Curs educaţie plastic - PIPP

Curs educaţie plastică Conf univ. dr. Dorin Grecu

Cuprins:
Activitățile artistico-plastice
Tehnici de lucru si materiale
Punctul
Linia
Forma
Culoarea
Contraste cromatice
Compozitia plastica

Activitatea artistico-plastică

Activitatea artistico-plastică este un cadru ideal pentru descoperirea aptitudinilor. Prin ea

copiii sunt ajutaţi să vada frumosul cu valorile lui : aspecte ale naturii, tradiţii, folclor, artă.
Desenul si pictura sunt mijloacele cele mai potrivite pentru educaţia estetică. Educaţia
estetică fiind o parte principală a educaţiei multilaterale.
Prin activitatile de desen si pictura , prin utilizarea culorii, hârtiei, lipiciului sau plastilinei
copilului ( începând de la vârsta preşcolară) i se formează răbdarea, îndemânarea, simţul
estetic, trăsături care îi vor împlini personalitatea şi, chiar dacă nu va ajunge artist, va avea viaţa
sufleteasca mai bogată, va fi mai sensibil, mai fericit. Astfel activitaţile artistico-plastice exercită
o influenţă benefica asupra personalităţii copilului pe plan estetic, moral, afectiv şi intelectual.
Aceasta implică din partea educatorului (învăţătorului) o activitate didactică şi educativă
susţinuta.
“Când observati copilul că a obosit să citeasca, că procesul de înţelegere la el s-a întrerupt,
puneţi-l să scrie sa deseneze, să cânte…(Uşinski Konstantin)
Să vedem copilul din faţa noastra ca fiind pânza pe şevalet, iar metodele şi mijloacele
noastre de lucru ca fiind culorile şi pensulele. Doar dacă atunci când “lucram” punem şi suflet
vom avea în faţa noastră ceea ce ne-am dorit: adevărate”opere de artă”.
 Curs educaţie plastic - PIPP

Ştefan Luchian spunea.”Poţi să ai talent, dacă nu lucrezi e degeaba. Mâna trebuie să-ţi
umble. Şi poţi să desenezi bine, să ai culoare cât de frumoasă, dacă nu pui simţire nu iese
nimic… Noi artiştii privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul…”
In acest sens obiectivele prevăzute de programa şcolară vizeaza obiectivele majore ale
ciclului achiziţiilor fundamentale:

• familiarizarea cu materialele de lucru specifice domeniului plastic,

• asimilarea elementelor de limbaj plastic,

• stimularea potenţialului creativ.

Pentru echilibrul intelectual şi afectiv al şcolarului mic si prescolarului este bine ca acesta să
fie atras în forme de activitate care să faciliteze asimilarea treptată a “gramaticii” problemelor
plastice. Si este ideal sa se plece de la lucrari practice aspectele teoretice fiind explicate si
intelese pe parcurs.

Importanţa activităţilor artistico-plastice în educarea gustului estetic

• Educaţia estetică asigură condiţii propice pentru stimularea şi promovarea

creativităţii în toate domeniile de activitate, inclusiv în munca de învăţare.
Ea poate avea o puternică influenţă asupra trăsăturilor morale prin trăirile afective în faţa
operelor artistice, în contemplarea peisajelor naturii, în observarea a tot ce este corect şi frumos
în comportarea şi activitatea celor din jur.
Implicata în întreg procesul de formare şi autoformare a personalităţii, educaţia estetică
urmăreşte, în esenţă, dezvoltarea capacităţii de percepere şi înţelegere corectă a frumosului din
realitate (din natură, muncă, relaţii sociale, şi din artă), formarea conştiinţei estetice, a gustului şi
simţului estetic, a necesităţii şi posibilităţii de a participa la crearea frumosului în artă şi în viaţă.
Sau, mai concis, educaţia estetică urmăreşte pregătirea copilului (şi nu numai) pentru actul de
valorizare-receptare-asimilare şi cel de creare a valorilor estetice.
Gustul estetic este capacitatea de a reacţiona printr-un sentiment de satisfacţie sau de
insatisfacţie, faţă de obiectele şi procesele naturii, faţă de relaţiile sociale, faţă de operele
artistice.
 Curs educaţie plastic - PIPP

Gustul estetic aparţine sensibilităţii şi imaginaţiei, de aceea nu poate fi întotdeauna

argumentat(). Ceva place sau nu place, dar prin educare putem argumenta. La preşcolari şi la
şcolarii mici gustul se manifestă prin atracţie şi placerea lor de a privi şi, mai ales, de a opera cu
obiectele viu colorate, prin preferinţa lor pentru luminozitate, etc. Gustul lor este spontan şi
neargumentat de obicei cu puţine excepţii, când afirmă, de exemplu că”Imi place rochiţa pentru
că este roşie”, “câmpul pentru că este verde”, sau “îmi place că…aşa vreau eu”.
Plăcerea de a se exprima pe calea plastica se manifesta de la cele mai mici varste
Ori de câte ori are la îndemână un creion sau o cretă, copilul este tentat să”mâzgălească”ceva, de
multe ori fără să ştie ce anume. Rolul pegogului este de a incuraja si indruma activitatea pentru
formarea acestor deprinderi in prima faza iar apoi pentru a obtine rezultatele dorite...

Forme şi mijloace de educaţie estetică prin artele plastice :

Aactivităţile de desen, activităţi practice (pentru preşcolari), de asemenea lecţiile de desen

şi abilităţi practice (la şcolarii mici), vizitarea muzeelor, a expoziţiilor de pictură, cercurile de
arte plastice, concursurile, excursiile în mijlocul naturii.

Pentru reuşita educaţiei prin artele plastice se impun anumite cerinţe:

- a lăsa copilului deplină libertate de exprimare, educatorii stimulând şi sugerând, mai puţin
impunând. Desenul spontan exprimă personalitatea copilului, interesele, preferinţele lui. Acesta
trebuie îndrumat fără a-i înăbuşi creaţia personală, punându-i la îndemâna materiale, tehnici,
modalităţi de exprimare.

Cultivarea gustului estetic, a judecăţii estetice şi a creativităţii artistice nu vizează

omogenizarea, uniformizarea activităţii spirituale, înăbuşirea originalităţii, dimpotrivă, obligă la
evidenţierea tendinţelor şi aspiraţiilor personale.
-Se va acorda atenţie, sub raport estetic, tuturor copiilor - şi celor bine dotaţi şi celor mai
puţin dotaţi. Astfel Ion Susală- Pentru ca fiecare copil sa se exprime plastic, creativ, spontan si
cu bucurie, trebuie sa spunem in fiecare zi copiilor”jucati-va cu culorile liberi, fara nici o grija
cat mai sunteti copii !”
“Copiii desenează, pictează, ştampilează, modelează, execută jucării din hârtie, etc.,
desfăşoară o bogată activitate. In timpul lucrului ei fac cunoştinţă cu o serie de materiale,
instrumente şi procedee tehnice de lucru cu ajutorul cărora se familiarizează cu elementele de
 Curs educaţie plastic - PIPP

bază ale limbajului plastic. Toate aceste câştiguri nu reprezintă un scop în sine, ci este un mijloc
eficient şi îndrăgit de educare a unei personalităţi active cu iniţiativă capabilă să se adapteze la
condiţiile mereu schimbătoare ale societăţii.”
Cu cât materialele sunt mai atractive, tehnicile mai diversificate, cu atât copilul lucrează
mai cu plăcere, îşi satisface curiozitatea şi setea de cunoaştere, iar rezultatele sunt pe măsura
şteptărilor. Lucrările copilului îl oglindesc pe el, putem afla lucruri importante despre
el“citind” lucrările lui.
 Curs educaţie plastic - PIPP

DOMENIIlE ARTEI , TEHNICI ARTISTICE

TEHNICI DE LUCRU SI MATERIALE

1. Domeniul liniei și punctului

1.1.Grafica de șevalet.
1.1.1. DESENUL în creion
A desena înseamnă a trasa, cu ajutorul unui instrument specific, linii care au ca scop
construirea unei imagini.

