DREPTUL AFACERILOR – Seminarii SEM 1

Lector univ. dr. Cristina SÂMBOAN

Dragi studenți,
În așteptarea bucuriei de a vă reîntâlni în sala de clasă, vă prezint în cele ce urmează temele
seminariilor alocate disciplinei dreptului afacerilor – atât cele pe care le-am parcurs până acum, în
sala de clasă (temele seminariilor 1-7), cât și cele care vor urma:
Seminarul 1: Noțiuni fundamentale de drept (I)
Seminarul 2: Noțiuni fundamentale de drept (II)
Seminarul 3: Noțiuni fundamentale de drept (III)
Seminarul 4: Raportul juridic civil (RJC). Părțile RJC (I)
Seminarul 5: RJC (continuare). Părțile RJC (II)
Seminarul 6: RJC (continuare). Părțile RJC (III)
Seminarul 7: RJC (continuare). Conținutul RJC (drepturile și obligațiile părților). Drepturile
subiective civile. Obligațiile subiective civile. Abuzul de drept.
Seminarul 8: RJC (continuare). Obiectul RJC (bunurile)
Seminarul 9: Actul juridic civil (contractul și actul juridic unilateral): principal izvor al raportului
juridic de drept al afacerilor. Definiție. Clasificare. Condiții de formă. Proba.
Seminarul 10: AJC (continuare). Principiile AJC
Seminarul 11: AJC (continuare).Condițiile de fond, condiții de validitate ale AJC.
Seminarul 12: AJC (continuare). Sancțiunea nerespectării condițiilor de validitate ale AJC –
nulitatea.
După vacanța de Crăciun vor urma:
Seminarul 13: Încheierea contractului. Executarea obligațiilor contractuale.
Seminarul 14: Prescripția extinctivă. Recapitulare, teste grilă.
Câteva atenționări:
! La finalul textului, în culoare mov, veți găsi o speță și/sau câteva întrebări având drept scop
verificarea cunoștințelor, pe care vă rog să încercați să le soluționați. Aștept răspunsurile pe
platformă sau, dacă nu pot fi încărcate pe platformă, la adresa mea de e-mail:
csamboan@artifex.ro În cadrul seminarului nu veți primi ca temă întocmirea de referate,
referatele le primiți la curs, și pornind de la ele dezvoltăm temele de seminar.
! Vă rog să lucrați cu Codul Civil (Noul Cod Civil mai exact, abreviat în continuare NCC). Am
discutat despre la primele seminarii și v-am rugat să îl procurați. Este bun nu doar pentru a trece
examenul la drept, ci în general, pentru că guvernează o foarte mare parte a vieților noastre (dacă

1
ar fi numai să amintim de viața de familie...). Reiterez, de asemenea, rugămintea de a vă procura
Constituția României (foarte necesară în general, și pentru Seminarul 2, în special).
! Vă rog să nu ezitați să îmi adresați orice întrebări sau neclarități legate de curs sau de seminar.
Vă stau cu mare plăcere la dispoziție în acest sens, așa cum am precizat deja de la primele
seminarii. Cea mai bună formă de corespondență este, dpmdv, adresa de e-mail mai sus
menționată. Dacă aveți alte sugestii, nu ezitați să le faceți cunoscute (tot prin adresa de e-mail).
! Vă recomand insistent să citiți seminariile ca pe o lectură instructivă, punând mai mult
accentul pe a înțelege decât pe a reține. Faptul că examenul va fi sub forma unui test-grilă
permite din plin acest tip de abordare a învățării, pentru că nu va fi nevoie să redași nimic din
memorie, ci doar să verificați dacă informația e acurată. Primele 3 seminarii sunt dedicate unor
noțiuni generale de drept, fără de care nu poate fi înțeleasă materia propriu-zisă de drept al
afacerilor. Prin urmare, întrucât ele condensează o informație care, în mod normal, în
cadrul facultăților de drept este predată timp de 1 an în cadrul Teoriei Generale a
Dreptului, aceste prime 3 seminarii sunt un pic mai consistente. Nu vă descurajați, citiți-
le relaxat, cu titlu instructiv, întrucât conțin informație extrem de utilă pentru orice
cetățean care se doreșteimplicat în viața socială.
Așadar, să începem:

Seminarul 1. Noțiuni fundamentale de drept (I)

Primele 3 seminarii sunt dedicate clarificării unor elemente fundamentale de teoria generală a
dreptului (un fel de „alfabet juridic” elementar) și a unor noțiuni fundamentale care aparțin
terminologiei științelor juridice, cum ar fi: drept, normă juridică, act normativ, lege, raport juridic.
Vom prezenta deopotrivă în cadrul lor structura sistemului de drept în funcție de forța juridică a
normelor care îl alcătuiesc, precum și regulile și metodele de interpretare a legii și de aplicare a
legii în timp.
A. Noțiunea juridică de „drept” are trei acepțiuni posibile:
1. Dreptul văzut ca LEGE (dreptul pozitiv sau obiectiv) și care este definit în teoria dreptului
ca reprezentând totalitatea normelor juridice aflate în vigoare într-o societate la un
moment dat.
2. Dreptul văzut ca POSIBILITATE/PREROGATIVĂ conferită de lege (așadar, de dreptul
obiectiv) destinatarilor acesteia, denumiți și subiecți de drept (dreptul subiectiv), și care
este definit ca fiind o posibilitate/prerogativă/facultate1 legală, în virtutea căreia titularul
poate avea o anumită conduită sau poate pretinde o anumită conduită din partea altui
subiect de drept, apelând, în caz de necesitate, la forța coercitivă 2 a statului. Drepturile
subiective sunt întotdeauna asociate obligațiilor ce revin acelora care trebuie să
respecte dreptul respectiv. Drepturile subiective și obligațiile corespunzătoare
reprezintă unul din cele trei elemente structurale ale raportului juridic civil, și le
vom studia ]n cadrul seminariilor dedicate acestei teme (raportul juridic civil).

1
În sensul de facultativ
2
constrângătoare

2
 3. Dreptul văzut ca JUSTIȚIE, ECHITATE (dreptul natural) reprezintă o concepție
doctrinară, construită pe parcursul secolelor de mari juriști, filozofi sau teologi ai
vremurilor3, potrivit căreia există o ordine a relațiilor umane, superioară și validă în mod
absolut, care își are obârșia în ordinea divină sau în conștiința și rațiunea umane, și care
este întemeiată pe anumite valori naturale – bine, viață, justiție, echitate, răspundere
etc.. În virtutea acestei ordini naturale, orice om are anumite drepturi naturale, indiferent
dacă legea (dreptul obiectiv) le recunoaște sau nu. Doctrina dreptului natural este, de
altfel, cea care stă la baza drepturilor fundamentale ale omului4 (dreptul la viață, dreptul
la sănătate, dreptul la un proces echitabil, libertatea de conștiință, libertatea religioasă,
libertatea de expresie, libertatea de asociere, dreptul la viață privată, dreptul la muncă
etc.), dar ea constituie, deopotrivă, pilonul central în jurul căruia se articulează (sau ar
trebui să se articuleze) orice sistem juridic. Nu vom aprofunda acest concept, întrucât
el ține de filozofia dreptului, ne rezumăm însă a-l trece în revistă întrucât
reprezintă un concept fundamental al științelor juridice și, deopotrivă, cea de-a treia
ipostază a noțiunii juridice de „drept”.
Cu privire la dreptul obiectiv/pozitiv (dreptul văzut ca LEGE, ca sistem de norme juridice),
câteva observații se impun.
Sistemul dreptului obiectiv (A. Norma juridică – definiție, clasificare, structură; B.
Interpretarea normelor juridice; C. Ierarhia normelor juridice D. Concluzii privind
structura sistemului dreptului obiectiv)
B. Norma juridică
Așa cum am arătat mai sus, dreptul obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice (NJ)
aflate în vigoare într-o societate la un moment dat.
Definiția NJ:
NJ = o regulă cu caracter general și abstract, adresată conduitei umane, a cărei aducere la
îndeplinire poate fi asigurată, în caz de nevoie, prin intervenția forței coercitive a statului.
NJ au caracter general și abstract întrucât nu se adresează unui individ sau altul (nu au caracter
personal sau individual), ci tuturor subiecților de drept sau unei categorii de subiecți de drept (de
exemplu, obligația de plată a impozitului pe proprietate imobiliară revine tuturor titularilor unui
drept de proprietate imobiliară5) și vizează un număr nedeterminat de situații.
! De reținut: normele juridice se grupează în acte normative (legi, ordonanțe, hotărâri de
guvern etc.6

3
De la grecii antici – cu precădere prin figurile marcante ale lui Platon și Aristotel și prin filozofia Stoicilor – și
juriștii romani (Cicero), trecând prin juriștii creștini ai Evului Mediu (Sf. Toma de Aquino. Henry de Bracton),
filozofii Renașterii (Thomas Hobbes), gânditorii politici ai Epocii Luminilor sau autorii primelor Declarații ale
Drepturilor Omului (John Locke, J.-J. Rousseau, Thomas Jefferson), până la juriștii moderni care au contribuit la
elaborarea tratatelor internaționale privind drepturile omului (René Cassin)
4
Drepturile omului fac și ele parte din categoria largă a drepturilor subiective, fiind drepturi subiective absolute (v.
Seminarul dedicat conținutului Raportului Juridic Civil)
5
Bunurile imobile sunt clădirile și terenurile
6
V. Seminarul 2

3
NJ fac parte din categoria mai amplă a normelor sociale (reguli adresate conduitei umane),
alături de normele morale și normele religioase. Dpdv al conținutului, cele trei tipuri de norme se
pot suprapune uneori (de ex., interdicția de a fura reprezintă și o regulă morală, și un
comandament religios, și o normă de drept penal). Spre deosebire însă de celelalte două, NJ se
evidențiază prin eficiența ei, fiind singura a cărei aducere la îndeplinire poate fi realizată prin
intervenția aparatului de stat.7 În plus, spre deosebire de normele morale și religioase, norma
juridică vizează (sau ar trebui să vizeze, în orice sistem autentic democrat!) strict
comportamentul individului, și nu gândirea lui, libertatea de conștiință fiind unul dintre
fundamentele sistemelor de drept democratice. Normele morale și religioase se adresează
și conștiinței individului – rolul lor fiind unul mai amplu decât cel al normelor juridice, dar și
obligativitatea lor fiind relativă, de natură opțională.
În sistemele de drept democratice, norma juridică (legea) are la bază norma morală și
respectă opțiunea individului de raportare la norma religioasă.
În ce privește raportarea NJ la normele religioase, în statele democratice ea este guvernată de
principiul secularismului și de libertatea de conștiință.
Secularismul reprezintă principiul separației politicului de religie, principiu care guvernează
sistemele democratice de drept. Statul secular nu este un stat ateu, ci un stat neutru față de
opțiunile religioase ale cetățenilor și care, în plus, protejează libertatea religioasă a cetățenilor
săi, între secularism și libertatea religioasă existând o legătură organică. Toate
principalele instrumente (tratate) internaționale de protecție a drepturilor omului consacră
libertatea de conștiință și cea religioasă ca fiind drepturi fundamentale ale omului, statelor
revenindu-le atât o obligație negativă de a nu aduce atingere acestei libertăți, cât și o obligație
pozitivă de a o proteja și a asigura cadrul propice manfestării ei.8
Astfel, de exemplu, Art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră
„Libertatea de gândire, de conștiință și de religie”. Potrivit acestui text „1. Orice persoană are
dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include libertatea de a-şi
schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea
în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi
îndeplinirea ritualurilor. 2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face
obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică,
constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.” La rândul ei, Constituția României consacră
libertatea conștiinței prin Art. 29, potrivit căruia: „(1)Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi
libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns
să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.(2)
Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de
respect reciproc.(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în
condiţiile legii. (4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de
învrăjbire religioasă.(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul

7
Ori de câte ori vom folosi noțiunile de „lege” sau „normă juridică” vom avea în vedere înțelesul lor din
perspectiva unui stat democratic
8
Acest set de obligații negative și pozitive revin de altfel statelor în ce privește toate drepturile și libertățile
fundamentale ale omului, nu doar libertatea de conștiință

4
acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în
azile şi în orfelinate. (6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri,
educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.”
După cum se poate observa, așadar, legea (sau NJ) seculară democrată își propune să
asigure conviețuirea civilizată a indivizilor diferiți, și nu schimbarea mentalității lor. Legea
seculară democrată priveşte, deci, diferenţele dintre indivizi ca pe o realitate dată, şi nu îşi
propune să le anuleze, ci să creeze un sistem de norme funcţionale, general acceptabile,
care să asigure conviețuirea indivizilor în pofida diferenţelor dintre ei.
În ce privește raportarea NJ la normele morale, Art. 1 din Codul Civil stabilește că „Numai
uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.” 9,
iar Art. 14 din Codul Civil consacră principiul bunei-credințe și al bunelor moravuri: „(1)
Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute
obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna
credință se prezumă până la proba contrară.”Art. 11 din Codul Civil, la rândul lui, statuează
același principiu în materie contractuală.10 Astfel, potrivit acestui text, „Nu se poate deroga
prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la
bunele moravuri.”
Găsim expresii legale ale acestui principiu în dreptul familiei – de ex., Art. 84 alin. 2 din
Codul Civil prevede că „(...) este interzisă înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a
prenumelor indecente, ridicole și a altor asemenea, de natură a a afecta ordinea publică și
bunele moravuri, ori interesele copilului, după caz.” De asemenea, Art. 26 din Constituția
României, care consacră dreptul fundamental al omului la viață intimă, familială și privată,
prevede la alin. 2 că: „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” De asemenea, Art. 30 din
Constituție, care consacră libertatea de exprimare, prevede la alin, 7 că „Sunt interzise de lege
defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă
sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum
şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.” (subl.ns.)11
Legea nu definește „bunele moravuri”, lăsând în seama jurisprudenței (a practicii instanțelor de
judecată) articularea acestui concept, de la caz la caz. Soluția legiuitorului de a nu defini
„bunele moravuri” este una realistă și flexibilă, dat fiind că este foarte dificil de a cuprinde într-o
singură definiție un concept atât de amplu și complex precum cel de „morală”. De altfel,
raportarea la morală reprezintă fundamentul dreptului ca știință juridică, iar ea își are
obârșia în doctrina dreptului natural 12care susține, în esență, că de la un moment încolo,
„binele” și „răul” nu mai trebuie definite, întrucât le putem identifica în mod natural ca atare, în
virtutea chiar a umanității noastre, a unui „instinct al justiției” specific naturii umane.13

9
Uzanțele sunt definite la alin. 6 al aceluiași articol ca fiind „obiceiul (cutuma) sau uzurile profesionale.”
10
Vom vedea că în materie contractuală referința la bunele moravuri este fundamentală pentru validitatea
contractului.
11
La finalul textului veți găsi o ilustrare a aplicării acestui principiu de către organele de
stat, în speță fiind vorba de refuzul OSIM de a înregistra o marcă a cărei denumire a fost
considerată ca fiind contrară bunelor moravuri.
12
V. supra, p. 3

5
Clasificarea NJ:
 Dpdv al obligativității, NJ pot fi imperative, dispozitive, supletive.
a) NJ imperative - norme care impun sau interzic în mod univoc o anumită conduită. Acestea se
împart, la rândul lor, în: norme juridice onerative (care impun o anumită conduită – de exemplu,
cf. Art. 325 din Codul Civil, soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc și să
contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei; sau, potrivit Art. 1011 alin. 1
din Codul Civil, „donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”) și
norme juridicce prohibitive (care interzic o anumită coonduită – de ex., normele Codului Penal,
care interzic comiterea faptelor definite de cod ca fiind infracțiuni)
b) NJ dispozitive/permisive sunt cele care lasă la dispoziția destinatarilor legii alegerea unei
anumite conduite. Prin urmare, normele juridice dispozitive, spre deosebire de cele imperative,
nu impun, ci doar permit o anumită conduită. Unul dintre cele mai relevante exemple în acest
sens pentru materia pe care o studiem (în speță, componenta contractuală a Dreptului
afacerilor) este norma dispozitivă care consacră principiul libertății de voință în materie
contractuală14, respectiv Art. 1169 din Codul Civil potrivit căruia „Părțile sunt libere să
încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de
ordinea publică și de bunele moravuri.” Sau, potrivit Art. 282 din Codul Civil, „Viitorii soți pot
conveni să își păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele
lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar
celălalt să poarte numele lor reunite.” Sau, potrivit Art. 1698 alin. (1) din Codul Civil, „părţile pot
conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. Acestea pot chiar conveni să îl
exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii”; sau, potrivit Art. 1780 alin. (1) din
Codul Civil, „chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii” etc..
c) NJ supletive sunt cele care au rolul de a suplini voința destinatarilor NJ dispozitive atunci
când aceștia nu înțeleg să își exercite opțiunea pe care le-o pune la dispoziție NJ dispozitivă.
Exemple de norme juridice civile supletive: Art. 1670 din Codul Civil, potrivit căruia „în lipsă
de stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans
din preţul convenit”. Sau, Art. 2015 din Codul Civil, conform căruia „dacă părţile nu au prevăzut
un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui”. Sau, potrivit Art. 486
din Codul Civil, „Ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor
sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța de tutelă, după ce îi ascultă pe părinți și luând
în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăște potrivit
interesului superior al copilului.” De asemenea, în raport de dispozițiile Art. 1169 din Codul
Civil (mai sus citate) care consacră libertatea de voință a părților în materie contractuală,
majoritatea normelor juridice care stabilesc cadrul legal al diferitelor contracte speciale
(contractul de vânzare-cumpărare, contractul de mandat, contractul de locațiune etc.)
capătă caracter supletiv, în sensul că suplinesc voința liberă a părților acolo unde ea nu
a fost exprimată (cu excepția, bineînțeles, a normelor juridice cu caracter imperativ).15
13
De exemplu, în virtutea acestui „instinct natural al justiției”, furtul sau omorul sunt percepute de orice
om, chiar și de către un copil, ca fiind „rele”, chiar și fără a cunoaște existența dispozițiilor legale care le
incriminează.
14
Principiu care va fi studiat în cadrul Seminarului având ca temă „Principiile Actului Juridic Civil”
15
Subliniem în text aceste aspecte întrucât ele interesează direct materia studiată (contractele)

6
De exemplu, potrivit Art. 1708 alin. 1 din Codul Civil (privind răspunderea pentru viciile ascunse
ale bunului în cazul contractului de vânzare-cumpărare), „Dacă părțile nu au convenit altfel,
vânzătorul este obligat să garanteze contra viciilor ascunse, chiar și atunci când nu le-a
cunoscut.” (normă supletivă – „dacă părțile nu au convenit altfel...”). Mai departe însă, alin. 2 al
aceluiași Articol prevede: „Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă
în privința viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii
contractului.” (normă imperativă). Prin urmare, părțile contractului de vânzare-cumpărare
(vânzătorul și cumpărătorul) au posibilitatea ca, în virtutea principiului libertății de voință în
materie contractuală consacrat de norma dispozitivă a Art. 1169, să înlăture răspunderea
vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut, dar doar cu condiția ca acestea să nu fi
fost cunoscute de vânzător. Pe de altă parte, dacă părțile nu înțeleg să își exercite această
opțiune și contractul nu prevede nimic cu privire la acest aspect, se va aplica norma juridică
supletivă de la Art. 1708 alin. 1, ceea ce înseamnă că vânzătorul va răspunde pentru viciile
ascunse, indiferent dacă le-a cunoscut sau nu.
 Dpdv al câmpului de aplicare, NJ pot fi generale, speciale sau de excepție:
a) NJ generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate şi adesea se afirmă despre ele că
formează „dreptul comun”. Astfel de exemplu, normele de drept civil (mai exact, cele care
se regăsesc în Codul Civil16) au un astfel de caracter, de largă aplicabilitate, având în
vedere că atât principiile cât și noțiunile juridice de bază cu care operează toate ramurile
de drept privat17 (dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul proprietății intelectuale,
dreptul familiei, drepul internațional privat ș.a.) sunt cele definite și dezvoltate în dreptul
civil – cum ar fi: principiul bunei-credințe, cel al libertății de voință în materie contractuală,
principiul egalității juridice a părților raportului juridic de drept privat, sau noțiunile de persoane
(fizice și juridice), bunuri, drepturi și obligații, contracte, răspundere civilă delictuală, prescripție
extinctivă, sau regulile privind executarea sau garantarea obligațiilor ș.a.. Acesta este și motivul
pentru care o parte din aceste principii, reguli și noțiuni – în special cele legate de materia
contractelor – le studiem la seminar, în paralel cu cele specifice dreptului comercial, predate la
curs.
Art. 2 alin. 2 din Codul Civil prevede de altfel în mod expres că „Prezentul cod este alcătuit
dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se
referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.” (subl. ns.)
b) NJ speciale sunt cele care se aplică doar în anumite domenii, și sunt specifice uneia sau
alteia dintre diversele ramuri de drept. De exemplu, normele cuprinse în Codul Penal sau
normele cuprinse în diferite legi și care incriminează anumite fapte, calificându-le drept
infracțiuni – toate acestea sunt norme specifice (speciale) ramurii de drept penal; sau normele
cuprinse în Codul Muncii sau în diversele legi aplicabile relațiilor de muncă - cum ar fi Legea nr.
319/2006 a securității și sănătății în muncă, sau Legea nr. 81/2018 privind telemunca, sau HG
nr. 905/2017 privind registrul general de evidență a salariaților (REVISAL), ș.a. – sunt norme
speciale de drept al muncii; sau normele cuprinse în Legea nr. 31/1990 privind societățile

16
Norme de drept civil regăsim și în legi speciale, cum ar fi Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, Legea nr.
1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, Legea
nr. 114/1996 a locuinței ș.a.. Acestea nu reprezintă însă drept comu
17
Vom lămuri în cele ce urmează ce este dreptul privat

7
comerciale, sau cele ale Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, sau cele din Legea
insolvenței nr. 85/2014, sau din Legea nr. 21/1996 a concurenței, sau din Legea nr. 11/1991
privind combaterea concurenței neloiale ș.a. - toate acestea sunt norme speciale de drept
comercial, respectiv de drept al concurenței; sau normele OG nr. 21/1992 privind protecția
consumatorului, cele din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, cele cuprinse în Legea
363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii,
în Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și comparativă, în Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în Legea
nr. 449/2003 ș.a. – reprezintă norme speciale de drept al protecției consumatorului...etc.etc..
Pe de altă parte, chiar dacă normele speciale sunt cele care dau structură unei anumite ramuri
de drept, iar dreptul civil reprezintă, în principiu, drept comun pentru alte ramuri de drept privat
(fiind alcătuit în mare parte din norme de aplicabilitate generală), cu toate acestea, chiar și în
interiorul aceleiași ramuri de drept putem întâlni norme generale și speciale, întrucât,
potrivit legii, caracterul general sau special al unei norme ori a unui grup de norme se
stabilește prin comparare. Astfel, Art. 15 alin. 2 din Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative dispune: „Caracterul special al unei
reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstaţiat la anumite categorii de
situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie.”
De exemplu, prevederile din Codul civil privitoare la închirierea (locaţiunea) imobilelor cuprind
norme generale în raport cu prevederile speciale din Legea locuinţei nr. 114/1996, care
reglementează doar închirierea imobilelor cu destinaţie de locuinţă. Dar chiar şi în această Lege
există prevederi cu caracter general aplicabile tuturor închirierilor de locuinţe cât şi prevederi cu
caracter special, aplicabile doar închirierii anumitor categorii de locuinţe.
! Raportul dintre normele generale18 și cele speciale. Situațiile în care prevalează normele
generale în raport cu cele speciale și situațiile în care pevalează normele speciale în
raport cu cele generale.
Așa cum am arătat, normele generale cuprinse în Codul Civil reprezintă norme de drept comun
pentru alte ramuri speciale de drept. Astfel, așa cum de asemenea am arătat, Art. 2 alin. 2 din
Codul Civil prevede în mod expres că „Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli
care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul
dispoziţiilor sale.” (subl. ns.)
Conceptul juridic de drept comun desemnează, așadar, norma juridică sau gruparea de norme
juridice de aplicabilitate generală, care se aplică și în anumite domenii specifice de viață,
reglementate de norme speciale.
Aplicabilitatea dreptului comun (văzut ca ansamblu de nj generale) în raport cu dreptul special
(văzut ca ansamblu de nj speciale) cunoaște 2 reguli:
18
A nu se confunda caracterul general al normei juridice cu categoria normelor juridice
generale. Orice normă juridică are caracter general (așa cum rezultă din definiția normei juridice mai
sus prezentate), întrucât se adresează unui număr indefinit de persoane, neindividualizate, ci determinate
după criterii generale. Normele juridice generale au însă aplicabilitate mai largă, pentru că nu se
adresează unei anumite categorii de persoane (de ex. salariații – în dreptul muncii – sau soții – în dreptul
familiei – sau profesioniștii comercianți – în dreptul afacerilor etc.), ci tuturor categoriilor, sau unui
număr foarte mare de categorii de indivizii.

8
  1 Norma de drept comun se aplică doar atunci când norma specială tace, sau face
ea însăși trimitere la norma generală
De exemplu, Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale prevede că administratorul unei
societăţi comerciale trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. În materie comercială, însă,
nu avem explicaţia conţinutului noţiunii de capacitate de exerciţiu (legea comercială „tace”),
prin urmare căutăm noțiunea în Codul Civil, și o găsim în Art. 37 și urm. din Cod (Cartea I
„Despre persoane”, Titlul II „Persoana fizică”, Cap. I „Capacitatea juridică a persoanei fizice”,
Secțiunea 2 „Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice”).19
De cele mai multe ori, chiar actele normative speciale (care cuprind nj speciale) fac
trimitere expresă la dispozițiile generale. Astfel, rămânând la exemplul Legii nr. 31/1990, Art.
291 din această lege prevede în mod expres că „Prevederile din prezenta lege se completează
cu dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.” Acest tip de norme juridice, care
fac trimitere la legile generale (sau la alte legi) se numesc norme juridice de trimitere și le
regăsim de cele mai multe ori la finalul unui act normativ special (adică alcătuit în cea mai mare
parte din nj speciale). Normele juridice de trimitere se pot regăsi însă nu doar la finalul actelor
normative speciale. De exemplu, tot în cazul Legii nr. 31/1990 (ca să continuăm ilustrarea
teoriei chiar prin exemple de nj de drept al afacerilor), Art. 72 din Lege prevede că „Obligaţiile
şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de
cele special prevăzute în această lege.” Or, dispozițiile referitoare la mandat le regăsim tot în
Codul Civil, mai exact în Cartea V („Despre obligații”), Titlul IX („Diferite contracte speciale”),
Cap. IX („Contractul de mandat”), Articolele 2009 și următoatele referitoare la acest contract.

 2 Cu toate acestea, dacă între norma generală de drept comun și norma specială
există un conflict, sau dacă norma specială „nu tace”, va prevala norma specială
(specialia generalibus derogant)
De exemplu, dispozițiile generale ale Art. 244-251 din Codul Civil stabilesc condițiile (generale)
ale încetării persoanelor juridice, dizolvarea și lichidarea acestora. Societățile comerciale sunt
persoane juridice. Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale (lege specială, așadar) stabilește
la rândul ei în Art. 226-238 condițiile (speciale) de dizolvare a societăților comerciale și, în Art.
252 – 2702 condițiile (speciale) de lichidare a SC (societăților comerciale). Prin urmare, în acest
caz particular, legea specială „nu tace” când e vorba de dizolvarea și lichidarea societăților
comerciale și, deci, în cazul SC se vor aplica prioritar dispozițiile acestei legi, și nu cele
generale ale Codului Civil – chiar și atunci când dispozițiile Legii nr. 31/1990 ar putea intra în
conflict cu cele ale Codului Civil.
În concluzie, putem afirma că dreptul comun desemnează norma juridică sau gruparea de
norme juridice de aplicabilitate generală, care se aplică și în anumite domenii specifice de
raporturi sociale, dar numai în măsura în care normele juridice speciale aplicabile
respectivelor domenii nu conțin reglementări specifice, derogatorii față de normele

19
Potrivit Art. 1 din Codul Civil, „În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele [obiceiurile –
n.n.], iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există
asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.” Cum în exemplul dat nu se pune problema
aplicării unor „obiceiuri”, se vor aplica dispozițiile legale asemănătoare.

9
generale. Prin urmare, raportul dintre NJ generale și cele speciale este unul de
complinire (sau de completare).
O ilustrare perfectă a raportului dintre NJ generale și cele speciale o regăsim în Art. 278 alin. 1
și 2 din Codul Muncii, care prevede că:
„(1)Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi,
în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de
prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile. (2)Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de
drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de
muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este
incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.”
c) NJ de excepție sau derogatorii. NJ speciale nu trebuie confundate cu NJ de excepție. Astfel,
potrivit Art. 15 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, „Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative
referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea
cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate
celelalte cazuri.” Prin urmare, raportul dintre dreptul comun (NJ generale ) şi cel
excepţional (NJ de excepție sau derogatorii) este de excludere şi nu de complinire, cum
este cazul relaţiei dintre dreptul comun şi dreptul special.
De exemplu, dispozițiile Art. 49 alin. 2 din Codul Muncii privitoare la suspendarea contractului
individual de muncă prevăd că: „(2)Suspendarea contractului individual de muncă are ca efect
suspendarea prestării muncii de către salariat şi a plăţii drepturilor de natură salarială de către
angajator.” (NJ generală, care stabilește regula în materia efectelor suspendării contractului
individual de muncă). Potrivit aliniatului următor (3) al aceluiași articol, însă „(3)Pe durata
suspendării pot continua să existe alte drepturi şi obligaţii ale părţilor decât cele prevăzute la
alin. (2), dacă acestea sunt prevăzute prin legi speciale, prin contractul colectiv de muncă
aplicabil, prin contracte individuale de muncă sau prin regulamente interne.” (NJ de excepție,
care stabilește în ce condiții excepționale salariatul poate, totuși, să primească drepturile de
natură salarială pe durata suspendării contractului individual de muncă).
Normele juridice de excepție se aplică exclusiv situației pentru care au fost prevăzute,
neputând fi extinse prin analogie (regula de drept: exceptio strictissimae
interpretationis). Astfel, potrivit Art. 10 din Codul Civil (intitulat „Interzicerea analogiei”),
„Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau
care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.”
După cum se poate observa, aceleiași reguli se supun și normele care restrâng drepturi civile
(cetățenești), precum și cele care prevăd sancțiuni civile.
De exemplu, potrivit Art. 1653 alin. 1 din Codul Civil, sub sancţiunea nulităţii absolute,
judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii
în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de
competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea. Această
normă juridică are caracter de excepție în raport cu regula generală prevăzută la Art. 1169 din
Codul Civil care consacră principiul libertății de voință a părților în materie contractuală
(potrivit căreia „Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora,

10
în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.” ), întrucât restrânge,
așadar, posibilitatea categoriilor profesionale menționate de a încheia contracte de vânzare-
cumpărare având ca obiect drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în
a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea. Prin urmare, fiind vorba de o NJ de excepție, ea
va fi interpretată strict, neputând fi extinsă prin analogie – de exemplu, interdicția nu va putea fi
aplicată pe principiul analogiei și absolvenților de drept, sau judecătorilor dintr-o circumscripție
foarte apropiată de cea sub a cărei competență intră drepturile litigioase respective.
 Dpdv al raporturilor juridice pe care le reglementează, NJ pot fi NJ de drept public și NJ
de drept privat
(Raportul juridic = relația socială care intră sub incidența normei juridice)
a) NJ de drept public sunt cele care reglementează raporturile juridice dintre persoanele (fizice
sau juridice) particulare și stat (reprezentat prin instituțiile sale), în măsura în care statul
acționează în calitatea sa de autoritate și garant al ordinii publice, precum și raporturile
stabilite între instituțiile statului în exercitarea prerogativelor lor de autoritate publică. Marea
majoritate a NJ de drept public au caracter imperativ, iar totalitatea lor alcătuiesc dreptul public
(ius publicum).
Dreptul public constituie un ansamblu juridic format din mai multe ramuri. Ex. de ramuri de drept
public: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal, dreptul
procesual - civil, dreptul procesual penal.
b) NJ de drept privat sunt cele care reglementează raporturile juridice dintre persoanele (fizice
sau juridice) particulare, precum și raporturile juridice dintre acestea și stat (reprezentat prin
instituțiile sale), dar doar în acele cazuri în care statul nu acționează în exercițiul autorității
publice, ci ca un subiect de drept obișnuit. Marea majoritate a NJ de drept public au caracter
dispozitiv și supletiv (fără a lipsi normele cu caracter imperativ!), iar totalitatea lor alcătuiesc
dreptul privat.
Dreptul privat constituie un ansamblu juridic format din mai multe ramuri. Ex.: dreptul civil,
dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul comercial, dreptul proprietății
intelectuale etc..
Cum distingem între un raport juridic (RJ) de drept public și un RJ de drept privat la care
participă statul?
De exemplu: dacă societatea comercială de transporturi X primește o somație de la primăria
locală P, prin care i se pune în vedere să achite o taxă (să zicem, o taxă de salubritate) stabilită
la nivel de Consiliu Local, raportul juridic dintre SC X și primăria P este unul de drept
administrativ (ramură de drept public) cu privire la această taxă, întrucât primăria acționează în
calitatea sa de autoritate a administrației publice și de reprezentant al statului român la nivel
local. Bineînțeles, nimic nu împiedică S.C. X să acționeze în judecată primăria P, dacă
apreciază ca taxa respectivă nu este legală sau nu este oportună, întrucât – chiar dacă inegale
dpdv al autorității – părțile RJ de drept public rămân egale în fața legii. În acest caz, litigiul va fi
dedus spre soluționare instanțelor de contencios administrativ.
Dacă însă, între aceeași societate comercială X și aceeași primărie locală P se încheie un
contract de transport, prin care X se obligă să transporte în beneficiul P, în schimbul unui preț,

11
bradul de Crăciun care urmează să fie instalat în piața centrală (este un exemplu, evident,
natura mărfii nu este relevantă), în acest caz primăria nu acționează în calitatea sa de autoritate
publică, ci ca un client oarecare al SC X, de pe poziție de deplină egalitate juridică cu aceasta
din urmă. Dacă, de ex., primăria P nu va achita prețul conform termenilor contractuali, X va
putea să o dea în judecată, de data aceasta în fața instanțelor de drept comercial, întrucât – cu
privire la contractul de transport – între X și P s-a stabilit un RJ de drept comercial (drept privat).
! Diviziunea generală a sistemului de drept obiectiv în cele 2 mari trunchiuri, de drept
public şi drept privat, care – fiecare la rândul ei – se subdivide în mai multe ramuri de
drept prezintă o importanță deosebită pentru înțelegerea structurii sistemului de drept
obiectiv, sistem alcătuit – așa cum s-a arătat în definiție – din totalitatea NJ aflate în
vigoare într-o societate la un moment dat, arătând că acest sistem nu este unul
dezordonat, haotic, ci unul ordonat și organizat.
 Dpdv al situațiilor pe care le reglementează, NJ pot fi NJ de drept material (sau
susbstanțial) și NJ de drept procesual
a) NJ de drept material (sau substanțial) sunt cele care stabilesc conduitele ce trebuie urmate
de subiecții de drept (destinatarii NJ – persoane fizice sau juridice) în cadrul diverselor raporturi
juridice (relații sociale reglementate de norma juridică) pe care le stabilesc între ei.
b) NJ de drept procesual sunt cele care care stabilesc metodologiile sau procedurile ce trebuie
urmate în fața instituțiilor împuternicite să aplice NJ de drept material, sau să verifice
respectarea lor (în principal instanțele de judecată).
De exemplu, Codul civil sau Codul penal cuprind norme de drept material sau substanţial, în
timp ce Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală cuprind norme de drept
procesual. În unele acte normative mai ample (Legi, Ordonanţe guvernamentale, Hotărâri ale
guvernului sau în Hotărâri ori Decizii ale organelor locale) normele de drept material
(substanţial) şi cele de drept procesual sunt cuprinse în corpul aceluiaşi act normativ. În acest
caz normele de drept procesual (de procedură) sunt formulate de regulă în partea finală a acelui
act normativ sau sunt elaborate în acte separate ce poartă, în mod frecvent, denumirea de
„Norme Metodologice de aplicare”.
Structura normei juridice
În forma ei completă, NJ este alcătuită din 3 elemente: ipoteză, dispoziţie și sancţiune.
A. Ipoteza este acea parte a NJ care arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică
respectiva NJ. Ipoteza nu poate lipsi din structura NJ
B. Dispoziţia este acea parte a NJ care prescrie conduita pe care trebuie să o aibă
destinatarii normei (numiți și subiecți de drept) în împrejurările prevăzute de ipoteză.
C. Sancțiunea este partea NJ care cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei.
De reținut că nu toate normele juridice prezintă această structură în mod complet,
integral. Astfel, nu orice NJ are sancțiune (sancțiunea poate lipsi). Cât privește ipoteza și
dispoziție, aceasta nu pot lipsi niciodată, dar pot fi subînțelese.

