Episcopul Dr.

Vasile Stan

Ținut al cnezatelor și voievodatelor, loc al binecuvântărilor prin focul credinței și

vlădicia ortodoxă a mănăstirii Peri, puritate prin poezia populară și viața păcurărească 1,
chintesența permanentizării dialogului divinului cu umanul, perihoreză a tradiției și a binelui
comun, așa este apreciată zona de Nord a României, Maramureșul, încă din cele mai vechi
timpuri și până astăzi.
Viața bisericească din aceste ținuturi era una cât se poate de activă, fiind în strânsă
legătură cu Episcopia Haliciului, întemeiată între 1141-1152, ridicată mai apoi la gradul de
Mitropolie între 1299-1347. Raportul cu această episcopie era unul permanent, fiind
caracterizat de numărul mare de preoți care se hirotoneau pentru ținuturile Maramureșului.
După 1387, maramureșenii își îndreptă atenția spre Moldova sau ținuturile Galiției, solicitând
episcopilor, hirotonia unui număr însemnat de preoți2.
Nu trebuie omis faptul că, în cursul istoriei se vorbește despre existența unor
horepiscopi care aveau binecuvântarea de a hirotonii preoți și diaconi pentru satele în care
maramureșenii își manifestau trăirea sentimentului religios. Mărturiile vremilor trecute atestă
prezența unei forme de organizare administrativă, stavropighia, atribut al celei mai vechi
mănăstiri existente la acea vreme, mănăstirea Peri3. Aceasta a purtat pecetea ctitoriei lui Balc
și Drag Vodă, fii lui Sas Voievod, urmașul direct al lui Dragoș Voievod care a descălecat în
Moldova înainte de Bogdan din Cuhea Maramureșului. La data de 13 august 1391, mănăstirea
Peri intră sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol odată cu numirea egumenului Pahomie
ca exarh de către patriarhul Antonie al-IV-lea. Desemnarea a avut loc în contextul unei situații
delicate, manifestate de dorința egumenului Ioan de la mănăstirea Muncaciului, ca regele
Vladislau să-și extindă jurisdicția și peste Maramureș 4, fapt ce va avea loc abia în 1400,
prin înființarea unei episcopii la Muncaci.