De-a lungul timpului, instrumentele au fost foarte variate: condeiul, creta, cărbunele,
peniţa, creionul, bastonaşe de ceară ş. a. m. d. Suportul pe care se aplica desenul putea fi
perete, panou de lemn cu straturi de preparaţie speciale, pergament, hârtie ş. a. m. d.

Desenul ca artă de sine stătătoare a apărut abia în Renaştere, în epocile anterioare

desenul fiind utilizat doar ca auxiliar al picturii, gravurii, frescei, sub forma schiţelor sau
şabloanelor menite să ajute la formarea artiştilor, la pregătirea compoziţiilor, sub forma de
schiţe de detaliu sau de schiţe de ansamblu.

Executat pe panouri de lemn special preparate, desenele maeştrilor Renaşterii îşi însuşesc
şi elemente cromatice prin pigmentarea grundurilor sau prin utilizarea cretei-cărbunelui pentru
luminarea/umbrirea anumitor suprafeţe din lucrare.
 Curs educaţie plastic - PIPP

1.1.2.Desenul în creioane colorate

1.1.3. Desenul În pastel

Pastelul este o tehnică artistică de pictură care folosește bețișoare sub formă de creion, compuse
din pigment pudră amestecat cu un liant. Pigmenții folosiți pentru a fabrica pastelul sunt aceiași care
sunt folosiți pentru a crea și celelalte culori, în special cele de ulei.[1]
 Curs educaţie plastic - PIPP

Liantul folosit este un ulei neutru cu mică saturație. Când se folosește ca liant gumă arabică,
pigmenții pulverizați sunt amestecați și cu talc. Există trei tipuri de pastel: pastelul dur (cretat), pastelul
cu ceară și cel uleios (moale).

Pastelul cretat, la care batoanele de pastel cretat sunt mici, rezistente, preferate pentru detaliile
de schiță și pentru desenul bine conturat. Sunt ideale pentru liniile fine și drepte sau pentru evidențierea
contururilor unui desen realizat în pastel fin.

Pastelul cerat, fabricat din ceară de înaltă calitate și pigmenți.

Pastelul uleios este cel mai popular, fiind ușor de aplicat, cremos la amestecarea nuanțelor.
Majoritatea seriilor cuprind cel puțin 200 de culori. Numărul mare de nuanțe în această gamă este
necesar întrucât batoanele uscate de pastel nu pot fi amestecate pe paletă precum culorile de pictură. 1

Ştefan Luchian + Pastel

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pastel_(pictur%C4%83)
 Curs educaţie plastic - PIPP

1.2. GRAVURA

Sensul de bază al cuvântului gravură indică arta de a trasa prin incizare semne,
ornamente sau figuri pe suprafaţa unui material oarecare. Ea poate fi identificată din perioade
preistorice, când omul cavernelor a incizat pe os sau pe piatră siluete de animale. În Evul
Mediu, tot prin gravare, au fost decorate sau inscripţionate: pietre tombale, obiecte din metal,
matrice pentru decorarea obiectelor din piele sau stofă ş. a. m. d.

Gravura a căpătat cu timpul un sens dublu, devenind nu numai tehnică de inscripţionare

sau de decorare ci şi mijloc de multiplicare a imaginilor gravate, respectiv mijloc de imprimare
pe hârtie, în mai multe exemplare, a unui desen gravat.

Termenul de stampă a desemnat, la origine, rezultatul imprimării unei imagini gravate pe

o placă din lemn sau metal. Cu timpul, însă, procedeelor de imprimare li s-au adăugat litografia
şi apoi serigrafia care sunt considerate tot tehnici de gravură deşi nu se mai realizează prin
operaţiunea iniţială de „gravare”.

Acum termenul gravură se aplică atât artei de a grava cât şi produsului rezultat din
această artă. Se poate spune, deci, că un artist practică gravura dar şi că un muzeu are în
patrimoniul său o gravură realizată de Salvador Dali. Tehnicile de bază ale gravurii sunt: gravura
pe lemn (xilografie), gravura pe metal şi gravura pe piatră (litografie).

Xilogravura se obţine prin săparea într-o placă de lemn cu ajutorul unor instrumente
specifice având la vârf tije metalice cu secţiunea în formă de V sau U sau în formă de daltă ş. a.
Pe placă se incizează toate suprafeţele care pe hârtie trebuie sa apară albe, în timp ce liniile şi
petele negre rămân în relief, pe ele aşternându-se cerneala care se va imprima pe hârtie.

Gravura pe metal grupează mai multe procedee şi tehnici.

• Gravura cu dăltiţa se realizează pe plăci relativ subţiri din metal, desenul

fiind incizat, apărând sub forma unor mici şanţuri ale căror margini sunt curăţate de aşchiile
de metal lăsate de instrument atunci când zgârie metalul. În incizii rămâne cerneala ce va
imprima desenul pe hârtie.
• Acvaforte se realizează pe o placă de metal acoperită cu o peliculă de verni
rezistent la acid. Desenul se execută cu un vârf ascuţit ce ajunge până la suprafaţa metalului
de sub verni. Placa se scufundă apoi într-o baie de acid diluat.
Aqua-fortis este denumirea pe care alchimiştii o foloseau pentru acidul azotic, gravorii
folosesc însă şi alte substanţe corozive, chiar dacă numele acestui tip de gravură a rămas
acvaforte.
 Curs educaţie plastic - PIPP

Acidul atacă placa metalică realizând mici şanţuri doar acolo unde verniul a fost
înlăturat prin desenare. Şanţurile devin mai groase dacă placa este de mai multe ori sau mai
mult timp ţinută în acid. După ce se înlătură tot verniul, pe placă se aşterne cerneala care va
fi reţinută în şanţuri şi absorbită de hârtia ce se presează peste placă.

• Acvatinta se realizează la fel ca acvaforte, numai că înainte de introducerea

plăcii metalice în acid se aşterne o pulbere sau seminţe, acolo unde gravorul doreşte să
obţină nişte suprafeţe mai întunecate. Placa se încălzeşte, pulberea sau seminţele aderă la
metal dar neuniform, lăsând o multitudine de mici orificii prin care acidul pătrunde şi
corodează placa.
• Gravura pointe-sèche este modalitatea cea mai simplă de a se grava, dar nu
neapărat cea mai uşor de executat. Nu sunt necesare decât placa bine cizelată şi un
instrument ascuţit cu care se zgârie metalul fără ca „mustăţile” ce apar pe marginea
zgârieturilor să mai fie înlăturate ca la gravura cu dalta. Linia este astfel mai catifelată, mai
groasă şi mai intensă dacă instrumentul a fost mai viguros apăsat pe metal, sau mai subţire
dacă trasarea a fost mai delicată.
Litografia a fost descoperită la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Artistul desenează pe o
piatră de calcar folosind o cerneală grasă sau un creion gras. Se aplică apoi un amestec de gumă
arabică şi acid care fixează grăsimea din desen. Pe piatra umezită se aşterne apoi cu un rulou o
cerneală grasă care nu aderă la piatra udă ci doar la grăsimea din desen care se va imprima, prin
presare, pe hârtie.

Maeştri ai gravurii în metal au fost mari artişti ai Renaşterii şi Barocului care erau şi foarte
buni desenatori ca: Mantegna, Dürer sau Rembrandt, artişti de marcă ai secolului al XVIII-lea ca:
Watteau, Goya sau Hogarth, dar şi mari personalităţi ale artei moderne, de la Pissarro la
Salvador Dali.