12
De exemplu, potrivit Art. 1349 alin. 1 și 2 NCC (Noul Cod Civil), „(1) Orice persoană are
îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să
nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane. – ipoteza este subînțeleasă („în orice situație”), iar dispoziția este dată de textul
integral al aliniatului. Sancțiunea nu apare, decât la aliniatul următor, și anume: (2) Cel care,
având discernământ, încalcă această îndatorire (ipoteză) răspunde de toate prejudiciile cauzate
(dispoziție), fiind obligat să le repare integral (sancțiune).”

TEMĂ Seminar 1:

1. Exemplu de aplicație practică a sintagmei legale „bune moravuri”. Lecturați cu atenție

Decizia de mai jos a OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci) de respingere a
înregistrării unei mărci pentru considerentul încălcării bunelor moravuri.

Decizia OSIM de respingere a cererii de înregistrare a mărcii DE PUTA MADRE sub motiv de
conflict cu bunele moravuri.
Respingere la înregistrare. Legea nr. 84/1998, art. 5, lit. i) Potrivit dispoziþiilor art. 5, lit. i) din
Legea nr. 84/1998 privind mãrcile ºi indicaþiile geografice, sunt excluse de la protecþie ºi nu pot
fi înregistrate “mãrcile contrare ordinii publice sau bunelor moravuri”. Conceptul de “bune
moravuri” reprezintã totalitatea regulilor de conduitã care s-au conturat în conºtiinþa societãþii ºi
a cãror respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experienþã ºi practicã îndelungatã. Astfel,
denumirea DE PUTA MADRE, are o conotaþie vulgarã, injurioasã, ceea ce contravine în mod
evident bunelor moravuri, fiind respinsã la înregistrare. La data de 27.12.2005 S.C. N.N. S.R.L.
a depus spre înregistrare la O.S.I.M. marca individualã combinatã DE PUTA MADRE, pentru
produse ºi servicii din clasele 25 ºi 35. În urma examinãrii de fond a acestei cereri, marca DE
PUTA MADRE a fost respinsã la înregistrare, în baza prevederilor art. 5, lit. I, apreciindu-se cã
aceastã sintagmã este contrarã ordinii publice ºi bunelor moravuri. În termen legal, S.C. N.N.
S.R.L. a formulat contestaþie, solicitând desfiinþarea deciziei de respingere ºi admiterea la
înregistrare a mãrcii DE PUTA MADRE, pentru urmãtoarele argumente: - noþiunea de ordine
publicã are la bazã reglementãrile legale în vigoare însã ea trebuie raportatã continuu la
perioada contemporanã ºi la societatea în care trãim în prezent. Astfel, este ºtiut faptul cã
anumite cuvinte, expresii sau elemente de lingvisticã care erau considerate în trecut cã
încãlcau ordinea publicã ºi bunele moravuri, în prezent acestea nu mai au caracter de tabu atât
de puternic ca acum câteva decenii, putându-se spune cã îºi gãsesc un loc din ce în ce mai
puþin contestat atât în cultura occidentalã, cât ºi în cea româneascã deopotrivã; - în acest sens,
contestatorul susþine cã expresia DE PUTA MADRE face parte din vocabularul popular al limbii
spaniole, limbaj care nu se poate afirma cã a pãtruns suficient de mult în tot ceea ce înseamnã
mass-media româneascã, în aºa fel încât sã fie cunoscutã de foarte multe persoane care sã o
foloseascã în scopuri ce contravin bunelor moravuri ºi ordinii publice. Este posibil ca tinerii
consumatori, adolescenþi cu vârste cuprinse între 15 ºi 20 ani, sã cunoascã aceastã expresie
însã doar sub aspect general, ca pe o curiozitate, fãrã a o folosi în limbajul curent; -
contestatorul considerã cã aceastã expresie nu se aflã la îndemâna publicului consumator
cãruia se adreseazã marca solicitatã, pentru ca simpla vedere a acesteia pe eticheta unui

13
produs comercializat sub marca DE PUTA MADRE sã producã în mintea consumatorului
efectul pe care l-ar avea, spre exemplu, în þara de origine a acestei expresii; - contestatorul
precizeazã cã marca a fost admisã la înregistrare pe calea Aranjamentului de la Madrid în
unele state ca Elveþia ºi San Marino cu nr. marcã 877025, respectiv în Grecia cu nr. marcã
858492 ºi în Franþa cu nr. marcã 841520; - traducerea adaptatã a expresiei DE PUTA MADRE
este I AM COOL; I FEEL GREAT aºa cum publicul adolescent utilizator frecvent al produselor
de îmbrãcãminte adoptã semnificativ expresia “îmi stã masa” echivalent cu “îmi stã beton” sau
mai de actualitate “superbine”, “marfã”. În soluþionarea contestaþiei, studiind probatoriul
administrat în cauzã, Comisia de reexaminare mãrci a reþinut urmãtoarele: Deºi contestatorul îºi
motiveazã contestaþia împotriva deciziei de respingere a mãrcii DE PUTA MADRE prin prisma
conceptului juridic de “ordine publicã”, din Avizul de refuz al mãrcii, prin boldarea cuvintelor
“bunele moravuri”, reiese cã examinatorul a avut în vedere acest motiv. Conform Dicþionarului
juridic, conceptul de “bune moravuri” reprezintã totalitatea regulilor de conduitã care s-a
conturat în conºtiinþa societãþii ºi a cãror respectare s-a impus cu necesitate, printr-o
experienþã ºi practicã îndelungatã. Comisia constatã cã sintagma “DE PUTA MADRE” provine
din limba spaniolã, cuvintele ce o alcãtuiesc având urmãtoarea semnificaþie: “puta” -
prostituatã, femeie de stradã, desfrânatã, târfã”, iar “madre” - mamã, conform dicþionarului
spaniol-român. Din alãturarea celor douã cuvinte rezultã, evident, o expresie injurioasã. De
altfel, dintr-un extras din Urban Dictionary, rezutã cã termenul “puta” provenind din limba
spaniolã are aceeaºi semnificaþie ca ºi cuvântul “fuck” din limba englezã. Iar pe de altã parte,
expresia “tu puta madre” are aceeaºi semnificaþie ca ºi expresia “You fucking mother”. De
asemenea, potrivit extrasului de pe site-ul Dictionary.com, expresia provenind din limba
spaniolã “de la puta de la madre“ are semnificaþia de “of mother whore” din limba englezã. În
ceea ce priveºte argumentul contestatorului cã au fost admise la înregistrare marcile
internaþionale MI 877025 ºi MI 858492, constituite din aceeaºi sintagmã, respectiv “De Puta
Madre”, în Grecia ºi respectiv Turcia, Comisia constatã cã bunele moravuri sunt diferite de la o
þarã la alta. Bunele moravuri din România, care sunt impuse în mare parte de religia creºtin-
ortodoxã, sunt de o mai mare stricteþe faþã de cele din alte þãri europene. Totodatã, Comisia
considerã cã trebuie sã se þinã seama ºi de faptul cã limba spaniolã este, ca ºi limba românã, o
limbã de sorginte latinã, iar consumatorul de atenþie medie, “suficient de bine informat, atent ºi
circumspect“, va înþelege mai uºor semantica acestei expresii. Pe de altã parte, nivelul mediu
de educaþie din România nu permite, în actualul context, ca expresia “ De puta madre “ sã
poatã fi interpretatã ca “I AM COOL” sau “I FEEL GREAT”, aºa cum a sugerat contestatorul cã
aceasta ar avea semnificaþia pentru publicul adolescent. Având în vedere motivele de mai sus,
Comisia apreciazã contestaþia neîntemeiatã ºi, în unanimitate, decide respingerea acesteia ºi
menþinerea deciziei de respingere la înregistrare a mãrcii individuale combinate DE PUTA
MADRE, constatând incidenþa dispoziþiilor art. 5, lit. i) din Legea nr. 84/1998 privind mãrcile ºi
indicaþiile geografice. Aceastã hotãrâre a rãmas definitivã ºi irevocabilã prin neapelare.
2. Delimitați, în cadrul normei juridice cuprinse în Art. 228 alin. 1 Cod Penal, ipoteza,
dispoziția și sancțiunea respectivei norme:
„Art. 228: Furtul: (1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul
acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.”

14
DREPTUL AFACERILOR – Seminarii SEM 2
Lector univ. dr. Cristina SÂMBOAN

Seminarul 2. Noțiuni fundamentale de drept (II)

C. Actele normative
I. Ierarhia actelor normative
Așa cum am arătat în seminarul anterior, normele juridice care alcătuiesc sistemul dreptului
obiectiv se regăsesc grupate în principal în acte normative.
Actele normative sunt emise de autoritățile statului. În funcție de autorul lor, actele normative
au o forță juridică diferită.
Din această perspectivă, sistemul dreptului obiectiv (văzut, așa cum am arătat în seminarul
anterior, ca un ansamblu de norme juridice grupate în acte normative) are o structură
piramidală,
- în vârful piramidei aflându-se Constituția (denumită și Lege Fundamentală) – actul
normativ cu cea mai puternică forță juridică;
- apoi, la „palierul” imediat următor, legile emise de Parlament, în calitatea sa de
autoritate legislativă și organ reprezentativ suprem al poporului român (Art. 61 alin.
1 din Constituție);
- și, în fine, la ultimul palier (cel mai „de jos”) - actele normative emise de autoritatea
(puterea) executivă, în exercițiul obligației sale de a pune în executare legile emise
de Parlament. La acest ultim nivel regăsim: acte normative emise de Guvern (hotărâri
de guvern, ordine de ministru, norme metodologice etc.), de către Președintele
României (decrete prezidențiale), sau de către autoritățile administrației publice (decizii
ale primăriilor, primarilor, hotărâri ale consiliilor locale ș.a.). Actele emise de
autoritățile puterii executive se numesc acte administrative, întrucât prerogativele
puterii executive sunt prerogative de administrare.
În cadrul acestei configurații piramidale a sistemului dreptului obiectiv, forța juridică a actelor
normative este descrescătoare, pornind de la vârful piramidei în jos, ceea ce presupune
că orice act normativ de la un anumit palier nu poate intra în contradicție și nici nu poate
impune mai multe condiționări/obligații decât un act normativ de la nivelul (palierul)
superior.
Astfel, actul normativ care se bucură de cea mai mare forță juridică este Constituția (vârful
piramidei). Legile emise de Parlament (palierul imediat următor) trebuie să fie în acord cu
principiile enunțate în Constituție, iar actele normative emise de puterea executivă (actele
administrative – palierul inferior) trebuie să fie în acord cu legile emise de Parlament (și, deci,
indirect, cu Constituția).

15
Controlul de constituționalitate al legilor emise de Parlament – altfel spus, verificarea
conformității legilor în raport cu Constituția – este exercitat de Curtea Constituțională, în
calitate de garant al Constituției, conform Art. 142-147 din Constituție. Curtea Constituțională
își desfășoară activitatea în baza Legii nr. 47/1992.
Controlul de legalitate al actelor administrative – altfel spus, verificarea conformității actelor
administrative în raport cu legile emise de Parlament – este asigurat de instanțele de judecată,
mai exact, de instanțele specializate de contencios administrativ. Acest control se
realizează în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, la
cererea oricărei persoane interesate. Această lege impune și un control de oportunitate,
întrucât nu este suficient ca actele administrative să fie legale, ele trebuie să fie,
deopotrivă, și oportune dpdv al unei bune administrări.
! De reținut că nici Curtea Constituțională și nici instanțele de contencios administrativ
nu se auto-sesizează ci exercită controlul specific doar în măsura în care sunt sesizate.
În ce privește Curtea Constituțională, aceasta exercită controlul de constituționalitate fie a
priori, adică înainte de promulgarea legii (la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre
președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului
Poporului, sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori (Art. 146
din Constituție), fie a posteriori, asupra legilor aflate deja în vigoare, atunci când o excepție de
neconstituționalitate privind una sau mai multe norme cuprinse în legea respectivă este
ridicată de Avocatul Poporului sau, cu ocazia unui litigiu, de către una dintre părți (sau
amândouă), de procuror, sau din oficiu, chiar de instanța de judecată. Ca urmare a deciziei CC
prin care este admisă o excepție de neconstituționalitate a unei legi/dispoziții legale, acea
lege/dispoziție legală nu mai produce efecte juridice.
II. Regimul juridic al actelor normative
a. Constituția
Constituția reprezintă Legea Fundamentală a unei națiuni și orice stat, indiferent de forma sa
de guvernământ, are o Constituţie.
În statele democratice, puterea (autoritatea) aparține poporului, națiunii (din grecescul
demos, „popor” + kratos, „putere” = "puterea poporului") care o exercită prin reprezentanți.
Reprezentanții națiunii exercită puterea pe care aceasta le-o mandatează, pentru națiune și în
numele acesteia, pe o perioadă limitată (mandat electoral), în baza regulilor stabilite prin
Constituție (democrație reprezentativă constituțională).
Teza filosofică pe care se întemeiază orice stat democratic este că acumularea excesivă de
putere (autoritarismul sau totalitarismul) tinde întotdeauna să conducă la abuz („puterea
tinde să corupă, iar puterea absolută corupe în mod absolut). Prin urmare, pentru ca puterea
(care, într-un regim democratic, este delegată de popor reprezentanților săi) să nu devină
totalitară, ea trebuie controlată permanent printr-un cumul de reguli și pârghii politice
menite să împiedice acumularea de putere. Toate aceste reguli și pârghii menite să
cenzureze puterea și să prevină abuzurile acesteia se regăsesc în Constituție și
configurează principala funcție a acesteia într-un stat democratic.

16
În concluzie: Constituţia este, dpdv juridic și politic, un contract social încheiat între
naţiune şi instituțiile de stat formate din aceia cărora națiunea le-a delegat puterea,
contract care cuprinde, pe de-o parte, drepturile inviolabile pe care națiunea și le rezervă
(drepturile fundamentale ale omului) și, pe de altă parte, ansamblul regulilor care privesc
instaurarea și exercitarea puterii delegate de către națiune statului. Principala funcție a
Constituției este aceea de a evita acumularea excesivă de putere și de a preveni, astfel,
derapajele acesteia către abuz. Acest contract social trebuie respectat de către
reprezentanții aleși ai poporului cu sfințenie (din acest motiv, orice demnitar depune, cu
ocazia învestirii sale, un jurământ de respectare a Constituției).
Constituţia este fundamentul întregului sistem juridic și toate celelalte izvoare ale dreptului,
indiferent de felul sau poziţia lor ierarhică, trebuie elaborate pe baza şi în conformitate cu
prevederile Constituției.
Pârghiile și „strategiile” constituționale prin care Constituțiile democratice își propun prevenirea
acumulării de putere se constituie într-un set de principii ale democrațiilor constituționale.
Acestea sunt:
1. Suveranitatea națiunii - Art. 2 din Constituție;
2. Delegarea puterii de către națiune unor reprezentanți aleși periodic, pe o perioadă
limitată de timp denumită perioadă de mandat electoral (tot în scopul evitării
acumulării excesive de putere), și desemnați prin vot universal și direct;
3. Separaţia puterilor în stat în 3 centre de putere, în scopul evitării acumulării de putere
de către un centru unic, respectiv: puterea legislativă – Parlamentul; puterea executivă
– Președintele României, Guvernul, autoritățile administrației publice centrale și locale;
puterea judecătorească – instanțele de judecată (Art. 2 din Constituție);
4. Supremația Parlamentului dpdv al reprezentativității poporului român (democrație
parlamentară) - Art. 61 alin. 1 din Constituție;
5. Controlul reciproc (echilibrul) între cele 3 centre de putere, în scopul evitării preluării
controlului suprem de către unul sau altul dintre cele trei centre de putere – Art. 1 alin. 4
din Constituție („checks and balances”);
6. Atribuirea de competențe riguros delimitate fiecăruia dintre cele 3 centre de
putere, tot în scopul evitării acumulării de putere în beneficiul unuia sau altuia dintre
centrele de putere (Art. 61-79 din Constituție rolul și atribuțiile Parlamentului; Art. 80-101
din Constituție - rolul și atribuțiile Președintelui României; Art. 102-110 din Constituție -
rolul și atribuțiile Guvernului; Art. 116-123 din Constituție - rolul și atribuțiile
Administrației publice centrale și locale; Art. 124-130 din Constituție - rolul și atribuțiile
instanțelor judecătorești);
7. Obligația universală de respectare a legilor și supremația Constituției în raport cu
celelalte legi (stat constituțional și de drept) – Art. 1 alin. 5 din Constituție;
8. Egalitatea cetățenilor în fața legii – Art. 16 alin. 1 și 2 dijn Constituție;
9. Protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectiv: dreptul la
viață și la integritate fizică și psihică; libertatea individuală; dreptul la apărare; libera

17
 circulație; dreptul la viață intimă, familială și privată; libertatea de conștiință; libertatea de
exprimare; libertatea de asociere; dreptul la învățătură; dreptul de vot; dreptul de a fi
ales; dreptul la muncă ș.a. - Art. 22-52 din Constituție.
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului (cunoscute și sub denumirea de drepturi
și libertăți cetățenești) – și care își au sursa în dreptul natural - sunt considerate în orice
stat democratic ca reprezentând „spațiul sacru și inviolabil” din jurul fiecărui cetățean,
spațiu de protecție în care puterea nu poate interveni decât în condițiile strict stabilite tot
de către Constituție. Aceste drepturi nu pot fi niciodată complet anulate, ci doar
limitate temporar și cu respectarea anumitor condiții.
Limitarea drepturilor și libertăților fundamentale nu poate avea loc decât cu
respectarea cumulativă a următoarelor condiții: a) să fie temporară; b) să fie
prevăzută de lege (legală); c) să urmărească atingerea unuia dintre obiectivele
legitime de utilitate publică prevăzute de Art. 53 din Constituție (apărarea securităţii
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi
naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); d) să fie operate cu
respectarea principiului proporționalității, ceea ce înseamnă că limitarea trebuie să
se reducă, în orice situație, la strictul necesar atingerii respectivului obiectiv.
Toate aceste condiții sunt prevăzute la Art. 53 din Constituție, potrivit căruia: „Art. 53
Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (1)Exerciţiul unor drepturi sau
al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz,
pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a
drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de
grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate
democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-
o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului
sau a libertăţii.”

10. Libertatea de exprimare și libertatea presei. Libertatea de exprimare este una dintre
libertățile fundamentale ale omului. Ea reprezintă, însă, în plus, una dintre
caracteristicile fundamentale ale regimurilor politice democratice, în lipsa ei
neputându-se vorbi de o autentică democrație (chiar și în condițiile în care
celelalte drepturi și libertăți fundamentale ar fi respectate). Astfel, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că „libertatea de expresie
constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre
condițiile de bază pentru progresul unei astfel de societăți și pentru dezvoltarea oricărei
persoane.” Curtea a arătat, de asemenea, că libertatea de exprimare „nu privește doar
informațiile sau ideile general acceptabile, indiferente sau inofensive, ci și acele idei
care pot ofensa, șoca sau tulbura – în lipsa diversității opiniilor, a toleranței reciproce și
a vederilor largi20 neputând exista o autentică democrație.” În cadrul libertății de
exprimare, libertatea presei deține, la rândul ei, un rol decisiv pentru asigurarea unei
20

18
 autentice democrații, jurnaliștii fiind considerați „câinii de pază” ai democrației
(watchdogs).
11. Pluripartidismul (Art. 8 din Constituție) - presupune, pe de-o parte, a) asigurarea
posibilității oricărui cetățean și, prin libertatea de asociere, a oricărui partid de a interveni
pe scena politică, de a participa la alegeri și la dezbaterea politică și, pe de altă
parte, presupune b) posibilitatea acordată minorităților de a fi reprezentate în cadrul
puterii, atât în cadrul puterii legislative, prin prezența în Parlament a partidelor de
opoziție (adică cele care nu au câștigat majoritatea în alegeri), cât și în cadrul puterii
executive, prin posibilitatea acordată acestor partide de a obține în Guvern un anumit
număr de ministere, în funcție de procentul lor de reprezentare.
Pluripartidismul are o dublă funcție: 1) funcția de a nu lăsa „neacoperite” (adică
nereprezentate în cadrul puterii) interesele unor segmente de populație care, chiar dacă
nu cumulează o majoritate, sunt alcătuite dintr-un număr important de cetățeni, și ei
membrii ai aceleiași națiuni suverane; 2) de a permite prezența unei voci critice
(opoziție) în chiar interiorul puterii (nu doar în afara ei, cum este vocea presei), cu
consecința de a determina puterea majoritară să accepte puncta de vedere politice care
îi sunt străine și critice.

12. Existența unei instanțe special învestite cu atribuții de garantare a respectării

Constituției – în speță, Curtea Constituțională a României (Art. 142-147 din
Constituție).

b. Actele normative emise de Parlament, în calitatea sa de autoritate/putere legislativă:

legile

În palierul imediat următor al piramidei sistemului obiectiv se regăsesc actele normative emise
de Parlament. Principalele acte normative emise de Parlament sunt legile.
În accepțiunea comună, prin termenul „lege” se înţelege orice act normativ, dar în sens riguros
exact dpdv juridic, legile sunt doar actele normative emise de Parlament (organul legislativ al
statului). Accepţiunea care ne interesează din punct de vedere al unei analize riguroase a
surselor dreptului este cea restrânsă (cea de-a doua).
În funcție de importanţa domeniului pe care îl reglementează, legile se clasifică în: a) legi
constituţionale, b) legi organice şi c) legi ordinare.
Legile constituţionale sunt Constituţia şi legile de revizuire a acesteia. Normele juridice
cuprinse în Constituţie sunt elaborate şi modificate după o procedură specială, superioară celei
utilizate la elaborarea şi modificarea celorlaltor legi. De aceea se afirmă că norma
constituţională este privilegiată şi protejată: privilegiată deoarece are un caracter unic în genul
său şi protejată deoarece modificarea ei, numită revizuire, este în mod intenţionat
îngreunată, pentru a i se asigura un plus de stabilitate. Constituţia noastră actuală prevede
o procedură de revizuire care cuprinde trei faze, după cum urmează: Articolul 150 din
Constituție, intitulat „Iniţiativa revizuirii”, prevede la alineatul (1) că „Revizuirea Constituţiei poate
fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din
numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de

19
vot”. Articolul 151 din Constituţie prevede că „Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie
adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din
numărul membrilor fiecărei Camere (majoritate calificată). Dacă prin procedura de mediere nu
se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a
cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Revizuirea este definitivă după
aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului
sau a propunerii de revizuire.”
Legile organice dezvoltă şi detaliază principiile fundamentale ale statului de drept
prevăzute în Constituţie, intervenind în domeniile stabilite expres de Art. 73 alin. 3 din
Constituție. Spre exemplu, prin legi organice se reglementează organizarea, funcţionarea si
finanţarea partidelor politice, statutul funcţionarilor publici, regimul juridic general al proprietăţii şi
al moştenirii, organizarea generală a învăţământului, statutul minorităţilor naţionale din
România, regimul general al cultelor ș.a.. Legile organice sunt adoptate cu votul majorităţii
membrilor fiecărei Camere (majoritate absolută – jumătate plus unu din numărul total al
membrilor).
Legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de Parlament şi pot reglementa orice materie
care nu ţine de domeniul legilor constituţionale sau organice. Legile ordinare se adoptă cu
votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră (majoritate simplă).
Deoarece legile organice sunt superioare celor odinare, o lege ordinară nu poate amenda
sau modifica o normă superioară, cum ar fi o lege organică sau o lege constituțională.

c. Actele normative emise de autoritățile puterii executive (actele administrative)

Conform Constituției, autoritățile puterii executive sunt: Președintele României, Guvernul, și
autorităile Administrației Publice.

C1. Actele normative emise de Președintele României – Decretele prezidențiale

Dacă Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român” (Art. 61 alin. 1 din
Constituție), Președintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării (Art. 80 alin. 1 din Constituție). Rolul
Președintelui este acela de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice, iar mijlocul constitutional de atingere al acestui scop este medierea între
puterile statului, precum şi între stat şi societate (Art. 80 alin. 2 din Constituție).
Președintele României are mai multe atribuții: desemnează un candidat pentru funcția prim-
ministru și numește membrii Guvernului (pe baza votului de încredere acordat de Parlament) –
Art. 85 alin. 1 din Constituție; poate dizolva Parlamentul în condițiile prevăzute de Art. 89 alin. 1;
poate cere poporului să își exercite voința prin referendum cu privire la anumite probleme de
interes național – Art. 90; poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea
totală sau parțială a forțelor armate – Art. 92 alin. 2; instituie starea de asediu sau de urgență
(solicitând ulterior încuviințarea Parlamentului) – Art. 93 alin. 1; conferă decorații și titluri de
onoare, acordă grațierea individuală (Art. 94) ș.a.. Toate aceste atribuții sunt exercitate prin

20
emiterea de decrete prezidențiale (Art. 100 alin. 1 din Constituție). Decretele sunt izvoare de
drept doar dacă şi în măsura în care conţin reguli de conduită generale şi impersonale. De
obicei, decretul prezidenţial are caracter individual, deoarece priveşte reglementarea juridică a
situaţiei profesionale a unui subiect individual de drept (persoană fizică), o amnistie sau o
graţiere individuală.
C 2. Actele normative emise de Guvern – hotărârile de guvern (HG), ordonanțele simple (OG),
ordonanțele de urgență (OUG)
Potrivit Art. 108 alin. 1 din Constituție, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.
Hotărârile de Guvern (HG) sunt actele normative prin care Guvernul își exercită competența
sa originară, de principală autoritate executivă, adică de autoritate care isi propune in principal
sa pună in aplicare legeile emise de Parlament. Astfel potrivit Art. 108 alin. 2, HG „se emit
pentru organizarea executării legilor”.
! Deși potrivit Constituţiei, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român si
unica autoritate legiuitoare a ţării (Art. 61), totuşi, date fiind complexitatea realităţii şi rapiditatea
cu care sistemul legislativ trebuie adaptat acesteia, pe de o parte, şi încetineala procedurilor
legislative, pe de alta, tot Constituţia permite Parlamentului, prin Art. 115, ca în anumite
situații excepționale să delege Guvernului funcţia legislativă. În baza delegării legislative,
Guvernul emite ordonanţe (OG) și ordonanțe de urgență (OUG).
Ordonanţele (OG) obişnuite sunt emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare
adoptate de Parlament (Art. 108 alin. 3, coroborat cu Art. 115 alin. 1-3 din Constituție), prin
care Guvernul este abilitat să emită reglementări sub forma ordonanțelor în anumite
domenii clar determinate, care nu sunt rezervate legilor organice. Legea de abilitare va
stabili domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe (de regulă, acest lucru se
întâmplă pe durata vacanțelor parlamentare). Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se
supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de
abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.
Ordonanţele de urgenţă (OUG) sunt adoptate de Guvern în cazuri excepţionale, care
reclamă urgent reglementare, fără a mai fi necesară abilitarea parlamentară, ca în cazul
OG. În astfel de situații, însă, Guvernul are obligația de a motiva temeinic urgența în chiar
cuprinsul ordonanței de urgență respective (Art. 115 alin. 4). Ordonanțele de urgență (OUG)
sunt supuse unei proceduri accelerate de aprobare ulterioară de către Parlament, procedură
prevăzută la Art. 115 alin. 5 din Constituție. Spre deosebire de ordonanțele obișnuite, OUG
pot fi adoptate și în domeniile rezervate legilor organice, cu excepția următoarelor
domenii: revizuirea Constituției, regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale, exproprierea
(trecerea silită a unor bunuri în proprietate publică). OUG trebuie aprobate ulterior prin
lege emisă de Parliament, în condițiile prevăzute de Art. 115 alin. 5 din Constituție.

În concluzie, deși emise de Guvern – care este autoritatea executivă a statului – OG și OUG
nu pot fi asimilate actelor administrative 21, întrucât nu au fost emise de Guvern în
calitatea sa de autoritate executivă, ci în baza delegării de autoritate legislativă pe care
21

21
acesta a primit-o de la Parlament. Prin urmare, OG și OUG au o forță juridică superioară
HG, aceasta din urmă având doar rol de executare a legii, în timp ce ordonanțele au rol
de reglementare directă (cu condiția, bineînțeles, de a îndeplini condițiile prevăzute în Art. 115
din Constituție, care le consacră existența).
Cu toate acestea, Constituția stabilește că OG pot fi atacate în fața instanțelor de
contencios administrativ (Art. 126 alin. 6 și Art. 1 alin. 7 din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ), în timp ce OUG sau legile de adoptare a OUG, dacă sunt
considerate neconstituționale, sunt atacate la Curtea Constituțională. Prin urmare, OG –
spre deosebire de OUG – are regimul juridic al unui act administrativ.
Față de cele mai sus arătate, se poate concluziona că OUG sunt acte normative cu forță
juridică echivalentă legilor (ordinare sau organice, în funcție de domeniul în care au fost
emise), iar OG sunt acte normative cu forță intermediară între HG și legi (superioară HG
dar inferioară legilor).
Așa cum am arătat mai sus, OG și OUG dau expresie unor situații excepționale, pe care
autoritățile statului trebuie să evite să le generalizeze, întrucât ele constituie o excepție
de la regula instituită de Art. 61 alin. 1 din Constituție, potrivit căruia Parlamentul este
singura autoritate legiuitoare a țării și organul cu cea mai mare reprezentativitate.
C3. Actele normative adoptate de către organele administraţiei publice centrale și actele
normative adoptate de organele administraţiei publice locale
Administrația publică centrală este formată din ministere, organe de specialitate aflate în
subordinea acestora sau a Guvernului (de ex., Inspectoratele de Muncă, de Poliție, Casele de
Pensii, diverse agenții guvernamentale etc.), autorități administrative autonome, armata și
CSAT (Art. 118 din Constituție).
Administrația publică locală este formată din consiliile locale și primari (Art. 121 din
Constituție).
Autoritățile administrației publice – centrale sau locale – emit numeroase acte menite să pună în
executare legile, hotarârile sau ordonanțele Guvernului. Din această categorie fac parte:
ordinele de ministru, instrucțiuni, norme metodologice, hotărârile adoptate de Consiliile
Judeţene şi Consiliul General al Capitalei, consilii municipale, orăşeneşti şi comunale, deciziile
de primar etc. etc.. Toate aceste acte administrative au forţă juridică inferioară tuturor
celorlaltor izvoare de drept, ceea ce înseamnă că reglementările juridice pe care le conţin
trebuie să fie conforme normelor de drept existente în legi şi celelalte surse ale dreptului.
De exemplu, Normele metodologice sunt texte emise de către ministere, care dau exemple și
care detaliază pas cu pas modul în care o anume lege trebuie să fie aplicată sau interpretată în
momentul aplicării ei. Ele nu au voie să adauge la lege, să instituie noi obligații sau să intre în
conflict cu legea. Din pacate, in practică există numeroase situatii in care normele nu sunt in
concordanta cu actul normativ, sau adauga la lege. În astfel de situații, persoana vătămată se
poate adresa – ca și în cazul HG, OG22 sau actelor emise de autoritățile administrației publice
– instanțelor de contencios administrative, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ.
22
Nu și OUG – v. supra

22
! De reținut că un act normativ nu poate fi modificat sau abrogat decât de un alt act
normativ cu o forță juridică cel puțin egală.

 III. Aplicarea în timp a actelor normative

Potrivit Art. 11 și 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, în vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte
normative se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Legile şi OG intră în vigoare la 3
zile de la data publicării în Monitorul Oficial, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor.
Celelalte acte normative intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, dacă în cuprinsul
lor nu este prevăzută o dată ulterioară.
Ieşirea din vigoare se produce prin abrogarea legii, care poate fi expresă sau implicită.

Regula care guvernează aplicarea în timp a actelor normative este aceea că o situaţie juridică
produce acele efecte care sunt prevăzute de legea în vigoare la data producerii ei
(tempus regit actum).
Această regulă se traduce în două principii care se completează reciproc și care sunt foarte
practice în caz de succesiune a legilor, ocazie cu care se pot ivi o serie de probleme privind
aplicarea în timp. Acestea sunt:

1) Principiul neretroactivității legii noi este regula juridică potrivit căreia un act normativ
se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea lui, nu şi situaţiilor
anterioare, trecute (altfel spus: trecutul scapă legii noi).
Excepție de la principiul neretroactivității: legea penală sau contravențională mai blândă.
Astfel, potrivit Art. 15 alin. 2 din Constituție, „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii
penale sau contravenţionale mai favorabile.”

2) Principiul aplicării imediate a legii noi este regula de drept potrivit căreia, de îndată
ce a fost adoptat, un act normativ se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea lui în
vigoare, excluzând aplicarea legii vechi (Art. 6 alin. 5 Cod Civil: „dispoziţiile legii noi se
aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după
intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”).
Excepţie de la principiul aplicării imediate: ultraactivitatea (supravieţuirea) legii (actului
normativ) vechi, care înseamnă aplicarea, la unele situaţii determinate, a legii vechi, deşi a intrat
în vigoare o nouă lege. Excepţia ultraactivităţii legii vechi îşi găseşte aplicare nu numai în
cazul în care legea nouă prevede în mod expres aceasta. De exemplu, Art. 6 alin. 5 Cod
Civil prevede că „prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în
vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.

Uneori, aceeaşi prevedere legală, în funcţie de situaţia concretă, poate fi privită fie ca o
aplicaţie a principiului neretroactivităţii legii, fie ca o aplicaţie a ultraactivităţii legii vechi.
De exemplu, Art. 6 alin. 2 Cod Civil, conform căruia „actele şi faptele juridice încheiate ori,

23
după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte
efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a
săvârşirii ori producerii lor”, constituie o aplicaţie a principiului neretroactivităţii pentru efectele
juridice produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, dar şi o aplicaţie a ultraactivităţii legii
vechi pentru efectele juridice care s-ar produce după intrarea în vigoare a legii noi.

Temă:

Lecturați următorul articol (publicat pe Juridice.ro în 9 decembrie 2015

Libertatea presei versus libertatea de exprimare a avocatului. Limite comune și specific

(extras)
Autor: avocat Monica Cercelescu

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) se pot observa tendințe de

”specializare” a modului în care este examinată libertatea  de exprimare în funcție de profesia
titularilor acesteia – jurnaliști, avocați  sau magistrați – și de rolul lor în statul de drept. Aceste
analize diferențiate se amplifică pe măsură ce se diversifică mijloacele și canalele de
comunicare în masă, datorită avansului tehnologiei. Astăzi, oricine are nu numai dreptul dar și
mijloacele concrete de a se exprima în public, de a-și construi o ”tribună”, fie ea și virtuală, de la
care să se adreseze maselor. În acest context, numărul cazurilor care ajung la CEDO a crescut
exponențial, iar Curtea abordează o analiză tot mai diferențiată a limitelor acestei libertăți, în
funcție de statutul fiecărei categorii și rolul acesteia în înfăptuirea statului de drept.
Înainte de toate, trebuie făcută distincția între libertatea de exprimare și libertatea presei.
Chiar legea fundamentală folosește sintagme diferite pentru marca diferența (de la gen la
specie) între cele două noțiuni. În articolul 30 din  Constituția României, referitor la ”libertatea de
exprimare”, se fac referiri speciale la ”libertatea presei”, legea fundamentală conferind garanții
în plus pentru protecția acesteia, dar și garanții pentru protecția cetățenilor față de informațiile
transmise prin presă:
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii
 (4) Nicio publicaţie nu poate fi suprimată.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine
editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului
mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de
presă se stabilesc prin lege.
Prin urmare, libertatea de exprimare reprezintă cadrul general  care include și libertatea presei,
dar nu se confundă cu aceasta. De aceea, în multe țări, libertatea presei este reglementată prin
legi speciale, care stabilesc  garanții și limite specifice presei, drepturi și obligații distincte
pentru  jurnaliști.

