Neuroplasticitatea

Neuroplasticitatea creierului uman sau plasticitatea neuronală sunt termeni generici, care
denumesc miraculoasa putere de transformare, de regenerare, autovindecare şi autoperfecţionare
care se ascunde în creier, organul cel mai fascinant, dar şi cel mai derutant, mai puţin cunoscut,
ale cărui mistere se lasă greu descifrate, în pofida progreselor în cercetarea ştiinţifică şi a
experienţelor de tot felul prin care trecem fiecare dintre noi.

Creierul uman, spun tot mai insistent specialiştii în neuroştiinte, este suplu, se schimbă în
continuu de-a lungul vieţii, are neuroplasticitate, este modelabil, cu preţul unor eforturi, este
adevărat, dar care stau în puterea noastră.

Neuroplasticitatea creierului uman este expresia ştiinţifică a ceva ce mulţi consideră a fi doar un
mit – că putem fi oricine dorim să fim, că putem să ne împlinim aspiraţiile, să ne depăşim
limitele, dacă avem suficientă încredere în propriile forţe şi cultivăm, cu convingere, gândurile,
reperele care ne ghidează.

Creierul uman cântăreşte doar cât aproximativ 2% din greutatea corpului, dar consumă peste
20% din energia organismului. Conţine în jur de 73% apă şi, după o deshidratare de doar 2%,
funcţionarea sa este afectată. Este organul cel mai “gras” din corp (60% grăsimi), iar dacă s-ar
măsura lungimea fibrelor nervoase dintr-un singur creier, s-ar putea înconjura Terra de cinci ori.

Cercetări recente au demonstrat că neuroplasticitatea creierului uman face posibil ca zonele

corticale specializate pentru anumite funcţii senzoriale (auz, văz, miros etc.) sau motrice să se
înlocuiască între ele, atunci când este nevoie. 
 Norman Doidge, specialist în psihiatrie şi psihologie, în cartea sa – “The Brain That Changes
Itself” – explică neuroplasticitatea creierului uman printr-o comparaţie foarte sugestivă. Să ne
imaginăm creierul uman, spune el, precum un mare oraş – neuronii sunt casele, sinapsele
(punctul de contact între doi neuroni, la nivelul căruia se face transmiterea influxului nervos de la
o celulă nervoasă la alta) sunt porţile de intrare şi axonii (prelungiri ale neuronilor) sunt căile de
comunicare dintre case.

Pe măsură ce trece timpul, casele vechi sunt distruse, dispar. În mod similar, şi în creierul
nostru, neuronii îmbătrânesc, mor, “porţile de intrare”, adică sinapsele, dispar şi ele. În fiecare zi,
fiecare om pierde între 10 mii și 50 de mii de neuroni, o cifră care ar putea fi neliniştitoare,
deoarece ar însemna că, îmbătrânind, omul se devitalizează, devine mai apatic, uita mai mult şi
mai repede, se concentrează din ce în ce mai greu.

Neuroplasticitatea şi neurogeneza
Până în anii 1990 , neuroplasticitatea creierului uman, această spectaculoasă putere a minţii
noastre, era mai degrabă contestată de către lumea ştiinţifică, în pofida faptului că, pe la
jumătatea secolului trecut, de exemplu, doi medici necunoscuţi reuşiseră să-şi vindece tatăl, un
profesor de dans, paralizat în urma unui accident cerebral, fără ca acestuia să i se dea vreo şansă
de vindecare.

Neurogeneza se referă la naşterea şi proliferarea de noi neuroni în creier, marea descoperire a

epocii moderne fiind că procesul de neurogeneză se manifestă pe tot parcurcursul vieţii.
Neurogeneza se produce când celulele suşă, un tip special de celule care se găsesc în hipocamp
şi, probabil, spun specialiştii, în cortexul prefrontal, se divizează într-o altă celulă suşă şi o a
doua celulă care se converteşte într-un neuron total “echipat” cu axoni şi dentrite.

Aceşti noi neuroni migrează către diferite zone ale creierului, acolo unde este nevoie de ei,
permiţând creierului să-şi menţină capacităţile neuronale. Moartea subită a neuronilor, din
pricina unei afecţiuni, este un adevărat detonator pentru neurogeneză, ceea ce confirmă că,
structural, corpul uman este făcut pentru a se regenera, a se recupera
Neuroplasticitatea sau formarea de “poteci” în reţelele neuronale, prin învăţare, experimentare,
creativitate.

Neuroplasticitatea creierului uman este implicată în formarea de obiceiuri, în orice proces

cognitiv, în învăţare, în recuperarea şi restructurarea post boală, compensează diferite deficienţe
survenite în urma unor afecţiuni, accidente, traume.

Comportamentul repetat induce neuroplasticitate şi formarea de “poteci” în reţelele neuronale,

iar aceste “poteci” influenţează apoi interpretarea noilor emoţii, informaţii şi comportamente. E
ca o buclă de influenţă reciprocă şi în permanentă modelare.

Ori de câte ori trecem printr-o nouă experienţă, creierul stabileşte o serie de conexiuni neuronale,

prin intermediul sinapselor, un fel de “drumuri”care devin tot mai puternice şi vizibile prin

repetare.

De exemplu, când privim şi vrem să recunoaştem o pasăre, noi conexiuni se stabilesc între

neuroni – cei ai cortexului vizual identifică despre ce culoare e vorba, cei ai cortexului auditiv,

cântecul, alţii, numele păsării. Pentru a cunoaşte/recunoaşte pasărea şi caracteristicile sale,

aşadar, culoarea, cântecul şi numele sunt evocate repetitiv şi fiecare încercare de acest fel

îmbunătăţeşte transmisia sinaptică, iar cunoaşterea/actualizarea informaţiilor devine tot mai

rapidă.

Neuroplasticitatea creierului uman este unul dintre fenomenele care integrează, la nivel organic,

experienta individului – comportamentală, emoţională etc. – şi care, în faţa unor noi contexte de

viaţă sau mentale, dictează probabilitatea cu care un comportament sau altul, o reacţie sau o

emoţie vor fi manifestate preferenţial şi care, ulterior, în funcţie de feedback, va întări “potecile”

formate de neuroplasticitate sau va determina modificarea acestora la diferite nivele – de la

nivelul micro, al unui număr de neuroni, până la reţele nervoase mai extinse ale creierului.
Neuroplasticitatea creierului uman înseamnă că putem forma “poteci” neuronale şi prin gândurile

noastre, prin cele pe care le cultivăm cu insistenţă şi convingere.

Da, gândurile noastre, a fost demonstrat ştiinţific, ne modifică structura şi funcţionalitatea

creierului. De aceea este important ca aceste gânduri să fie pozitive, creative, stimulative, să ne

ajute să descoperim adevărata esenţă a fiinţei noastre.

Până la urmă, nu creierul este responsabil de ceea ce

suntem, noi suntem responsabili de ceea ce îi cerem,
inducem, pe ce “poteci” îl călăuzim. Creierul nostru doar
răspunde.