Încă de la apariţie litografia a fost larg utilizată la ilustraţia de carte, la ilustraţia de presă,
pentru afişe, meniuri de restaurant, programe ş. a. m. d. Posibilitatea de a folosi şi culoarea a
permis artiştilor din generaţia post-impresionistă să caracterizeze sintetic şi dramatic viaţa
cotidiană. Toulouse Lautrec a fost cel care a instituit caracterul special al artei afişului,
multiplicat prin cromolitografii. El prefigura şi eleganţa formelor plastice din Arta 1900 pentru
care afişele create de Alphonse Moucha vor fi cele mai reprezentative.

Pentru gravuri se foloseşte o hârtie poroasă care uşurează, în general, identificarea lor
după marginile plăcilor pe care au fost executate desenele, margini devenite vizibile din cauza
presei ce modifică grosimea hârtiei pe toată suprafaţa plăcii de lemn, metal sau piatră. Liniile
desenului sunt mai ferme, mai uniforme, mai diferenţiate între ele la xilogravuri. La litogravuri
ele sunt ca şi liniile lăsate de creion sau de peniţă pe hârtie. Pe litogravuri se poate descifra
grenul pietrei. La toate gravurile imaginile imprimate sunt inversate, ca în oglindă, faţă de
desenul realizat de artist pe placă.
 Curs educaţie plastic - PIPP

Problemele conservării şi restaurării gravurilor sunt în exclusivitate problemele specifice

conservării hârtiei.
 Curs educaţie plastic - PIPP

2. Domeniul culorii
2.1.Pictura de șevalet
- Tehnica acuarelei
Acuarela sunt culori pe bază de apă ce conțin ca liant gumă arabică.
Acuarela se fluidizeaza cu apa, obtinandu-se un lichid colorat si care asternut cu
pensula pe hartie, nu se sterge prin atingere, dupa uscare. Ea se poate folosi pe hartie uscata
sau umeda. Pe suprafata umeda fuzioneaza cu usurinta obtinandu-se amestecuri diverse de
culoare, cu efecte neasteptate si expresive. Principiile acuarelei constau in transparent,
prospetime, luminozitate si puritate.

- Tempera şi Guaşa
 Curs educaţie plastic - PIPP

sunt culori pe bază de apă ce conțin ca liant gumă arabică. Tempera si guasa sunt
culori opace si dense. Ele se deschid numai in combinatii cu alb, spre deosebire de
acuarela, care se poate deschide prin transparenta si diluare cu apa.Guașele sunt mai diluate
decât tempera având o putere mai mică de acoperire
- Pictura în ulei se realizează încă din perioada prerenșterii italiene și folosește
culori pe bază de pigmenți și ulei de in (ca liant).

Nicolae Tonitza
 Curs educaţie plastic - PIPP

- Pictura în culori acrilice ce au la bază un liant sintetic ce nu mai poate fi dizolvat

după uscare.

- Miniatura
Arta miniaturii este numită în limbajul de specialitate enluminure, de la termenul latin
illuminare, a pune în lumină, a lumina. El desemnează arta de a împodobi manuscrise. La
început călugării copişti sau scribi evidenţiau doar literele de la începutul capitolelor sau
paragrafelor importante folosindu-se de culori şi elemente ornamentale care au devenit adesea
mici scene aflate în legătură cu acţiuni sau mesaje ale textului însuşi.. Cu timpul copiştii au lăsat
libere locuri speciale pentru a fi împodobite ulterior de miniaturişti: frontispicii, vignete,
chenare, uneori pagini întregi ce deveneau tablouri în miniatură.

Indiferent, însă, de materialele, instrumentele sau tehnicile utilizate de artist, definitorie

pentru pictură este CULOAREA.

Picturile se realizează din materiale speciale, în general sub formă lichidă, care sunt
aplicate pe un suport, în straturi subţiri, cu ajutorul unor instrumente specifice: pensule, cuţite
speciale ş. a.

Culorile (vopselele) tradiţionale pentru pictură au trei componente:

• pigmentul, care dă culoarea, la origine acesta fiind obţinut prin pulverizarea

foarte fină a unor substanţe organice sau minerale naturale: lazulit, pământ ars.
• liantul, care leagă, omogenizează pigmentul, conferind culorilor (vopselelor)
consistenţă şi, în anumite cazuri, transparenţă: uleiul de in, guma arabică ş. a.
• diluantul, care fluidizează culorile şi permite o aplicare mai uşoară a lor pe
suport, pentru ca după evaporarea lui stratul de pictură sa devină dur şi rezistent: apa,
esenţa de terebentină ş. a.
Culorile industriale, utilizate de artiştii epocilor modernă şi contemporană, ca şi tehnicile
artistice, s-au diversificat până la anularea unor diferenţe dintre diversele domenii artistice,
pictorii însuşindu-şi materiale şi procedee specifice sculpturii, arhitecturii sau altor arte.

După suportul pe care se aplică, pictura poate fi:

• Pictură murală realizată, în mod tradiţional, în tehnica frescă

• Pictură pe pânză, care poate fi întinsă pe un şasiu sau fixată pe un suport. De
obicei pe pânză se aplică straturi elastice, subţiri, care să confere suprafeţei omogenitate
şi continuitate iar culorii o mai bună aderenţă.
• Pictură pe lemn, de regulă aplicată pe un strat intermediar, „strat de preparaţie”,
care asigură picturii un suport asemănător celui de la frescă.
 Curs educaţie plastic - PIPP

• Pictură pe hârtie, fie inclusă în cărţi copiate manual (manuscrise), fie realizată
sub forma unor lucrări executate în tehnici speciale: acuarelă, pastel, guaşă.
• Pictură pe carton care se poate realiza utilizând straturi de preparaţie speciale
sau direct pe carton în pastel, ceracolor, guaşă, …

Pictură celebră a artistului italian Leonardo da Vinci, a fost realizată între anii 1503 – 1506, în
timpul Renaşterii, la Florenţa (Italia). Puţine alte tablouri celebre au fost atât de mult reproduse,
discutate şi răspândite ca Mona Lisa. În prezent, tabloul este expus la Muzeul Louvre din Paris,
fiind atracţia principală pentru majoritatea vizitatorilor.
 Curs educaţie plastic - PIPP

“Fata cu un cercel de perlă”, de Johannes Vermeer

Capodopera absolută a pictorului olandez Johannes Vermeer mai este numită şi “Mona
Lisa Nordului” sau “Mona Lisa olandeză“. Poate fi admirată în Galeria Mauritshuis din
Haga.
 Curs educaţie plastic - PIPP

5. “Naşterea lui Venus”, de Sandro Botticelli

Pictura “Naşterea lui Venus” a artistului italian Sandro Botticelli este una dintre cele mai
recunoscute imagini din istoria artei. Pictura realizată prin 1486 are dimensiunile 172, 5
cm x 278, 5 cm şi este păstrată azi în Galeria Uffizi din Florenţa.
 Curs educaţie plastic - PIPP

“Crini de apă”, de Claude Monet

“Crini de apă” (“Water Lilies” sau “Nympheas“) este o serie de picturi în ulei ale
impresionistului francez Claude Monet. Aceste opere înfăţişează grădina de flori a
artistului de la Giverny. Lucrările sunt afişate în muzee din întreaga lume, dar probabil
cele mai spectaculoase sunt cele expuse la muzeul Orangerie din Paris.
 Curs educaţie plastic - PIPP

7. “Bal la Moara de la Galette”, de Pierre-Auguste Renoir

Pictură impresionistă în ulei pe pânză, a fost realizată în 1876 şi se poate admira în
Muzeul Orsay din Paris. Lucrarea înfăţişează o după-amiază de duminică obişnuită la
Moara de la Galette din districtul Montmartre din Paris şi apare pe lista celor mai
scumpe picturi vândute vreodată.

