Sunteți pe pagina 1din 18

România în contextul globalizării şi regionalizării

Cuprins

Cuprins.........................................................................................................................................................2
Capitolul I....................................................................................................................................................3
Aspecte generale ale globalizãrii.................................................................................................................3
1.1.Globalizare şi regionalizare............................................................................................................4
1.2. Cinci dimensiuni ale globalizării...................................................................................................6
Capitolul II.................................................................................................................................................11
România în contextul globalizării..............................................................................................................11
Capitolul I

Aspecte generale ale globalizãrii

Cu câteva decade în urmă, era încă posibil să plecăm de acasă şi să vizităm locuri diferite unde
totul, începând cu arhitectura, peisajul, limba, modul de viaţă, felul de a se îmbrăca al oamenilor şi
terminând cu valorile după care se ghidează populaţia erau total altfel decât cele pe care le cunoşteam
noi. Aceia erau ani în care puteam observa cu ochiul liber diversitatea culturală. Dar o dată cu
globalizarea economică, diversitatea dispare rapid. Scopul principal al economiei globale este acela ca
toate ţările să se omogenizeze într-un tot unitar. Când lanţurile hoteliere îşi fac reclamă prin faptul ca
toate camerele lor sunt identice in fiecare oraş din lume, ele nu menţionează ca acele ţări devin identice
şi din alte puncte de vedere : maşini, zgomot, smog, violent fast-food-uri, McDonald's, Nike, Levis,
păpuşile Barbie, televiziunea si filmul american.
Globalizarea este un termen foarte uzitat căruia îi putem atribui numeroase semnificaţii. Prin
acest termen putem înţelege dezvoltarea pieţelor financiare globale, creşterea corporaţiilor transnaţionale
şi dominaţia lor crescândă asupra economiilor naţionale. Majoritatea problemelor pe care oamenii le
asociază globalizării, incluzând pătrunderea valorilor de piaţă în acele domenii de care ele nu aparţin în
mod tradiţional, pot fi atribuite acestor fenomene. S-ar putea discuta totodată despre globalizarea
informaţiei şi a culturii, despre răspândirea televiziunii, a Internetului şi a celorlalte forme de
comunicare şi despre mobilitatea crescută a comercializării ideilor.1
Globalizarea mai poate fi definită ca un set de structuri şi procese economice, sociale,
tehnologice, politice şi culturale care reies din caracterul schimbător al producţiei, consumului si
comerţului de bunuri. S-au petrecut multe schimbări m economia mondiala, de altfel putem considera
globalizarea ca un rezultat a creării pieţei mondiale. Dar globalizarea nu poate fi sinonimă cu
internaţionalismul şi cu transnaţionalismul. Cele doua procese îşi au ,,rădăcinile" în modul mercantilist
de a regiza comerţul, în special după Primul Război Mondial, într-un model multinaţional de dezvoltare.
Există patru caracteristici principale care pot explica originile globalizării sunt: integrarea în
pieţele mondiale ale economiilor naţionale, tranziţia de la economia ,,high volume" la cea „high value"
care rezulta din cunoaşterea tot mai buna a produselor şi serviciilor folosite pe piaţa, sfârşitul
bipolarităţii între capitalism şi socialism în privinţa costurilor de producţie, şi, nu în ultimul rând
configurarea noilor blocuri economice.

1
George Soros, Despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 23
Aşa cum am definit-o , globalizarea este un fenomen relativ recent care deosebeşte
prezentul de ceea ce se petrecea acum 50 sau chiar 25 de ani.
La sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, tranzacţiile Internaţionale de capital erau strict
controlate de majoritatea statelor. Instituţiile rezultate la Bretton Woods, Fondul Monetar Internaţional
(FMI) si Banca Mondială, au fost concepute tocmai pentru a facilita comerţul internaţional şi investiţiile
într-un mediu caracterizat prin restricţionarea fluxurilor de capital privat. Controalele asupra mişcărilor
de capital au fost treptat înlăturate, iar pieţele financiare off- shore, stimulate şi de criza petrolului din
anul 1973, s-au dezvoltat rapid. Mişcările internaţionale de capital s-au accelerat la începutul anilor `80,
în timpul lui Ronald Reagan şi Margaret Thacher, pieţele financiare devenind cu adevărat globale la
începutul anilor '90, după colapsul imperiului sovietic.2
Globalizarea este de dorit din mai multe puncte de vedere. Întreprinderea privata este aptă să
producă bogăţie decât statul. Mai mult, statele au tendinţa de a abuza de propria putere. Globalizarea
oferă un grad de libertate individual pe care nici un stat nu-1 poate asigura. Concurenţa liberă la scară
globală a eliberat talentele antreprenoriale şi creative şi a accelerat inovaţiile tehnologice.
Însă globalizarea are şi latura ei negativă. În ţările mai puţin dezvoltate, mulţi au suferit din cauza
globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce priveşte sistemul de securitate socială. Globalizarea a
produs o alocare defectuoasă a resurselor între bunuri private şi cele publice. Pieţele sunt capabile să
răspundă şi altor necesitaţi sociale. Pieţele financiare globale pot naşte crize. Este posibil ca locuitorii
din ţările dezvoltate să nu fie pe deplin conştienţi de urmările devastatoare ale crizelor financiare
deoarece acestea au tendinţa de a lovi mai crunt în ţările în curs de dezvoltare.

1.1. Globalizare şi regionalizare

La început de mileniu, lumea şi relaţiile internaţionale sunt mult mai complexe decât erau
înainte. Este un paradox ca astăzi, când perioada războiului rece s-a încheiat şi continental european are
o şansă reală să se integreze pe baza valorilor democraţiei şi economiei de piaţă, a respectului drepturilor
fundamentale ale omului, securitatea a început să fie din nou o chestiune foarte controversată, poate
chiar mai mult ca înainte.
Pe de altă parte asistam la o mondializare inevitabil, care reprezintă fundamental
seismului geopolitic pe care 1-a prevestit căderea ,,zidului Berlinului". Creşterea exponenţială a
liberalizării schimburilor şi revoluţia tehnologică a reţelelor informatice sunt factori cu acţiune conjugata
care, în timp, ar trebui sa pună in cauza viziunea clasica asupra suveranităţii statelor.

