I.

TANOViCEANU
PROFE/ORDE DREPT /1 PROCEDURĂ P E N A L Ă LA FACULTATEA JURIDICĂ DIN B U C U R E fT I.

T RATÂTk k
DE W' 5W

DREPTJiPROCEDURA
PENALA
EDIŢIUNEA A DOUA
A CUR/LiLUI DE DREPT J! PROCEDURĂ PENALĂ
REVĂZUT/1 COMPLECTAT ^ B E S E

DOCTRINA
de
Viniilă Dongoro^
Doctor în Drept Avocat.

REFERINŢE LA LEGI/LATIUNILE DÎM BUCOVINA /1 ARDEAL

D r .C o r n e liu C h is e liiă şi D r Ş ie fa n L a d a y
Consilier Înalta Curte de Casaţie. Ju risc o n su lt. Cluj.
J U R I/P R U D E N Ţ A
de
Eugen C.Decusară
Doctor in Drept Director, statist. judiciară.

CU O PREFAŢĂ DE
N. C. SCHINA
FO/T PREŢEDINTE. CURTEA DE APEL.BUCUREJTI

VOLUMUL II.

TIP. „CURIERUL JUDICIAR“ BUCUREŞTI, STR. ARTEI 5

S O C IE T A T E ANON. PE A C Ţ IU N I LÂNGĂ PA LA TU L JU S T IŢ IE I
 P RE F AŢ A)

Volumul III din prezentul Tratat va apare tot în

cursul anului acesta, fiind complect lucrat.
S ’a întârziat cu apariţiunea volumului II, fiindcă
nădăjduiam că Unificarea legislaţiunei penale va deveni
din moment în moment un fapt îndeplinit.
Speranţele noastre au fo st însă amăgite, încât suntem
hotărîţi de a nu mai pune apariţiunea volumelor acestui
Tratat în funcţiune de unificarea legiuirei penale. Fă­
găduim însă că atunci când această unificare se va rea­
liza, vom reda sub forma unui apendice toate inovaţiu-
nile nouii legiuiri, însoţite de un comentariu osebit,
deşi credem că ori cari vor fi soluţiunile îmbrăţişate
de noul cod penal, ele se vor găsi, sub raportul doctri­
nei, tratate deja în prezenta lucrare.
1925 Octombre
' N. C. SCH1NA

1) Pentru a se putea vedea partea contributivă a fiecăruia din co­

laboratori am adoptat următorul sistem :
Păstrăm neschimbată numerotaţiunea paragrafelor făcute de Tano-
viceanu, astfel că toate paragrafele numerotate cu cifre simple sunt ale
regretatului profesor.
Nouile contribuţiuni au fost adăugate la locul cuvenit în ordinele de
mai jos sub formă de paragrafe cu indice numerice şi literale, astfel pa­
ragrafele datorite
D-lui Dongoroz poartă indice numerice de e x .: 895 S 896 S 896*,... etc.
iar notele d-sale de trimetere sunt notate cu a, b, c, etc.
D-lui Chiseliţă poartă indicele „a“, de ex.: 895 a, 974 a, 10561“ .. etc.
»■ Laday . „ „ „b“, de ex.:895b, 903 b \ 903b .. etc.
iar jurisprudenta culeasă de d-1 E. C. Decusară se află înserată în notele
de trimiteri cu bis.
TRATAT DE D R E P____
T Si i ___
P R O_____
C E D U__________
R Ă PENALĂ

VOLUMUL II

CAPITOLUL III

CLASIFICĂRILE INFRACŢIUNILOR

Infracţiunile se pot împărţi sub mai multe puncte de vedere

1 — Infracţiunile, adică faptele ilicite penale, deşi alcătuesc

un grup unic în raport cu celelalte fapte ilicite sancţionate
de alte discipline juridice, totuşi prin conceptul şi conţinutul
lor pot fi grupate în categorii bine distincte susceptibile de
un tratament şi un studiu specific.
De aci nevoia de a clasifică cât mai desăvârşit infrac­
ţiunile, pe deoparte după cum spunea Lewingsthon „pentru
a pune puţină ordine în codul penal“ iar pe de altă parte
pentru a realiză o cât mai perfectă proporţiune între infrac­
ţiuni şi pedepse fiindcă numai prin sistematizarea şi coordo­
narea actelor ilicite înscrise în legea penală se poate ajunge
ia o justă şi conformă aşezare a sancţiunilor respective.
Chiar pentru studiul dreptului penal clasificarea infrac­
ţiunilor are o deosebită importanţă, ştiut fiind că studiul unei
ştiinţe este cu atât mai lesnicios cu cât din ansamblul prin­
cipiilor eterogene s’a putut alcătui un sistem de grupuri omo­
gene care să oglindească în chip sintetic infinitatea cazuri­
lor particulare.
 — 6 —

8782 — - Dacă clasificarea infracţiunilor e de un interes necon­

testat, delâ sine urmează că acest interes va spori atunci
când se.ya face loc unui sistem cât mai larg de clasificaţiuni,
'^aiţţsătjhermită proieminarea principalelor situaţiuni apte de
a creiâ în câmpul disciplinei penale o diferenţiere de trata­
ment.
De aceia am făcut loc în prezentul Tratat, tuturor cla­
sificărilor de cari sünt susceptibile infracţiunile.

I. Al gravităţii

879 - Art. 1 cod. penal ne arată, că infracţiunile, sub punctul

de vedere al pedepsii, adică al gravităţii, se împart în trei
mari clase : crime, delicte şi contravenţiuni.
Această diviziune e luată din codicele din 3 Brumar,
un. IV, art. 150, 599 şi urm.; ea îşi are originea în vechiul
drept, care împărţea afacerile în : 1) Grand criminel, 2) Pe­
tit criminel şi 3) Police locale ou municipale (1).
Insă, în vechiul drept, nu avea o mare importanţă :
dovadă Farinaceu, care deşi citează 8 diviziuni ale infrac­
ţiunilor, nu menţionează pe aceasta. Ce e drept, el vorbeşte
de diviziunea infracţiunilor sub raportul gravităţii, însă di­
viziunea sa nu e tripartită; infracţiunile după dânsul se îm­
part în levia, gravia, atroeia et magis enormia, gravissima,,
enormissima şi atrocissima (2).
Din contră, Jul. Clar, ocupându-se de diviziunea in­
fracţiunilor sub raportul gravităţii, le împarte numai în trei
clase : quedam levia, quedam gravia sau âtrocia, quedam
atrocissima, însă adaogă, despre această împărţire, că aci
non traditur a Doctoribus certa regula, ci rămâne ca jude­
cătorii să aprecieze gravitatea infracţiunei (3).

1) Ortolan: Éléments I, N-rile 657 şi urm., 676.

2) Farinaceus : Praxis, I, Titl. II, Quaest 18. In vechiul drept
francez există şi diviziunea între pedepsele infamante şi aflictive pe care
legiuitorul nostru n’a admis-o, fiindcă după cum spune U. Boerescn,.
raportorul Codicelui penal, éa a fost criticată mai de toţi autorii mo­
derni. Monit. Oficial, 1864. Desbateri, p. 1275, col. I.
3) Juins Clarus : Quaest.. Lib. V, 8 Primus, No. 9.
880 — Distincţiunea între crime şi delicte s’a făcut în vechiul
drept francez prin obiceiurile baroului.
încă din veacul al XVI-lea penaliştii făceau distincţiu­
nea între crime şi delicte, atribuind primelor o mai mare
gravitate: „Les offens 'privées — zice Ayrault — ne s’ap­
pellent pas crimes, mais délits“ (4).
Prin urmare, infracţiunile în contra interesului privat
erau numite delicte, iar cele contra interesului public crime.
Primele fiind socotite mai importante, cu timpul s’a dat in­
fracţiunilor mai grave, chiar contra particularilor numele de
crime, rezervându-se numele de delict pentru infracţiunile
cele mai mici. Chiar în secolul următor (XVII), Lange care
scrieă opera sa în 1677, întrebându-se care e deosebirea în­
tre crimes, délits et malices, răspunde : „Magistrii dreptu­
lui (les docteurs) arată câteva deosebiri, dar în ele este mai
multă subtilitate decât soliditate.La noi aceste cuvinte în­
semnează acelaş lucru, cu singura observare că noi ne ser­
vim de obicei de cuvântul delict pentru a exprimă crimele
cele mai mici şi de cuvântul crimă pentru a exprimă pe cele
mai atroce (4 bis).
Această deosebire între cele două cuvinte, care au fost
odată sinonime, s’a introdus la finele vechiului drept.
Jousse, după ce arată că expresiunea delict e un termen
generic care cuprinde toate crimele şi fărdelegile, iar crima
orice acţiune injustă oprită de legi, care tinde a vătămă so­
cietatea şi a turbură liniştea publică, meritând o pedeapsă
mai mult sau mai puţin severă după împrejurări, adaogă :
„In obiceuirile Baroului, de cele mai multe ori se întrebuin­
ţează cuvântul delict, pentru a caracteriză crimele uşoare şi
acelea care nu cer decât o simplă reparaţiune civilă sau o
pedeapsă pecuniară; dar se întrebuinţează cuvântul crimă,
pentru a exprimă delictele considerabile şi care merită o
pedeapsă exemplară, cum sunt hoţiile, omorurile, etc“. (5).
Dealtmintrelea el recunoaşte că termenii crimă şi de­
lict sunt aproape sinonimi în limba franceză. Comentând art.
1 al ordonanţei din 1670, el zice: „Crime, adică toate delic-
4) P. Ayrault: L’Ordre..., Livre II, art. IV, No. 26, p. 213, ed. cit.
4 bis) Lange: La nouvelle pratique civile, criminelle et bénéfleiale,
D-ème ed. Paris 1702. Des matières criminelles, Livre I, ch. I, p. 1.
5) Jousse: Traité..., T. I, p. 1 şi 2.
 - - 8

te le, pentru care sepoate adresà plângere în justiţie, fie gra­

ve, fie uşoare, şi în general orice acţiune care poate fi urmă­
rită pe cale penală (criminellement)“ (6).
Quy Rousseau de la Combe ne arată deasemeni iden­
titatea ce există între cuvântul de crimă şi delict: ,,Cuvân­
tul Crimă, Fărdelege (maléfice), Delict, însemnează acelaş
lucru, însă de obicei cuvântul delict se întrebuinţează pentru
a exprimă cele mai mici crime, iar cuvântul crimă pentru a
exprimă pe cele mai atroce“ (7).
In fine Blackstone, vorbind de Englitera, după ce con­
fundă crima cu delictul dându-le o definiţiune comună, arată:
,,De obicei se dă numele de crimă ofenselor care sunt mai
atroce, şi acela de delict greşetelor mai neînsemnate“ (8).
Din aceste citaţiuni se vede că, în vechiul drept, deşi ter­
menii crimă şi delict nu aveau o semnificare legală diferită,
însă, în practica baroului cuvântul crimă eră rezervat infrac­
ţiunilor celor mai grave, iar cuvântul delict celor mai uşoare.
881 — In ce privinţă însă se distingeau crimele de delicte? Şi
care eră interesul distincţiunilor sub punctul de vedere legal?
Autorii nu ne spun; singur Jousse arată că delictele ar fi
fapte pedepsite cu pedeapsă pecuniară, ceeace ar cuprinde
contravenţiunile şi unele delicte de astăzi. încât despre inte­
resul distincţiunei, nimeni nu-1 arată; eră o simplă diviziune
de fapt.
882 — Legiuitorul francez a făcut însă din împărţirea tripar­
tită a infracţiunilor sub raportul gravităţii, diviziunea sa cea
mai importantă, summa divisio.
Multe codice penale au adoptat această diviziune; vom
cită între altele codicele penal bavarez din 1813, care admite
că prin circumstanţe o crimă poate deveni delict, nu însă şi
contrariul (9).
883 •— La noi, această diviziune se găseşte déjà în Regulamen­
tul organic, art. 262. Pricini corecţionale, „adică cele ce se o-

6) Ibidem: p. 2, nota 1 ; Confr.Nouveau commentaire sur l'ordon­

nance de 1670. Paris, 1768, p. XX.
7) Ouy de Rouseau de la Combe: Traité des matières criminelles.
6-ème éd., Paris, 1766, p. 1.
8} Blackstone: Commentaire sur les loix anglaises. Bruxelles, 1770?
T. V. p. 317 (Trad. par Gomicourt).
9) Code pénal de la Bavière. Trad. par Vatel. Introduction, p. 19.
 sândesc de pravilă la o închisoare de un an cel mult“ ; pricini
criminale care se pedepsesc mai mult de un an „chiar dacă
acele pricini prin împrejurările micşorătoare de vină (10) ce
vor arătă nu s’ar cuveni a se osândi decât numai până la în­
chisoarea de un an“. Se mai vorbeşte în art. 316 şi de ala-
cerile de simplă poliţie, instituind o „judecătorie a poliţiei“
în Bucureşti, care judecă faptele întâmplate în Bucureşti, ce
nu vor fi vrednice decât de o închisoare de 3 zile, sau 50 to-
cge. In judeţe aceste afaceri se judecau de ispravnici sau de
ocârmuitor (art. 317). Dispoziţiuni identice se găsesc în Re­
gulamentul organic al Moldovei, art. 342 şi 345 (11).
Condica criminalicească din 1841, art. 1, împarte dea-
semeni infracţiunile în abateri, vini şi crime, nomenclatură
şi diviziune adoptată de Codicele penal Ştirbei din 5 Dec.
1850.
Prin urmare, diviziunea tripartită există şi la noi încă
din timpul regulamentului organic.
884 — Cum se disting însă între ele crimele, delictele şi contra-
venţiunile?
Sub punctul de vedere legal răspunsul este foarte uşor.
Pentru a ştî dacă infracţiunea este o crimă, un delict sau o
contravenţiune, vom căută pedeapsa prescrisă de lege. Dacă
pedeapsa e criminală: munca silnică, recluziunea, detenţiu­
nea sau degradaţiunea civică, infracţiunea este crimă; dacă
fapta e pedepsită cu închisoarea corecţională, interdicţiunea
unor drepturi, sau amendă corecţională, ea constitue un de­
lict ; în fine, dacă ea e pedepsită cu închisoare sau amendă
zisă de simplă poliţie, ea este o contravenţiune de simplă po­
litie (art. 1, 7, 8 şi 9 Cod. pen. şi art. 139 pr. pen.).
885 — Acestea din punct de vedere legal.
In fapt chiar azi se întrebuinţează de pena'iişti cuvintele
crimă şi delict în sens impropriu, — reminiscenţă a vechii i-
dentităţi a acestor două expresiuni (12).
Astfel, Rauter zice: „Noi întrebuinţăm cuvântul delict*1

. 10) Ceiace numim azi circumstanţe atenuante.

11) In otnoşenia No. 1845 a secretariatului de Stat al Moldovei din
11 Nov. 1835-către logofeţia dreptăţii, se spune că micile potlogării se
cercetează la poliţia îndreptătoare în Iaşi, iar în ţinuturi la isprăvnicii.
12) Vezi Garçon : Code pénal annoté, art. 1, No. 2.
 — 10

pentru orice acţiune penală, precum vom numi crimă sau

criminal orice este penal“ (13).
Berriat-Saint-Prix după ce spune că „Dreptul criminal
este totalitatea regulelor relative la delicte“, adaogă: „Cu­
vântul delict este o expresiune generală prin care se desem­
nează orice infracţiune la legile penale“. „Se întrebuinţează
deasemeni cuvântul delict, pentru a indică una din cele trei
clase generale de infracţiuni determinate de codicele pe­
nal“ (14).
Chiar Ortolan, relativ mai nou, spune că va numi delict
în general orice faptă care se pedepseşte; agent al delictului,
pe autorul faptei; pacient al delictului, pe persoana vătă­
mată (15).
Noi vom evită această întrebuinţare improprie a cuvân­
tului delict, provenită din greutatea ce aveau penaliştii se­
colului trecut să se deprindă cu noua nomenclatură; având
termeni proprii vom căută a-i întrebuinţă exact. Insă vom fi
siliţi şi noi să întrebuinţăm expresiunile improprii de: agent
al delictului, corpul delictului1, flagrant delict, delicuent, fap­
te delictuoase, etc., fiindcă aceste formule străvechi sunt în­
trebuinţate de toti penaliştii fără exceptiune, şi s’ar păreă
pendantism a le modifică.
886 — Diviziunea tripartită a infracţiunilor, deşi adoptată de o
mulţime de codice europene, a fost însă criticată cu multă as­
prime.
„Diviziunea actelor pedepsibile în crime, delicte şi con-
traventiuni — zice Rossi — divisiune trasă din fapta mate­
rială şi arbitrară a pedepsii, revelează ea singură,-îmi pare,
spiritul codicelui şi al legiuitorului. Pare că s’ar zice publicu­
lui : Nu te îngriji ca să cercetezi natura intrinsecă a acţiunilor*
13) Ttauter : Traité, I, p. 51.
14) Berriat-St.-Prix : Cours de droit criminel. V-éme ed. Paris-
1855, p. 1 şi 9.
15) Ortolan : Éléments. T. I. No. 165, p. 79. Chestiunea nomencla­
ture! poate să producă uneori dificultăţi practice. Astfel în caz de am­
nistie pentru delicte politice, se poate naşte intrebarea, dacă prin cuvântul*
delict din lege se pot înţelege şi crimele. Curtea cu Juraţi Ilfov, 21 Sept-
1912, Curierul Judiciar 1913 No. 20 p. 239, a admis afirmativa, cu drept
cuvânt după noi, fiindcă atunci când se întrebuinţează formula delict
politic, în limba uzuală juridică e vorba de o infracţiune în genere. iai~
nu numai de delict.
 — 11 —

omeneşti, uităte la putere; daca ea face să se tae capul unui

om, conchide că acest om este un mare scelerat. Aceasta a-
rată un atât de mare dispreţ de genul omenesc, o atât de
mare pretenţiune de despotism în tot, chiar în morală, încât
s’ar putea, fără multă nesocotinţă să se judece spiritul co-
dicelui întreg prin lectura art. 1“ (16).
Mai departe acelaş autor califică această diviziune,
insolentă de arbitrar“ (17). Această critică a fost făcută şi
de Boitard (18) şi de B. Boerescu (19).
Deşi nimeni nu mai susţine astăzi diviziunea tripartită
a infracţiunilor (20), totuşi obşteşte e recunoscută netemei­
nicia criticii lui Rossi.

• 10) P. Rossi: Traité de droit pénal. Paris 1829, T. I, p. 54; şi 4-a

ed. Paris 1872, T. I, p. 42, Chap. Il, § 2, din consideraţiunile preliminare.
17) Ibidem : p. 69 şi ed. IV, p. 55. Ch. II, S 2.
18) Boitard: Leçons de droit criminel, 13-ème ed. Paris, 1890, No,
15, p. 22.
19) Boeresco : Des délits et des peines. Paris, 1857. p. 73; vezi ş
alţi citaţi de Garçon: Op. cit., art. 1, No. 20.
20) Vezi, totuşi, „Studii de filozofie penată şi drept pozitiv~ de
Тоша Dragii, în «Dreptul» an. XXXV, No. 53. In aceste studii, autorul
susţine că «natura ireparabilă a bunurilor formează obiectul dreptul u
în general» şi că singură aceasta «poate fi luată drept criteriu distinctiv
.între normele dreptului penal şi restul preceptelor de drept» şi»poate
sluji de călăuză «în încercarea de a găsi un fundament mai raţional, mai
ştiinţific şi mai necontestat, clasificării generale a faptelor penale». «De
îndată ce rămâne în afară de orice discuţiune că o abatere penală con­
stitue, în substanţă, un atac îndreptat împotriva unor bunuri ireparabile
prin chiar natura lor, sau a unor bunuri greu de dobîndit, greu de în­
locuit printr’un echivalent, sarcina de a da o bază reală clasicei deli­
mitări a infracţiunilor în : crime, delicte şi contraventiuni, atît de con­
testată în cea de a doua jumătate a veacului trecut, se găseşte cu mult
uşurată».
»Luînd ca sprijin principiul ireparabilităţii bunurilor cărora omul
îe acordă, în viaţa socială, o valoare precumpănitoare, iată care arii, în
substanţă, sensul exact al acestei clasificări care, nu ne sfiim a o spune,
n’ar trebui să lipsească din nici o legiuire penală : I) Crima e un atac
împotriva vieţii omului, bunul prin esenţă ireparabil şi ca atare impo­
sibil de înlocuit printr'un echivalent. II) Delictul e orice atentat la pro­
prietate — instituţia al cărei obiect îl formează bunurile necesare
satisfacerei trebuinţelor de căpetenie ale omului, bunuri greu de do-
bînclit, greu de înlocuit printr’un echivalent — şi la organizaţia socială
în general, pavăză a dreptului de proprietate. (Nota proprie a crimelor
«sonată, aşâ dar* în aceea că acest grup de infracţiuni constitue tm atac
 12 —

887 — In adevăr, critica lui Rossi, în rezumat, consistă în

aceia că rău a procedat legiuitorul făcând distinctio delicto-
rum ex poenis, în loc să facă distinctio poenarum ex delictis,
deoarece nu pedeapsa, un act arbitrar al legiuitorului poate
arătă gravitatea unei infracţiuni, ci propria sa natură intrin­
secă. Insă s’a observat cu drept cuvânt că legiuitorul, când a
făcut distincţiunea infracţiunilor după pedepse, în realitate
a tinut seamă de gravitatea infracţiunilor, căci pedepsele re­
prezintă echivalentul legal al infracţiunei. In realitate siste­
mul legii e cel următor: ea stabileşte pedepse după gravitatea
infracţiunilor, şi apoi împarte pedepsele în trei clase: 1) gra­
ve, numite criminale; 2) mijlocii, numite corecţionale, şi 3)
uşoare, numite de simplă politie. Eră natural ca, brevitatis
causa, referindu-se la faptul pedepsii, şi prin cale de conse­
cinţă a acestei diviziuni a pedepselor, legiuitorul să numească
crime infracţiunile sancţionate cu pedepse criminale, delicte
pe cele sancţionate cu pedepse corectionale şi contraventiuni
pe cele sancţionate cu pedepse de simplă politie. El care fă-
ceă distinctiunea pedepselor în 3 categorii, trebuiă să califice
în consecinţă fiecare categorie de infracţiune (21).
Declamaţiunile lui Rossi că legiuitorul voeşte să-şi, im­
pună totul până şi morala sa prin aceea că, dacă dă o mare
pedeapsă trebue să socotim fapta ca o mare crimă, sunt ab­
solut fără nici un temei, căci legiuitorul în pedepsirea in-
împotriva unui bun care nu poate face obiectul proprietăţii : persoana
omenească). III) Contravenţiunea e încălcarea unor norme juridice ne­
însemnate ; întrucât deşi acest grup de infracţiuni tinde, în fond, tot la
distrugerea vieţii omeneşti şi la atingerea dreptului de proprietate, le­
gătura cauzală dintre rezultatul lor ultim şi actul contravenientului e,
însă, vagă, nesigură ; puţind, astfel, să fie determinat sau înlăturat de
împrejurări streine de acest act».
Chiar de am admite exactitatea acestei clasificaţiuni, ea însă e pur
teoretică, de oarece în fapt legiuitorul a transformat multe crime în
delicte, sau mai exact, inulte delicte în sensul d-lui T'orna Dragu, con­
tinuă să fie socotite crime de legiuitor. In orice caz, studiul d-lui Toma
Dragu e foarte interesant.
A se vedea asupra clasificării infracţiunilpr şi lucrarea, în limba,
franceză, a d-lui Toma Dragu «L ’infraction, phénomène social» (Paris,
Jouve, 1903), cît şi nota lui Garofalo asupra acestei lucrări, în îşi, cri­
minologie, ediţia V, Paris, Alean, 1905, pag. 52.
21) Vezi Molinier-Vidal: Traité, I, p. 219: Thiry : Cours, No.
172; Confr. Garçon : Op. cit, art. 1, No. 27 şi autorii citaţi de dânsul.
 — 13 - -

fracţiunilor nu a fost capricios, ci a urmat morala timpului

său, pedepsind fiecare faptă după valoarea etică ce prezentă
în momentul confecţionării Codicelui penal.
888 — Trebuie insa să recunoaştem că este ceva fundat în cri­
tica lui Rossi; divisiunea tripartită are un inconvenient foar­
te grav. Această diviziune n’are nici o bază ştiinţifică; prin
nimic afară de pedeapsă ,noi nu putem şti în mod doctrinal
imde sfârşeşte crima şi începe delictul, unde sfârşeşte delic­
tul şi începe contravenţiunea. Totdeauna pentru a şti ce gen
de infracţiune avem, trebuie să ştim prealabil ce pedeapsă
prescrie legea. Pedeapsa este însă totdeauna ceva arbitrar,
care depinde de timp, de ideile legiuitorului, de moravurile
poporului, şi de multe alte împrejurări. Nu în sens rău de
samavolnicie, ci în sensul cel bun de apreciaţiune individua­
lă, pedeapasa prin forţa lucrurilor nu este quotitate constan­
tă, ci este totdeauna variabilă, o quotitate arbitrară, şi aşa
fiind, consecinţa logică este că şi clasificaţiunea infracţiunilor
este tot atât de arbitrară. Sub acest punct de vedere, critica
lui Rossi este întemeiată.
889 — Acest defect al diviziunei tripartite, a fost recunoscut
chiar în timpul confecţionării Codicelui penal francez. Iată
ce zicea în 30 Noembrie 1808, Ministrul de justiţie al Rega­
tului Italiei, către comisiunea de revizuire a proiectului de
Codice penal al Italiei, scris de Romagnosi, în numele Mi­
nistrului de justiţie.
,,In două moduri se pot astăzi clasifică şi ordonă dife­
ritele infracţiuni. Prima consistă în a urmă felul şi ordinea de
datorii pe care le violează infracţiunea, având în vedere di­
viziunea relaţiunilor publice şi private ce clasifică acele dato-
îii. A doua consistă în a urmă diviziunea tripartită a compe­
tenţei tribunalelor, determinată după diferitele specii şi gra-
duri ale pedepselor, cunoscută sub numele de poliţie, justi­
ţie corecţională şi criminală.
,,Prima se poate califică naturală şi perpetuă, cea de a
doua artificială şi precară.
,,Cu cea dintâi se prezintă materiile Codicelui penal în-
tr’o ordine logică, naturală şi în concordanţă cu aceia a da­
toriilor, şi prin urmare într’un chip armonic cu acela cu
care materiile stau şi trebue să stea în celelalte ramuri de
legislaţiune, ca într’un corp bine constituit de doctrină.
 — 14 —