24
Deși legea fundamentală spune că ”delictele de presă se stabilesc prin lege” în România
nu există o lege a presei și nici nu sunt reglementate ”delicte” specifice presei. De altfel,
în dreptul național nu mai există nici măcar noțiunea de ”delict”, ci doar aceea de infracțiune,
pentru toate faptele penale, indiferent de gravitatea lor (…).Într-adevăr, evoluția dreptului penal
a arătat că aceasta a fost rațiunea intimă a legii fundamentale, de a scoate din sfera penală
anumite fapte legate de exprimarea jurnalistică, a căror gravitate le situează mai degrabă la
nivel delictual civil. Au fost abrogate, pe rând, infracțiunile de ”Insultă”, ”Calomnie” și, mai
recent, ”Presiuni asupra justiției”, tocmai din considerentele protecției libertății de exprimare și
ale scoaterii abaterilor de presă din sfera infracțiunilor de drept comun. (…)
Astăzi, nu există o lege a presei în România. Jurnaliștii s-au opus, pe bună dreptate, oricărei
tentative de reglementare statală, considerând că orice demers în acest sens nu ar face decât
să le știrbească independența și libertatea de exprimare. Legea presei din Republica Socialistă
România nr. 3/1974 a fost abrogată expres abia în 2012, prin Legea nr. 95/2012. Însă această
lege nu s-a mai aplicat din 1990, fiind căzută în desuetudine.
Jurnaliștii și avocații: roluri și poziții diferite
Deși avocații și jurnaliștii funcționează în baza unor principii comune profesiilor liberale,  rolurile
lor sunt diferite.  Așa cum remarcă și CEDO, în cauza Morice c. Franța,  ”avocații nu pot fi puși
pe picior de egalitate cu jurnaliștii. Pozițiile și rolurile lor în acţiunile din instanţă sunt în esență
diferite. (…) specificul libertății de exprimare a avocatului derivă din statutul specific al profesiei,
dar și din  rolul său în înfăptuirea actului de justiție, prin apărarea clienților lor. Spre deosebire
de aceștia, jurnaliștii sunt ”martori externi” al căror rol este acela  de a informa publicul cu
privire la chestiuni de interes public. Din acest rol diferit derivă și diferențele în privința limitelor
libertății de exprimare.
Informarea corectă ca obligație constituțională
O primă diferență între libertatea presei și libertatea de exprimare a avocatului derivă din natura
obligațiilor corelative respectării drepturilor fundamentale prevăzute de Constituția României.
Libertatea presei  este strâns legată de un alt drept fundamental, și anume dreptul la
informație. Art. 31, alin. (1) din Constituția României prevede că dreptul persoanei de a avea
acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. În același articol, legea
fundamentală prevede expres, pentru jurnaliști,  o obligație corelativă acestui drept:
mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea
corectă a opiniei publice, iar serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome și
trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la
antenna.
(…) Implicit, jurnalistul este obligat să fie obiectiv, imparțial și acest lucru se realizează aducând
în centrul dezbaterilor publice cât mai multe opinii, chiar în opoziție, asfel încât, prin comparație,
cetățenii să-și poată forma propriile convingeri. E greu de spus care e opinia corectă, dacă
publicul nu are de unde alege. De aceea, este esențial să existe o presă pluralistă.
Spre deosebire de jurnalist, obligațiile avocatului sunt corelative altor drepturi fundamentale, ce
țin de buna funcționare a justiției, și anume dreptul la apărare și accesul la justiție, care include
și dreptul la un proces echitabil. (…)

25
Spre deosebire de jurnalist, a cărui obligație este să nu aibă niciun fel de parti pris-uri, nu
același lucru se poate spune despre avocat, care de cele mai multe ori se exprimă în
apărarea clientului său.
Chiar dacă nu are obligația imparțialității, avocatul are obligația statutară a onestității, având
disponibilitate in informarea publică, în sensul că poate alege dacă să iasă sau nu în public, în
funcție de interesele apărării. Însă, și în acest context, avocatul este obligat, prin statutul
profesiei, să dea dovadă de probitate, spirit de dreptate şi onestitate, chiar dacă face
declarații publice în interesul clientului. (…)
Principiul confidențialității: secretul profesional și protecția surselor
În ceea ce privește limitele libertății de exprimare, în cazul jurnalistului poate interveni
obligația protecției surselor iar în cazul avocatului cea a păstrării secretului profesional.
De multe ori, aceste noțiuni sunt confundate deoarece sunt incluse în același cadru legislativ
privind protecția confidențialității. De exemplu,  în Rezoluția 2013/2188(INI)[13], Parlamentul
European “consideră esențială protejarea privilegiului secretului profesional al avocaților,
jurnaliștilor, medicilor și al altor persoane care exercită profesii reglementate de activitățile de
supraveghere în masă. Din primul capitol al aceleiași Rezoluției, denumit “Impactul
supravegherii în masă”(litera G, alin 7) reiese că una dintre principalele îngrijorări la nivel UE în
urma dezvăluirilor făcute de Snowden începând din iunie 2013 este “subminarea libertății presei
și a comunicațiilor dintre membrii anumitor profesii care se bucură de privilegiul confidențialității,
cum sunt, printre alții, avocații și medicii”.
Mai recent, a fost adoptată Rezoluţia Parlamentului European din 29 octombrie 2015 referitoare
la cursul dat Rezoluției Parlamentului European din 12 martie 2014 referitoare la supravegherea
electronică în masă a cetățenilor UE. Conform paragrafului 43, ” supravegherea în masă
subminează în mod grav confidențialitatea datelor în anumite profesii reglementate, cum ar fi
doctorii, ziariștii și avocații” (…).
Secretul profesional al avocatului, componentele sale derivă din dreptul la respectarea vieţii
private şi de familie, dreptului la apărare și dreptul la un proces echitabil și constituie garanție a
acestor drepturi. Însă, ori de câte ori a fost încălcată confidențialitatea comunicărilor
avocat client, prin devoalarea în presă a unor aspecte confidențiale ale relației avocat
client,  CEDO a constatat încălcarea art. 8 din Convenție, respectiv dreptul la respectarea
vieţii private şi de familie, care include și secretul corespondenței.
În ceea ce privește protecția surselor, aceasta este una din componentele libertății de
exprimare. În cazul Goodwin v. Regatul Unit, primul din seria jurisprudenței CEDO privind
protecția surselor, Curtea a arătat că presei i-a fost acordată cea mai largă protecție în
jurisprudența Curții, inclusiv în ceea ce privește confidențialitatea surselor jurnalistice.
Protecția surselor jurnalistice este una din condițiile de bază pentru libertatea presei.
Fără o astfel de protecție, sursele pot fi descurajate să acorde asistență presei în informarea
publicului cu privire la aspecte de interes public. Rolul presei poate fi subminat și capacitatea
presei de a furniza informații exacte și fiabile ar fi afectate negativ. Un ordin de divulgare a
sursei nu poate fi nu poate fi compatibil cu articolul 10 al Convenției, dacă nu este justificat de
imperative de interes public. (…)

26
În legislația națională, dreptul la protecția sursei este precizat în Legea nr. 8 din 14 martie
1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe la Capitolul XI – Protecţia portretului, a
destinatarului corespondenței şi a secretului sursei de informare. Conform art.  91, editorul
sau producătorul, la cererea autorului, este obligat să păstreze secretul surselor de informaţii
folosite în opere şi să nu publice documentele referitoare la acestea. Dezvăluirea secretului este
permisă cu consimţământul persoanei care l-a încredinţat sau în baza unei hotărîri
judecătoreşti, definitive şi irevocabile.
Fondul și forma în care sunt exprimate opiniile
În ceea ce-i privește pe jurnaliști, aceștia beneficiază de o protecție mai largă a libertății de
exprimare, atât sub aspectul fondului, cât și a formei. Jurisprudența CEDO le acceptă 
„recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare”[16].
Libertatea de exprimare a jurnaliștilor acoperă nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil
sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ”ofensează, şochează sau
deranjează”. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu
există societate democratică[…].
Informațiile deja cunoscute de jurnaliști
De foarte multe ori, în ultima vreme, aspecte ale anchetei ajung la public chiar din faza
cercetării penale, fie că acestea sunt comunicate de autoritățile judiciare, fie prin scurgeri de
informații, ”pe surse”.
CEDO a arătat că (…) în situația în care o speță are parte de o amplă acoperire mediatică din
cauza gravității faptelor și a persoanelor care este probabil să fie implicate, un avocat nu poate
fi sancționat pentru încălcarea secretului anchetei judiciare în cazul în care acesta a făcut doar
comentarii personale cu privire la informații care sunt deja cunoscute presei și pe care jurnaliștii
intenționează să le transmită, cu sau fără comentariile avocatlui respectiv. Însă atunci când face
declarații publice, un avocat nu este scutit de obligația de a fi prudent în privința secretului unei
investigații judiciare aflate în desfășurare.
Relevantă în acest sens este cauza Mor contra Franței. În speță, presa a publicat o serie de
articole cu extrase dintr-un raport de expertiză judiciară, prin care acuza o companie
farmaceutică pentru distribuirea unui vaccin, care a avut ca urmare decesul a șase copii.
Reclamanta, care era avocatul părinților acestor copii, a recunoscut declarațiile date presei,
însă a susținut că a acționat la cererea și în interesul clienților săi, răspunzând jurnaliștilor care
aveau deja cunoștință de raportul de expertiză. În acest context, aceasta a fost condamnată de
instanța națională pentru încălcarea secretului profesional.
CEDO a considerat că  declarațiile reclamantului se înscriu în contextul unei dezbateri de
interes general, deoarece  faptele sunt direct legate de o problemă de sănătate publică și
pun sub semnul întrebării nu numai responsabilitatea companiilor farmaceutice
responsabile pentru fabricarea și exploatarea vaccinului  împotriva hepatitei B, dar, de
asemenea, și a reprezentanților statului,  responsabil pentru probleme de sănătate. Astfel
că în speță nu se justifică nicun fel de restricții ale libertății de exprimare, în sensul art. 10, alin.
2 din Convenție. (…)
Noțiunile de mass media și ”jurnalist cetațean”

27
(…) Dacă în audiovizual există o lege care definește serviciile media audiovizuale supuse
acesteia (însă și aceste definiții sunt deja depășite, presa scrisă tradiționala și cea online, nu
sunt reglementate. Și mai mult, presa scrisă online folosește mijloace multi media pentru a-și
îmbogăți conținutul, preluat de multe ori de televiziunile tradiționale, apoi puse în rețelele social
media chiar de către media tradițională etc. Mijloacele media tradiționale tind să-și întegreze
conținutul cu platformele de comunicare online, inclusiv rețelele sociale, care sunt interactive.
Or, în condițiile diversificării platformelor media și în contextul în care prin intermediul acestor
platforme se exprimă oricine, se preia de la oricine, devine problematică stabilirea limitelor
libertății de exprimare. Până la urmă, toți prestează o activitate publicistică exprimându-se
într-o mass media mult lărgită și diversificată față de cea tradițională. Pe mulți dintre noii
lideri ai Internetului societatea îi tratează ca pe jurnaliști, invitându-i la evenimente ca pe
orice alt jurnalist cu carte de muncă la un ziar tradițional.
La punctul 5 din Ghidul Uniunii Europene privind libertatea de exprimare online si offline se
arată că ”Eforturile de a proteja jurnaliștii nu ar trebui să se limiteze la cei care activează în
media recunoscută oficial ca atare, ci ar trebui, de asemenea, să acopere și alte persoane, cum
ar fi ” jurnaliștii cetățeni ”, bloggeri, activiștii în social media și apărătorilor drepturilor omului,
care folosesc noile media pentru a ajunge la o audiență de masă. Aceste eforturi trebuie
asociate cu protecția și apărarea apărătorilor drepturilor omului”.
Iar la punctul 31 din același Ghid se prevede că Uniunea Europeană:
1. Va acționa împotriva atacurilor arbitrare, abuzurilor procedurilor penale și civile, a
campaniilor  de defăimare și a restricțiilor excesive asupra jurnaliștilor, actorilor  mass-
media, ONG-urilor și personalităților social media lansate cu scopul de a preveni
aceste asociații și persoane fizice să își exercite liber dreptul la libertatea de exprimare.
2. Va condamna orice restricție privind libertatea de exprimare și cenzura, atât online, cât
și offline.
Recomandarea CM / Rec (2011) a Comitetului de Miniștri către statele membre privind noua
noțiune media prevede că este necesară lărgirea noțiunii de media astfel încât să-I
cuprindă toți actorii implicați în producerea și difuzarea, la un număr potențial mare de
oameni, de conținut, inclusiv informații, analize, comentarii și opinii. Comitetul de
Miniștri, de asemenea, a recunoscut că, în anumite scopuri, unele privilegii care sunt în
mod normal recunoscute pentru jurnaliști se pot extinde și la alți actori care nu pot
beneficia pe deplin ca mass-media (de exemplu, bloggeri individuali), ținând seama de
măsura în care astfel de actori pot fi considerați ca parte a ecosistemului mass-media și
contribuie la îndeplinirea funcțiilor și rolul mass-media într-o societate democratică. Ar
putea face referire la Rezoluția intitulată”Libertatea pe Internet”, adoptată la Consiliul Europei
Conferinței Ministeriale, a avut loc la Belgrad, Serbia, la 7 și 8 noiembrie 2013. (…)

DREPTUL AFACERILOR – Seminarii SEM 4

28
Lector univ. dr. Cristina SÂMBOAN

Seminarul 4 –Raportul Juridic Civil.

Părțile RJC (I)

Dragi studenți,
Ați primit la curs ca temă un referat despre raportul juridic civil (RJC). Prin urmare, în cadrul
seminarului nu voi expune pe larg subiectul, ci voi puncta anumite aspecte care apreciez că
reclamă anumite explicații suplimentare. Dacă rămân elemente neclarificate, așa cum am
precizat și mai sus, vă rog să nu ezitați să îmi adresați întrebări.
Reamintesc definiția RJC: relația socială care intră sub incidența normei juridice.
Raporturile juridice civile de drept privat (care intră sub incidența normei de drept privat 23) iau
naștere fie ca urmare a încheierii de contracte/acte juridice, fie ca urmare a săvârșirii unor fapte
cauzatoare de prejudicii (denumite „fapte juridice”). Acestea sunt izvoarele RJC – actele
juridice și faptele juridice. Despre ele vom discuta în cadrul seminarului următor.
Orice RJC are 3 elemente în structura sa:
I. părțile RJC (fiind o relație socială, el se stabilește între persoane), denumite și participanți la
raport sau subiecții RJC, sau creditor și debitor. Atenție! Sfera persoanelor care pot încheia
raporturi juridice (adică relații sociale care intră sub incidența normei juridice) este mai mare
decât cea a celor care pot încheia relații sociale obișnuite, întrucât cuprinde nu doar persoanele
fizice, ci și persoanele juridice – entități specifice care dau, în esență, expresie dreptului
fundamental la asociere și care, odată înființate, acționează pe scena raporturilor juridice în
mod similar unei persoane fizice (au drepturi, își asumă obligații, formulează acțiuni în fața
justiției etc.).
II. conținutul RJC, alcătuit din drepturile și obligațiile părților (în orice RJC – spre deosebire
de o relație socială obișnuită), părțile au drepturi și obligații. Partea care are drepturi se numește
creditor sau subiect activ, partea care are obligații se numește debitor/subiect pasiv. De
regulă, în RJC născute din contracte, ambele părți dețin simultan ambele calități – de debitor și
creditor – întrucât ele au drepturi și obligații reciproce și interdependente.
De exemplu, în cadrul RJC născut din contractul de vânzare-cumpărare, părțile sunt vânzătorul
și cumpărătorul. Vânzătorul este creditor dpdv al dreptului de a primi prețul bunului, și debitor
dpdv al obligației de a preda bunul; la rândul său, cumpărătorul este debitor dpdv al obligației de
a plăti prețul și creditor dpdv al dreptului de a primi bunul.
III. obiectul RJC: prestațiile efective la care este obligat debitorul. Acestea se
concretizează, de regulă, în valori materiale, denumite bunuri (Art. 535-550 NCC)

I. Câteva precizări suplimentare legate de primul element al RJC – PĂRȚILE (sau participanții
la raport, sau subiecții RJC).
A. Clasificarea participanților la RJC
Părțile RJC pot fi:
1. Persoane fizice (PF) și/sau persoane juridice (PJ).

23
pentru distinctia drept public-drept privat, a se vedea cursul si seminariile anterioare

29
Persoana juridică reprezintă o entitate (ansamblul de elemente umane şi materiale) care,
îndeplinind condiţiile prevăzute de lege, devine titulară de drepturi şi obligaţii legale.
Prin urmare, dpdv juridic, noţiunea de „persoană” este mai largă decît aceea de om sau de
individ, întrucât include în sfera ei și aceste entități collective care, odată ce întrunesc condițiile
legale, acționează pe scena raporturilor juridice întocmai ca un individ: au drepturi pe care le
exercită, au obligații pentru care răspund – distinct de persoanele care o alcătuiesc – au un
patrimoniu propriu, pot acționa în judecată și pot fi acționate în judecată. Cu toate acestea,
anumite drepturi nu pot aparține PJ – și anume drepturile specific umane, adică cele care
prin natura lor sau prin lege nu pot aparține decât omului (de exemplu, dreptul la viață,
dreptul la sănătate etc.).
Persoanele juridice sunt, în esență, una dintre manifestările dreptului fundamental de asociere,
prevăzut de Art. 40 din Constituție și de Art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Ele reprezintă o expresie a nevoii de acțiune colectivă pentru a cărei realizare eficientă și
coerentă, legiuitorii au creat, de-a lungul timpului, un instrument juridic care să permită acestei
acțiuni să se manifeste coagulat, ca un subiect de drept distinct.
Pentru ca o acțiune umană colectivă să dobândească statutul unei entități colective privite ca
subiect de drept disctinct – adică statutul de PJ - trebuie cumulate 3 elemente constitutive (Art.
187 CC):
a) Existența unui patrimoniu distinct, constituit initial prin aporturile fondatorilor PJ, dar
diferit de patrimoniile fiecăruia dintre aceștia.
b) Existența unei organizări proprii. Astfel, pentru a putea acționa coerent, orice PJ trebuie
să aibă 2 organe de funcționare: i) un organ decizional, alcătuit din totalul membrilor
fondatori ai respectivei PJ, în cadrul căruia se iau decizii care, dacă sunt îndeplinite
condițiile legale de cvorum, reprezintă deciziile PJ înseși. Acest organ poartă în general
denumirea de Adunare Generală (a acționarilor, a asociaților, a fondatorilor etc., în
funcție de categoria de PJ); ii) un organ executiv (organ de administare) care aduce la
îndeplinire deciziile luate în cadrul organului decisional. Atribuțiile administrative pot fi
îndeplinite de o persoană (care poartă numele de administrator) sau, în cazul unor
entități mai complexe, de către un organ colectiv de administrare (care poartă denumiri
diferite, de la caz la caz – Consiliu director, Consiliu deadministrație etc.);
c) Un scop licit și moral, în acord cu interesul general al societății, și definit prin actul de
înființare al PJ. Scopul este definit, de fapt, prin obiectul de activitate al respectivei PJ.
Subliniem că PJ participă în nume propriu în cadrul RJC și răspunde pentru obligațiile
asumate cu patrimoniul propriu (Art. 193 alin. 1 CC).
Clasificarea persoanelor juridice: PJ sunt extrem de numeroase şi variate, diferenţiindu-
se prin activitatea desfăşurată, varietatea scopurilor şi intereselor a căror realizare şi satisfacere
a generat crearea unui nou subiect de drept. Astfel, întâlnim pe scena socială:
- PJ de drept public și PJ de drept privat. PJ de drept public desfăşoară activităţi în
domenii de interes public, îndeplinind, în principiu, activităţile care cad în sarcina statului
şi a autorităţilor și instituțiilor publice prin intermediul cărora el își exercită prerogativele
de autoritate (ministere, inspectorate, agenții, și chiar unitățile administrative teritoriale
care, potrivit legii, au personalitate juridică – județul, municipiul, orașul, comuna – fiind
reprezentate de primari). PJ de drept privat urmăresc desfăşurarea de activităţi pentru
satisfacerea unor interese personale sau colective, dar nu cu titlu de exercițiu al

30
 autorității publice. Din această categorie fac parte societăţile comerciale, asociaţiile
profesionale, culturale, sportive, religioase etc., fundaţiile ș.a..
PJ de drept public se înființează prin lege, constituirea și funcţionarea lor fiind prin norme
juridiceaparţinînd ramurilor de drept public (constituţional, administrative). PJ de drept privat se
înființează printr-un act constitutiv de natură contractuală, guvernat de norme de drept privat.
- PJ cu scop patrimonial/lucrativ (societăţi comerciale, regii autonome, cooperaţii etc.) şi
PJ cu scop nepatrimonial/fără scop lucrativ (organele statului, partide, sindicate, fundaţii,
asociaţii etc.), cunoscute în vorbirea curentă sub denumirea – improprie - de organizații
non-profit.
Distincţia între persoanele juridice cu scop patrimonial şi cele fără scop patrimonial rezidă nu în
aceea că cele fără scop lucrativ nu ar urmări realizarea de profit sau nu ar putea avea profit
(este firesc ca orice entitate să urmărească realizarea de profit, altfel nu ar putea susține o
activitate pe termen lung, nu ar avea cu ce să plătească salarii, nu ar dispune de resurse de
promovare etc.), ci în faptul că în cazul primelor prin activitatea desfăşurată se urmăreşte în
principal obţinerea de profituri directe pentru asociaţi, pe când, în cazul celorlalte, principalul
obiectiv îl reprezintă satisfacerea unor necesități spirituale, culturale, sociale, recreative,
caritabile etc., iar obținerea de profit este urmărită în subsidiar, doar în scopul susținerii
respectivei activități, eventualele câştiguri rămânând afectate activităţii nepatrimoniale
desfăşurate şi scopului nepatrimonial urmărit de persoana juridică. Astfel, dacă PJ respectivă își
încetează activitatea, patrimoniul ei nu se va reîntoarce sub formă de lichidități „în buzunarul”
fondatorilor (ca în cazul PJ cu scop lucrativ), ci va fi transferat unei PJ cu scop nepatrimonial
identic sau asemănător.
Principalele PJ cu scop lucrativ de drept privat sunt societățile comerciale – ele reprezintă, de
altfel, și principalii subiecți de drept al afacerilor – a căror activitate este reglementată de
dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale – și societățile cooperatiste, a căror
activitate este reglementată de dispozițiile Legii nr/ 1/2005 a cooperației. Principalele PJ de
drept privat fără scop lucrativ sunt asociațiile și fundațiile (desemnate în limbaj comun sub
denumirea de organizații non-profit sau organizații neguvernamentale – ONG) a căror activitate
este reglementată de dispozițiile OG nr. 26/2000 a asociațiilor și fundațiilor.
Așa cum PF poate fi identificată prin nume, docmiciliu, cetățenie, PJ la rândul lor pot fi
identificate prin denumire, sediu, naționalitate, acestea fiind principalele elemente de
identificare juridică. Lor li se adaugă diferitele numere de înregistrare sub care sunt înscrise în
registrele de stat.
De reținut că activitatea PJ este, în marea majoritate a cazurilor, publică. PJ de drept privat sunt
obligate, în acest scop, să se înregistreze în registre speciale de evidență a PJ și a activității lor
(de ex., Registru Comerțului în cazul societăților comerciale și al celor cooperative, sau
registrele de asociații și fundații, care sunt ținute de judecătorii – în cazul asociațiilor și
fundațiilor).
A doua clasificare a părților RJC se regăsește în Art. 3 alin. 1 Noul Cod Civil, potrivit căruia,
părțile RJC pot fi:
2. Profesioniști (PF sau PJ) și ceilalți subiecți de drept (PF au PJ) (care nu au calitate de
profesioniști)
Profesioniștii, la rândul lor, pot fi:
(a) profesioniști comercianți

31
 (b) profesioniști necomercianți

?1: Cum distingem profesioniștii de restul subiecților de drept?

Art. 3 alin. 2 din Codul Civil (CC) defineşte profesioniştii ca fiind toţi cei care exploatează o
întreprindere,
Exploatarea unei întreprinderi este definită în Art. 3 alin. 3 CC drept exercitarea sistematică
de către una sau mai multe persoane a unei activităţi organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau
nu scop lucrativ.
De asemenea, Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
Civil - denumită în continuare LPA - prevede în Art. 8 faptul că noţiunea de „profesionist” va
include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte
persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice SAU profesionale.
Concluzii:
- profesioniștii sunt persoanele (PF sau PJ) care exploatează o întreprindere, iar „restul
subiecților de drept” sunt cei care nu exploatează o întreprindere (așa cum este aceasta
definită de Art. 3 alin. 3 CC mai sus citat);
- activitatea profesioniștilor poate avea sau nu scop lucrativ. Profesioniștii fără scop
lucrativ sunt întotdeauna PJ (persoane juridice), mai exact, așa-
numitele „organizații non-profit”/ONG – adică în principal asociațiile și fundațiile
constituite în baza OG nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile. Conform dispozitiilor
Art. 1 din OG 26/2000, asociațile și fundațiile au ca obiectiv desfasurarea unor activitati
de interes general sau in interesul unor colectivitati. Prin urmare, obiectivul lor principal
nu este acela de a avea profit, ci acela de a dezvolta și susține o anumite activitate
(asociațiile - de exemplu, „Asociația filateliștilor”, sau cluburile sportive supuse
prevederilor Legii nr. 69/2000 a educației fizice și sportului), sau un scop caritabil
(fundațiile). Ele realizează, desigur, profit, pentru că nu ar putea altfel să își susțină
activitatea, dar acest profit nu se întoarce sub formă de dividende în patrimoniul
personal al asociaților sau fondatorilor, ci este exclusiv destinat susținerii obiectivului
respectivei asociații sau fundații. De altfel, în caz de dizolvare, patrimoniul acestor
entități trebuie transmis unei alte entități cu scop identic sau asemănător. Scopul
lucrativ, în schimb, este unul strict patrimonial – adică obținerea de profit în folosul
profesionistului. Profesioniștii cu scop lucrativ (PF sau PJ) pot fi comercianți (la care
mă voi referi în continuare) sau liber-profesioniști (avocaţi, practicieni în insolvenţă,
evaluatori, executori etc.).
?2: Cum distingem profesioniștii comercianți (denumiți în continuare „comercianți”) de
ceilalți profesioniști?
Principalii subiecți (părți) ai RJC de dreptul afacerilor (adica RJC care intră sub incidența
normelor juridice de drept al afacerilor sau drept comercial) sunt profesioniștii comercianți.
Prin urmare, din perspectiva dreptului afacerilor, interesează foarte mult delimitarea clară a
noțiunii de „comerciant”, mai ales prin raportare la noțiunea de „profesionist”. Trebuie înțeles
clar că între noțiunile de „profesionist” și cea de „comerciant” există o relație de tip întreg-parte
(comercianții sunt o categorie, o „parte” a profesioniștilor).

32
În continuare, pentru a delimita și mai riguros noțiunea de „comerciant”, ne vom raporta, pe de-o
parte, la dispozițiile Art. 8 din LPA (mai sus citat), potrivit cărora noţiunea de „profesionist”
va include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice
alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice SAU profesionale. Prin
urmare, putem deduce (din exprimarea nu foarte limpede a Legii) că profesioniștii
comercianți sunt aceia care desfășoară activități economice (activitățile profesionale fiind
apanajul liber-profesioniștilor) – bineînțeles, în regim de întreprindere (exploatarea unei
întreprinderi fiind caracteristica principală a oricărui profesionist).
Definiția „întreprinderii economice” o regăsim mai departe în Art.2 lit. f) din OUG 44/2008
privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale, potrivit căruia  „întreprinderea economică” este
„activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic,
combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și
informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.”
Prin urmare, comercianții sunt profesioniștii care exploatează o întreprindere economică
– mai exact, cei care desfășoară o activitate economică în mod organizat, permanent și
sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace
logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de
lege. Așadar, în sfera comercianților nu intră persoanele care au raporturi de angajare cu
întreprinderea, cei a căror activitate este dependentă sau sobordonată.
Comercianții pot fi PF sau PJ.
- Comercianții PF (persoane fizice) sunt cei a căror activitate este reglementată de OUG nr.
44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale și întreprinderile familiale – prin urmare: PFA (persoanele fizice
autorizate), ÎI (întreprinderile individuale) și ÎF (întreprinderile familiale).
- Comercianții PJ sunt în principal societățile comerciale (SC) (inclusiv societățile
europene) a căror activitate este reglementată de Legea nr. 31/1990 privind societățile
comerciale, grupurile de interes economic (Legea nr. 161/2003), dar și companiile
naționale, societățile naționale, regile autonome (Legea nr. 15/1990 privind regiile
autonome, OUG nr. 109/2011 privind guvernanța corporatistă a întreprinderilor publice),
organizațiile cooperatiste (Legea nr. 566/2004), societățiile cooperative (Legea nr.
1/2005).24
?3: De ce este important să știm cine sunt comercianții?
Pentru că ramura dreptului afacerilor are ca obiect de studiu complexul normelor juridice care
reglementează raporturile juridice la care participă comercianții ( în exercitarea activităților
specifice comerțului).
Astfel, comercianții sunt au o serie de drepturi și obligații specifice, ce derivă dintr-o serie de
acte normative speciale care fac referire explicită la noțiunea de „comerciant” – ca de exemplu:

24
Prin urmare, profesioniștii necomercianți (PF sau PJ) sunt, în principiu: persoanele care exercită profesii
liberale (avocați, medici, farmaciști, experți contabili, contabili autorizați, notari, executori judecătorești ș.a.–
fiecare cu legea proprie de reglementare), organizațiile neguvernamentale (ONG) – asociații și fundații –
reglementate de OG nr. 26/2000), precum și grupurile de interes economic fără calitate de comerciant
(categorie reglementată de Legea nr. 161/2003).

33
 Obligații ce derivă din normele privind protecția consumatorului (cea care
reglementează așa numitele raporturi B-C – business-consumer – adică cele născute
între comercianți și consumatori), cum ar fi: Legea nr.84/1998 privind mărcile şi
indicaţiile geografice, republicată;  Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia
consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă, republicată, cu
modificările ulterioare; Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată, cu modificările ulterioare; Legea
nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu modificările ulterioare; Legea nr.
363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia
consumatorilor, cu modificările ulterioare; Legea nr. 158/2008 privind publicitatea
înşelătoare şi publicitatea comparativă; Legea nr. 321/2009 privind comercializarea
produselor alimentare, cu modificările şi completările ulterioare).
 Obligații ce derivă din normele privind concurența licită (Legea nr.11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale, Legea nr. 21/1996 a concurenței).
 Obligația de îndeplinire a anumitor formalități de publicitate privind activitatea
comercială, prin înegistrare în Registrul comerțului (Legea 26/1990 privind Registrul
comerțului). Potrivit Art. 1 din Legea nr. 26/1990, comercianţii au obligaţia ca, înainte de
începerea comerţului, să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul
exercitării şi la încetarea comerţului, să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor
privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
 Obligații privind organizarea și conducerea contabilității activității comerciale,
potrivit legii Potrivit Art. 1 din Legea contabilității nr.82/1991, obligaţia de a organiza şi
ţine contabilitatea proprie revine regiilor autonome, societăţilor comerciale, instituţiilor
publice, unităţilor cooperatiste, asociaţiilor şi celorlalte persoane juridice, precum şi
persoanelor fizice care au calitatea de comerciant.
 Anumite contracte care pot fi încheiate doar în exercițiul unei activități
comerciale,cum ar fi: contractul de comision, contractul de consignatie,
contractual de expediție – reglementate de CC – sau alte contracte reglementate
de legi speciale: Contractul de factoring (Legea 469/2002, potrivit căreia „factoringul
este contractul încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau
prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată,
denumită factor, prin care aceasta din urmă asigura finanţarea, urmărirea creanţelor şi
prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de
vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru
terţi”), contractul de leasing (reglementat de OG nr.51/1997 republicata), contractul
de franciza (reglementat de OG nr.52/1997, cu modificările ulterioare), contractul de
licenţă (Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice), contractul de
asigurare (Legea nr. 136/1995) ș.a..
 Comercianții sunt supuși procedurilor legale de prevenire a insolvenței și de
insolvență prevăzute de Legea nr. 85/2014.
 Incompatibilități specifice. Astfel, potrivit Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, şi anume integritatea în

34
 exercitarea funcţiei publice, calitatea de deputat sau senator, orice funcție deținută
în guvern, funcția de primar, viceprimar, prefect sau subprefect sunt
incompatibile cu calitatea de comerciant. De asemenea, potrivit Legii nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor și al procurorilor, acestor categorii profesionale le este
interzisă, inter alia, desfășurarea de activități comerciale, sau să aibă calitatea de
asociat sau membru al organelor de conducere sau administrare al societăților
comerciale.
 Existența unor drepturi și obligații specifice, derogatorii de la regulile generale:
1) Prezumția de solidaritate a codebitorilor, prevăzută de Art. 1446 NCC, potrivit
căruia „Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligații contractate în exercițiul
activității unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.” Această prezumție –
care, după cum se poate observa, îi privește de fapt pe toți profesioniștii (așadar
inclusiv pe comercianți) – reprezintă o excepție de la regula generală stabilită de Art.
1445 NCC (cel precedent), potrivit căruia „Solidaritatea între debitori nu se prezumă.
Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părți sau este prevăzută de
lege.”25 Prin urmare, prezumţia de solidaritate a codebitorilor profesioniști este
una legală și absolută. Părţile nu pot răsturna această prezumţie, doar o lege
specială o poate face. În schimb, în cazul celorlalți subiecți de drept – ne-
profesioniștii – prezumția legală de solidaritate a codebitorilor este una
relativă, întrucât poate fi răsturnată prin voința părților.
2) Nivelul dobânzii remuneratorii și penalizatoare diferă în cazul comercianților.
Astfel, potrivit Art. 1 din OG nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și
penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri
financiar-fiscale în domeniul bancar, dobânda datorată de debitorul obligației bănești
pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumita dobândă
penalizatoare, iar dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la
un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului
scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie. Potrivit Art. 2 din OG nr.
13/2011, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale,
obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și
în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda
legală aferentă fiecăreia dintre acestea. Potrivit Art. 3 alin. 1 și 2 din OG nr. 13/2011,
în cazul raporturilor juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
scop lucrativ (prin urmare și în cazul raporturilor juridice stabilite de
comercianți în exercițiul activității lor), rata dobânzii legale remuneratorii se
stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, iar r ata
dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4
puncte procentuale. Art. 3 alin. 3 precizează, cu titlu de excepție, că în raporturile

25
Ce presupune solidaritatea debitorilor? Presupune dreptul creditorului care are mai mulți debitori (legați prin
aceeași relație contractuală) de a se îndrepta împotriva oricăruia dintre ei, pentru toată datoria, urmând ca debitorul
care face plata totală să își recupereze de la ceilalți debitori partea lui de datorie.

35
 juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ratele
dobânzii legale (cele menționate la alin. 1 și 2) se diminuează cu 20%.
3) Punerea în întârziere a debitorului Art. 1.523 alin. 1 NCC prevede că debitorul este
de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit
pentru executare produce un asemenea efect (deci fără a se face diferenţiere între
profesionişti şi neprofesionişti). Alin. 2 menţionează cazurile în care debitorul este de
drept în întârziere, fără a fi necesar a se fi stipulat în contract, ci prin chiar efectul
legii, printre care la lit. d): „dacă nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de
bani, asumată în exerciţiul unei întreprinderi” (prin urmare, și situația comercianților)
4) Determinarea preţului între profesionişti Potrivit Art. 1.233 NCC, „Dacă un
contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate
pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat in
mod obişnuit in domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate in condiţii
comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil. Prin urmare, în
cazul profesioniștilor (deci și al comercianților) este posibil ca într-un contract să fie
omisă determinarea prețului – ceea ce constituie o excepție de la regula potrivit
căreia obiectul unui contract trebuie determinat (prevăzută în Art. 1225 alin.2 NCC).

Temă:
Două societăți comerciale, SC X și SC Y, se decid să construiască împreună un complex
comercial, scop în care încheie un contract de asociere și, apoi, contractează împreună un
împrumut la Bancă. În Contractul de credit încheiat între Bancă în calitate de împrumutător, pe
de-o parte, și cele două SC în calitate de împrumutați, pe de alta, părțile inserează o clauză prin
care se prevede că, în caz de nerestituire la scadență, Banca va urmări cu prioritate bunurile
SC X, urmând a acționa în judecată SC Y doar dacă nu va putea recupera împrumutul de la SC
X. Cu toate acestea, la momentul scadenței, ca urmare a constatării că împrumutul nu a fost
restituit, Banca decide să dea în judecată și pe SC X și pe SC Y, solicitând obligarea lor în
solidar la restituirea împrumutului, cu consecința posibilității de a executa silit pe ambii
codebitori. SC Y solicit instanței să constate lipsa sa de calitate procesuală pasivă și
prematuritatea acțiunii în ce o privește, având în vedere că, potrivit clauzelor Contractului de
credit agreate de toate părțile de comun acord, ea nu putea fi acționată în judecată decât în
situația în care Banca ar fi constatat că nu poate recupera împrumutul de la SC X. Instanța
respinge această cerere și continuă judecata procesului cu toate trei părțile implicate.
Are dreptate instanța? Argumentați.

