musulmanii. Percepția populației asupra evenimentelor
nu este neapărat simplificată, cât mai ales adaptată unui mod autoprotector de a se raporta la
mersul istoriei: „Poporul nu ține minte și nu povestește decât întâmplările pe care le poate
înțelege și le poate preschimba în legendă” (Andrić 1962: 43). Faptele crăișorului Marko
dezvoltă un set de legende, cele ale eroului musulman bosniac, Djerzelez Ali, altele, iar copiii
care le perpetuează, auzite din gura adulților, „nici măcar nu se ceartă din această pricină, într-
atât își socotesc de întemeiată credința, și unii, și alții” (Andrić 1962: 30). Dacă sârbii îl au pe
Radislav, turcii îl au pe dervișul mort ca un martir, Turkania. Copilăria în jurul podului nu
cunoaște segregație, indiferent de religie și etnie. Acolo învață cu toții să pescuiască, în
aceleași băltoace își pun prada diversă, iar seturile individuale de valori, credințe și legende
ale comunității au și puncte de intersecție, după sute de ani de conviețuire.
Realitatea centrală a podului reproduce, la scară mică, importanța acestuia; pe kapia se
nasc primele povești de dragoste, e locul așteptărilor pline de emoție și a întâlnirilor de
neuitat, e locul unde negustorii negociază marfa, aici se vând primele fructe apărute într-un
anumit sezon, aici sunt lipite anunțuri importante pentru comunitate, proclamații, instigări și
tot aici, până în a doua parte a secolului XIX, sunt trase în țeapă capetele nesupușilor.
Alaiurile de nuntă și de înmormântare se opresc pe kapia, marcând trecerea dintr-o stare în
alta; ea e „punctul cel mai de seamă al podului, așa cum podul e partea cea mai de seamă a
orașului sau, după cum a scris un călător turc, [...] e inima podului și podul e inima târgului
acestuia care trebuie să rămână în inima tuturora” (Andrić 1962: 32), pentru că ea a dat altă
perspectivă vieții, îndemnând la melancolie. Istoria celor cinci ani, cât a durat construcția, a
marcat comunitatea. Sosirea lui Abid-aga și a meșterului Tosun-efendi – „un turcit” ca mulți
alți creștini din Balcani, pentru diverse avantaje, născut în insulele grecești - agită o lume care
nu iubește schimbarea, pentru că experiența le-a arătat faptul că ea nu aduce nimic bun. După
ce ridicase multe clădiri la Țarigrad, Tosun-efendi fusese ales să asigure succesul planului
demnitarului turc, el însuși sârb turcit cu forța, în copilărie. Meșterii aduși cu el sunt cioplitori
în piatră din Dalmația, cărora li se spune „meșteri romani”, conduși de Antonie din Ulțin,
acesta din urmă secondat de un ucenic negru, căruia i se spunea Harapul și care a amplificat,
în mentalul popular colectiv, ideea că inițiativa construcției podului e malefică pentru că-i
vulnerabiliza prin accesul direct spre și dinspre Istanbul. În același timp, prin soliditate și prin
perseverența cu care a fost construit, el trimite la un model occidental de construcție, într-un
loc căruia doar improvizația îi este familiară. Sub mâna neîndurătoare a lui Abid-aga, întreaga
comunitate apropiată și mai depărtată era antrenată, ca într-un vârtej, în ridicarea podului.
După o perioadă inițială de entuziasm, de mândrie că vor avea o asemenea construcție, atât
populația musulmană, cât și cea creștină din ținutul Vișegradului nu dorea decât încetarea
lucrărilor. Încercarea unui țăran sârb, Radislav, de a opri lucrările prin sabotaje succesive în
care antrenează alți lucrători, se sfârșește cu prinderea și uciderea acestuia, iar figura lui va
trece imediat în legendă.