2
George Soros, op. cit, p. 23
Departe de a fi o excepţie, România este cu atât mai sensibilă la acest fenomen cu cât de aproape
150 de ani devenirea noastră statală a avut ca pilon central concepţia etatistă şi centralizatoare a
suveranităţi. Suveranitatea poporului nu exista în afara puteri statale.
Tot mai mult în ultima vreme, în lume se manifestă o tendinţă care nu mai poate fi
limitata : mondializarea. In atari condiţii par fireşti interogări cum sunt : care este viitorul
Romanei pe o planeta mondializata? Cum ne vom gestiona interesele de securitate? Vom mai avea
vocaţia de actor reprezentativ pentru sud-estul european şi vom reuşi sa îndeplinim rolul statului printr-
un nou tip de guvernare politică, socială şi economică capabilă să identifice sau sa creeze vectorii unei
existenţe transnaţionale? Un răspuns la aceste întrebări este condiţionat de maniera în care ne percep
fără, dacă noi înşine îi mai acordam şansa de a o considera ca unorganism viu, articulat într-o formă
instituţional-statală stabilă.
Unii consideră mondializarea ca fiind un proces aflat în curs de desfăşurare, cu impact global;
alţii îi reduc conţinutul la cel al unei ideologii care legitimează supremaţia Occidentului şi consacră
occidentalizarea sau americanizarea lumii.
În acest context vom face referire la un alt termen, respectiv cel de regionalizare. Acesta defineşte
o consecinţă, fie un mod de protecţie împotriva globalizării, în ultima instanţă un instrument prin care se
caută surmontarea dificultăţilor generate de dimensiunile prea reduse ale statelor naţionale create în
perioada post westfalică. Astfel, se profilează două tipuri de regionalizare : una de esenţă ,,dură", care
caută să transforme microregiunile în spaţii de state naţionale între care competiţia să prevaleze asupra
cooperării. Cea de-a doua este deschisă şi funcţională modernizării sau chiar americanizării lumii bazate
pe ,,soft-power". Trebuie să facem însă precizarea ca singura regiune din lume unde este vizibil un
proces de ,,regionalizare" este, în acest moment, Europa.3
Ambele tipuri de regionalizare, dincolo de diferenţe au şi elemente comune, relevante pentru
înţelegerea procesului. Poate cel mat şocant dintre ele este cel referitor la permeabilizarea frontierelor.
Frontiera nu mai are rolul unei împrejmuiri intangibile a teritoriului. Statul devine
inevitabil parte a unui întreg : lumea globalizată, iar spaţiul sau teritorial se înţelege de acum după o
logica a fluxurilor în toate domeniile : capitaluri, bunuri, informaţii, cultura, persoane. Toate aceste
fluxuri sunt atât vectori de putere pentru cei care ştiu să le producă, să le stăpâneasca şi să le dea un sens,
cat si factori de destabilizare, daca sunt văzute ca o fatalitate.
Trebuie sa se tragă concluzia ca sfârşitul suveranităţii clasice reprezintă un pericol
mortal pentru statui si poporul roman?

3
Revista „Psihosociologia”, Anul V, nr. 2 (18), Ed. Institutului Naţional de Informaţii Bucureşti, iunie 1999, p.19
AR fi lipsit de realism daca nu am recunoaşte ca astăzi România nu poate fi inclusă în categoria
statelor puternice. Cu toate acestea nu înseamnă că un astfel de stat nu poate fi, totuşi, influent. Prima
condiţie, în acest sens, este de a accepta că identitatea noastră naţionala nu este imuabila. Orice
colectivitate evoluează, nefiind eterna prin simpla sa existenta. Viitorul ei poate fi asigurat pe termen
lung, cu condiţia adaptării la o lume care se schimba. Daca teritoriul nostru naţional rămâne comunitatea
noastră de destin, de amintiri şi de speranţe în viitor, trebuie să recunoaştem ca statul naţiune al secolului
XXI nu va mai avea trăsăturile cu care ne-am obişnuit4.
Trebuie să operam schimbări interne radicale, să fim capabili să creăm şi să controlăm structuri
noi impuse de racordarea la economia mondiala, care este o economic de flux. Trebuie să înţelegem că
statul nu mai este singurul vector de putere. Aceasta este deja divizata între diferite domenii de
schimburi globalizate. Este evident ca suveranitatea îşi schimbă natura şi odată cu ea noţiunea şi
exerciţiul însuşi al puterii. Incontestabil, o anumita formă de suveranitate este pe cale de dispariţie în
favoarea unui nou sistem de reglementare socială, care integrează de facto interpretarea internaţionalului
şi naţionalului.
Fără a-şi nega trecutul, România de astăzi trebuie să se deschidă viitorului. Ea trebuie să fie
capabilă să-şi adapteze sistemul politic practicilor unei noi forme de societate din care emana
guvernarea.

