Wellek, Rene, Warren, Austin, Teoria literaturii.

Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1967

Wellek, Rene, Warren, Austin, Teoria literaturii. Bucureşti: Editura pentru literatură universală,
1967 (în româneşte de Rodica Tiniş, cu un studiu introductiv şi note de Sorin Alexandrescu)

Lucrarea conţine 488 pagini

Fişare pentru delimitări conceptuale: istorie literară-teorie literară - critică literară

I. Definiţii şi delimitări

1. Literatura şi studiul literaturii

Diferenţa esenţială între literatură şi studiul literaturii: prima presupune o activitate

creatoare şi este definită drept artă, pe când a doua este o formă de cunoaştere şi în consecinţă
se apropie de ştiinţe. Wellek şi Warren aduc contraargumente teoreticienilor care neagă
caracterul epistemologic al studiului literaturii.
În primul rând, aşa zisa critică creatoare , care înseamnă o duplicare inutilă sau, cel
mult, transpunerea unei opere literare într-o altă operă, de obicei inferioară (p. 37) nu îşi
îndeplineşte rolul critic, ci duce la realizarea unei alte opere literare, care nu are aproape nimic
în comun cu textul avut drept suport interpretativ.
Pe de altă parte există o altă categorie, cea a teoreticienilor sceptici, care susţin că
literatura nu poate fi studiată: Putem doar s-o citim, s-o gustăm, s-o apreciem. În rest nu putem
decât să acumulăm o serie de informaţii „despre” literatură. (p. 38). Aceştia disociază între
cercetarea sistematică şi judecata de valoare: primul tip (pentru care optează teoreticienii
sceptici) are în vedere evidenţierea aspectelor extrinseci unei opere literare, pe când al doilea
are în vedere judecata de gust a cititorului.
Trecând peste aceste deviante interpretative, cei doi teoreticieni încearcă totuşi să
găsească un mod raţional de abordare a artei literare. Şi în această încercare realizează chiar un
scurt istoric al metodelor utilizate în studiul literaturii:
- împrumutul metodelor folosite în ştiinţele naturii şi transferul lor în studiul
literaturii; această translaţie s-a realizat prin mai multe modalităţi:
a. printr-o abordare obiectivă, impersonală a literaturii;
b. prin utilizarea metodei genetice, adică utilizarea antecedentelor cauzale şi
studiul originilor în cazul literaturii, la fel ca şi în ştiinţele naturii;
c. introducerea metodelor cantitative, în studiul literaturii: statistici, tabele,
grafice etc.
d. utilizarea conceptelor biologice în studiul literaturii.

1
Wellek, Rene, Warren, Austin, Teoria literaturii. Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1967

Aceste încercări de abordare a studiului literaturii prin prisma metodelor

ştiinţifice nu şi-au dovedit viabilitatea şi s-a renunţat, în timp, la ele. Totuşi
metodele raţionale – inducţia, deducţia, analiza, sinteza şi comparaţia- sunt
utilizate frecvent în cercetarea literară.
- Cercetătorul literar studiază individualităţile şi valorile: Chiar şi atunci când
studiază o perioadă, o mişcare literară sau o literatură naţională anumită,
cercetătorul literar se va ocupa de acestea ca individualităţi cu trăsături şi
însuşiri caracteristice care le deosebesc de alte grupuri similare. (p. 40).
Tocmai de aceea nu se poate formula o lege generală care să se aplice
cercetării literare.
În acest context apar două „soluţii”: fie aplicarea în cazul ştiinţei literare a unor legi
generale, fie considerarea fiecărei opere în unicitatea sa. Această dispută general-particular nu
este nouă în spaţiul literar. Soluţia pe care o găsesc cei doi teoreticieni este identificarea
generalului şi particularului la nivelul fiecărei opere, înlocuind raportul ori-ori prin unul de tip
şi-şi: Dar trebuie recunoscut că fiecare operă literară este în acelaşi timp şi generală şi
particulară sau –poate mai exact - şi individuală şi generală. Căci individualitatea este altceva
decât particularitatea şi unicitatea completă. Ca orice fiinţă omenească, fiecare operă literară
are caracteristicile ei individuale; dar are, de asemenea, însuşiri comune cu alte opere literare;
exact cum fiecare om are trăsături comune cu întreaga omenire, cu toţi indivizii care aparţin
aceluiaşi sex, aceleiaşi naţiuni, clase, profesii etc.(p. 42)
Caracterul individual respectiv general al unei opere literare este evidenţiat fie prin
apelul la critica şi istoria literară, fie prin utilizarea termenilor universali ai teoriei literare:
Critica literară şi istoria literară încearcă amândouă să caracterizeze individualitatea unei
opere, a unui autor, a unei perioade sau a unei literaturi naţionale. Dar această caracterizare
nu se poate face decât în termeni universali, pe baza unei teorii literare. De aceea ştiinţa
literară are foarte mare nevoie astăzi de o teorie literară, de un organon de metode. (p. 42). În
consecinţă, cei doi teoreticieni diferenţiază ştiinţele literaturii prin utilizarea raportului
individual-general.