Regăsim în cărțile lui Andrić o tipologie bine închegată, a caracterelor hibride: „Nu
sunt nici orientali, nici europeni, ci niște figuri compozite, de o calitate discutabilă” (Gavriluță
2009: 35), despre care turcii înșiși, veniți din inima Imperiului lor, vorbesc cu un dispreț
nestăvilit, regăsibil și în romanul Cronica din Travnik. Abid-aga face față cu dificultate
indisciplinei lucrătorilor, cu atât mai mult cu cât este o fire autoritară, gata să obțină ce-și
propune prin orice mijloace: „[…] îi era scârbă de poporul acesta (deopotrivă, și musulmanii,
și creștinii), poporul acesta greoi și neîndemânatic la muncă, dar sprinten când era vorba de
batjocură și nesupunere și tare priceput la potrivirea cuvintelor de ocară” (Andrić 1962: 57).
De altfel, neîncrederea turcilor nativi este permanentă față de cei pe care, cu mult dispreț, îi
numesc „turciți”. Construcția, care mai târziu va avea „kapia” drept matrice, e însoțită de
istorii tragice reale, consemnate în documentele vremii: „Se lucra la desăvârșirea stâlpului din
mijloc, ceva mai înalt decât ceilalți și mai lățit către vârf, fiindcă pe el trebuia să se sprijine
« kapia ». Tocmai se căra un bloc de piatră uriaș, când munca se opri, pe neașteptate” (Andrić
1962: 90). La un moment dat, funiile care-l susțineau cedară și, în cădere, blocul strivi
Harapul care dirija lucrările în acel moment, luându-și încă un tribut, ce va naște, mai apoi
alte legende legate de pod, despre fantoma întunecată care bântuie în jurul podului ale cărui
lucrări vor fi încheiate în anul 1571. Alături de el, pe malul Drinei, din milostenia aceluiași
pașă, se înalță un caravanserai, un han spațios și primitor, cum nu mai găsești de la Sarajevo și
până la Adrianopole” (Andrić 1962: 98). Curând după terminarea celor două lucrări, Mehmet-
pașa muri de tot, după ce o parte a inimii lui murise, deja, când a fost răpit de lângă familie.
Vreme de peste trei secole, piatra albă a podului se zărea deasupra Vișegradului, părând
veșnică. Primul secol trecu fără să afecteze în niciun fel podul și caravanseraiul; în cel de-al
doilea secol, boierii bosniaci pierdură averi și privilegii în Ungaria, după alungarea turcilor
din această țară, astfel că fondurile care susțineau caravanseraiul dispărură și începu
degradarea lentă a acestuia. Lucruri aparent îndepărtate unele de altele se dovedesc a avea, în
planul realității, legături neașteptate. Daud-hogea Mutevelici, cel care administra cu
dificultate hanul, rămas fără resurse, are revelația semnificației ruinelor: „[...] oamenii de
seamă mor de două ori: o dată când își dau sufletul, și a doua oară când li se nimicește ce au
ctitorit”. După moartea ultimului administrator, părăginirea hanului se accelerează, părăginire
care anunță vremuri tot mai rele.