1.2. Cinci dimensiuni ale globalizării

Peter Wosley afirmă ca „ pana in zilele noastre societatea umana nu a existat",


însemnând ca doar astăzi putem vorbi de forme ale asocierii care se răspândesc în întreaga lume, in
sensul in care pana acum niciodată nu s-au aflat pe scena toţi actorii posibili. intr-un fel, posibilitatea
unei singure societăţi umane mondiale a existat dintotdeauna, din timpul lui homo sapiens, însă ocazia
nu a apărut decât acum. Lumea a devenit in aspectele importante un singur sistem social, ca rezultat al
dezvoltării legăturilor de interdependenta care afectează acum pe fiecare dintre noi. Sistemul global nu
este doar un mediu in interiorul caruia se dezvolta si evaluează societăţile particulare. Legăturile sociale,
economice si politice care traversează graniţele dintre state condiţionează in mod decisiv soarta celor
care trăiesc in fiecare din ele. Termenul general folosit pentru a caracteriza aceasta interdependent
crescândă a societăţii umane este acela de globalizare.
AR fi o greşeală să ne gândim la globalizare ca la un simplu proces de creştere a imiti lumii
noastre. Globalizarea relaţiilor sociale ar trebui sa fie înţeleasă în primul rând ca o reordonare a timpului
4
Corvin Lupu – România sub presiunea Războiului Rece şi a dorinţei de integrare euro-atlantică – Ed. Alma Mater, Sibiu,
2001
si distanţei în viaţa socială. Viaţa noastră este influenţată din ce in ce mai mult de evenimente ce se
petrec departe de contextul social in care ne desfăşurăm activităţile cotidiene. Chiar dacă astăzi cunoaşte
o dezvoltare rapida, globalizarea nu este in nici un caz o noutate, ea datând din perioada in care influenţa
vestului a început sa se extindă în lume în urma cu doua-trei secole. Globalizarea relaţiilor sociale a fost
de la început asociata cu inegalităţile dintre diferite regiuni ale lumii, in acest sens de o importanţa
deosebita fiind procesul prin care au fost create societăţile Lumii a treia.
În zilele noastre, în competiţia pentru stăpânirea de teritorii si pentru posedarea si
exploatarea materiilor prime si a for|ei de lucru ieftine, se poarta o noua lupta si anume aceea pentru
stăpânirea informaţiilor. Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile industriale şi comerciale dar si
pentru cele militare si politice. Astfel, se rises apariţia problemei raporturilor dintre instanţele economice
si cele statale. În ultimele decenii aceste instanţe economice au fost în stare şi pune în pericol stabilitatea
celor statale, datorita formelor noi de circulaţie a capitalurilor cărora li s-a dat numele generic de
corporaţii multinaţionale. Aceste forme fac ca deciziile referitoare la investiţii să scape, cel puţin in
parte, controlului statelor-naţiuni. Redeschiderea pieţei mondiale, reluarea unei competiţii economice
susţinute, dispariţia hegemoniei exclusive a capitalismului american, declinul alternativei socialiste ca şi
mulţi alţi factori au adus statele în situaţia de a-si revizui serios rolul pe care se obişnuiseră să-l joace
după anii '30 si care constă protejarea, ghidarea şi chiar planificarea investiţiilor.

În acest context, apare paradigma dezvoltării socio-spaţiale cu cei doi termeni opuşi:
individualizarea si globalizarea. Aceasta din urma a atras un interes mare in ultimii ani, majoritatea
discursurilor nefiind centrate asupra definiţiilor conceptului, ci mai degrabă asupra abordărilor foarte
diferite ale acestui fenomen.
Globalizarea este un proces ce lărgeşte cadrele determinante ale schimbării sociale la nivelul
lumii ca întreg. Astfel, în timp ce schimbarea sociala a fost iniţial abordată în cadre locale, regionale si
naţionale, acum centrarea este asupra internaţionalizării si globalizării. A crescut interesul în explicarea
relaţiilor dintre unităţile teritoriale şi lumea ca întreg, discuţiile purtându-se asupra problemelor cu
privire la „legătura micro-macro", „raportul local-global" şi la analize multi-nivel.
Problema care rămâne deschisă este cea referitoare la modul in care s-ar putea merge dincolo de
enumerarea simpla a diferiţilor indicatori ai globalizării precum operaţiunile corporaţiilor multinaţionale
si transnaţionale, comunicaţiile prin satelit, existenţa unei limbi universal acceptata, problemele
ecologice ale lumii actuale sau abordarea globala a problemelor de securitate si pace.
Globalizarea ca interdependenţă în creştere la nivel mondial. Aceasta dimensiune priveşte
atât lărgirea cadrului spaţial al interdependenţei evenimentelor cât si intensificarea extinderii pe bazele
unei complementarităţi a diferenţelor si competitivităţi alternativelor. Din ce in ce mai des,
comportamentele şi activităţile oamenilor din anumite zone au repercusiuni care se extind dincolo de
graniţele locale, regionale sau naţionale si, mai devreme sau mai târziu, ating dimensiuni mondiale. în
general, cu cat cadrul temporal este mai mare, cu atât mai mare va fi participarea la activităţile
individuale si colective cu impact mondial. În acest proces se manifestă o sensibilitate crescuta la
diferenţele care apar la scara mondiala, diferenţe care formează bazele interacţiunii competitive si
complementare. Ambele devin astăzi mai intense, la un nivel care trece de cadrul statului-naţune.
Odată cu intensificarea ,,comprimării spatio-temporale" devine imposibilă, spaţial
vorbind, ,,rezolvarea" problemelor prin ,,evitarea" lor (de exemplu suburbiile reprezintă o retragere, o
scăpare faţa de problemele din centrul urban). Cum interdependenţele la scară mondială cresc m fiecare
moment si odată cu recunoaşterea faptului ca exista ,,o singură lume", posibilităţile pentru soluţiile
izolate, parţiale sunt acum diminuate atât pentru individ, comunitate locală sau stat-naţiune. De exemplu,
problema poluării aerului devine din ce în ce mai dificil de rezolvat, independent de resursele materiale si politice
disponibile. Nu numai indivizii dar si statele sunt incapabile sa stopeze creşterea numărului de intervenţii
provenite din afara graniţelor lor.
Deşi m general tindem sa vedem deschiderea spre o arie larga din punct de vedere al
emancipării faţă de constrângerile locale, provinciale sau naţionale, trebuie luat în considerare şi
celalalt aspect al problemei. Astfel, cu cât mai mare va fi nivelul de globalizare, cu atât mai
restrânsă va fi sfera ,,alternativelor de evadare". În acest sens, globalizarea este un fel de
5
totalizare a spaţiului mondial .
Globalizarea ca expansiune a dominaţiei şi dependenţei ,,Societatea mondială" sau
"sistemul mondial" nu apare doar pe baza interdependenţei şi a legăturilor reciproce ale parţilor
sale. Susţinătorii teoriei dependenţei au arătat că interdependenţa este un paravan pentru dominaţie şi subjugare la
scară mondială. Aceasta nu este propusă ca o alternativă, ci pentru a arăta ca, globalizarea poate înainta atât în
direcţia libertăţii cât si in cea a dominaţiei. Cea din urmă poate fi observată, de exemplu, în relaţiile dintre lumea
centrului metropolitan şi lumea periferiei. Aceasta este o interconexiune la scara mondială în care predomina mai
degrabă raporturile radiale decât cele laterale. La baza raportului este logica „jocului de suma nula" : cu cât mai
mare este profitul pe care centrul îl are de pe urma acestor relaţii, cu atât mai mare este pierderea şi exploatarea
periferiei sau semi-periferiei6.
Dominarea şi dependenţa extinse la relaţiile internaţionale şi transnaţionale se aplica în
particular economiilor, politicienilor şi culturilor (conceptualizate ca ,,imperialism cultural"). Este