„Atunci Codicele penal se prezintă ca un tot simplu,

unit, armonic, în care se văd toate membrele şi ramificările
corpului social, apărate cu sancţiunea pedepselor, fără ca a-
cel Codice să fie supus schimbărilor provenite din o altă or­
ganizare a puterii judecătoreşti.
„Cu cea de a doua se prezintă trei cataloage separate
de infracţiuni clasificate după diviziunea pedepselor aplicate
de trei diferite autorităţi judecătoreşti, şi deoarece schimbân-
du-se competinţa judecătorilor, forţat se schimbă ordinea şi
forma Codicelui, deaceea cu drept cuvânt diviziunea tripar­
tită a infracţiunilor făcută după competinţa judecătorească se
poate numi artificială şi precară" (22).
890 — Prin urmare, încâ delà început s’a recunoscut acest in­
convenient al diviziunei tripartite, că ea nu are un caracter
ştiinţific şi că este supusă arbitrarului. Raţiunea însă pentru
care a fost adoptată este marele interes practic ce-1 prezintă:
determinarea competinţei juridicţiunilor represive. De aceas­
tă consideraţiune a fost mai ales condus legiuitorul francez
când a stabilit diviziunea tripartită. „Primul articol al Co­
dicelui — ziceă Treilhard — defineşte expresiunile de crimă,
delict, contravenţiune, prea adeseori confundate sau între­
buinţate în mod indiferent. De acum înainte, cuvântul cri­
mă va desemnă atentatele în contra societăţii, care trebuesc
să facă obiectul curţilor criminale; cuvântul delict va fi în­
trebuinţat pentru dezordinile mai puţin grave, care sunt de
resortul poliţiei corecţionale, în fine cuvântul contravenţiune
se va aplică la infracţiunile de simplă poliţie“ (23).
Acelaş lucru îl spune şi o deciziune a Curţii noastre de
casaţiune. „Această împărţire îşi are însemnătate, că jude­
cata infracţiunilor este deferită unor juridicţii diferite; că ast­
fel cercetarea şi judecata contravenţiunilor este deferită tri­
bunalelor şi judecătoriilor poliţieneşti, conf. art. 140 Cd. pr.
penală, că cercetarea şi judecata delictelor e deferită tribu­
nalelor corecţionale, conf. art. 176, 178 Cd. pr. penală, că
cercetarea şi judecarea crimelor e deferită Curţilor cu juraţi,
conf. art. 226 Cd. pr. penală şi 105 al Constituţiunei“ (24).

22) O. D. Roniaţjnosi : Scritti sul diritto penale, Palermo, 1844, p. 51(5

23) Locré: T. XXIX, p. 202.
24) Cas. Il, 24B diri 24 Aprilie 1874, B. 166.
 — 15 —

Acesta a fost marele interes care a dictat diviziunea

tripartită: având trei juridicţiuni represive, curţile cu juraţi,
tribunalele coreeţionale şi judecătoriile de pace, s’a dat fiecă­
reia din ele o competinţă relativă la certe pedepse. Cele mai
mari pedepse, numite criminale, le-a dat în competinţă curţi­
lor cu juraţi; cele mijlocii, numite pedepse coreeţionale, în
competinţă tribunalelor coreeţionale, iar cele mai mici, nu­
mite de simplă poliţie, tribunalelor poliţieneşti.
Acest interes al diviziunei tripartite există şi azi, deşi
micşorat prin multe excepţiuri, pe care le vom arăta la locul
cuvenit. Şi azi, în principiu, crimele sunt de competinţă
Curţilor cu juraţi, delictele de competinţă tribunalelor corec-
ţionale, iar contravenţiunile de competinţă tribunalelor de
simplă poliţie (25).
891 .— Dar afară de acest interes al diviziunii tripartite, sunt
o mulţime altele, şi putem afirmă că nu este materie a Co-
dicelui penal ori a procedurei penale, în care să nu se facă
distincţiune între crime, delicte şi contravenţiuni, legiuitorul
punând regule diferite la fiecare gen de infracţiune. Numai
din materiile studiate până acum reamintim diferenţele ur­
mătoare, care formează fiecare un interes al deosebirei între
crime, delicte şi contravenţiuni:
1) In privinţa infracţiunilor comise în străinătate, se
distinge sub punctul de vedere al pedepsirei, cele trei genuri
de infracţiuni.
2) Extradiţiunea în materie de crime se admite totdea­
una, în materie de delicte uneori, la contravenţiuni niciodată.
3) Tentativa de crimă se pedepseşte totdeauna, şi cu pe­
deapsă de un grad mai jos decât crima însăşi; tentativa de
delict numai uneori, însă cu aceeaşi pedeapsă, iar tentativa
de contravenţiune nu se pedepseşte niciodată.
4) Intenţiunea e aproape de esenţa crimei, de natura de­
lictului, şi cu totul accidentală la contravenţiuni.

25) Astfel prin decizia S32 din 1 Febr. 1910, B. 223, C. cas. S, 1I_
a judecat cu drept cuvânt că, de oarece pedeapsa din art. 175, leg. sa­
nitară este amenda mai mare de 26 lei, fapta treime calificată delict,
conf. art, 8 şi 9 C. p. şi prin urmare e de competinţă tribunalelor de
judeţ. In acelaş sens Cas. II, 508, din 9 Febr. 1910, B. 248, c infracţiune
la legea meseriilor, pedepsită cu mai mult de 25 lei, nu e consideraţi
contravenţiune, şi nu i se poate aplică art, 598, Pr. pen.
 — 16 —

Mai târziu vom vedeà că, în materie de complicitate, re­

cidivă, prescripţiune, competinţă, procedură, etc., în scurt,
în toate materiile legislaţiunei penale, legiuitorul face distino­
ţiune între crime, delicte şi contravenţiuni.
Prin urmare, interesul diviziunei tripartite, din punctul
de vedere legal este enorm; îl găsim la fiecare pas în Co­
dicele penal şi în Codicele de procedură penală.
891 1 — Interesul ce se atribuie diviziunei tripartite e artificial
ca şi însăşi această diviziune. Nu acest interes a impus adop­
tarea diviziunei tripartite, ci această adoptare a condus for­
ţat la obţinerea unei situaţiuni susceptibile de a dă un in­
teres diviziunei.
Dacă legiuitorul n’ar fi admis sistemul tripartit, desigur
că nu am fi mai avut trei rânduri de regule cu privire la a-
plicarea legei penale în spaţiu, la tentativă, recidivă, pres­
cripţiune, etc., fără a mai vorbi de regulele de procedură.
Deci pretinsul interes pe care îl oferă diviziunea tripartită nu
Par fi făcut simţit nici un moment.
Ştiinţificeşte, o clasificaţiune se impune, atunci când de
ea este legată un interes care reclamă o atare clasificare în
lege.
In cazul diviziunei tripartite însă, legea a creiat intere­
sul clasificării.
Lipsită de orice bază ştiinţifică, diviziunea tripartită
este un anacronism, şi e surprinzător că, în unele proecte şi
ante-proieote recente de cod penal, această diviziune a fost
încă menţinută (a).
892 — Tocmai din cauza acestui interes al diviziunei tripar­
tite, ar fi fost de dorit, ca ea să nu fie artificială, să existe un
criteriu ştiinţific prin care să se distingă cele trei genuri de
infracţiuni.
Insă acel criteriu ştiinţific a fost în zadar căutat. De-
aceea această diviziune a fost criticată de şcoala pozitivistă,
şi mai înainte încă, de Carrara, care spune că nu e dificul-
a) Diviziunea tripartită a mai fost criticată de : Ad Prins, Science
pénale et droit positif, Nr. 145; Alimena, Diritto penale, I, p. 251 ; Fr. von
Liszt, Traite, I, p. 174.
Susţinută de Haus, Observations sur le projet de C. p. belge, 1.
p. 62; Vidal et Magnol, Cours de droit criminel, ed. VI, p. 104: J. A.
Roux, Cours, p. 63.
 17 —

tate, ci o adevărată imposibilitate, să se găsească criteriul

ştiinţific al distincţiune, şi prin urmare, în practică, departe
de a aduce un folos, aduce confuziune (26).
Mai ales între crime şi delicte, nimeni nu mai susţine azi
că ar fi vre-o deosebire ştiinţifică. Dealtmintrelea, cum s’ar
putea susţine, când în mod constant legiuitorii, şi chiar jude­
cătorii transformă crime în delicte? S’a dat chiar un nume
acestei transformări; s’a numit corecţionalizare, şi deaproa-
pe un secol, ţările corecţionalizează pe întrecute crimele. La
noi legiuitorul a corecţionalizat 24 crime, când a introdus
Codicele penal francez, alte 13 crime când a revizuit Codi­
cele penal în 1874, şi în urmă prin diferite alte legi a făcut
numeroase corecţionalizări (27).
893 — Pe lângă corecţionalizarea legiuitorului, pe care am
pute-o numi legală, mai este şi corecţionalizarea ilegală a ju­
decătorilor, care explică în mare parte micşorarea aparentă
a numărului crimelor.
Theureau dă importante relaţiuni în această privinţă:
„Micşorarea numărului condamnărilor pentru crime pro­
vine din obiceiul ce s’a introdus în Franţa, după 1841, în
parchet de a trimite înaintea tribunalelor, în loc de juraţi,
fapte legal calificate crime, însă care pierd calificarea lor din
cauza etăţii, beţiei sau micului prejudiciu. Această practică a
fost sancţionată de legiuitor în 1838, Mai 15, în Belgia, —
şi prin alte legi; în Italia, prin Codul de procedură penală din
26 Nov. 1865, şi în Franţa prin legea din 1863, care a co­
recţionalizat câteva infracţiuni.
26) Carrara: Programma, P. G, voi. I, § 51: Conf'r. Ih iry, Op. cit
No. 171.
27) Crimele corecţionalizate în 1874: 1) Art. 118, Fals timbre sau
mărci; 2) Art. 119, întrebuinţarea sigiliului Statului contra intereselor
sale; 3) Art. 120, Fals. mărcii, sigiliului şi timbrului Statului; 4) Art.
126, întrebuinţarea de înscris fals; 5) Art. 140, Delapidare, (munca silnică
ia fr.l; 6) Art. 141, Luări nedrepte; 7) Art. 145, Mituirea judec, ori a
juraţilor; 8) Art. 187, Lovirea cu precugetaro a funct. publ. ; 9) Art.200:
Spargerea sigiliilor de însuşi custodele; 10) Spargerea sigiliilor cu vio­
lenţă contra persoanei; 11) Art. 263, Atentatul la pudoarea unei fete mai
mici de 14 ani; 12) Art. 264, Atentat cu violenţă; 13) Art. 271, Bigamia;
14) Art. 287, Mărturia mincinoasă în materie criminală; 15) Art. 293
Jurământ mincinos în materie civilă; 16) Art. 310, Furtul calificat; 17)
Art. 343-348, Bancruta frauduloasă, mijloc de schimb, scmsari, b&ncker;
18) Distrugerea actelor, autor. publ. sau efectelor de comerţ.
 In 12 Ianuarie 1871, o circulară ministerială conside­
rând corecţionalizarea „inspirată mai mult prin o adevărată
indulgentă către preveniţi, decât prin o injustă neîncredere
In juriu“, o declară contrarie legii, însă în 6 Aprilie 1871, o
altă circulară tot a Ministerului justiţiei francez, declară cir­
culara precedentă „ca neavenită şi fără autoritate“. Corecţi­
onalizarea a intrat în moravurile judiciare ale Franţei“ (28).
— Din cauza acestei lipse de deosebiri reale între crime şi
delicte. Carmignani, criticând diviziunea tripartită, propunea
o diviziune bipartită.
După dânsul infracţiunile se împart în două clase: în
una se cuprind propriile şi adevăratele infracţiţuni cari lo­
vesc în siguranţă, iar în alta, infracţiunile de poliţie cari lo­
vesc în prosperitate, distincţiune concepută de Beccaria, şi
literalmente observată de legiuitorul toscan. El critică divi­
ziunea tripartită, şi în special aşa numita clasă a delictelor
de poliţie corecţională, care, după dânsul a fost născocită în
Italia, cu mult înainte decât în Franţa (29).
— Astăzi în general, Codicele penale noi, părăsesc divizi­
unea tripartită, şi au admis pe cea bipartită; astfel este Co­
dicele penal olandez din 1881, Codicele penal italian din

28) L. Theureau: Les casiers judiciaires. Paris 1892, p. 72—73:

Confr. Vidai: Cours, No. 73. «Corecţionalizarea—ne spune dânsul— se
continuă de lege şi de judecători; aceasta din urmă deşi ilegală, e re­
cunoscută prin circulări ministeriale şi acceptată de preveniţi şi de tri­
bunale. Miniştrii o recomandă în scop de a evita indulgenţa juraţiiorT
încetineala judecătorilor şi economia cheltuelilor de judecată. In general
se omit circumstanţe agravante cari atrag calificarea de crimă (la furt,
infanticid, supresiune de copil, tentativă de omor, lovituri simple). Nimeni
nu protestă, procurorii din cauza circulărilor ministeriale, Tribunalele
fiindcă ele consideră fapta utilă, iar prevenitul pentru a scăpa de lunga
Închisoare preventivă şi de o eventuală pedeapsă mai mare. Această
practică a dat iluziunea adeseori înşelătoare a micşorării numărului
crimelor».
D. Garraud, ne spune deasemenea. «Corecţionalizarea are de re­
zultat să falşifice statisticile criminale, făcând să pară o scădere consi­
derabilă a crimelor şi o creştere proporţională a numărului delictelor».
G arrattd: Instruction criminelle, T. II, No. 528.
29) Carmignani: Teoria dele leggi, II, p. 111 şi 112 ed. cit.
 — 19 —

I «S90, anteproiectul Cod penal federal elveţian din 1896,

(30), codicele penal japonez din 1907 (31).
Această diviziune nu este indispensabilă, şi nici chiar
necesară pentru determinarea competmţei, care se poa­
te prea bine determină după gravitatea pedepsei (31 bis).
Sub numele de delict se înţeleg toate crimele şi delictele ac­
tuale, iar competinţa Curţilor cu juraţi este restrânsă la a-
cele delicte, care sunt pedepsite cu certe pedepse mai grave
anume determinate.
895 - întâlnim diviziunea bipartită în foarte multe legislaţi-
uni, în special în mai toate noile proiecte de coduri penale.
Ceva mai mult, tendinţa este astăzi de a se accentua şi mai
mult diferenţierea bipartită prin elaborarea de coduri dife­
rite pentru fiecare din cele două mari grupuri de infracţiuni:
un cod pentru delicte şi altul pentru contravenţiuni (a).
895 a Codul austriac din 1852, codul german din 1870, codul
ungar din 1879 precum şi antepr. austriac din 1913 şi cel
german din 1919 au menţinut diviziunea tripartită.
895 b — In dreptul maghiar, diviziunea tripartită a fost introdu­
să prin Cod. pen. din 1878. In dreptul vechiu, se deosebea
delictele supuse pedepsei legale şi cele supuse pedepsei arbi­
trare. In cazurile din urmă, judecătorul putea aplică pedeap­
sa ce credea de cuviinţă. Proiectul din 1843 — o lucrre de

30) Vezi alte Codice citate de Vidal: Cours ed. 1911, No. 74 bis
p. 104. nota 2.
31) Vezi Codul penal japonez trad.de I. B. Georgescu Craiova 1915
31) bis. Astfel a făcut în Italia decretul din 1 Dec. 1889, pentru
executarea Codicelui penal italian. In Olanda diviziunea bipartită e na­
turală căci nu sunt .juraţi. Diviziunea bipartită a fost şi ea criticată mai
întâi pentru greutatea impărţirei delictelor la juraţi şi la tribunalele co-
recţionale. Se adaogă că e greu a spune în căre clasă trebuesc aşezate
■delictele de imprudenţă gravă, ca omorurile sau loviturile.
Vezi discuţiunea în Rev. pénitentiaire, 1895, p. 1004 şi urm. şi ra­
portul general al d-lui Vidai. Diviziunea bipartită există de altfel de mult
timp în Englitera (Treason si félon/ or misdemeanour). Vezi Mitter-
ntayer Proc, pén., p. 641.
a) Vezi şi cele spuse în volumul I, No. 8763 al acestui tratat-
Consultă J. Goldschmidt, Verwaltungsdelict, în lucrarea sa Das Verwal-
tungsstrafrecht, Berlin,-1902, şi SchuUzenstein, Verwadtungsarchiv, XI, 149-
Pentru un cod al contravenţiunilor s’an pronunţat : R. Garraud
Traité, ed. 3, vol. I, p. 235: I r . von IÀszt, Traité, I, p. 173; Garofalo’
Criminologie,„p.. 58, 193 şi autorii citaţi în nota h de la Xl'. 876’.
 — 20 —

mare importanţă — prevedea numai crime şi contravenţi-

uni. Doctrina maghiară, în genere, nu aprobă diviziunea tri­
partită ; o parte din proiectele noui făcute înainte de 1914 se
reîntorc la bifurcaţie : delictele mai grave se califică crime,
iar cele mai uşoare, contravenţii.
895 M — Codul penal maghiar deosebeşte infracţiunile în crime
şi delicte.
El nu cuprinde contravenţiunile; pentru acestea s’a fă­
cut un cod separat, al contravenţiunilor (legea XL: 1879).
Codul a adoptat sistemul belgian, adică baza calificării
infracţiunii nu este pedeapsa prevăzută de lege, ci pedeapsa
aplicată în speţă.
Anume, dacă fapta ar fi crimă, dar judecătorul consta­
tând circumstanţe atenuante dictează o pedeapsă prevăzută
numai pentru delicte, şi fapta va fi calificată delict. Deci, ba­
za calificării este pedeapsa în concreto.
De ex.: omorul este crimă şi se pedepseşte cu temniţă
grea (muncă silnică). Se comite tentativa unui omot.
Legea prevede că tentativa se pedepseşte mai uşor de­
cât crima săvârşită, iar această dispoziţiune se aplică în ju-
risprudenţă astfel că judecătorul poate dictă un gen mai u-
şor, adică în loc de temniţă grea, recluziune sau în loc de re­
cluziune, închisoare poliţienească. Când însă circumstanţele
atenuante sunt extrem de importante, el poate reduce pe­
deapsa cu două grade, adică în loc de temniţă grea direct în­
chisoare corecţională. In acest caz însă va califică fapta ca
delict. Deci va pedepsi pe acuzat pentru delictul tentativei de
omor. Dacă, în âceeaş speţă, circumstanţele atenuante nu
sunt prea importante, va aplică recluziune (sau temniţă grea}
şi în acest caz va califică fapta: crima tentativei de omor.
Conform acestora, orice infracţiune calificată crimă,
poate fi califieiată delict de către judecător, dacă se stabi­
leşte prin Sentinţă o pedeapsă prevăzută pentru delicte.
Deci, după Codul penal maghiar, deosebim crime, şi de­
licte în genere sau în concreto.
In genere, crimele sunt acele fapte pe care codul le ca­
lifică crimă; delictele, pe care le Califică delicte.
In concreto, crima este fapta pentru care sentinţa defi-
ritivă stabileşte ca pedeapsă: a) temniţă grea (muncă silnică);
 — 21 —

b) recluziune; c) detenţiune de durată de cinci ani sau mai

mult.
Iar delict este (in concreto) fapta pentru care sentinţa
definitivă stabileşte ca pedeapsă: a) detenţiune de durată mai
scurtă de 5 ani; b) închisoare corectională; c) amendă ca
pedeapsă principală.
Aceste principii sunt mărginite prin trei dispozitiuni:
1. Orcât de grave ar fi circumstanţele agravante, fapta
calificată de lege ca delict, nu poate fi supusă pedepsei pre­
văzută pentru crime şi prin urmare nu poate fi calificată cri­
mă. Cu alte cuvinte, judecătorul poate constată delict când
legea prevede crimă, dar invers nu.
2. Oricât de importante ar fi circumstanţele atenuante,
un delict nu poate fi calificat contraventiune. Nici invers, o
contraventiune nu poate fi calificată delict.
3. Măsurile care pot fi luate fată de minori, nu sunt con­
cepute ca pedepse propriu zise. Totuşi infracţiunile minorilor
se califică delicte sau contraventiuni. Delicte, atunci când le­
gea le califică (în genere) crime sau delicte.
Când judecătorul, prin sentinţă, aplicând o pedeapsă
prevăzută pentru delicte la o faptă care în virtutea legii este
crimă: acest procedeu se numeşte corecţionaîizare.
896 .— Dar nicj chiar diferenţa între delicte şi contraventiuni
nu e bine lămurită; după cum zice Qarraud: până astăzi sun­
tem încă departe de a se fi stabilit criteriul distinctiunei între
delicte şi contravenţiuni (31 ter).
Arn văzut că G. Carmignani crede că deosebirea ar fi
că delictele lovesc în siguranţa, iar contravenţiunile în pros­
peritatea socială; e greu însă a acceptă acest criteriu, căci
prosperitatea cuprinde în sine şi siguranţa, neputând să pros-
pereze o ţară în care siguranţa nu există.
Brusa crede că distincţiunea între delicte şi contraven­
tiuni este că delictele sunt o leziune a unei legi superioare vo­
inţei legiuitorului uman, pe când contravenţiunle sunt numai
contrarii interdicţiunilor exprese şi exclusive ale acestei vo­
inţe.
Această distincţiune este deasemenea inadmisibilă, fiind­
că nu toate delictele sunt infracţiuni dictate de legile natu-
31 ter) R. Qarraud: Precis, ed. 9-a, No. 50, p. 67, şi No. 40, p.71„
 — 22