Dacă politica de dominație îi dezbină, calamitățile îi unesc pe locuitorii Vișegradului,
indiferent de religie. Nu de puține ori inundațiile pe Drina spulberă multe adăposturi;
comunitatea este solitară, turcii sunt adăpostiți în case turcești, iar creștinii și evreii - în casele
creștinilor. Persoanele de vază aparținând celor trei religii fac un consiliu pentru a găsi
împreună soluțiile cele mai bune în caz de criză. Însă nici revărsările de ape, nici ostilitățile
dintre oameni nu au schimbat podul. Începutul de secol XIX este marcat de răscoale sârbești
împotriva dominației otomane, care vor continua până spre sfârșitul secolului, încetând odată
cu eliberarea totală a Balcanilor de sub Semilună. Vișegradul, loc de trecere între Serbia și
Bosnia musulmană, resimțea toate frământările, chiar dacă inițial relațiile dintre etnii și religii
se păstrau cuviincioase. Podul devine filtrul de trecere dintre lumea creștină și cea islamică;
controalele impuse de turci prin reduta ridicată în mijlocul podului erau aspre și se lăsau cu
tortură pentru cea mai mică bănuială, iar celor considerați vinovați de nesupunere li se atârnau
capetele în sulițe, de-a lungul podului. Înfruntări crude ce durau de secole „în Bosnia între
două credințe, și, la adăpostul credinței, pentru pământ și pentru putere, pentru un anumit fel
de trai și o rânduială anumită a lumii [...]” (Andrić 1962: 124), același război pe care îl vedem
și în secolul XXI, în numele credinței și al unor principii mărețe, care disimulează dorința de
ordonare și reordonare a puterilor în spațiul geopolitic. Granița dintre pașalâcul bosniac și cel
al Belgradului este una simbolică, ce se va degrada permanent în secolul XIX, odată cu
întețirea dorinței de independență a populației autohtone. Imperiul Otoman părea șubrezit,
turcii răspândiți prin Balcani simțeau că el nu mai prezintă o garanție; dacă unii se
împotriveau degradării și lipsei de entuziasm cu care se lupta împotriva sârbilor, alții nu
doreau decât o viață liniștită, intuind că sfârșitul dominației lor se apropie, iar ei luptă pentru o
cauză aflată departe, la Țarigrad, care nu mai este a lor. Și aceste momente tensionate sunt
întrerupte de lungi și apreciate clipe de convivilalitate, din zilele călduroase „cu amurguri
prelungi și plăcute de petrecut pe « kapia », când turcii vin din mahalalele târgului și umplu
terasele de deasupra apei. În asemenea zile, pepenii sunt cărați în samare, pe spinările asinilor,
și aduși pe pod” (Andrić 1962: 134). Aici, alături de cafegiul care-și pregătește din zori
ibricele, se desfată, părând a se contopi cu ritmul leneș al naturii văratice. Pulsul se
accelerează când pe pod trec primii refugiați turci din Ujițe, alungați de sârbii răsculați;
populația vișegrădeană părea străină de aceste zbateri, cum observă, cu reproș, unul dintre
refugiați. Iubitori de omenesc trai bun, de tihnă, unii dintre musulmani nu doresc să fie parte a
unei lupte despre care nu îndrăznesc să recunoască faptul că nu le mai aparține. În ultimul
deceniu al secolului XIX se amplifică zvonurile referitoare la faptul că sultanul va preda
Bosnia austriecilor fără luptă. Unele familii își pregătesc refugiul, dar majoritatea turcilor și
„turciților” sunt indiferenți la acest zvon. Armata musulmană cade în degringoladă, facilitând
încercuirea Bosniei de către armata austro-ungară.
Conotația romantică a podului pe care se petreceau întâlniri tainice datează încă de la
începuturi. El este și martorul deznodământului tragic al tentativei de căsătorie a unicei fete
din neamul Osmanagicilor, Fatima, din Veli Lug, a cărei frumusețe intrase în legendă, cu unul
din băieții clanului Hamzici, din Nezuke. Spre a nu fi nevoită să-și calce cuvântul pe care l-a
dat, acela de a nu-l lua de bărbat, dar căsătoria fiind inevitabilă, ea alege să se arunce de pe
pod în timpul popasului pe kapia, pe care fata îl cere la traversarea podului, într-o zi de
august. Peste același pod scapă, la sfârșit de secol XIX, vestitul haiduc Jakov Cekârlia,
provocând excluderea și apoi sinuciderea soldatului ucrainean din armata austriacă, care se
lăsase înșelat pe pod de ibovnica haiducului. Istorii colective și istorii personale învestesc
construcția cu viață, o dinamizează, încât ea pare, indirect, personificată: „În fiecare operă a
sa, Andrić înfăptuiește, pe baza canoanelor logicii sale artistice de excepție, o evaluare bine
determinată, de ordin psihologico-istoric și etico-social” (Nedelcu 2009: 35), într-o epopee
concentrată a Balcanilor.
Pregătitți să întâmpine noua stăpânire după cucerirea orașului, materializată prin
colonelul-comandant al garnizoanei, reprezentanții celor trei religii, musulmană (Mula
Ibrahim și Husein-aga), creștină (popa Nikola) și mozaică (rabinul David Levi), sunt solidari
în neliniștea lor, așa cum erau solidari și în vremuri de restriște ale comunităților lor.