2. Natura literaturii
Subcapitolul are în vedere căutarea unei definiţii a literaturii. Şi de aceea teoreticienii
oferă mai multe perspective asupra fenomenului literar:

2
Wellek, Rene, Warren, Austin, Teoria literaturii. Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1967

- literatura este tot ceea ce s-a tipărit – obiecţia adusă acestei definiţii: este prea
general formulată pentru că tipărituri înseamnă şi materiale de fizică,
astronomie etc.
- domeniul literaturii este cel al „cărţilor mari”, adică al celor remarcabile prin
„expresia lor literară”- obiecţia: dacă optăm pentru o astfel de definiţie, atunci
avem în vedere exclusiv criteriul estetic; or istoricii literari nu pot aborda
fenomenul literar strict din punct de vedere estetic, ci acesta trebuie
contextualizat şi privit prin raportare la epoca pe care o are în vedere.
- Literatura trebuie limitată la arta literaturii, adică la literatura de imaginaţie.
Totuşi, şi în acest caz există câteva obiecţii:
a. etimologic, termenul literatură provine din latinescul littera, ceea ce limitează
literatura la aspectul ei scris sau tipărit; se exclude astfel literatura orală; soluţia
identificată de Wellek şi Warren: analiza modului în care e folosită limba în literatură.
Tocmai de aceea disociază între limba literară sau a scriitorilor, limba vorbită şi limbajul
ştiinţific.
b. dacă admitem că trăsătura pertinentă a literaturii este ficţiunea, imaginaţia, invenţia,
atunci vom opta pentru o abordare descriptivistă , şi nu pentru una valorizantă.
c. literatura de imaginaţie nu trebuie să folosească în mod obligatoriu imagini artistice.
Concluziile subcapitolului:opera de artă literară nu este un obiect simplu, ci o alcătuire
foarte complexă care are un caracter stratificat şi multiple sensuri şi relaţii. (p. 52)

3. Funcţia literaturii
Concepţia despre natura şi funcţiile literaturii se modifică de-a lungul timpului.
- în perioada tragicilor greci antici, literatura, filozofia şi religia erau
nediferenţiate;
- odată cu Platon are loc cearta dintre poeţi şi filozofi;
- la sf. sec. al XIX-lea apar teoriile artei pentru artă;
- mai recente sunt teoriile poeziei pure;
Începând cu dictonul horaţian utile et dulce (aplicat în cazul lui poeziei), au apărut o
serie de teorii, antinomice, pentru că aveau în vedere fie caracterul de plăcere, fie pe cel de
utilitate în artă. Cei doi termeni sunt polisemantici, tocmai de aceea Wellek şi Warren lămuresc
noţiunile: „Util” este echivalent cu „ceva ce nu este o pierdere de timp”, ceva ce nu este un
mijloc de „a omorî timpul”, ceva ce merită o atenţie serioasă. „Plăcut” este echivalent cu