5
Ramonet Ignacio – Geopolitica haosului – Ed. Doina, Bucureşti, 1998, p. 45
6
idem
important ca acest mod de expansiune a relaţiilor mondiale nu este constant, fiind variabil in
funcţie de conexiunile existente între raporturile radiale si cele laterale.
Globalizarea ca omogenizare a lumii Astăzi, standardele universale, înlocuiesc
omogenitatea particulară, specifică a unităţilor teritoriale mici. în locul diferenţierilor din
interiorul unităţilor teritoriale care erau reciproc exclusive, acum este vorba de o uniformitate,
reprezentând o infrastructura a „spaţiului expansiunilor" şi mişcări libere de bunuri materiale,
oameni si idei la scară internaţionala şi mondială. Acesta este aspectul referitor la globalizare la
care reacţionează cel mai des criticii deoarece ei consideră că ,,indivizii vor deveni la fel, peste tot
în lume". Asemenea tendinţe sunt văzute ca fiind negative, in special acolo unde standardizarea si
uniformizarea apare alături de o tendinţă de dominare unica, indicata prin concepţii precum
,,americanizarea" sau ,,occidentalizare". Aceasta implica standardizarea atât a culturii materiale cât şi a celei non-
materiale : anumite ,,reţele" de hoteluri, pieţe de desfacere, aeroporturi
internaţionale sau folosirea unei anumite limbi universal cunoscute precum engleza.
Un proces intens similar este în desfăşurare, la scală teritorială mai restrânsă, în
încercările ,,integrării europene". Sute de măsuri diferite au fost propuse pentru a asigura
omogenizarea teritoriului Europei, o ,,Europă fără graniţe". şi în acest caz este vorba, pe de o
parte, de o eliminare a exclusivităţii reciproce, care pune câteva probleme atâta vreme cât aici
existau sisteme închise ce coexistau la nivelul statelor-naţiuni si, pe de alta parte, introducerea
standardelor uniforme si a culturii comune, fie ca proces de difuziune, fie ca participare colectivă
în crearea uneia naţiuni.

Globalizarea ca diversificare în interiorul ,,comunităţilor teritoriale" Nivelul


globalizării poate fi caracterizat prin măsura în care mutaţiile teritoriale restrânse sunt deschise şi
permit accesul forţelor lumii ca întreg. Nu există globalizare acolo unde există ,,comunităţi
teritoriale" închise la niveluri locale, regionale sau naţionale deoarece, daca aşa ar sta lucrurile,
lumea ar fi in totalitate mecanica, un agregat de sisteme închise şi în interior omogene.
Globalizarea are loc atunci când exista o ,,redistribuire teritoriala a diversităţii lumii ca întreg".
Astfel, cu cât mai mare va fi participarea la diversitatea mondială, prezentă sau accesibilă în
interiorul comunităţilor teritoriale, cu atât mai mare va fi gradul de globalizare. Aceasta este
asemănătoare cu ceea ce Blau prezenta ca fiind ,,penetrarea diferenţierii în substructuri". Este
cazul fostei Iugoslavii, în interiorul căreia, în timpul ultimelor decenii a avut loc o creştere
continua in diversificarea etnica in cadrul republicilor constituente; in mod similar putem observa
proporţiile mari ale grupurilor etnice ce se pot regăsi printre locuitorii marilor oraşe precum New
York, Londra, Paris sau Tokyo.
Pe măsură ce subsistemele teritoriale devin mai inclusive în relaţie cu diversitatea din
mediul mai larg, cu atât ele se vor asemăna cu sistemul mondial ca întreg. Globalizarea totală va
însemna ca trăsăturile locale vor fi aceleaşi ca cele mondiale. Ne apropiem de situaţia în care
întreaga lume se va regăsi în fiecare localitate şi, în acelaşi timp, fiecare localitate, regiune sau
naţiune se va regăsi pe întreg globul. Fiecare parte individual devine din ce în ce mai mult
precum întregul, în timp ce întregul se manifesta din ce in ce mai mult la nivelul părţilor sale. Cu
o creştere in diversitate, sau cel puţin in deschiderea faţă de accesul la ea, unităţile teritoriale
particulare pierd particularitatea lor anterioara, iar conflictele de la nivel local nu mai sunt legate
de probleme locale ci privesc din ce in ce mai mult probleme sociale mondiale.
Globalizarea ca o unificare a discontinuităţilor temporale Aşa cum, din punct de
vedere spaţial, globalizarea duce de la un ,,spaţiu al locurilor specifice" la un ,,spaţiu al expansiunilor", tot aşa se
poate vorbi si de o unificare a timpului. Astfel, se poate considera că,
globalizarea poate depăşi discontinuităţile temporale pe baza coerenţei ritmurilor nesimultane ale
diferitelor activităţi şi a ,,includerii temporale" ce rezulta din extinderea funcţionarii serviciilor
particulare la cadrele spaţiale mondiale.
Precum individualizarea a crescut asincronia ritmurilor vieţii, exista şi posibilitatea
comunicării asincronice facilitate odată apariţia informaţiilor, tehnicilor si tehnologiilor noi.
Astfel, diferenţele temporale nu mat exclud o zona de la sistemul mondial. Este importanta, mat
ales în momentul actual, existenţa legăturilor între indivizii din diferite zone (ex.: pieţele bursiere
din New York, Londra sau Tokyo). În aceste servicii care sunt cel mai integrate în procesele de
expansiune internaţionale si mondiale, oamenii nu-si mai permit pauzele zilnice in timpul local.
În ,,oraşele mondiale" ale lumii putem găsi un număr mare de activităţi sau instituţii care lucrează continuu
în ,,timpul mondial", cum sunt aeroporturile internaţionale sau industria hoteliera.
În ciuda flexibilităţii lor, procesele de expansiune mondiale pot fi dezvoltate doar acolo
unde exista o sincronizare de timp exacta cu fazele particulare sau operaţii ale procesului de
producţie care au loc la diverse localizări. Conceptul ,,chiar la timp" a devenit din ce in ce mai
important.
În opoziţie cu procesul de globalizare este folosit deseori conceptul de individualizare.
Acesta se refera la procesele de creştere a autonomiei si diferenţierii actorilor la nivel individual
si colectiv. Ambele procese au propriile caracteristici şi se pot afla fie in raport de concordanţa fie
în opoziţie. Se pot pune întrebări cu privire la relaţia dintre cele doua, considerându-se fie ca un
nivel ridicat de globalizare implica un nivel scăzut de individualizare si vice-versa, fie ca un pas
înainte în direcţia individualizării atrage un regres in sensul globalizării, fund ignorate insa
interrelaţiile ce se pot stabili între aceste procese.
Nu există un singur răspuns valid pentru toate situaţiile in problema relaţiilor sau a
interdependenţei proceselor de individualizare şi globalizare. Un pas în direcţia unei autonomii
foarte mult implica, în general, o anumita restrângere a cercului de relaţii (un exemplu este
destrămarea Imperiului Austro-Ungar în 1918, care a condus la o independenţă şi autonomie
mare a naţiunilor individuale, însa in acelaşi timp a fost şi o restrângere a cadrului spaţial al
asocierii si mobilităţii spaţiale, iar procesul de astăzi al integrării europene cere o anumita
limitare a autonomiei statelor).