Așteptarea demnitarului austriac este programată pe kapia, unde se aliniază presimțind
intrarea într-o nouă eră. După ce trăiseră în plină decădere a puterii turcești, accelerată în a
doua jumătate a secolului XIX, sosirea comandantului îi impresionează și le sugerează forța
armatei și a statului care stă în spatele lui. Discursurile lor părură a-l plictisi pe ofițer, care le
promite, scurt, protecție, tuturor celor care nu vor încălca legile aduse de noua putere. Stilul
ceremonios balcanic intră în contradicție cu spiritul pragmatic al armatei austriece, astfel că
ambele părți par dezamăgite. Austriacul părăsește repede kapia, nu pare impresionat de
covorul roșu care i s-a așternut pe pod. Mulazimul, muderisul, preotul ortodox și rabinul
conștientizează că nu înseamnă nimic în fața unei puteri militare organizate. Rând pe rând,
componența etnică a așezării se schimbă, pentru că noua putere imperială austro-ungară aduce
polonezi, cehi, slovaci, croați, unguri și nemți, care încep să impună alte cutume, care
generează alte mentalități: totul funcționează după legi și regulamente care se aplică, iar
lucrurile odată începute, erau duse până la capăt. Podul este cel mai bun barometru social:
„Puțini localnici se mai duceau pe « kapia », căci era mereu plină de soldați. Acolo stăteau,
cântau în felurite limbi, glumeau, cumpărau fructe în chipiele lor albastre cu cozoroace de
piele și cu stemă de tinichea galbenă în care erau tăiate inițialele imperiale ale lui Franz
Joseph: F. J. I” (Andrić 1962: 186), astfel că arată felul în care nou-veniții ocupă un loc
central în spațiul public. Casele turcilor și ale sârbilor rămân, în continuare, conservatoare,
rezistente la nou, perpetuându-și tradițiile, dar observând schimbările care se produc în jurul
lor. În ciuda rezistenței tacite, încet orășelul își schimbă înfățișarea într-un amestec de vechi și
de nou, în care noul câștigă teren. Categoria cea mai deschisă colaborării era cea a
negustorilor, doritori de a-și vinde mărfurile și care prospera odată cu schimbările petrecute în
Vișegrad și în jurul lui. Cei vârstnici, mai ales turcii, ajungeau să părăsească orașul pentru a
nu suporta schimbările care se produc, străine de spiritul balcanic de sub dominația turcească,
implementat sute de ani. Schimbările accelerate sunt văzute ca inutil efort de a concura
natura, iar planurile de sistematizare – o joacă de copii (a nou-veniților) privită cu
condescendență de adulți (localnicii). Caravanseraiul ruinat, o anexă a podului construit, este
recuperat și transformat în cazarmă; tot ce se întâmplă pe pod și în jurul lui sintetizează lupta
dintre nou și vechi: „la drept vorbind, pe pod se petrecuseră lucrurile care făcuseră să se
ciocnească obiceiurile neschimbate ale oamenilor din partea locului cu noutățile aduse de
străini și de orânduirea lor; iar în ciocnirile astea, se întâmplase că tot ce era vechi, tot ce era
băștinaș se văzuse mereu osândit să dea înapoi și să se adapteze.
În ce-i privește pe oamenii noștri, viața pe pod se scurgea mai departe, mereu aceeași.