“Noaptea înstelată”, de Vincent van Gogh

Cea mai bună operă a artistului olandez post-impresionist Vincent van Gogh. Pictată în
1889 în ulei pe pânză, această pictură este una dintre cele mai uşor de recunoscut şi
cele mai căutate din lume. În prezent se află în Muzeul de Artă Modernă din New York.
Pictura înfăţişează priveliştea văzută noaptea de la fereastra camerei artistului din
sanatoriul în care era internat, deşi a fost pictată din memorie, în timpul zilei.
Curs educaţie plastic - PIPP
 Curs educaţie plastic - PIPP

“Persistenţa memoriei”, de Salvador Dali

Cea mai faimoasă creaţie a pictorului spaniol Salvador Dali. Realizată în 1931 în ulei pe
pânză, pictura se găseşte tot la Muzeul de Artă Modernă din New York. Este
recunoscută de publicul larg şi apare frecvent în cultura populară.

“Rondul de noapte”, de Rembrandt

Cea mai faimoasă operă a pictorului olandez Rembrandt Harmenszoon van Rijn.
Pictată între anii 1640 – 1642, în ulei pe pânză, aceasta pictură de dimensiuni sale
colosale (363 cm x 437 cm) se găseşte în Rijksmuseum din Amsterdam.
 Curs educaţie plastic - PIPP

2.2. Pictura murală

- Fresca
Cuvântul frescă are originea în limba italiană, în sintagma « a fresco » ce caracterizează
tehnica aşternerii culorilor pe tencuiala proaspătă, umedă, în opoziţie cu „in secco”, pictura
murală executată pe suprafaţa uscată.

Culorile difuzându-se în masa suportului, încorporate chimic în el, rezistă mai mult decât o
simplă pictură. Executarea frescelor impune o abilitate sporită şi viteză mare de execuţie,
pentru ca suportul să nu se usuce înainte de a fi pictat. Suportul picturii este constituit din mai
multe straturi suprapuse alcătuite din var gras şi nisip din ce în ce mai fin, cu alte adausuri care
să asigure elasticitatea şi omogenitatea lor, ultimul strat (intonaco fresco) aşternându-se doar
pe zona numită giornata deoarece trebuie pictată într-o singură zi, înainte de uscarea completă
 Curs educaţie plastic - PIPP

a suportului. "Culoarea", care se aplică în mod obligatoriu pe giornata încă udă, este o vopsea
minerală rezistentă la var.

Principala dificultate în tehnica picturii de fresce este necesitatea de a aşterne cu

rapiditate culorile. Pigmenţii minerali (caolinuri şi silicaţi) trebuie diluaţi în apă înainte de a fi
aplicaţi cu o pensulă dură sau moale - în funcţie de efectul dorit - pe tencuiala proaspătă, încă
udă. Diverse culori dau rezultate diferite pe aceeaşi suprafaţă. De exemplu, pigmentul albastru
de cobalt ("albastru regal"), adică silicatul de potasiu şi cobalt, îşi pierde luciul prin uscare şi de
aceea în cazul frescelor lui Michelangelo acesta este mai puţin strălucitor decât culoarea roşie
sau verde. "Un artist care pictează o frescă trebuie să facă în decurs de o zi o muncă pentru care
unui sculptor îi trebuie o lună, dacă nu, cu timpul devin vizibile corecturi, pete, îmbinări, culori
aplicate mai târziu sau chiar retuşuri făcute după ce culorile s-au uscat. Ceea ce a fost pictat în
tehnica frescei se păstrează, în timp ce culorile adăugate ulterior după ce primul strat s-a uscat,
se pot spăla cu un burete umed". (Giorgio Vasari)
 Curs educaţie plastic - PIPP

Frescă , Biserica Domnească Sf. Nicolae, Curtea de Argeş , sec. XIV

Michelangelo
 Curs educaţie plastic - PIPP

Pictura Capelei Sixtine din Vatican, de Michelangelo – cu cele mai celebre scene: Crearea
lui Adam (din Cupola Capelei Sixtine) şi Hristos Judecator (din Judecata de Apoi)
Datorită geniului italian Michelangelo Buonarroti, Capela Sixtină din Vatican a devenit una dintre
cele mai faimoase galerii de artă din intreaga lume. Cupola Capelei Sixtine a fost pictată de
artist în patru ani (1508 – 1512). A fost “anagajt” să picteze chipurile celor 12 apostoli, iar în final
a realizat o lucrare de aproape 500 de metri pătraţi, cu peste 300 de figuri.
Fâşia centrală a cupolei cuprinde 9 cadre în care sunt pictate scene din Geneză – cea mai
cunoscută fiind “Crearea lui Adam“.

• Mozaicul (pictura în mozaic) se execută pe zid fiind de mai multe tipuri în funcție de
materialele utilizate (sticlă colorată, ceramică, marmură etc)

Hristos Pantocrator,
Una dinre cele mai celebre icoane din Sfînta Sofia
mozaic datat în sec. al XII-lea.
 Curs educaţie plastic - PIPP

Tehnici artistice utilizate în școală

Colajul
Colajul este un procedeu de organizare a unei forme sau compozitii plastice cu
ajutorul unor materiale diverse (hartie colorata, plante, fire etc.). Colajul se realizeaza prin
taierea sau ruperea formelor intregi, a unor parti ale acestora din hartie, materiale textile
etc. si lipirea totala sau partiala pe suportul compozitii plastice. Decolajul este procedeul
prin care efectele expresive se obtin prin dezlipirea, prin ruperea fragmentara a unor
materiale lipite in prealabil pe un suport de hartie panza, lemn, carton etc.
Tehnica monotipiei Acest procedeu face parte din tehnicile grafice, prin el
obtinandu-se anumite efecte. Tehnica are un caracter de unicat cu efecte coloristice si
decorative copmozitionale. Lucrarile prin tehnica monotipiei presupun folosirea ca suport
de lucru a unor materiale ca sticla, metalul, linoleumul, pe care se realizeaza imaginile
propuse. Se metode de lucru:
1.- Acoperirea suportului cu cerneala tipografica, culori de ulei subtiate, tempera, pe
care se deseneaza, prin zgariere, cu un varf de bat, pasla, deget etc., imaginile propuse.
Deasupra se aseaza coala de hartie si apoi se preseaza cu ruloul intreaga suprafata. Se ridica
cu grija hartia care va avea imprimata pe verso compozitia cu linii deschise pe fond colorat.
2. – Peste suportul acoperit cu cerneala tipografica cu ruloul, se pune usor coala de
hartie ( poate fi si divers colorata) peste care se va transpune, cu un creion prin conturare,
hasurare sau prin apasare cu degetul in anumite portiuni, compozitia plastica ( partea
colorata a hartiei se va aseza cu fata spre suport). Se vor imprima numai zonele care au
fost presate cu creionul sau degetul. Ridicandu-se plansa de pe suport, aceasta va avea un
aspect grafic in culoarea cernelei de imprimare. Dupa uscare, se mai poate interveni cu
acuarela transparenta in zonele neimprimate pentru a mari expresivitatea ansamblului.
3. – Desenarea sau pictarea pe suport a compozitiei cu pensula folosind una sau mai
multe culori ( tempera, guasa, ulei, tusuri etc.) combinate sau nu, peste care se suprapune
coala de hartie presandu-se apoi pe toata suprafata. Prin tehnica monotipiei al doilea
 Curs educaţie plastic - PIPP