rei, şi nu toate contravenţiunile, ci numai puţine din ele, pot

fi socotite ca o simplă şi arbitrară voinţă a legiuitorului (32).
Nici voinţa nu poate fi socotită ca un criteriu distinctiv,
căci multe delicte sunt neintenţionate, iar în schimb, sunt
contravenţiuni care presupun intenţiunea: art. 389, N-rile 6,
9, 10 şi 12; art. 393, al. 5, 6, 7; şi .396, al. 3; şi unele care o
cer formal, art. 393, al. 9. (Vezi nr. 904).
In congresul penitenciar dela Pesta din 1905, s’a recu­
noscut greutatea de a distinge delictele de contravenţiuni.
Este însă adevărat, că, în principiu, în materie de con-
iravenţiuni nu se cere intenţiune, pe când la crime şi delicte, în
regulă generală trebue intenţiune.
896 4 i— Numeroase sunt încercările făcute de penalişti pentru
a stabili un criteriu ştiinţific de diferenţiere între delicte şi
contravenţiuni.
După Becaria, delicte sunt infracţiunile cari aduc o a-
îingere unui interes public sau privat, în timp ce contraven­
ţiunile nu fac decât să turbure binele public (a).
După Feuerbach, este delict orice violare a unui drept
care există chiar mai înainte ca legea să-l fi recunoscut; din
contra, contravenţiune este faptul care ar fi fost perfect licit
dacă legea nu l’ar fi prevăzut ca infracţiune (b).
Binding e de părere că delictul este o violare a unei nor­
me, prin distrugerea sau micşorarea bunului' ocrotit de acea
32) Vidai: Cours No. 74 bis. Confr. şi L. Majno: Commento, I
No. 4, p. 9, în acelaş sens. E. Ferri în Nuova antologia din 16 Aug.
1889,p. 26 şi 26, spunea că între delicte şi contravenţiuni nu sunt deosebiri
decât de grad şi de modalitate.
După de Liszt, din contra deosebirea ar ii atât de mare încât ar
fi o datorie din cele mai importante ale legiuitorului de a despărţi con-
-travenţiunile (Polizeidelikt) de concepţiunea infracţiunei, Lehrbuch, § 26
şi nota.
Vezi deasemenea A. Setti: DellHmputabilita. Torino, 1892, Part. 1T,
Cap. III, § 2, care admite şi dânsul, deosebirea între delicte şi contra­
venţiuni. Acelaş autor în Cap. III al părţii a II-a, a operei sale, face un
interesant studiu, asupra teoriei contravenţiunilor după noul Codice
penal italian.
Cas. crim.. 12 Aug. 1880; Pal. 81, I, 913 ; S. 81, I, 385. La noiCa3.
II, 127 din 13 April 1892, B. 369 şi 148 din 15 Apr. 1802, B. 380.
a) Becearia, Dei delitti e delle pene, § VIII.
b) Feiterbach, Lehrbuch, § 22.
 — 23 —

normă, iar contravenţiunea, o nesupunere la o normă, nesu-

pundere care primejdueşte bunul ocrotit (c).
Impallomeni consideră ca delicte faptele ce aduc o atin­
gere acelor interese zise primare, ca: viaţa, integritatea cor­
porală, onoarea, libertatea, bunele moravuri, etc., interese
constituind condiţiunile permanente şi esenţiale ale existenţei
şi convieţuirii sociale. Sunt, dinpotrivă contravenţiuni faptele
ce lovesc în interesele secundare, ca: liniştea, orânduiala, cu­
răţenia, demnitatea, etc. (d).
Carnevale susţine că este delict orice acţiune care lo­
veşte într’un drept; contravenţiune, faptul care loveşte în
condiţiunile necesare existenţei şi desvoltării unui drept (e).
Longhi consideră contravenţiune orice fapt care prin el
însuş nu poate produce o daună, însă creiază o situaţiune ce
pune în pericol buna stare socială (f).
Manzini defineşte contravenţiunea: orice infracţiune
prin care se violează normele ce proteguesc condiţiunile in­
dispensabile sau favorabile desvoltării energiilor utile în sâ­
nul societăţii, încât represiunea vizează, în aceste infracţi-
un, activitatea contrarie interesului social, iar nu moralitatea
faptului. Din contra, la delicte se violează un drept sau un in­
teres în propria lui obiectivitate, iar represiunea intervine în
raport cu moralitatea acţiunii pedepsibile (g).
Alimena e de părere că singura diferenţă obiectivă în­
tre delicte şi contravenţiuni este aceea că, în timp ce delicte­
le aduc o violare directă şi imediată unui drept, sau creiază
un pericol real sau potenţial imediat şi actual, contravenţi-
unne ating un drept numai prin creiarea unui pericol indirect,
med'at şi îndepărtat (h).
Ollandini crede că diferenţa constă în aceea că delictele
vatămă în mod real un drept, pe când contravenţiunile vata-
mă în mod potenţial un drept sau în mod real un quisi-
drept (i).
c) Binding, Die Normen und ihre Üebertretung, I, § 54.No. 4.
d) Impallomeni, Instituzioni di diritto penale, cap. IV.
e) Carnevale, La lesioni dei beni giuridici nelle contrarvenzionL
in Giustizia penale, XII.
f) Longhi, Teoria generale delle contravenzioni, p. 84.
g) Manzini, Trattato di diritto penale. I, p. 362.
h) Alimena, Diritto penale, I, p. 255.
i) Ollandini, Teoria generale delle contravenzioni, în Revista Pe­
nale, C. p. 117.
 — 24 —

Am putea enumerâ o serie de alte criterii. Socotim însă

că această enumerare devine inutilă din moment ce nu avem
de aface decât cu variante ale criteriilor enunţate mai sus,
cari pot i' privite drept criterii-tip.
Din analiza acestor criterii-tip rezultă că fiecare este în­
temeiat în parte, fără ca vre-unul să noteze adevărata dife­
renţă ontologică dintre delicte şi contravenţiuni. Nici unul din
aceste criterii, raportat la dreptul pozitiv, nu e cruţat de o
cearnă de excepţiuni cari desmint generalitatea punctului de
distincţiune preconizat.
Aceasta a şi făcut pe unii autori să se pronunţe con­
tra oricărei deosebiri ontologice între contravenţiuni şi de­
licte (j).
Alţi autori, au negat deosebirea obiectivă, socotind că
s’ar putea vorbi numai de o diferenţiere subiectivă, delictele
fiind fapte pentru care se cere doi sau cel puţin culpă, pe când
la contravenţiuni nu e nevoie de un element subiectiv (1).
Atât părerea autorilor cari tăgăduesc deosebirea dintre
delicte şi contravenţiuni, cât şi aceea a penaliştilor cari ad­
mit o simplă deosebire subiectivă, nu este întemeiată.
Dificultatea de a se stabili un criteriu de diferenţiere u-
nic şi sigur, nu trebue să ducă la negarea distincţiunei obiec­
tive dintre delicte şi contravenţiuni. Din contra, credem că
tocmai multiplicitatea punctelor de diferenţiere impune a se
face loc unui criteriu complex, în care să fie oarecum înglo­
bate toate nuanţele care se desprind din criteriile-tip enun­
ţate mai sus.
896 2 - - In catalogarea infracţiunilor, dreptul penal nu trebue să
fie călăuzit numai de caracterul pur juridic al actului ilicit
raportat la natura turburării aduse ordinei juridice. Represi­
unea este îndreptată în primul rând contra infractorului, ast­
fel că infracţiunea are menirea de a ne ridică, într’o măsură
oarecare, însuşi gradul de criminalitate a infractorului. De
aceea credem că trebue să se ţină seamă în clasificarea in­
acţiunilor şi de natura simptomatică a actelor ilicite.
- ... --- - ft?
ei*'-—
j) ütübel, Ueber gefarliliche Handlungen als für sich bestehende
Verbrechen, in Neues Archiv des criminalrechts, VIII; von Bar, Hand­
buch, I, p. 349.
1) Stoppato, Dell’elemento soggettivo nelle contravenzioni, în Temi
Veneta, X, 516.
 - 25 -

Oricare ar fi turburarea ordinei juridice, din moment ce­

ea reprezintă un simptom al criminalităţii infractorului, acea
turburare va fi un delict, şi, invers, oridecâteori un fapt ili­
cit nu are sub raportul simptomatic nici o valoare, adică nu
indică şi nu lasă să se prespună măcar posibilitatea unei na­
turi periculoase, vom avea o contravenţiune (a).
8963 „ In orice caz, vechea diferenţiere pe care o făceau autorii
între delicte şi contravenţiuni, întemeiată pe lipsa elementu­
lui subiectiv la acestea din urmă, nu mai poate fi susţinută
astăzi.
Am arătat (volumul I, nr. 509 2), că elementul subiectiv,
în ambii săi factori: volitiv şi intelectual, există şi la contra­
venţiuni. Singura deosebire, şi numai din punct de vedere
procedural, este că la delicte factorul intelectual: intenţiunea.
trebue să fie dovedită de cel ce acuză, pe când la oontraven-
ţiuni intenţiunea este prezumată, şi incumbă pârâtului să pro­
beze buna credinţă.
897 — Asupra acestei prime diviziuni vom face două observa-
tiuni:
1) Se poate ca, din cauza împrejurărilor în care s’a co­
mis infracţiunea, legea să dea o pedeapsă mai uşoară decât
aceea pe care o prescrie pentru infracţiune fără acea împre­
jurare. De exemplu, omorul se pedepseşte cu muncă silnică,
deci el este o crimă; dacă însă omorul s’a comis în urma unei
provocări grave (art. 250), el nu se pedepseşte decât cu în­
chisoarea dela 6 luni până la doi ani (art. 254 codul penal)-
Care va fi caracterul infracţiunei în acest caz? Omorul
în urma unei provocări grave, este crimă ori delict?
In afară de aceasta, din cauza circumstanţelor atenuante
o infracţiune lovită de lege cu o pedeapsă criminală, poate să
fie pedepsită de judecători cu pedepse corecţionale, iar un
delict poate să fie pedepsit cu pedepse de simplă poliţie. Care
va fi caracterul infracţiunei? Se va ţine seamă de pedeapsa
legală, ori de cea judecătorească?
Chestiune e foarte controversată în Franţa, unde s’au
emis trei păreri.
898 — a) O primă părere susţinută de Villey şi alţi autori, ci-

a) Vezi V. Dottgoro», Considérations sur la partie générale d'an

Code pénal, în Revisia Penalâ, III. p. 15(>.
 — 26 —

-iati de dânsul, într’o notă asupra Casaţiei criminale din 12

August 1880, admite că în toate cazurile trebuie a tine sea­
mă de pedeapsa legală şi nu de aceea dată de judecători,
căci art. 1 codul penal, nu distinge între diferitele cauze de
micşorarea pedepsei (33).
b) O a doua părere admisă în general de jurisprudenta
franceză şi de multi autori, distinge între scuze (cauzele de
micşorare legală) şi circumstanţe atenuante (cauzele de mic­
şorare judecătoreşti). Cele dintâi având de rezultat a schim­
bă natura faptei chiar prin lege, atrag consecinţele schimbă-
rei calificărei legale, competinţa rămânând tot aceea a faptei
Din contra, circumstanţele atenunate, nemodificând natura
faptei, nu atrag schimbarea calificării infracţiunei, care ră­
mâne tot aceea care ar şi fi fără circumstanţe atennuan-
te (34).
c) A treia părere susţinută de unii autori, este că trebuie
a se ţine totdeauna seamă de gravitatea pedepsii date de ju­
decători, căci ea este acea care reprezintă adevărata gravi­
tate a infracţiunei (35).
Jurisprudenta franceză, deşi este contradictorie, însă în
^general admite părerea a doua (36).
898 — Fiecare din aceste trei sisteme continuă încă să fie susţi­
nut (a), deşi nu avem de aface propriu zis cu o problemă de
ştiinţă penală, ci mai mult cu o chestiune controversată, pro­
vocată de clasificarea iraţională a infracţiunilor în categorii
nediferenţiate calitativ ci numai cantitativ.
Dacă legea ar clasifică infracţiunile după natura lor, a-
ceasta fiind invariabilă, desigur că invariabilă ar fi şi clasifi­
carea legală. Cum însă legea deosebeşte crimele de delicte

33) «In materie de contravenţiuni—zice C. Cas. rom.—intenţiunea

frauduloasă nu e necesară, afară de cazul când legea dispune altfel».
•Cas. II, 2675 din 3 Nov. 1914, Curierul Judiciar 1915, p. 76.
34) Garraud: Précis, No. 242 şi 403 ed. 8-a, Esmein, Nota Cas,
belgiene. 27 Iun., 18 Iul. şi 1 Oct. 1881, P. 83, II, 1, S. 83, 4.
35) F. Hélie : Instr. criminelle, II, 1057, Vidal, Cours No. 72.
36) Vezi jurispr. Vidal: Cours, No. 72; asemenea şi jurispr. bel­
giană, Confr. pentru cele trei sisteme şi Garçon : Code pénal annoté,
art. 1, N-rile 42—45.
a) Susţine primul sistem J. A. Roux, Cours, p. 66 ; pe cel de al
doilea, Fr. von Liszt. Traité de dr, crim. aliem. I, p. 175 ; pe cel de al
Ireilea, Vidal et Magnol, Cours, p, 99.
 — 27 -

numai pe simpla diferenţă cantitativă, urmează că gravita­

tea faptului schimbându-se prin aplicarea unei pedepse mai
uşoare, logic este a se schimbă .şi clasificarea, care este mo­
tivată numai de gravitatea prezumată a faptului.

899 ■— In Belgia jurisprudenţa a admis totdeauna sistemul al

treilea, care ţine seamă de pedeapsa dată de judecători, adi­
că de gravitatea reală a faptei, iar nu de cea scrisă în lege;
doctrina belgiană este în acelaş sens (37). Acest sistem a fost
consacrat formal prin legea din 1867.

900 — Dintre aceste trei sisteme, cel mai întemeiat ne pare a-

cela al jurisprudenţei franceze, care distinge între scuze şi
circumstanţele atenuante.

Art. 1, Cod penal zice: Infracţiunea care se pedepseşte'

de lege cu pedepsele: munca silnică, recluziunea, detenţiunea
şi degradaţiunea civică se numeşte crimă. Infracţiunea ce se
pedepseşte de lege cu închisoarea corecţională, etc“. Când
este vorba de un omor comis în urma unei provocări grave,
legea în art. 254 codul penal, pedepsindu-1 numai cu închi­
soarea corecţională, fapta nu poate constitui decât un delict.
Din contra, când o faptă pedepsită cu recluziunea, prin apli­
carea circumstanţelor atenuante de către judecători, ajunge
să fie pedepsită cu pedepse corecţionale, ea rămâne tot cri­
mă, căci nu legea, ci judecătorii dau pedeapsa corecţională.
In zadar spun partizanii sistemului al treilea, că şi a-
atunei când judecătorii schimbă pedeapsa, făcând aceasta
conform facultăţii acordate lor de lege, legea, nu ei, dă acea
pedeapsă, şi că modificările din 1832 şi 1863 ale legii fran­
ceze ar arătă că acesta e spiritul legii. In realitate când o fap­
tă e pedepsită de judecătorul corecţional prin aplicarea cir­
cumstanţelor atenuate, ea nu e pedepsită de lege corecţional,
căci de ar fi pedepsită de lege, judecătorii nu ar avea faculta­
tea de a dă şi pedeapsă criminală prin neacordarea circum­
stanţelor atenuante.
901 — in acest sens s’a pronunţat Curtea noastră de casaţie în

37) H aus: Op. cit,, IT, N-rile 1330 şi 1331: Thirjj: Op. cit.. N-rilc
170 si 173.
 — 28 —

1369, şi deriziunea sa este conformă textului legii (38). Insă

în 1892 a decis contrariu (39).
902 — Dacă aprobăm hotărîrea din 1869, pentru adoptarea u-
nei soluţiuni legale, nu putem însă să nu criticăm pe legiuitor
care a înscris în lege o dispozifiune neratională.
In adevăr, pedeapsa legală este o abstracţiune, şi nu de
ea ar trebui să se ţină seamă, ci de acea dată de judecători,
în conformitate cu legea, în care se ţine însă seamă de ţoa-
te împrejurările de fapt, căci aceea este care arată adevărata
gravitate a faptei. Dacă legiuitorul a permis judecătorilor ca
prin circumstanţe atenuante să micşoreze pedeapsa, trebuia
să admită toate consecinţele micşorării, adică schimbarea
caracterului infracţiunei, cum face când e vorba de micşora­
rea rezultată din împrejurări anume prevăzute de lege, cum
ar fi, de pildă, provocarea sau imprudenţa (40).
90 2 1 — Credem că în actuala legiriaţiune, sistemul care se im­
pune este acela al calificării judiciare, adică, al calificării fap­
telor penale după pedeapsa pronunţată de judecători.
In adevăr, violarea legei penale conduce la un conflict
juridic, a cărui consecinţă este represiunea. Aşa dar pedeap­
sa reprezintă sub aspectul juridic rezultanta restabilirii e~
chilibrului turburat prin faptul penal.
Până la pronunţrea pedepsei, represiunea nu îmbracă
încă forma definitivă, încât toate normele legei penale sunt
aplicate pe baza unui criteriu provizoriu de calificare, cu­
prins în art. 1 din codul penal. Astfel competinţa, reguleîe
privitoare la prescripţiune, la detenţiunea preventivă şi la
punerea în mişcare a acţiunei publice vor fi aplicate în raport
cu această calificare provizorie.
In momentul însă când se ajunge la pronunţarea pedep­
sei, represiunea se încheagă într’o formă definitivă, pedeapsa
devine expresiunea măsurei şi finalităţei reacţiunei penale, ea

38) Cas. rom., II, 356 din 8 Oct. 1869. B. 249 (Regulare de compe­
tenţii). In acelaş sens Al. Oprescu: Revista judiciară, an. II, No. 9 (15)
din 1906, p. 121—122.
39) Vezi mai sus nota 34, adăogă Cas. II, 263 din 11 Apr, 1895. B.
261 (elect.).
40) In toate cazurile e indiferent dacă pedeapsa a fost executată.
Cas. rom., II, 70 din 22 Martie 1895, B. 506 (electoral); Confr. Cas. II
208 din 29 Martie 1895; B. 539 (elect.).
 — 29 —

este rezultanta principală, de care, ca un accesoriu, se vor

lega alte consecinţe.
Ceeace deci interesează represiunea, după pronunţarea
pedepsei, este însăşi pedeapsa, căci aceasta rândueşte fap­
tele ilicite într’o ierarhizare reală conformă cu raţiunea în­
săşi a represiunei.
Ar fi absurd, prin urmare, să susţinem că pedeapsa,
care este consecinţa principală în represiune, se transformă
prin efectul scuzelor şi circumstanţelor atenuante, în timp ce
calificarea, care nu este decât o sursă secundară de efecte
accesorii pedepsei, să rămână invariabil fixată de cataloga­
rea abstractă din lege.
Toate efectele accesorii cari vin să se alăture pedepsei,
în reacţiunea represivă, complectând funcţiunea acesteia, nu
pot să radieze decât din însăşi pedeapsa, căci e firesc ca tot
ce este accesoriu să fie în armonie cu principalul. Pedeapsa
ne dă măsura în care represiunea e necesară şi limitele în
care represiunea trebuie să funcţioneze; orice efect accesoriu
care nu e în acord cu pedeapsa, nu mai corespunde gradului
şi modului de represiune găsit necesar şi deci contrazice în­
săşi raţiunea legii penale, chemată a disciplina represiunea
în marginile utilului şi justului (a).
902 2 --- Intr’o organizare represivă înţeleaptă din moment ce
diviziunea infracţiunilor în delicte şi contravenţiuni trebue
bazată pe diferenţierea intrinsecă a faptelor ilicite penal, im­
plicit sistemul de pedepse destinat fiecărui din aceste două
clase îi va fi exclusiv aplicabil, aşa încât să nu se poată trece
prin efectul scuzelor sau circumstanţelor atenuante, dela un
sistem de sancţiuni la sistemul celeilate clase de infracţiuni.
Prin urmare, un delict, oricât de puţin grav ar fi, oricât de
neimportantă ar fi turburarea pe care a produs-o şi oricât de
redus indicele simptomatic pe care îl relevă, nu trebue să fie
sancţionat cu o pedeapsă aparţinând sistemului de sancţiuni
destinat contravenţiunilor. Invers, o contravenţiune, oricât de
gravă ar fi, oricât de des s’ar repetă, nu va trebui să fie sanc­
ţionată cu o pedeapsă destinată delictelor.
a) Vezi asupra acestei probleme V. Dongoroz: Calificare legală
sau judiciară în Revista Penitenciară, anul VIII, p. 91—106. In acest
studiu am arătat că susţinătorii sistemului al doilea s’au contrazis aşa
fel, încât indirect au răsturnat toată argumentaţiunea pe care se sprijineau.
 - 30 —

Legiuitorul nu are decât să lărgească sistemul de sancţi­

uni destinat fiecărei clase, pentru a-1 face aplicabil faptelor
celor mai grave ca şi celor mai reduse, dar nu trebue să uite
că, prin natura lor, delictele fiind distincte de contravenţiuni,
măsurile represive au a fi de asemenea deosebite.
Intr’un asemenea organism represiv problema calificării
legale sau judiciare nu-şi va mai găsi locul, ea ne fiind decât
consecinţa sistemului actual de clasificare după pedeapsa pe
care o atrage, şi nu după natura faptului.
903 — Discuţiunea de mai sus nu este numai teoretică; ea are
mari interese practice.
Noi rezumăm aceste interese, fără să intrăm în desvol-
tări, care nu se pot înţelege decât după studiarea materiilor
respective.
Relativ la crimele pedepsite corecţional: a) Prescrip-
ţiunea acţiunei publice pentru crime este 10 ani, pentru de­
licte 5 ani; b) Prescripţiunea pedepsei, de 20, respectiv de
5 ani; c) Dacă fapta e socotită crimă, chiar dacă e pedepsită
corecţional, este neîndoios, că juraţii se pronunţă asupra cir­
cumstanţelor atenuante; dacă e considerată delict, în Franţa
se pronunţă asesorii Curţii cu juraţi, iar la noi chestiunea e
controversată; d) Relativ la recidivă: dacă prima faptă e so­
cotită delict, şi a fost pedepsită corecţional la mai puţin de
6 luni de închisoare, recidivă nu există când se comite în
urmă un delict, iar dacă e depesită cu mai mult de 6 luni, nu
există recidivă, dacă s’a comis în urmă o crimă. In ambele
cazuri există recidivă dacă infracţiunea pedepsită corec­
ţional se socoteşte crimă; e) înaintea legii din 15 Iunie 1906
(art. 43, nr. 73, 1. timbr.), dacă fapta eră socotită crimă, re­
cursul era admisibil fără depunerea prealabilă a taxei legale;
dacă eră socotită delict, trebuia plătită taxa legală; f) Extra-
diţiunea se acordă, dacă e crimă, fără nici o rezervă, iar da­
că e delict numai dacă e prevăzută în tratatul de extradiţi-
une; g) Infracţiunea comisă în străinătate de un Român poa­
te fi judecată chiar în lipsă, dacă e socotită crimă, nu însă
dacă e socotită delict.
Relativ la delictele pedepsite cu pedepse poliţieneşti:
a) Sub raportul prescripţiunei acţiunei publice, 5 ani, dacă e
delict, 1 an, dacă e contravenţiune; b) Al pedepsei, 5 ani,
dacă e delict, 2 ani dacă e contravenţiune; c) Recidiva nu e
 — 31 —

cu putinţă dacă prima faptă e socotită delict; este însă cu

putinţă, dacă prima faptă e socotită contravenţiune, când se
comite o nouă contravenţiune în condiţiunile prevăzute de
lege; d) Dacă fapta este socotită contravenţiune, tribunalul o
judecă fără drept de apel, în caz contrariu cu drept de apel;
e) Tentativa şi complicitatea nu sunt posibile dacă fapta e
considerată contravenţiune; în caz când ea e socotită delict,
tentativa şi complicitatea sunt posibile (41); f) Cumulul pe­
depselor e cu puţinţă în caz de contravenţiune, nu însă dacă
se socoteşte delict (42 şi 42 bis).
Prin urmare, controversa pe care am discutat-o pre­
zintă mari şi însemnate interese în practică.
903 1 — T otuşi această controversă se poate ivi numai în sis­
temul iraţional al clasificării tripartite, din cauza lipsei com­
plecte de diferenţiere între cele două clase superioare: crime
şi delicte.
Aceste infracţiuni ne fiind obiectiv distincte decât prin
gravitatea lor, desigur că oridecâte ori această deosebire
cantitativă dispare şi faptele calificate de lege crime sunt
sancţionate, tocmai din cauza gravităţii reduse, cu pedepse
corecţionale, ele nu mai pot fi crime ci degenerează în delicte.
In sistemul bipartit, din potrivă infracţiunile fiind sepa­
rate în cele două mari grupe: delicte şi contravenţiuni pe ba­
ză de deosebiri calitative, iar nu cantitative, trecerea unei in­
fracţiuni dintr’o clasă în alta nu mai e posibilă; sistemul de
pedepse rezervat unei clase nu va putea fi aplicat celeilate,
încât controversa de care ne o cupăm ar dispare dela sine.
De aceea autorii de drept penal din ţările unde există sis­
temul bipartit, nici nu pomenesc măcar de această controver­
să, discuţiunea ei devenind inutilă.