Ne putem întreba care va fi rezultatul procesului de globalizare şi dacă este posibil ca în


viitor lumea să devină un sistem politic unic, condus de un guvern mondial. Globalizarea se
numără printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confrunta lumea de azi. Multe dintre problemele
fundamentale din prezent, cum ar fi cele ecologice sau evitarea unei
confruntări militare la scara mondiala sunt, în ceea ce priveşte scopul, de important mondiala. În
ciuda creşterii accentuate a interdependenţei economice şi culturale, sistemul mondial este
caracterizat prin inegalităţi si divizat într-un ,,mozaic" de state, ale căror preocupări pot fi comune
însă şi divergente. Nu există o dovadă clara a unui consens politic, în viitorul apropiat, care va
depăşi interesele conflictuale ale statelor. Un guvern mondial poate apărea în cele din urma însă
aceasta va fi rezultatul unui proces destul de îndelungat. in multe sensuri lumea devine mat unita,
iar unele surse de conflicte între naţiuni tind să dispară. Totuşi, diferenţele mari între societăţile
puternic dezvoltate şi cele sărace se pot constitui cu uşurinţa în sursele unor conflicte
internaţionale. Astfel, încă nu exista nici o ,,agenţie" mondiala care să poată controla eficient
acestea tensiuni sau sa realizeze o redistribuire a prosperităţii şi păcii in lume.

Capitolul II

România în contextul globalizării


Lumea se schimbă şi, o dată cu ea, şi România. Lucrurile pe care altădată le-am fi considerat
veşnice le vedem dispărând cu rapiditate din peisajul cotidian. Putem observa cu ochiul liber vestigiile
societăţii industriale în curs de dispariţie : macarale, uzine, combinate, oraşe industriale moarte. O lume
care apune, o alta ce răsare în loc. Chinurile naşterii nu lipsesc nici acum : şomaj, suferinţe, sărăcie. Ce
rezervă însă globalizarea?
În decurs de un secol, România şi-a refăcut unitatea naţională, a trecut de o economie
predominant agrară la una industrială ( în 1945, avea încă cel mai mare procent de populaţie rurală din
Europa – 80% - pe locul următor situându-se Ungaria – 70%), a luptat, cu un rol important, în cele două
conflagraţii mondiale, a pierdut teritorii tradiţionale, a trecut prin experimentul bolşevic şi şi-a regăsit
vocaţia europeană prin singura revoluţie anti-comunistă sângeroasă din fostul lagăr bolşevic.
Dar, în acelaşi timp, ţara despre care în perioada interbelică se scria cu invidie că are „petrol şi
grâu” este astăzi una dintre cele mai sărace de pe continent din punctul de vedere al PIB pe cap de
locuitor, iar nivelul producţiei sale industriale ( în medie pe ultimii zece ani) se situează undeva la
nivelul a 60% din producţia anului 1989 – cel mai prost an al regimului planificat. Iar politicienii săi
caută încă cu disperare soluţii pentru redresarea economiei.7
Iar o ţară săracă şi lipsită de un proiect economico-social valabil este cu atât mai expusă astăzi
crizelor „de import” de tot felul şi mai vulnerabilă în faţa provocărilor presupuse de globalizare.
Una din problemele cu care se confruntă acum România este generată de întârzierea startului în
cursa globalizării. Trăind în spaţiul comunist, al economiei dirijate şi controlate de stat de sub semnul
mitului muncitorului şi al industriei, România s-a aflat printre ultimele ţări care beneficiază de revoluţia
transporturilor, a comunicaţiilor, a productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Abia după 1990,
timid, societatea informaţională şi-a început pătrunderea în zona noastră şi efectele ei au fost
devastatoare datorită stării de nepregătire în care ne găseam. Produse scumpe, economie ineficientă,
inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală, toate au pus rapid la colţ economia românească.
Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi dramatic, luând aspectul unui val distrugător care a lăsat
România cu 2 milioane de şomeri, 1 milion de locuitori mai puţin, cu 85% din populaţie trăind în sărăcie
şi cu 5,5 milioane de pensionari. Adică o ţară epuizată.
Ciudat este faptul că atât clasa politică, cât şi observatorii nepolitici – factori de decizie în
domeniul economic privat, reprezentanţi ai familiei „societăţii civile” înfiripate după căderea
comunismului, comentatori mass-media, etc – au fost, în primii ani „romantici”8 ai edificării economiei
de piaţă şi ai sistemului parlamentar, total inconştienţi în faţa fenomenului globalizării şi deci asupra