DREPTUL AFACERILOR – Seminarii

Lector univ. dr. Cristina SÂMBOAN

Seminarul 5 –Raportul Juridic Civil.

Părțile RJC (II)

36
În cadrul acestui seminar vom continua discuția despre primul element al RJC (raportului juridic
civil): participanții la RJC (părțile).
Odată lămurite distincțiile „profesionist/neprofesionist/comerciant”, așa cum desigur deja știți ca
urmare a întocmirii referatului, în materia participanților la RJC interesează conceptul de
„capacitate juridică”.
B. Capacitatea juridică a subiecților de drept, participanți la RJC. Capacitatea de
folosință ți capacitatea de exercițiu
Capacitatea juridică desemnează posibilitatea legală a unui subiect de drept de a participa la un
raport juridic. Ea are două ipostaze: capacitatea de folosință (CF) și capacitatea de exercițiu (C
Ex).
CF reprezintă aptitudinea generală a unui subiect de drept (PF sau PJ) de a avea drepturi și
obligații legale.
CEx reprezintă aptitudinea de a exercita în mod efectiv drepturile și obligațiile deținute în baza
CF, precum și aceea de a dobândi drepturi și obligații noi prin încheierea de acte juridice.
B1. Capacitatea juridică a persoanei fizice (PF)
Capacitatea de folosință (CF) a PF
Orice persoană fizică are capacitate de folosinţă (Art. 28 alin. 2 teza I CC), întrucât lipsa
acesteia ar echivala cu lipsa calităţii de subiect de drept civil. Astfel, Art. 29 alin. 1 CC dispune
că nicio persoană fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă şi că îngrădirea (limitarea)
capacităţii de folosinţă poate avea loc numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
Alineatul următor al aceluiaşi articol prevede că persoana fizică nu poate renunţa, nici total, nici
parţial, la capacitatea sa de folosinţă.
Începutul CF a PF este marcat de momentul naşterii persoanei (Art. 35 CC). De la această
regulă există şi o excepţie, stabilită de Art. 36 CC, potrivit căruia „drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu” ( infans conceptus pro nato
habetur quoties de commodis eius agitur).
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este dat de aptitudinea de a avea toate
drepturile şi obligaţiile civile, cu excepţia celor oprite de lege – prin urmare, PF are capacitate
de folosință deplină. Aptitudinea trebuie înțeleasă ca o vocație. Concret, nu avem toate
drepturile și obligațiile legale, dar legal avem vocația, aptitudinea de a le avea pe toate.
Încetarea capacităţii de folosinţă are loc odată cu moartea persoanei fizice (Art. 35 CC). Data
morţii este, după caz, data trecută în actul de deces (în cazul morţii fizic constatate) sau data pe
care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii (în cazul morţii declarate prin
hotărâre judecătorească).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Dacă orice persoană fizică are capacitate de folosinţă, nu toate persoanele fizice au
capacitate de exerciţiu. Sub acest aspect, deosebim trei categorii de persoane fizice:
- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu,
- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi
- persoane cu capacitate de exerciţiu deplină.
a) Sunt lipsite total de capacitate de exerciţiu, persoanele care nu au împlinit vârsta de 14
ani (Art. 43 alin. 1 CC). Se poate deduce de aici că – în virtutea definiției CEx, aceste persoane
nu pot încheia sub nicio formă acte juridice și nu-și pot valorifica sub nicio formă drepturile pe
care le au în virtutea capacității de folosință (CF)?
În realitate, potrivit Art. 43 alin. 1 CC, minorii sub 14 ani pot încheia acte juridice prin
reprezentanţii lor legali (părinţii sau, dacă aceștia sunt decedați sau decăzuți din drepturile
părintești, tutorele) care vor încheia acte juridice privind drepturile și obligațiile minorului pentru
acesta și în numele lui.
b) Capacitatea de exerciţiu restrânsă o are minorul între 14 şi 18 ani (Art. 41 CC). El participă
personal la încheierea actelor juridice, dar cu încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal
(părinții, părintele sau tutorele).

37
Cu toate acestea, regulile privind încheierea actelor juridice de către minori prin reprezentanții
legali (în cazul celor cu vârsta mai mică de 14 ani) sau cu încuviințarea reprezentanților legali
(pentru cei cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani) cunosc o serie de excepții. Astfel, există
anumite acte juridice pe care minorii pot, totuși, să le încheie singuri, fără
reprezentarea/asistarea reprezentanțior legali. Aceste excepții (prevăzute la Art. 41 alin. 3
CC și la Art. 43 alin. 3 CC) sunt: actele juridice de conservare , precum și actele de dispoziție
de mică valoare, cu caracter curent, care se execută la data încheierii lor (Art. 43 alin. 3 CC).
De asemenea, minorii cu capacitate de exercițiu restrînsă (adică cei cu vârsta cuprinsă între 14
și 16 ani) pot încheia singuri – în plus față de aceste 2 categorii de acte – și acte de
administrare care nu îl prejudiciază (Art. 41 alin. 3 CC).
Prin urmare, se impune o clarificare a acestor noțiuni (chiar dacă vom anticipa un pic instituția
Actului Juridic Civil, ce urmează a fi prezentată la seminariile următoare):
Actele juridice de conservare sunt cele care au ca scop ocrotirea, conservarea unui drept,
sau preîntâmpinarea pierderii lui. Ex.: întocmirea unui inventar, sau o notificare de punere în
întârziere a debitorului – prin care acesuia i se pune în vedere că a trecut scadența și trebuie să
efectueze plata (o astfel de notificare are ca efect întreruperea termenului de prescripție). Ele
pot fi încheiate de orice minor, chiar și fără reprezentarea sau asistarea reprezentanților
legali.
Exemplu:
Să presupunem că părinții unui minor de 12 ani au închiriat un apartament proprietate
personală a minorului26, în numele și în beneficiul acestuia, în calitatea lor de reprezentanți
legali. În contract a fost inserată o clauză care permite proprietarului ca, în cazul întârzierii la
plată de către chiriaș, să încaseze și penalități de întârziere, dar doar dacă, în prealabil, a
existat o notificare de punere în întârziere în acest sens (adică dacă chiriașul a fost notificat în
mod expres cu privire la împlinirea scadenței). Să presupunem că părinții omit să întocmească
și trimită o stfel de notificare, dar o face minorul (o scrie și o și semnează). Se poate apăra
chiriașul de obligația de plată a penalităților de întârziere, invocând faptul că notificarea a fost
întocmită de o persoană fără capacitate de exercițiu, și ar fi trebuit întocmită de părinți, în
numele și pe seama minorului (în calitatea lor de reprezentanți legali)? Răspunsul este negativ.
De ce? Pentru că o astfel de notificare reprezintă un act de conservare (are ca efect
conservarea dreptului de a cere penalități de întârziere), prin urmare face parte din categoria
actelor juridice prevăzute la Art. 43 alin. 3 CC, pe care minorul le poate încheia/îndeplini și
singur.
Actele de administrare sunt acte prin care se tinde la punerea în valoare, la normala folosire şi
exploatarea unui bun sau a unui patrimoniu, fără pierderea (înstrăinarea) lui; ele folosesc pentru
a-1 fructifica şi presupun o gestionare normală şi curentă. Ele pot fi încheiate de minorii cu
capacitate de exercițiu restrânsă (14-18 ani) fără asistarea reprezentanților legali, cu
condiția să nu îi prejudicieze – caz în care actul poate fi anulat ulterior pentru vicierea
consimțământului prin leziune.27
Exemplu: închirierea unui imobil, încasarea dobânzilor sumelor datorate,arendarea unui teren.
Actele de dispoziție sunt actele juridice care au ca efect înstrăinarea unor bunuri, consumarea
sau distrugerea lor materială, instituirea unor sarcini asupra acestora sau renunţarea la drepturi
(de ex.: vânzarea, constituirea unei ipoteci, darea în gaj, renunţarea la o cale de atac etc.). Ele
au ca rezultat ieşirea unui bun/drept din patrimoniul părţii care încheie actul. Orice vânzare-
cumpărare reprezintă un act de dispoziție. Dintre cele 3 categorii de acte juridice
menționate, actele de dispoziție sunt cele mai „grave”, prin urmare în cazul PF în
26
Minorul poate avea în patrimoniul său un drept de proprietate imobiliară, în virtutea CF (capacității de folosință)
care, în cazul PF, există de la naștere și este deplină (adică, de la naștere PF poate avea, teoretic, orice drepturi și
obligații legale). El însă nu poate exercita acest drept de proprietate decât prin intermediul reprezentanților legali,
dar fiind că este lipsit de CEx (de capacitate de exercițiu)
27
Vom discuta despre viciile de consimțământ în cadrul seminarului privind condițiile de fond ale actelor juridice.

38
principiu este cerută CEx deplină pentru a le încheia. Cu toate acestea, legea (Art. 41 alin. 3
și Art. 43 alin. 3 CC) permite minorilor (indiferent de vârstă) să efectueze acte de dispoziție care
îndeplinesc următoarele condiții cumulative:
1. sunt de mică valoare
2. au caracter current
3. se execută la data încheierii lor.
Este vorba de cumpărarea unor bunuri de mică valoare de la magazin, de exemplu (alimente,
rechizite, jucării de valoare mică – legea nu stabilește un prag al valorii – etc.). Cumpărările on-
line nu sunt, așadar, premise, și nici cumpărarea în rate, întrucât nu se execută la data
încheierii lor.
c) Capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte la majorat, deci la împlinirea vârstei de 18
ani (Art. 38 CC).
Cu toate acestea, PF poate dobândi anticipat capacitate de exercițiu deplină, în
următoarele cazuri de excepție:
1) Capacitatea de exercițiu deplină anticipată a minorului căsătorit. În principiu, potrivit
Art. 272 alin. 1 CC,  căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18
ani. Cu toate acestea, cu titlu de excepție, alin. 2 prevede mai departe că, pentru motive
temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui
aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea
instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul
dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra
acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului. De asemenea, potrivit
Art. 39 CC, minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.
2) Capacitatea de exercițiu deplină anticipată a minorului care a împlinit 16 ani,
acordată „pentru motive temeinice”. Potrivit Art. 40 din CC, „pentru motive temeinice,
instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani
capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele
minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.” Pentru motive de
flexibilitate a legii, legiuitorul nu definește sintagma „motive temeinice”, lăsând în seama
jurisprudenței (practicii instanțelor judecătorești) să aprecieze temeinicia motivelor de la
caz la caz.
! Câteva considerații privind capacitatea juridică a minorului de a-și exercita dreptul la muncă.
Exercitarea de către minori a dreptului la muncă Potrivit Art. 13 alin. 1 din Codul Muncii,
persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani. Prin urmare, de
la acea vârstă, minorul poate încheia un contract de muncă fără încuviințarea reprezentanților
săi legali (de menționat că aliniatul 5 al aceluiași Art. 13 din Codul Muncii prevede însă, mai
departe, că încadrarea în muncă în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se
poate face doar după împlinirea vârstei de 18 ani).
Cu toate acestea, prin excepție de la regula prevăzută în alin. 1, Art. 13 alin. 2 din Codul
Muncii dispune că persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat
şi la împlinirea vârstei de 15 ani, însă: a) numai cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor
legali și b) doar pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale,
dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională. Aliniatul 3
prevede, mai departe, că „Încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este
interzisă (…)”.
De asemenea, potrivit Art. 42 din Codul Civil „(1) Minorul poate să încheie acte juridice privind
munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul.
(2) În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din
aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.” Prin urmare, actele juridice la
care se referă Art. 42 CC au ca obiect nu doar munca, ci și „îndeletnicirile artistice sau

39
sportive ori referitoare la profesia” – și, în plus, în măsura în care nu privesc munca, pot
fi încheiate și de minorii cu vârsta sub 15 ani, minori care, așa cum am văzut, nu pot
încheia contracte de muncă înturcât Codul Muncii, prin dispozițile sale speciale, interzice
expres acest lucru. În practică, aceste acte juridice se încheie de regulă sub forma unor
contracte având ca obiect drepturile de autor. Este evident că dispozițiile legale lasă spațiu
pentru multiple neclarități și interpretări – în special cu privire la sintagma „îndeletniciri
referitoare la profesie”, dar nu este cazul să extindem discuția aici pentru că ea ar excede
obiectul disciplinei noastre.
B2. Capacitatea juridică a persoanei juridice (PJ)
Capacitatea de folosință (CF) a PJ
În ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, dispoziţiile Art. 205 CC
disting între persoanele juridice supuse înregistrării şi celelalte persoane juridice
(nesupuse înregistrării). Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc
capacitatea de folosinţă de la data înregistrării lor. Persoanele juridice nesupuse
înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă în funcţie de modul de înfiinţare
aplicabil, după caz, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor
sau de la data îndeplinirii altei cerinţe pe care legea o prevede.
Sintetizând, putem spune că PJ dobândește CF de la data legalei sale înființări.
Capacitatea de folosinţă anticipată a PJ: chiar și înainte de valabila înființare/înregistrare,
viitoarea PJ poate avea anumite drepturi și obligații – dar doar acele drepturi și obligații strict
necesare valabilei înființări.
De exemplu, pe baza eliberării unei simple rezervări de denumire de la Registrul Comerțului,
poate fi deschis de către fondatori un cont la Bancă având ca titular viitoarea Societate
comercială, în care vor fi vărsate de către fondatori aporturile la Capitalul social al societății. În
mod similar, va putea fi încheiat în numele viitoarei societăți un contract de locațiune pentru
sediul acesteia. Aceste acte pot fi încheiate întrucât ele sunt absolut necesare stabilirii
elementelor fundamentale ale PJ – sediu, patrimoniu etc. – în lipsa lor neputându-se întruni
condițiile de legalitate necesare înregistrării în Registrul Comerțului. Cu toate acestea, înainte
de înregistrare nu se vor putea încheia acte juridice care să implice demararea activității
propriu-zise a societății, întrucât ea încă nu a dobândit personalitate juridică, iar aceste acte nu
sunt necesare legalei înființări.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este guvernat de principiul specialității
CF a PJ, potrivit căruia PJ nu poate avea decât anumite drepturi și obligații – și nu orice drepturi
și obligații, cum e cazul CF a PF.
Astfel, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice cuprinde aptitudinea generală şi abstractă
de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, cu excepția acelora care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
În ceea ce priveşte persoanele juridice fără scop lucrativ, capacitatea lor de folosință este și
mai condiționată, întrucât, potrivit legii, ele nu pot avea decât acele drepturi şi obligaţii civile
care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau
statut (Art. 206 CC), această condiție adăugându-se celei anterioare.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte odată cu încetarea fiinţei
(desfiinţarea) acesteia. încetarea persoanei juridice poate avea loc printr-unul dintre
următoarele moduri: constatarea ori declararea nulităţii, fuziune, divizare totală, transformare,
dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege (Art. 244
CC).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se pune în valoare prin organele sale de
conducere. în acest sens, Art. 209 CC stabileşte că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor, acestea fiind
persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt

40
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama
persoanei juridice.
Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este dat de momentul înfiinţării acesteia,
însă realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel dobândite este condiţionată, în
practică, de desemnarea organelor sale de administrare. Organele de administrare şi
modurile de constituire a acestora diferă de la o PJ la alta, și sunt reglementate de o serie de
dispoziţii din Codul civil şi din alte acte normative ce privesc organizarea şi funcţionarea
diferitelor categorii de persoane juridice.
TEMĂ:
Având în vedere că ați primit la curs tema efectuării unui referat având ca obiect OUG nr.
44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, vă invit să vă testați cunoștințele alegând
varianta corectă de răspuns la următoarele întrebări:

1) PF poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terțe persoane:

a) doar în alt domeniu de activitate decât cel în care PFA își desfășoară activitatea
comercială
b) da, în orice condiții
c) PFA nu poate să stabilească decât relații contractuale independente cu alte PF sau
PJ, neputând fi cumulate calitatea de salariat și cea de PFA.
2) Întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale
a) Poate angaja cu contract de muncă max. 3 salariați
b) Poate cumula această calitate cu cea de salariat al unei terțe persoane
3) Întreprinderea familială poate angaja terțe persoane cu contract de muncă:
a) Adevărat
b) Fals
4) Membrii unei întreprinderi familiale
a) Pot cumula această calitate cu cea de PFA, de titular al unei întreprinderi individuale
sau de salariat
b) Pot cumula această calitate cu cea de salariat, dar doar într-un domeniu diferit de
activitate
5) Societatea comercială își poate începe activitatea
a) De îndată ce este înmatriculată în Registrul Comerțului
b) De îndată ce își desemnează organele reprezentative

DREPTUL AFACERILOR – Seminarii

Lector univ. dr. Cristina SÂMBOAN

Seminarul 6 –Raportul Juridic Civil.

Părțile RJC (III)

În cadrul prezentului seminar, în încheierea analizei primului element al RJC – părțile acestuia –
voi încerca să clarific două chestiuni sensibile dpdv al interpretării legale, privitoare la acest
subiect, și anume: I) capacitatea minorului de a fi profesionist comerciant și II) noțiunea de
patrimoniu de afectațiune
I. Poate fi minorul profesionist comerciant?

41
Răspunsul este în principiu negativ. Astfel, Art. 8 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 44/ 2008 impune
persoanelor fizice care vor să desfășoare o activitate economică, condiția de a avea capacitate
deplină de exercițiu, cu excepția membrilor întreprinderii familiale ce nu au calitatea de
reprezentant, care trebuie să aibă vârsta de cel puțin 16 ani. Prin urmare:
• persoanele fizice pot presta activitate economică în mod independent numai de la 18
ani, vârstă de la care dobândesc capacitate comercială;
• persoanele fizice pot presta activități în cadrul întreprinderii familiale de la vârsta de 16
ani ca membri ai acesteia, cu condiția să nu aibă calitatea de reprezentanți ai ei. În cadrul
întreprinderilor familiale se regăsesc comercianți persoane fizice care pot avea vârsta între 16 și
18 ani.
În concluzie, minorul nu poate deține calitatea de întreprinzător/comerciant PF decât în calitate
de membru al unei întreprinderi familiale (dacă are vârsta mai mare de 16 ani).
?: Poate însă minorul să exercite un comerț prin intermediul unei PJ – în calitate de
asociat/acționar al unei societăți comerciale, de ex?
Potrivit Art. 211 alin. 1 CC, nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale
persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de
a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de
constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.
Prin urmare, minorii nu pot sub nicio formă deține calitatea de administratori sau cenzori ai unei
PJ (așadar, nici ai unei SC).
În ce privește calitatea de acționar/asociat, există 2 situații: a) dobândirea acestei calități pe
calea înființării unei SC (începerea unui comerț); b) dobândirea acestei calități prin cesiunea
părților sociale/vânzarea de acțiuni sau pe calea moștenirii acestora (continuarea unui comerț).
Art. 6 alin. 2 din Legea 31/1990 a societăților comerciale prevede că nu pot fi fondatori
persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori cărora li s-a interzis prin hotărâre
judecătorească definitivă dreptul de a exercita calitatea de fondator ca pedeapsă
complementară a condamnării pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii,
infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni
prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, sau pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege. Prin
urmare, un minor cu vârsta mai mică de 14 ani nu poate începe un comerț în calitate de
asociat/acționar/fondator al unei PJ comerciant – nici măcar prin reprezentant legal.
Legea 31/1990 nu interzice așadar explicit începerea unui comerț de către un minor cu
capacitate de exercițiu restrânsă (cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani).
Cu toate acestea, dispozițiile Codului Civil (CC) rămân aplicabile (de altfel, chiar Art. 291 din
Legea 31/1990 prevede că dispozițiile Legii se completează, acolo unde Legea tace, cu cele ale
Codului Civil). Or, Art. 41 din CC sstabilește că actele de dispoziție nu pot fi încheiate de către
minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă, decât dacă sunt de valoare mică și au caracter
curent și se execută la data încheierii lor. Înființarea unei societăți presupune însă încheierea

42
unui cumul de acte juridice de dispoziție, cu valoare mare și fără caracter curent – dacă ar fi să
menționăm numai obligația de depunere a cotei de participare la Capitalul social. Prin urmare,
în principiu, minorul nu poate începe un comerț, nici ca PF pe cont propriu, și nici ca
asociat/acționar în cadrul unei PJ.
Cu toate acestea, Art. 125 din aceeași Lege 31/1990 prevede că „Acţionarii pot participa şi vota
în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei împuterniciri acordate pentru respectiva
adunare generală. (2)Acţionarii care nu au capacitate de exercițiu precum şi persoanele juridice
pot fi reprezentaţi/reprezentate prin reprezentanţii lor legali care, la rândul lor, pot da altor
persoane împuternicire pentru respectiva adunare generală.”
De asemenea, potrivit Art. 202 alin. 2 din Legea 31/1990, „transmiterea [de părți sociale – n.n.]
către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţi
reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.”
Prin urmare, Legea nu limitează în mod expres transmiterea părților sociale doar către
persoane cu capacitate de exercițiu, iar potrivit principiului de interpretare juridică ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa
distingem). Mai mult, în Art. 229 alin. 2 din Legea 31/1990 prevede posibilitatea existenței unei
„clauze de continuare cu moștenitorii” în actul constitutiv al unui SRL sau al unei societăți în
nume colectiv.
După cum se poate vedea, legea română nu enunță din păcate în mod explicit un principiu clar
cu privire la capacitatea comercială a PF. Dar, din dispozițiile legale coroborate, putem deduce
că minorii pot deveni asociați/acționari într-o societate comercială – dar nu prin începerea unui
comerț (prin înființarea ei), ci prin dobândirea pe cale de transmitere/cesiune sau moștenire a
părților sociale sau a acțiunilor. Prin urmare, putem afirma că legea română nu permite
începerea unui comerț de către un minor, dar permite continuarea unui comerț de către un
minor (prin moștenire sau transmitere de părți sociale/acțiuni). Bineînțeles, chiar și în cazul
preluării unui comerț, acesta va fi exercitat de către minor prin intermediul reprezentanților
legali, conform regulilor generale stabilite de CC.
De asemenea apreciez, alături de alți autori. că nici chiar prin transmitere/cesiune/moștenire
minorii nu pot deveni asociați cu răspundere nelimitată (adică asociați în societățile în nume
colectiv sau asociați comanditați în societățile în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni).
De ce? Pentru că, potrivit Art. 3 din Legea nr. 31/1990, acești asociați – spre deosebire de
acţionarii, asociaţii comanditari sau asociaţii în societatea cu răspundere limitată, care răspund
numai până la concurenţa capitalului social subscris – răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile sociale (chiar dacă, potrivit aceluiași text legal, creditorii societăţii se vor îndrepta mai
întâi împotriva societății pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen
de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor
asociaţi). Or, nu poate fi pus în primejdie întreg patrimoniul unui minor, nici măcar atunci când el
este gestionat de reprezentantul legal.

II. Clarificări privind noțiunea de patrimoniu de afectațiune.

43
Potrivit Art. 31 alin. 1 CC, „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui
patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin
acesteia.”(subl. mea)
De asemenea, potrivit Art. 2324 CC, „Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile
sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi.”
Prin urmare, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare patrimonială
ale unei PF sau PJ (fie ea comerciant sau nu) (!! a nu se confunda cu fondul de comerț, care
reprezintă totalitatea bunurilor afectate de comerciant desfășurării activității sale! Fondul de
comerț, așadar, nu cuprinde datoriile, ci doar drepturile de proprietate – bunuri – și,dintre
acestea, doar cele afectate desfășurării activității comerciale; prin urmare, el este constituit
doar de către comercianți, și nu de orice PF sau PJ). În plus, patrimoniul, în unitatea lui,
reprezintă garanţia, gajul general al creditorilor. În principiu, așadar, patrimoniul unei persoane
(PF sau PJ) este unitar.
Cu toate acestea, prin excepție, el poate fi divizat în mase patrimoniale, așa numitele „patrimonii
de afectațiune”.
Astfel, Art. 31 alin. 1 CC dispune: „Acesta [patrimoniul – n.m.] poate face obiectul unei diviziuni
sau unei afectațiuni numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege”, iar mai departe alin. 3
dispune: „Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit
dispozițiilor titlului IV al cărții a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și
alte patrimonii determinate potrivit legii.”
Un astfel de patrimoniu de afectațiune determinat potrivit legii îl regăsim reglementat de dispoz.
Art. 2 lit. j) din OUG nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale , potrivit cărora
patrimoniul de afectaţiune reprezintă „o masă patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor afectate, prin declaraţie
scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un un act adiţional la acesta,
exercitării unei activităţi economice.”
Mai departe, Art. 20 alin. 1 din OUG nr. 44/2008 prevede că „titularul PFA răspunde pentru
obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de
afectaţiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi
celelalte bunuri ale debitorului. Dispoziţiile art. 31, 32 şi ale art. 2.324 alin. (3) din Codul civil
sunt aplicabile.” (într-adevăr, și dispozițiile respective din CC, care instituie regulile generale în
materia patrimoniilor de afectațiune, stabilesc aceeași regulă potrivit căreia creditorii ale căror
creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului (autorizată de lege)
trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale/patrimoniu
de afectațiune. Doar dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi
urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului). Prevederea Art. 20 alin. 1 este reprodusă în manieră
similară și în cazul titularului întreprinderii individuale (la Art. 26), precum și în cazul
întreprinderii familiale (la Art. 30 și 31 din OUG nr. 44/2008).
În concluzie, putem afirma că patrimoniul de afectațiune al comerciantului PF reprezintă o
fracțiune a patrimoniului PF, o diviziune a acestuia, afectată exercitării unei activități economice.

44
Caracteristica lui constă în faptul că reprezintă o excepție de la regula potrivit căreia debitorul
răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. El înlocuiește gajul
general al creditorilor – patrimoniul integral - cu un „gaj specializat”.
Altfel spus, patrimoniul de afectaţiune va reprezenta gaj general doar pentru creditorii ale căror
creanţe s-au născut în legătură cu acest patrimoniu (în continuare, creditori profesionali),
comerciantul urmând să răspundă faţă de aceştia cu bunurile din acest patrimoniu și doar în
măsura în care bunurile din acest patrimoniu nu sunt suficiente pentru acoperirea creanței,
creditorii comerciantului PF vor putea urmări şi bunurile din patrimoniul personal.
Nu în ultimul rând, subliniem că creditorii personali ai întreprinzătorului (adică cei ale căror
creanțe nu sunt născute în legătură cu exploatarea întreprinderii comerciale) nu au acces la
bunurile din patrimoniul de afectaţiune, fiind exclus concursul creditorilor personali ai debitorului
asupra patrimoniului de afectaţiune al acestuia.

DREPTUL AFACERILOR – Seminarii

Lector univ. dr. Cristina SÂMBOAN

Seminarul 7 –Raportul Juridic Civil (III).

Conținutul RJC: drepturile și obligațiile părților

Așa cum am arătat în cadrul unuia dinre seminariile anterioare (4), al doilea element al RJC
este conținutul acestuia, alcătuit din drepturile și obligațiile părților. Partea care are drepturi
se numește creditor sau subiect activ, partea care are obligații se numește debitor/subiect
pasiv. De regulă, în RJC născute din contracte, ambele părți dețin simultan ambele calități – de
debitor și creditor – întrucât ele au drepturi și obligații reciproce și interdependente.
De exemplu, în cadrul RJC născut din contractul de vânzare-cumpărare, părțile sunt vânzătorul
și cumpărătorul. Vânzătorul este creditor dpdv al dreptului de a primi prețul bunului, și debitor
dpdv al obligației de a preda bunul; la rândul său, cumpărătorul este debitor dpdv al obligației de
a plăti prețul și creditor dpdv al dreptului de a primi bunul.
I. Drepturile subiective civile. Definiție. Clasificare. Condiții de exercitare (Abuzul de
drept)
Dreptul subiectiv civil reprezintă o posibilitate/facultate/prerogativă aparținând subiectului de
drept, în virtutea căreia titularul, în limitele normelor juridice, poate avea o anumită conduită,
sau poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită, apelând, în caz de nevoie, la concursul
forţei coercitive a statului.
Clasificarea drepturilor subiective civile.
1. Drepturi absolute şi drepturi relative
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o
anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita, singura
obligație ce revine altor persoane fiind aceea de a se abține de la acte sau fapte de natură a
aduce atingere dreptului absolut.
Dreptul subiectiv absolut prezintă următoarele caracteristici:

45
- numai titularul său (subiectul activ) este determinat;
- titularul obligaţiei corelative este nedeterminat, fiind format din toate celelalte persoane, ca
subiect pasiv nedeterminat (dreptul este opozabil erga omnes, adică tuturor);
- obligația ce revine subiectului pasiv colectiv și nedeterminat este o obligaţie generală şi
negativă de a nu aduce atingere dreptului în discuție.
De exemplu, dreptul de proprietate este în principiu un drept absolut, întrucât pentru a-l
exercita proprietarul nu are nevoie de concursul altcuiva. În plus, dreptul este opozabil tuturor,
întrucât orice persoană este obligată să se abțină în a aduce atingere dreptului de proprietate al
altuia.
De asemenea, toate drepturile fundamentale ale omului, înscrise în Constituție (dreptul la viață,
dreptul de a dispune de sine însuși, dreptul la viață privată, libertatea de expresie, libertatea de
conștiință) sunt drepturi absolute, pentru că pot fi opuse tuturor (chiar dacă nu sunt absolute
dpdv al exercitării).
De reținut că drepturile absolute sunt limitate ca număr și izvorăsc din lege.
Dreptul subiectiv relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului
pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.
Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:
- titularul (subiectul activ) este determinat (cunoscut);
- subiectul pasiv este de asemenea determinat;
- subiectului pasiv îi revine o obligaţie corelativă care nu are întotdeauna acelaşi conţinut, în
sensul că aceasta poate consta fie într-o acţiune (a da sau a face), fie într-o abţinere (a nu
face);
- obligaţia corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, aşa cum se spune în doctrină,
dreptul este opozabil doar subiectului pasiv).
De exemplu, toate drepturile derivate din diversele contracte încheiate între subiecții de drept
sunt drepturi relative. Astfel, dreptul beneficiarului dintr-un contract de transport de a-i fi
transportată marfa la destinație, conform contractului – este un drept relativ, întrucât nu poate fi
opus oricui, ci doar transportatprului cu care a încheiat contractul. De asemenea, situațiile în
care o persoană cauzează alteia un prejudiciu nasc în beneficiul celui prejudiciat un drept la
reparație, drept care este relative, întrucât nu poate fi opus decât autorului prejudiciului.
De reținut că, dat fiind faptul că în marea lor majoritate drepturile relative izvorăsc din
contracte sau apar ca urmare a săvârșirii delictelor civile, ele sunt, practic, nelimitate ca
număr.
2. Drepturi nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale
Dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal nepatrimonial) este acel drept subiectiv al cărui
conţinut nu poate fi exprimat în bani.
Drepturile nepatrimoniale pot fi împărţite în trei categorii:
- drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale persoanei (dreptul la viaţă,
dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputaţie, dreptul la demnitate etc.);
- drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la
domiciliu, dreptul la reşedinţă, dreptul la stare civilă - pentru persoana fizică; dreptul la
denumire, dreptul la sediu, dreptul la naţionalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru persoana
juridică);

46
- drepturi decurgând din creaţia intelectuală (în măsura în care nu sunt patrimoniale).
Precizăm că, în concepţia potrivit căreia dreptul familiei nu este o ramură de drept distinctă de
dreptul civil, ci doar o parte a acestuia, urmează a se reţine şi o a patra categorie de drepturi
subiective civile nepatrimoniale, anume: drepturile (neevaluabile pecuniar) ce formează
conţinutul raporturilor de familie.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară.
La rândul lor, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
a) Drepturile reale (ius in re) sunt drepturile patrimoniale absolute. Ele sunt limitate la
număr, și se rezumă la dreptul de proprietate și drepturile accesorii dreptului de
proprietate. Acest lucru se expliă prin faptul că marea majoritate a drepturilor
absolute sunt nepatrimoniale, dreptul de proprietate (cu accesoriile sale) fiind
singurul drept absolut patrimonial.
b) Drepturile de creanţă (ius ad personam) sunt drepturile patrimoniale relative. Drepturile
de creanţă izvorăsc din acte juridice (contracte sau acte juridice unilaterale), precum şi
din fapte juridice în sens restrâns (fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, gestiunea de
afaceri etc.). De reținut că marea majoritate a drepturilor relative sunt patrimoniale,
altfel spus, marea majoritate a drepturilor relative sunt drepturi de creanță. În
calitatea lor de drepturi relative, drepturile de creanță sunt, practic, nelimitate,
întrucât ele izvorăsc din multitudinea de contracte sau fapte ilicite ce se încheie
sau se săvârșesc permanent.28
3. Drepturi principale şi drepturi accesorii
Dreptul principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând
de vreun alt drept.
Dreptul accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare, în sensul că el
fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept principal.
Clasificarea prezintă importanţă, deoarece regimul juridic al dreptului accesoriu depinde (este
determinată) de cel al dreptului principal ( accesorium sequitur principale).29
De exemplu, dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei
principale, reprezintă un drept de creanță accesoriu, întrucât nu ar fi putut exista în lipsa
dreptului principal (de a cere creanța principală).
În materia drepturilor reale, dreptul real principale este dreptul de proprietate (cu
dezmembrămintele sale, respectiv dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz,
dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute), iar drepturile reale accesorii sunt:
- dreptul de ipotecă, reglementat de Art. 2343 - Art. 2479 CC;
- dreptul de gaj, reglementat de Art. 2480 - Art. 2494 CC;
- privilegiile, reglementate de Art. 2333 -Art. 2342 CC;
- dreptul de retenţie, reglementat de Art. 2495 - Art. 2499 CC
Drepturile reale accesorii au rol de garantare a obligațiilor prin intermediul dreptului real
principal – dreptul de proprietate. Explicația accesorialității rezidă în aceea că, de exemplu,
nu s-ar putea garanta un credit prin instituirea unei ipoteci, dacă nu ar exista un drept de
proprietate asupra căruia să fie instituită respectiva ipotecă. În mod similar se pune problema
28
V. supra, p. 3
29
Întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale,
aşa încât clasificarea în discuţie vizează exclusiv drepturile patrimoniale.