41) C. Cas. Rom. a decis că infracţiunile la legea Monop. tutu­

nurilor fiind contravenţiuni, nu pot avea complici. Cas. II. 476 din 4
Dec. 1881, B. 952.
42) Asupra acestei materii vezi O. Vidai: Cours, loc. cit. de care
ne-am servit mult.
42 bis) Dacă principiul major pcena minorem absorbit nu se poate
aplica în materie contravenţională, s’a decis însă că atunci când s’a
comis un delict (lovire) şi o contravenţiune (insultă), pedepsele se pot
cumula (Jud. oc. Severin, cart. jud. 71 din 30 Ian. 1924. în Jwrisprudenia
Generală din 1924. sp. 352, pag. 176).
 — 32 —

903b — In dreptul maghiar există o bifurcaţie. Când se deschide

procedura penală, se aplică principiul calificării legale: acu­
zatorul califică fapta aşa cum ea se prezintă conform legii,
crimă sau delict. Numai la darea sentinţei se iau în conside­
raţie circumstanţele atenuante care fac ca crima să fie corec-
ţionalizată în delict (art. 8 procedura penală). Deci dacă
cineva comite tentativa unui omor, va fi urmărit pentru cri­
mă, chiar dacă în cursul instrucţiei se poate constată că cir­
cumstanţele atenuante sunt extrem de numeroase şi impor­
tante, şi că fapta va fi corecţionalizată — la darea sentinţei
—- în delict, totuşi, procedura va fi continuată pentru crimă.
Numai instanţa de judecată are dreptul să hotărască co­
recţionalizarea (vezi 879 b).
Corecţionolizarea are loc numai la crime. Delictul nici­
odată nu poate fi corecţionalizat în contravenţiune.
Când o crimă se corecţionalizează în delict, fapta este
considerată ca şi când ab iniţia ar fi fost delict.
903 bl — In schimb, corecţionalizarea nu înrâureşte asupra stării
de fapt şi asupra elementelor ce nu sunt în legătură cu cuan­
tumul pedepsei. Deci:
a) în unele cazuri aceeaşi infracţiune poate fi crimă
sau delict, dacă cuprinde diferite elemente calificative. Spre
exemplu violarea domiciliului prin fraudă este delict, dar co­
misă prin violenţă este crimă. Când este delict, nu se poate
urmări fără plângerea părţii vătămate. Dacă cineva comite
violarea domiciliului cu violenţă (crimă), dar instanţele de
judecată o corecţionalizează în delict, fapta va fi pedepsită
chiar dacă partea lezată nu depusese plângere, căci starea
de fapt este a crimei şi numai pedeapsa este delictuală.
b) când aceeaşi crimă s’a comis de mai mulţi coautori,
unii pot fi pedepsiţi pentru crimă, alţii pentru delict. De ex.:
doi agenţi au comis crima furtului, unul dintre ei este criminal
din obişnuinţă ,iar celalat un om onest care a comis fapta
numai în ultima disperare, flămând, fără căpătâi, fiind îndem­
nat de primul; instanţele poate pedepsi pe cel dintâi pentru
crimă iar pe cel de al doilea — constatând circumstanţe ate­
nuante, pentru delict.
Se vede că corecţionalizarea este un mijloc puternic al
individualizăm, principiu important în dreptul penal, ca fie­
care să fie pedepsit în conformitate cu vinovăţia sa indivi­
duală.
 33 —

1 3 b2 —In dreptul maghiar chestiunea nu mai este controversată.

Cât priveşte corecţionalizarea legală: legea o prevede pretu­
tindeni, dacă fapta este crimă sau delict. Chiar-când nu spune
aceasta în mod expres, reiese, din pedeapsa prevăzută de
lege, daca este vorba de crimă sau de delict. Iar în ceeace
priveşte corecţionalizarea, crima corecţionalizată în delict,
este delict (vezi 884 b). In timipul din urmă, Curtea de casaţie
(complectul ardelean) a dat mai mult deciziuni prin care a
confirmat sentinţele Curţii de apel Cluj, care declarase că
crima rămâne crimă chiar dacă se aplică pedeapsa delictua­
lă, în urma circumstanţelor atenuante. Această practică re­
centă este în contrazicere cu art. 8 proc. pen., care în mod
expres declară că în baza circumstanţelor atenuante „crima
va fi transformată în delict“.
904 — 2) Toate infracţiunile intră în clasifieaţiunea tripartită?
Blanche a susţinut negativa. După acest autor, infrac­
ţiunile prevăzute, prin legile speciale nu intră în clasificarea
tripartită. Şi aceasta, pentru consideraţiunea că ele, chiar
când sunt pedepsite cu pedepse corecţionale, nu pot fi socoti­
te decât ca nişte contravenţiuni, deoarece nu presupun inten-
ţiune (43). Se observă că însuşi legiitorul numeşte contraven-
ţiuni unele din aceste infracţiuni, deşi le pedepseşte cu pe­
depse corecţionale. In fine se poate adăogă că, uneori pedep­
sele sunt mixte, corecţionale şi de simplă poliţie (de ex. pe­
deapsa de 10 până Ia 100 lei), aşă că e greu a determina
clasa din care fac parte.
Această părere eră admisă altădată de doctrina şi de ju-
risprudenţa franceză (44).
Totuşi actualmente această doctrină şi jurisprudenţă
decid că art. 1, Codul pen. e general şi se aplică la toate in-
43) Blanche: hitudes I, No 4—6. Autorul recunoaşte că faptele pe­
depsite criminal de legile speciale sunt crime, şi cele pedepsite eu pe­
depse de simplă poliţie sunt contravenţiuni; numai faptele pedepsite
corecţional de legile speciale n’ar fi delicte. Dealmintrelea e exact că
adeseori legea nu cere la aceste fapte intenţiunea, şi pentru aceaste era
inutil ca Blanche să mai citeze .jurisprudenţă, fiindcă nu în aceasta stă
soluţiunea controversei.
44) Vezi două hotărâri ale Curţii de Cas. fr. citate de Blanche. Ca
doctrină Ch. Adolphe şi F. Fdelie : VI, No. 2720: Bertrauld : p. 116, nota
1 ; Ortolan: Éléments I, No. 610, 611, 645; Dalloz: V-bo Contravention
No. V
I. T a n o v ic e a m i , vo l. II. 3
 — 34 —

fracţiunile, chiar la cele prevăzute prin legile speciale, căci

art, 1 Cod. penal nu se referă numai Ia Codicele penal, ci se
exprimă în general: „Infracţiunea ce se pedepseşte de lege“.
Intenţiunea nu este un criteriu, deoarece ea poate există în
unele contravenţiuni, şi în schimb, lipseşte la unele delicte, şi
chiar la două crime. Calificarea de contravenţiune dată de
legiuitor unor delicte prevăzute prin legile speciale, nu este
deasemeni un argument puternic, căci legitorul nu are totdea­
una un limbagiu juridic corect. In fine, în ceeace priveşte fap­
tele pedepsite mixt, vom tine socoteală de maximum pentru
a spune dece clasă aparţin, căci azi, gratie circumstanţelor
atenuante, chiar faptele al căror minimum e superior pedep­
selor de simplă politie, pot fi pedepsite cu minimum acestor
pedepse (45).
905 — In acelaşi sens s’a pronunţi şi Curtea noastră de casaţiu-
ne prin mai multe deciziuni, dintre care vom cită patru. In
cea dintâi din 1898, a decis că, contraventiunea prevăzută de
art. 101, Reg. industriilor insalubre, e de competenţa tribu­
nalelor fiindcă art. 69, legea judec, de pace din 1896, se re­
feră la contravenţiunile prevăzute de Cod. pen. şi pedepsite
până la 25 lei (46). In a doua deciziune din 1899, Curtea de
casaţie observă cu drept cuvânt că expresiunea contravenţiu­
ne aci are sensul de orice abatere la legea penală, iar nu sen­
sul juridic exact de infracţiune pedepsită cu pedepse de sim­
plă poliţie (47). Prin o a treia deciziune din 1908, a decis că
deşi infracţiunile Ia legea monop. tutunurilor sunt califica­
te de contravenţiuni, însă conform diviziunii infracţiunilor din
art. 7, 8 şi 9, întrebuinţarea unei expresiuni improprie nu în­
vederează că legea a voit să deroge dela dreptiil comun, în

45) Garraud: Précis, No. 58, B. ed. 3-a şi Traité, I, No. 86; Villey:
Op. cit. p. 126 şi 127, ed. V-a şi ed. VI-a, p. 114; Cas. fr. 14 Apr. 1883,
S. 85, I, 401 ; 23 Febr. 1884, S. 86, I, 233 ; 13 Ian. 1884, S. 86, I, 234 ; 25
Febr. 1885, S. 87, I, 43. Confr. încă pentru doctrina, şi jurisprudenţa
franceză, Garçon: C. p. annoté, Art. 1. N-le 29 şi 30.
In acelaşi sens la noi Al. D. Oprescu: Revista judiciară, 1906,
an. II), No. 9, p. 122.
46) Cas. II, 165 din 23 Febr. 1898, B. 332.
47) Cas. II, 144, din 16 Febr. 1899, B. 201.
 — 35 —

ceeace priveşte clasificarea infracţiunilor din art. 7, 8 şi 9 du­

pă natura pedepsii (48 şi 48 bis).
In fine prin o patra deciziune Curtea de casaţiune a ho­
tărât că în cazul abaterilor prevăzute de art. 63 şi 64 legea
sanitară care prevăd o amendă mai mare de 25 lei, ele con­
stituind delicte, iar nu contravenţiuni, se aplică art. 594 pr.
pen. care prevede prescripţiunea în materie de delicte, iar
nu art. 595 pr. pen., prin urmare întreruperea prescripţiunii
se operează prin acte de instrucţiune şi urmărire, iar nu nu­
mai prin o hotărîre de condamnare. Cas. II, 488 din 6 Mar­
tie 1913, Curierul Judiciar nr. 38, p. 456.
De asemenea în acelaş caz, fapta constituind un delict
şi delictele fiind în principiu de competinţa tribunalelor co-
recţionale, această faptă se va judecă de tribunal, iar nu de
judecătorul de pace. Cas. II, 1451 din 1 Iunie 1912, Curierul
Judiciar 1913 nr. 41, p. 487; confr. Curierul Judiciar 1912
nr. 58, p. 683.
I De asemenea, în fine, contravenţiunile prevăzute de art.
33 şi 36 Reg. industr. insalubre fiind pedepsite prin art. 101
481 Cas. II, 254 din 30 Ian. 1908, B. 123 şi Jurispr. 1908 p. 37. Se
mai pot cita în acest sens Cas, IT, 473 din 1 De . 1Ş81, B, 947; Cas 1
191, din Mart. 1899, B. 324; Cas. II, 503 din 14 Iun. 1899, B. 823: Cas.
TI, 59 din 24 Ian. 1900, B .84 (Reg._de comp.);_144 din 16 Febr. 1900, B.
239 şi C. dudic. IX, p. 183. Concl. conform Proc. gen. D. Alexandresco :
Cas II, 302- din 9 Martie 1900, B. 489 ; Cas II, 537 din 22 Iunie”1899, B-
856; Cas. II, 332 din 1 Febr 1910 şi 508 din 9 Febr.”19I0, B." 2 4 8 ' ş T ^
rispr. an. III, No. 8, p. 125 şi No. 9 p. 138. Vezi şi alte deciziuni la No".
2618. Vezi însă în sens contrar. Secţ, Vac. 616/99, (contravenţiuni la
legea servitorilor pedepsite dela 5—50 lei; deşi Cas. II, 8 din 8 Ian. 1896
decisese contrariul în aceiaşi materie. Prin deciz. din 9 Febr. 1910 C.
Cas. a decis că prescripţiunea în asemmea caz e cea din art. 593 pr. pen
48 bis) Astfel s’a decis că pedeapsa prevăzută de art. 23 legea ex­
ploatării căilor ferate fiind amenda de la 50—500 lei, deci mai mare
■decât cea poliţienească, infracţiunea constitue un delict, cu toate că
legea o intitulează contravenţie, şi ca atare este de competinţa Trib. co-
recţional, iar nu a judecătoriei de pace (Cas. II, 1072 din 8 Aprilie 1924,
în Jurispriidenţa Generală din 1924, sp. 1323 pag. 715).
S’a decis deasemenea că infracţiunile pedepsite de art. 14 din
legea pentru imobilizarea şi repartizarea produselor agricole, din 1920.
fiind pedepsite cu amenda de Ia 1.000 la 20.000 Ici, sunt delicte şi, ca
atare, acţiunea publică se prescrie conform art. 595 pr. pen. (Cas. II, 323
din 4 Februarie 1924, în Jurispriidenţa Generală din 1824, speţa 817
§ pag. 4331.
 — 36 -

cu mai mult de 25 lei (10— 100 lei mendă), judecarea lor este
de competinţa tribunalelor. Cas. II, 1207 din 31 Mai 1913.
Curierul Judiciar 1913 nr. 61, pag. 684.
Credem că această jurisprudenţă face o bună aplicaţi-
une a legii. (49).
905 1 — Din moment oe ştiinlificeşte se recunoaşte că între con-
travenţiuni, deoparte, şi celelate infracţiuni, de altă parte, e-
xistă diferenţe obiective care separă aşa fel aceste fapte ili­
cite, încât represiunea are altă finalitate şi alte principii călă­
uzitoare pentru fiecare grup, credem că nu este admisibil a ne
mulţumi să avem în vedere pedepsele fixate de legile speciale
pentru a hotărî dacă o infracţiune prevăzută de aceste legi
este o contravenţiune sau un delict.
Criteriul de clasificare din art. 1 codul pen. este rezer­
vat numai acestui cod, fiindcă se presupune că atunci când
legiuitorul a fixat pedepsele pentru diferitele infracţiuni cu­
prinse în cod. a procedat în primul rând la separarea pe baza
criteriului de diferenţiere ontologică a delictelor de contra-
venţiuni.
Când este însă vorba de legi speciale, legiuitorul a putut
fi preocupat numai de stabilirea unei represiuni cât mai con­
forme, fără a se gândi să precizeze dacă faptele sancţionate
sunt contravenţiuni sau delicte.
Faptul că o lege specială vorbeşte de contravenţiuni nu
implică neapărat că avem deaface cu contravenţiuni şi, vice­
versa, faptul că s’ar vorbi de delicte nu presupune că ne gă­
sim în faţa unor delicte, aceşti termeni putând fi întrebuinţaţi
în chip impropriu, în sensul de transgresiune sau de infrac­
ţiune.
La fel însă vom spune şi în ceeace priveşte pedeapsa.
Faptul că o lege specială pedepseşte o infracţiune cu o pe­
deapsă de delict nu implică neapărat că acel fapt este un de­
lict, după cum pedeapsa de simplă poliţie nu demonstrează

49) Infracţiunile la legea repausului duminical pedepsite cu 5—200

lei amendă sunt delicte corecţionale. Cas. II, 356 din 2 Febr. 1911, Ju-
rispr. IV No. 8 p. 123.
Vezi şi cele spuse în pr. pen. relativ la compet, jud. de ocoale,
confr. Revista penit. şi de dr. penal, an. V p. 132.
1-

— 37 —

că avem o confravenţiune; cu alte cuvinte, nu trebue să ne

conducem după criteriul din art. 1 codul pen.
Pentru calificarea faptelor din legi speciale ne vom că­
lăuzi de criteriile enunţate mai sus la nr. 896 \ care ne permit
a vedea când avem deaface cu o contravenţiune şi când cu un
delict, putându-se foarte bine constata că un fapt, deşi pe­
depsit mai grav, este totuşi prin natura sa o contravenţie, în
timp ce un fapt pedepsit mai uşor, rămâne din cauza naturei
un delict (a).
Art. 12 din dispoziţiunile privitoare la coordonarea le­
gilor speciale cu codul penal italian înscrie acest principiu,
consacrat dealtfel de Casaţia italiană (b).
Autorii francezi susţin însă calificarea după felul pe­
depsei (c).
906 — Chestiunea delictelor contravenţionale, cum s’au califi­
cat în Franţa a dat naştere la multe discuţiuni atât acolo cât
şi la noi.
Curtea de casaţiune franceză a decis în 1876, .că princi­
piile complicităţii nu se plică la delictele contravenţiona­
le (50), ceeace, după cum am spus, s’a admis şi de Curtea
noastră de cas. relativ la infracţiunile la legea Monop. tutu­
nurilor (51). Insă, când e vorba de cumul, Curtea de cas. fr.
a considerat aceste infracţiuni ca delicte, care nu admit cu­
mulul pedepselor (52). Dealtmintrelea, prin mai multe deci-
ziuni, acea instanţă supremă a decis că delictele contraven­
ţionale trebuesc socotite ca delicte corecţionale (53). In ace­
laşi sens s'a pronunţat şi doctrina franceză (54).*V.
a) In acest sens : Garnevale, II reato contro Ferario, in Legge
XLVI; Alimena, Diritto penale, I, p. 264; Carano-Donvito, Trattato di
diritto penale finanziario, I. p. 75; Vignali, Del cosidetto reato fiscale
V. Manzini, Trattato di diritto penale, I, p. 364.
b) Cas. it. 29 junie 1904 în Rivista Penale LX, p. 494; idem, 27
oct. 1898, în Revista Penale, XLIX, p. 64.
c) J. A. Roux, Cours, p. 66.
50) Cas. crim. fr. 11 Febr. 1876, S. 76, I, 233, Villey: Précis, ed.
VI-f, p. 146, confr. Cas. fr. 4, Febr. 1898, D. 98, I. 363; şi G arraud:
Précis, ed. XI, No. 231.
51) Cas. IT, 476 din 4 Dec. 1881, B. 952.
52) Cas. crim. fr., 28 Ian. 1876, S. 76, I, 89; In acelaşi sens Villey:
Précis, ed, VPa, p. 138.
53) Vezi jurisprudenţa în Molinier şi Vidal: Op. cit. T, 217 şi 218.
54) Villey: Précis, ed. VPa, p. 114, 115,
 — 38 -

9061 — Tendinţa jurisprudenţei franceze ca şi a jurisprudenţei

române este de a asimila tot mai mult delictele-contraven-
ţionale cu delictele propriu zise.
Astfel s’a admis .că sunt.aplicabile acestor infracţiuni
piincipiile dela delicte cu privire Ia necumulul pedepselor (a)
la solidaritatea amenzilor (b), prescripţiune (c), la complici­
tate (d), la aplicare?!.,legei penale în spaţiu.
Această asimilare echivalează cu o definitivă extindere
a criteriului de tarifare legală din art. 1 codul pen. la legile
speciale, extindere aprobată de doctrină (e).
906 2 — Crearea acestei a patra clase de infracţiuni, zise delic-
te-contravenţionale sau contravenţiuni-delictuoase, nu este
decât consecinţa aplicării forţate şi factice a criteriului tari-
fării legale din art. 1 codul penal la infracţiunile prevăzute
de legile speciale.
Dacă s’ar fi adaptat criteriul obiectiv al diferenţierii du­
pă natura infracţiunilor, fireşte, că nu s’ar mai fi recurs la
inventarea unei noui clase de infracţiuni, aşa fel încât infrac­
ţiuni cari prin natura lor sunt contravenţiuni să treacă din
cauza pedepsei în cadrul delictelor şi, invers, infracţiuni,,
cari în realitate sunt adevărate delicte, să degenereze în
contravenţiuni tot din cauza pedepsei.
Consecinţa făurirei acestei noui clase de infracţiuni
mixte va trebui să fie alcătuirea unui sistem mixt de princi­
pii, numai în chipul acesta putându-se împăca o instituţiune
artificială cu principiile ştiinţifice ale dreptulu penal. Altfel*
aceste principii ar deveni un non-sens.
Acest sistem mixt ar trebui să consiste din combinarea
principiilor privitoare la contravenţiuni şi la delicte, aşa că:
oridecâteori infracţiunea prin natura sa este o contravenţiu-
ne, însă pedeapsa respectivă este corecţională, să aplicăm în
tot ceeace priveşte infracţiunea (complicitate, tentativă, ele-

■a) Syrey, 1910, 1, 161; idem, 1910, 1, 595; S irey-S om , 1912, 1, 63.
b) Sirey, 70, 1, 229; Dalloz, 72, 1, 432.
c) Sirey 91, 2, 937; idem, 95, 1, 169; Dalloz, 90, 2, 259.
d) Dalloz, 98, 1, 363; Sirey-Som., 1913, 1, 62; Sirey, 1913, 2, 285.
e) Vidal et Magnol, Cours, p. 106; J. A. Roux, Cours, p. 66; Ber­
tauld, Cours, p. 116; Blanche, Etudes, I, No. 4; Ortolan, Eléments, i,
No. 610 ; Garraud, Traité, I, p. 236. Tot aci vezi şi bibliografia autorilor
francezi p. 240.
 — 39 —

mentul subiectiv, recidivă, etc.) principiile privitoare la con-

travenţiuni. Din contra, în tot ceeace priveşte pedeapsa (cu­
mulul, prescriptiunea, convertirea amenzei, etc.), principiile
privitoare la delicte.
Acelaş lucru când infracţiunea, prin natura sa, este un
delict, însă e pedepsită cu o sancţiune de simplă poliţie, vom
aplică infracţiunei principiile delà delicte, ar pedepsei prin­
cipiile delà contravenţiuni.
Desigur, într’un sistem represiv logic, acest compromis
nu trebue să-şi găsească loc, principiile unei bune politici
criminale cerând ca represiunea să fie adecuată naturei in­
fracţiunei care singură indică valoarea simptomatică a ac­
ţiunilor ilicite.

— 3) Ce se întâmplă când pedeapsa unei infracţiuni are

ca minimum o pedeapsă de simplă poliţie, iar ca maximum
o pedeapsă corecţională? De ex.: o faptă pedepsită cu 6 zile
până la 3 luni, ori cu 20-50 lei amendă. In acest caz se ad­
mite, cu drept cuvânt, credem noi, că se va aveă în vedere
şi se va ţine seamă de maximum pentru a califică pedeap­
sa (55).

* — Sistemul clasic al codului maghiar a fost turburat prin-

tr’un şir de legi, făcute după Unire.
In aceste legi găsim pêle-mêle infracţiuni numite de­
licte, contravenţiuni fără orice ideie călăuzitoare. Excepţie
face numai legea speculei, care lucrează cu distincţiuni ju­
ridice. Pedepsele stabilite de aceste legi recente sunt în ge­
nere aşă de severe, că există cea mai mare disproporţie în­
tre ele şi cele prevăzute de codul penal. Aşă de ex.: o leziu­
ne corporală gravă (delict) se pedepseşte mai uşor decât re­
fuzarea eliberării unui bon de rechiziţie militară.
Găsim exemple şi mai plastice: violarea domiciliului se
pedepseşte cu închisoare până la trei Iutii, iar tulburarea li­
niştitei folosinţe a locuinţei chiriaşului (legea chiriilor din
nn. 1924 art. 46) se pedepseşte cu închisoare până la patru
luni, etc.