1
Iacob Demer, Ioan Marin, Maramureșul românesc, „Editura Cartea Românească”, București, 1934, p. 14-15.
2
Simeon Reli, Biserica Ortodoxă Română din Maramureș în vremurile trecute, „Editura Mitropoliei Moldovei”,
Cernăuți, 1938, p. 24-26.
3
Izvoarele istorice subliniază rolul important al mănăstirii Peri, arătând că prima carte bisericească tipărită în
limba română ar fi fost sub pecetea acesteia. Acest aspect nu este contestat, deoarece, lupta pentru păstrarea
identității naționale și a credinței ortodoxe a determinat dorința arzătoare a prezenței cuvântului lui Dumnezeu în
casa fiecărui creștin, iar acest lucru s-a făcut cel mai bine prin tipar. Prezența tipăriturilor românești împrospăta
oficierea cultului într-o limbă autentică, multă vreme acesta săvârșindu-se în slavonă. A se vedea Tit Bud, Date
istorice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureș: Din timpurile vechi până în
1911, „Editura Tipografia Diecezană”, Gherla, 1911, p. 87.
4
Tit Bud, Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramuresiu, „Editura Tipografia Diecezană”,
Gherla, 1891, p. 4-19.
 Până în secolul al-XV-lea, viața bisericească din Maramureș era liniștită, dar situația
se schimbă odată cu părăsirea Maramureșului și implicit a ortodoxiei de către neamul
Drăgoșeștilor, mânați de dorința de a intra în rândul nobililor maghiari pentru a obține
numeroase foloase materiale și un nou statut social. Acest act nesăbuit a adus o seamă de
consecințe negative pentru viața bisericească și socială a maramureșenilor, procesul de
maghiarizare fiind doar la un pas. Situația tulburătoare a maramureșenilor a fost întreținută
până în 1570 și de conflictul românilor cu rutenii, cei din urmă având intenția de a își extinde
teritoriile peste zonele locuite de maramureșeni. În cadrul acestui conflict, mulți preoți
ortodocși au fost supuși unor taxe abuzive venite din partea Muncaciului.
Ca urmare a presiunilor și dorințelor maramureșenilor de exprimare a credinței
ortodoxe în deplină libertate teritorială, principii de la Belgrad semnează un act de pace la
Speyer, ceea ce favorizează intrarea Maramureșului în componența Ardealului și
recunoașterea exarhilor mănăstirii Peri, ca episcopi, iar mănăstirea, ca reședință episcopală.
Acest fapt este atestat prin manuscrisul Disertatio de Episcopatu Maramorosieni, făcându-se
următoarea precizare: „ego vero hanc residentiam Eppi Mramorosiensis in Monasterio O.S
Basilli honosi S. Michaelis”5.
Până în anul 1740, în Maramureș au activat 23 de episcopi, cei mai de seamă dintre
aceștia provenind din clerul mănăstirii Peri. Diploma lui Georgiu Racoti din 1656, îl amintește
pe Sava Brancovici, dar nu trebuie omiși nici Dumitru Popu, Dositei Theodorovici sau Iosif
Stoica, cel din urmă fiind considerat protectorul Episcopiei Maramureșului până în prezent. În
această perioadă a avut loc trecerea la greco-catolicism prin stăpânirea habsburgică asupra
teritoriilor din Transilvania. Maramureșul se află din nou într-o perioadă de grea încercare,
căreia i se mai adaugă evenimentul anexării la Episcopia Română unită cu Gherla din anul
1853.
Secolul al-XIX-lea vine cu o nouă speranță asupra vieții bisericești din Maramureș,
deoarece se înființează Mitropolia Ardealului sub înalta ținută a mitropolitului Andrei Șaguna.
În acest context, Maramureșul intră sub jurisdicția mitropoliei prin decretul 177 al anului
1864. Duhul credinței și năzuința unor contexte favorabile exprimării sentimentului religios a
marcat un număr de 74 de parohii ortodoxe existente până în 1937, an în care Episcopia
Ortodoxă a Maramureșului a fost reînființată6.
Pe baza canonului 34 Apostolic, prin Consiliul de Miniștrii și prin dorința
maramureșenilor, se reînființează Episcopia Maramureșului la data de 14 iulie 1937, aprobată
5
Tit Bud, Disertațiune despre episcopii și vicarii români din maramuresiu, p. 6.
6
Vasile Augustin, Episcopia Maramureșului: Organizarea administrativă, „Editura Universității de Nord”, Baia
Mare, 2006, p. 113-137.
prin ordinul 1874, publicat în Monitorul Oficial la 23 iulie, numărul 167, în care se precizează
următoarele: „Consiliul de miniștrii, în ședința din 14 iulie 1937, luând în deliberare referatul
domnului ministru al cultelor și artelor (Victor Iamandi), cu numărul 13356 din 12 iulie
1937, în conformitate cu dispozițiunile art. 3 din Legea pentru Organizarea Bisericii
Ortodoxe Române, pe baza art. 14 al Legii pentru unificare și simplificarea măsurilor
financiare excepționale promulgată de I.D.R cu nr. 1872 din 8 iulie 1937, decide:
reînființarea Episcopiei Maramureșului; sediul acesteia la Sighet; cuprinsul protopopiatelor
și alte aspecte administrative”7.
După aproximativ 200 de ani de la desființarea Episcopiei Maramureșului, glasul
rugăciunilor, dorul de fosta episcopie, dar și dorința unității în credință a reînviat. Pentru a
putea funcționa prevederilor legale ale Statutului de funcționare al Bisericii Ortodoxe
Române, era necesară o întâlnire a Adunării Eparhiale Constitutive. Aceasta are loc la
Cernăuți, la data de 20 iulie, sub patronajul episcopului Hotinului, a arhiereului vicar al
Bucovinei în a cărei jurisdicție se aflase episcopia Maramureșului8, și a delegaților Ministrului
Cultelor. În sala Sinodală a palatului mitropolitan unde s-a pecetluit unirea Bucovinei cu
patria Mamă, ÎnaltPreasfințitul Mitropolit Visarion rostește un cuvânt solemn prin care atestă
unirea Bisericească: „Noi, cei de față, avem norocul de a întâlni, manifestând lumii e lângă
unitatea politica începută în 1918, și una religioasă întârziată, nimicind și sub această
înfățișare un hotar pus între noi bisericește de neamurile străine de ieri. Dureros că nu s-a
săvârșit în acel an și unirea integrală religioasă a tuturor românilor, pentru că era necesar
să ne prezentăm lumii imediat, nu numai ca un singur trup etnic, ci ca un singur suflet, prin
credință”9.
La Sighet, la reședința episcopală, încep lucrările de organizare a palatului
administrativ prin strădania multor credincioși dornici de a avea în mijlocul lor un episcop.
Întregul coridor și câteva camere încep a fi pictate cu scene religioase, se zidește pristolul,
catapeteasma, dar toate acestea aveau nevoie de oblăduirea unui episcop. La data de 1
noiembrie 1938, după săvârșirea Sfintei Liturghii din catedrala Patriarhală de la București,
membrii Sfântului Sinod împreună cu clerici și mireni, un număr total de 256 votanți, pășesc
în Camera deputaților pentru a se consulta cu privire la numele episcopului ce urmează a fi