Se putea vedea doar că acum sârbii și evreii veneau din ce în ce mai nestânjeniți pe « kapia »,
din ce în ce mai mulți și la orice oră, fără să țină seama, ca pe vremuri, de turci, de tabieturile
și de privilegiile lor. [...] pentru prima dată de când exista « kapia », începură să vină aici
femei. Nevestele și fiicele funcționarilor, slujnicele și doicile zăboveau ca să pălăvrăgescă sau
se așezau acolo, în zilele de sărbătoare, însoțite de cavaleri militari sau civili” (Andrić 1962:
193, 195); sâmbăta, kapia era a comunității evreiești din Vișegrad: „Gravi și stând degeaba,
înveșmântați în panataloni de atlaz și în caftană de lână, cu fesurile roșii turtite puse pe cap, ei
sărbătoreau cuviincioși ziua domnului, plimbându-se de-a lungul râului de parcă ar fi căutat
ceva în apele lui. Dar cea mai mare parte și-o petreceau pe « kapia » și discutau însuflețit și
gălăgios în spaniolă, rostind în sârbește numai înjurăturile” (Andrić 1962: 208-209), așadar
cea mai importantă schimbare de la construirea podului și până la sfârșit de secol XIX, semn
al declinului iremediabil al puterii otomane. Iluminatul permanent prin lămpi cu petrol ajunge
și pe pod, dar inițial nu este bine primit, lămpile fiind sparte, din timp în timp, pentru că acest
iluminat nocturm este văzut ca o invazie în intimitatea lor. Curățenia pe pod, plătită din bani
publici, era o altă schimbare, mai ușor acceptată de populație, pentru că nu trebuia să depună
niciun efort neplătit pentru păstrarea ei. Cu toate acestea, structura podului, din depărtare, era
neschimbată de trei secole, piatra albă care se vedea de departe le dădea, localnicilor,
certitudinea că au un punct de reper, că se află unde trebuie și că locul, încă, le aparține.
În cel de-al patrulea an de ocupație habsburgică, după un recensământ minuțios, încep
recrutările pentru oaste; mai puțin brutale decât tributul uman luat de turci în copii răpiți,
recrutarea este percepută de localnici tot ca un abuz, astfel că podul se umple de soldați, care
controlează plecările spre malul sârbesc. În Herțegovina de Răsărit sârbii ajung să se unească
cu dușmanii lor de secole, turcii, pentru a scăpa recrutării. Odată cu amplificarea răscoalei, în
locul jandarmilor de pe kapia face de gardă un detașament de Streifkorps, gărzi mobile bine
antrenate, care trebuie să aibă sub control și fenomenul haiduciei, apărut odată cu răscoalele,
așa cum se întâmplase și în timpul revoltelor sârbești împotriva turcilor. Când revoltele fură
înăbușite, viața de pe pod își reluă ritmul obișnuit. Odată cu întoarcerea temporară a primului
contingent de recruți, curați, ordonați, bine hrăniți, jalea se mai domoli. Recruții acceptă
înrolarea mai pașnic, străjile turcești și gărzile austriece care au ridicat, rând pe rând, redute
pe pod, sunt date uitării de noile generații fără amintiri de pe vremea turcilor și adaptați la
viața cea nouă. Constantă rămâne nevoia taifasului pe kapia, parte a identității materiale și
spirituale a locului și a locuitorilor dimprejur. Schimbările accelerate din Europa secolului
XIX ajung în Bosnia și Herțegovina mai încet și se inserează parțial, într-un mediu ce
păstrează, încă, inerții orientale. Creștinii și evreii se adaptează cel mai repede la obiceiurile
străinilor aduși de ocupația austriacă, dar și aceștia se lasă influențați de obiceiurile locului.
Dacă la început se fereau să se amestece cu populația băștinașă, funcționarii, mulți dintre ei
maghiari și polonezi, „îi găseau stând ore întregi pe « kapia », trăgând din țigarete groase, de
chihlimbar, și, asemeni localnicilor, privind cum se împrăștie și piere fumul sub cerul
albastru, în aerul încremenit al amurgului” (Andrić 1962: 239). Cum caravanseraiul devenise
cazarmă, se construiește primul hotel de către o familie de evrei askenazi sosiți din Galiția,
Apfelmayer, în al cărui restaurant va lua masa noua elită a Vișegradului și călătorii înstăriți.
Se ascultă gramafoane, se înființează bănci, se construiesc noi căi de acces. Podul e luminat
de glorburi mari, albe, de sticlă în locul vechilor lămpi cu petrol.