47
gajului: nu poate fi garantat un credit prin instituirea unui gaj, dacă nu ar exista un drept de
proprieyate al debitorului asupra bunului mobil pe care înțelege să îl ofere cu titlu de gaj.
4. Drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi
Criteriul în raport de care se face această clasificare a drepturilor subiective civile îl reprezintă
gradul de certitudine conferit titularilor.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine titularului său,
deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare. Un
asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă deplină siguranţă
titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o împrejurare viitoare,
certă sau incertă. Termenul, condiţia şi sarcina sunt modalităţile actului juridic, deci este
afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care este însoţit de un termen, o condiţie sau o
sarcină.
Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranţă, de dreptul pur şi simplu,
deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă într-un eveniment viitor şi sigur ca
realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului subiectiv, ci numai exerciţiul acestuia, în
sensul că amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului subiectiv respective.
Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este nesigur în ceea ce priveşte existenţa sa, întrucât
condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa încât există nesiguranţă în privinţa
naşterii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.
De exemplu, dreptul împrumutătorului de a-i fi restituit împrumutul la un anumit termen este un
drept afectat de termen. Dreptul beneficiarului unui transport de a—I fi livrată marfa la o anumită
data, în măsura în care este condiționat de către transportator de anumite condiții
meteorologice, este un drept afectat și de termen și de condiție. Donația poate fi însoțită de o
sarcină impusă de donator donatarului, caz în care dreptul asupra bunului donat este afectat de
o sarcină.
Condițiile de exercitare a drepturilor subiective civile. Abuzul de drept.
Art. 15 CC definește abuzul de drept, stabilind că „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul
de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
Art. 1353 CC, la rândul lui, sancționează abuzul de drept, stabilind că „cel care cauzează un
prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepţia cazului în
care acesta este exercitat abuziv”.
De altfel, însăși Constituția României stabilește, în Art. 54, că „cetăţenii români, cetăţenii străini
şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să
încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.
La rândul său, Codul de procedură civilă sancţionează prin Art. 723 exercitarea drepturilor
procedurale cu rea-credinţă şi contrar scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege,
părţii care foloseşte aceste drepturi în mod abuziv revenindu-i obligaţia de a răspunde pentru
prejudiciile cauzate.
Față de aceste dispoziții legale, se poate concluziona că, pentru ca exercițiul unui drept
subiectiv civil să fie legal, nu este suficient ca dreptul să fie exercitat în limitele obiective
ale textului – de lege sau de contract – care îl consacră, ci trebuie, deopotrivă, să fie
exercitat cu îndeplinirea următoarelor condiții cumulative: a) cu bună credință; b) în
conformitate cu scopul economic și social pentru care a fost instituit de lege. Aceste

48
ultime condiții au fost considerate, în doctrină, ca reprezentând limitele interne ale dreptului, în
timp ce conținutul dreptului, așa cum este el consacrat de lege sau de contract, a fost
desemnat, în doctrină, ca fiind limita externă a dreptului. Exercitarea dreptului în cadrul
limitelor sale externe, dar cu depășirea celor interne reprezintă abuz de drept și este
sancționată de lege.
O altă aplicație legală a abuzului de drept întîlnim în materie comercială, în Art. 1361 din Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale care stabilește că “Acţionarii trebuie să îşi exercite
drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţii şi
ale celorlalţi acţionari”.
De exemplu, în practica judiciară s-a stabilit că se circumscrie unui abuz de drept refuzul
nejustificat al pârâtului de a-şi manifesta acordul necesar în vederea obţinerii de către reclamant
a autorizaţiei de construire ori situaţia în care acordul pârâtului pentru obţinerea autorizaţiei de
construire a fost condiţionat de plata unor sume de bani.
În materie comercială, potrivit jurisprudenţei, noţiunea în discuţie poate exista sub forma
abuzului de majoritate (atunci când hotărârile adunării generale sunt luate contrar interesului
social şi în singurul scop de a favoriza membrii majorităţii în dauna membrilor minorităţii) şi
abuzului de minoritate (atunci când acţionarii minoritari deţin o poziţie de blocaj al adunării
generale, care astfel nu poate adopta hotărâri importante pentru societate). De altfel, Curtea de
Casaţie Franceză a reţinut că „atitudinea contrară interesului general al societăţii, dovedită prin
faptul interzicerii efectuării unei operaţiuni esenţiale pentru aceasta şi în unicul scop de a
favoriza propriile interese în detrimentul ansamblului celorlalţi asociaţi” constituie abuz.
În materia raporturilor de muncă, au fost considerate apte să se circumscrie unui abuz de drept
situaţii precum concedierea prin desfiinţarea abuzivă a postului, exercitarea abuzivă a dreptului
la detaşare sau delegare, utilizarea perioadei de probă exclusiv în vederea obţinerii forţei de
muncă gratuite, fără ca persoana să fie ulterior angajată.

II. Obligațiile civile. Definiție. Clasificare.

Obligaţia civilă, este definită de Art. 1164 CC ca fiind o legătură de drept în virtutea căreia
debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia
datorată.
În teoria dreptului, obligația civilă este definite ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului
juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care
poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin
forţa coercitivă a statului.
Clasificarea obligațiilor.
1. Obligații de a da, de a face, și de a nu face
În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite un
drept real30. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”.
De exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut
în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia
de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea
imediat, o obligaţie de a face. De asemenea, tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care

30
V. supra, p. 4

49
şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea
celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din urmă.
Subliniem că, în principiu, transmiterea dreptului real prin contract se realizează în chiar
momentul încheierii contractului, aşa încât se întâlnesc mai rar obligaţii de a da persistente în
timp, după încheierea actului juridic. Totuşi, există obligaţii de a da ce se menţin şi după
încheierea contractului, cum ar fi: ipoteza în care părţile convin ca transferul proprietăţii asupra
unui bun individual determinat să opereze la un moment ulterior celui realizării acordului de
voinţă.
Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu
sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se
încadrează în noţiunea de „a da”.
De exemplu, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de
a preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere etc.
sunt obligaţii de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune sau
de la anumite acţiuni.
Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut sau unui
drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală
de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă
unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă
nu s-ar fi obligat la abţinere.
Ca exemple de obligaţii de a nu face corelative unui drept absolut, cităm: obligaţia ce
revine oricărei persoane de a nu stânjeni exerciţiul dreptului de proprietate al titularului unui
asemenea drept; obligaţia proprietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua
sau îngreuna exerciţiul servituţii; obligaţia asumată printr-o convenţie de constituire a unei
servituţi, de către proprietarul unui teren faţă de vecinul său de a nu construi la o distanţă mai
mică de un număr oarecare de metri de linia despărţitoare etc.
Ca exemple de obligaţii de a nu face corelative unui drept relativ (de creanţă), menţionăm:
obligaţia pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun până când nu va
efectua piaţa către împrumutător, obligaţia depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat,
obligaţia asumată de un comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un
comerţ concurent etc.
2. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace
Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care constau în
îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, debitorul asumându-şi îndatorirea ca,
desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. Potrivit Art. 1481 alin. 1 CC,
„în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă) sunt acele obligaţii care constau în
îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a
se obliga la însuşi rezultatul preconizat. Potrivit Art. 1481 alin. 2 CC „în cazul obligaţiilor de
mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea
rezultatului promis”.
Obligațiile de diligență sunt specific, în general, profesiilor liberale – medicii, avocații etc., având
în vedere că specificul activităților circumscrise acestor profesii constă în aceea că rezultatul

50
prestației depinde de mai mulți factori, imposibil de controlat în totalitate de către respectivul
profesionist.
De exemplu, medical nu poate fi ținut să garanteze rezultatul unei operații, dar are îndatorirea
de a acţiona cu toată prudenţa şi toată diligenţa cerute de ştiinţa şi etica medicală, în vederea
vindecării pacientului. În mod similar, avocatul nu poate fi obligat să câștige un process –
întrucât există prea multe elemente „în ecuație” care nu depind de voința lui – dar are obligația
profesională de a utiliza toate mijloacele profesionale pentru a atinge rezultatul scontat (să se
prezinte la termene, să depună la timp actele procesuale, să invoce toate argumentele legale
etc.).
Clasificarea în discuţie prezintă interes sub aspect probatoriu, în sensul că, în cazul obligaţiei de
rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăşi, o prezumţie de vinovăţie a
debitorului, în vreme ce, în cazul unei obligaţii de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat
nu reprezintă o asemenea prezumţie, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct
împrejurarea că debitorul nu a depus toată stăruinţa pentru îndeplinirea obligaţiei asumate.
3. Obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, în
sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru
executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică, iar nu
morală) a cărei executare nu mai poate fi obținută pe cale silită, întrucât, din anumite motive,
creditorul nu și-a valorificat posibilitatea de a apela la forța coercitivă a statului în cadrul
termenului legal, dar, în măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către debitor, acesta din
urmă nu mai are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei. Astfel, potrivit Art. 1342 alin. 1 CC,
„restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a
lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de
creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei”.
Un exemplu legal de obligaţie civilă imperfectă îl găsim înscris în Art. 2506 alin. 3 CC, potrivit
căruia „cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu
are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
prescripţiei era împlinit”.
Un alt exemplu legal de obligație imperfectă este cel al contractului de joc sau prinsoare.
Astfel, potrivit Art. 2264 alin. 1 CC, „pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc
sau de pariu nu există drept la acţiune”. Cu toate acestea, alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede
că dacă cel care pierde a făcut de bună voie plata, nu poate să ceară restituirea ei, cu excepţia
fraudei sau a cazului în care acela care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea
capacitate de exerciţiu restrânsă.
Aşadar, protecţia juridică a obligaţiei civile imperfecte nu poate fi obţinută pe calea ofensivă a
acţiunii, ci pe calea pasivă a excepţiei (a apărării), în sensul că, dacă debitorul unei obligaţii
imperfecte, deşi nu putea fi constrâns prin intermediul forţei coercitive a statului să execute
acea obligaţie, a executat-o totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acţioneze în
judecată pe fostul său creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei executate de bunăvoie.
4. Alte clasificări
În cadrul altor clasificări deosebim, de exemplu, între obligaţiile cu pluralitate de părţi (obligaţii
divizibile, obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi obligaţiile cu pluralitate de obiecte (obligaţii

51
alternative şi obligaţii facultative). (Obligaţia alternativă, de exemplu, reglementată de Art. 1461-
1467 CC, presupune că obiectul ei constă în două sau mai multe prestaţii, dintre care, la
alegerea uneia dintre părţi, executarea unei singure prestaţii ducând la stingerea obligaţiei - duo
sunt in obligatione, una vero in solution. Spre exemplu, debitorul se obligă să predea
creditorului un telefon, convenindu-se însă că se va putea libera plătind suma de 1000 de lei.)

TEMĂ:

Răspundeți la următoarea întrebare, alegând varianta/variantele corectă(e)

Dreptul de ipotecă este un drept:
a) Real
b) De creanță
c) Principal
d) Accesoriu

DREPTUL AFACERILOR – Seminarii

Lector univ. dr. Cristina SÂMBOAN

Seminarul 8 –Raportul Juridic Civil (IV).

Obiectul RJC: bunurile

În sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea.
În sens restrâns, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi
patrimoniale.
O definiţie legală a bunului este oferită de Art. 535 CC, potrivit căruia „sunt bunuri lucrurile,
corporale sau incorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”.
Clasificarea bunurilor
1. Bunuri imobile şi bunuri mobile
în dreptul nostru civil, bunurile imobile sunt de trei feluri:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin destinaţie;
- imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor sunt terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în
rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi
alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot
ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent
(Art. 537 CC).
Bunurile imobile prin destinaţie sunt, prin natura lor, lucruri mobile, însă, dată fiind
destinaţia lor, stabilită de proprietar, legea le consideră imobile.
Astfel, potrivit Art. 538 alin. 1 CC, rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu
de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă,
precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt
destinate spre a fi reintegrate, iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că materialele aduse

52
pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au
dobândit această destinaţie.
Bunurile imobile prin determinarea legii sunt drepturile reale imobiliare (Art. 542 alin. 1 CC),
precum şi acţiunile în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru
imobil.
Bunurile mobile sunt definite de Art. 539 alin. 1 CC ca fiind cele „pe care legea nu le consideră
imobile”. Sunt şi ele de trei feluri:
- mobile prin natura lor;
- mobile prin anticipaţie;
- mobile prin determinarea legii.
Bunurile mobile prin natura lor sunt, potrivit Art. 539 C.civ., acele lucruri pe care legea nu le
consideră imobile, această calitate fiind stabilită şi pentru undele electromagnetice sau asimilate
acestora, precum şi pentru energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii,
de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei
acestora.
în ceea ce priveşte bunurile mobile prin anticipaţie, Art. 540 alin. 1 CC prevede că bogăţiile de
orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile
încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în
natura lor individuală în vederea detaşării lor.
Prin urmare, bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt
imobile, dar pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile în considerarea a ceea ce
vor deveni în viitor. Sunt bunuri mobile prin anticipaţie, spre exemplu, fructele şi recoltele
neculese încă, arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei construcţii, piatra din
carieră.
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt: drepturile reale asupra unui lucru mobil; toate
drepturile de creanţă; drepturile intelectuale (numite şi drepturi de proprietate intelectuală sau
drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor şi drepturile conexe acestora); acţiunile în justiţie referitoare la un drept
mobiliar.
Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile prezintă importanţă datorită regimului juridic diferit al
celor două categorii. Astfel:
- publicitatea înstrăinărilor prin înscrierea în Cartea Funciară se aplică bunurilor imobile;
- înstrăinarea anumitor bunuri imobile este supusă, uneori, unor cerinţe mai riguroase;
- în cazul bunurilor comune ale soţilor, înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu poate fi făcută
de către unul dintre soţi decât cu consimţământul expres al celuilalt soţ, în schimb, pentru
înstrăinarea bunurilor mobile, se prezumă existenţa consimţământului celuilalt soţ (prezumţia de
mandat tacit reciproc);
- executarea silită este supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un
bun imobil;
- în dreptul internaţional privat, imobilele sunt cârmuite de legea locului imobilului (lex reisitae),
iar mobilele sunt cârmuite de legea personală (lex personalis), care poate fi legea naţională (lex
patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii).
ș.a..
2. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil

53
Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulaţiei lor juridice.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice.
Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevăzute expres de
lege.
În cadrul acestei categorii putem distinge între, pe de o parte, bunurile care pot circula liber,
neîngrădit, iar, pe de altă parte, bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate, însă
numai cu respectarea anumitor condiţii restrictive (de exemplu, armele de foc şi muniţiile,
materialele explozive, produsele şi substanţele toxice, obiecte de cult etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil
translativ sau constitutiv de drepturi reale (Art. 1229 CC).
Sunt scoase din circuitul civil lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma
obiectul dreptului de proprietate adică aşa-numitele lucruri comune (res communis - aerul,
razele soarelui, apa mării etc.), care, fiind inepuizabile, nu aparţin nimănui şi al căror uz e
comun tuturor, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege. De asemenea, sunt scoase din circuitul
civil bunurile din domeniul public de interes national (de ex., Arcul de Triumf).
3. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile, bunurile sunt
fungibile şi nefungibile.
Bunurile fungibile sunt acele bunuri determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel
încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii (Art. 543 alin. 2 CC).
Bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii,
aşa încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
Caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat
şi de voinţa părţilor unui act juridic. De exemplu, X împrumută lui Y un exemplar al unei cărţi
dintr-o anumită ediţie, iar părţile convin restituirea aceluiaşi exemplar, întrucât el poartă o
dedicaţie scrisă de autorul cărţii.
4. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanţei
ori înstrăinarea lor.
Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu
implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lui (Art. 544 alin. 2 CC). De exemplu, banii,
alimentele, combustibilii etc. sunt bunuri consumptibile.
Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie necesară,
pentru aceasta, consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. De exemplu, clădirile, terenurile,
maşinile etc.
Calitatea de bun consumptibil sau neconsumptibil este dată şi de voinţa părţilor, printr-
un act juridic de schimbare a întrebuinţării unui bun consumptibil prin natura sa (Art. 544 alin. 3
CC) – de exemplu, o sticlă de vin foarte vechi pe care părțile dețin să o păstreze ca atare în loc
să o consume.
Precizăm că, deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele
neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci
consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibilitatea. Pot astfel exista bunuri
neconsumptibile, dar fungibile, spre exemplu, două cărţi din aceeaşi ediţie.
5. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

54
După cum sunt ori nu producătoare de alte bunuri, fără a li se consuma sau diminua substanţa,
bunurile se împart în frugifere şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau
naştere altor bunuri, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor produse, în mod
periodic şi fără consumarea substanţei lor.
Pornind de la prevederile înscrise în Art. 548 CC, vom distinge trei categorii de fructe:
- fructe naturale, care sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia
omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor
[art. 548 alin. (2) C.civ.];
- fructe industriale, care reprezintă produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca
rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel [art. 548 alin. (3) C.civ.];
- fructe civile prin care desemnăm veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi
dividendele (Art. 548 alin. 1 CC).
Fructele nu trebuie confundate cu productele.
Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei
acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră etc. (Art. 549 CC).

6. Bunuri corporale şi bunuri incorporale

Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile
simţurilor omului.
Bunurile incorporate sunt valorile economice care au o existenţă ideală, abstractă. Sunt astfel
de bunuri drepturile subiective patrimoniale.
Categorii de bunuri incorporale:
- drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora);
- titlurile de valoare - valorile mobiliare (acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate
sau orice alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această
categorie), precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul);
- drepturile de creanţă.
7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
După cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se clasifică în divizibile
şi indivizibile.
Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa
economică.
Bunul indivizibil este acela care, prin împărţire, îşi schimbă destinaţia economică [art. 545 alin.
(2) C.civ.].
Spre exemplu, o bucată de stofă este un bun divizibil, însă un autoturism este un bun indivizibil,
deoarece prin împărţire i se schimbă destinaţia.
Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil [art. 535 alin. (3)
C.civ.].
Clasificarea în discuţie prezintă importanţă în materia partajului şi a obligaţiilor cu pluralitate de
subiecte. Astfel, în cazul partajului, întrucât bunul indivizibil nu poate fi fracţionat, el va fi atribuit

55
unuia dintre copărtaşi sau va fi scos în vânzare prin licitaţie, iar preţul obţinut va fi împărţit între
copărtaşi.

8. Bunuri principale şi bunuri accesorii

Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de corelaţia dintre ele.
Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a servi la
întrebuinţarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării
economice a altui bun. De exemplu, cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru
caiet etc.
Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile fizice ale bunului, cât mai
ales din voinţa omului, numai proprietarul ambelor bunuri putând stabili destinaţia comună a
acestora (Art. 546 alin. 2 CC).
De asemenea, alineatul 5 al aceluiaşi articol prevede că separarea temporară a unui bun
accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate.
Importanţa împărţirii bunurilor în principale şi accesorii constă în aceea că, atunci când face
obiectul unui act juridic, bunul accesoriu urmează soarta bunului principal (accesorium sequitur
principale), desigur, în lipsă de stipulaţie expresă în sens contrar.
9. Bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat.
Această clasificare priveşte, cu precădere, bunurile ce aparţin statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale, deoarece, potrivit Art. 136 alin. 2 din Constituţie, „proprietatea publică aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulari fie ai dreptului de proprietate publică, fie ai
dreptului de proprietate privată, după cum bunurile intră fie în „domeniul public de interes
naţional” (dreptul de proprietate publică aparţine statului) sau în „domeniul public de interes
local sau judeţean” (dreptul de proprietate publică aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau
judeţelor), fie în „domeniul privat” (dreptul de proprietate privată aparţine statului sau, după caz,
unităţilor administrativ-teritoriale).
Este de reţinut că fac parte din domeniul public nu numai bunurile declarate ca atare, în
mod expres, de lege, dar şi bunurile din patrimoniul statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Aşadar, apartenenţa unui
bun la domeniul public sau la domeniul privat se stabileşte în funcţie de două criterii, anume fie
prevederile legii, fie criteriul afectaţiunii bunului la uzul public (bunurile care sunt afectate
folosinţei publice directe) sau la interesul public (bunurile care sunt afectate serviciilor publice).
Această clasificare a bunurilor prezintă importanţă deosebită, întrucât numai bunurile din
domeniul public (al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale) sunt inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile. Art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia dispune că „bunurile din domeniul public sunt inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai
în administrare, concesionate sau închiriate, conform legii; b) nu pot fi supuse executării silite şi
asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin
uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile”, iar, potrivit
alineatului următor al aceluiaşi articol, „actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin.
(1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută”. În

56
schimb, Art. 5 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 stabileşte că „dreptul de proprietate privată al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este
supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel”.
10. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile. Atunci când creditorul are împotriva debitorului o
creanţă având ca obiect remiterea unei sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu
plăteşte de bunăvoie, el va putea să treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său,
îndestulându-şi creanţa din sumele obţinute prin valorificarea acestora. Trebuie reţinut însă că
nu toate bunurile debitorului pot forma obiect al executării silite.
Bunurile sesizabile sunt cele care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite, iar, pe de
altă parte, bunurile insesizabile nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.

TEMĂ:
Vânzătorul și cumpărătorul unui apartament se înțeleg asupra prețului imobilului și încheie
contractual de vânzare-cumpărare, în care se specifică: „prețul imobilului situat în _____ este
de ___ ” (și se specifică suma). În momentul predării, cumpărătorul are surpriza să constate că
vânzătorul a dislocat toate ramele de termopan ale ferestrelor, precum și ușile interioare. Uimit
de această constatare, solicită rezoluțiunea contractului pentru nerespectarea obligațiilor
contractuale. În replică, vânzătorul susține că nu a încălcat nicio obligație contractuală, de
vreme ce în contract se stipulează prețul imobilului. Or, nici ferestrele și nici ușile interioare nu
sunt bunuri imobile, ci mobile.
Care dintre ei are dreptate? A încălcat vânzătorul obligațiile contractuale prin acest gest?
Motivați succint răspunsul pe baza dispozițiilor Codului Civil (CC).

DREPTUL AFACERILOR – Seminarii

Lector univ. dr. Cristina SÂMBOAN

Seminarul 9 –Actul Juridic Civil (I)

Definiție. Clasificarea contractelor.
Condiții de formă. Proba AJC.

A. Actul juridic civil (AJC) – izvor al raportului juridic civil. Definiție.

Având în vedere că, la fel ca în cazul seminarului anterior, AJC face subiectul unuia din
referatele care v-au fost date ca temă la curs, voi puncta elementele esențiale, urmând ca
pentru orice nelămuriri să îmi adresați întrebările voastre.
Raporturile juridice civile (RJC), ca generatoare de drepturi și obligații, au ca sursă 3 izvoare
posibile: I. Actul juridic civil (actele juridice unilaterale și contractele) și II. Faptul juridic
ilicit/delictul civil – a cărui săvârșire atrage răspunderea civilă delictuală. III. Faptul juridic
licit

57
Principalul izvor al RJC de drept al afacerilor îl constituie AJC (în esență, contractele),
având în vedere că activitatea comercianților se desfășoară în principal pe bază de
contract, afacerile au la bază înțelegerile de tip contractual. Prin urmare, celelalte izvoare
vor fi doar trecute în revistă, strict în scopul contextualizării. După expunerea izvoarelor RJC, ne
vom apleca asupra AJC ca izvor fundamental al RJC de drept comercial.
Sediul materiei: De enumerarea izvoarelor RJC „se ocupă” Titlurile I si II din Cartea a V-a din
Codul Civil (CC), intitulată „Despre obligații” (RJC sunt generatoare de drepturi și obligații, așa
cum știm din studiul RJC), respectiv Titlul I – Dispoziții generale, și Titlul II – Izvoarele
obligațiilor. Titlul II la rândul său este alcătuit din 4 Capitole (fiecare divizat în mai multe
secțiuni):
Cap. I – Contractul (Art. 1166 – Art. 1323 CC)
Cap. II – Actul juridic unilateral (Art. 1324 – Art. 1329)
Cap. III – Faptul juridic licit (Art. 1330 – Art. 1348)
Cap. IV – Răspunderea civilă (Art. 1349 – Art. 1395)

I. Actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de voință a subiecților de drept, făcută
cu intenția de a produce efecte juridice (adică a naște, a modifica sau a stinge un RJC).
Ele pot fi:
1. UNILATERALE (când manifestarea de voință are un singur autor) – ex.: testamentul,
declaratiile pe proprie răspundere, oferta de vânzare sau de cumpărare etc..
2. BILATERALE (rezultatul a două manifestări de voință care se întâlnesc și se
concretizează într-un contract)
3. MULTILATERALE (rezultatul a mai mult de două manifestări de voință, concretizate în
contracte care au mai multe părți – de exemplu, Actul constitutiv al unei societăți cu 3
asociați. Acest Act constitutiv are o natură contractuală).
AJC bilaterale și multilaterale se numesc contracte.
Pentru a elimina din start una dintre confuziile frecvente în această materie, voi anticipa un pic
clasificarea AJC. Astfel, contractele la rândul lor se impart în unilaterale și bilaterale (sau
sinalagmatice). Dacă în cazul AJC în general, termenii uni/bi/multilateral desemnează numărul
autorilor manifestării de voință, în cazul contractelor – care sunt prin definiție AJC bi- sau
multilaterale – acești termeni semnifică altceva, și anume modul de distribuire a
drepturilor și obligațiilor între părțile contractelor. Astfel, în contractele unilaterale, o parte
are doar drepturi și o parte are doar obligații (de ex., în contractul de împrumut – împrumutatul
are obligația de a restitui împrumutul, în timp ce împrumutătorul are doar dreptul de a-i fi restituit
bunul împrumutat). Aceste contracte sunt mai rare în comerț. Marea majoritate a contractelor
comerciale sunt bilaterale (sinalagmatice) – ceea ce înseamnă că părțile au deopotrivă
drepturi și obligații reciproce și interdependente. De ex., în contractul de vânzare-cumpărare,
vânzătorul are dreptul de a primi prețul vânzării, precum și obligația de a preda bunul vândut. La
rândul său, cumpărătorul are dreptul de a primi bunul și obligația de a plăti prețul.
Observăm, așadar, că un AJC multilateral poate fi, ca și contract, un contract unilateral. Astfel,
de ex., dacă 2 persoane împrumută alte 2 persoane cu o sumă de bani, ne aflăm în prezența
unui AJC multilateral (mai mulți autori de voință) care, ca și contract, este un contract unilateral
(împrumutătorii au doar drepturi, în timp ce împrumutații au doar obligații. Prin urmare, un
contract bilateral (sinalagmatic) nu este un contract încheiat neaparat doar între 2 părți,

58
ci este un contract în care părțile (oricâte ar fi ele) au drepturi și obligații reciproce și
inerdependente.
Vă rog de asemenea să observați că AJC (prin urmare și contractul) este definit dpdv juridic ca
o „manifestare de voință”, nu ca un înscris. Prin urmare, dpdv juridic, oridecâteori se realizază
acordul de voință, putem afirma că ne aflăm în prezența unui contract, indiferent dacă există
sau nu un înscris care să dea formă scriptică acelui acord!
Nerespectarea obligațiilor care derivă dintr-un contract atrage răspunderea contractuală a
părții culpabile.
Actul juridic (respectiv, contractele și AJ unilaterale) ca izvor de obligații este reglementat de
dispozițiile Cap. I și II din Cartea a V-a CC (Art. 1166 – Art. 1329 CC).
II. Faptul juridic reprezintă manifestarea de voință (sau acțiunea) subiectelor de drept, făcută
fără intenția de a produce efecte juridice (adică de a naște, modifica sau stinge un RJC), efecte
juridice care, totuși, se produc.
Faptele juridice pot fi licite sau ilicite.
Faptul juridic ilicit (sau delictul civil) reprezintă orice faptă prin care cauzăm altcuiva un
prejudiciu – fără însă ca această faptă să rezulte dintr-o nerespectare a unei obligații
contractuale pre-existente. Faptul juridic ilicit (sau delictul civil) atrage răspunderea civilă
delictuală a părții culpabile. Faptul juridic ilicit ca izvor al RJC este reglementat de dispozițiile
Cap. IV din Cartea a V-a CC (Art. 1349 – Art. 1395 CC).
Faptul juridic licit reprezintă tot o manifestare de voință (sau acțiune umană) generatoare
involuntar de efecte juridice. Dar, spre deosebire de delicte (sau fapte juridice ilicite), această
acțiune nu prejudiciază o altă persoană, ci, din contra, îi aduce acesteia un beneficiu, fără însă
ca persoana care a procurat acest beneficiu să fi fost obliagtă în virtutea unei obligații
contractuale să o facă. O astfel de situație este izvor de RJC, întrucât naște în persoana
beneficiarului obligația de a restitui acel beneficiu nedatorat, iar în persoana celui care a
procurat respectivul beneficiu, dreptul de a-i fi restituită contravaloarea lui.
Faptele juridice licite sunt 3: gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă
cauză. Dat fiind caracterul lor oarecum „hibrid” (la limita dintre contracte și delicte), ele mai
poartă și denumirea de quasi-contracte sau quasi-delicte. Sunt reglementate de dispozițiile Cap.
III din Cartea a V-a NCC (Art. 1330 – Art. 1348 NCC).
De exemplu, Elena și Raluca sunt vecine. Se întâlnesc, discută, între ele este o relație socială
obișnuită, neguvernată de norma juridică. Situația 1 (AJC – izvor de obligații): Elena vinde
autoturismul ei Ralucăi, pe baza unui contract de vânzare-cumpărare. În acel moment, între
cele două s-a născut un RJC (relație socială guvernată de norma juridică – în speță, normele
din NCC relative la contractul de vânzare-cumpărare) rezultat dintr-un Act juridic civil (adică
dintr-o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice). Situația 2 (faptul
juridic ilicit – izvor de obligații): Ca urmare a unei deteriorări survenite la instalația din
apartamentul Elenei, are loc atât inundarea propriului apartament, dar și inundarea
apartamentului Ralucăi. În acest moment, s-a născut un RJC între cele două vecine, deși ele nu
au premeditat acest lucru. Într-adevăr, având în vedere că potrivit Art. 1357 NCC oricine
cauzează altuia un prejudiciu este dator să îl repare, iar în raport de dispoz. Art. 1381 alin. 1
NCC orice prejudiciu dă dreptul la reparație, între Elena și Raluca s-a născut o relație socială
guvernată de norma juridică (adică un RJC) al cărei conținut constă în obligația Elenei de a
repara prejudiciul creat, și în dreptul Ralucăi de a-i fi reparat prejudiciul, obiectul RJC fiind

59
contravaloarea reparației. Situația 3 (faptul juridic licit – izvor de obligații):Elena pleacă în
vacanță. În lipsa ei, Raluca îi plătește întreținerea, deși între ele nu a existat un acord prealabil
(contract, scris sau nescris) în acest sens. Între Elena și Rașuca a luat naștere un RJC (o
relație socială guvernată de norma juridică, relație generatoare de drepturi și obligații), dat fiind
că există Art. 1341 în NCC care stabilește că „cel care plătește fără a datora are dreptul la
restituire”. Prin urmare, Elena e obligată să restituie banii Ralucăi. Raluca nu a comis un delict
civil, dar nici nu a acționat în virtutea vreunei obligații contractuale. Ea a săvârșit un fapt juridic
licit.
RJC care se nasc între profesioniștii comercianți sau între aceștia și consumatori, în
exercitarea activității lor comerciale (sau, pentru a întrebuința expresia legală, în
exploatarea întreprinderii economice) au ca principal izvor AJC (contractele). Acesta este
motivul pentru care disciplina dreptului afecerilor nu este interesată în studiul celorlalte izvoare
ale RJC. În exemplul de mai sus, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Elena și
Raluca nu este un contract comercial, având în vedere că el nu a fost încheiat în exercițiul
exploatării unei întreprinderi, ci un contract civil. Dacă, de exemplu, Elena s-ar fi ocupat cu
tranzacționarea de autoturisme, cumpărarea și revânzarea lor ulterioară în scopul obținerii unui
profit rezultat din diferențele de preț, ne-am fi aflat în prezența unui contract comercial de
vânzare-cumpărare.
Într-adevăr, activitatea profesionistilor-comercianti presupune o multitudine de relatii
contractuale incheiate atat cu parteneri autohtoni, cat si cu parteneri straini, pe piata
romaneasca sau pe terte piete. Aceste relatii contractuale sunt guvernate de dispozitiile NCC
sau ale legilor speciale, precum si de cele ale legilor alese de parti, legi cu care contractul are
cel putin un punct de legatura, sau ale conventiilor internationale pe care partile au convenit sa
le aplice (îndeosebi acolo unde există un element de extraneitate).
În ceea ce priveste legea română, contractelor incheiate de profesioniștii-comercianti le sunt
aplicabile regulile specifice stabilite pentru fiecare contract special reglementat de CC, în Titlul
IX al Cărții a V-a, intitulat „Diferite contracte speciale”(Art. 1650-2278: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de schimb, contractul de report, contractul de locațiune, contractul de
antrepriză, contractul de societate, contractul de transport, contractul de mandat, contractul de
agenție, contractul de intermediere, contractul de depozit, contractul de împrumut, contractul de
cont curent, contractul de asigurari etc.) ori cele stabilite de legi speciale pentru anumite
contracte care sunt reglementate de acele legi (ex.: O.G. nr. 51/1997 privind operatiunile de
leasing si societatile de leasing; O.G. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, Legea nr.
469/2002 privind contractul de factoring etc.), precum si, în completarea regulilor speciale,
regulile generale privind contractele, prevazute de Titlul II Cap. I din Cartea a V-a din CC (Art.
1166-1323), precum și de Titlurile III-VIII din Cartea a V-a din CC (Art. 1396-1649). Despre
aceste reguli generale vom discuta la seminar (ne vom referi la cele privind executarea
obligațiilor, în principal). Cele mai importante contracte speciale vor fi predate la curs.
In cazul in care partile incheie contracte nereglementate de lege, acestora li se aplica regulile
generale privind contractele, iar daca acestea nu sunt indestulatoare, regulile speciale privitoare
la contractul cu care se aseamana cel mai mult (Art. 1168 NCC).31
B. Contractele – clasificare. Condiții de formă și de probă.