7
Monitorul Oficial, Nr. 176, 23 iulie 1937.
8
Episcopia Maramureșului s-a aflat multă vreme sub jurisdicția Mitropoliei Bucovinei, și implicit a
mitropolitului Visarion Puiu. Aceasta s-a făcut prin aducerea aminte a descălecărilor lui Dragoș și Bogdan. În
toată această perioadă, Episcopia Maramureșului a avut parte de protecție, clerul a avut parte de îmbărbătare, iar
credincioșii au fost mângâiați cu aleasă prețuire.
9
Foaia Oficială a Arhiepiscopiei și Mitropoliei Bucovinei, 15 decembrie, nr. 20/1937, p. 297-299.

Episcopul Vasile Stan

ales. Înainte de anunțarea candidaturilor, Preasfințitul Nicolae Colan dă citire mesajului trimis
de către regele Carol al-II-lea cu ocazia acestui fericit eveniment, aducându-se cu acest prilej,
aminte de greaua încercare prin care viața bisericească din Nordul Țării a trecut. Ordinea de zi
este completată de cuvântul Preafericitului Părinte Miron Cristea, care face ample precizări
asupra situației nefaste prin care au trecut maramureșenii,
felicitând totodată stăruința lor în dreapta credință. Sub patronajul
Preasfințitului Visarion Puiu se deschide ședința de vot prin
numirea celor trei candidați: Vasile Stan, Iuliu Scriban – care își va
retrage candidatura în turul doi de scrutin, și Eugen Laiu - care nu
îndeplinește decât 45 de voturi10. Asemenea alegerii Sfântului
Apostol Matia ca și continuator al misiunii de propovăduire și
purtare de grijă asupra creștinilor, Vasile Stan primește cu brațele
deschise crucea și misiunea păstoririi Episcopiei Maramureșului, exclamând: „Primesc cu
vădită emoție vestea că prin votul domniilor voastre am fost destinat să încep șirul ierarhilor
în cea mai tânără Episcopie Ortodoxă, în Episcopia Maramureșului”11.
Bucuria întronării în calitatea de Episcop al Maramureșului a fost desăvârșită de
discursul Regelui Carol al-II-lea, care îi oferă un îndreptar asupra păstoririi acestei eparhii,
afirmând: „Întărindu-te astăzi ca prim episcop al reînființatei Episcopii a Maramureșului,
îndeplinesc o plăcută datorie către Neam și Biserica strămoșească…dacă oștirea este
chemată să apere granițele Patriei prin jertfa de sânge, Biserica este chemată a le apăra prin
întărirea sufletească ți puterea morală a locuitorilor mărginași ai țării. Eparhia ce ți-o
încredințez astăzi, dându-ți cârja episcopală, este un semn vădit că, în sufletul Meu de
Suveran și credincios al Bisericii noastre ortodoxe, am grija deosebită pentru locuitorii
acestor plaiuri istorice ale Maramureșului…grija ce vei pune în chivernisirea eparhiei se
întinde peste cele sufletești și bisericești asupra celor lumești ale credincioșilor. Preasfinția
Ta trebuie să fii un stâlp al propășirii economice și culturale ale regiunii…să te
binecuvânteze Cel Atotputernic în înalta misiune sufletească și națională, însoțit de toate
urările Mele pentru Preasfinția Ta și de toată dragostea Mea pentru locuitorii Eparhiei”12.
Atitudinea marcantă a episcopului Vasile Stan stă în strânsă legătură cu pregătirea sa
teologică, dar și cu îndeletnicirile sale didactice deprinse încă din copilărie. Izvoarele istorice
subliniază parcursul ascendent al acestuia, făcând referire la pregătirea sa intelectuală. Vasile