Construcția unei căi ferate situează podul în altă epocă a existenței. Facilitatea
legăturilor cu Sarajevo aduce mai mulți călători dornici de a ieși din imobilitatea locurilor de
baștină. Legăturile cu restul lumii se mută de pe malul stâng pe malul drept al Dunării, astfel
că importanța podului scade: „Nu mai treceau pe pod decât oamenii venind dinspre satele de
pe stânga râului, țăranii cu căluții lor de-o șchioapă împovărați peste măsură și carele trase de
boi sau cele ce duceau lemne, din fundul pădurilor, la gară” (Andrić 1962: 289), și el nu mai
funcționează ca legătură principală între Răsărit și Apus. În Sarajevo apar forme de organizare
culturală, iar mai apoi politică, pe criterii etnice și religioase – musulmane și sârbești.
Propaganda de stânga încearcă să pătrunde în această parte de lume, întâi prin broșurele care
vorbesc despre socialism. După patru ani de la construirea căii ferate, care aduse schimbări
sociale similare cu cele provocate de construcția podului, la vremea sa, pe kapia a fost lipit un
afiș alb, o proclamație a împăratului Franz Joseph către supușii săi, în care sunt recapitulate
realizările administrației imperiale și prin care se face apel la păstrarea liniștii în această parte
a Imperiului, care a permis dezvoltarea unei „culturi multiple”. Totuși, de acestă dată
proclamația nu este scrisă și în limba turcă, marcând stabilizarea puterii creștine în regiune.
Peste noapte, proclamația fu ruptă, dar o nouă copie fu lipită, care rezistă mai mult, cu un
jandarm de pază. Odată cu creșterea agitației sociale, lângă pod încep să apară mișcări
suspecte, corturi militare campate, astfel că unii intuiau faptul că se pune la cale distrugerea
podului, care ar opri refugiații să plece spre Serbia și de acolo mai departe. Dacă vechea
administrație, turcească, a reușit să creeze un amestec comportamental orientalo-european, și
noua administrație austriacă a creat alți hibrizi, mai ales în ceea ce-i privește pe fidelii noii
stăpâniri, „în care voioșia vieneză și politețea turcească se întâlnesc și se îmbină ca două ape”
(Andrić 1962: 304). Odată cu capitularea Semilunei, toate țările balcanice ies, oficial, de sub
îndelunga stăpânire otomană, astfel că granița Imperiului Otoman nu mai este la cincisprezece
kilometri distanță de Vișegrad, ci se mută cu peste o mie de kilometri, dincolo de
Adrianopole. La început de secol XX, podul lui Mehmet-pașa Sokolovici, care „trebuia să
unească cele două părți ale împărăției și « din dragoste pentru Allah », să înlesnească trecerea
Răsăritului către Apus și a Apusului către Răsărit, se afla acum, în realitate, rupt și de Orient
și de Occident și lăsat în voia sorții, ca vasele naufragiate și locașurile de închinăciune uitate”
(Andrić 1962: 312). Mobilitatea vieții sociale schimbă mentalitățile prin tinerii plecați la
studii și care se întorc cu un alt mod de a vedea lumea, mai liberal în raport cu religia și
organizarea socială.