exemplar imprimat apare mult mai slab colorat, culoarea cu intregile ei calitati expresive,
transpunandu-se doar pe primul exemplar.
Gravura
• Tehnica linogravurii
Se foloseste ca suport de lucru o suprafafa de linoleum (suprafata lucioasa se va
inlatura cu o hartie abraziva) pe care se schiteaza compozitia plastica cu creionul sau pixul.
Avand in vedere ca se vor imprima numai suprafetele nescobite ale suportului, se vor
inlatura cu ajutorul unor daltite de un anumit tip, toate suprafetele care nu dorim sa fie
imprimate ( scobirea nu este profunda). Peste linoleumul gravat se transpune o pelicula
subtire de cerneala tipografica cu ajutorul unui rulou, apoi se pune peste aceasta suprafata
coala de hartie care va fi presata bine in final. Specific linogravurii este aspectul grafic,
linia avand un rol preponderent.
Tehnica desenarii cu ceara
Se deseneaza cu ceara bruta, solida, formele plastice pe hartie, dupa care se astern
culorile de apa (acuarela, guasa diluata) in functie de subiectul compozitiei, sau in prima
faza se realizeaza un fond colorat peste care se deseneaza cu o bucata de ceara, apoi
acoperindu-se cu o culoare intreaga suprafata .
Tehnica decolorarii cu pic
Se acopera intreaga suprafata a hartiei cu cerneala apoi cu varful unei pensule subtiri
sau al unui betigas inmuiat in solutia de pic, se deseneaza deasupra o compozitie
plastica. Solutia de pic decoloreaza cerneala si desenul apare deschis, aproape alb, pe
fondul acesteia. Se poate folosi picul si sub forma de pulbere presarata neuniform peste
cerneala umeda cu care a fost acoperita o compozitie mai veche.
Tehnica imprimarii cu tesaturi rarite
Se aseaza pe o coala de hartie materialul textil, dupa ce in prealabil a fost imbibat in
culoare si apoi stors, peste care punem alta foaie de hartie pe care o presam. Aceste foi
imprimate pot constitui fondul unor compozitii cu subiecte diferite.
Tehnica picturii pe sticla
Se realizeaza pe hartie, peste care se aseaza sticla, transpunand desenul cu tus negru
prin intermediul unei pensule fine, al penitei cu toc, sau al altor instrumente. Tusul se
fixeaza, dupa caz. Culoarea de tempera in amestec cu aracet sau de ulei mai diluat va
 Curs educaţie plastic - PIPP

acoperi la inceput detaliile, peste care, dupa uscare, se va suprapune peste intreaga lucrare.
In pictura pe sticla se folosesc culori vii, armonioase, cu aspect decorativ, acestea devenind
placute si atragatoare. Trebuie sa tinem cont de faptul ca imaginea pictata apare pe spatele
sticlei, inversata dreapta-stanga fata de desenul de pe hartia model.
Tehnica frotajului
Este tehnica imprimarii dupa suprafetele unor structuri din natura. Se imprima prin
suprapunerea foii de hartie peste structura aleasa, usor denivelata, cu ajutorul creionului
negru moale sau al creioanelor colorate, cu care se freaca atent hartia. Se poate freca si cu
minele colorate asezate pe lat.
Tehnica amprentei si a stampilei
Stampilele se confectioneaza din diferite materiale cum ar fi: plastilina, guma de
cauciuc, cartof, pluta etc., prin gravarea desenului pe suprafata materialului respectiv.
Stampila se acopera cu culoare umeda, dupa care se aseaza pe suprafata de hartie prin
presare urmarind anumite retele compozitionale. Tehnica amprentei se refera la imprimarea
unor structuri usor denivelate din natura. Suprafata structurata se acopera cu un amestec
fluid de culoare si apoi se preseaza cu fata colorata peste foaia de desen, urmarind intentia
compozitionala.
Tehnica modelajului
Prin aceasta tehnica se realizeaza prelucrarea artistica a unor materiale maleabile cum
ar fi: lutul, argila, plastilina etc. Modelarea se realizeaza cu ajutorul palmelor si al
degetelor. Pentru obtinerea unor forme in aceasta tehnica, se folosesc si instrumente
speciale, numite ebosoare, care au diferite profile si forme (semirotunde, triunghiulare). Se
pot realiza: - basoreliefuri (gen de modelaj in relief putin profilat fata de suprafata de
fundal; - altorelief (gen de modelaj in relief, puternic profilat fata de suprafata plata de
fundal); - rond - bosse (forma care poate fi vazuta de jur - imprejur, forma in sine ce poate
reprezenta diferite obiecte, portrete, pasari).
 Curs educaţie plastic - PIPP

ELEMENTE DE LIMBAJ PLASTIC

Punctul plastic este o forma plana sau spatiala, ale carei dimensiuni sunt reduse in
raport cu suprafata sau spatiul in care se afla. Aceste dimensiuni trebuie sa fie aproximativ
egale.
Punctul plastic poate avea marimi diferite in raport cu marimea suprafetei pe care el
se afla.
Punctul plastic are diferite forme:
- pete obtinute prin atingerea suprafetei cu un instrument de lucru;
- forme geometrice diverse;
- forme abstracte;
- forme inspirate din natura.
Compunerea unei suprafete cu ajutorul punctului se realizeaza linear (vertical,
orizontal, oblic) sau intr-o suprafata in ordine - dezordine. Ordinea sau dezordinea se refera
la marimea, culoarea, pozitia si forma punctelor. Punctul poate avea rol in sine sugerand
„florile pe camp”, „stele pe cer”, „spectatori in tribuna”, „flori, fructe sau frunze in pomi”
etc. Punctul are si un rol secundar, subordonat unei forme. In acest caz punctul structureaza
forma - tehnica folosita de pictorii impresionismului. Punctul are si rol decorativ de
infrumusetare a unor suprafete conform principiilor artei decorative (repetitia, altemanta,
simetria, asimetria, inversiunea etc.). intr-o compozitie plastica cu ajutorul punctului se
obtin si unele efecte cu caracter expresiv determinate de marimea, culoarea si pozitia
acestora:
- punctele de marimi diferite pot da impresia de spatiu (mare - aproape, mic -
departe);
- punctele realizate in culori calde au tendinta de apropiere, pe cand cele reci se
departeaza;
- caracterul greu - usor este obtinut prin inchiderea sau deschiderea culorii
(punctele deschise par usoare, iar cele inchise devin mai grele);
Intr-o compozitie plastica, punctul poate fi centru de interes fie prin contrast de
culoare, de marime, de directie, fie prin locul pe care-1 ocupa in cadrul compozitiei.
 Curs educaţie plastic - PIPP

Punctul expresiv, cu rol in sine, poate reprezenta elemente plastice legate de efectul
de distanta, cum ar fi: casute indepartate, explozii de artificii, stoluri de pasari, cer instelat.

LINIA

Linia, in artele plastice, este o suprafata care are una din dimensiuni (lungimea) mult
mai mare fata de cealalta dimensiune (latimea). Teroretic, linia ia nastere prin deplasarea pe
o suprafata a unui punct intr-o anumita directie linia este creata deplasand un varf de pix,
penita, creion, pensula, carbune, bat etc. dupa o anumita directie. In acest caz instrumentul
de lucru determina grosimea liniilor (subtiri, medii, groase).Structura si aspectul liniei sunt
determinate de natura instrumentului care o creeaza. Linia mai poate fi creata din insiruirea
unor elemente de limbaj plastic (puncte, linii, suprafete) pe o anumita directie. Linia are un
rol de sine statator, poate fi subordonata suprafetei ca structurare interioara a acesteia sau
poate contura o forma .In functie de directia pe care se deplaseaza punctul, linia poate fi:
dreapta, franta etc. Traseul continuu sau intrerupt determina caracterul intrerupt sau
continuu al ductului liniei. Pozitia liniei pe suprafata de lucru poate fi: verticala, orizontala,
oblica. Expresivitatea liniei se obtine in functie de traiectorie, structure, lungime, grosime
pozitie, culoare, valoare, amplasare in spatiul plastic si de natura instrumentului de lucru.
Linia verticala ca element dominant intr-o compozitie plastica da sentimentul de inaltare,
monumentalitate, fermitate. Linia oblica in compozitia plastica creeaza miscare,
instabilitate si agitatie. Linia curba sugereaza armonie, miscare, dinamism. Linia franta
reda neliniste, duritate, tensiune.