10
Nuțu Roșca, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureș, „Editura Episcopiei Ortodoxe a
Maramureșului și Sătmarului”, Baia Mare, 2015, p. 798-799.
11
BOR, Anul LVII, nr. 1-2/1939, , apud. Nuțu Roșca, op. cit., p. 801.
12
Idem, p. 803-804.
Stan s-a născut în anul 1875, în ziua de 30 ianuarie, o zi de aleasă ținută teologică, deoarece la
acea dată se face pomenirea Sfinților Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore de Dumnezeu
Cuvântătorul și Ioan Gură de Aur, stâlpii teologiei răsăritene și mărturisitori neclintiți ai
Adevărului. Originar din satul Sohodol de pe valea Arieșului, Vasile Stan începe să-și
clădească viitorul intelectual, fiind înscris la școala gimnazială de la Brad, Beiuș și Brașov, ca
mai apoi în 1893-1896 să urmeze cursurile Institutului Teologic din Sibiu. Obține în
următorul an diploma de bacalaureat, urmând a se înscrie la cursurile școlii din Brașov în
urma cărora devine profesor de limba română în satul natal, existând posibilitatea predării și a
unor ore de religie, avându-se în vedere profilul pe care îl absolvise. Mânat de dorința
înțelegerii supreme a divinului, a metacunoașterii și a literaturii, urmează cursurile Facultății
de Filozofie din Budapesta începând cu 1898, fiind înscris ca student bursier pe baza unui
protocol cu Arhiepiscopia din Sibiu care îl susține în demersul său intelectual. Anul 1908
încununează tot efortul depus deoarece își susține teza de doctorat intitulată Elemente
maghiare în limba moților.
În 1850, Institutul Teologic de la Sibiu își extinde aria curriculară
printr-o nouă secție, Pedagogică. În cadrul acesteia, în 1902-1919 dr. Vasile Stan își expune
valențele sale didactice ca profesor de limba română, ca mai apoi, în 1919-1927 să devină
director al Școlii Andrei Șaguna.
Viața personală a profesorului doctor Vasile Stan a stat mereu sub darul
binecuvântărilor, fapt atestat de frumoasa familie pe care și-o întemeiază în 1905, prin
căsătoria cu Ana Vidrighin, din care rezultă două fiice: Irina și Liliana. Dorința de a slujii lui
Dumnezeu îi este îndeplinită în 1906, când este hirotonit diacon, mai apoi preot, ca în 1921 să
devină protopop. Din nefericire, anul 1925 îl găsește văduv de soție, ceea de determină ca
întreaga lui viață să și-o dedice slujirii lui Dumnezeu și a aproapelui, fapt pentru care intră în
monahism. Vrednic monah al mănăstirii Cozia, Vasile Stan este hirotesit protosinghel de către
Nicolae Bălan, bucuria duhovnicească fiindu-i întregită la data de 4 aprilie 1926 prin numirea
sa ca arhimandrit. Doi ani mai târziu primește demnitatea de arhiereu vicar al Mitropoliei
Ardealului, primind numele de Rășinăreanul13.
Activitatea didactică și pastorală a episcopului Vasile Stan a fost una remarcabilă,
deoarece în întreaga sa misiune pedagogică și liturgică s-a arătat a fi autentic, plin de credință
și nădejde, îngrijindu-se în mod constat de cei ce aveau nevoie de o mângâiere. Pasiunea sa
didactică l-a determinat să dezvolte în permanență mijloace prin care să-i ajute pe viitorii
învățători sau profesori, îndemnându-i pe cei care stăteau în preajma lui să devină cu adevărat
13
Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, „Editura Enciclopedică”, București, 2002, p. 450-451.
fii ai Luminii, ca prin aceasta să poată oferii lumină. Evenimentul Unirii din 1918 îl găsește în
preajma copiilor de țărani, cărora dorește a le împărtăși din izvoarele nesecate ale dragostei de
neam, ale culturii și ale credinței ortodoxe. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este
reprezentat de grija față de Ion Petru Stan, un copil orfan din Țara Moților, asupra căruia
veghează neîncetat, oferindu-i posibilitatea unei alese educații prin aducerea lui în Sibiu.
Datorită efortului propriu și a suportului moral al arhiereului Vasile Stan, copilul Ion Petru
Stan devine Ion Stan Arieșeanul, un excelent cărturar și scriitor al revistelor Gândul Nostru și
Luceafărul.
Opera episcopului Vasile Stan a fost una însemnată, de o calitate excelentă, alcătuită
din cuvântări rostite cu diferite ocazii, elemente catehetice și scrieri literare. În calitatea sa de
redactor al revistei Vatra Școală de la Sibiu, publică numeroase articole menite să vină în
ajutorul elevilor dornici de a se îndeletnici cu literatura română și străină. Printre operele sale,
cele mai de seamă sunt: Gramatica limbii maghiare întocmită pentru școlile normale,
Secretul Succesului, Predica în Biserică: Importanța și necesitatea ei, Centenarul lui Șaguna
și opinia publică românească, etc14.
Alături de alesele sale valențe pastorale și didactice, episcopul Vasile Stan se definește
ca un mare patriot și iubitor de țară. Acest aspect reiese din grija pe care o poartă Episcopiei
Maramureșului în vremurile tulbure venite odată cu Dictatul de la Viena, dar mai ales prin
contribuția sa în ceea ce privește evenimentul Unirii din anul 1918.
La 1 decembrie 1918, se pronunță decretul prin care Transilvania, Crișana, Banatul și
Maramureșul se anexează Vechiului Regat, formând România Mare. Evenimentul afirmă
autonomia teritoriilor, libertate confesională pentru locuitorii din Transilvania, înfăptuirea
unui regim democrat, o reformă agrară nouă, pace și dreptate. Bucuria și însemnătatea
evenimentului a adus la Alba Iulia mulțime mare de popor din toate zonele țării. Pentru ca
această bucurie să fie întregită de prezența clerului bisericesc, Mitropolitul Nicolae Bălan - cel
care a făcut legătura între mișcarea românilor din Transilvania cu Guvernul de la Iași și cu
Diplomații Aliaților, îl trimite ca reprezentant al mitropoliei Transilvaniei pe Vasile Stan,
împreună cu încă 130 de delegați. Deși nu se găsesc informații cu privire la citirea unei petiții
sau prezentarea unei declarații venite din partea dr. Vasile Stan, cu siguranță, simpla lui
prezență a întărit în mod vădit idealul unirii românilor. Deși exista în același context al
întregirii, dorința de unitate Bisericească, aceasta nu a avut loc din pricina reprezentanților
greco-catolici, motivând că încă nu a sosit timpul potrivit pentru acest eveniment15.
14
Eugen Goia, Episcopul Vasile Stan, accesat la URL: https://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-
ignorate/eugen-goia-episcopul-vasile-stan, la data de 12.02.2018, ora 12:48.
15
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 451.
 Dragostea pe care arhiereul vicar al Sibiului o purta maramureșenilor, întărește încă
odată patriotismul de care dădea dovadă. Deși nu era încă uns ca episcop al Maramureșului 16,
dorința dr. Vasile Stan a fost de a ridica la Sighet o catedrală reprezentativă pentru dragostea
credincioșilor de acolo. Acest vis a fost pus în practică prin colaborarea mitropoliei Sibiului
cu credincioșii maramureșeni, idealul fiind desăvârșit de dorința regelui Carol al-II-lea de a
dona un clopot pentru noul sediu episcopal. Manifestarea dragostei regelui față de
maramureșeni prin darul făcut, nu a putut rămâne nemarcată, motiv pentru care, Preasfințitul
Vasile Stan demarează lucrările de construcție a clopotniței. Aceasta era construită din lemn,
având brodate numeroase elemente decorative maramureșenești: funia – care simboliza viața
și moartea, crucea – simbolul creștin, cocoșul - care simboliza sufletul, elemente în formă de
unghie – care simbolizau sămânța vieții. Această clopotniță avea a fi sfințită la data de 15
octombrie 1939, fapt ce reiese dintr-o scrisoare pe care episcopul o trimite familiei sale de la
Sibiu, menționând că: „realizarea clopotniței a fost încurcată de clopotul cel mare, fiind
necesară zidirea cu încă un metru a acesteia”17.
La data de 28 septembrie a anului 1939, episcopul maramureșenilor trimite o circulară
întregii eparhii, precizând: „Cu multă bucurie înștiințăm iubita noastră preoție că, Episcopia
Ortodoxă a Maramureșului nu va mai fi mută. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut termina
clopotele viitoarei catedrale episcopale și le-am așezat într-o clopotniță“18. Circulara a fost
emisă cu scopul de a aduna cât mai mulți credincioși la slujba de sfințire, la care au participat
trei episcopi: Preasfințitul Vasile Stan, Preasfințitul Nicolae al Oradei și Preasfințitul Eugen
Laiu Suceveanu – vicar al Mitropoliei Bucovinei19.
Cei peste 2000 de credincioși adunați, au putut auzi în ziua prăznuirii Sfântului
Mucenic Lucian, cele patru clopote care reproduceau melodia troparului Sfintei Cruci:
Mântuiește Doamne poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta. Fiecare dintre cele patru
clopote au fost închinate unei personalități, ca semn al prețuirii reciproce cu credincioșii
maramureșeni. Primul clopot, acordat în Do diez, a fost închinat Majestății Sale, Carol al-II-
lea, ca simbol al supunerii față de conducător. Donatorului Mitiță Constantinescu i-a fost
închinat cel de-al doilea clopot, acordat în Fa, simbolizând prețuirea față de jertfa și osteneala
materială necesară înălțării clopotniței. Cel de-al treilea clopot, acordat în Sol diez, este
16
De la decretul privind reînființarea Episcopiei Maramureșului și până la alegerea lui Vasile Stan în calitate de
episcop a trecut mai bine de un an. A se vedea Renașterea, Anul XVI, nr. 5/1938, p. 5