7
Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2001 p. 115
8
idem. P. 116
modului în care factorii naţionali responsabili trebuie deja să digere acest fenomen, să-l gestioneze
corespunzător pe teritoriul lor naţional şi să găsească răspunsuri potrivite.
Acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât fosta economie planificată suferise serios tocmai
de pe urma unor lovituri globaliste.
De exemplu, fostul dictator comunist Nicolae Ceauşescu, profitând de experienţa cadrelor
româneşti în industria petrolului – România fiind un pionier în domeniu pe plan internaţional –
experienţa menţinută şi după prigoana împotriva cadrelor tehnice „burgheze” din anii „obsedantului
deceniu”9 (anii ’50), a construit o imensă capacitate de rafinare, de peste 25 de milioane de tone pe an, în
condiţiile în care producţia de ţiţei a României nu depăşea 11 milioane de tone pe an. Unul dintre
principalii furnizori de ţiţei brut pentru România urma să fie Iranul aflat, încă, sub conducerea dinastiei
Pahlavi. Clauzele foarte favorabile ale contractului au fost obţinute şi cu sprijinul discret al
administraţiei nord-americane, interesate (în acel moment) să sprijine disidenţa (inclusiv economică) a
Bucureştiului faţă de regimul de la Kremlin. Dar revoluţia islamică ce a urmat la Teheran a pus practic
pe butuci planul lui Ceauşescu, demonstrând că măcar din punctul de vedere al afacerilor, nimănui nu
poate să-i fie indiferent ceea ce se întâmplă la mii de kilometri.
Un alt exemplu elocvent : Bucureştiul a semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană ( pe
atunci denumită încă Comunitatea Europeană) în 1993, după doi ani de negocieri cu nomenclatura de la
Bruxelles. Au trecut de atunci 11 ani, clauzele Acordului remodelează de mult economia românească,
dar prevederile concrete ale acestui document extrem de important continuă să fie complet necunoscute
sau doar vag cunoscute de actorii importanţi ai economiei reale româneşti. O simplă hotărâre de guvern
este întoarsă pe toate părţile de mass-media – deşi efectele ei sunt uneori modeste – în schimb acest
document de bază pentru viitorul economiei româneşti este tratat cu o indiferenţă ce frizează
inconştienţa – doar pentru că nu este elaborat de unul dintre actorii tradiţionali ai puterii ( parlament,
guvern, ministere, etc)
Cu alte cuvinte, România pare mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât pregătită să îi
facă faţă în mod lucid. Iar ea nu mai este „ ţara cu petrol şi grâu” de la începutul secolului XX, ci un stat
aflat într-o dureroasă tranziţie de la economia de comandă la cea de piaţă liberă, cu o clasă politică abia
în formare şi una managerială aşijderea.10
Cu excepţia scurtului răgaz care a urmat finalului celui de-al Doilea Război Mondial, România a
trecut prin trei dictaturi diferite : dictatura instaurată de regele Carol al II-lea, dictatura militară a
mareşalului Antonescu şi dictatura comunistă, instaurată cu ajutorul Moscovei.

9
ibidem
10
Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală Eseu despre globalizare , Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 119
Aceste decenii de totalitarism – în nuanţe diferite – au modelat mentalitatea publicului larg în
sensul unei autarhii destul de evidente şi la mai bine de un deceniu după ce România s-a deschis lumii.
Deschiderea faţă de capitalul străin s-a făcut în România cu mai multă dificultate decât statele
Vişegrad – Ungaria, Cehia şi Polonia – sau în alte state desprinse din fosta Iugoslavie – Croaţia sau
Slovenia. Urmările sunt clare : lipsă de resurse interne de capital, cu acces inerent limitat la pieţele
externe de capital privat ( împrumuturi), economia românească suferă de foame cronică de investiţii
consistente. Mulţi investitori străini sunt încă „dubioşi” în ochii unei populaţii obişnuite în deceniile de
propagandă comunistă să-i identifice pe occidentalii cu potenţial inamic.
Globalizarea poate avea două tipuri de consecinţe pentru România. Primele dintre ele sunt cele
pozitive. România are nevoie de capital străin investiţional pentru dezvoltare, fiind incapabilă să-şi
producă acest capital doar din surse interne. Fiind o ţară cu oportunităţi economice multiple – de la
turism şi agricultură la industria petrolieră şi metalurgică – România poate deveni atractivă pentru
capitalul străin , dacă îi asigură acestuia condiţii interne (legislative, fiscale) propice. Mişcarea rapidă de
capital presupusă de globalizare – în care companiile îşi pierd clasica identitate „naţională” – poate
deveni avantajoasă pentru Bucureşti în condiţiile unei forţe de muncă înalt calificate, dar comparativ
ieftine.
Pe de altă parte, treptat, unele forţe economice româneşti – companii – pot începe să joace în
viitor un rol regional sau internaţional. Micuţa Finlandă nu s-a temut să intre în concurenţă cu giganţii
clasici prin propriul produs Nokia. Dezbrăcate de complexul de stat „fost socialist”, depăşind stadiul de
„tranziţie la economia de piaţă”, ţările est- şi central-europene care s-au desprins din fostul lagăr
comunist vor ajunge să joace un rol tot mai important în economia europeană, pe măsură ce interesele
lor se vor împleti tot mai strâns cu cele ale Uniunii. Totul depinde de rapiditatea cu care vor fi depăşite
actualele dificultăţi economice, dezvoltându-se capacitatea unor parteneriate reale.
În acelaşi timp, consecinţele negative – sau mai corect spus, riscurile – presupuse de globalizare
nu sunt deloc de neglijat.
În primul rând trebuie luate în seamă riscurile economice. Fenomenul de globalizării este însoţit
mai mult decât oricare altul de o „filozofie a învingătorilor” şi 11 păşim într-o lume în care există prea
puţină milă pentru învinşi.
În cazul în care nu depăşim marasmul economic actual şi va rămâne departe de structurile
economice şi de securitate ( NATO şi UE), Bucureştiul poate rămâne suspendat nu într-o „zonă gri”, ci
într-o „margine a Imperiului”12 sinonimă cu subdezvoltarea în accepţiunea clasică a termenului, cu un