FORMA

In general forma este aspectul exterior al unei figuri, determinata de limitele fizice ale
acesteia. Figura perceptuala se poate modifica odata cu orientarea ei spatiala sau cu cea a
mediului ambiant. Cand percepem o figura o interpretam constient sau inconstient, ea
reprezentand forma unui continut si fiind forma vizibila a continutului, determinata de
regulile intrinseci ale structurii care dau cheia nevazuta a configuratiilor formale ale
sistemului reprezentat de fenomene, obiecte, procese indiferent de natura lor. In artele
 Curs educaţie plastic - PIPP

plastice forma are mai multe acceptii, dintre care cele mai uzuale sunt - forma spontana; -
forma elaborata;
Forma spontana in pictura se poate obtine accidental sau dirijat prin diferite
procedee tehnice cum ar fi: monotipia, dirijarea culorii cu un jet de aer, prin suflarea libera
sau printr-un tub in diferite sensuri a unor pete de culoare fluidizata, prin stropirea cu
pensula pe foaia umeda sau uscata, prin imprimarea cu ajutorul unor materiale textile
imbibate cu una sau mai multe culori etc.
Forma elaborata este creata de om pe baza sugestiilor din natura, ea poate
lua infatisari de ornament sau de semn plastic comunicand idei, cunostiinte sau provocand
sentimente si trairi. Forma plastica elaborata se realizeaza in mod constient pe
baza transfigurarii unor forme naturale.

CULOAREA

Culoarea este realitatea subiectiva generata de interactiunea a trei factori: ochiul,

lumina si suprafata obiectului. Culoarea se percepe numai in prezenta luminii naturale
(solare) sau artificiale. In afara de culoarea formelor si fenomenelor din natura, exista
culori lumina (spectrale) si culori pigment (vopsele). Culorile spectrale se obtin prin
descompunerea unei raze de lumina solara trecuta printr-o prisma triunghiulara de cristal
proiectata pe un ecran, obtinandu-se cele sapte sapte culori pure (rosu, oranj, galben, verde,
albastru, indigo si violet).
 Curs educaţie plastic - PIPP

R O G V A I V-

ESTE SPECTRUL VIZIBIL SITUAT INTRE 400- 800 MILIMICRONI SAU NANOMETRII

Cercul cromatic
Cercul cromatic este o conventie a persoanelor care lucreaza cu culori (artisti plastici,
designerii, etc.) si este folosit pentru a gasi cele mai bune acorduri cromatice.
Triunghiul culorilor principale se formeaza din Rosu, Galben si Albastru (imaginea stinga
jos). Combinand culori primare doua cite doua rezulta o secundara: rosu + galben = oranj, galben
+ albastru = verde, albastru + rosu = violet (imaginea centru jos). Acum vom combina o culoare
primara cu una secundara: galben + oranj = oranj virat spre galben, rosu + oranj = oranj virat
spre rosu, etc (imaginea dreapta jos). Cercul cromatic devine din ce mai complex prin noi
combinari dintre culorile alaturate.
 Curs educaţie plastic - PIPP

Fenomenul a fost descoperit in secolul al XVII-lea de catre savantul englez Isaac

Newton. Culorile pigmentare (vopselele) sunt compuse din pulberi colorate combinate cu
diferiti lianti. In functie de liantul folosit sunt vopsele pe baza de apa (acuarele, tempera,
guase) si vopsele pe baza de ulei.
Combinarea culorilor
Cercul cromatic al lui Johannes Itten este alcatuit din: culori primare, binare, nuante,
culori calde si reci, complementare.
Culori primare(rosu, galben si albastru) numite si fundamentale sau de baza
deoarece nu iau nastere din combinarea altor culori pigment.
Culori binare de gradul I (oranj, verde, violet) care se obtin din amestecul fizic a
culori primare (R + G = O;A + G = Ve; A + R = Vi) in cantitati aproximativ egale.
Culori binare de gradul II (tertiare) se obtin prin amestecul unei culori primare cu o
culoare binara de gradul I (R + O; G + Ve; A + Vi).
Culori ternare (binare de gradul III) se obtin din amestecul fizic in anumite cantitati
a doua culori binare de gradul I (O + Vi = maro; Vi + Ve = gri albastruS Ve + O = acru
inchis).
Culori luminoase si culori intunecate. Daca vrem sa definim gradul de luminozitate
sau de intunecime a unei culori, atunci vorbim de tonalitatea sau valoarea ei. Tonalitatea o
putem varia prin amestecarea unei culori pure cu alb sau negru.
Culori calde si culori reci Culorile din cele doua categorii sunt determinate de
impresia calorica pe care o culoare sau alta ne-o produce cand o privim. Astfel culorile
galben, oranj, rosu ne dau senzatia de caldura, ne duc cu gandul la soare, foc, zilele
calduroase etc. Din contra, culorile albastru, verde, violet, ne dau senzatia de frig, rece,
racoare, ne due cu gandul la zilele friguroase, la racoarea padurilor, a apei etc. Cea mai
 Curs educaţie plastic - PIPP

calda culoare este oranjul, deoarece este obtinuta din amestecul fizic a doua culori calde(R
+G). Cea mai rece culoare din categoria culorilor reci este considerata culoarea albastru
pur, deoarece celelalte culori reci au in amestec si culori calde (verde = albastru, violet =
rosu + albastru).
Culori complementare Complementara elementara unei culori primare este acea
culoare asezata diametral opus in cercul cromatic si nu are in componenta ei culoarea
primara respectiva. Perechile de culori complementare sunt: - rosu - verde (G + A); galben
- violet (R + A) si albastru - oranj (G + R); Din amestecul fizic al celor trei culori primare
rezulta griul neutru, griul perfect, deoarece el contine toate culorile spectrului luminii (R,
O, G, Ve, A, I, Vi). Din amestecul fizic a doua culori complementare rezulta, de asemenea,
griul neutru: R + Ve = R + (G + A). Alaturate aceste perechi se resping, se exalta reciproc,
se pun in valoare una pe alta, iar asezate la distanta, se atrag reciproc.
Amestecul fizic al culorilor si nonculorilor
Prin amestecul fizic a doua sau trei culori din cercul cromatic se pot obtine un numar
foarte mare de tente distinctive pentru retina. Amestecul fizic poate fi realizat prin tehnica
fuzionarii culorilor transparente pe suport umed, prin tehnica indoirii si presarii hartiei,
dupa ce, in prealabil, au fost asezate pete de culori pe suprafata interioara prin tehnica
amestecului pe paleta ori direct pe suportul de lucru.
Posibilitati de amestec al culorilor si nonculorilor
Amestecul fizic de alb si negru. Prin amestec de alb si negru se poate obtine o scara
a valorilor constand in numeroase trepte de griuri neutre (valorice).
Amestecul culorilor cu alb sau negru. Prin amestecul fizic cu alb culorile se
deschid, isi pierd stralucirea, intensitatea si se lumineaza. Prin amestecul fizic cu negru
culorile isi pierd stralucirea, luminozitatea, intunecandu-se. Cand o culoare se amesteca cu
negru tonul ei se stinge (se rupe); prin amestec cu alb tonurile se lumineaza. In amestec
treptat cu alb sau negru se obtin tonuri deschise si respectiv inchise ( scara tonala ). De
remarcat este faptul ca unele culori in amestec cu negru isi schimba caracterul, de
exemplu galben plus negru da un verde kaky.
Amestecul fizic dintre culorile vecine. Prin amestecul a cate doua culori vecine,
semne pe cercul cromatic, una fiind luata in cantitate mai mare, se vor obtine diferite
 Curs educaţie plastic - PIPP

nuante ale acelei culori. Acestea juxtapuse (succesiv dupa stralucirea lor) formeaza game
complexe ale culorii respective.
Amestecul fizic dintre culorile opuse pe cercul cromatic. Din amestecul fizic a
doua culori complementare, luate in cantitati diferite, plus alb sau negru se obtin griuri
colorate (grizare). Ruperea unei culori pure se realizeaza prin:
a) - amestec cu complementara sa (R + Ve; Ve + R) in cantitati neegale;
b) - amestec cu alta culoare rupta R + (A + 0);
c) - amestec cu alb sau negru;
d) - amestec cu gri neutru.