17
Laurențiu Batin, Sfințirea clopotelor nou înființatei Episcopii a Maramureșului. Sighet, 15 octombrie, 1939, în
„Philologica Jassyensia”, An X, nr. 1/2014, p. 683.
18
Arhiva Parohiei Vișeul de Sus, Dosar nr. 1939, Circulară către toate oficiile protopopești și parohiale din
Maramureș, apud. Laurențiu Batin, op.cit., p. 683.
19
Biserica și Școala, An LXVIII, nr. 43/1936, p. 366.
închinat Mitropolitului Visarion, ca semn al aprecierii față de dragostea pe care a purtat-o
episcopiei Maramureșului pe vremea când aceasta se afla sub jurisdicția Mitropoliei
Bucovinei. Ultimul clopot, acordat în Do diez, este închinat episcopului Vasile Stan,
personalitate marcantă a Maramureșului prin deschiderea și dragostea Sa față de credincioșii
acestor meleaguri. Din păcate, soarta acestor clopote a fost periclitată odată cu Dictatul de la
Viena, oastea armatei maghiare prăbușind clopotnița, iar clopotele fiind împărțite
credincioșilor de peste Tisa20.
Dictatul de la Viena a făcut parte din șirul suferințelor pe care Preasfințitul Vasile
Stan le-a îndurat alături de comunitatea căreia i slujea. Acest act abuziv venit din partea
Germaniei și Italiei împotriva României, a permis Ungariei să ocupe teritorii vaste din țară,
inclusiv pe cele din Maramureș. La data de 31 august, Preasfințitul Vasile Stan primește
ordinul de evacuare al sediului episcopiei, dar grija pentru credincioșii păstoriți de el îl
determină a rămâne alături de ei până la data de 2 septembrie, când soldații maghiari încep
distrugerea sediului episcopiei prin înlăturarea stemei aflate pe frontispiciu și arborarea
steagului maghiar21.
Mânat de dorința estompării invaziei maghiare, episcopul Vasile Stan poposește la
Cluj, întâlnind pe Mitropolitul Nicolae Bălan și pe episcopul Nicolae Colan, cărora le cere
ajutor. Situația extraordinară în care se afla episcopia Maramureșului nu putea să găsească
rezolvare prin opunere de rezistență, motiv pentru care i se cere vlădicăi Vasile Stan, să se
retragă la Sibiu, până când situația va deveni mai puțin tensionată. Găsind ascultare față de
mitropolit, Preasfințitul Vasile Stan îi solicită acestuia din urmă, deschidere sufletească față
de credincioșii din Maramureș care aveau nevoie de mângâiere permanentă. Menționează în
acest context hotărârea de a lăsa ca vicar episcopesc pe Alexie Latiș, arhimandrit la catedrală
pe Gherasim Agapie și un sold de bani care să acopere pe trei luni salariile preoților
maramureșeni22.
Aprins de focul dragostei față de episcopia sa, față de cler și popor, Preasfințitul Vasile
Stan se deplasează până la Budapesta, pentru a căuta toate mijloacele necesare opririi invaziei
maghiare. Într-un protocol de pace i se cere acestuia trecerea la cetățenia maghiară, ca mai
apoi să i se refuze cererea. Acest fapt nu reprezintă o pierdere a demnității în fața dușmanului,
ci expresia supremei fidelități față de libertatea religioasă a maramureșenilor. Supunerea