56) Degois: Traité. No. 72, vezi şi Cas. II 356 din 2 Febr. 1911 ma
sus citata.
 — 40 -

II. Infracţiunile sub punctul de vedere al executării

lor m ateriale

908 - - Sub acest punct de vedere infracţiunile se pot împărţi

în infracţiuni: 1) De acţiune şi de inacţiune; 2) Momentane
şi continue; 3) Simple şi de obicei; 4) Flagrante şi neflagran­
te; 5) Intenţionate şi neintenţionate; 6) încercate şi isbutite;,
7) Formale şi materiale.
Să examinăm fiecare din aceste diviziuni în parte.

1. Infracţiuni de acţiune şi inacţiune

909 — Infracţiunile în regulă generală sunt acţiuni prohibite

de legea penală; astfel: omorul, furtul; falsul, abuzul de în­
credere, etc. Insă uneori şi inacţiunea poate constitui o in­
fracţiune, astfel este de exemplu nedregerea sau nemătura-
rea coşurilor (art. 385, al. 1, codul penal). De aceea am vă­
zut că infracţiunea se defineşte „acţiunea sau inacţiunea ne­
constrânsă a unei persoane conştiente“ (1).
Infracţiunile de omisiune sunt mai rare: de ordinar ele
sunt contravenţiuni, art. 389, al. 1, 2, 5, etc. şi mai ales nr..
11, uneori delicte, de ex.: art. 198, 199, 248, 249, 276,
377, 378, 389 codul penal, 876— 879 codul comercial foar­
te rareori crime, art. 102 şi 157 codul pen., şi art. 24 regul.
serviciului postai (2); art. 46 şi 47 legea rechiz. militare din
6 Aprilie 1906; art. 176 legea politiei veterinare din 28 Mai
1884; art. 35 legea pentru îmbunătăţirea şi înmulţirea cai­
lor în ţară din 5 Iunie 1892 (3).
9GS 1 ■— Când am tratat despre elementul material al infracţiu-
nei, am arătat că acest element poate constă într’o activitate12

1) Vezi Garçon: Op. cit Art, I, No. 7; eonfV. Matlmei. De cri-

mini bus Prolegomena IV, 1.
2) Berner spune că legea din punctul de vedere al poliţiei ordonă
autorităţilor lucruri in interesul general, care, nefăeându-se, constitue
contravenţiuni, din acelea ale oficiilor publice, ordine către funcţionari;.
In fine relativ la cetăţeni oarecare nedenunţări constituesc infracţiuni ;
Lehrbuch, § 91, ed. 1877, şi § 63, ed. 1898 ; vezi şi nota 1 unde se arată
literatura germană asupra materiei. Confr. g 90, traduc, italiană.
31 In antichitate ele erau cu mult mai numeroase. Astfel rabinii
au calculat ca în legea mozaică erau 365 opriri şi 248 porunci de acţiuni ■
 — 41

I pozitivă comisiune, sau într’o activitate negativă omisiune.

(vezi Tom. I, nr. 371 J).
; Tot acolo la nr. 371 2, s’a vorbit şi de aşa zisele in-
; fracţiuni de comisiune prin omisiune, despre cari s’a ocupat
in special doctrina germană.
Vom întrebuinţa şi în clasificarea infracţiunilor după e-
lementul lor material aceeaşi terminologie, vorbind de in­
fracţiuni de comisiune, în opoziţiune cu infracţiunile de omi-
'■ shine.
f Infracţiunile de omisiune presupun un ordin pozitiv al
legei de a îndeplini o anumită acţiune, ordin care nu a fost
executat.
Î Infracţiunile de comisiune prin omisiune nu necesită un
atare ordin, ci o prohibiţiune, ce a fost nesocotită prin mij-
c locirea unei abstenţiuni. Abţinerea în infracţiunile de comi­
siune prin omisiune nu are deci decât rolul unui mijloc de
realizare a rezultatului ilicit.
1 Când însă rezultatul ilicit s’ar fi produs şi în absenţa
abţinerei, abţinerea nemai fiind cauza acestui rezultat, omisi-
l unea nu va putea fi imputată decât numai când legea ar im-
f pune intervenţia celui ce s’a abţinut.
1910 — Această diviziune nu numai că a fost cunoscută de ve-
ji chii autori (4), dar chiar în trecut infracţiunile de inacţiune,
!' au avut o mare importanţă în doctrină şi în legislaţiune.
î Diodor din Sicilia ne spune că la vechii Egipteni acela
[ care putea să apere pe o persoană de a fi ucisă sau bătută, şi
ţ nu o apără, eră pedepsit cu moartea; însă dacă eră prea slab
[ să o apere, eră dator să denunţe pe vinovat justiţiei, căci alt-
;• fel eră pedepsit cu bătaia şi nemâncare în timp de trei zi-
! ^ (5).
O lege lacedemoniană de care vorbeşte Plutarh, dis­
punea că: „Acela care fiind prezent nu a întors dela rău pe
un infractor, va fi pasibil de aceiaşi pedeapsă ca el (6). Da-456
4) Vezi mai jos Farinaceus şi Tiraquellus.
5) Diodor de Sicilia: «Bibliotecha historiea, Lib. IX, Titl. IV»;
Confr .-1 Du Boys : Histoire du droit criminel des peuples anciens;
Paris, 1845, p. 21 cere citează Diodor'. I, Titl. LXXVII ; confr. R. Roland,
De l’esprit du droit criminel, p. 15.
6) «Qui se praesente dolinquentem non objurgasset, pari castiga-
tione erat obnoxius. cui etiam deliquens ipse». (După Tiraquellus: iar
textul grecesc in Pufendorf: ed. cit. I, ch. V, § 14, nota 13, T. J. p. 93).
 — 42 -

că particularii erau obligaţi prin pedepse să împiedice in­

fracţiunile, cu atât mai mult erau vinovaţi magistraţii care
nu împedecau comiterea acţiunilor rele. Caton, după cum
ne spune tot Plutarh, spre a sili mai mult pe magistraţi să
pedepsească pe infractori, zicea că oricine poate să îm-
pedece o persoană să comită o acţiune rea şi nu o împedecă,
devine un complice (7). Dealtmintrelea această idee se gă­
seşte în legile lui Platon (8).
Religiunea creştină a condamnat şi ea pe aceia care pu­
tând să împedece o faptă rea, au lăsat să se săvârşeas­
că (9).
Vechii autori totdeauna influenţaţi de autoritatea le­
gilor antice şi a biserioei, au admis şi ei aceiaşi ideie. Grotiu
găseşte drept să se pedepsească acela care putând să împe­
dece o infracţiune şi nu o împedecă (10).
Farinaceu (11) şi Tiraqueau (12) ne spun că infracţiu­
nile în omittendo se pedepsesc mai uşor decât cele în com-
mittendo, însă uneori se pedepsesc Ia fel.
Farinaceu citează ca exemplu pe dregătorul care ştie,
însă neglige să libereze o persoană arestată ilegal; el va fi
pedepsit ca şi cel care a făcut arestarea ilegală, şi Farina­
ceu observă că aceasta nu e de mirat, „deoarece din cauza
negligentei, judecătorul poate fi pedepsit extraordinar şi
chiar cu moartea“ (capitaliter) (13).
Iul Clar citează alt caz de neglijentă, pedepsit cu moar­
tea, anume custodele care lasă să scape un condamnat la
moarte (14). „Cine se îndoeşte — zice în acelaş sens Pufen-

7) Vezi tot acolo la nota 14, citaţiunea în textul grecesc al lui

Plutarh.
8) Ayrault: Op. cit Livre II, art. 3, No. 6, p. 29 (vezi mai jos).
9) S t Jerom zice că e fur nu numai cel care fură, dar şi acel care
ştiind de furt, nu vrea să denunţe pe hoţ. Vezi citarea în Grotius: Op,
cit. II, cap. 21, nota 5.
10) Ibidem: II, ch. 21, § 2, No. 2.
11) Farinaceus : Op. cit, Lib. I, Titl. III, Qu. 18, N-rile 22 şi 23,
12) Tiraquellus : Op. cit. XLIV, No. 1, p. 230, ed. cit. «Mitius sunt
puniendi qui in omittendo tantum deliquunt quam qui in committendo»
13) Farinaceus : Op. cit. Qu. XXVII, N-rile 16 şi 17. Acest autor
consideră contumacia ca infracţiune de inacţiune. Ibid. No. 26.
14) Jul. Clarus: Op. cit, Qu. LXVIII. No 8.
 — 43

dorf — că soldaţii plătiţi ca să apere o trupă de călători, nu

merită să fie puşi în aceeaş categorie cu hoţii, dacă fiind
destul de puternici ca să respingă pe tâlhari, nu-şi fac dato­
ria de a-i goni ? (15).
Tiraqueu deasemeni ne spune că acel care a putut să
împedece şi n’a împedecat, e socoit ca şi cum ar fi făcut el
însuşi fapta cea rea. „Cine îngădueşte — zice dânsul — a-
ceea ce poate împedică se socoteşte ca şi cum el însuşi ar fi
făcut fapta (16). Ca o aplicare a acestei regule el adaogă:
..Cine a putut să scape pe un om delà moarte, şi nu l-a scă­
pat, l-a omorît el însuş“, şi citează spre confirmare pe Plu­
ta rch şi pe S-tul Augustin (17).
Loysel exprimă aceeaş idee zicând: qui peut et n’em­
pêche, pêche (18).
Jac. Novei confirmă zisele lui Farinaceu si ale lui Ti-
raqueau, despre aspra pedepsire a persoanelor culpabile de
infracţiuni de omisiune. Acela care asistând la o crimă sau
delict — zice în rezumat Novei — şi putând să împedice n’a
împedecat, după dreptul laic nu e pedepsit decât în certe
cazuri, pe când în dreptul canonic el este pedepsit, căci du­
pă dânsul acel care poate să împedece şi n’a împedecat se
cede că e complice al infracţiunei (19).
Tot de aceeaş părere este şi Carpzov (20).
Jousse, la rândul său, rezumă astfel această problemă:
,,Cu toate că, după părerea criminaliştilor, nimeni nue
obligat în forul exterior să reveleze o crimă pe care ştie că
o va face cineva, nici să o împedece când poate, după Jul.
Clar, Menochiu (21), Farinaceu, totuş, această regulă sufe­
re oarecare excepţiuni:

15) Pufendorf: Le droit de la nature, I, ch. V. § 14, ed. cit., T. 1

p. 93.
16 Tiraquellus: Op. cit., XLIV, No. 13, p. 233 «Qui patitur, quod
prohibere potest, id ipse facere videtur».
17) Ibid. No. 13, p. 234, «Qui potuit liberare a morte hominem et
non liberavit, ilium oecidit» (şi N-rile 14 şi 16).
18) Loysel : Institutes coutumières, VI No. 5.
19) Jac. Novelus : Tractatus criminalis, ed. 1575, N-rile 121 şi 122,
p. 88, No. 28; Confr. şi de acelaş Tract, singularis No. 98. p. 92 şi No.
■99 p. 93, unde recunoaşte că în principiu „Nullus teneatur obviare delicto“.
^)) Carpzovius: Practica, Part. III, Qu. CXXXIV, No. 63.
21) Vezi Menochius : Op. cit., II, Cas. 354, No. 1.
 44

1) In crimele de les-majestate (22), asasinat, etc., cu­

noaşterea complotului şi nerevelarea lui, după ordonanţa lui
Ludovic XI, din Decembrie 1477, e pedepsită cu moartea.
2) Femeia care ştie că se va asasină bărbatul ei, sau
fiul că se va omorî tatăl său, etc., şi alte cazuri grave“ (23).
Renazzi, relativ mai modern, şi mai sistematic, observă
cu drept cuvânt că în ceeace priveşte pedepsirea infracţiu­
nilor de omitere se fac distincţiuni relativ la infracţiune şi
relativ la persoană (24).
911— Mai ales pedeapsa în contra acelor care nu revelează
complotul contra suveranului sau contra ţării, a existat în
multe legislaţiuni din trecut, şi diferiţi scriitori ne vorbesc de
aceasta.
Ayrault ne spune că Platon, în legile sale, merge până
a zice că magistratul suveran care nu apără Statul contra
conjuraţilor, sau care, după descoperirea lor, se arată timid
ori molatic, e tot atât de vinovat ca şi autorul (25).
Baiardi, în comentarul asupra lui Jul. Clar, spune de-
asemenea că, dacă cineva află de un complot de trădare con­
tra suveranului sau a ţării, şi nu-1 denunţă autorităţii, se
poate pedepsi chiar cu moartea (26).
In afară de crima de înaltă trădare, Vogel ne arată că
aceia cari au auzit blesteme sau impietăţi, sunt datori să le
denunţe justiţiei în termen de 8 zile, căci altmintrelea ei vor
fi pedepsiţi după aprecierea judecătorilor (27).
912 — In Franţa, până la revizuirea Codicelui penal din 28 .
Aprilfe 1832, existau dispoziţiuni în Codicele penal (art.
103— 107 şi 136) cari pedepseau nerevelarea crimelor con-*I,

22) IUd. No 9.
23) Jousse: La justice criminelle, I, II, § 5, T. J, p. 82 şi 33 ; Confr.
III, p. 695. Vezi şi cele spuse în materia complicităţi], Sect. III, Conçût,
complicităţii (No. 1308). Confr. Carpzovius: IIT, Qu CXXX1V, No. 66.
unde se vede că în Germania excepţiunile de care vorbeşte Jousse erau
mai numeroase.
24) Ph. Renazzi: Elementa T. I. p 218, Cart. 1, Cap. IX § 9.
25) P. A yrault: Op. cit., Livre II, art. 3, No 9, ed. citată.
26) J. Rapt. Baiardi sup. Jul. Clarus: Opera omnia. 1636, § Primus,
No. 5 ■
27) .Mog.el:. Code criminel, de Charles, V. Paris, p. 158, sub art.
CVI. Confr. şi obseryaţiunile asupra art. C X X X ................
 45

| ira siguranţei interioare şi exterioare a Statului, precum şi

l plăsmuirea de monetă.
Nerevelarea e pedepsită chiar în unele Codice penale
actuale.
In Anglia, nerevelarea crimelor de înaltă trădare e so­
cotită ca o complicitate negativă, şi prin urmare pedepsită
de lege (28).
Nerevelarea a multor crime e deasemenea pedepsită şi
de Codul penal german, ca o infracţiune specială (paragr.
139).
In Codicele penal suedez (Cap. III par. 8 şi 9) se pedep­
seşte nedenunţarea, când din cauză aceasta se pune în mare
pericol viaţa, sănătatea sau proprietatea altora.
913 — Trebue să constatăm însă că dreptul roman, cel puţin
în perioada clasică, nu admite pedepsirea aceluia care nu
împedecă infracţiunea pe care stă în putinţa sa o împedice.
Un text al lui Paul, reprodus în Digeste, spune lămurit că:
Nulhrni crimen pcititur is qui non prohibet, cum prohibere
potuit“ (29), aceasta e antiteza regulei: qui peut et n’em­
pêche, pêche.
914 — La noi găsim în trecut că Codicele penal Ion Sturdza
Vodă, pedepseă în paragr. 170 pe „cei ce au putut opri
urmarea faptei şi n’au voit a întâmpină“.
915 — Astăzi, deşi există încă infracţiuni de omisiune în le­
gea noastră, însă în principiu şi la noi, ca şi Ia Francezi (30),
nu se pedepseşte nerevelarea infracţiunilor şi nici chiar îm-
pedecarea lor, când ea e cu putinţă. Legiuitorul nostru n’a
admis maxima citată de Loysel, ci a revenit .la regula din
dieptu! roman formulată de jurisconsultul Paul.
Există, ce e drept, art. 29, proc. pen., care reprodu­
când art. 1, Titl. IV, din legea din 10— 29 Septembrie 1791
Si art. 87 Cod. Brumar, an. IV, impune denunţarea, dar a-
ceasta e o simplă obligaţiune morală, nesancţionată de lege.

? 28) Seymour H arris: Principii (ii diritto e procedura penale in-

glese, Trad ita l, p. 33; Stephen: Digest of the criminal lav., art 174 şi
; 175, p 121 şi 122.
29) 106, Dig. L. 17 : „Nici o infracţiune nu comite acel care nu
împedecă când putea aă impedece“.
30) F Hélie: Instr. crim , IV, No. 1709, Confr. Cas fr , 10 Dcc.
ţ 1852, S. 53, 1, 113, Pal. 53, II, 214.
 — 46 —

Mai există şi art. 389 nr. 11 codul penal, care consideră

contravenţiune neajutarea în caz de incendiu, înecăciune,
flagrant-delict, etc. (31).
916 — Negreşit că excesul în această direcţiune e foarte peri­
culos; cum zice cu drept cuvânt Ortolan, e greu de ştiut dacă
temerea, superstiţia, prejudiciul, spaima, lipsa de băgare de
seamă sau indiferenţa, egoismul, reaua voinţă culpabilă, au
împedecat ajutorul“ (32). In afară de aceasta trebue să fim
cu mare grijă în incrimarea cetăţenilor particulari pentru
fapte negative, şi pentru motivul dat de Civoli, ca jugul le­
gii să nu devină tiranic şi odios. „Faţă cu funcţionarii pu­
blici — zice dânsul — se poate să fim severi, pentru că cîi-
ciul lor îi învesteşte cu puterea publică şi sunt şi plătiţi, de
aceea sunt datori să se consacre interesului public, pe când
privaţii fac mari jertfe tocmai ca să deâ guvernului sarcina
de a îngriji de ordinea publică şi a putea să-şi vadă de in­
teresele lor (33).
Insă dacă exagerarea din trecut a infracţiunilor de o-
misiune nu e de aprobat, nici sistemul extrem de egoist al
legiuitorului nostru nu ni se pare bun.
917 — Lăsăm la o parte pe funcţionarii publici, pentru care
atât de bine vorbeşte Civoli. Ce fel de funcţionar e acela,
care plătit de cetăţeni ca să ocrotească bunul mers al socie­
tăţii, lasă pe rău-făcători să vateme pe oamenii de treabă,
când el ar puteâ să contribue la pedepsirea şi înfrânarea a-
baterilor? Acel funcţionar e nevrednic de postul său, pe ca­
re l-a câştigat probabil prin înşelăciune (34), şi deaceea o-
croteşte pe cei care se aseamănă cu el în cinste şi morali­
tate. El merită, după cum ziceâ Caton, să fie ucis cu pie­
tre (35).
918 — însuşi legiuitorul nostru, oricât de vrăjmaş ar fi al

31) Vezi în această privinţă un frumos studiu al d-lui Vesp Erbi-

ceanu: intitulat „Altruismul ca- princip obligator în dreptul pozitiv“,
Curierul Judiciar, 1903, N-rile 70—75.
32) Ortolan: Cours I, No 605, p. 261 Acelaş lucru îl spune Re-
nazzi. Elementa T. I, p. 217, Cart. I, Cap. IX p. 8.
33) Cwoli: Op. cit. T. I, Lect. XXXII, p. 263.
34) Zicem plin înşelăciune, căci nu e probabil că acei care i-au
dat postul, l’ar fi dat dacă ar fi ştiut că el nu-şi face datoria.
35) Vezi No. 1471. .
 - 47 -

principiului „qui peut et n’empêche, pêche“, a pedepsit to-

tuş pe funcţionarii superiori care putând să împedice infrac­
ţiunile, găsesc de cuviinţă să le tolereze, cu pedeapsa chiar
a infracţiunilor tolerate.
Art. 157. „Orice funcţionar superior, care prin amă­
gire, va face pe subordonaţii săi de a comite o crimă sau un
, delict în exerciţiul funcţiunei lor, sau care, cunoscând ase­
menea crime sau delicte din partea subordinaţilor săi, le
tolerează, se va pedepsi cu pedeapsa aplicabilă acelor cri­
me sau acelor delicte“ (36).
Acest articol nu s’a aplicat şi nu se va aplică nici odată
poate în ţara noastră, şi nici în altă parte, însă în această
privinţă legea e înţeleaptă, şi de aceea am reprodus textul
articolului.
Mai avem o altă importantă derogare în art. 389
nr. 11.
1 8 1 — Codul nostru penal mai pedepseşte faptul nedenunţării
şi în art. 102.
Conform acestui text, funcţionarii publici însărcinaţi cu
poliţia administrativă sau judecătorească sunt pedepsiţi cu
degradaţiunea civică în cazul când au refuzat sau au neglijat
de a dă ascultare unei reclamaţiuni privitoare la o deţinere
ilegală şi arbitrară şi când nu vor da justificarea că au de­
nunţat-o autorităţilor superioare.
182 — De faptul nedenunţării găsim deasemenea în codul ci­
vil legate două consecinţe juridice.
Astfel, conform-art. 215 codul civ., se admite ca mo­
tiv pentru desfacerea căsătoriei faptul că unul din soţi a cu­
noscut că alte persoane vrăjmăşesc contra vieţii celuilalt soţ
şi nu i-a făcut arătare îndată, adică nu a denunţat aceste u-
neltiri. ; 'i
Prin art. 655 codul civil se declară ca nedemn de a
succede: „moştenitorul major, care, având cunoştinţă de o-
morul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei“.
In aceste cazuri deci nedenunţarea constitue un fapt i-
licit civil sancţionat în mod limitat.
919 — Insă relativ la particulari, nu credem că sistemul legiui­
torului merită să fie aprobat. El a admis principiul dreptu-

36) Aceasta e un fel de complicitate negativă.

 — 48 —

lui roman, că „Nullum crimen patituit qui non prohibet, cum

prohibere potuit“ (37). Frumoasa morală creştină isbutise
sa înlocuiască această regulă antisocială, cu maxima citată
de Loysel; iar legiuitorul francez şi român, ne fac să retro­
gradăm Ia principiul din dreptul roman! Dacă excesele ma­
ximei „qui peut et n’empêche, pêche“, sunt criticabile, şi
prin urmare trebuiau înlăturate, maxima în sine însăşi este
foarte morală şi foarte folositoare societăţii.
Să dăm un exemplu:
Primus e la marginea unei ape, lângă care se joacă mai
mulţi copii mici de 2 până la 7 ani; unul din copiii mari, fie
din răutate, fie în glumă ia pe unul din cei mici şi-l bagă cu
capul în apă ca să-l înece. Primus care priveşte, râzând a-
ceastă scenă, fără să alerge să scape copilul de doi ani delà
moarte, nu merită oare nici o pedeapsă? Poate să fie în a-
semenea caz vorba de superstiţie, temere sau prejudiţiu, de
care vorbeşte Ortolan? Să presupunem că va există vreuna
din aceste cauze; ei bine, judecătorii vor aprecia şi vor apără
de pedeapsă, dar dacă atari cauze nu vor există, atunci ace!
care a putut să împedice răul şi nu l-a împedecat e culpabil.
O afacere criminală petrecută în Franţa în 1912 a fă­
cut pe profesorul P. Appleton delà Universitatea din Lille să
ceară pedepsirea persoanelor care se abţin fără motiv legi­
tim a dă ajutor la nevoe. Eră vorba de o servitoare care timp
de mai multe luni asistase fără împotrivire la tentativa de
asasinat comisă de baroana C. asupra soţului său (38).
919 1 — Multe din codurile penale moderne pedepsesc nedarea
de ajutor în caz de pericol cum şi neîmpedecarea infracţiu­
nilor, atunci când ea este posibilă.
Astfel art. 389 codul penal italian, art. 489, codul pen.
rus; art. 380 codul pen. bulgar; art. 387—389 codul pen.
norvegian.
Singura condiţiune pe care o pun aceste texte este ca
persoana ce trebue să intervină în ajutorul alteia, să nu fie
expusă la un pericol sau prejudiciu personal. Bine înţeles a-
ceastă condiţiune se va examină ,,in concreto“, raportată la
conştiinţa celui ce trebuiă să intervină şi care nu a intervenit
37) 109, Dig. L. 17 „Nici o infracţiune nu comite acei care nu
împiedică când putea să împiedice“.
38) Rev. pén. 1912 p. 1257 (după Rev. de droit civil.
 — 49 —

f îemându-se de a-şi pune viata sau integritatea corpului in

L primejdie. Din moment ce obiectiv nu a existat un atare pe-
: ricol, iar subiectiv temerea a fost neraţională, abţinerea con-
stitue o omisiune culpabilă şi cade sub prevederile legei pe­
nale.
Impallomeni a susţinut, de pildă, că există delictul de
nedare de ajutor în cazul când cel ce avea nevoie de ajutor
eră o persoană care voia să omoare pe cel ce trebuia să-i
vină în ajutor, însă se află într’o stare care făcea imposibilă
realizarea acestei voinţe, astfel că ajutorul putea fi dat fără
vre-un pericol (a).
Comite deasemenea infracţiunea de nedare de ajutor
medicul care refuză de a îngriji un bolnav (b).