Proprietatile fizice ale culorii

• Valoarea(luminozitatea) –pozitia pe care o anumita culoare o are de la inchis la deschis

• Tonul este particularitatea coloristica a unei culori(felul ei de a fi) astfel spus senzatia
optica determinate de lungimea de unda. Doua culori pot avea aceeasi valoare, aceeasi
transparenta, aceeasi luminozitate,dar culorile raman diferite.(C. Demetrescu spune ca
tonul este rezultatul amestecului unei culori cu alb sau negru.)

• Nuanta in acceptiunea comuna inseamna orice fel de varietate cromatica ; in cea

cromatologica inseamna derivarea unei culori catre vecina ei din spectru sau de pe
circumferinta spectrului chromatic,ocupand o pozitie de trecere intre doua culori de
referinta.(nuanta este greu de denumit)

• Saturatia –este gradul de puritate al unei culori.

Intr-o compozitie culorile sunt utilizate prin crearea de contraste si armonii cromatice.

Gama cromatica – totalitatea culorilor tabloului.

Dominanta cromatica – culoarea ce domina suprafata compozitiei plastice.

Game cromatice
Gama cromatica este o succesiune de culori dispuse intr-o gradatie armonioasa. Ea
este conditionata de existenta unei anumite dominante cromatice si realizeaza unitatea
coloristica a compozitiei plastice. Clasificarea gamelor:
 Curs educaţie plastic - PIPP

a) – gama simpla, care se formeaza prin amestecul fizic a doua

complementare sau a doua culori opuse (una calda, cealalta rece);
b) – gama compusa , care se realizeaza dezvoltand paralel doua sau trei
perechi de complementare.
Contraste cromatice si de alb-negru
Contrastul presupune existenta a doua elemente opuse. Vorbim despre contrast atunci
cand intre doua efecte de culoare pe care le comparam, se constata deosebiri si intervale
clare. Cand aceste diferente cresc la maximum, se realizeaza un contrast de opozijie sau
polaritati (mare - mic, negru - alb, rece - cald). Contrastele se pot percepe numai prin
comparatii: un element este mai mic sau mai mare cand il raportam la alt element.
Contrastele joaca un rol de seama in lumea culorilor. Cand sunt juxtapuse, creeaza efecte
deosebite, conflicte dintre culori sau dintre alb - negru. Teoria despre culoarea constructiva
a lui Johannes Itten consemneaza sapte contraste:
1. contrastul culorii in sine este cel mai simplu contrast cromatic si se
obtine prin juxtapunerea tentelor de culori pure (culori primare si culori
binare). Efectul obtinut prin juxtapunerea culorilor primare este cel mai
puternic. Puterea contractului culorii in sine scade cu cat culorile folosite se
indeparteaza de culorile primare. Prezenta albului si negrului amplifica
expresivitatea acestui contrast deoarece intervin efectele caracteristice de
crestere a luminozitatii, respectiv stralucirii culorilor. O pata de culoare
primara sau binara, inconjurata de negru, devine mai palida ca intensitate
cromatica, dar mai luminoasa. Pentru a realiza acest contrast sunt necesare
cel putin trei culori. Contrastele culorilor in sine sunt nenumarate si prin
urmare si posibilitatile de varietate a expresiei coloristice sunt nesfarsite
(exemplu: modificarea valorii culorii sau a raporturilor cantitative).
2. contrastul deschis - inchis ( clar-obscur ) Acest contrast se obtine
prin juxtapunerea unor culori cu luminozitati diferite ( valori total diferite).
Pentru a obtine efectul de contrast deschis - inchis este necesara alaturarea
culorilor si a nonculorilor cu luminozitati egale sau apropiate de culori si
nonculori de intunecime egala sau apropiata, respectand cerintele acordului
cromatic. Folosind albul si negrul, cu toata gama valorica rezultata din
Curs educaţie plastic - PIPP

amestecul acestora, florile luminoase cu toate seriile de griuri colorate, se

poate realiza contrastul inchis - deschis sau clar - obscur. Acest contrast
sugereaza si unele efecte impresive: aproape - departe, greu – usor.
3. contrastul cald – rece se realizeaza prin alaturarea culorilor calde cu
cele reci. Un contrast pur se poate obtine inlaturand efectele celorlalte
contraste (in special de clar - obscur), aducand culorile calde si reci la
aceeasi treapta de luminozitate sau intunecime. Pentru obtine efectul maxim
de cald - rece se juxtapune culoarea cea mai rece – albastru - cu cea mai calda
- oranjul. Intr-o compozitie culorile calde dau impresia de aproape, iar cele
reci - de departare. Contrastul prezinta si importanta pentru efectele
perspectivale si plastice. Raportului cald - rece din coloristica ii pot
corespunde si altc efecte expresive dupa Itten: rece - cald, umbros - insorit,
transparent - opac, linistitor – agitat, rar - des, vaporos - de pamant, departe -
aproape, usor - greu, umed - uscat. Aceste efecte arata posibilitatile expresive
ale contrastului cald - rece. In natura obiectele indepartate apar intotdeauna
de culoare mai rece, din cauza stratului de aer interpus intre privitor si aceste
obiecte.
4. contrastul complementarelor
Doua culori pigmentare, care amestecate dau griul neutru, sunt culori
complementare. Legea complementarelor este baza creatiei armonice
deoarece prin indeplinirea ei, in ochiul nostru, se creeaza un echilibru deplin.
Pe cercul cromatic al lui J. Itten complementarele sunt diametral opuse: R <>
Ve; G <> Vi; A <> O; sau: G + O <>A + Vi;R + O <> A+ V; R + Vi <> O +
Ve. Culorile complementare folosite in raporturi juste de cantitate dau
stabilitate compozitiei, fiecare culoare ramanand neschimbata in puterea ei
stralucitoare. Fiecare pereche de complementare are caracteristicile ei. Astfel,
perechea culorilor G - Vi, prin natura ei contine nu numai contrastul
complementar, ci si clar- obscur, deoarece galbenul este cea mai luminoasa
culoare iar violetul – cea mai intunecoasa. In contrastul complementar se cere
ca una din cele doua culori sa fie dominanta ca intindere, stralucire si ca suita
 Curs educaţie plastic - PIPP

de tente rupte ale acesteia. Intr-o compozitie plastica se pot dezvolta si doua
sau trei perechi de complementare.
5. contrastul simlutan Prin contrastul simultan intelegem fenomenul
prin care ochiul nostru cere, pentru o culoare pura data, in mod simultan,
culoarea ei complementara, producand-o de la sine, daca aceasta nu este
prezenta. Acest efect optic se obtine, practic, prin suprapunerea unui gri
neutru, de intindere redusa (patrat, cerc, linie), pe o suprafata de dimensiuni
mari, intens colorata, griul aflandu-se optic spre culoarea complementara
culorii pure pe care el este suprapus.
6. contrastul de calitate Contrastul de calitate consta in opozitia dintre
culorile saturate, stralucitoare si culorile amestecate, tulburate Culorile pot fi
tulburate in mai multe moduri. O culoare pura se tulbura cu alb, negru, gri, cu
complementara respectiva.
7. contrastul de cantitate Contrastul de cantitate se refera la raportul de
marime a doua sau mai multe suprafete colorate. Este contrastul „mult –
putin” sau „mare – mic”. Caracterul activ al unei culori este determinat de
puterea ei de stralucire si marimea petei colorate. Pentru a evalua puterea de
stralucire sau lumina, trebuie sa comparam culorile pure fata de un fond gri -
negru. Vom constata in acest sens ca valorile de lumina ale fiecarei culori in
parte nu sunt egale . Astfel Goethe a stabilit raporturile numerice de
luminozitate a culorilor spectrale: galben =9, portocaliu = 8, rosu = 6, violet
= 3, albastru = 4 si verde = 6. Valorile perechilor de culori complementare
sunt: G-Vi=l/4:3/4 ; A-O=l/3:2/3 ; R-Ve=l/2:l/2 Raporturile de cantitate
mentionate sunt valabile numai in cazul cand culorile sunt folosite la puterea
lor de stralucire maxima.