3
Wellek, Rene, Warren, Austin, Teoria literaturii. Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1967

„neplictisitor”, „neobligatoriu”, „un lucru ce este propria lui recompensă”. (p. 56). În
consecinţă aceasta e una dintre funcţiile literaturii.
Pe de altă parte se pune problema dacă literatura are una sau mai multe funcţii. Cei doi
teoreticieni identifică şi alte funcţii precum: cunoaşterea prin intermediul literaturii a acelor
aspecte pe care ştiinţele exacte sau filozofia nu le-ar putea evidenţia (paginile de roman sunt
uneori adevărate fişe psihologice care dezvăluie din interioritatea autorului); apoi literatura
exprimă „adevărul” prin concepţia despre viaţă prezentă în orice creaţie artistică. Conceptul de
adevăr trebuie înţeles într-un sens particular: Adevărul literaturii, (...) pare să fie adevărul
cuprins în literatură- adică filosofia existentă, în formă conceptuală sistematică, în afara
literaturii, dar care poate fi aplicată literaturii, care poate fi ilustrată sau întruchipată în
literatură. (p. 61). Nu în ultimul rând una din funcţiile literaturii trebuie corelate conceptului de
catharsis, adică de eliberare a emoţiilor (atât pentru scriitor cât şi pentru cititor).
Concluzia celor doi: Funcţia ei principală este fidelitatea faţă de propria ei natură. (p.
65)
4. Teoria, critica şi istoria literară
Wellek şi Warren consideră importante diferenţierile din cadrul domeniului literaturii, şi
de aceea disociază între: teoria, critica şi istoria literară.
Distincţia între aceste ştiinţe ale literaturii este dată în primul rând de faptul că unele
abordează fenomenul literar în simultaneitatea sa, pe când altele din perspectivă diacronică. Pe
de altă parte e realizată distincţia între studiul principiilor şi criteriilor literaturii şi respectiv
studiul operelor literare, analizate separat, în ordine cronologică. Sunt necesare aceste lămuriri
pentru că din ele cei doi teoreticieni deduc definiţia teoriei literare: studiul principiilor,
categoriilor, criteriilor literaturii etc., şi numind fie „critică literară” (esenţialmente statică în
abordarea problemelor), fie „istorie literară” studiul unor opere literare anumite. Desigur,
termenul de „critică literară” este adesea folosit într-o accepţie care include întreaga teorie
literară: dar o astfel de folosire ignoră utilitatea distincţiei pe care am făcut-o. (...) Termenul
„teoria literaturii” ar putea foarte bine să îmbrăţişeze – aşa cum se face în cartea de faţă -
atât „teoria criticii literare” cât şi „teoria istoriei literare” (p. 67-68).
Opinia pe care îşi întemeiază cei doi studiul este aceea a interdependenţei celor trei
ştiinţe: nu se poate concepe teoria literară fără critică şi istorie, sau critica, fără teorie şi
istorie, sau istoria, fără teorie şi critică. (p. 68)
Wellek şi Warren evidenţiază apoi unele încercări de a despărţi cele trei discipline prin
indicarea principalelor teorii:

4
Wellek, Rene, Warren, Austin, Teoria literaturii. Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1967

a. F. W. Bateson susţinea faptul că istoria literară stabilea un raport de determinare/