31
V. infra, distincția între contracte numite și contracte nenumite (p. 6)

60
Contractele reflectă întotdeauna o realitate – și anume, realitatea extrem de bogată, complexă,
vie și dinamică a interacțiunilor umane care își propun să construiască sau să modifice ceva
concret în lumea din jur. Prin urmare, deși toate contractele urmează un algoritm relativ
standardizat în ce privește modul în care se realizează acordul de voință și condițiile structurale,
de fond, pe care acest acord trebuie să le întrunească pentru a ne afla în prezența unui contract
legal – algoritm pe care îl vom studia împreună în cadrul seminariilor – contractele sunt, dpdv al
conținutului lor, extrem de diverse, o diversitate care rezultă din uriașa varietate a formelor pe
care le poate lua realitatea negocierilor, a ideilor de afaceri, sau a provocărilor cu care ne
confruntă viața. Practic, contractele sunt nelimitate; părţile pot încheia nu numai contracte
reglementate, ci şi altele, nereglementate, precum pot face şi îmbinări de contracte; de
aceea, o enumerare exhaustivă a contractelor este practic imposibilă. Cu toate acestea,
experiența milenară a contactelor inter-umane a permis juriștilor – practicieni în primul rând –
să identifice anumite tipare contractuale relativ repetitive cu care practica judiciară a fost
confruntată de-a lungul timpului, tipare care, treptat, au fost ulterior integrate normativ într-o
formă cât mai suplă, menită să „distileze” această bogată experiență jurisprudențială și să ofere
părților anumite modele-reper, orientative, pentru a preîntâmpina comiterea unor erori în
întocmirea respectivelor contracte.
Există multiple criterii de clasificare a contractelor, ceea ce face ca nu de puține ori, un anumit
tip de contract să fie susceptibil de includere concomitentă în mai multe categorii
contractuale; de exemplu, vânzarea-cumpărarea este un contract numit, sinalagmatic, cu titlu
oneros, comutativ, principal şi, de regulă, consensual, negociabil şi de executare instantanee.
Dar, prin excepție, dacă ne aflăm în prezența unei vânzări cumpărări imobiliare, el poate devein
solemn, sau, dacă este încheiat cu un anumit furnizor, el poate deveni impus sau de adeziune.
După cum, dacă prețul nu este determinat ci determinabil în funcție de anumiți parametri care
depind de evenimente viitoare, sau dacă prețul va fi plătit în tranșe, el va deveni aleatoriu (și nu
comutativ), și cu executare succesivă (iar nu instantanee).
În ce priveşte temeiul legal al clasificării contractelor, câteva clasificări se regăsesc în mod
expres prevăzute de CC (Art. 1171 - Art. 1177): contracte bilaterale (sinalagmatice) şi
unilaterale; oneroase şi cu titlu gratuit; comutative şi aleatorii; consensuale, solemne, reale; de
adeziune, contracte-cadru, contracte încheiate cu consumatorii. Altele pot fi deduse implicit din
alte dispoziții legale (de ex., din dispozițiile Art. 1169 CC, care consacră principiul libertății
de voință în materie contractuală, derivă distincția dintre contractele numite și cele nenumite).
În cele ce urmează voi aminti câteva dintre aceste clasificări (cele pe care le apreciez ca fiind
utile dpdv al practicii judiciare).
1. Contracte numite şi nenumite Sunt numite contractele denumite şi reglementate de lege
(vânzarea, schimbul, mandatul, depozitul, donaţia, împrumutul, antrepriza, leasing-ul ş.a).; şi
sunt nenumite contractele care nu se regăsesc în lege, ci dau expresie deplină principiului
libertății de voință a părților, consacrat de dispoz. Art. 1169 CC 32, în virtutea cărora „partile
sunt libere sa incheie orice contracte si sa determine continutul acestora, in limitele impuse de
lege, de ordinea publica si de bunele moravuri.”
În cazul contractelor numite, în principiu, normele juridice care le reglementează au caracter
supletiv33, partile putând deroga de la acestea în virtutea principiului libertății de voință, care

32
Infra, p. 12
33
Pentru distincția norme juridice imperative/dispozitive/supletive, a se parcurge primele 2 seminarii

61
guvernează materia contractelor. Cu toate acestea, unele reguli sunt instituite in ideea de a
proteja interesele partilor ori pe cele alte tertilor, motiv pentru care au caracter imperativ, legea
specificând în mod expres că de la ele nu se poate deroga. De ex., Art. 1708 alin. 2 CC
stabilește că, deși în principiu părțile pot limita și chiar înlătura de comun acord răspunderea
legală a vânzătorului pentru viciile ascunse ale bunului vândut, totuși, în cazul în care aceste
vicii ascunse au fost sau ar fi fost firesc să fie cunoscute de vânzător, orice clauză
convențională (contractuală) de înlăturare a răspunderii vânzătorului va fi considerată nulă. Prin
urmare, în cazul unui litigiu privitor la un contract numit, instanţa de judecată va aplica -
în măsura în care clauzele contractuale sunt neîndestulătoare - dispoziţiile legale
privitoare la contractul respective. În cazul contractelor nenumite, acestora li se aplică
regulile generale privind contractele, iar dacă acestea nu sunt îndestulatoare, regulile
speciale privitoare la contractul cu care se aseamana cel mai mult (v. Art. 1168 CC). De
exemplu, în cazul contractului de hotelărie, se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la
contractele de închiriere, de depozit şi de prestare de servicii. De aceea, interpretarea
contractelor nenumite este mai dificilă decât a contractelor numite.
2. Contracte consensuale, solemne, reale Sunt consensuale contractele pentru a căror
valabilă încheiere legea nu impune îndeplinirea anumitor condiții de formă. Ele reprezintă
regula, întrucât dau expresie principiului consensualismului34 potrivit căruia, pentru ca un
contract să fie valabil încheiat, manifestarea de voință este necesară și suficientă, fără a fi
nevoie de formalități (condiții de formă) speciale (solus consensus obligat)(acest principiu
rezultă de altfel din însăși definiția AJC care este o „manifestare de voință”!). Cu toate acestea,
prin excepție de la principiul consensualismului, există și anumite contracte, numite
solemne, pentru a căror valabilă încheiere acordul de voință este necesar dar insuficient,
fiind obligatorie și îndeplinirea anumitor formalități (de regulă, forma scrisă și autentificată
la notar – înscrisul autentic - dar nu întotdeauna).
Exemple de contracte solemne:
a) cele prin care are loc un transfer al proprietății imobiliare – situație în care legea impune
încheierea contractului în formă scrisă și autentică la notariat) – precum și contractele prin care
se instituie garanții imobiliare (ipotecă). (Art. 888, Art. 1244 CC)
b) donația care trebuie încheiată în formă autentică la notariat - Art. 1011 alin. 1 CC)
c) vânzarea unei moşteniri (Art, 1747 alin. 2 CC);
d) contractul prin care se înfiinţează o societate cu personalitate juridică (Art. 1884 alin. 2 CC);
e) contractul de întreţinere (Art. 2255 CC);
f) din categoria AJ unilaterale, declarația de renunțare la o succesiune (Art. 1120 alin. 2 CC),
sau testamentul (care fie trebuie încheiat în formă autentică la notariat, fie – cel olograf –
trebuie scris integral de mâna testatorului, datat și semnat de către acesta - Art. 1041 alin. 1,
1043 alin. 1 CC).
Motivul pentru care legea impune cerințe suplimentare acestor categorii de contracte este dat
de imperativul securității juridice, un principiu fundamental al statului de drept, prin care este
consacrată obligația legiuitorului de a crea un cadru juridic sigur, predictibil, stabil, apt să
preîntâmpine orice riscuri. Aceste riscuri sunt mai mari în cazul contractelor care au ca obiect
drepturile de proprietate imobiliară (dată fiind valoarea și miza contractului), precum și în cazul
liberalităților unde este necesară o protecție suplimentară împotriva eventualelor abuzuri, dat

34
V. infra, p. 11

62
fiind că ne aflăm în prezența unei diminuări voluntare a patrimoniului. Or, autentificarea
contractului în fața notarului presupune verificarea, de către un specialist, a autenticității
consimțământului și a situației juridice reale.
! Există și contracte pentru care este cerută forma scrisă ca şi condiţie de validitate:
contractul de arendare – Art. 1838 alin.(1) CC; fidejusiunea – Art. 2282 CC. Atenție! Aceste
contracte nu sunt consensuale, pentru că forma scrisă nu este cerută doar ad
probationem ci ad validitatem. Ne dăm seama de un contract dacă este consesnusal sau
solemn din chiar formularea normelor care îl reglementează.
Condițiile de formă și proba contractelor:
 În cazul contractelor consensuale, forma scrisă a contractului este cerută „ad
probationem” (pentru probă), ceea ce înseamnă că, în lipsa înscrisului, contractul
nu poate fi probat, în caz de nevoie, chiar dacă el rămâne valabil dpdv juridic. cu
excepția situaților – rare – în care obiectul contractului este mai mic de 250 de lei și este
încheiat între persoane particular, și nu în exercițiul unei întreprinderi.
Dacă respectivul contract consensual a fost încheiat de către un profesionist (prin urmare și de
comercianți35!) în exercițiul profesiei, el poate fi dovedit cu martori indiferent de valoare, cu
condiția să nu facă parte din acele contracte în cazul cărora legea cere în mod expres forma
scrisă în scopul probării actului („ad probationem” ) – ca de ex.: contractul de comision (Art.
2044 alin. 2 CC), contractul de consignație (Art. 2055 CC), contractul de depozit (Art. 2104 CC),
contractul de asigurari (Art. 2200 alin. 1 CC)
Aceste reguli rezultă din dispozițiile Art. 309 alin. 2 din Codul de Procedură Civilă, potrivit cărora
„Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai
mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui
profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta
în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă
scrisă.”
În plus, potrivit Art. 309 alin. 4 din Codul de Procedură Civilă
„De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea
cere forma scrisă, în afară de cazurile în care: 1. partea s-a aflat în imposibilitate materială
sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic 2. există un început de
dovadă scrisă, potrivit prevederilor Art. 310 3. partea a pierdut înscrisul doveditor din
pricina unui caz fortuit sau de forță majoră; 4. părțile convin, fie și tacit, să folosească
această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună;5. actul juridic este
atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză
ilicită sau imorală, după caz; 6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.” (subl. m.)
În ce privește „începutul de dovadă scrisă” – acesta este definit mai departe de dispoz. Art. 310
din Codul de Procedură Civilă, potrivit cărora:
„(1) Se socotește început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată și nedatată, care
provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în
drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins. (2) Constituie
început de dovadă scrisă și înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune,
dacă a fost întocmit în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile cuprinse în
înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană. (3) Începutul de dovadă scrisă poate face

35
V. seminarul anterior

63
dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu
martori ori prin prezumții.” (subl. m.)
Prin urmare, în principiu, actele consensuale pentru a căror probă legea impune în mod
expres condiția formei scrise (înscris sub semnătură privată) nu pot fi probate cu martori
nici dacă au o valoare mai mica de 250 lei. Prin excepție, ele pot fi probate cu martori în
condițiile Art. 309 alin. 4 (6 situații) coroborat cu 310 Cod Pr. Civ..
 În ce privește contractele solemne, forma solemnă este cerută de lege „ad
validitatem” (pentru validitate). Această formă solemnă constă de regulă în înscrisul
autentic (autentificat la notar), dar nu numai - de ex., în cazul testamentului olograf,
forma solemnă cerută de lege constă în înscrisul scris în întregime, datat și semnat de
către testator; sau în cazul contractului de arendare, simpla formă scrisă este cerută ad
validitatem). Prin urmare, în cazul acestor contracte – care, reamintesc, reprezintă
EXCEPȚIA în materie contractuală - nerespectarea formei solemne atrage nulitatea
absolută a contractului (Art. 1242 alin. 1 CC).
În plus, potrivit Art. 309 alin. 3 din Codul de Procedură Civilă.
„În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi
dovedit cu martori.”
Prin urmare, în nicio situație contractele solemne nu pot fi dovedite cu martori.
! Atenție: având în vedere că, potrivit Art. 1260 alin. 1 CC, „Un contract lovit de nulitate
absolută va produce totuși efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond
și de formă prevăzute de lege.” rezultă că un contract declarat nul pentru neîndeplinirea
condițiilor de formă edictate pentru valabila sa încheiere va fi însă recunoscut ca având
valoarea unui alt contract (de exemplu, o vânzare cumpărare de terenuri consemnată într-un
înscris sub semnătură private nu va fi valabilă ca și operațiune de transfer al proprietății, pt ca
legea impune forma autentică într-un astfel de caz, dar va avea valoarea unei promisiuni de
vânzare – cf. Art. 1279 CC – și, deci, va putea avea ca efect obligarea părții culpabile de a-și
respecta promisiunea sau, în caz contrar, de a plăti despăgubiri. Mai mult, în baza aceluiași
Art. 1279 alin. 3 CC, instanța sesizată cu o astfel de situație, constatând că respectivul înscris
sub semnătură privată a reprezentat voința părților, poate pronunța o hotărâre care să țină loc
de act autentic de vânzare-cumpărare (practice, instanța preia rolul notarului).36
! Trebuie reținut, de asemenea, că, indiferent de natura contractului, potrivit Art. 309 alin.
5 din Codul de Procedură Civilă: „Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau
peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis
înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru
dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4). ”
Prin urmare, un înscris nu poate fi contestat INDIRECT, cu excepția situațiilor prevăzute la
Art. 309 alin. 4 Cpc.
Potrivit Art. 1245 CC, contractele încheiate în formă electronică sunt supuse condiţiilor de
formă prevăzute de legea specială. În acest context, precizăm că prin Art. 5 şi Art. 6 din Legea

36
Art. 1279 NCC – „Promisiunea de a contracta: 1) Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele
clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea.(2) În caz de neexecutare a
promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese.(3) De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie
contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre
care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia
sunt îndeplinite (...)”

64
nr. 455/2001 privind semnătura electronică, înscrisul în formă electronică căruia i s-a încorporat
o semnătură electronică (executată în condiţiile legii), este asimilat înscrisului sub semnătură
privată, iar înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat o semnătură electronică și, în
plus, este recunoscut de cel căruia i se opune, are acelaşi efect (între părţi) ca şi actul autentic.
! În fine, trebuie reținut că, potrivit Art. 1.243 CC, „orice modificare a contractului este
supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa”. Astfel, de ex.,
modificarea unui contract de vânzare-cumpărare imobiliară – pentru care, așadar, legea impune
înscrisul autentic, nu poate fi operate decât printr-un act adițional la contract încheiat tot în
formă autentică.
În ce privește contractele reale, acestea sunt contracte pentru a căror valabilă încheiere
legea impune remiterea materială, efectivă, a bunului către debitor (ex.: contractul de
depozit, contractul de împrumut). Astfel, de ex, potrivit Art. 2013 alin. 2 CC, „Remiterea bunului
este o condiție pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu excepția cazului când
depozitarul deține deja bunul cu alt titlu.” Prin urmare, dacă remiterea nu a avut loc, contractul
va fi considerat nul, el având însă valoarea unei promisiuni.
3. Contracte bilaterale şi unilaterale37
4. Contracte oneroase şi gratuite În cazul contractelor oneroase fiecare parte urmăreşte a-şi
procura un avantaj (vânzarea-cumpărarea, mandatul comercial, schimbul, antrepriza etc.), în
timp ce în cazul contractelor gratuite una dintre părţi urmărește a procura, fără echivalent, fără a
urmări obţinerea unei contraprestaţii, un avantaj celeilalte (donația fără sarcină,
comodatul/împrumutul gratuit). Această clasificare este importantă, întrucât în cazul contractelor
gratuite, pentru a preveni eventualele abuzuri sau prejudicierea succesorilor, legea impune
anumite cerinţele de validitate mai severe, prin comparație cu cele oneroase (cerința formei
autentice în cazul donației, sau anumite incapacități speciale atât în ce privește persoana
donatorului – de ex., minorii nu pot face donații nici prin reprezentant legal și nici cu
încuviințarea autorității tutelare; de asemenea, sunt anulabile donațiile făcute medicilor,
farmaciştilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau
îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului, precum și cele
făcute preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este
cauză a decesului, cu excepția situației în care aceste persoane erau rude apropriate – pt detalii
a se vedea Art. 987-990 CC). Nu insistăm asupra contractelor cu titlu gratuit, întrucât
contractele încheiate în materie comercială au titlu oneros, obținerea unui beneficiu fiind de
esența comerțului. De ex., contractul de mandat poate avea titlu gratuit, dar mandatul comercial
va fi întotdeuna oneros.
Contractele oneroase se subclasifică, la rândul lor, în comutative şi aleatorii, iar cele
gratuite în contracte dezinteresate şi liberalităţi.
a) Contracte comutative şi aleatorii. Contractul oneros este comutativ când, la încheierea lui,
prestaţiile părţilor și întinderea acestora sunt cunoscute, evaluabile şi certe (de ex., într-un
contract de vânzare-cumpărare cu preț stabilit). În cazul contractelor aleatorii, la momentul
încheierii lor, existenţa ori întinderea prestaţiilor nu sunt certe, ci cel puțin una dintre ele
depinde de un eveniment viitor şi incert (alea). Cele mai numeroase contracte oneroase sunt
comutative - vânzarea-cumpărarea, furnizarea, antrepriza, locaţiunea ş.a.; numai unele
contracte oneroase sunt aleatorii, ca asigurarea, întreţinerea, renta viageră, jocurile de noroc.

37
V. supra, p. 2-3

65
b) Contractele dezinteresate şi liberalităţi. Sunt dezinteresate contractele prin care una
dintre părți procură celeilalte un beneficiu, fără însă a avea loc, deopotrivă, o diminuare a
patrimoniului (de ex., împrumutul de folosință). În cazul liberalităților, avantajul procurat uneia
dintre părți este însoțit de o diminuare a patrimoniului părții care îl asigură (de ex., donația).
5. Contracte principale şi accesorii Contractele principale sunt cele care au o existenţă de
sine stătătoare; în marea lor majoritate, contractele sunt principale - vânzarea-cumpărarea,
schimbul, antrepriza, locaţiunea etc.. Contractele accesorii sunt cele a căror existență este
condiționată de existența unui contract principal - de exemplu, gajul sau ipoteca, prin care
se garantează mai ales împrumuturile (un contract sau o clauză ipotecară nu poate fi justificat/ă
în lipsa contractului principal, cel de împrumut). În ce priveşte interesul clasificării, treabuie avut
în vedere că, în temeiul raportului de accesorietate (exprimat în adagiul accessorium sequitur
principale - contractul accesoriu urmează regimul juridic al contractului principal): astfel,
contractul accesoriu trebuie să îndeplinească condițile de formă cerute de lege pentru contractul
principal; în plus, stingerea sau ineficacitatea sau nulitatea contractului principal atrage
stingerea, ineficacitatea sau nulitatea celui accesoriu.
6. Contracte instantanee (sau cu executare dintr-o data) şi contracte succesive (sau cu
executare succesivă). Această clasificare se referă la executarea în timp a obligaţiilor
contractuale. Sunt contracte cu executare instantanee sau imediată („contracte
instantanee”) cele care prevăd că executarea ambelor sau a uneia din prestaţii are loc imediat
şi o singură dată; sunt contracte cu executare succesivă („contracte successive”) cele a căror
executare este eşalonată în timp (de ex., contractual de închiriere) Cu privire la interesul
clasificării: în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, sancţiunea este
rezoluţiunea la contractele instantanee, care produce efecte retroactive, iar la cele succesive
rezilierea – care produce efecte pentru viitor (ultraactive); problema rezilierii unilaterale pentru
neexecutare se pune numai la contractele succesive încheiate pe durată nedeterminată. De
asemenea, în caz de nulitate, contractele instantanee sunt desfiinţate cu efect retroactiv, pe
când cele succesive numai pentru viitor.
7. Contracte negociabile, de adeziune şi impuse Această clasificare evidenţiază rolul
diferenţiat al voinţei părţilor la încheierea contractelor. Sunt contracte negociabile (care dau
expresie deplină libertății contractuale) cele clasice, tradiţionale, la a căror încheiere participanții
se bucură de un spațiu autentic de manevră în ce privește capacitatea reală de negociere. Din
păcate, dată fiind reconfigurarea piețelor și a redistribuirii resurselor în decursul timpului, prin
divizarea tot mai drastică în ce privește forța economică a actorilor participanți și prin
proliferarea monopolurilor, sfera şi ponderea acestor contracte s-a restrâns substanţial şi
continuă să se restrângă, în favoarea contractelor de adeziune. Sunt contracte de adeziune
cele ale căror clauze contractuale sunt stabilite de către una din părţi, cealaltă parte având doar
opţiunea de a accepta sau de a refuza încheierea lor, sau având doar opțiunea de a negocia
anumite clauze – cu alte cuvinte, libertatea de a contractua este limitată pentru una dintre părți;
uneori, ca în cazul contractelor de furnizare a apei, a energiei electrice sau a gazelor naturale,
facultatea de a refuza contractarea este de-a dreptul iluzorie, așa cum s-a subliniat frecvent și
în doctrină. Delimitarea contractelor de adeziune faţă de contractele negociabile întâmpină
uneori dificultăţi, întrucât există şi contracte intermediare, la care unele clauze sunt imperativ
indicate de lege, iar altele sunt lăsate la aprecierea părţilor; aşa sunt, de exemplu, contractele

66
de editare sau de difuzare de opere prin radio şi televiziune; de altfel, unii autori consideră că, în
realitate, categoria contractelor de adeziune este imprecisă.
Trebuie de asemenea precizat că legiuitorul, în scopul ameliorării diferenței dintre puterea de
negociere a unor comercianți și cea a consumatorilor, a elaborat un set de acte normative
menite să protejeze consumatorii de eventualele abuzuri. Legea nr. 193/2000 privind clauzele
abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori este aplicabilă contractelor
de adeziune, mai exact acelor clauze care nu au putut fi negotiate, și care, dacă au ca efect un
dezechilibru semnificativ al prestațiilor în defavoarea cosumatorilor, sunt susceptibile de
anulare.
Sunt contracte impuse sau forţate cele pe care legea le reglementează ca atare în cazuri
limitate, ca de ex. asigurarea obligatorie a unor bunuri. Ele reprezintă o excepție de la principiul
libertății de voință, care guvernează materia contractuală.
În finalul acestei succinte clasificări, trebuie precizat că, în lumea afacerilor, părțile urmăresc
obținerea de profit, prin urmare contractele comerciale (adică cele încheiate de comercianți în
exercițiul activității lor comerciale) sunt contracte titlu oneros și de cele mai multe ori bilaterale și
sinalagmatice (generează drepturi şi obligaţii reciproce, interdependente între părţi).

TEMĂ:
Alegeți varianta/variantele corectă/e (fiecare întrebare are cel puțin o variantă de răspuns
corectă – deci una sau mai multe):
1. Contractul de mandat comercial are caracter:
a) gratuit
b) oneros
2. Contractul de vânzare-cumpărare imobiliară este un contract
a) solemn
b) consensual
c) real
d) unilateral
3. Contractul de ipotecă este un contract
a) opozabil terților fără a fi nevoie de formalități suplimentare
b) principal
c) accesoriu
d) bilateral (sinalagmatic)

DREPTUL AFACERILOR – Seminarii

Lector univ. dr. Cristina SÂMBOAN

Seminarul 10 –Actul Juridic Civil (II)

Principiile care guvernează AJC

67
Principiile care guvernează AJC
I. Principiului libertății de voință a părților, consacrat de dispoz. Art. 1169 CC, potrivit căruia
„partile sunt libere sa incheie orice contracte si sa determine continutul acestora, in limitele
impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.”
Prin urmare, subiecții de drept au libertatea de a stabili singuri conținutul unui contract,
singurele limite ale acestei libertăți fiind: a) normele imperative ale legii (care, așa cum am văzut
la primul seminar, cel din clasă, în dreptul privat sunt destul de rare, marea majoritate a
normelor juridice de drept privat fiind dispozitive și supletive); b) ordinea publică și c) bunele
moravuri (legea nu definește ultimele două concepte, deși le întrebuințează pe larg, descifrarea
semnificației lor revine jurisprudenței, adică instanțelor de judecată, de la caz la caz).
Din acest principiu derivă clasificarea contractelor în „numite” și „nenumite” 38. Astfel, principiul
libertății de voință presupune că părțile au libertatea de a încheia nu doar contractele
reglementate de lege – cele numite – ci și alte contracte (nenumite), perfect adaptate voinței lor
și situației cu care ele se confruntă, chiar dacă aceste contracte nu se regăsesc reflectate în
actele normative. Mai mult, chiar și când aleg să încheie unul dintre contractele numite, părțile
pot deroga de la acele dispoziții legale neimperative care reglementează respectivul contract.
II. Principiul consensualismului (solus consensus obligat), consacrat de dispoz. Art. 1178
CC, potrivit căruia „contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor dacă legea nu
impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.
Practic, potrivit acestui principiu, simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă
pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil. Cu alte cuvinte, pentru a produce
efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
În afară de consacrarea generală din Art. 1178 CC, găsim aplicații explicite, exprese, ale
principiului consensualismului în dispoziții precum cele ale Art. 1674 CC privitoare la contractul
de vânzare-cumpărare, potrivit cărora „cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din
voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din
momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”
sau, mai general, cele ale Art. 1273 alin. 1 teza I CC privind contractele translative de drepturi
reale, potrivit cărora „drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al
părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri
determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”.
Așa cum am arătat și în seminarul anterior, cu toate acestea, prin excepție de la principiul
consensualismului, există și anumite contracte, numite solemne, pentru a căror valabilă
încheiere acordul de voință este necesar dar insuficient, fiind obligatorie și îndeplinirea
anumitor formalități - de regulă, forma scrisă și autentificată la notar (înscrisul autentic) dar nu
întotdeauna.
Exemple de contracte solemne:
a) cele prin care are loc un transfer al proprietății imobiliare – situație în care legea impune
încheierea contractului în formă scrisă și autentică la notariat) – precum și contractele prin care
se instituie garanții imobiliare (ipotecă). (Art. 888, Art. 1244 CC)
b) donația care trebuie încheiată în formă autentică la notariat - Art. 1011 alin. 1 CC)
c) vânzarea unei moşteniri (Art, 1747 alin. 2 CC);
d) contractul prin care se înfiinţează o societate cu personalitate juridică (Art. 1884 alin. 2 CC);

38
Pentru distincția contracte numite-contracte nenumite, v. Seminarul anterior

68
e) contractul de întreţinere (Art. 2255 CC);
f) din categoria AJ unilaterale, declarația de renunțare la o succesiune (Art. 1120 alin. 2 CC),
sau testamentul (care fie trebuie încheiat în formă autentică la notariat, fie – cel olograf –
trebuie scris integral de mâna testatorului, datat și semnat de către acesta - Art. 1041 alin. 1,
1043 alin. 1 CC).
Motivul pentru care legea impune cerințe suplimentare acestor categorii de contracte este dat
de imperativul securității juridice, un principiu fundamental al statului de drept, prin care este
consacrată obligația legiuitorului de a crea un cadru juridic sigur, predictibil, stabil, apt să
preîntâmpine orice riscuri. Aceste riscuri sunt mai mari în cazul contractelor care au ca obiect
drepturile de proprietate imobiliară (dată fiind valoarea și miza contractului), precum și în cazul
liberalităților unde este necesară o protecție suplimentară împotriva eventualelor abuzuri, dat
fiind că ne aflăm în prezența unei diminuări voluntare a patrimoniului. Or, autentificarea
contractului în fața notarului presupune verificarea, de către un specialist, a autenticității
consimțământului și a situației juridice reale.
III. Principiul forței obligatorii (pacta sunt servanda), consacrat de dispozițiile Art. 1270 alin. 1
NCC, potrivit cărora „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”În
esență, potrivit acestui principiu, contractul, odată încheiat, se impune părților contractante
întocmai ca și legea. Fundamentul principiului forţei obligatorii a actului juridic civil este
reprezentat, pe de o parte, de necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice
generate de actele juridice civile, iar, pe de altă parte, de imperativul moral al respectării
cuvântului dat.
O excepție de la acest principiu este imprevizunea, instituție pe care o regăsim reglementată
în dispozițiile Art. 1271 alin. 2 și 3 NCC, potrovit cărora „dacă executarea contractului a devenit
excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit
injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună: a) adaptarea
contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din
schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le
stabilește. Dispozițiile alin. 2 sunt aplicabile numai dacă:.
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute
în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil
considerat că și-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării
rezonabile și echitabile a contractului”.
IV. Principiul irevocabilității AJC Acest principiu reprezintă, de fapt, un corolar al principiului
forței obligatorii, și rezultă din dispozițiile Art. 1270 alin. 2 CC, potrivit cărora „Contractul se
modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”
Prin irevocabilitatea actului juridic, înţelegem faptul că actului juridic bilateral sau multilateral nu i
se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului juridic unilateral nu i se poate
pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului acestuia.
Principiul irevocabilității suportă foarte multe excepții, între care amintim, cu titlu exemplificativ:
a) excepţii de la irevocabilitatea contractelor:

69
- posibilitatea revocării donaţiei între soţi (care poate avea loc numai în timpul căsătoriei) - Art.
1031 NCC;
- posibilitatea oricăreia dintre părți de a denunţa unilateral contractul încheiat pe durată
nedeterminată, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz - Art. 1277 NCC;
- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată - Art. 1816 alin. 1 NCC;
- denunţarea de către chiriaş a contractului de închiriere a locuinţei înainte de împlinirea
termenului stabilit, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de cel puţin 60 de zile -Art.
1825 NCC;
- revocarea contractului de mandat de către mandant - Art. 2030 alin.1 lit. a) NCC şi renunţarea
mandatarului la mandat - Art. 2030 alin.1 lit. b) NCC;
- revocarea împuternicirii date comisionarului până în momentul în care acesta a încheiat actul
cu terţul - Art. 2051 alin. 1 NCC;
- revocarea contractului de consignaţie de către consignant şi renunţarea consignatarului - Art.
2063 NCC;
- încetarea contractului de depozit la cererea deponentului (Art. 2115 alin. 1 NCC) sau prin
restituirea bunului de către depozitar, în cazul depozitului fără termen (Art. 2115 alin. 4 NCC);
- denunţarea de către oricare dintre părţi a contractului de cont curent încheiat pe durată
nedeterminată - Art. 2183 alin. 2 NCC;
- denunţarea contractului de asigurare, cu condiţia notificării prealabile a celeilalte părţi într-un
termen de cel puţin 20 de zile - Art. 2209 NCC;
- denunţarea contractului de consum de către consumator, în condiţiile stabilite de Legea nr.
296/2004 privind Codul consumului şi de O.G. nr. 130/2000 privind protecția consumatorilor la
încheierea și executarea contractelor la distanță.
b) excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale:
- testamentul (Art. 1034 NCC);
- revocarea renunţării la moştenire, care poate avea loc dacă nu a expirat termenul pentru
exercitarea dreptului de opţiune succesorală (un an de la data deschiderii moştenirii - Art. 1103
alin. 1 NCC) şi dacă, între timp, moştenirea nu a fost acceptată de alţi succesori ai defunctului
(Art. 1123 alin. 1 NCC);
- oferta (de a contracta) fără termen ori, după caz, acceptarea ofertei poate fi retrasă dacă
retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea -
Art. 1199 NCC coroborat cu Art. 1191 NCC;
- promisiunea publică de recompensă este susceptibilă de revocare - Art. 1329 alin.1 NCC.
V. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta, allis neque nocere,
neque prodesse potest) (Art. 1280 NCC – „contractul produce efecte numai între părți, dacă
prin lege nu se prevede altfel” )
Potrivit acestui principiu, actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz,
autorii lui, fără a putea să profite ori să dăuneze terţelor persoane. Într-o altă formulare, se
poate spune că actul juridic civil bilateral sau multilateral dă naştere la drepturi subiective şi
obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.
! Nu trebuie confundată relativitatea efectelor actului juridic cu opozabilitatea faţă de terţi a
acestuia. Astfel dacă un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi şi obligaţii
decât în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor (principiul relativităţii), aceasta nu înseamnă că
actul juridic nu ar reprezenta nimic pentru terţele persoane, că acestea din urmă ar putea să îl

70
ignore sau să îl nesocotească. Dimpotrivă, actul juridic, ca realitate socială (ca situaţie juridică),
este opozabil şi persoanelor străine de el, în sensul că tertii trebuie să țină seama de ralitatea
juridică nouă pe care acesta o creează (de exemplu, tertii trebuie să țină cont de faptul că noul
proprietar al unui apartament este cumpărătorul acestuia, chiar dacă respectivul contract de
vânzare-cumpărare nu a dat naștere decât la drepturi și obligații ce reveneau părților
contractante, nu și terților).
În ce privește opozabilitatea față de terți a efectelor contractului, în principiu nu este nevoie de
formaltăți speciale pentru ca un AJC/contract să fie opozabil terților.
Cu toate acestea, prin excepție, anumite contracte trebuie să îndeplinească anumite
formalități pentru a putea fi opuse terților. Aceste formalități constau în înscrierea
respectivului contract în anumite registre de publicitate, al căror rol este exact acela de a
face publice terților un anumit tip de contracte.
Aceste contracte sunt:
1) contractele ce au ca obiect transferul proprietății imobiliare, precum și cele care instituie
garanții imobiliare (ipotecă) – aceste contracte, pentru a fi opozabile terților, trebuie
înscrise (publicate) în registrul de Carte Funciară (Legea 7/1996 a cadastrului și a
publicității imobiliare)
2) contractele prin care sunt constituite garanții imobiliare (ipotecă) sau mobiliare (gaj)
trebuie înscrise în registrul de Carte Funciară (ipoteca imobiliară) sau în registrul Arhiva
Electronică de Garanții Mobiliare (gajul) pentru a fi opozabile terților
3) contractele/actele constitutive care dau naștere unei persoane juridice trebuie înscrise în
Registrul comerțului (societățile comerciale) sau în Registrele asociațiilor și fundațiilor
ținute de Judecătorii, pentru ca respectiva PJ nou creată să fie opozabilă terților.
Neîndeplinirea formalităților de opozabilitate nu are ca efect lipsa de valabilitate a
contractului (nulitatea lui), ci inopozabilitatea lui față de terți, cu consecința că aceștia
pot să îl ignore. Gravitatea acestei consecințe nu trebuie subestimată. Astfel, de exemplu,
dacă un creditor nu își înscrie ipoteca în Cartea Funciară își asume riscul ca proprietarul să
vândă imobilul și dobânditorul să nu fie dispus să țină cont de ipotecă în cazul în care datoria nu
e achitată la scadență, apărându-se că nu a avut cunoștință de existența ipotecii de vreme ce
această ipotecă nu a fost făcută publică prin înscrierea ei în registrul de Carte Funciară.
Revenind la principiul relativității, fără a intra în amănunte suplimentare – care depășesc
interesul disciplinei studiate aici – mă limitez să precizez că situația moștenitorilor care iau locul
părţilor iniţiale în privinţa efectelor actului juridic, fiind deci continuatori ai defunctului, nu
constituie o excepție de la principiul relativității efectelor AJC, acești succesori fiind asimilați
părților, întrucât ei practic se substituie autorului lor în respectivul contract.39
VI. Principiul bunei-credințe Potrivit Art. 1170 CC, „Părțile trebuie să acționeze cu bună-
credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu
pot înlătura sau limita această obligație.”Acest principiu este o aplicație în materie contractuală
a principiului general al bunei-credințe care guvernează atât dreptul public cât și cel privat, și pe
39
O excepție de la principiul relativității o întâlnim în dreptul muncii. Este vorba de contractul colectiv de muncă,
întrucât acesta naște drepturi și obligații în sarcina unor persoane care nu au participat la încheierea lui. Pe de altă
parte, trebuie ținut cont că nivelul de protecție a drepturilor salariaților, asigurat prin contractul colectiv de muncă,
nu poate fi inferior celui legal. În dreptul civil, o altă excepție este stipulația pentru altul, instituție de drept
reglementată de dispozițiile Art. 1284 – 1288 NCC.

71
care îl regăsim consacrat încă din primele articole ale CC, respectiv în Art. 14 potrivit căruia
„Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute
obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.”

TEMĂ:

Între P – în calitate de prorietar – și Societatea comercială C – în calitate de chiriaș – a fost

încheiat un contract de închiriere având ca obiect un apartament de 4 camere, cu destinație de
sediu comercial, situat în centrul Capitalei. Chiria a fost stabilită la 500 euro, iar contractul a
fost semnat în data de 1 ianuarie 2019, pentru o perioadă de minim 3 ani de la semnarea lui, cu
consecința sancționării Chiriașului ca, în situația în care denunță contractul mai devreme de 3
ani, să achite chiria corespunzătoare restului de luni rămase până la împlinirea termenului de 3
ani.

Ca urmare a crizei determinate de pandemia COVID, activitatea economică a SC C s-a redus

considerabil. Prin urmare, în cursul lunii mai a anului 2020, C a solicitat lui P o reducere a chiriei
la suma de 380 euro, având în vedere condițiile economice, afectarea activității sale și scăderea
masivă a chiriilor pe piața imobiliară.

P refuză modificarea chiriei, pe motiv că respectivul contract de închiriere are, ca orice contract,
forță obligatorie între părți, prin urmare nu poate fi modificat decât cu acordul amândorura.

Are șanse Societatea C să obțină în instanță o reducere corespunzătoare a chiriei? Ce ar trebui

să facă C în situația dată? Argumentați.

DREPTUL AFACERILOR – Seminarii

Lector univ. dr. Cristina SÂMBOAN

Seminarul 11 . Actul Juridic Civil (continuare)

Condițiile de fond ale AJC40

Sediul materiei: Art. 1179 – Art. 1239 CC

Spre deosebire de condițiile de formă care, așa cum am văzut în cadrul seminariilor anterioare,
variază de la AJC la AJC, în funcție de caracterul consensual sau real al acestora, condițiile de
fond trebuite îndeplinite de orice AJC pentru a fi valabil. Ele – așa cum arată și denumirea
– nu privesc elementele exterioare ale AJC, forma pe care o îmbracă acesta, ci se referă la un
aspect mult mai profund („de fond”), și anume calitatea voinței părților, voința părților fiind
esența AJC (așa cum rezultă din chiar definiția lui). Altfel spus, condițiile de fond asigură că

40
Când ne referim la AJC includem în mod automat și contractele, pt că AJC sunt atât contractele, cât și
actele juridice unilaterale (v. seminarul anterior)

72
voința părților este autentică și justă. Prin urmare, ele vizează în mod inevitabil și un
element psihologic, intern.
Condițiile de fond ale AJC sunt:
1. Capacitatea juridică a părților
2. Consimţămînt valabil exprimat
3. Obiect valabil
4. Cauză valabilă
Aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ de orice AJC pentru a fi valabil. Ele sunt necesare
și suficiente pentru valabilitatea actelor consensuale. Pentru valabilitatea actelor solemne, ele
trebuie completate cu condițiile de formă impusă de lege 41. Nerespectarea a cel puțin uneia
dintre condițiile de fond, precum și nerespectarea condițiilor de formă edictate de lege
pentru valabila încheiere a actelor juridice solemne, atrage nulitatea contractului.
1. În ce privește prima condiție de fond – capacitatea părților – ea se referă la necesitatea
îndeplinirii regulilor generale privind capacitatea juridică de folosință și de exercițiu a
părților/subiecților de drept (PF sau PJ), reguli pe care le-ați învățat cu ocazia studierii RJC
(raportului juridic civil). Astfel, AJC trebuie încheiat de o PF cu capacitate de exercițiu sau, în
cazul în care aceasta nu are capacitate de exercițiu, de reprezentantul său legal (părinți sau
tutore). În cazul PJ, AJC trebuie încheiate de reprezentanții săi legali, desemnați.
Pe lângă aceste reguli generale, însă, există și anumite restricții legale speciale în materie de
capacitate. Ele reprezintă excepții de la principiul libertății contractuale și limitează
capacitatea juridică a anumitor persoane de a încheia anumite AJC, pentru considerente de
protecție a ordinii publice și a intereselor legitime ale terților.Ele se regăsesc în diverse legi
speciale, dar și în Codul Civil (CC).
Exemple de incapacități juridice speciale: a) incapacitatea minorului de a face donații, altele
decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale, și de a garanta obligația altuia (Art. 146 alin. 3
CC); b) incapacitatea tutorelui, soțului tutorelui, rudelor în linie dreaptă, fraților sau surorilor
tutorelui de a încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutelă (Art. 147 alin. 1 CC); c)
incapacitatea mandatarilor, părinților, tutorilor, curatorului, administratorului provizoriu și
funcționarilor publici de a cumpăra, direct sau prin interpuși, chiar și prin licitație publică,
bunurile prevăzute de lege (Art. 1654 CC; de exemplu, mandatarilor le este interzis să cumpere
bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă, cu excepția prevăzută de Art. 1304 alin. 1 CC) d)
incapacitatea medicilor, farmaciștilor, preoților, de a primi donații din partea persoanelor cărora
le-au acordat îngrijiri de specialitate, respectiv asistență religioasă, pe timpul bolii care a fost
cauza decesului (Art. 990 alin. 1 și 3 CC) e) incapacitatea persoanei lipsite de capacitate de
exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă de a dispune de bunurile sale prin liberalități,
cu excepția situațiilor prevăzute de lege (Art. 988 alin. 1 CC).