Monocromia
Monocromia se caracterizeaza prin faptul ca utilizeaza o singura culoare insotita de nonculori
sau de tonuri ale acesteia (imaginea de jos prezinta mai multe tonuri ale unei culori).
 Curs educaţie plastic - PIPP

In imaginea urmatoare puteti vedea o schema monocroma pe cercul cromatic.

Schema culorilor complementare

Aceasta schema consta in alaturarea a doua culori complemetare, opuse una fata de cealalta ca si
pozitie ocupata pe cercul cromatic. Culorile complementare sint culori care amestecate in
anumite proportii creaza culoarea alb (in realitate, in cazul culorilor pigment, din cauza
impuritatilor se obtine un gri neutru). De exemplu: oranj-albastru (oranj 1:3, albastru 2:3),
galben-violet (galben 1:4, violet 3:4), rosu-verde (raport 1:1).
Fiecare dintre perechile de culori complementare contine o culoare calda si una rece. Fiecare
dintre perechi contine o culoare inchisa si una deschisa (cu exceptia perechii rosu-verde care au
valori egale). Fiecare pereche complementara contine o culoare principala si una secundara.
Nuantele intermediare intre perechile de complementare si griul neutru, se numesc griuri
colorate.
Fiziologic, s-a demonstrat ca ochiul uman simte nevoia culorii complementare pentru o culoare
data, iar daca aceasta nu exista, ochiul o va forma de la sine. Un gri neutru aflat langa o culoare
va parea virat inspre complementara acelei culori
Curs educaţie plastic - PIPP
 Curs educaţie plastic - PIPP

COMPOZITIA PLASTICA

Compozitia consta in modalitatea organizarii elementelor de limbaj plastic intr-un

ansamblu omogen, echilibrat, indistructibil, capabil sa transmita privitorului emotia si
mesajul autorului. Modalitati de organizare a compozitiei plastice - scheme
compozitionale: compozitie in friza; compozitie in registru; compozitie in triunghi;
compozitie circulara; compozitie in spirala; compozitie radiala; compozitie pe verticala;
compozitie pe orizontala; compozitie pe diagonala (oblica); In functie de schema de
organizare se obtin compozitii inchise si deschise cu efect statice si dinamice.
Compozitia inchisa sugereaza ca actiunea se desfasoara in interiorul spatiului plastic
avand un centru de interes. In acest caz elementele sunt ordonate pe scheme
compozitionale in forma de triunghi, patrat, cerc, oval.
Compozitia deschisa sugereaza ca actiunea se continua si in afara spatiului plastic
avand unul sau mai multe centre de interes. Centrul de interes este zona din compozitia
plastica catre care se indreapta prioritar privirea si se obtine prin: aglomerare de detalii; -
modulari liniare (subtire - gros); - contraste (inchis - deschis, cald - rece, mare - mic,
aglomerat – curat). Compozitia cromatica are o importanta deosebita in raport cu
compozitia suprafetelor si valorilor. Astfel, caracterul static sau dinamic, liniile de forta, cel
de interes, tensiunile, cromatica, ritmul ca si orice alt mijloc de expresie plastica
subordonate structurii compozitionale de baza, singura in stare sa le reuneasca intr-un tot
omogen. In ordonarea elementelor compozitiei plastice inchise sau deschise trebuie sa se
tina seama de ritm, intrucat prin el se structureaza miscarea, dinamismul compozitiei.
Ritmul plastic ia nastere prin succesiunea gandita, intentionala a elementelor de limbaj
plastic. Expresivitatea ritmului plastic consta in modalitatea de ordonare a elementelor de
limbaj plastic si, cu cat organizarea ritmurilor este mai inedita prin noutatea ei, cu atat
compozitia este mai expresiva.
 Curs educaţie plastic - PIPP

Compoziţie închisă Compoziţie deschisă

Naşterea Venerei- Boticelli Biserica din Vioresti (com.Slatioara)

Compozitia statica se realizeaza prin organizarea semnelor plastice intr-un echilibru

stabil, elementele constitutive incadrandu-se intr-o forma geometrica stabila (triunghi,
patrat, dreptunghi, piramida).

Claude Monet „Impresie. Răsărit de soare”

Compoziţie statică şi deschisă

Compozitia dinamica presupune structurarea semnelor plastice intr-un echilibru

instabil prin folosirea liniilor curbe, spirale, oblice, intretaiate, ce dau configuratiei
 Curs educaţie plastic - PIPP

ansamblului miscare, dinamism. Daca compozitia statica are in general un singur centru de
interes, compozitia dinamica poate avea mai multe centre de interes. Important este sa
existe in compozitie unitate ce se manifesta prin legatura logica, constructiv - formala,
propozitionala dintre parti si ansamblu, dintre continut si forma.

Vincent Van Gogh, Noapte înstelată

Compoziţie dinamică
 Curs educaţie plastic - PIPP

Compozitia decorativa presupune imbinarea elementelor plastice intr-un tot

armonios. Aceste elemente se pot lua din natura, geometrie, din arta popoarelor antice, din
arta moderna, arta populara sau din imaginatie. Inglobarea fireasca, unitara si armonioasa a
elementelor in forme compozitionale nu poate fi facuta intamplator, ci pe baza cunoasterii
principiilor compozitionale decorative, in scopul obtinerii unor expresivitati plastice.
Aceste principii sunt: repetitia, alternanta, simetria etc. Repetitia este un procedeu de
ornamentare, de compunere a unor elemente, motive, tinandu-se seama de ritm si cadenta.
Ea presupune fie repetarea unui element de limbaj plastic (punct, linie, pata, forma) fie
repetarea unui motiv decorativ. Alternanta este o succesiune de cel putin doua elemente
diferite ca forma, marime, culoare si pozitie. Simetria exprima echilibru intr-o compozitie
plastica, ea presupune existenta unei axe ce are de o parte si de alta elemente si motive
asezate la distante egal departate de ea.O forma este simetrica daca axa de simetrie o
imparte in doua parti egale, ale caror puncte coincid prin suprapunere. Un ansamblu
compozitional poate deveni simetrie cand axa de simetrie imaginara orizontala sau verticala
separa compozitia in doua parti identice. Formele naturale sau create pot avea una sau mai
multe axe de simetrie orientate orizontal, vertical sau oblic. Simetria este una dintre legile
fundamentale de structurare a formelor naturale. Formele compozitionale folosite in arta
decorativa sunt: friza, chenarul decorativ, jocul de fond etc.
Friza este suprafata in forma de banda in care se ordoneaza motive si elemente dupa
legile artei decorative.
Chenarul este o banda decorativa ce decoreaza o suprafata de jur imprejur.
Jocul de fond este compozitia ce se bazeaza pe o retea in care motivele decorative
sunt organizate in functie de legile artei decorative .