20
Laurențiu Batin, op. cit., p. 686-687.
21
Alexandru Moraru, Momente însemnate din Istoria Bisericii Ortodoxe Române în mileniul al-II-lea și
începutul mileniului al-III-lea, Cluj Napoca, 2010, p. 55.
22
Florian Dudaș, Teroare în Maramureș, Editura Lumina, Oradea, 1991, p. 6.
Preasfințitului Vasile Stan atestă în cel mai vădit mod, jertfa sinelui pentru binele aproapelui,
în cazul de față, a comunității pe care o păstorea.
Fără câștig de cauză, la data de 6 octombrie 1940,
episcopul Vasile Stan îi cere lui Ion Antonescu, refugiu,
mutând sediul episcopiei de la Sighet la Sibiu. Aceasta
funcționează până la data de 12 septembrie 1944, dată la care,
Guvernele Aliate hotărăsc ca Transilvania să fie restituită
României prin Tratatul de pace de la Paris. În perioada 15-17
octombrie a aceluiași an, Preasfințitul Vasile Stan se întoarce
la Sighet. Găsește palatul episcopiei devastat, credincioși și
clerici înspăimântați de evenimentele trecute, fapt pentru care
se îmbolnăvește. Este dus la Sibiu pentru îngrijiri medicale,
Mormântul de la Sibiu
dar trece la cele veșnice la data de 13 aprilie 1945 23.
Mitropolitul Antonie Plămădeală concluzionează șirul evenimentelor nefaste petrecute
în partea de nord a Transilvaniei, afirmând: „Suferințele îndurate de Biserica Românească din
Transilvania ocupată nu vor putea fi niciodată evaluate exhaustiv, nici cântărite…nu s-ar
putea cuprinde vreodată profunzimea durerilor”24.
Asupra vieții și activității episcopului Vasile Stan, nu poate exista nici o privire critică,
deși au fost cazuri în care s-a încercat acest lucru. În acest sens, trebuie amintită reacția
redacției Gazetei Unirea de la Blaj, care făcea remarci nefaste asupra situației prin care
treceau credincioșii din Maramureș, exprimând dispreț față de numărul redus al acestora. Se
fac observații negative asupra personalității Preasfinției Sale Vasile Stan, acuzat de persiflare,
ca urmare a afirmațiilor sale cu privire la invazia neamurilor străine care reduceau
semnificativ duhul românismului maramureșean. Gazetarii considerau prin aceasta că
episcopul Vasile Stan își numește credincioșii trădători de țară, deși afirmația Preasfinției Sale
avea menirea de a consolida elementul românesc și bucuria reînființării Episcopiei
Maramureșului: „Voi năzui să ridic în Maramureș crucea ortodoxă, prin ea să abat privirile
cetățenilor mei de la alte orizonturi, de peste granițe”25.
Reînființarea Episcopiei Maramureșului în anul 1937 poate fi considerata ca răspunsul
cel bun pe care credincioșii din ținutul de nord al Țării îl primesc ca urmare a rugăciunilor și
stăruințelor lor în dreapta credință. Deși acest eveniment a animat întreaga suflare,