11
Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit. , p. 121
12
idem
rol economic, politic şi militar derizoriu în plan continental şi internaţional, ba chiar şi regional. Spre
fericirea noastră putem spune ă suntem la jumătatea drumului, pentru că integrarea în structurile NATO
s-a produs, cu sacrificii ce-i drept.
Deschiderea economică nu implică doar avantaje, ci şi considerabile riscuri. O economie
deschisă este o economie care va absorbi mai rapid şi mai dramatic şocurile externe.
Cât despre riscurile legate de securitate, Bucureştiul rămâne vulnerabil în faţa crimei organizate,
aşa cum o demonstrează faptul că în doar zece ani România a trecut de la stadiul de ţară de tranzit pentru
droguri la cel de ţară consumatoare, apoi la cel de ţară producătoare. Organizaţii ca Mafia siciliană sau
Camorra napolitană ş-au făcut deja puternic simţită prezenţa pe teritoriul României, iar în ultimii şapte
ani „Acoperişul” – cum este denumită cea mai puternică organizaţie a sindicatului crimei din Federaţia
Rusă – a penetrat tot mai des teritoriul României. Totodată, pe teritoriul României se fac simţite şi
nuclee ale organizaţiilor teroriste internaţionale, mai ales cele arabe şi PKK13.
Cu bugete derizorii, slab dotate şi slab pregătite, structurile de securitate interne fac faţă cu tot
mai multă dificultate acestor sfidări moderne, mai ales de tip mai sofisticat – spălări de bani, infiltrări
bancare etc. Bucureştiul adăposteşte chiar un centru regional de luptă împotriva criminalităţii
tranfrontaliere în Europa Centrală şi de Est (SECI), dar corupţia din rândul administraţiei, uriaşul
procent de proprietate de stat – ţinta predilectă a mafiilor de tot felul – absenţa unor investiţii mai
consistente în structurile de securitate sporesc considerabil riscul ca România să se confrunte în viitor cu
un adevărat război cu crima organizată.
Pe lângă toate aceste riscuri, trebuie să vorbim şi de cele sociale mai ales dacă luăm în seamă
uriaşa circulaţie subterană a banilor în România – unde foarte multe plăţi se operează cu bani gheaţă,
deci sunt dificil de urmărit şi monitorizat de instituţii – şi sălbatica redistribuire a veniturilor presupuse
de corupţia greu de imaginat ce domneşte în rândul „gulerelor albe”, atunci realizăm că avem de-a face
cu o dispersie a veniturilor mai degrabă de tip latino-american decât de tip european. 14 Împărţirea severă
între cei foarte bogaţi (prea puţini) şi cei foarte săraci ( prea mulţi) creează tensiuni sociale deloc propice
pentru dezvoltarea unei democraţii consolidate. O asemenea evoluţie nu este în mod necesar un rezultat
al globalizării – dar globalizarea are darul de a accelera anumite fenomene cu rădăcini locale şi de a le
croniciza evoluţia. În aceste condiţii, riscurile de apariţie a unor fenomene de tip anarhist/antiglobalizare
sunt foarte mari.
Cifrele ultimului recensământ arată că o serie de parametri încep să se îndrepte spre normalitate.
Scăderea numărului de persoane implicate în industrie, creşterea celor din sfera serviciilor, un transfer
13
Revista Profil, România între globalizare şi regionalizare, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, nr. 1-
2/2003, p. 17
14
idem
de la oraş la spaţiul rural, ceea ce este iar un semn bun. A crescut numărul persoanelor ce urmează studii
universitare şi al celor care se perfecţionează ( studii de Masterat, Doctorat), s-a mărit numărul
specialiştilor în informatică, cercetare şi în comunicare, ramuri de vârf ale economiei moderne. Apar
însă şi acţiuni haotice, ceea ce ilustrează că încă nu ne-am aliniat societăţii informaţionale, astfel,
aproximativ 40% din populaţie trăieşte din agricultură sau din domenii conexe, în timp ce cifra normală
trebuie să oscileze între 5 şi 10%. Vor urma, deci, falimente în agricultură şi o înrăutăţire a condiţiilor de
muncă din această zonă pentru a echilibra situaţia.
Dacă industria şi agricultura sunt în continuă reducere şi redimensionare, avem baze favorabile
pentru viitor : un sistem de învăţământ încă apt să creeze oameni cu cunoştinţe multiple şi diverse, un
grad ridicat de cunoştinţe lingvistice, de informatică şi, bineînţeles adaptabilitatea ca trăsătură de bază a
poporului român. Ne lipseşte însă o specializare, atât de necesară în societatea globală. Trebuie să ne
rupem de tradiţionala dragoste faţă de uzină şi să înţelegem că timpul a trecut. Societatea globală
răsplăteşte doar ideea, informaţia, invenţia, nu mastodonţii giganţi care produc cuie sau ciment. Viitorul
aparţine ţărilor care produc idei.
În fine, nu putem ocoli nici riscurile etnice. România are pe teritoriul său naţional cea mai
importantă comunitate maghiară ce trăieşte în afara frontierelor Ungariei de astăzi. Deşi aici statisticile
sunt controversate, se pare că şi comunitatea rromilor este cea mai mare din Europa. Globalizarea
presupune o politică extrem de tolerantă a statului – naţiune faţă de minorităţile de orice tip ( etnic,
confesional, sexual, etc.) . Gheaţa pe care evoluează noţiuni ca „cetăţean al unui stat”, „cetăţean al
lumii” sau „cetăţean european” devine tot mai subţire şi va deveni încă şi mai subţire în anii care vor
veni.
Economiştii au ajuns la concluzia că reacţia că reacţia statelor-naţiune în faţa Marii Crize a
secolului trecut – aceea a izolaţionismului, a închiderii în sine mai ales din punct de vedere economic – a
fost una greşită şi reacţia potrivită ar fi fost mai degrabă deschiderea. Făcând o paralelă, în mod cert
România nu se poate apăra de valul globalizării închizându-se în sine, încercând să conserve structuri
anacronice, jucând „piese ale secolului trecut atunci când pe marile scene ale lumii se montează cu totul
alt tip de spectacole.15 Cu alte cuvinte, aşa cum sună deviza Clubului de la Roma, trebuie să gândeşti
global şi să acţionezi local. Să nu îţi pierzi identitatea într-o mare anonimă, dar nici să practici un
naţionalism îngust şi anacronic. Să îţi deschizi treptat economia faţă de structurile continentale şi
internaţionale, dar să îţi dezvolţi şi instituţiile, şi reflexele pentru a fi pregătit să faci faţă la o adică unui
alt tip de criză faţă de cea clasică, cu care ai fost obişnuit. Să consacri treptat drepturile minorităţilor –