9 1 9 2 — Codul italian, tot în art. 389, pedepseşte pe cel ce omite

de a anunţă autorităţilor faptul că un copil mai mic de şapte
ani sau o persoană incapabilă de a se susţine se găsesc pă­
răsiţi sau pierduţi fără nici un ajutor.
In Franţa, legea din 19 Aprilie 1898, modificând art.
312 codul pen., a stabilit că constitue o tentativă de asasinat
- faptul de a lipsi de alimente şi îngrijire pe un copil mai mic
de 15 ani, şi ca asasinat atunci când acest fapt a cauzat
moartea copilului.
Jurisprudenţa franceză s’a pronunţat în sensul că a-
cest text nu se aplică decât la minori, nu şi altor persoane
incapabile de a se susţine (a).

; 3)20 — Unii autori au numit fapta acelui care nu împedecă in-

; fracţiunea, pe care poate să o împedice, complicitate nega­
tivă (39). Carmignani (40) şi Carrara (41) contestă exacti­
tatea acestei calificări, al cărei iniţiator pare a fi Bartol,
combătut de Bald. Pe noi nu ne importă calificarea juridică
a faptei, complicitate negativă, ca în dreptul englez, ori in-I

I a) Impallomeni, II codice penale illustrato, II, No. 637. Florenza, 1890.

b) Casaţia italiană 5 August 1903 în Oiusiizia Penale, VIII, 1141.
a) Sirey, 1902. 2. 305. afacerea Monnier.
\ 39) Tissot : Dr. pénal, I, Livre -I, ch. X ; Seymour Harris şi Step-
J -hen: Loc. cit
|- 40) Carmignani: Teoria, T. II, p. 408—411, Livr.eIL,-,cap. 21.
I' 41) Carrara: Programma P. G, 8 464.
 — 50 —

fracţiune de sine stătătoare ca în Codicele penal german ;

totul este ca fapta să nu rămână nepedepsită în principiu.
Carmignani, care susţine că il non soccorrere, il non proi-
bire, il non rivelare“, nu trebuesc pedepsite ca acte de com­
plicitate, dă argument că legile contrarii ar lovi simţul co­
mun, şi ar răsturnă toate regulele de dreptate (42). Această
părere ni se pare că nu demonstrează nimic şi credem că
este mai drept a susţine că „a nu ajută, a nu prohibi, a nu dă
pe faţă“ infracţiunile, ating regulele moralei şi vatămă inte­
rese societăţii.
921 — Ne explicăm foarte uşor excesul legiuitorului şi al u-
rora din penaliştii moderni în această materie. Se făcuse a-
tâtea abuzuri, atâtea excese cu regula qui peut et ne’mpêche,
pêche, încât nu e de mirat că legitorul a căzut în cealaltă ex­
tremitate. Adevărul este la mijlocul acestor idei opuse.
922 — Atât de adevărat este că sistemul legiuitorului nostru
este neraţional, încât el însuşi l’a părăsit în o lege specială.
Art. 84 şi 85 din legea poliţiei rurale din 25 Dec. 1868 pe­
depseşte pe acei care nu vor sări să prindă pe făcătorii de re­
le, sau să stingă focul, cu 20— 100 lei amendă în folosul pă­
gubaşului, iar dacă amenda covârşeşte paguba, ea se dă
cutiei comunale (43), deşi tocmai aci ar fi putut să existe
scuza temerii sau spaimei, de care vorbeşte Ortolan. Dealt-
rnintrelea o dispoziţiune identică se găseşte şi în codilele I.
Sturdza care însă, pe lângă pedeapsă dă şi recompensă.
După ce obligă satele să iasă împotriva tâlharilor, adaogă:
„Dacă din lenevire sau din nebăgare de seamă se va întâm­
plă să se facă prădăciune aproape de acel sat, cale ca de o
jumătate de ceas, vor cădeă vornicelul şi fruntaşii supt giu-
decata criminalicească şi să vor veghiă cu bălae“ (par. 82).
Iar cei care dau ajutor, luau o treime din ceeace se află a-
supra tâlharilor (par. 83).
923 — In rezumat, credem că fără să ajungă la aberaţiunile
trecutului ,legiuitorul trebue să pedepsească pe aceia care
fără nici un pericol personal ar fi putut împedică comiterea
de infracţiuni (44).

42) Carmignani: Op. et loc. cit.

43) Vezi şi o deciz. a Cas .II, 54, din 6 Febr. 1876, B., p. 67.
44) In acelaşi sens Viliey : Op. c it, ed. V -a , p 121 şi ed. V I-a , p. 116.
 — 51 —

9231 — Legislaţiunile moderne şi în special toate proiecte­

le mai noui de codice penale, urmând îndemnul doctrinei, fac
o infracţiune din nedarea de ajutor sau neîmpedecarea in­
fracţiunilor (a).
De asemenea în anumite infracţiuni, cari au de scop o-
...... crotirea unor interese extrem de superioare, s’a admis pe­
depsirea nedenunţării.
924 ■— Interesul acestei clasificări nu poate fi decât sub punc­
tul de vedere al teoriei complicităţii.
La o infracţiune de inacţiune nu se poate concepe com­
plicitatea (poate însă să existe coautori) ; în schimb însă se
poate concepe complicitate prin inacţiune a unei infracţiuni
de acţiune. Astfel este art. 157 codul penal.
In cazul acestui art. 157, faptul dacă a fost ori nu to­
leranţă e o chestiune de apreciere pentru instanţa de fond;
prin urmare ea îşi poate forma convingerea că n’a fost to­
leranţă din împrejurarea că funcţionarul a semnalat con­
trolorului fapta funcţionarului inferior (45).
924 1 — Deosebirea între infracţiunile de comisiune şi cele de o-
misiune mai prezintă interes şi sub raportul desfăşurărei in-
fracţiunei: tentativă, infracţiune neisbutită şi consumare.
Infracţiunile de omisiune nu sunt susceptibile nici de
tentativă şi nici de săvârşire neisbutită. (Vezi nr. 410 1 şi
457 -).
De asemenea se discută foarte mult în doctrină proble­
ma cauzalităţii în infracţiunile de omisiune. (Vezi nr. 507 8).
924b — In dreptul maghiar, art. 1 cod. pen. determină crima şi
delictul astfel: „crimă sau delict este acea faptă pe care le­
gea o declară crimă sau delict“. Fapta cuprinde comisiunea
şi omisiunea (deşi în textul unguresc noţiunea este exprima­
tă printr’un cuvânt care însemnează numai acţiunea). In ge­
nere, se deosebesc:
a) infracţiuni comiseve, care au fost comise printr’o
mişcare corporală (activitate); de ex.: furtul (luarea lu­
crului) ;

a) Asupra acestei chestiuni a se vedea: Bonucci, L’omissione nel

sistema giuridico, I, p. 97, Perugia, 1911; Peterson, Untätigkeit und
I Energie, Breslau, 1911; V V . Pella, Delicte îngăduite, Bucureşti, 1921,
f 45) Gas. II, 2582 din 15 Oct. 1912, Curieml Judiciar 1912, Nö. 13, p. 155.
 — 52

b) infracţiuni omisive, care au fost comise prin aceea că

nu s’a făcut o mişcare corporală (când ar fi trebuit să se
facă).
In ambele cazuri, rezultatul oprit de lege este în legă­
tură cauzală cu activitatea sau neaetivitatea autorului. N’are
nici o importanţă din punctul de vedere al aplicării legii, da­
că mama îşi omoară copilul cu o lovitură de cuţit (infr. co-
misivă) sau pentru că nu-i dă de mâncare (infr. omisivă).
Se vede din acest exemplu că şi infracţiunile omisive pot să
fie doloase sau culpoase.
O altă chestiune este dacă omisiunea singură, fără să
fie alt rezultat oprit, constitue sau nu infracţiune. Acesta
este în cazul când prin intervenţia mea aş putea apri co­
miterea unei infracţiuni sau producerea unui rezultat prohi­
bit de lege, dar nu intervin. In dreptul vechiu se spunea, qui
n’empèche, pêche (dar aşa de strict niciodată nu se aplică
această teorie).
a) Când este datoria mea să împedic comiterea infracţi­
unii sau producerea rezultatului oprit de lege, dar totuş ră­
mân pasiv, sunt pasibil de pedeapsă. Dacă prin neaetivitatea
mea mi-am călcat datoria cu intenţia de a se produce rezul­
tatul oprit de lege, pot fi autor sau complice al unei infracţi­
uni doloase;
b) Când nu este datoria mea să intervin, pasivitatea
mea nu este sancţionată cu pedeapsă.
Opnia dominantă mai deosebeşte un al treilea caz, adi­
că infracţiunile pur omisive: nedenunţarea (nerelevarea) .u-
nui complot, etc. Dar şi aceste cazuri intră în categoriile de
mai sus (a), pentru că legea penală impune tuturor (sau la
anumite persoane) datoria să facă denunţ. Aceste cazuri
sunt următoarele:
1. Se pedepseşte acela care ştie că se intenţionează co­
miterea crimei de înaltă trădare, dar nu face denunţ (art.
135);
2. Se pedepseşte acel funcţionar public care ştiind des­
pre arestarea (deţinerea) ilegală a unei persoane, nu face
denunţ (art. 197);
3. Se pedepseşte acela care are cunoştinţă despre fap­
te de care depinde achitarea unui acuzat sau eliberarea unui
condamnat, şi nu le aduce la cunoştinţa autorităţii (sau per­
soanelor interesate), art. 230.
 53

In legile mai recente găsim şi alte exemple. Acestea

însă sunt dispoziţiuni contrarii ideei dreptului: samavolnicii'
codificate care n’au nimic de aface cu ştiinţa dreptului.
Aşa de exemplu: legea asupra impozitului pe lux şi cifra
afacerilor (art. 37) prevede că „orice contravenţiune la
dispoziţiunile legii de faţă va fi pedepsită (chiar dacă n’a
avut drept consecinţă lipsirea tezaurului de vre-o fracţiune
din impozitul datorit); buna credinţă a delicuentului nu poa­
te justifică scutirea de amendă“. Am văzut cazuri când ne­
gustorii au cerut îndrumare delà administraţia financiară şi
s’au luat după această îndrumare, dar totuşi au fost pedep­
siţi, pentru că „administraţia financiară nu este chemată să
interprete legea (1), şi buna credinţă nu scuteşte pe „delic-
cuent“.

2. Infracţiunile momentane şi continue

925 — Teoria infracţiunilor continue e una din cele mai grele

din ştiinţa penală. Carrara califică această teorie de foarte
subtilă: la teorica sottilissima della continuazione (1), iar
Nypels e de părere că ea este greşită sau, cel puţin, ar trebui
să fie examinată ab ovo din punctul de vedere al ştiinţei mo­
derne (2).
926 — Obscuritatea e datorită poate na+urei acestei materii,
insă poate să se explice şi prin împrejurarea că ea a fost
puţin studiată. Vechii penalişti n’au studiat-o aproape de loc.
şi astăzi chiar ea este contestată de mulţi jurisconsulţi ger­
mani. Ortolan, în Franţa şi Carrara, în Italia, au aruncat oa­
recare lumină asupra teoriei infracţiunilor continue, fără însă
să izbutească să împrăştie tot întunerecul, să pună capăt tu­
turor controverselor. Orice ar spune Haus, şi după dânsul
Garraud (3) şi Garçon (4), cred că Nypels avea dreptate
când zicea că această teorie nu e deplin lămurită şi trebue
studiată din nou.1

1) Fr. Carrara : Programma P. G. ed 3-», T. I, § 514, p. 449.

2) I. S. G. Nypels: Le code pénal belg. interprété. Bruxelles,
1878. T. II, art 371, No. 4, p. 147 çi urm. çi T. III, art. 505, No. 8 (p.
458 çi urm.)
3) Garraiid: Précis, ed. 8-a, No. 594, p. 70, nota.
4) Garçon: Cod. pén. annoté, art, 1, No. 46.
 — 54 —

Vechii penalişti nu tratează nicăeri ex professo materia

infracţiunilor continue. Jousse, care în marea sa operă asu­
pra legislatiunei penale menţionează opt diviziuni ale infrac­
ţiunilor, nu pomeneşte despre diviziunea infracţiunilor în
momentane şi continue (5). Tot astfel fac şi ceilalţi penalişti
vechi, că Pr. Farinaceu, Jul. Clar, Muyart de Vouglans şi
alţii. Aceşti autori vorbesc de infracţiunile continue în mod
incidental cu ocaziunea prescriptiunei şi se mărginesc să
spună că, la infracţiunile continue, prescriptiunea nu începe
■din primul moment al comiterii infractiunei, ci dela ultimul
act până la care s’a continuat infracţiunea.
Vom cită unii din aceşti autori:
Prosper Farinaceu, vorbind de adulter, care se pres-
c<‘iâ prin cinci ani, ne spune că aceasta nu se aplică atunci,
când infracţiunea a fost iterată şi continuată, de exemplu :
când cineva în timp de mai mulţi ani a stat în acelaş adul­
ter, cu aceeaşi persoană, atunci aceşti 5 ani încep să curgă,
nu dela prima comitere a adulterului, ci dela cea din urmă,
după părerea cea mai întemeiată şi cea mai răspândită (6).
Jousse deasemenea scrie:
„Infracţiunile continue (Ies crimes successifs) nu se pre­
scriu prin 20 de ani, pentrucă în acest gen de infracţiuni se
poate zice că se comite câte o nouă infracţiune în fiecare
moment, şi prin urmare prescriptiunea nu poate fi opusă
contra acestui gen de infracţiune, decât din ziua când ea a în­
cetat. Astfel e infracţiunea des fapt, care nu consistă numai
în răpire, ci şi în deţinerea persoanei răpite“ (7).
Prin urmare, vechii penalişti vorbeau despre infracţiu­
nile continue numai cu ocaziunea prescriptiunei oarecăror
infracţiuni care prezentau caracterul continuităţii, cum e de
5) Jousse: Traité de la justice criminelle de France, Paris, 1771
T. I, part. 1, p. 2—9. Tiraqueau, e unul din cei dintâi, după cât ştim,
•care face menţiune de această diviziune. El spune că infracţiunile- sunt :
momentanea, ut homicidum et caetera hujusmodi et quae semel sunt
perpetrata. Quia si sint successiva, ut matrimonium prohibitum, hae-
resis aut alia id genus, in quibus quis diu perstiterit, eo gravius coer-
cendus est quo diutius permansisset, nam . . . diuturnitas temporis
non minuit peccatum sed auget. Tiraquellus : Op. cit., XXIX, No. 3, p. 153.
6) Farinaceus : Praxis, et theoricae criminalis. Libri duo. Francof
1597, in fol. Lib. I, Titl. I, Quaest X, No. 16, p. 120, col. 2.
7) Jousse: Op. cit. Part. III, Lib. I, Titl. I, No. 56.
 — 55 —

exemplu adulterul ori raptul, şi ei ne spun că în asemenea

caz prescriptiunea nu curge dela începutul infracţiunei, ci
dela finele ei.
927 — Cum s’a născut însă actuala concepţiune a infracţiuni­
lor continue, care nu se găseşte în dreptul roman?
Fr. Carrara, care, după părerea noastră, este juriscon­
sultul care a studiat mai bine teoria infracţiunilor continue
ne spune că această teorie îşi datoreşte origina spiritului
practicienilor de îndulcire a pedepselor. Cu această teorie se
încearcă a se înlătură pedeapsa cu moarte pentru al treilea
furt. Carrara arată că, logic vorbind, mai multe infracţi­
uni, reprezentând fiecare o ofensă a legei penale, dau naş­
tere la infracţiuni şi pedepse, dar practicianii au introdus te­
oria continuităţii cu scopul ca mai multe infracţiuni să fie so­
cotite drept o singură infracţiune continuă, şi să atragă în
consecinţă o pedeapsă mică (8).
Origina teoriei infracţiunilor continue, ar fi dar, după
Carrara, o eludare a dispoziţiunilor legii, scuzabilă până la
oarecare punct, dacă ţinem seama de severitatea excesiva
pentru recidivişti, mai exact cumulişti, a vechilor legi pe­
nale (9).
928 — Dacă teoria continuităţii a fost creată de prcticiani
cum îi numeşte Carrara, de avocaţi cum am putea să-i nu­
mim noi, în interesul apărări infractorilor, spre a-i scăpă
de rigorile legii care pedpseâ cu moarte a treia infracţiu­
ne (10), magistraţii, în schimb, au întors teoria în contra in­
8) F r Carrara: Op. cit. 1, § 514, şi 519. In acelaş sens Civoli: Le-
zioni XXXIII, T, I, p. 274 şi 275.
9) Că aceasta e adevărul ar rezulta din următoarea citaţiune :
Carpzov spune că, dacă se continuă adulterul cu aceiaş persoană, uni-
cum reputant adulterium et non plura. Dar chiar dacă adulterul e cu mai
multe persoane, admite aceiaşi soluţiune, şi spune că poena gladii suf-
ficit, quia adulterum non momentaneum sed sucoessionum est delictum
ejusque generis“, şi prin urinare va interveni o singură pedeapsă.
___ Practica, part. II, Quaest LXII, N-rile 64 şi 66 şi Part. III, Quaest
CXXXII, No. 5. Deasemeni adnotatorul său Böhmer nu admite că ar
exista: furtum tertium iteratum, când e vorb.a de a d u continuata, în
aceiaş zi sau aceeaş noapte, fie în diferite locuri, fie în acelaş loc. Carp-
zovius: Op. cit., Part. II, Qu. LXXVIII, observ. IX (p. 255, ed. 1757).
10) Regula „Singulis delictis singulae poem e competat“ (pentru
flecare infracţiune se dă câte o pedeapsă), nu se aplică — ne spune
Carpzov — la infracţiunile succesive (delictis successivis). Practica nova
rerum criminalium. Part. I, Qu. XXIII, No. 48.
 — 56 —

fractorilor, întinzând durata prescriptiimei, şi făcând ca ea

•să înceapă dela ultimul moment, iar nu dela primul moment
al infracţiunilor continue, adică al infracţiunilor cu durată
mai lungă.
Făcând analiza naturei acestor infracţiuni şi admiţând
teoria infracţiunilor continue, vechea jurisprudentă eră foar­
te raţională; pe deoparte ea evită un exces de pedeapsă,
iar pe dealtă parte prelungea foarte întelepteşte durata
prescriptiimei lor (10 bis).
3)29 — Astăzi, din primul punct de vedere, teoria continuită­
ţii nu mai e necesară, deoarece nu numai că a treia infracţi­
une comisă nu se pedepseşte cu moartea, dar gratie art. 40
se dă o pedeapsă relativ mică dacă e pedepsită cu maxi­
mum. Când un legiuitor a admis, ca al nostru, sistemul ab-
sorptiunei în caz de cumul de infracţiuni, credem că el a
făcut în destul pentru infractori, şi nu trebue să se mai des-
mormânteze o teorie născută în alte timpuri, şi în împreju­
rări care de mult au încetat.
In ce priveşte prelungirea duratei prescriptiunei în caz
de infracţiuni continue, nu avem necesitate de o teorie juri­
dică obscură şi plină de controverse, pentru ca să admitem
că prescriţiunea curge, la acele infracţiuni, dela ultimul rrio-
ment al executării lor, iar nu dela primul. Să nu uităm că
prescriptiunea penală este o favoare, şi favorurile nu tre-
buesc întinse, ci restrânse, mai ales când e vorba de infrac­
tori. Legiuitorul poate foare uşor, dealtmintrelea, să deter­
mine prin lege care e momentul când începe prescriptiunea
acţiunii în caz de bigamie, rapt, adulter, etc. şi să facă astfel
inutilă diviziunea infracţiunilor în instantanate şi continue.
930 — In fapt însă, astăzi atât doctrina cât şi jurisprudentă în
Franţa, în Belgia şi România (11) admit distincţiunea între1
10 bis) Astfel jurisprudentă italiană a făcut o aplicaţiune intere­
santă cu privire la principiul continuităţii: când, diversele acte cari
compun o infracţiune continuată s’au comis parte pe când infractorul
era minor şi parte după ce el devenise major, pentru a se putea de­
termina pedeapsa, trebue să se ţină seamă de momentul în care con­
tinuitatea infracţiunei a încetat. (Cas pen i t , 23 Iunie 1922, în Juris-
prudenţa Generală 1923 sp 836 pag 336 cu nota V. Dongoroz).
11) A Creţiesou: Comentar al cod pen. Bucureşti 1866, p. 130.
V. Petroni: Comentariile dreptului penal 1857 p 511.
D Alexandresco: Drept civil T. VII p. 619.
 infracţiunile continue şi cele momentane, iar în nou Codice-
; penal italian, art. 79, le prevede în mod expres (12). Doc-
■ trina şi jurisprudenla admit împreună aceiaşi definiţiune că,
infracţiunile momentane sunt acelea care sunt sfârşite înda-
l tă ce sunt săvârşite (terminées aussitôt que finies) şi fără
" să se prelungească, pe când cele continue se continuă iden-
Ï tiee cu ele însăşi (13).
1931 — Nu,trebue a confundă — după Carrara — pluralitatea
; de acte, care pot constitui infracţiunea momentană, cu plu­
ralitatea* de acţiuni, care pot constitui infracţiunea continuă;;
pluralitatea de acţiuni care dă naştere la infracţiuni continue,,
are caracteristica discontinuarea. După Carrara, esenţa in-
îracţiunei continue e să fie repetare de acţiuni, care fiecare
să poată constitui singură o perfectă violare a legei (14), a-
teasta e chiar deosebirea de infracţiunile permanente (15).
932 — Ortolan dă drept caracteristică a infracţiunilor conti­
nue că primul act, actul de executare, ,,fiind o faptă momen­
tană, urmarea nu mai oferă pentru agent decât un rol pasiv,
sau cel puţin o acţiune de o altă natură; infracţiunea, dacă
persoana agentului e pusă în aceste fapte posterioare, va fi
nu atât de a fi făcut, cât de a nu fi făcut (16).
933 — Trebue să observăm însă că Ortolan şi Carrara se re­
feră la două genuri deosebite de infracţiuni continue; pri­
mul la infracţiunea succesivă, în care există continuitatea
fizică în timp, cum ar fi sechestrarea ilegală, iar cel din ur-