Anul 1914, anul izbucnirii oficiale a Primului Război Mondial, este cel din urmă al
existenței podului. Anunțul despre atentatul de la Sarajevo este lipit deasupra lespezii cu
inscripție turcească de pe kapia. Viața animată de-a lungul podului se stinge încet-încet și se
instalează un post de pază permanentă. Lotika, faimoasă administratoare a hotelului din
Vișegrad, cumnata proprietarului, frumoasă și neobosită, se prăbușește brusc, anunțând, parcă,
prăbușirile ce vor urma. Pe fâșia dintre Drina și graniță, viața este tot mai animată și mai
neliniștită. Vechile repere nu se regăsesc în locul știut; în septembrie, 1914, suspus
bombardamentelor, Vișegradul este evacuat, însă podul stă încă acolo, „ca un osândit, dar, de
fapt, tot neatins și întreg, între două lumi în război” (Andrić 1962: 414), dar între timp,
noaptea, soldații pun dinamita în locurile pregătite, astfel că într-o dimineață doar kapia se
află în același loc, „dar, imediat după ea, podul era retezat. Al șaptelea stâlp nu mai exista;
între al șaselea și al optulea, se căsca un gol prin care, într-o perspectivă oblică, se putea zări
apa verde a râului. De la al optulea stâlp, podul se continua și atingea celălalt mal, neted,
frumos, alb, ca ieri și ca totdeauna” (Andrić 1962: 420). Podul vorbește, de la începutul
construirii sale și până la pulverizarea lui, la începutul secolului XX, în timpul Primului
Război Mondial, de scindarea identitară între Orient și Occident, scindare cauzatoare de
nevroze perceptibile după un timp de conviețuire cu populația balcanică: „This narrative
violence testifies to an obsessive neurosis of wishing to escape and being drawn back to the
bridge – that indeterminate identity of the Balkans in the eyes of the West”
(Antić:http://www.academia.edu/200921/Living_in_the_Shadow_of_the_Bridge_Ivo_Andric
s_The_Bridge_on_the_Drina_and_Western_Imaginings_of_Bosnia). Construit pe jertfe
umane, constrânse, adesea, prin forță, să lucreze pe mai nimic, podul sfârșește tot violent,
tăind legătura dintre Est și Vest. Dacă materializarea proiectului – construcția podului –
vorbea, simbolic, despre consolidarea Imperiului Otoman, distrugerea sa era necesară ca re-
confirmare a consolidării celuilalt Imperiu, Austro-Ungar, marcând, simbolic, spulberarea
dominației anterioare.
BIBLIOGRAFIE
Andrić, Ivo. E un pod pe Drina..., București: Editura pentru Literatură Universală,
1962. În românește de Gellu Naum și Ioana G. Seber. Prefață de Dumitru Micu.
Antić, Marina. „Living in the Shadow of the Bridge: Ivo Andrić's The Bridge on the
Drina and Western Imaginings of Bosnia”,
http://www.academia.edu/200921/Living_in_the_Shadow_of_the_Bridge_Ivo_Andrics_The_
Bridge_on_the_Drina_and_Western_Imaginings_of_Bosnia
Cuche, Denys. Noțiunea de cultură în științele sociale, Iași: Institutul European, 2003.
Traducere de Mihai-Eugen Avădanei, Prefață de Camelia Grădinaru.
Djuvara, Neagu. Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne,
București: Humanitas, 2007. Traducere din franceză de Maria Carpov.
Enache, Andreea. Identitatea europeană: Reprezentări sociale, Iași: Lumen, 2006.
Gavriluță, Nicu. Antropologie socială și culturală, Iași: Polirom, 2009.
Iacob, Luminița Mihaela. Etnopsihologie și imagologie. Sinteze și cercetări, Iași:
Polirom, 2003.
Micu, Dumitru. Prefață la E un pod pe Drina..., București: Editura pentru Literatură
Universală, 1962. În românește de Gellu Naum și Ioana G. Seber.
Nedelcu, Octavia. Ipostaze (post)moderniste în literaturile sârbă și croată, București:
Editura Universității din București, 2009.

THE CENTRAL REALITIES of HISTORY: THE BRIDGE ON THE DRIMA BY IVO ANDRIĆ

Carmen Dărăbuș

Summary

Taking as a pretext the concrete reality of a bridge built in XVI century by the order of Mehmet-pasha
Sokolovici (a native of these lands, son of a Serbian peasant from the village Sokolovici, taken by the Turks as a
human tribute), bridge which connect Bosnia from Serbia, and implicitly from the Ottoman Empire, Ivo Andrić,
in the novel The Bridge on the Drina reconstructs a few successive eras, alternating the moments of peace with
the moments of war, from de Serbian revolts against the Turkish occupation till the resistance movement against
Austro-Hungarian Empire, and at the end his ruin during the first world war. Vishegrad, Bosnian town which has
in administration the bridge, it is, beside Travnik, in the imaginary of Andrić, symbolic for the convulsions
occurred in the Balkans for several centuries.
Key-words: Serbian literature, Balkans, History, multiculturalism.