23
Nuțu Roșca, op. cit., p. 823-826.
24
Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo la Nicolae de la Rohia, „Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale”, Sibiu,
197, p. 78.
25
Ion Mateiu, Tulburători de Bucurii Românești, în „Renașterea”, Anul XVII, nr.2/1939, 8 ianuarie, p. 1-2.
desăvârșirea lui s-a făcut prin alegereaa dr. Vasile Stan ca episcop al acestei comunități. În
neîncetata lui lucrare de reîmprospătare a sentimentului național și religios, Preasfinția Sa
pune pecetea binecuvântărilor asupra Maramureșului. Își închină întreaga existență slujirii lui
Dumnezeu și aproapelui, devine un arhitect al frumosului și binelui comun, nu cunoaște sub
nici o formă osteneala, luptând cu dreaptă credință în propășirea caracterului autentic al
sentimentului religios, fiind un exemplu al vremurilor trecute și al celor prezente.
Pentru întreaga strădanie a Preasfințitului Vasile Stan, comunitatea credincioșilor din
Maramureș i-a înveșnicit prezența printr-o serie de
elemente arhitecturale, menite să ofere rezonanță și
noblețe. În acest sens, în cadrul Catedralei Episcopale
din Baia Mare se află sala Episcop Dr. Vasile Stan,
sală ce găzduiește Adunarea Eparhială a Episcopiei
Maramureșului și Sătmarului, sinaxe sau expoziții de
icoane. Sala Episcop Dr. Vasile Stan