2. Consimţământul. Potrivit Art. 1204 și 1205 CC, pentru a fi valabil, consimţămîntul trebuie să
fie „serios, liber, exprimat în cunoștință de cauză”, și să provină de la o persoană cu
discernământ. Din dispozițiile Art. 1206 și urm., deducem că el nu trebuie alterat de vicii ale
consimțământului. Exprimarea legii lasă de dorit, pentru că cerința discernământului și cea a
„exprimării în cunoștință de cauză” reprezintă de fapt unul și același lucru.

41
V. seminarul anterior

73
În doctrină, s-a stabilit că, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să fie a) manifest; b)
serios (să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, nu în glumă și nici
evaziv); c) să provină de la o persoană cu discernământ și d) să nu fie alterat de vicii.
a) În ce privește manifestarea consimțământului, potrivit Art. 1240 CC, acesta poate fi
exprimat verbal, în scris sau printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor,
practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a
produce efectele juridice corespunzătoare. Prin urmare, conceptul de „manifestare” presupune
și o exteriorizare tacită, indirectă (gesturi sau fapte concludente). Tăcerea valorează
consimţământ în următoarele cazuri:
- când legea prevede expres aceasta (de exemplu, Art. 1810 CC privitor la tacita relocațiune;
sau situația prevăzută la Art. 1110 alin. 2 CC potrivit căruia succesibilul care face un act de
dispoziţie cu privire la un bun succesoral este socotit că a acceptat, în mod tacit, moştenirea );
- când însăși convenția părților prevede această posibilitate (de exemplu, acele clauze prin care
se stabilește de comun acord ca, dacă la îndeplinirea termenului contractual, partea nu își
exprimă explicit intenția de încetare a contractului, acesta să continue pentru o perioada de timp
similară celei inițiale);
- când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului (de exemplu, în materia
acceptării ofertei, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci
când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din
uzanţe sau din alte împrejurări – Art. 1196 alin. 2 CC).
Trebuie subliniat că pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea expresă a voinţei
(actele solemne, acceptarea unei donații, revocarea voluntară a testamentului sau retractarea
acestei revocări, solidaritatea convențională a debitorilor, fidejusiunea s.a.), în timp ce alte acte
juridice pot fi făcute fie printr-o manifestare expresă a voinţei, fie printr-o manifestare tacită a
voinţei (acceptarea moştenirii, relocaţiunea, renunţarea la compensaţie etc.).
c) Așa cum s-a precizat în doctrină în mod repetat, discernământul nu trebuie confundat cu
capacitatea juridică (prima condiție de fond a AJC), deși între ele există o legătură. Astfel,
„discernământul e o stare de fapt, capacitatea - o stare de drept”.
Astfel, minorii sunt lipsiți de capacitate de exercițiu (sau în cazul celor cu vârsta mai mare de 14
ani le este restrânsă) pentru că legiuitorul pornește de la premisa că aceștia sunt lipsiți de
discernământ, sau că discernământul lor este în formare.
Discernământul nu reprezintă o abilitate fizică (acest fapt explică, de ex., de ce în unele țări
permisul de conducere poate fi obținut și înainte de vârsta legală a majoratului), ci o capacitate
de a „discerne” – ce e corect de ce e incorect, ce e fals de ce e adevărat, ce e bun de ce e rău
etc. – cu alte cuvinte o înțelepciune care își are sursa în experiență. Bineînțeles, această
înțelepciune se desăvârșește în timp, ea nefiind condiționată exclusiv de vârsta biologică, ci și
de experiență. Dar, legiuitorul pornește de la premisa că până la o anumită vârstă nu poate fi
atins nivelul minim necesar de discrenământ pentru a avea o reprezentare lucidă a faptelor
noastre și a consecințelor lor. Cu alte cuvinte, lipsirea de capacitate de exercițiu a minorilor
are la bază premisa lipsei de discernământ.
Dar, în fapt, se poate întâmpla ca un minor să aibă un discernământ mai bine format decât cel
al unei persoane care a împlinit vârsta majoratului 42. Cu toate acestea, el va rămâne lipsit de
42
De altfel, așa cum am arătat în cadrul seminarului dedicat capacității de exercițiu a PF, Art. 40 CC acordă în mod
excepțional posibilitatea minorului care a împlinit 16 ani de a obține pe cale judecătorească și pentru motive
temeinice, recunoașterea capacității depline de exercițiu.

74
capacitate legală de exercițiu, în timp ce persoana majoră se va bucura de această capacitate
(cu excepția situației în care lipsa de discernământ e constatată legal). După cum, invers, se
poate întâmpla ca o persoană cu capacitate de exercițiu deplină să sufere o pierdere
temporară/definitivă a discernământului – de ex., sub influența anumitor medicamente, sau a
alcoolului, sau ca urmare a unei afecțiuni fizice.
Aceasta este rațiunea ce stă la baza afirmației „discernământul e o stare de fapt, capacitatea e
o stare de drept.” Și tot acesta este motivul pentru care legea impune condiția discernământului
ca o condiție suplimentară celei a capacității – pentru simplul motiv că cele două nu se
confundă, chiar dacă sunt legate una de cealaltă.
d) Viciile de consimţământ (Art. 1206-Art. 1224 CC) sunt: eroarea, dolul, violența și
leziunea.
Eroarea nu trebuie confundată cu inducerea în eroare (adică dolul, sau înșelăciunea). Eroarea
reprezintă o falsă reprezentare a unei situaţii, o părere greşită privind anumite împrejurări legate
de încheierea convenţiei. Ea nu este imputabilă celeilalte părți. În mod normal, în virtutea
principiului forței obligatorii a contractelor, un contract odată semnat are putere de lege între
părțile contractante, și ele nu se pot „dezice” de contract pentru simplul motiv că, atunci când l-
au semnat nu au înțeles exact despre ce este vorba. Acesta este motivul pentru care eroarea,
pentru a fi invocată cu titlu de viciu de consimțământ în scopul anulării unui contract, trebuie să
îndeplinească anumite condiții, dintre care cea dintâi este: să fie scuzabilă – termen explicat de
Art. 1208 alin. 1 CC, în sensul că faptul cu privire la care se invocă eroarea să nu fi putut fi
cunoscut „cu diligențe (adică eforturi – n.m.) rezonabile. Bineînțeles că într-o societate intens
infomatizată ca cea în care trăim, practic, posibilitatea de a invoca eroarea ca viciu de
consimțămâmt este f redusă.
O a doua condiție pe care o reclamă legea în privința erorii este ca aceasta să fie esențială,
adică să privească un element esential al contractului, element care, dacă ar fi fost cunoscut în
mod corespunzător realității, ar fi determinat în mod rezonabil partea să nu mai încheie
respectivul contract. Art. 1207 alin. 2 detaliază ipostazele erorii esențiale.
Nu în ultimul rând trebuie reținut că, în concepția noului Cod Civil (spre deosebire de cel vechi)
este acceptată ca viciu de consimțământ eroarea de drept, alături de eroarea de fapt. Mult
timp eroarea de drept (adica aceea care privește legea aplicabilă contractului, și nu un element
de fapt, o împrejurare concretă, exterioară, dar determinantă pentru încheierea contractului –
cum ar fi, de ex., identitatea obiectului contractual, sau calitățile persoanei în cazul contractelor
încheiate în considerarea persoanei - contractele intuitu personae) a fost considerată
inacceptabilă în sistemul român de drept, în virtutea principiului nemo censetur ignorare legem
(adică nimeni nu se poate apăra că nu cunoaște legea). Cu toate acestea, în contextul unei
adevărate „inflații legislative” cu care statele se confruntă în ultimele decenii (agravate de
aderarea la UE care la rândul ei este un emitent semnificativ de norme juridice), exigențele
marelui principiu de drept roman mai sus enunțat au devenit foarte greu de îndeplinit în mod
realist. Pentru acest motiv, legiuitorul a optat pentru alternativa mai realistă a recunoașterii erorii
de drept ca posibil viciu de consimțământ, cu condiția ca norma juridică ce se invocă a nu fi fost
cunoscută să fie una determinantă pentru încheierea contractului și, pe de altă parte, să nu fie
o normă „accesibilă sau previzibilă” (Art. 1207 alin. 3 și Art. 1208 alin. 2 CC). Legiuitorul nu
explică ce înțelege prin „accesibil” și „previzibil” în cazul de față – prin urmare, revine practicii
judiciare să stabilească semnificația acestor termeni de la caz la caz, în funcție de împrejurări.

75
Cu toate acestea, putem presupune că un act normativ precum Codul Civil, de ex., nu se va
încadra cu siguranță în categoria celor „inaccesibile și imprevizibile”.
În ce privește dolul/înșelăciunea, acesta constă în inducerea în eroare, fie prin omisiune
deliberată, fie prin „manopere dolosive” (Art. 1214 CC). Un exemplu de manoperă dolosivă ar
putea fi falsificarea semnăturii, sau a unor acte. De reținut că pentru a fi considerat viciu de
consimțământ (și, deci, pentru a fi invocat ca atare de partea care doreste anularea contractului
și care a fost înșelată), dolul trebuie să provină de la cealaltă parte sau de la
reprezentantul acesteia, și nu de la un terț. Dolul comis de un terț de contract poate fi invocat
cu titlu exceptional, doar dacă cealaltă parte (adică partea care nu este victima dolului) a
cunoscut sau ar fi fost firesc să cunoască existența dolului la momentul încheierii contractului.
Spre deosebire de dol, violența este acceptată și când provine de la un terț, cu condiția ca
partea al cărei consimțământ nu a fost viciat să fi cunoscut sau să fi avut posibilitatea să
cunoască existența ei. Mai mult, violența – care constă în inducerea, fără drept, a unei temeri
justificate, cu alte cuvinte a unei amenințări - este acceptată și atunci când nu a fost îndreptată
strict împotriva uneia dintre părțile contractului, ci și împotriva unei persoane apropriate
acesteia (soț, soție, ascendenți sau descendenți). Violența (amenințarea) nu se rezumă la
persoana celui amenințat, ea poate privi deopotrivă „viața, persoana, onoarea sau bunurile”
părții sau rudelor sale (soț, soție, ascendenți, descendenți). Ea trebuie să fie de așa natură încât
partea amenințată să creadă că una dintre aceste valori sunt supuse unui pericol grav și
iminent în cazul în care ea nu își dă consimțământul (Art. 1216 CC). Art. 1219 precizează mai
departe că simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violență, nu poate justifica cererea
de anulare a contractului („temerea reverențiară”).
La fel ca și în cazul erorii, mult timp violența constând în amenințarea cu exercițiul unui drept
nu a fost considerată ca fiind violență (de ex., una dintre părți amenință pe cealaltă că, dacă nu
încheie contractul, va solicita un control fiscal al activității celeilalte părți). În concepția NCC,
amenințarea cu exercițiul unui drept a fost acceptată ca fiind violență, cu condiția ca ea să
aibă drept scop obținerea unor „avantaj injuste” (Art. 1217 CC).
Leziunea – este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare
între prestaţiile părților, disproporție existentă în chiar momentul încheierii contractului.
2 categorii de persoane sunt afectate:
1) majorii, caz în care acțiunea în anulare este admisibilă doar dacă:
a) leziunea (diferența dintre prestații) depăşeşte jumătate din valoarea pe care o
avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de
partea lezată, iar disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare (Art.
1222 alin. 2 CC)
b) leziunea este urmarea faptului că una dintre părți a profitat „de starea de nevoie, de
lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi” (Art. 1221 alin. 1 CC).
Alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de
natura şi scopul contractului.

2) minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, dacă:

a) actul juridic în discuție este un act juridic de administrare, bilateral, oneros şi
comutativ (actele aleatorii nu pot fi anulate pe motiv de leziune, cf. Art. 1224 CC)

76
 b) actul juridic a fost încheiat de minor singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal (!
vă reamintesc că minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, adică cel cu vârsta
cuprinsă între 14 și 16 ani, poate încheia acte de administrare și fără încuviințarea
ocrotitorului legal; dacă n-ar fi așa, actul ar fi anulabil nu pentru leziune, ci pentru
neîndeplinirea condițiilor legale privind capacitatea de exercițiu a părților – adică
prima condiție de fond a AJC! Prin urmare, în cazul leziunii vorbim de acele acte pe
care minorul între 14 și 16 ani le poate încheia legal și singur)
c) prin acel act, „minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa
patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul
circumstanţelor” (Art. 1221 alin. 3 CC).

! Observăm, așadar, că în cazul minorului nu este nevoie să existe elementul subiectiv,

psihologic, al abuzului, al voinței celeilalte părți de a profita de situația celeilalte. În plus,
în cazul minorului leziunea – caracterul excesiv al diferenței dintre prestații – este evaluată pe
baza altor criterii, mai exact, pe baza stării sale patrimoniale sau avantajelor obținute sau a
altor circumstanțe, și nu doar exclusiv prin raportare la contraprestația co-contractantului, cum e
cazul majorului.
Leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative:
- nulitatea relativă a contractului;
- menținerea contractului, cu reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii, „dacă
cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a
propriei obligaţii” (Art. 1222 alin. 3 CC).
! Este interesant de observat că, în cazul leziunii, Art. 1223 alin. 1 CC instituie un termen
special de prescripţie extinctivă, anume 1 an de la data încheierii contractului (în condițiile în
care, așa cum vom vedea mai jos, termenul de prescripție în cazurile în care se invocă nulitatea
relativă este de 3 ani de la data la care partea care cere anularea a știut sau ar fi trebuit să știe
de cauza de anulare.
3. Obiectul valabil. Obiectul contractului constă în prestațiile la care se obligă părțile. Câteva
precizări:
Pentru a fi valabil, obiectul AJC trebuie să fie: determinat sau cel puțin determinabil; licit;
moral (să nu fie interzis de lege, sau să nu contravină ordinii publice sau bunelor moravuri –
Art. 1225 alin. 3 CC) ; aflat în circuitul civil; să aparțină celui care se obligă.
Art. 1232 – 1234 CC stabilesc criteriile pentru determinarea prețului contractual atunci când:
a) părțile au stabilit că prețul sau orice alt element contractual va fi stabilit de către un terț (Art.
1232 CC); b) prețul nu a fost determinat în contractele încheiate între profesioniști (caz în care
va fi avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respective pentru prestații
similare sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil – Art. 1233 CC), sau atunci când, în
orice contract, prețul a fost determinat prin raportare la niște factori de referință care nu mai
există (caz în care va fi avut în vedere factorul de referință cel mai apropiat – Art. 1234 CC).
O precizare privind caracterul moral al obiectului. Este interesant de observat că Art. 1225 alin.
3 CC pentru a fi licit, obiectul trebuie fie să nu contravină legii, fie să nu contravină ordinii
publice, fie să nu contravină bunelor moravuri. Se deduce deci că un obiect contractual care
este legal dar contravine bunelor moravuri nu va fi un obiect valabil. Prin urmare, dacă, de
exemplu, obiectul vânzării constă într-un medicament extrem de toxic a cărui comercializare

77
este legală, contractul ar putea fi anulat pe motiv că nu este morală comercializarea unui astfel
de medicament, cu un asemenea grad de toxicitate.
4. Cauza valabilă Cauza este definită de Art. 1235 CC drept „motivul care determină fiecare
parte să încheie contractul”.
În doctrină s-a arătat că există două ipostaze ale cauzei/scopului urmărit de părți cu ocazia
încheierii unui contract: scopul imediat – cel care transpare din chiar cuprinsul contractului (de
ex., scopul vânzătorului e acela de a obține un preț în schimbul uni bun, iar cel al
cumpărătorului – de a obține un anumit bun), și scopul mediat – cel care diferă de la persoană
la persoană, și care nu este evident (de ex., o persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona
cuiva, altă persoană cumpără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă
pentru a face o investiţie etc.). În esență, cauza unui AJC reprezintă răspunsul la întrebarea:
„pentru ce s-a încheiat actul juridic civil?”
Conform Art. 1236 CC., pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe, cumulativ: a) să existe; b) să fie licită; c) să fie morală.
Potrivit Art. 1236 alin. 2 și Art. 1237 CC, cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii
publice, precum şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea
unei norme legale imperative, iar potrivit Art. 1236 alin. 3 CC, cauza este imorală când este
contrară bunelor moravuri.
În ce privește sancțiunea, potrivit Art. 1238 alin. 1 CC, lipsa cauzei atrage anulabilitatea
contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte
efecte juridice, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea
absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a
cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.
a) În ce privește prima condiție de valabilitate a cauzei (cauza să existe), apreciem că se
impun câteva precizări:
- de fapt, ipoteza absenței cauzei (adică a scopului pentru care a fost încheiat un contract sau
un AJ unilateral) conduce inevitabil la concluzia că partea nu are aptitudinea de a-şi reprezenta
(prefigura) corect faptele sale ori consecinţele acestora. Prin urmare, în realitate, lipsa cauzei
echivalează de fapt cu o eventuală lipsă sau gravă afectare a discernământului. Ne aflăm,
așadar, în prezența unei redundanțe (repetiții) legale, legiuitorul dând, practic, 2 calificări
aceleiași situații (lipsa discrenământului echivalează, de facto, cu lipsa cauzei).
- în vechea reglementare (Codul civil din 1864, iesit din vigoare în anul 2011), legiuitorul
impunea ca o cerinţă distinctă a cauzei şi pe aceea de a fi reală. Prin urmare, unii autori au
considerat că, în concepția noului CC, lipsa cauzei include şi ipoteza în care cauza este falsă, în
sensul că partea s-a aflat într-o eroare esenţială asupra cauzei, adică asupra motivului care a
determinat-o să încheie actul juridic. Spre exemplu, s-a susținut în doctrină că o parte ar putea
obţine anularea unui legat pentru lipsa cauzei (cauză falsă) dacă se face dovada că testatorul
nu a ştiut că i se va naşte un copil (ceea ce implică necunoaşterea, de către testator, a sarcinii
femeii) şi că, dacă ar fi cunoscut această împrejurare, nu ar mai fi lăsat legatul. În opinia mea,
o astfel de situație echivalează de fapt cu vicierea consimțământului prin eroare.
- sancțiunea lipsei cauzei e este „anulabilitatea” contractului – adică, nulitatea relativă43. Acest
lucru este firesc, de vreme ce nulitatea relativă este și sancțiunea AJC încheiat cu

43
Pentru distincția „nulitate absolută/nulitate relativă”, v. infra, p. 11, 12

78
nerespectarea cerințelor privind consimțământul valabil. Or, așa cum am arătat, în esență lipsa
cauzei echivalează cu o alterare a consimțământului.
b), c) În ce privește celelalte 2 condiții de valabilitate a cauzei (cauza să fie licită și
morală) – câteva observații:
- să nu confundăm cerința „cauzei licite și morale” cu cerința „obiectului licit și moral” –
chiar dacă între cele două există o legătură. Astfel, obiectul îl reprezintă prestațiile efective ale
părților, prestații care iau o formă materială, în timp ce cauza se referă la un element
subiectiv,psihologic, și anume scopul urmărit de părți prin încheierea respectivului AJC. Prin
urmare, de ex., drogurile pot constitui obiectul ilicit al unui contract de vânzare-cumpărare; în
schimb, închirierea unui apartament în scopul efectuării de trafic de droguri va fi un contract cu
obiect licit, dar cu o cauză ilicită. Se mai poate observa de asemenea că, dacă obiectul actului
juridic civil contravine normelor imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri, atunci
şi cauza actului juridic respectiv este ilicită sau imorală; în schimb, pot exista situaţii în
care cauza actului juridic să fie ilicită sau imorală, iar obiectul acelui act juridic să fie licit
(exemplul de mai sus al contractului de închiriere al unui apartament – obiect licit – în scopul
traficului de droguri – cauză ilicită);
- cea de-a doua observație este legată de distincția pe care – ca și în cazul obiectului AJC –
legiuitorul o face între cauza licită și cauza morală. Deducem, așadar, că un contract poate
avea o cauză licită, dar imorală (și vice-versa, dar prima ipoteză e mai interesantă dpdv
practic). Spre exemplu, s-a decis în practica judecătorească (Curtea de Apel Ploiești) că
antecontractul de vânzare încheiat pentru a se menţine o relaţie de concubinaj este lovit de
nulitate absolută pentru cauză imorală (observăm, așadar, că ne aflăm în prezența unei cauze
licite – nu s-a încălcat nicio lege prin respectivul contract – dar imorale).
- în fine, o ultimă observație: este interesant că autorii NCC – spre deosebire de vechea
reglementare – au apreciat că sancțiunea cauzei ilicite sau imorale este nulitatea asbolută,
dar dacă cealaltă parte a cunoscut această cauză sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.
Cu alte cuvinte, nulitatea va interveni doar dacă a existat cel puțin o „complicitate” tacită a
părților cu privire la caractarul ilicit sau imoral al cauzei. Dacă doar una dintre părți are un scop
ilicit sau immoral, iar cealaltă parte nu cunoaște acest lucru, contractul nu va fi afectat de
nulitate.

TEMĂ:
În final, vă propun spre soluționare următoarea speță:
M (văduvă, femeie în vârstă și dependentă de alcool) a înstrăinat un teren proprietate personală
(moștenit de la părinții ei) unei persoane care, profitând de dependența ei de alcool, a
determinat-o să îi vândă respectivul teren la un preț inferior cu mult prețului pieții.
Ar putea invoca M nerespectarea unei condiții de validitate a contractului de vânzare
cumpărare, pentru a cere anularea lui? Dacă da, care? Motivați succint răspunsul.

DREPTUL AFACERILOR – Seminarii

Lector univ. dr. Cristina SÂMBOAN

79
 Seminarul 12 –Actul Juridic Civil (continuare)
Nulitatea AJC

Sediul materiei: Art. 1246 – Art. 1265 CC

A. Definiție
Nulitatea reprezintă sancțiunea de drept care lipsește de efecte juridice actele
unilaterale/contractele (mai exact: actele juridice) încheiate cu nerespectarea cel puțin
uneia din condițiile de fond necesare pentru validitatea unui act juridic civil (AJC) 44. De
asemenea, nulitatea afectează și actele juridice solemne45 încheiate cu nerespectarea
condițiilor de formă prevăzute de lege pentru valabila lor încheiere.
Nulitatea poate afecta întreg actul juridic lezat (nulitate totală) sau doar una sau mai multe
clauze ale acestuia (nulitate parțială).
B. Clasificare
Există două tipuri de nulități: nulitatea absolută (N.A.) (cea care intervine atunci când prin
neîndeplinirea unei condiții de fond sau de formă este încălcată o normă juridică ce ocrotește un
interes public) și nulitatea relativă (N.R.) (cea care intervine atunci când prin neîndeplinirea
unei condiții de fond este încălcată o normă juridică ce ocrotește un interes privat). De cele mai
multe ori legea însăși este cea care indică ce tip de nulitate atrage încălcarea ei (NA sau
NR), pentru că nu întotdeauna este ușor de depistat ce tip de interes a înțeles să
ocrotească legiuitorul – public/privat – prin edictarea unei anumite norme legale.
Astfel:
1. Nerespectarea condițiilor de formă prevăzute de lege pentru valabila încheiere a unui
act juridic (e vorba, așadar, de AJ solemne) are ca efect sancționarea respectivului AJC
cu sancțiunea nulității absolute (NA)
*Conversiunea actului nul. Un contract lovit de o cauză de nulitate absolută privind condițiile de
formă va produce, totuși, efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile legale.
Această operație juridică se numește conversiune. (Art. 1260 alin. 1 CC)
De exemplu: dacă un contract de vânzare-cumpărare a unui teren (așadar, vânzare-cumpărare
imobiliară) nu este încheiat în formă autentică, la notar (așa cum prevede legea în acest caz:
suntem în prezența unui act juridic solemn), deși nul ca și contract de vânzare-cumpărare, el va
fi valabil, totuși, ca promisiune de vânzare-cumpărare, cf. Art. 1669 alin. 1 CC. Adică, deși
transferul de proprietate nu a operat, întrucât actul nu a fost încheiat în forma prevăzută de
lege, totuși, instanța va ține seamă de voința părților exprimată prin acel act, mai exact de
angajamentul lor de a efectua o operațiune de vânzare-cumpărare. Consecința? Oricare dintre
părți va putea fi obligată la despăgubiri (daune-interese) în cazul în care se răzgândește și nu
mai vrea să ducă la bun sfârșit încheierea corespunzătoare a contractului de vânzare-
cumpărare. Despăgubirile constau în plata prejudiciului determinat ca urmare a răzgândirii

44
După cum mai sus am arătat, condițiile de fond ale AJC sunt:
capacitatea/consimțământul/obiectul/cauza.
45
Reamintesc că actele juridice civile pot fi: consensuale (cele pt. a căror alabilă încheiere nu este necesară
îndeplinirea anumitor formalități - condiții de formă - și care reprezintă marea majoritate) și solemne
(cele pentru a căror valabilă încheiere legea impune respectarea anumitor condiții de formă. Ex.: donația,
vânzarea-cumpărarea imobiliară (formă autentică), testamentul (forma autentică sau condiția scrierii în
întregime de mâna testatorului, a datării și semnării de către acesta) ș.a. (v. seminariile anterioare)

80
 (dacă este dovedit un astfel de prejudiciu, fie el și moral). Sau, instanța va pronunța o hotărâre
care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.
2. În ce privește nerespectarea condițiilor de fond:
a) Nerespectarea condițiilor generale privind capacitatea de exercițiu a PF și PJ atrage
sanțiunea NR (Art. 44 alin. 1, Art. 1251 CC) iar cele privind capacitatea de folosință a PJ -
NA (Art. 211 alin. 2 CC). Nerespectarea regulilor privind incapacitățile speciale 46 se
sancționează cu NA.
b) Nerespectarea condițiilor privind consimțământul atrage sancțiunea NR (Art. 1251 CC)
c) Nerespectarea condițiilor privind obiectul atrage sancțiunea NA (Art. 1226 alin. 2 CC)
d) Nerespectarea condițiilor privind cauza atrage, în principiu, sancțiunea NA (cauza ilicită și
imorală47)
Acolo unde legea „tace” și nu ne indică ce tip de nulitate atrage încălcarea ei, și nici din simpla
lectură nu rezultă în mod neîndoielnic daca norma respectivă ocrotește un interes public sau
privat, nulitatea aplicabilă va fi cea relativă. (Art. 1250-1252 CC)
Între cele două nulități există asemănări și deosebiri. Asemănarea constă în faptul că ambele
nulități produc aceleași efecte. Deosebirile țin de condițiile în care pot fi invocate în fața
instanțelor de judecată.

C. Asemănări între NA și NR: efectele nulității

Indiferent de cauza de nulitate – absolută sau relativă – nulitatea produce următoarele
consecințe (efecte):
1. revenirea la situația anterioară: după cum rezultă din definiția nulității, principala ei
consecință constă în lipsirea de efecte juridice a actului afectat de nulitate. Prin urmare, actul
respectiv (sau, în cazul nulității parțiale, clauza respectivă) va fi ”înmulțit cu zero”, mai exact se
va considera ca nu a fost încheiat. Drept urmare, părțile vor fi repuse automat în situația imediat
anterioară încheierii actului respectiv.
2. restituirea prestațiilor reciproc efectuate în baza actului afectat de nulitate (”restitutio in
integrum”). Acest al doilea efect este, de fapt, un corolar al celui dintâi. Într-adevăr, pentru a se
reveni la situația anterioară încheierii actului afectat de nulitate, este absolut necesar ca părțile
să își restituie prestațiile eventual efectuate în baza actului nul.
De ex., în cazul în care se constată existența uni viciu de consimțământ, consecința anulării
contractului este acea că părțile își restituie prestațile reciproc efectuate.
3. nulitatea actelor subsecvente (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis). Acest al
treilea efect vizează eventualele acte juridice ulterior încheiate, în baza actului declarat nul.
Printr-un efect de domino, aceste acte vor fi la rândul lor desființate (anulate) (Art. 1254 alin.2
CC)
Cu toate acestea, acest ultim efect cunoaște mai multe excepții:
- cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului, menţinerea acestora fiind
justificată de interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-credinţe (Art. 1649 CC).
De exemplu, se va menţine contractul încheiat de cumpărătorul unei case cu un antreprenor şi
care priveşte efectuarea unor reparaţii curente la acea casă, pentru că acest contract (de
antrepriză) reprezintă un act de administrare, chiar dacă se va anula contractul de vânzare-

46
V. seminarul anterior
47
Pt detalii, v. seminarul anterior

81
cumpărare prin care cumpărătorul - clientul din contractul de antrepriză - a dobândit casa
respectivă. Actele juridice de administrare nu vor fi menţinute însă în cazul în care au fost
încheiate în frauda drepturilor înstrăinătorului din actul primar.
- în cazul locatarului de bună-credinţă, contractul de locaţiune încheiat de acesta urmând a
produce efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se
depăşi un an de la data desfiinţării (Art. 1819 alin. 2 CC);
- cazul altor contracte cu executare succesivă, care, sub condiţia respectării formalităţilor
de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi,
dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului (Art. 1649 CC);
- cazul terțului dobânditor de bună credință al unui bun mobil (Art. 937 alin. 1 CC) sau a unui
bun imobil intabulat (Art. 909 alin. 3 CC)
În esență, să reținem că nu vor fi desființate actele subsecvente, dacă subdobânditorii au fost
de bună-credință, sau - în cazul actelor de conservare și administrare - dacă nu există interes
rațional în deființarea lor.
D. Deosebiri între NA și NR: condițiile de invocare în fața instanțelor de judecată
O primă deosebire este de ordin terminologic: acțiunea în justiție prin care este invocată o
cauză de nulitate absolută (NA) se intitulează ”cerere de constatare a nulității (actului juridic)”,
în timp ce acțiunea în justiție prin care se invocă o cauză de nulitate relativă (NR) se intitulează
”cerere de anulare (a AJ/contractului)”. În cazul NA, instanța de judecată nu face decât să
constate cauza de nulitate, în timp ce în cazul NR, instanța este cea care anulează actul
afectat.
 Deosebirile dintre NA și NR sunt – la fel ca și asemănările – 3 la număr, și anume:
1. persoanele care pot invoca în instanță cauza de nulitate. Astfel, cauza de NA (nulitate
absolută) poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes legitim , în timp ce
cauza de NR (nulitate relativă) nu poate fi invocată decât de către una dintre părțile
contractante.
2. termenul de prescripție. Cauza de NA poate fi invocată oricând în fața instanțelor de
judecată, acțiunea în constatarea NA iind imprescriptibilă. Cauza de NR, în schimb, poate fi
invocată doar în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani , care începe să curgă de la
data la care partea ar fi trebuit să știe de existența cauzei de NR, iar în cazul leziunii ca viciu de
consimțământ, termenul este de 1 an.
De exemplu, dacă am încheiat un contract ca urmare a dolului (înșelăciunii) – inducerii în
eroare din partea co-contractantului – am la dispoziție 3 ani de la data la care am avut
posibilitatea obiectivă să realizez că am fost înșelat, pentru a formula acțiunea în anulare a
actului astfel încheiat.
(Cu toate acestea, pe cale de excepție - adică în apărare, cu ocazia, de ex., a formulării de
către cealaltă parte a unei cereri de executare a contractului - cauza de NR poate fi invocată de
către partea afectată chiar și după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani. )

3. nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce nulitatea absolută NU

poate fi acoperită prin confirmare. Confirmarea reprezintă voința părții îndreptățite de a
renunța la dreptul de a invoca o cauză de nulitate relativă. În cest caz, actul juridic afectat de
NR rămâne valabil.

82
De exemplu, renunț de bună-voie la dreptul de a invoca eroarea ca viciu de consimțământ,
acceptând ca actul juridic să rămână, totuși, în vigoare. Acest lucru este posibil întrucât viciile
de consimțământ reprezintă, cf. legii, motive de NR (o cauză de NA, însă, nu poate fi înlăturată
pe această cale!)
În final, câteva precizări de ordin terminologic. Astfel, nulitatea nu trebuie confundată cu:
- rezoluțiunea/rezilierea. Acestea au și ele ca efect desființarea contractului și restituirea
prestațiilor efectuate, dar intervin în situația în care una dintre părți nu își mai
îndeplinește obligațiile contractuale. Prin urmare – spre deosebire de nulitate – ne aflăm
în prezența unui contract perfect legal încheiat (atât condițiile de formă cât și cele de
fond au fost respectate), dar contractul nu mai poate continua datorită culpei
contractuale a uneia dintre părți care nu își respectă îndatoririle ce derivă din contract.
Rezoluțiunea intervine în czaul contractelor cu executare dintr-o dată și produce efecte similare
cu nulitatea (actul se desființează, prestațiile reciproc efectuate se returnează, eventual se pot
cere și daune-interese pentru prejudiciul colateral determinat de neexacutarea culpabilă a
contractului de către cealaltă parte).
De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, bunul este predat și o parte a prețului este
plătită, iar contractul este perfect valabil încheiat. Cu toate astea, la scadența prevăzută, cea
de-a doua rată de preț nu este achitată de către cumpărător. În acest caz, vânzătorul poate cere
fie obligarea cumpărătorului la plată, fie rezoluțiunea contractului.
Rezilierea se referă la contractele cu executare succesivă (de ex., un contract de închiriere) și,
spre deosebire de rezoluțiune, produce efecte doar pe viitor.
De exemplu, în cazul în care chiriașul, de la un moment dat, nu mai plătește chiria, proprietarul
poate cere rezilierea contractului – ceea ce presupune desființarea contractului dar nu și
restituirea prestațiilor efectuate până la data neexecutării (adică, spre deosebire de cazul
rezoluțiunii, nu voi restitui chiriașului chiriile deja achitate, evident).
- denunțarea unilaterală a unui contract. D.u. înseamnă, practic, răzgândirea. Contactul
este perfect valabil încheiat (spre deosebire de nulitate unde vorbim de un contract
„alterat juridic” încă de la data încheierii lui), cealaltă parte își îndeplinește obligațiile
contractuale, dar, dintr-un motiv sau altul, una dintre părți nu mai dorește să continue
contractul. În principiu, denunțarea unilaterală nu este posibilă, întrucât există principiul forței
obligatorii a contractului, care stabilește că un contract, odată încheiat, se impune părților
întocmai ca și legea. Sunt însă anumite contracte ce pot fi denunțate unilateral în cazurile
expres prevăzute de lege.
De exemplu, mandantul poate retrage/revoca oricând mandatul celui pe care l-a împuternicit,
chiar și înainte de împlinirea termenului contractual, fără să fie nevoie să își justifice decizia
(chiar dacă va fi obligat, în cazul mandatului remunerat și în lipsa unei culpe contractuale, să
achite remunerația corespunzătoare perioadei restante – Art. 2031 CC. Contractele încheiate
pe durată nedeterminată pot fi denunțate unilateral de oricare dintre părți, cu condiția unui
termen rezonabil de preaviz (Art. 1277 CC).
- revocarea. La fel ca și denunțarea unilaterală, revocarea presupune o răzgândire, dar se
referă nu la contracte, ci la actele juridice unilaterale. Termenul de „revocare” îl întâlnim
însă și în cazul contractului de mandat, unde el are de fapt înțelesul de „denunțare unilaterală”.
În principiu, autorul unui act unilateral poate să se răzgândească, cu anumite excepții.

83
De exemplu, testamentul este un act unilateral oricând revocabil în cursul vieții autorului (pot să
închei și să ”deschei” și 20 de testamente în timpul vieții). Oferta, la rândul ei, este revocabilă
atâta timp cât nu a ajuns la acceptant.

TEMĂ:
Mama lui X (văduvă, cu un singur fiu), o femeie în vârstă și dependentă de alcool, a înstrăinat în
2014 un teren proprietate personală (moștenit de la părinții ei) unei persoane care, profitând de
dependența ei de alcool, a determinat-o să îi vândă respectivul teren la un preț inferior cu mult
prețului pieții. Fiul ei, X, a aflat abia în anul 2020 de aceast contract de vânzare-cumpărare
care, evident, nu îi convine, având în vedere că respectivul teren i-ar reveni în calitate de
moștenitor după moartea mamei sale (care încă trăiește). X dorește desființarea contractului –
pt un motiv de nulitate.
Ce variante are X? Există posibilitatea legală de a obține anularea/constatarea nulității
contractului? Motivați răspunsul.