12) Asupra art. 79. Vezi L. Majno : Commente* al codice penale

italiano, Verona, 1890, art. 79, T. I, N-rile 405—419 şi Tuozzi Pasquale:
Corso di diritto penale. Napoli, 1890, T. I, p. 233 şi nota 2-a în care ci­
tează bibliografia italiană şi germană.
13) Ortolan: Elements T. I, No. 740 şi după dânsul aproape-
textual. Garraud: Traité de dr pén. fr. 1888, I, No. 89 şi Précis, ed. 8-a,
1904, No. 52, ed. Xba, No. 42 şi Instr. crim. II, No. 56; Normand: Traité
élémentaire de droit criminel, Paris, 1896, No 156: Hans: Principes
gén. de droit pénal, Paris, 1889, T. 1, No. 365. Despre această diviziune
şi bibliografie franceză, vezi Garçon: Code pénal annoté, Paris, 1901,
art. 1, N-rile 46-58. Garçon admite diviziunea între infracţiunile mo­
mentane şi continue.
14) in cazul de bătae, fiecare lovitură constitue prin sine singură,
o perfectă violare a legii, şi totuşi bătaia nu e o infracţiune continuă,
ci momentană.
15) Carrara: Progiama P G., § 533—535 şi § 513.
10) Ortolan: Op. ct loc. cit.
 — 58 -

mă la continuitatea morală, de exemplu, la cazul când hoţul

neputând luă lucrul într’o singură dată, se întoarce imediat
şi ia restul.
Tot de infracţiunile succesive vorbeşte şi F. Thiry,
când propune definiţiunea următoare: „Infracţiunea momen­
tană e aceia care consistă în săvârşirea sau nesăvârşirea u-
nui act într’un moment dat; infracţiunea continuă e aceia
care consistă în o stare de acţiune sau inacţiune (17).
Din contra, L. Majno, se referă la cel de al doilea gen
de infracţiuni continue când spune că unitatea de timp şi de
loc unifică actele într’o singură acţiune, o infracţiune mo­
mentană; pe când intervenirea unor acte diverse în inter­
vale, care rup unitatea, face să se nască pluralitatea acţiu­
nilor care constitue infracţiunea continuă (18).
Ca infracţiuni continue succesive se pot cită: sechestra­
rea ilegală, purtarea de arme oprite, posedarea de măsuri
false. Sunt infracţiuni momentane, bătaia, omorul, mărturia
mincinoasă, etc.
934 — Autorii mai sunt încă de acord, şi jurisprudenţa îi ur­
mează, că, spre a cunoaşte dacă e vorba de o infracţiune
momentană sau continuă, trebue să consultăm definiţiunea
legii; dacă fapta este de o certă durată, infracţiunea e conti­
nuă, iar dacă încetează îndată ce s’a comis, e infracţiune mo­
mentană. Acest criteriu dat de Ortolan (19), este admis de toţi
autorii, Haus (20), Garraud (21), Garçon (22), Normand
(23), Laborde (24), Thiry (25), Villey (26).
17) F. Thiry: Cours No. 185.
18) L. Majno: Commento, art. 79, No. 409 ed. l-a şi No. 432, ed.
2-a ; Carrara observă că in caz de infracţiune continuă e vorba de uni­
citatea generică, şi deaceia el propunea ca să se zică unicitatea de scop,
căci altfel în fiecare faptă comisă în realitate e o nouă hotărîre, şi astfel
s ’ar distruge teoria infracţiunilor continue ; Carrara : Programa P. G.,
§ 536 şi Majno: Commento, Art. 79, No. 410.
19) Ortolan: Op. cit., I, No. 752.
20) H aus: Op, cit., I, No. 366.
21) Garraud: Traité, I, No. 89, ed. 1 şi No. 99 ed. 2-a.
22) Garçon: Op. cit, art. 1, No. 54.
23) Normand: Op. cit., No. 157.
24) Laborde: Cours de droit criminel, Paris, 1891, No. 238 şi ed
2-a, No. 201.
25) Thiry : Cours de droit criminel, Paris-Liège, 1892, No. 197.
26) Villey: Précis de droit criminel, Paris, V-ème ed., 1891, p. 124
;şi ed. VI-a, p. 119.
 — 59 —

De aceiaşi părere este şi Curtea noastră de casaţiu-

ne (27), care admite teoria infracţiunilor continue (28).
— Se pare că totul e clar, şi că toată lumea este de aceiaşi
părere, atât doctrina cât şi jurisprudenţa asupra teoriei in­
fracţiunilor continue (29).
Totuş dacă doctrina şi jurisprudenţa sunt unite asupra
principiilor teoriei, când e vorba însă de practică, acordul
încetează şi o mare confuziune domneşte la autori şi în ho-
tărîrile judecătoreşti. Desigur că o terorie care dă astfel de
lezultate în o materie în care e trebuinţă ca totul să fie clar
şi nesupus arbitrarului, nu poate să fie bună, oricât de fa­
vorabile i-ar fi aparentele şi oricât de ilustre ar fi autorită­
ţile care o susţin.
b In doctrina maghiară deosebim infracţiuni momentane
şi continue. Acestea din urmă nu trebuesc confundate cu in­
fracţiunile continuate (când există unitatea juridică a mai
multor infracţiuni fie momentane, fie continue, de ex.: ser­
vitorul fură în fiecare zi câte un leu din banii ce-i sunt în­
credinţaţi).
— Să expunem câteva din aceste controverse.
Bigamia, este ea o infracţiune momentană ori conti­
nuă? Dacă am admite diviziunea, credem că bigamia ar fi or
infracţiune momentană fiindcă infracţiunea se comite în mo­
mentul săvârşirei căsătoriei. In adevăr, art. 271 codul penai
pedepseşte pe acela care se căsătoreşte fiind déjà căsătorit,
deci infracţiunea de bigamie consistă într’un act, iar nu în-
ti’o stare (30). Insă, după cum observă Berner, codul pen.

27) Cas. II, 420, din 13 Apr. 1904: Curierul Judiciar 1904, No. tio.
p. 506 şi nota noastră ; Cas. II, 1081 din 5 Mai 1909, B. 618.
28) Conf'r. între altele Cas. II, 2668 din 28 Sept. 1009, Curierul'
Judiciar 1909, No. 3, p. 20 şi Cas. TI, 2583 din 3 Sept. 1910, Curierul Ju ­
diciar 1910, No. 75.
29) Ce e drept eă Garraud, deşi admite diviziunea, recunoaşte că
nu există un criteriu juridic al distincţi unii decât definiţiunea ei legală :
Précis, ed. 8'a, No. 54, p. 70 ed. 11-a, No. 42, şi 78.
30) In acest sens Bertauld : Cours Lect. XXVIII, p. 607 : Ortolan r
Éléments I, No. 753: Tltir y : Cours No. 180; Garraud: Traité I, No. 89,
ed. l-a, p. 142 şi ed. 2-a, I, No. 99; Précis, ed. 8 a, No. 54, p. 70. ed. XI-a
No. 42. p. 78; Berner: Lehrbuch, ed 18-a din 1898, g 157, p. 322 (Confiv
§ 145, p. 319, ed, 1879 şi g 169, p. 272, fine, traduc, italian) şi C. cas. fr
 60 —

german, în par. 171, admite ideia contrarie, căci conform

acelui paragraf prescripţiunea începe numai din momentul
desfacerii uneia din cele două căsătorii (31).
9 3 6 b — Curia maghiară, prin deciziunea nr. 55 a secţiilor uni­
te a declarat că bigamia este infracţiune continuă care se
săvârşeşte prin continuarea convieţuirii. Deciziunea este gre­
şită, căci crima se comite prin încheierea căsătoriei (în drep­
tul german există o dispoziţiune specială, deci situaţia este
alta).
937 — Răpirea de minori se discută deasemeni dacă e o in­
fracţiune momentană ori continuă.
Credem că deasemenea e o infracţiune momentană, căci
infracţiunea consistă în faptul răpirei, iar reţinerea este o
consecinţă a răpirei. „Infracţiunea ■
— zice Normand — cum
o arată cuvântul însuşi, consistă în fapta de a răpi o persoa­
nă minoră, nu în fapta de a deţine şi a sechestră victi­
ma“ (32).
Vechea jurisprudenţă admiteă însă că răpirea de mi­
nori e infracţiune continuă (33).
938 — Tăinuirea (art. 53, 248 şi 285 codul penal) se discută
de asemenea dacă e o infracţiune momentană ori conti­
nuă (34). Thiry susţine că tăinuirea este o infracţiune conti­
nuă, căci nu e un act care se săvârşeşte într’un moment, ci
se repetă singulis momentis, având o durată indefinită (35).
Curtea de apel şi Trib. Liège au admis aceiaşi părere, fiind-
în Bertauld, Villey : Cours, p. 125, ed. V-a şi 119 ed. VI-« ; lonescu-Dolj:
•ordonanţa 89 din 14 Iulie 1909, Cabin. II Ilfov, Curierul Judiciar 1909,
No. 3, p. 23. Contra Le Sellyer: Act. publ., II, No. 464 şi alţi autori citaţi
•de dânsul.
31 î In acelaş sens cu Berner: pentru vechiul drept în Carpzovius:
Practica, Part. III, Qu. CXLI, Observ, lui Böhmer, No. 1.
32i Normand : Cours No. 157, Ortolan : Éléments I, No. 756 ; Villey :
Précis, ed. VI-a, p 120.
33i E. Brun de Villeret : Traité de la prescription en matière cri­
minelle. Paris, 1863, No. 136
34) Vezi această controversă în Franţa şi interesul discuţiunci, în
Travaux de la conférence de droit pénal de la Faculté de Paris, „Le
recel délit distinct“ Paris (1916) No. 11 p. 40.
35) Prun de Villeret : Traité de la prescription, No. 135 şi autorii
şi jurispr, citaţi ; Thiry: Cours No. 189; De aceiaşi părere; Haus: Cours
I, No. 272. Adaogă Sellyer : Action pub). II, No. 465; Bertauld: Lect
.XXVIII, p 607; Brun de Villeret : Prescription, Paris 1863, No. 142.
 — 61

că păstrarea lucrului ascuns „există ca o consecinţă a pune­

rii în posesiune, fără ca agentul să fi făcut vre-un nou act
constituind materialitatea infractiunei“. Insă Curtea cas.
belg. a admis sistemul contrariu, pe motiv că infracţiunea e
consumată îndată ce tăinuitorul a primit cu bună ştiinţă lu­
crul furat, obţinut sau deturnat fraudulos, căci din acest ma-
ment el a pus un obstacol căutărilor proprietarului şi i-a cau­
zat prejudiciu. Şi curtea obesrvă că almintrelea infracţiunea
mai puţin gravă, tăinuirea, dacă ar fi continuă, până la resti­
tuire, s’ar prescrie mai târziu decât furtul însuşi care s’ar
prescrie din momentul chiar al făptuirei (36).
Tot aceasta a fost şi altă dată părerea Curţii noastre de
casatiune (37). Ortolan distinge, admiţând că uneori tăinuirea
poate să fie o infracţiune continuă, alteori momentană (38),
distinctiune care s’a admis şi de Curtea noastre de casaţiune
în 1904 (39).
intre alte multe interese ale chestiunei de a se şti dacă
tăinuirea este o infracţiune de durată ori momentană, este şi
aceea dacă tăinuirea s’a comis în străinătate, infractorul
scapă de pedeapsă venind în tara noastră cu obiectul tăinuit
chiar dacă el a fost furat în România (40).
939 — Complotul şi asociatiunea de răi făcători ori coaliţi-
nnea funcţionarilor, sunt considerate ca infracţiuni continue,
chiar dacă nu s’ar reitera acţiunile; căci infracţiunea consis­
tă în învoiala făcută sau în asociaţiune, iar nu în faptele ul­
terioare (41).
940 — Abuzul de încredere. Curtea noastră de casaţiune che-

30) C. Liège : 31 Iul. 1878 şi 29 Mai 1880 şi C. Cas., 2 Aug. 1880

Paris 1886, I, 284, şi Nypels : op. et loc. cit., şi Villey. Cours p. 24, şi
ed. VI-a, p. 119; Ortolan : Éléments I, No. 755; I . Hélie : III, p. 705;
Trébuüen: H, p. 150 (după cit. lui de Villeret).
371 Cas. II, 300 din 4 Mai 1898, B. 746.
38) Ortolan : Éléments I, No. 754.
39) Cas. Il, 420 din 13 Apr. 1904, B. 654 şi Curierul Judiciar 1904,
p. 506 şi urm. Curtea de cas. admite continuitatea, când fiind unitate de
scop e imposibil a executa odată infracţiunea.
39 bis) In acelaş sens Cas. II, 858 din 17 Martie 1924, în Juris-
prudenţa Generală din 1924. sp. 1061, pag. 570.
40) Vezi „Le recel délit distinct“ p. 42.
41) Brun de Villeret-. Op. cit,, No. 143; Ortollan: Éléments No.
755 ; Villey : Précis p. 124, ed. V-a şi p. 1 19, ed. Vi-a.
 — 62 —

mată să se pronunţe asupra abuzului de încredere, sub im­

periul Codicelui peti. Ştirbei, n’a rezolvat problema; în
schimb însă a făcut o afirmare greşită. „Chiar admiţându-se
zicea înalta instanţă în 30 Nov. 1864, referindu-se la vio­
larea de depozit — continuitatea delictului abuzului de în­
credere în materie de depozit, acea continuitate după prin­
cipiile doctrinei şi ale jurisprudenţei şi după spiritul şi textul
legii nu s’ar putea întinde şi peste momentul în care recla­
mantul avea cunoştinţă de consumarea delictului de abuz de
încredere (42).
Cu toate că instanţa supremă invoacă atâtea autorităţi,
deciziunea conţine o eroare sigură, fiindcă prescripţiunea nu
depinde de ştiinţa ori neştiinţa victimei că s’a comis infrac­
ţiunea, ci de timpul ce a trecut dela încetarea ei, până la ur­
mărire. Astfel e evident, de exemplu, că la arestarea ilegală
prelungită ani întregi, deşi evident că victima are cunoştinţă
de ea, şi chiar de ar fi avut şi procurorul cunoştinţă, nu în­
cepe termenul prescripţiunei decât la încetarea ei.
Cu piuit mai juridică e o deciziune recentă a Curţii de
casaţiune, prin care, după ce înlătură afirmarea că mai mul­
te fapte de abuzuri de încredere ar constitui un singur abuz de
încredere continuat, care ar exclude aplicarea art. 40 codul
penal, admite că prescripţiunea, când e vorba de lucruri fun-
gibile, începe să curgă din momentul când făcându-se soma-
ţiune infractorul nu poate restitui sumele încredinţate (43).
941 •— Falsul. Deasemenea cu drept cuvânt Curtea noastră de
casaţiune a decis că, mai multe falsuri, comise în diferite tim­
puri de aceeaşi persoană, în paguba unei singure persoane,
nu constitue o infracţiune continuă, deşi faptele fusese co­
mise cu acelaş scop determinat de a-şi putea continuă co­
merţul (44). In adevăr, dacă s’ar fi admis teoria instanţei de
fond (45) totdeauna când infracţiunea ar fi comisă în con­
tra aceleiaşi persoane, infracţiunea ar fi continuă, fiindcă

42| Cas. rom. 334 din 30 Nov. 1864, B. 659—660: Concluziuni con­
forme. Al. Papiu Ilarian, procuror general.
43' Cas. II, 771 din 3 Mart, 1910, B. 424.
44) Cas. II, 2538 din 3 Sept. 1910, B. 1191. Confr. Cas. II 231
din 26 Ian. 1911, Jurispr. No. 8, p. 122: Cas. II, 845 din 11 Apr. 1912,
Curierul Judiciar 1912, No. 44, p. 522,
45) Curtea Galaţi, Sect. II. 143 din 1910.
 — 63 —

s’ar putea spune că infractorul a avut o unitate de scop, de

a-şi întreţine viaţa lui şi a familiei sale! Cu această teorie
s'ar putea susţine că există infracţiune continuă chiar când e-
xistă pluralitate de victime, fiind însă unitate de scop.
Cu totul altfel este dacă falsurile ori furtul sunt comise
în aceeaşi zi şi contra aceleaşi persoane (46).
942 — Furtul. Molinier se întreabă dacă furtul e o infracţiune
momentană ori continuă, şi răspunde că trebue a distinge:
dacă e vorba de furtul unei turme, el este infracţiune conti­
nuă până când hoţul duce animalele la locul voit (47).
Carrara face o distincţiune mai bună. Furtul, după dân­
sul e infracţiune momentană, deşi posesiunea lucrului furat
e infracţiune continuă; furtul e însă o infracţiune continuă
in caz de furt de gaz ori de electricitate (48). In acest sens
este şi jurisprudenţa franceză (49).
La noi Curtea de casaţiune a admis, în 1904, distincţi-
unea lui Ortolan, că atât furtul cât şi tăinuirea de furt sunt
în principiu infracţiuni momentane, însă ele pot deveni con­
tinue, când este unitatea morală de scop, din cauza imposi­
bilităţii de executare, în o singură dată a infracţiunei pro­
iectate (50).
Desigur că dacă se primeşte teoria infracţiunilor con­
tinue, această soluţiune este admisibilă.
Insă asupra furtului vom reveni la nr. 946.
943 — Construcţiunea fără autorizare este de asemeni, după
Curtea noastră de casaţiune, o infracţiune continuă în tot
timpul construcţiunei, şi deaceea prescripţiunea nu începe
să curgă decât din momentul când construcţia s’a termi­
nat (51).*S.

46) Cu a fortiori dacă sunt comise în aceaşi zi contra aceleaşi

persoane Vezi No. 1159.
47) Molinier: Op. cit. II, p. 44.
48) Carrara: Programma P. spec. § 2028 şi 2087, nota 1 şi (la r­
va ud : Instr. criminelle, T. II, No. 561, nota 5.
49) Cas. fr.. 10 Dec. 1887, S. 88, I, 38 ; P. 88, I, 62; 16 Febr. 1899
S. P. 1900, I, 471; Dai. 99, I, 201 ; pentru furtul apei Curtea Toulousa,
7 Iun. şi 3 Iul. 1001, S. P. 1902, II, 185 şi nota Roux; şi Naney, 13 Iul.
1904, S. P. 1909, II, 304, (furt de electricitate).
50) Cas. II, 420 din 13 Apr. 1904, B. 654 şi C. Gala{i, I, 817 din 1903
51) Cas. rom. II, 734 din 26 Mart. 1908, B. 553; Cas. II, 1067.
din 29 Mart. 1910, B, 480, şi Cas. II, 3760 din 17 Dec. 1910, B. 1766; şi
 — 64 —

Ne mărginim la aceste exemple (51 bis).

943* — In toate exemplele de mai sus se poate uşor vedea dacă
avem sau nu deaface cu o infracţiune continuaţi, făcând loc,
aiături de analiza definiţiunei dată de lege acestor infracţiuni
şi criteriului preconizat de Campus, despre care vorbim mai
, departe Ia nr. 944 6.
Atragem însă atenţiunea că din felul în care sunt exa­
minate exemplele de mai sus, rezultă că se confundă în a-
ceeaş problemă infracţiunile continue, cu cele continuate.
Astfel exemplele cu falsul sau cu furtul executat în mai
multe rânduri, nu pot nici un moment să fie discutate sub for­
ma infracţiunilor continui, ci a celor continuate.
Bigamia, abuzul de încredere, falsul, furtul, adulterul
sunt infracţiuni instantanee, dar ele pot deveni uneori infrac­
ţiuni continuate nu însă continue (a).
Sechestrarea de persoane, portul ilegal de decoraţium,
tăinuirea, vagabondajul, răpirea de minori, portul de arme,

No. 1068 din 30 Mart. 1910, Dreptul XXXIX, (1910), No. 55 şi B, 486.
Cas. II 576 din 2 Mart. 1912 Curierul Judiciar 1912 No. 40 p. 479 şi în
extenso Curierul Judiciar 1913 No. 23 p. 269. Prin deciziunea 1785 din
15 Iunie 1915, Curierul Judiciar 1915 p. 666, C. Cas. a decis că atunci
când e vorba de o construcţiune de scânduri în oraş, oprită prin un
regulament comunal, contravenţiunea are un caracter de continuitate pe-
cât timp construcţiunea este în fiinţă şi prescripţiunea nu poate curge,,
căci altfel prin prescripţiune s’ar putea dobândi dreptul de a atinge si­
guranţa publică, ceeace este inadmisibil. Soluţiunea Curţii de Casaţie e-
bună, însă motivarea ei e rea ; în realitate aci nu poate fi vorba nici de-
infracţiune continuă; nici de prescripţiune, ei pur şi simplu de drept;
câştigat, ceeace se admite că nu există în caz de regulament relativ la
siguranţa publică. Şi aceasta e atât de adevărat, încât chiar dacă actul e
făcut înaintea interdicţiunei şi totuşi el nu constitue un drept câştigat.
51 bis) S’a decis astfel că faptul de a construi o clădire fără au­
torizaţie constitue o infracţiune continuă, şi ca atare ea nu se prescrie
pe timpul cât durează (Cas. II, 386 din 18 Feb. 1923, Jurisprudenţa Ge­
nerală din 1923, sp. 465, pag. 182).
In acelaşi sens : Cas. II, 576 din 2 Martie 1912, Curierul Judiciar
din 1912 No. 40 pag. 479 in rezumat, şi Curierul din 1913, No, 23, pag.
69 în extenso ; Cas. II, 1785 din 16 Iunie 1916, în Curierul Judiciar din
1916, No. 2, pag. 13, cu nota lui Tanoviceanu, care critică soluţiunea
naltei instanţe.
a) Vezi Garraud, Traité, ed. 3, I, p. 247 ; Haus, Principes, I, p.
281 ; E. Jovane, Se la bigamia sia reato permanente o instantaneo, în
Sup. Biv. Penale, XXVIII, p. 22.
 — 65 —

nesupunerea la serviciul militar sunt însă infracţiuni con­

tinue (b).
944 — Vedem dar că o mulţime de controverse există asupra
chestiunei dacă asemenea infracţiuni sunt continue sau mo­
mentane. Astfel fiind, nu e oare ciudat acest acord în teorie
şi mare desacord în aplicaţiune?
Cum să credem că există o adevărată clasificare ştiinţi­
fică şi să luăm în serios definiţiunile şi criteriul distinctiv al
speciilor, când vedem că acei cari le fac, nu se pot servi de
ele în aplicaţiunile practice, spre a ne spune cari infracţiuni
intră într’o clasă şi care intră în; cealaltă ? Şi ce folos poate
prezentă o clasificaţiune, care nu se poate face decât în teo­
rie, iar când se coboară pe terenul practicei dă greş la fiecare
pas (52).
Folos nu poate exista, pagubă însă poate, deoarece
graţie acestei teorii uneori se pot apără infractorii de aplica-
ţiunea art. 40 codul penal, susţinându-se ca o pluralitate de
infracţiuni, pentru care ar fi cazul de a se aplică art. 40 cod.
pen., constitue o infracţiune continuă (53).
Şi este de observat că această teorie îşi are aplicarea
mai ales relativ la cumul şi la prescripţiune.
4 4 1 — Toată confuziunea şi nesiguranţa care se pare că ar e-
xistâ în materia continuităţii infracţiunilor provin din înglo­
barea a două categorii perfect distincte de continuitate în a-
ceeaş categorie.
Autorii mai noui au căutat să înlăture acest neajuns,
separând cele două categorii în două grupuri distincte, deo­
parte infracţiunile continue (a), iar de altă parte infracţiuni­
le continuate.
In ambele categorii întâlnim elementele continuităţii,
adică: 1) o singură violaţiune a legii penale; 2) o pluralitate
de acţiuni prelungite în timp.
In schimb în timp ce infracţiunile continue se caracteri­
zează prin continuitatea materială, adică prelungirea în timp*I.

b) Vezi Vidai el Maţjuot, Coui's. p. I2‘.l: J. .1. Roux. Cours, p. '.IO.