Palatul Episcopal din Sighet

La Sighet, în Palatul Episcopal – căruia

episcopul Vasile Stan i-a acordat multă atenție
înnobilându-l cu alese elemente arhitecturale, se
Biblioteca Parohiei Înălțarea Domnului
găsește o sală care îi poartă numele. În fiecare an, în
această sala se organizează concertul de colinde:
Crăciun în Maramureș, concert la care participă
numeroase coruri ale episcopiei Maramureșului și Sătmarului.
În cadrul parohiei ortodoxe Înălțarea Domnului din Târgu Lăpuș, există
o bibliotecă ce poartă numele Biblioteca parohială Episcop Dr. Vasile Stan, bibliotecă ce
găzduiește aproximativ 8000 de volume. Aceasta permanentizează și actualizează mereu
cuvintele Preasfințitul Vasile Stan care spune: „În lume nu este ceva mai nobil, mai măreț,
mai sublim, decât să dai lumină – binele dumnezeiesc – după care suspină toată făptura. Voi
sunteți chemați să închegați, prin cultură, marea cucerire a neamului nostru – România
întregită – pe care am visat-o și pentru care au luptat și au murit marii noștri înaintași, cu
arma, cu scrisul, cu brațele”.

Vlad Ioan BONDRE *

Bibliografie:

Augustin, Vasile, Episcopia Maramureșului: Organizarea administrativă, „Editura Universității de Nord”, Baia
Mare, 2006.
Batin, Laurențiu, Sfințirea clopotelor nou înființatei Episcopii a Maramureșului. Sighet, 15 octombrie, 1939, în
„Philologica Jassyensia”, An X, nr. 1/2014.
Biserica și Școala, An LXVIII, nr. 43/1936, p. 366.
Bud, Tit, Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureș: Din timpurile
vechi până în 1911, „Editura Tipografia Diecezană”, Gherla, 1911.
Bud, Tit, Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramuresiu, „Editura Tipografia Diecezană”,
Gherla, 1891.
Demer, Iacob, Marin Ioan, Maramureșul românesc, „Editura Cartea Românească”, București, 1934.
Foaia Oficială a Arhiepiscopiei și Mitropoliei Bucovinei, 15 decembrie, nr. 20/1937.
Mateiu, Ion, Tulburători de Bucurii Românești, în „Renașterea”, Anul XVII, nr.2/1939, 8 ianuarie.
Monitorul Oficial, Nr. 176, 23 iulie 1937.
Moraru, Alexandru, Momente însemnate din Istoria Bisericii Ortodoxe Române în mileniul al-II-lea și începutul
mileniului al-III-lea, Cluj Napoca, 2010.
Păcurariu, Mircea, Dicționarul Teologilor Români, „Editura Enciclopedică”, București, 2002.
Plămădeală, Antonie, De la Alecu Russo la Nicolae de la Rohia, „Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale”, Sibiu,
1997.
Reli, Simeon, Biserica Ortodoxă Română din Maramureș în vremurile trecute, „Editura Mitropoliei Moldovei”,
Cernăuți, 1938.
Roșca, Nuțu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureș, „Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului
și Sătmarului”, Baia Mare, 2015.
https://arhivaromaneasca.wordpress.com

**
PhD Candidate, Faculty of Orthodox Theology at the “1-st December 1918” University, Alba Iulia, Romania.
Contact: vladbondre@yahoo.com