15
Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit. p. 124
aşa cum este firesc, de vreme ce orice formă de tiranie este contraproductivă – dar să te fereşti să cazi în
dictatura minorităţii împotriva majorităţii, la fel de periculoasă.
Aşa cum am spus anterior avem nevoie de idei. Spre a produce şi vinde ideile noastre avem
nevoie de informaţie şi canale de comunicare, şi aici stăm destul de prost. Monopolul RomTelecom ne-a
costat enorm : avem reţea de telefonie învechită, prost întinsă şi cu prea puţin abonaţi ( circa 4 milioane
de posturi telefonice) şi doar 200000 de faxuri. La fel de prost stăm ( şi datorită tarifelor telefonice
exagerate) şi la capitolul Internet, cu doar 2 milioane de domenii româneşti. Noroc cu piaţa de second-
hand care ne mai oferă speranţa unei dezvoltări a numărului de posesori de calculatoare.
O altă schimbare este desfiinţarea graniţelor, apariţia parlamentelor şi a guvernelor europene,
rolul instituţiilor financiare mondiale ( FMI şi Banca Mondială), desfiinţarea monedelor naţionale şi
trecerea la euro, lichidarea armatelor naţionale în favoarea NATO. Toate acestea arată că treptat statul
naţiune, cu care secolele IX şi XX se obişnuiseră, ajunge la capătul emisiunii istorice, adică „La
revedere, România!”, „Bun Venit, Europa!”. Libera circulaţie a oamenilor, a valorilor şi capitalurilor,
crearea de regiuni economice, restrângerea autorităţii statale, toate acestea ne vor schimba radical viaţa.
Dacă, practic, statul naţional România se va transforma masiv, asta nu înseamnă că va dispărea
naţiunea română. Din contră, ca şi celelalte popoare europene, şi românii vor trebui să înveţe să îşi
iubească şi să-şi impună mai mult limba, tradiţiile şi istoria. Conceptul francez al rezistenţei prin cultură,
nu ca o antiglobalizare, dar ca o evitare a deznaţionalizării, este necesar să fie aplicat în România. Tot
mai mult spaţiu va trebui dedicat în mass-media culturii, istoriei şi limbii naţionale, iar impunerea lor în
Europa trebuie să reprezinte nu numai un deziderat, dar şi o realitate.
Cea mai rapidă schimbare în perioada următoare o va avea viaţa în mediul rural. Tot mai multe
persoane îşi vor stabili reşedinţa principală, rămânând în legătură cu oraşul prin comunicarea modernă
( fax, telefon, Internet) Toate acestea vor duce la îmbunătăţirea comunicaţiilor : aeriene, feroviare,
drumuri şi şosele, la introducerea canalizării, electrificare, apariţia telefoanelor şi a faxurilor şi la
transformarea însăşi a locuinţelor în case mari, spaţioase, cu garaj, piscină şi toate atributele vieţii
moderne.
Încet-încet, modernizarea învinge. Deja tabloul României faţă de acum zece ani este mult
îmbunătăţit, noile etape ale dezvoltării societăţii globale nu ne mai prind nici rupţi de lume, izolaţi şi nici
fără experienţă. Cu alte cuvinte suntem pe drumul cel bun.
Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre perdanţii globalizării, pentru că
nu aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor. Globalizarea în face mai puternici pe cei
puternici şi mai slabi pe cei slabi. Dacă România nu va reuşi să evolueze rapid, va fi în mod sigur lăsată
la bară. Integrarea în Uniunea Europeană ar putea însemna o trecere la un nivel acceptabil. Mai avem
însă de aşteptat şi de muncit pentru asta.
Comparăm globalizarea cu gravitaţia – trebuie acceptată ca un fenomen „fizic” pe care nu are
rost să îl conteşti sau să încerci să îl ocoleşti : trebuie însă în mod necesar să îl înţelegi., din punctul de
vedere al cauzelor şi efectelor, în egală măsură. Şi să îl foloseşti, fără a-l lăsa să te distrugă. Mai ales
pentru naţiuni mici, aşa cum este şi cazul României, înţelegerea acestui fenomen şi acţiunea în sensul
„aikido” - foloseşte-te de forţa lui şi nu-l lăsa să te zdrobească – va face diferenţa dintre învinşi şi
învingători.16

16
Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit., p. 125