Planul cursului

I. Profesionistul - comerciant
1. Notiune; reglementare
2. Calitatea de profesionist - comerciant
2.1. Persoana fizica
- capacitate ceruta de legea comerciala:
- varsta minima legala
a) inceperea unui comert;
b) continuarea comertului in numele minorului.
- persoana pusa sub interdictie
- persoana pusa sub curatela;
- incompatibilitati;
- decaderi.
- dobandire
- dovada
- incetare
2.2. Persoana juridica (societati)
- dobandire; interdictii si autorizatii
- dovada
- incetare

II. Obligatiile profesionale ale comerciantilor

3.1. Indeplinirea formalitatilor de inregistrare si publicitate (L.nr.31/1990, modificată, L.
nr. 26/1990)
3.2. Tinerea registrelor comerciale (L. nr.82/1991)
3.3. Exercitarea comertului in limitele concurentei loiale (L.nr.11/1991, legea nr. 21/1996)

III. Fondul de comert

84
 1. Notiune; definire; natura juridica
2. Elementele fondului de comert
2.1. Elemente corporale
- bunuri mobile
- bunuri imobile
2.2. Elemente incorporale
- firma
- emblema
- clientela si vadul comercial
- drepturi de proprietate industriala
2.3. Regimul creantelor si datoriilor comerciale
3. Acte juridice privind fondul de comert
3.1. Vanzarea-cumpararea; obligatii ale vanzatorului
3.2. Transmiterea ca aport la capitalul social
3.3. Locatiunea
3.4. Gajarea

IV. Obligatii comerciale

1. Notiune si reglementare
2. Particularitati ale obligatiilor comerciale
- formarea obligatiilor comerciale
a) incheierea contractelor comerciale
- intre prezenti
- intre absenti
- oferta de a contracta
- acceptarea ofertei
- incheierea contractului
- garantarea obligaţiilor comerciale: garanţii reale mobiliare şi imobiliare (gajul, ipoteca)
şi garanţii personale (fidejusiunea)
- executarea obligaţiilor comerciale

V. Contracte comerciale speciale

1. Contractul de vanzare-cumpărare. Varietati
2. Contractul de mandat
3. Contractul de comision,
4. Contractul de consignaţie

Tematica referate:
I. Raportul juridic civil
II. Actul juridic civil
III. Prescriptia extinctiva

I. Profesionistul - comerciant

Profesionistul comerciant se delimiteaza de profesionistul necomerciant prin natura

operatiunilor realizate.
Calitatea de profesionist comerciant se dobandeste de catre o persoana fizica, dar si de
catre societatatile reglementate prin Legea nr.31/1990, prin inregistrare, respectiv inmatriculare,
in Registrul Comertului.

85
 Activitatea economica reprezinta acea activitate agricola, industriala sau comerciala
desfasurata pentru obtinerea unor bunuri sau servicii, a caror valoare poate fi exprimata in bani
si care sunt destinate schimbului pe piete, determinate in vederea obtinerii de profit.
Din acest punct de vedere, profesionistii necomercianti isi exploateaza exclusiv abilitatile
personale pe care le pun la dispozitie tertilor, in schimbul unor venituri care insa nu au
semnificatie contabila a notiunii de profit.
Activitatea economica se poate desfasura de catre persoana fizica fie in forma persoanei
fizice autorizate, fie ca titular al unei inteprinderi individuale, fie ca membru al unei intreprinderi
familiale. Pentru exercitarea acestei activitati, persoana fizica trebuie sa aiba capacitatea
deplina de exercitiu, cu exceptia membrilor fara capacitatea de reprezentare ai intreprinderii
familiale, care desfasoara activitati economice incepand cu varsta de 16 ani.

I. Persoana fizica autorizata (P.F.A)

Pentru desfasurarea activitatilor economice, persoana fizica autorizata trebuie sa
indeplineasca urmatoarele conditii:
1) – sa aiba minim 18 ani, cu exceptia membrilor intreprinderii familiale, care trebuie sa
aibe minim 16 ani;
2) – sa nu fi savarsit vreo infractiune de natura economica, inscrisa in cazierul judiciar si sa
nu fi savarsit fapte sanctionate de legislatia financiara sau fiscala, de natura celor care
se inregistreaza in cazierul fiscal
3) – sa detina un drept de folosinta asupra imobilului la care isi declara sediul pentru care
se solicita si autorizarea functionarii. Inregistrarea in Registrul Comertului se dispune
prin rezolutia Directorului Registrului Comertului, rezolutie care, in caz de respingere a
cererii de inregistrare, se poate revoca in termen de 15 zile de la pronuntare, cu
plangere la Judecatoria din raza teritoriala a sediului.
O persoana poate avea un singur certificat de inregistrare pentru statutul de
persoana fizica autorizata sau pentru statutul de intreprinzator titular al unei inteprinderi
individuale sau membru al unei intreprinderi familiale.
Activitatea economica se poate desfasura dupa inregistrarea in Registrul Comertului si
eliberarea certificatului de inregistrare al profesionistului comerciant, certificat de inregistrare
care contine si codul unic de inregistrare (CUI). Persoana fizica autorizata poate colabora cu
alte persoane fizice autorizate sau cu alte inrteprinderi individuale sau cu alte intreprinderi
familiale si poate cumula calitatea de persoana fizica autorizata cu cea de salariat, insa
persoana fizica autorizata nu poate cumula aceasta calitate cu cea de intreprinzator persoana
fizica titular al unei intreprinderi individuale.
Incepand cu luna iunie 2011, odata cu modificarea Ordonantei de Urgenta nr. 44 / 2008,
o persoana fizica autorizata poate angaja terti cu contract de munca. Persoana fizica autorizata
raspunde pentru obligatiile rezultate din desfasurarea activitatii economice cu patrimoniul de
afectatiune al acestuia, daca a fost constituit, respectiv cu ansamblul bunurilor pe care
persoana fizica le utilizeaza in derularea activitatii si care constituie o fractiune
independenta a patrimoniului acestuia. In situatia in care creantele nu sunt acoperite din
valoarea bunurilor din patrimoniul de afectatiune, persoana fizica autorizata raspunde cu
intregul sau patrimoniu care astfel reprezinta gajul general al creditorilor garanti sau al
creditorilor chirografari (adica, creditori care nu au garantat creditele).

II. Intreprinderea individuala reprezinta o intreprindere fara personalitate juridica,

organizata de un titular al acesteia si care titular dobandeste calitatea de comerciant
prin inregistrare la Registrul Comertului.
Intreprinzatorul persoana fizica poate colabora cu orice terta parte (persoana fizica
autorizata, intreprindere familiala), poate angaja terte persoane cu contract de munca si poate
cumula calitatea sa cu calitatea de salariat al unei terte persoane.

86
 Persoana fizica titular al unei intreprinderi individuale, ca si persoana fizica autorizata, isi
inceteaza existenta prin deces, prin vointa proprie, fie prin hotarare judecatoreasca, inclusiv
hotararea de dizolvare urmata de radierea din Registrul Comertului pronuntata in cadrul
procedurii falimentului.

III. Intreprinderea familiala se constituie din doi sau mai multi membrii ai unei familii.
Prin familie se inteleg sotul / sotia, copiii, rudele si afinii de pana la gradul IV inclusiv (afinii =
rudele sotului ; fratii intre ei sunt rude de gradul II ; verii primari intre ei sunt rude de gradul IV).
Membrii intreprinderii familiale pot fi simultan persoana fizica autorizata sau titular al unei
intreprinderi familiale, pot cumula aceasta calitate de salariat, insa intreprinderea familiala nu
poate angaja terti cu contract de munca.
Intreprinderea familiala se constituie in baza acordului incheiat in mod obligatoriu in
forma scrisa si in care, sub sanctiunea nulitatii absolute, se includ mentiunile enumerate in
articolul 29 alineatul 1 OUG 44/2008.
Intreprinderea familiala nu are persoanlitate juridica, desi se inregistreaza in Registrul
Comertului, membrii acesteia avand calitatea de comerciant de la data inregistrarii intreprinderii
familiale, fiind raspunzatori solidari si indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentantul
desemnat al intreprinderii familiale cu patrimoniul de afectatiune, daca a fost constituit sau cu
bunurile proprii in cazul in care nu a fost constituit patrimoniul de afectatiune.
Raspunderea membrilor intreprinderii familiale este proportionala cu cotele procentuale
de impartire ale veniturilor nete realizate de inteprinderea familiala stabilite prin acordul de
constituire.

Societatea dobandeste calitatea de profesionist comerciant prin inmatricularea in

Registrul Comertului, in conditiile prevazute in Legea 31 / 1990 a societatilor comerciale.
Din momentul inmatricularii, societatea comerciala dobandeste capacitatea de folosinta,
care este specializata, respectiv circumscrisa obiectului de activitate, precum si capacitatea de
exercitiu sub conditia desemnarii organelor de administrare care au si calitatea de reprezentant.

II. Obligatiile profesionale ale comerciantilor

Profesionistii comercianti dobandesc, odata cu aceasta calitate, si obligatiile profesionale

ale acestora (adica ale comerciantilor) printre care obligatia de tinere a registrelor contabile si
comerciale potrivit Legii contabilitatii 82 / 1991, precum si a actelor normative secundare
aplicate acestora.
Sunt 3 registre contabile obligatorii care trebuiesc tinute :
1) Registrul « Jurnal » - acesta se tine zilnic, cu toate incasarile si toate platile ;
2) Registrul « Cartea Mare » - il tin societatile cu volum mare de activitate ; este oglinda
societatii pe conturile analitice – clasa III;
3) Registrul « Inventar » - cuprinde mijloacele fixe si obiectele de inventar
Din punct de vedere probatoriu, profesionistii comercianti au obligatoriu Registru Copier,
respectiv registru de intrari –iesiri al corespondentei comerciale insotit de mapa de
corespondenta.
O alta obligatie profesionala o reprezinta exercitarea comertului in limitele concurentei
loiale (este reglementata prin Legea 11 / 1991, privind combaterea concurentei neloiale si
Legea 21 / 1996 a concurentei).
Legea 11/1991 reglementeaza regimul sanctionar al faptelor de concurenta neloiala
propriu-zise, concretizate in actiuni sau inactiuni ce vizeaza denigrarea sau dezorganizarea
intreprinderii concurente sau confuzia cu produsele realizate de catre aceasta, ca metoda de
acaparare agresiva a respectivei clientele.

87
 III. Fondul de comert

Fondul de comert reprezinta ansamblul bunurilor mobile si imobile, corporale si

incorporale pe care un comerciant le foloseste in desfasurarea activitatii sale cu scopul atragerii
clientelei si astfel atragerea de profit.
Fondul de comert are 2 categorii de elemente :
- elemente corporale - bunuri mobile corporale si bunuri imobile ;
- elemente incorporale - a caror prevalenta in structura fondului de comert ii confera
insusi acestuia natura juridica si regimul juridic a unui bun imobil incorporal. Din
elementele incorporale fac parte : firma, emblema, clientela si vadul comercial, drepturile
de proprietate industriala si/sau intelectuala. Creantele si datoriile comerciantului nu sunt
incluse in fondul de comert, ci  in patrimoniul acestuia, care, ca institutie juridica este mai
cuprinzatoare, mai larga decat institutia fondului de comert.
Fondul de comert este un bun mobil incorporal.
Asupra fondului de comert se pot incheia operatiuni de vanzare – cumparare, cu nasterea
in sarcina partilor a obligatiilor generale ale vanzatorului respectiv cumparatorului, precum si cu
nasterea unei obligatii speciale din partea vanzatorului si anume aceea de a nu face concurenta
neloiala cumparatorului, prin infiintarea unui fond de comert similar in imediata apropiere a
fondului de comert instrainat. In cazul instrainarii fondului de comert, creantele se transmit
cumparatorului prin mecanismul cesiunii de creanta reglementat de articolul 1566 si
urmatoarele din Noul Cod Civil.
Fondul de comert poate fi aparat, in cazul uzurparii sale, prin intermediul actiunilor in
concurenta neloiala prevazute de Legea 11/1991, deoarece fondul de comert este un bun mobil
incorporal, iar mijlocul clasic de aparare contra uzurparilor dreptului de proprietate respectiv
actiunea in revendicare poate fi promovata numai in cazul bunurilor corporale.
Fondul de comert poate fi aportat la capitalul social al unei societati sau poate forma
obiect al garantiei unui credit, respectiv al ipotecii mobiliare reglementata de articolul 2350 si
articolul 2387 Noul Cod Civil.

IV. Obligatii comerciale

Obligatiile se nasc urmare a incheierii contractelor care in materie comerciala se

realizeaza in majoritatea cazurilor intre persoane aflate la distanta unele fata de altele, urmare a
concordantei vointelor acestora materializate prin oferta de a contracta si respectiv acceptarea
ofertei.
Oferta de a contracta este un act juridic ce contine o propunere a unei persoane de a
incheia un anumit contract in sensul exprimarii unei manifestari de vointa facuta cu intentia de
a-l obliga pe ofertant. Pentru angajatie, din punct de vedere juridic, oferta de a contracta trebuie
sa fie precisa, completa, neechivoca si ferma. Oferta poate fi facuta: in scris sau verbal.
Acceptarea ofertei reprezinta manifestarea voita a destinatarului de a incheia contractul
in conditiile ofertei. Ea trebuie sa exprime in mod neechivoc, vointa destinatarului de a se
angaja juridic in conditiile prevazute in oferta. Acceptarea ofertei trebuie sa fie totala si fara
rezerve sau conditii, in caz contrar apreciindu-se ca manifestarea de vointa exprima un refuz al
ofertei respectiv o contra oferta.
Potrivit art. 1197 din NCC, raspunsul destinatarului nu reprezinta o acceptare atunci
cand nu respecta forma ceruta de ofertant sau daca ajunge la ofertant dupa ce oferta a devenit
caduca. Odata realizat, acordul de vointa dintre ofertant si destinatarul ofertei are loc incheierea
contractului. Pentru determinarea momentului incheierii contractului intre persoanele

88
indepartate s-au conturat mai multe teorii adoptate, in functie de sistemul de drept respectiv
(exista doar doua sisteme de drept: sistemul de drept francez si sistemul de drept anglo –
saxon).
Potrivit teoriei emisiunii, momentul incheierii contractului este momentul in care
destinatarul ofertei si-a manifestat vointa de a accepta oferta primita, chiar daca aceasta
acceptare nu a fost adusa la cunostinta ofertantului.
Potrivit teoriei transmisiunii, contractul este considerat incheiat in momentul in care
destinatarul expediaza raspunsul privind acceptarea ofertei, chiar daca ofertantul nu a luat
cunostinta de acceptarea ofertei (aplicabila doar in sistemul de drept anglo – saxon; exemplu:
serviciile postale au intrat in proprietatea reginei: plicul depus de mine la cutia postala a iesit din
proprietatea mea si a intrat in proprietatea reginei).
Teoria receptiunii potrivit careia, contractul se considera incheiat in momentul in care
ofertantul primeste raspunsul privind acceptarea ofertei chiar daca nu ia la cunostinta in mod
efectiv de aceasta raspundere. Aceasta teorie este consacrata legislativ prin art. 1186 din NCC,
inlocuindu-se astfel teoria informatiunii consacrata prin art. 35 din Codul Comercial.
Potrivit teoriei informatiunii, contractul se considera incheiat in momentul in care
ofertantul ia la cunostinta in mod efectiv de acceptarea ofertei.
Totodata, in art. 1186 alineatul 2, contractul se considera incheiat in momentul in care
destinatarul ofertei savarseste un act sau un fapt concludent in sensul acceptarii, chiar daca nu
il informeaza pe ofertant despre acceptare. Aceasta din urma regula preia din dispozitiile art. 36
al Codului Comercial, aplicandu-se numai in masura in care partile au convenit in prealabil, in
acest sens. Pana la incheierea contractului, oferta si acceptarea ofertei sunt revocabile.

Reguli privind executarea obligatiilor comerciale

1. Pretul trebuie sa fie:

−stabilit ∈bani
{−determinat sau nedeterminabil
−si sa fie real }
In materia comerciala executarea obligatiilor, situatii in care partile, datorita fluctuatiei
preturilor unor produse pe piata nu stabilesc prin contract pretul, situatie in care tertii sunt
chemati sa stabileasca pretul contractului. In cazul in care acesta (persoana terta) nu poate
determina pretul, stabilirea pretului se face de catre instanta de judecata. In raportul comercial,
art. 1233 din NCC, daca nu este stabilit pretul se presupune ca partile au avut in vedere pretul
practicat in mod obisnuit pentru aceleasi prestatii sau in lipsa unui asemenea prêt un asa numit
pret rezonabil.

2. Locul executarii obligatiilor se determina potrivit legislatiei anterioare in

materie comerciala, la locul in care debitorul isi avea sediul comercial sau cel putin domiciliul
sau resedinta la data incheierii contractului prevazandu-se astfel trei locatii distincte:
1) In materie civila, potrivit art. 1104 Cod Civil, locul executarii obligatiilor civile era in
masura in care prin contract nu se prevede astfel domiciliul debitorului.
2) N.C.C. reglementeaza in art. 1494 ca loc al executarii obligatiilor, sediul creditorului sau
domiciliul acestuia la data platii pentru obligatiile banesti sau locul in care se afla bunul
la data incheierii contractului in cazul obligatiilor (care au ca obiect un bun determinat)
de a preda un bun sau sediul debitorului la data incheierii contractului in cazul celorlalte
obligatii.
3) A treia regula se refera la regimul juridic al dobanzilor, detaliat prin Ordonanta de
Urgenta 13 / 2011 data in aplicarea art. 1489 din N.C.C.

89
 3. Astfel, potrivit legii, dobanzile pot fi conventionale (adica sunt cuprinse in
contract) sau legale. Dobanzile sunt remuneratorii atunci cand reprezinta o suma calculata
pana la scadenta obligatiei sau penalizatorii pentru neindeplinirea obligatiei dupa scadenta.
Dobanzile pot avea ca obiect fie o suma de bani, fie o alta prestatie. In vechea legislatie
comerciala era permisa capitalizarea dobanzilor in forma anatocismului, interzis insa in
materie civila (anatocism = capitalizarea dobanzii, adica dobanda la dobanda + capital).
N.C.C. arata in alineatul 2, art. 1489 ca anatocismul este permis in limitele legii si in
masura in care contractul prevede acest lucru. Totodata este permisa cumularea dobanzilor in
cazul in care acestea sunt cerute prin instanta de la data formularii cererii de chemare in
judecata. Dobanzile penalizatoare se capitalizeaza numai prin act scris si pentru o perioada de
maxim un an. In cazul inexistentei unei dobanzi conventionale, Ordonanta 13 stabileste
cuantumul dobanzii legale prin raportare la nivelul dobanzii de referinta calculata de Banca
Nationala a Romaniei, cu precizarea ca, in raporturile dintre neprofesionisti, nivelul dobanzii
neconventionale nu poate depasi cu mai mult de 50 % nivelul dobanzii legale.
Clauza penala reprezinta acea conventie inserata in contract, prin care partile
stipuleaza ca debitorul se obliga la o anumita prestatie in cazul neexecutarii obligatiei principale.
Astfel, in caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea obligatiei in natura, fie clauza
penala; cuantumul celor doua obligatii nefiind permis. Cuantumul penalitatii poate fi redus de
catre instanta de judecata fie in cazul in care obligatia principala a fost executata in parte, fie in
cazul in care penalitatea este vadit excesiva fata de prejudiciul care ar fi putut fi prevazut de
parti la incheierea contractului.
Nulitatea obligatiei principale atrage nulitatea clauzei penale, insa nulitatea clauzei
penale nu atrage nulitatea obligatiei principale. De asemenea, creditorul nu poate pretinde
concomitent dobanzi si penalitati de intarziere. Dobanzile nu se pot cumula cu penalitatile.
Clauza penala este reglementata in N.C.C. prin art. 1538 si urmatoarele. In ceea ce
priveste termenul de gratie, astfel cum acesta era definit prin art. 1021 Cod Civil, noua
reglementare, respectiv N.C.C. nu mai contine posibilitatea acordata judecatorului de a stabili in
favoarea debitorului obligatiei un termen de maxim 6 luni, in care acesta sa-si execute de buna
voie obligatiile sub sanctiunea rezilierii contractului.
Termenul reglementat prin art. 1522 din N.C.C. alineatul 3, nu are regimul judiciar al
termenului de gratie, ci reprezinta o obligatie in sarcina creditorului care anterior formularii
cererii de chemare in judecata sa transmita debitorului o notificare prin care sa dea posibilitatea
debitorului de a-si executa obligatia de buna voie intr-un anumit termen. In acest termen stabilit
prin notificare (N.C.C.), creditorul poate suspenda executarea propriei obligatii si poate cere
daune interese (adica despagubiri). Potrivit Codului Comercial de la 1877, in materie comerciala
nu era permisa acordarea termenului de gratie.

V. Contracte comerciale speciale

1. Contractul de vanzare – cumparare

Contractul de vanzare – cumparare reprezinta acel contract prin care o parte numita
vanzator se obliga sa transmita dreptul de proprietate asupra unui bun catre cealalta parte
numita cumparator, care se obliga sa plateasca o suma de bani drept pret. Raportul juridic al
vanzarii – cumpararii este reglementat articolul 1650 si urmatoarele din N.C.C.
Contractul de vanzare – cumparare este un contract sinalagmatic cu titlu oneros,
comutativ, translativ de proprietate si ca regula generala, consensual; (ca regula generala =
adica se incheie prin acordul de vointa al partilor, cu exceptia prevederilor de lege – exceptie
contractul de vanzare – cumparare al bunurilor immobile; comutativ = adica contractul este
cert; drepturile si obligatiile sunt cunoscute partilor din momentul incheierii contractului).

90
 Pentru incheierea valabila a contractului de vanzare – cumparare este necesara
indeplinirea conditiilor generale de validitate referitoare la capacitate, consimtamant, obiect si
cauza.
In ceea ce priveste capacitatea, legea prevede o serie de incapacitati speciale, atat de a
vinde, cat si a cumpara, enumerate in articolele 1653 – 1654 N.C.C.
Totodata, in privinta obiectului contractului, legea stabileste ca atat lucrul vandut, cat si
pretul trebuie sa indeplineasca o serie de cerinte si anume: lucrul vandut trebuie sa se afle in
circuitul civil, trebuie sa existe, trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil si trebuie sa
fie proprietatea vanzatorului. In cazul in care, obiectul contractului il constituie un bun viitor,
cumparatorul dobandeste proprietatea in momentul in care bunul a capatat fiinta (exemplu:
cumpararea unei recolte viitoare).
In ceea ce priveste pretul vanzarii, acesta trebuie stabilit in bani, sa fie determinat sau
determinabil si sa fie real, adica sa fie sincer si serios. In situatia in care pretul este stabilit fara
intentia de a fi platit efectiv sau in cazul in care pretul este disproportionat de mic fata de
valoarea bunului, vanzarea este anulabila pentru pret fictiv, respectiv pentru pret derizoriu
(acest lucru este reglementat in N.C.C.).

Contractul de vânzare (continuare)

Obligațiile părților contractului de vânzare-cumpărare

Obligaţiile generale ale părţilor unui contract de vânzare-cumpărare aparţin atât

vânzătorului, cât şi cumpărătorului.
Astfel, obligaţiile vânzătorului sunt:
 Obligaţia de a preda lucrul vândut
 Obligaţia de garanţie.
Obligaţia de a preda lucrul vândut cuprinde şi obligaţia de a preda accesoriile acestuia şi
obligaţia de a conserva lucrul până la predare. Predarea poate fi:
 reală - în cazul în care bunurile sunt puse efectiv la îndemâna cumpărătorului
 simbolică – în cazul în care are loc înmânarea recipisei de depozit către cumpărător
(bunuri depozitate) sau predarea poliţei de încasare (bunurile se află în cursul
transportului).
Predarea se va face la termenul şi în locul stabilit de către părţi, iar dacă în contract nu este
determinat locul predării, acesta va fi locul în care vânzătorul îşi are sediul comercial sau cel
puţin reşedinţa sau domiciliul.
Cheltuielile ocazionate de predarea lucrului vândut sunt suportate de vânzător, iar
cheltuielile de ridicare a lucrului cad în sarcina cumpărătorului dacă părţile nu au convenit altfel.
Obligaţia de garanţie are două componente:

91
  garanţia contra evicţiunii48 (mai des aplicabilă în materie civilă, dat fiind faptul că ea
survine în general în cazul în care obiect al contractului îl reprezintă bunuri imobile). În
materie comercială, evicţiunea ar putea surveni fie în cazul în care bunul mobil a fost
furat sau pierdut iar proprietarul l-ar fi revendicat, fie în cazul în care vânzătorul a
înstrăinat succesiv bunul către doi cumpărători, cel de al doilea intrând în posesia
bunului cu bună credinţă49.
 garanţia contra viciilor lucrului. Conform art. 1.707 şi urm. NCC, vânzătorul este obligat
să-l garanteze pe cumpărător pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, adică pentru
acele lipsuri calitative care nu puteau fi descoperite la predare şi care fac lucrul
impropriu întrebuinţării potrivit destinaţiei sale.50 Vânzătorul va datora garanţie numai
dacă viciile ascunse existau în momentul vânzării şi numai dacă acestea sunt grave. În
aceste condiţii, cumpărătorul va avea posibilitatea să ceară fie înlăturarea viciilor, fie
rezoluţiunea vânzării, fie restituirea unei părţi din preţ.
În materie comercială, în reglementarea Codului Comercial, vânzătorul răspundea şi pentru
viciile aparente, în următoarele condiţii:
 răspunderea pentru vicii aparente priveşte bunurile care se transmit de pe o piaţă pe alta
prin intermediul cărăuşului;
 cumpărătorul să nu fi avut posibilitatea să preia personal bunurile de la vânzător;
 cumpărătorul să aducă la cunoştinţă viciile aparente constatate în termen de 2 zile de la
primirea bunurilor.
Noul cod civil a suprimat această formă specifică de răspundere, în raporturile comerciale.
În materie comercială, vânzătorul are o obligaţie de garantare suplimentară, şi anume
garantarea calităţii produsului în termen de garanţie şi în cadrul duratei medii de utilizare a
produsului.
Obligaţiile cumpărătorului sunt:
 Obligaţia de plată a preţului
 Obligaţia de a primi lucrul vândut
 Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării.

48
evicţiunea reprezintă pierderea dreptului de proprietate asupra bunului sau tulburarea cumpărătorului în
exercitarea drepturilor sau de proprietate, datorate valorificării de către un terţ a unui drept de proprietate propriu ce
exclude dreptul dobândit de cumpărător prin contractul de vânzare-cumpărare.
49
Obligaţia de garanţie a vânzătorului unui fond de comerţ de a nu face concurenţă neloială cumpărătorului
prin înfiinţarea unui fond de comerţ similar în imediata apropiere a celui înstrăinat este o componentă
suplimentară şi specială în materia obligaţiei de garanţie contra evicţiunii.
50
Dispoziţiile Codului civil privind obligaţia de garantare asupra viciilor au caracter supletiv, părţile putând deroga
în sensul agravării responsabilităţilor vânzătorului.

92
 Restul de preţ sau preţul integral trebuie plătite în momentul predării lucrului, dacă în
contract s-a prevăzut astfel, şi la locul predării. Legea permite cumpărătorului să suspende plata
preţului, dacă acesta este tulburat sau are motive de temere că va fi tulburat printr-o acţiune de
revendicare.
Cumpărătorul va putea fi obligaţie la plata dobânzii în cazurile de întârziere la plată51.
În cazul inserării în contract a unei clauze penale 52 (clauză prin care părţile stabilesc
penalităţi de întârziere), cumpărătorul va putea fi obligaţie la plata acestora, fără a mai putea fi
însă obligaţiee şi la plata dobânzilor.
În cazul în care una dintre părţi nu-şi exercită obligaţiile, cealaltă parte are posibilitatea
de a uza fie de excepţia de neexecutare a contractului (exceptio de non adimpleti contractus),
fie de a cere rezoluţiunea acesteia sau a cere executarea obligaţiilor în cauză.
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare de care poate
beneficia atât vânzătorul cât şi cumpărătorul, mijloc ce dă posibilitatea uneia dintre părţi să
refuze executarea propriei obligaţie atâta timp cât cealaltă parte nu şi-a executat-o pe a sa.
Ea poate fi invocată de către vânzător dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi în contract
nu este prevăzut un termen pentru plată; vânzătorul poate refuza predarea lucrului.
Cumpărătorul poate beneficia de excepţie, nefiind obligaţie să plătească preţul, dacă vânzătorul
nu predă lucrul şi în contract nu s-a prevăzut un termen de predare.
Rezoluţiunea contractului are loc în condiţiile prevăzute de lege, prin contract părţile
putând conveni rezoluţiunea de drept a contractului pentru neexecutarea obligaţiilor asumate,
prin intermediul unui pact comisoriu.

Contractul de mandat

Contractul de mandat reprezintă acel contract prin care o parte, numită mandatar, se
obligă să încheie acte juridice în numele şi pe seama celeilalte părţi numite mandant.
Contractul de mandat este un contract consensual, care poate fi cu titlu gratuit ori cu titlu
oneros.
Contractul de mandat este un contract încheiat “intuitu personae”, adică un contract
încheiat în considerarea calităţilor personale ale mandatarului. Contractul de mandat încheiat cu
o persoană care nu are calitatea de profesionist poate purta denumirea de procură. Potrivit art.
2011 NCC, mandatul poate fi dat fie cu reprezentare, fie fără reprezentare, rereglementandu-se
contractul de comision ca variantă tip a mandatului fără reprezentare, precum si contractul de
consignaţie şi contractul de expediţie, ca varietăţi ale contractului de comision.

51
OG nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru
reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, publicată în M.O. nr. 607/2011
52
Regimul juridic al penalităţilor a fost, până în 2009, reglementat în Legea nr. 469/2002 privind unele
măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, publicată în M.Of. nr. 529/19.07.2002. În prezent,
penalităţile pot fi cerute doar în temeiul contractului în care este inserată clauză penală.

93
 Efectele contractului de mandat presupun naşterea obligaţiilor pe seama mandatarului,
precum şi a mandantului.
Astfel, obligaţiile mandatarului sunt:
 de a executa mandatul în limitele împuternicirii primite, cu precizarea ca în Codul
Comercial ca si în N.C.C., mandatarul poate acţiona cu depăşirea limitelor dacă aceasta este în
interesul mandantului şi dacă mandatarul nu are posibilitatea de a-l încunoştiinţa pe mandant
despre necesitatea depăşirii limitelor împuternicirii;
 de a-şi îndeplini obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa unui bun proprietar;
 de a aduce la cunostinţa terţului împuternicirea în temeiul căreia acţionează;
 de a-l înştiinţa pe mandant despre executarea mandatului, cu precizarea ca în
Codul Comercial era prevazută posibilitatea ca mandatul să fie considerat acceptat de catre
mandant, chiar dacă mandatarul a depăşit limitele mandatului în cazul în care mandantul
întârzie raspunsul privind acceptarea executarii mandatului peste un termen rezonabil;
 de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului, în cazul în care
aceste sume de bani au fost încasate de la terţi.
În ceea ce-l priveşte pe mandant, acesta are obligaţia de a pune la dispoziţia
mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului, obligaţia de a plăti
mandatarului remuneraţia datorată (dacă mandatul este cu titlu oneros) şi obligaţia de a restitui
cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului, inclusiv despăgubiri pentru
pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului.
Atât Codul civil, cât si NCC, pentru protejarea intereselor mandatarului, îi conferă
acestuia un privilegiu special asupra tuturor bunurilor mandantului deţinute de catre mandatar,
privilegiu care permite mandatarului să îşi recupereze cheltuielile efectuate, precum şi
remuneraţia cuvenită prin valorificarea acestor bunuri.
Totodată, privilegiul poate purta şi asupra sumelor de bani pe care mandatarul le deţine
pentru mandant.
Prin executarea mandatului, se nasc efecte juridice directe între mandant şi terţ.
Contractul de mandat încetează prin revocare, renunţare din partea mandatarului şi prin
încetarea capacităţii de folosinţă a mandantului şi/sau a mandatarului.
Potrivit art. 2015 NCC, mandatul cu reprezentare încetează de drept în termen de 3 ani
de la încheierea contractului, dacă părţile nu au prevazut în contract un termen. Aceasta
dispoziţie nu există în vechea reglementare.

Contractul de comision

Contractul de comision reprezintă acel contract prin care comisionarul se obligă, pe

baza imputernicirii primite de la comitent, să încheie în nume propriu, dar pe seama comitentului
acte juridice cu terţii, în schimbul unei remuneraţii numite comision. Contractul de comision este
sinalagmatic, consensual şi întotdeauna cu titlu oneros.
Comisionarul va avea întotdeauna calitatea de profesionist.
Forma contractului este forma scrisa, cerută ad probationem, cu exceptia situaţiilor în
care încheierea actului juridic cu terţii impune forma autentică; în acest din urmă caz, forma
autentică este impusă ad validitatem.
Prin încheierea contractului de comision, se nasc două categorii de efecte juridice:
 efecte juridice interne, exprimate prin obligatiile comitentului, respectiv ale
comisionarului şi
 efecte externe, exprimate în obligaţiile născute din încheierea actelor juridice
între comisionar şi terţ.
Ca regulă generală, între comitent şi terţ nu se nasc raporturi juridice directe, singura
posibilitate a comitentului fiind aceea de a solicita comisionarului să acţioneze în judecată pe

94
terţ pentru neîndeplinirea obligaţiilor. Legea însă dă posibilitatea inserarii în contractul de
comision a unei aşa-numite clauză de garanţie a solvabilităţii sau “clauza star del credere” sau
“clauza ducroire”, potrivit cu care comisionarul va raspunde personal pentru nerespectarea
obligaţiilor de către terţi, clauză în schimbul căreia comisionarul trebuie remunerat suplimentar.
Încetarea contractului de comision are loc în aceleaşi situaţii în care are loc şi încetarea
contractului de mandat. Comisionarul beneficiază de acelaşi privilegiu special asupra bunurilor
sau sumelor de bani deţinute pentru comitent ca şi mandatarul.

Contractul de consignaţie

Contractul de consignaţie, ca varietate a contractului de comision, este acel contract

prin care consignantul îl împuterniceşte pe consignatar să vândă anumite bunuri mobile,
încredinţate acestuia, în nume propriu, dar pe seama consignantului la un preţ stabilit anticipat,
cu obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a îi restitui bunul
nevândut.
Contractul de consignaţie este sinalagmatic, cu titlu oneros şi consensual, forma scrisă
fiind impusă ad probationem.
Încheierea contractului de consignaţie dă naştere, în sarcina consignantului, a
următoarelor obligaţii:
 obligaţia de a preda consignatarului bunurile mobile pentru a fi vândute, cu
precizarea că, prin acest contract, consignantul nu transmite proprietatea, ci doar posesia
asupra bunului, astfel încât consignantul are dreptul de a ridica oricând şi fără preaviz bunurile
transmise în consignatie, dreptul de a controla aceste bunuri şi dreptul de a modifica oricând
condiţiile de vânzare, dupa încunoştiinţarea scrisă a consignatarului;
 obligaţia de plăti remuneraţia cuvenită consignatarului, cu precizarea că, în cazul
contractului de consignaţie, consignatarul nu beneficiază de privilegiul special al mandatarului;
 obligaţia de a restitui cheltuielile făcute de consignatar.
În ceea ce-l priveste pe consignatar, acesta are obligaţia de a lua toate măsurile
necesare pentru primirea, păstrarea şi asigurarea bunurilor primite în consignaţie, valoarea de
asigurare a bunurilor fiind valoarea stabilită de părţi. În cazul în care consignatarul nu încheie
contractul de asigurare asupra bunurilor, consignantul va putea să încheie el contractul, pe
cheltuiala consignatarului.
Potrivit NCC, asigurările sunt contracte de drept în favoarea consignantului.
Consignatarul are obligaţia de a executa mandatul încredinţat de către consignant şi obligaţia
de a da socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului.
Consignatarul poate primi de la consignant autorizarea de a vinde pe credit pentru un
termen de maxim 90 de zile şi exclusiv pe bază de cambii sau bilete la ordin emise de
cumpărător.
Încheierea contractului de consignaţie dă naştere atât raporturilor juridice interne între
consignant şi consignatar, cât şi transferul dreptului de proprietate, direct între consignant şi
terţ.
Încetarea contractului de consignaţie are loc în situaţiile în care încetează contractul de mandat.

95