derivare între opere literare, pe când critica unul de superioritate al uneia faţă de alta. Conform
acestei păreri istoria literară se ocupă de fapte verificabile; critica, de probleme de opinie şi
convingere. (p. 68)
b. Alţi teoreticieni susţin că istoria literară este suficientă sieşi, că nu mai este nevoie de
aprecieri (care aparţin criticii literare) pentru că istoria literară ar deţine ea însăşi propriile ei
criterii şi norme. Această concepţie este una istoricistă, şi a fost elaborată în secolul al XIX-lea
în Germania, de unde se va răspândi în spaţiul anglo-saxon şi american. Wellek şi Warren oferă
spre exemplificare opinia lui E. E. Stoll. Acesta, în timp ce studia convenţiile teatrului
elizabetan în relaţie cu cerinţele publicului vremii, dezvoltă teoria că reconstituirea intenţiei
autorului trebuie să fie scopul principal al istoriei literare.
c. Alte păreri susţineau independenţa epocilor literare, lipsa vreunei dependenţe sau
determinări reciproce: s-a tras concluzia că fiecare epocă este o unitate independentă,
exprimată prin propriul ei tip de poezie, care nu are nimic comun cu vreun alt tip. (p. 69)
Această abordare a fost numită de Frederick A. Pottle în lucrarea Idiom of Poetry relativism
critic.
d. relativismul reduce istoria literaturii la o serie de fragmente disparate şi discontinue.
e. concepţiile absolutiste (neoumaniştii, marxiştii etc.) au în vedere fie situaţia actuală,
trecătoare, fie vreun ideal abstract.
Trecând peste aceste puncte de vedere limitate şi limitative, Wellek şi Warren consideră
greşită căutarea semnificaţiilor totale ale unei opere literare în semnificaţiile pe care le dă
autorul la care se adaugă semnificaţiile contemporanilor. Dimpotrivă, ei consideră că
semnificaţiile totale ale unei opere înseamnă o istorie a aprecierilor făcute de-a lungul timpului:
Istoricul literar nu se va mulţumi să judece o operă literară numai din punctul de vedere al
epocii noastre- acesta fiind un privilegiu al criticului care reevaluează trecutul în lumina
necesităţilor unui stil sau unui curent actual. Pentru el ar putea fi chiar instructiv să privească
o operă literară din punctul de vedere al unei a treia epoci care să nu fie contemporană nici cu
el, nici cu autorul, sau să treacă în revistă întreaga istorie a interpretărilor şi aprecierilor
critice date unei opere anumite, ceea ce va constitui o călăuză pentru descoperirea
semnificaţiei totale a acesteia. (p. 71-72). Prin urmare istoricul literar urmăreşte fenomenul în
diacronie, pe când criticul în sincronie.
f. Teoria pe care o au cei doi în vedere, şi pe care o consideră potrivită în abordarea
fenomenului literar este perspectivismul, adică posibilitatea de raportare a unei opere literare
atât la valorile propriei sale epoci, cât şi la cele ale epocilor ulterioare ei: Termenul de

5
Wellek, Rene, Warren, Austin, Teoria literaturii. Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1967

perspectivism implică recunoaşterea faptului că există o singură poezie, o singură literatură,

comparabilă de-a lungul veacurilor, care se dezvoltă, care se transformă, care e plină de
posibilităţi. Literatura nu este nici o serie de opere unice care nu au nimic comun unele cu
altele, nici o serie de opere închise în anumite cicluri de timp ca romantismul sau clasicismul,
epoca lui pope şi epoca lui Wordsworth. Şi, desigur, nu reprezintă nici acel „univers- bloc” al
uniformităţii şi imutabilităţii pe care un clasicism mai vechi îl considera ideal. Atât
absolutismul cât şi relativismul constituie o eroare; dar astăzi, cel puţin în Anglia şi Statele
Unite, pericolul cel mai grav constă într-un relativism care este echivalent cu o anarhie a
valorilor, cu o abdicare a criticii de la menirea ei. (p. 72-73)
Wellek şi Warren identifică pentru istoria literară mai multe principii: funcţionarea
criteriului selecţiei, caracterizării şi evaluării în cazul majorităţii istoriilor literare; evitarea
includerii perioadei contemporane în cadrul unei istorii literare (deşi nu sunt de acord cu acest
aspect, cei doi găsesc totuşi un posibil argument al celor care procedează în această manieră:
opera unui scriitor în viaţă nu este încheiată); istoricul literar nu se poate dispensa de critica şi
teoria literară, pentru că o operă literară nu poate fi analizată, caracterizată sau evaluată fără a
se recurge în permanenţă la principiile critice. (p. 74)
În finalul capitolului, cei doi teoreticieni privesc fenomenul şi invers: din perspectiva
criticii literare. Ei consideră că orice critic literar care nu ar avea în vedere relaţiile istorice s-ar
înşela în exprimarea unui punct de vedere apreciativ: Criticul care cunoaşte doar foarte slab
sau nu cunoaşte deloc istoria va face presupuneri neîntemeiate sau se va lăsa târât în
„aventuri autobiografice printre capodopere” şi, în general, va evita să se ocupe de trecutul
mai îndepărtat, bucuros să lase aceasta în seama amatorilor de antichităţi şi „filologilor”. (p.
74)
5. Literatura generală, comparată şi naţională
Wellek şi Warren consideră că diferenţierea teorie, istorie şi critică literară e realizabilă
dacă se are în vedere criteriul studiilor literare.
După un alt criteriu (pe care cei doi nu-l numesc), cei doi identifică trei tipuri de
literatură:comparată, generală şi naţională.
Literatura comparată
În limba engleză, primul care utilizează sintagma „istorie comparată” a fost Matthew
Arnold în 1848; în literatura franceză s-a preferat sintagma „literatură comparată” (1800,
Cuvier).

6
Wellek, Rene, Warren, Austin, Teoria literaturii. Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1967

Comparaţia este o metodă folosită de toate formele de critică şi nu e specifică numai

ştiinţei literaturii. Totuşi, această metodă nu prea e folosită de istoriile literare. Pe de altă parte,
„literatura comparată” este ambiguu, datorită multitudinilor aspecte vizate:
- în primul rând înseamnă studiul literaturii orale, analizându-se comparativ
diversele teme ale creaţiilor populare, cum au migrat şi cum au intrat în
literatura artistică. Aceste aspecte sunt studiate de folclor, definit de cei doi
teoreticieni: o importantă ramură de studiu, care se ocupă numai în parte de
fapte estetice, deoarece studiază întreaga civilizaţie a unui „popor”,
costumele şi obiceiurile, superstiţiile şi uneltele, precum şi arta lui. Trebuie
totuşi să subscriem la părerea că studiul literaturii orale face parte
integrantă din ştiinţa literară, deoarece nu poate fi separat de studiul
operelor scrise şi deoarece a existat şi mai există încă o interacţiune continuă
între literatura orală şi cea scrisă. (p. 76) Literatura comparată înţeleasă în
acest fel a făcut obiectul de studiu al unor istorici literari din ţările slave şi
scandinave, unde folclorul mai este încă viu.
- un alt sens asociază literatura comparată cu studiul relaţiilor dintre două sau
mai multe literaturi; acest sens a fost statuat de şcoala comparatiştilor francezi
condusă de Fernand Baldensperger (periodicul şcolii: „Revue de litterature
comaree”). Această şcoală a elaborat o metodologie care, depăşind
strângerea de informaţii referitoare la reviste, traduceri şi influenţe,
analizează atent imaginea, concepţia despre un anumit autor la un moment
dat, factori transmiţători atât de diferiţi cum sunt: periodicele, traducătorii,
saloanele şi călătorii, precum şi „factorul receptiv”, adică atmosfera şi
conjunctura literară specială în care este importat autorul străin. (p. 77).
Totuşi Wellek şi Warren sunt de părere că un astfel de studiu comparatist e
lipsit de relevanţă dacă e rupt de studiul literaturii naţionale, pentru că acest
tip de literatură comparată pune accentul doar pe factori externi acelei opere şi
nu are în vedere o analiză propriu-zisă a operei respective.
- În al treilea rând studiază relaţiile dintre două sau mai multe literaturi;
- În al patrulea rând, literatura comparată înseamnă studiul literaturii în
totalitatea ei, identificând „literatura comparată” cu „literatura mondială”,
cu „literatura generală” sau „universală”. În acest context e necesară o
lămurire a terminologiei utilizate în definiţia anterioară:

7
Wellek, Rene, Warren, Austin, Teoria literaturii. Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1967

a. literatură mondială are trei semnificaţii: 1. literatura existentă pe toate continentele;

2. epoca în care literatura se va contopi, formând o singură literatură; 3. capodoperele
sau operele clasicilor (Homer, Dante, Cervantes, Shakespeare, Goethe);
b. literatura generală are la rândul ei mai multe accepţiuni: 1. poetică sau teorie şi
principii ale literaturii; 2. mişcări şi mode literare care depăşesc graniţele naţionale; 3.
literatura generală înseamnă literatură comparată : Literaturile „comparată” şi
„generală” se contopesc în mod inevitabil. Probabil că ar fi mai bine să se vorbească
pur şi simplu de „literatură”.
Dincolo de aceste dificultăţi terminologice, cei doi teoreticieni sunt de părere că este
important să se remarce legăturile existente între literaturi, determinările în sincronie şi
diacronie a acestora. Şi tocmai de aceea evidenţiază existenţa unor istorii literare universale de
mare valoare: Ernst Robert Curtius Literatura europeană în evul mediu latin, 1948 şi Erich
Auerbach Mimesis 1946 (o istorie a realismului de la homer la Joyce)
Literatura naţională
Studierea literaturii comparate trebuie să aibă, obligatoriu, în vedere studiul literaturii
naţionale: tocmai problema „naţionalităţii” şi a contribuţiilor distincte ale diferitelor naţiuni
la acest proces literar general ar trebui să fie considerată problema centrală. Însă în loc să fie
studiată cu claritate teoretică, sentimentele naţionaliste şi teoriile rasiste au creat confuzie în
jurul problemei. (p. 82)

8
Wellek, Rene, Warren, Austin, Teoria literaturii. Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1967

II Operaţii preliminare
6. Strângerea şi stabilirea textelor
III Abordarea extrinsecă a studiului literaturii
7. Literatura şi biografia
8. Literatura şi psihologia
9. Literatura şi societatea
10. Literatura şi ideile
11. Literatura şi celelalte arte

9
Wellek, Rene, Warren, Austin, Teoria literaturii. Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1967

IV Studiul intrinsec al literaturii

12. Modul de existenţă al operei literare
13. Eufonia, ritmul şi metrul
14. Stilul şi stilistica
15. Imaginea, metafora, simbolul, mitul
16. Natura şi tipurile literaturii narative
Wellek şi Warren pornesc de la premisa că studiile de teorie şi critică literară dedicate
romanului sunt inferioare, cantitativ şi calitativ, celor despre poezie. Diferenţa aceasta nu e
determinată – după cum s-ar crede - de faptul că romanul a apărut mai târziu decât poezia, ci
datorită unei asocieri greşite a romanului cu un gen facil şi destinat exclusiv amuzamentului. O
astfel de atitudine faţă de abordarea romanului au avut critici precum James Russel Lowell şi
Matthew Arnold.
La polul opus se află considerarea romanului drept un document, o poveste adevărată
(p. 280).
17. Genurile literare
18. Evaluarea operei literare
19 Istoria literară

Concepte analizate de Wellek şi Warren în domeniul teoriei literare:

a. straturile operei literare:
1. stratul sonor: eufonia, ritmul şi metrul;
2. unităţile semantice, care determină structura lingvistică formală a operei literare, stilul
ei şi disciplina stilisticii care îl cercetează sistematic;
3. imaginea şi metafora, cele mai esenţial poetice dintre procedeele stilistice.
4. simbolurile şi sistemele de simboluri care alcătuiesc „lumea” poetică.
5. modurile şi tehnicile de expunere;
6. genurile literare.
Acestea sunt puse în relaţie cu diversele metode avute în vedere de-a lungul timpului în
analiza acestor concepte.

10
Wellek, Rene, Warren, Austin, Teoria literaturii. Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1967

11