52) Vezi. alte cazuri în Brun de Vi/leret : Prescription N-le 128-104.
50) Exemplu în deciz. C. oas. rom. II. 420 din 13 Apr. 11)04. mai.
a' Doctrina pertnană denumeşte infracţiunile continue fortdauernde
verbrechen, iar pe cele continuate fortgesetzte verbrechen ; Italienii nu­
mesc pe primele permanente, pe cele de al doilea continuate.
I. Tanoviccanu, voi. II. 5
 — 66

este de natura actului, care intră ca element material în con­

ţinutul infracţiunei conform conceptului fixat de lege, din
contra infracţiunile continuate implică o continuitate morală,
cu alte cuvinte prelungirea în timp nu este decât consecinţa
scopului urmărit, care accidental sau prin felul concepţiunei
sale a reclamat o descompunere a elementului material.
Infracţiunea continuă, odată ce a atins momentul con-
sumativ, adică din clipa în care ea corespunde perfect defi-
niţiunei legale, oricât se va prelungi în timp, se continuă i-
dentică în materialitatea sa. Cu alte cuvinte, elementul său
material rămâne invariabil.
La infracţiunea continuată ajunsă la momentul consu-
mativ, fiecare prelungire în timp reclamă o complectare a e-
lementului material, care, identic cu el însuşi sub raportul o-
biectivităţii juridice, nu mai este acelaş în obiectivitatea sa
materială.
Să luăm două exemple pentru a evidenţia şi mai bine a-
ceste diferenţe.
Cineva sechestrează pe o altă persoană; prin însuşi ele­
mentul său material, această infracţiune reclamă o prelungi­
re în timp; nu se poate concepe o sechestrare de o secundă,
ci e nevoie cel puţin de un spaţiu de timp care să evidenţieze
faptul privării de libertate. Din moment însă ce infracţiunea
s’a consumat, adică a trecut acel spaţiu de timp indispensa­
bil, infracţiunea se prelungeşte identică oricât va dură se­
chestrarea, elementul material rămânând acelaş. Avem deci
c infracţiune continuă.
Să presupunem însă că un negustor de lemne îşi propu­
ne să înşele la cântar pe un client care a cumpărat 5000 de
kgr. de lemne şi să-i deâ numai 4800. Fapta în materialita­
tea ei s’ar putea săvârşi instantaneu, negustorul cântărind şi
expediind clientului 4800 kgr., pentru a face neobservată
diferenţa, sau poate accidental, fiindcă negustorul nu avea de
cât o singură căruţă care nu putea transportă decât câte
1000 kgr., dânsul trimite clientului său în cinci zile consecu­
tiv câte 960 kgr. în loc de o mie, realizându-şi astfel scopul
de a înşelă cu 200 kgr. Aşâ dar prelungirea în timp e provo­
cată într’adins sau accidental în vederea însă a realizării u-
nui scop unic. Infracţiunea, deşi s’a consumat din prima zi,
se prelungeşte câteva zile, în care timp elementul material
 neschimbat sub aspectul obiectivitătii juridice se complectea-
ză totuşi cu acţiunile noui ce se adaogă actului iniţial. In a-
cest al doilea caz avem o infracţiune continuată.
2 — Infracţiunile continue la rândul lor se divid în două sub­
clase: infracţiuni continue permanente şi infracţiuni continue
succesive.
Am arătat că prelungirea în timp a infracţiunilor con­
tinue este de esenţa acestor infracţiuni, însă pe când la in­
fracţiunile permanente prelungirea are loc automat, dela si­
ne, de îndată ce infracţiunea a devenit perfectă prin ajun­
gerea la momentul consumativ, în infracţiunile succesive pre­
lungirea, deşi tot de natura infracţiunei, cere însă continua
intervenţie a autorului.
De ex.: în caz de sechestrare a unei persoane, sau de
construire în afara alinierii, odată sechestrarea efectuată
sau construcţiunea începută, prelungirea infracţiunei se o-
perează dela sine şi durează cât timp va dăinui privarea de
libertate sau va rămâne în picioare construcţiunea nealinia­
tă. Deci infracţiuni permanente.
Un proprietar de trăsuri de piaţă nu se conformează
regulamentelor de a pune număr la trăsură şi iese pe stradă
cu trăsura fără număr. Infracţiunea s’a consumat din prima
zi, însă ea se poate continuă în timp atâta vreme cât numărul
va lipsi de pe trăsură, deci prelungirea e de natura infracţiu­
nei. Totuşi această prelungire nu are loc decât când trăsura
e scoasă pe stradă şi se întrerupe în timpul cât trăsura stă în
curtea birjarului; aşa dar prelungirea are nevoie de inter­
venţia autorului infracţiunei, prelungire care se va operă
succesiv oridecâteori birjarul va scoate din nou trăsura pe
piaţă.
Un alt exemplu: cineva îşi arborează la butoniera hai­
nei rozeta unei decoraţiuni ce nu i-a fost niciodată conferită.
Din moment ce a apărut în lume cu această rozetă, s’a con­
sumat infracţiunea de port ilegal de decoraţiuni. Această in­
fracţiune se va puteâ prelungi cât timp rozeta va rămâne la
butonieră, deci prelungirea e de natura infracţiunei, totuşi ea
nu va aveâ loc decât în timpul când infractorul va îmbrăcă
acea haină şi va apăreâ cu ea în public.
Prin urmare, prelungirea are loc succesiv prin inter­
venţia autorului infracţiunei.
 In aceste două ultime exemple avem infracţiuni conti­
nue succesive.
9443 — S’ar părea la prima vedere că infracţiunile continue
succesive se aseamănă eu infracţiunile continuate, fiindcă şi
la unele ca şi, la. celşlate agentul infractor trebuie să inter­
vină pentru a întreţine prelungirea infracţiunei.
Această asemănare nu este decât cu totul secundară.
Ceeace trebuie să avem în vedere este necesitatea prelungi-
rei în timp, care diferenţiază aceste infracţiuni.
La infracţiunile continue succesive continuitatea e de
esenţa infracţiunei, căci fără o atare continuare infracţiunea
nu poate există. De pildă, la portul ilegal de decoraţiuni,
pentru a există această infracţiune nu e suficient ca cineva
în public să pună o rozetă de decoraţii la butonieră pentru
o clipă şi să o scoată imediat ce a şi pus-o; conform concep­
tului fixat de lege, pentru aceasta infracţiune trebue ca de­
coraţia să fie purtată. A purtă înseamă a ţine la butonieră
un timp oarecare acea decoraţie, timp care să poată echiva­
la cu ceeace înţelegem a purtă un lucru, deci continuitatea
este indispensabilă infracţiunei, este, cum am spus, de e-
senţa ei.
Din contra, în infracţiunile continuate, continuitatea e
accidentală sau voită, dar nu indispensabilă, infracţiunea pu-
tându-se comite şi instantaneu.
944 _ S’ar puteâ mai curând spune că infracţiunile continue
succesive (a) ar fi nişte infracţiuni continue continuate.
In adevăr, aceste infracţiuni, prin însăşi natura lor, nu
pot există atâta timp cât ele nu s’au prelungit o durată su­
ficientă care să conducă la satisfacerea conceptului şi con­
ţinutului acestei infracţiuni. In exemplul de mai sus arătam
că pentru a există port ilegal de decoraţiuni trebue să fi um­
blat un timp oarecare, un ceas, o jumătate de ceas, în fine
atât cât eră necesar ca să poată spune că cineva a purtat o
decoraţie. Deci prin esenţa ei infracţiunea reclamând o pre­
lungire în timp, este o infracţiune continuă. Dar infractorul
a) Prof. Manzini numeşte infracţiunile continue, dealtfel, ca mai
toţi autorii italieni, infracţiuni permanente. Pentru a diferenţia însă in­
fracţiunile continue permanente de cele succesive, denumeşte pe primele
infracţiuni necesar permanente, iar pe cele de al doilea potenţial p e r­
manente (Trattato, I, p. 350).
 care a purtat ilegal decoraţiunea într’o zi şi deci a consu­
mat chiar de atunci faptul, poate să mai iasă şi a doua şi a
treia zi cu acea decoraţiune pe piept. De data aceasta conti­
nuitatea nu mai este de esenţa infracţiune), ci ea se sprijină
pe unitatea de rezoluţiune a infractorului, care este una şi
aceeaş delà început, hotărîrea de a purtă decoraţia, şi ca
atare ne mai fiind o continuitate automată, ci una morală,
ne aflăm în faţa unei infracţiuni continuate.
Aşa dar infracţiunea de port ilegal de decoraţii este în
acelaş timp şi o infracţiune continuă, dar poate deveni, prin
repetare, şi continuată, deci o infracţiune continuă conti­
nuată, aşa după cum celelalte infracţiuni continuate nu sunt
decât infracţiuni instantanee devenite continuate prin repe­
tarea accidentală sau voită, derivând din unitatea de rezo­
luţiune.
344 5 — Aşa dar, pentru a puteă deosebi o infracţiune continuă,
fie ea permanentă sau succesivă, de o infracţiune momen­
tană sau continuată, va trebui întotdeauna să ne raportăm la
conceptul şi conţinutul fiecărei infracţiuni astfel cum ele sunt
precizate de textul legei.
In special va trebui analizat elementul material în obiec­
tivitatea sa juridică. Oridecâteori legea, fixând conţinutul
acestui element, se raportează la un act care reprezintă o
mişcare de durată în timp, vom aveă o infracţiune continuă;
oridecâteori legea indică un act, care prin însăşi produce­
rea sa, a şi făcut ca infracţiunea să fie consumată, vom avea
infracţiuni instantanee, cari pot deveni continuate printr’o
prelungire accidentală sau voită, dar în nici un caz nu pot
fi continue.
344 ° — Conceptul infracţiunilor continue a fost foarte bine fi­
xat de Campus (a).
Acest autor dă următoarea definiţiune: „Infracţiunea
continuă este un act ilicit, care consistă în violaţiunea unui
bun juridic care prin natura sa specială nu este susceptibil
de distrugere sau de micşorare, ci numai de o comprimare
sau o stânjenire în folosirea sau realizarea sa.
Aşă, de exemplu, libertatea e un bun care dacă nu
poate fi nici distrus nici diminuat, poate fi însă comprimat,

a) Campus, Studio sul reato permanente, p. 25, Sassaci, 1902.

 — 70 —

înăbuşit printr’o acţiune ilicită. De aceea sechestrarea unei

persoane este o infracţiune continuă, căci durează cât timp
se va prelungi comprimarea libertăţii. De altă parte, de
câte ori un drept sau un bun e susceptibil de distrugere sau
diminuare, odată săvârşită această distrugere sau diminua­
re, infracţiunea s-a epuizat şi vom avea deci o infracţiune
instantanee. De ex.: viata este un bun ce se poate distruge.
Răpirea vietii unui om, omuciderea, se consumă şi epuizează
în clipa în care victima a fost omorîtă, deci omorul e in­
fracţiune instantanee.
Acest criteriu, al dreptului sau bunului comprimat,,
poate servi deci foarte mult la stabilirea infracţiunilor con­
tinue.
Comprimarea indică o acţiune care prin încetarea ei
face ca lucrurile să poată fi repuse în situaţiunea dinainte;,
din momentul când acţiunea de comprimare începe şi până
ce ea se sfârşeşte, avem o situatiune ce se prelungeşte în
timp identică cu ea însăşi, situatiune care constitue faptul î-
licit prin esenţa sa continuu.
944 ' — E deci de un mare interes a diferenţia cu preciziune di­
versele modalităţi de continuitate şi în special a nu confun­
dă infracţiunile continue cu cele continuate (b).

a) Asupra infracţiunilor continue şi continuate vezi : Carrara, Pro­

gramma § 515 şi următoarele ; idem, Dellitto continuato, în Remines-
eenza di cattedra e foro, Lucea, 1883; ImpaUomeni, Instituzioni di diritto
penale, p. 466 şi urm.; idpn, Reato continuato. Catania, 1882; Brusa,
Saggio di una dottrina -generale del reato, § 248 şi urm., Torino, 1884 ;
Manzini, Trattato di diritto penale, I, p. 349 şi urm., şi II, p. 520 şi urm. ;
Alimena, Diritto penale, I, p. 399 şi urm. ; Lucchini, Ancora sul reato
continuato, în Rivista Penale XXV; Campus, op. cit; L. de Leone, Il
reato continuato nella dottrina e nella giurisprudenza, Brescia, 1908 :
N. Cianci di San Severino, Reati simultanei, complessi e continuaţi, To­
rino, 1909; Escobeăo, Concetto e defmizione del reato permanente, în
Giustizia Penale, VI; Geyer, Grundiss zu Vorlesungen über gem. dent..
Strafrecht, p. 180.şi urm. München, 1884; Prager, zur Lehre von fort­
gesetzten Verbrechen; 1896; Sehwarze, zur Lehre von fortgesetzten Ver­
brechen, in Gerichtsaal XII; Merekel, zur Lehre vom fortgesetzten Ver­
brechen, Darmstadt 1862 ; vezi alţi autori citaţi de Fr. v. Liszt, Traité
de dr, pen. allem. I, p. 345 şi 349.
In tratate şi manuale a se vedea ; J. J. Haus, Principes I, nr. 375
şi urm. ; Garraudr Traité, vol. I, p. 252 şi urm, ; Vidal et Magnol, Cours.
 - 71 —

Desigur că sub raportul clasificării, infracţiunile con­

tinue vin în opoziţiune cu infracţiunile momentane sau in­
stantanee. Din contra, infracţiunile continuate, cari nu sunt
decât infracţiuni momentane sau chiar continue prelungite
în timp datorită unităţei morale, vin, în opoziţiune cu in­
fracţiunile simple, alături de infracţiunile de obişnuinţă, fi­
indcă spre deosebire de infracţiunile simple cari au o unita­
te în elementul material, infracţiunile continuate ca şi cele
de obişnuinţă au o pluralitate de acţiuni în acest element.
Am tratat totuşi aci chestiunea infracţiunilor continua-
• te pentru a le pune faţă în faţă cu cele continue şi a eviden­
ţia diferenţele dintre ele.
944s — Infracţiunile continuate la rândul lor pot fi confundate
cu o pluralitate de infracţiuni, adică cu un cumul real sau
material de infracţiuni.
Pentru a se evita această confuziune, trebue să se ţină
seamă de următoarea diferenţă:
Infracţiunea continuată se caracterizează prin: 1) u-
nitatea elementului imaterial, subiectiv, adică unitate de re-
zoluţiune şi de finalitate; 2) unitate de violaţiune a unei
singure norme legale, şi 3) pluralitate de acţiuni.
Cu alte cuvinte, la infracţiunile continuate infractorul
lucrează pe baza unei singure rezoluţiuni, urmărind reali­
zarea unui anumit rezultat ilicit, prin care se violează o sin­
gură dispoziţiune a legei penale, deşi intervin mai multe
acte în realizarea finalităţei urmărite.
Din contra, în caz de cumul real, infractorul a lucrat pe
baza unor rezoluţiuni distincte cari au însoţit respectiv fie­
care act în parte, urmărind finalităţi deosebite, cari chiar
atunci când au violat o singură normă a legei, au violat-o
totuş de atâtea ori câte sunt actele repetate.
Astfel infractorul care-şi propune să treacă prin con­
trabandă un sac cu tutun şi e nevoit a-1 descompune în can­
tităţi mai mici, pe cari le strecoară în câteva zile la şir, co­
mite o infracţiune continuată fiind unitate de rezoluţiune, de
finalitate şi de violaţiune a legei.
Din contra, contrabandistul care trece astăzi prin con-

p. 133; J. A. Roux, Cours, p. 89; Berner, Lehrbuch. § 145; Liszt, op,

si loc. eit; Bindinfi, Grundriss, g 105.
 — 72 —

trabandă un colier de perle, mâine o ladă cu şampanie, poi­

mâine alt obiect şi aşa mai departe, săvârşeşte tot atâtea in­
fracţiuni câte sunt actele separate, fiindcă fiecare act presu­
pune o rezojuţiune distinctă, o finalitate distinctă, încât deşi
s’a violat q şirjgură normă totuşi sunt atâtea violaţiuni câte
acte s e p a r a a u fost.
Dacă apeasta este deosebirea între infracţiunile conti­
nuate şi cuA lul real, totuş ar fi neexact să afirmăm că de
aci putem trage un criteriu sigur şi absolut de diferenţiere.
In practică, nu această deosebire abstractă ci un exa­
men concret al faptelor va putea conduce la stabilirea califi­
cării de infracţiune continuă sau de cumul real. Pentru a-
ceasta va trebui ca din complexul împrejurărilor de fapt să
se constate dacă există sau nu o unitate de rezoluţiune şi
aceeaş finalitate.
Operaţiunea desigur e anevoioasă, dar nu imposibilă.
Astfel, în exemplele de mai sus, s’ar putea constată în
fapt invers de ceeace ne indică simpla enunţare abstractă a
actelor.
In primul exemplu s’ar putea stabili că tutunul trecut
prin contrabandă aparţinea la diferite persoane, că infrac­
torul s’a înţeles cu o persoană astăzi şi i-a trecut partea ei
de tutun prin vamă, că a doua zi s’a înţeles cu o altă per­
soană şi i-a trecut şi acesteia partea sa, şi aşâ mai departe,
luând pe rând dela fiecare anumite avantaje. Aşâ dar con­
trabandistul a lucrat pe baza atâtor rezoluţiuni câte înţele­
geri succesive au intervenit cu diferiţi deţinători ai tutunu­
lui şi a ' efectuat actele succesive în vederea profitului res­
pectiv, aşâ dar pluralitate de rezoluţiuni şi de finalităţi, deci
cumul real de infracţiune.
In exemplul al doilea, s’ar puteâ ca lada de şampanie,
colierul de perle şi toate celelalte obiecte să aparţină unei
singure persoane, sau, deşi aparţineau mai multora să fi in­
tervenit totuşi o singură înţelegere între contrabandist şi
toţi deţinătorii, fixându-se un profit unic, deci unitate de re­
zoluţiuni şi de finalitate şi ca atare o infracţiune continuată.
Iată deci cum în fapt se poate stabili cu ajutorul multi­
plelor circumstanţe concrete, când există unitate de rezolu­
ţiune şi finalitate şi când nu, ajungându-se la exacta califi­
care a infracţiunei.
 — 73

Tot în fapt se va putea vădî dacă rezoluţiunea unică i-

niţială a persistat în tot timpul continuităţii, sau dacă din
împrejurările faptului reiese că au intervenit noui rezoluţiuni
cari au alimentat ori s’au suprapus primei rezoluţiuni, în
care caz nu vom mai avea o infracţiune continuată, ci un
cumul real.

11— In infracţiunile continuate, nu este nevoie să existe uni­

tate de timp, loc şi de persoană dăunată (a).
Astfel un infractor care şi-a propus a sustrage o can­
titate de marfă, din care ia o parte în momentul când marfa
se află în vagon în staţia X, o altă parte în timpul când m ar­
fa e transportată cu camioanele în oraşul Y, şi o altă parte
din depozitul unde marfa a fost aşezată în satul Z. Deşi ac­
ţiunile sunt săvârşite în locuri şi momente deosebite, exis­
tând însă unitate de rezoluţiune şi de finalitate, vom aceâ o
infracţiune continuată.
Deasemenea să presupunem că acea marfă nu aparţi­
nea unui singur negustor ci la mai mulţi, totuşi această plu­
ralitate de persoane dăunate nu schimbă caracterul de in­
fracţiune continuată a faptului săvârşit.
In practică însă, din circumstanţele de fapt se va pu­
tea constată dacă multiplicitatea locurilor unde infracţiu­
nea a avut loc, trecerea prea mare de timp dela o acţiune la
alta, faptul că sustragerea s’a operat rând pe rând dela di­
verşi păgubaşi, nu a întrerupt unitatea de rezoluţiune indi­
când intervenirea unei rezoluţiuni distincte pentru fiecare
din diversele acţiuni săvârşite, în care caz nu vom mai avea
o infracţiune continuă, ci un cumul real de infracţiuni.

— Orice infracţiune, fie ea crimă, delict sau contravenţi-

une poate luâ forma infracţiunei continuate.
Totuşi sunt infracţiuni cari prin natura lor exclud con­
tinuitatea, fiindcă orice nouă acţiune îndreptată în vederea
a) In acest sens: Carrara, Programm a, § 54: Aiimena, Diritto
penale, I, p. 409; Mittermaier, Scritti germanici, publicate de Mori. IL
Livorno, 1846; Berner, Lehrbuch, ţţ 149 ; Impallomeni,Instituzioni, p. 466.
Contra lipsei de unitate in persoana dăunată : Lucchini. Aneora
sul reato continuate, in Rivista Penale, X X V ; hoch Institution es, Şţ 121,
lena, 1779.
 — 74 —

aceleeaş finalităţi iniţiale nu poate avea loc decât interve­

nind o nouă rezolutiune (a).
Astfel omuciderea nu poate luă forma infracţiunii con­
tinuate, căci ori dela prima acţiune s’a obţinut rezultatul i-
licit, omorîrea victimei, ori prima acţiune nu a atras acest
rezultat şi atunci orice nouă încercare de a se ajunge la o-
morîrea victimei echivalează cu o nouă hotărîre a infracto­
rului de a-şi realiză scopul urmărit.
Ceva mai mult, atât infracţiunile continue cât şi cele
continuate implică atingerea momentului consumativ după
care infracţiunea se prelungeşte în timp. In infracţiunea de
omucidere însă, odată consumată infracţiunea prin omo­
rîrea victimei, nu mai poate fi loc la o prelungire.
Acelaş lucru despre infracţiunea de răniri şi loviri, viol.
Chiar infracţiunile de omisiune şi cele de culpă (b) pot
luă forma continuităţii.
944 11 — Continuitatea în infracţiunile continue succesive, ca şf
în infracţiunile continuate, poate fi întreruptă.
Aceasta întrerupere se operează prin pronunţarea u-
nei hotărîri condamnatoare, încât orice prelungire a infrac-
tiunei după intervenirea condamnatiunei constitue o nouă
infracţiune.
S’a pus întrebarea dacă acţiunile dintre momentul des­
chiderii actiunei publice şi pronunţarea condamnatiunei au
a fi privite ca formând un tot cu infracţiunea imputată sau
constituesc o nouă infracţiune.
Vom face următoarea distincţiune:
Pentru infracţiunile continue succesive toate acţiunile
chiar cele efectuate după deschiderea urmărirei aparţin a-
celeaşi infracţiuni, încât sentinţa condamnatoare le va în­
globa la infracţiunea judecată.
La infracţiunile continuate însă, continuitatea fiind ba­
zată p;e unitatea de rezolutiune, credem că deschiderea ac-
ţiunei publice va trebui să fie un semnal de alarmă destul de
puternic care să trezească atenţiunea infractorului de a nu
rns: continuă. încât dacă el nu s’a supus acestui mijloc de
a) In acest sens ,s ’a pronunţat şi Casaţia italiană 6 Februarie ,l.908‘
in Cassazione, unica XIX,f637. ,
&)■Pentru in fracţiunile \de qulpă Casaţia italiană nu a admis con­
tinuitatea: 8 Martie 1922 în Scuola Positiva, 1922, p. 293. ,.
 — 75 —

constrângere înseamnă că, deliberând cu el însuşi, o nouă

rezoluţiune a intervenit îndemnându-1 să continue. Deci dis­
părând unitatea de rezoluţiune dispare şi continuitatea, aşa
că actele efectuate după începerea urmărirei formează o
nouă infracţiune.
Pentru infracţiunile continue permanente întreruperea
nu se efectuiază decât atunci când a intervenit o măsură
care a pus capăt infracţiunei. Aşâ că reînceperea infracţiu-
nei după-această întrerupere constitue o nouă infracţiune,
ţ De ex.: în caz de construire în afara alinierii, dacă a inter­
venit dărâmarea construcţiunei şi infractorul reîncepe a con-
î struî. el comite o nouă infracţiune continuă.
944h -- După cum se vede din expunerile 946—959, Tanovi-
ceuiiu nu deosebeşte strict infracţiunile continue de cele con­
tinuate (vezi 935 b). Totuşi această distincţiune trebuie fă­
cută, pentru că la infracţiunea continuă există numai o sin­
gură acţiune cu un singur rezultat, deşi activitatea nu se să­
vârşeşte uno ictu, — iar la infracţiunile continuate există
mai multe infracţiuni din care se face o unitate juridică. Vi­
olarea libertăţii personale este o infracţiune continuă care
se termină numai când persoana deţinută îşi recapătă liber­
tatea; comiterea acţiunii consistă în deţinerea ilegală şi poa­
te dura ani de zile. Este însă o singură acţiune neîntreruptă
şi cu un singur rezultat. In exemplul dat de Tanoviceanu la
957 (un servitor fură în trei zile câte o sticlă de vin), există
trei'' acţiuni cu trei rezultate, care însă sunt în legătură vă­
dită.
Pentru a scoate în relief această deosebire, trebuie să
ne ocupăm aici cu infracţiunile continuate, deşi chestiunea a-
parţine doctrinei pluralităţii.
Infracţiunea continuată cuprinde mai multe acte de si­
ne stătătoare, care pot să producă:
a) numai un singur rezultat;
b) mai multe rezultate.
Primus vrea să omoare pe Secundus; trage cu puşca
asupra lui, nu nimereşte; atunci ia revolverul, trage din nou
de repetate ori fără să-l lovească; în fine ia toporul şi o-
moară pe Secundus cu o singură lovitură. Este infracţiune
continuată cu un singur rezultat.
Servitorul unei bănci fură din cassâ zi cu zi câte o
sumă de bani. Este infracţiune continuată cu mai multe re­
 — 76 -

zultate (fiecare furt este o infracţiune perfectă, întrunind

toate elementele constitutive).
Or, în cazul prim este cert că există numai o singură
infracţiune, un singur omor.
In cazul al doilea s’ar putea spune că servitorul a co­
mis atâtea furturi de câteori a luat bani din cassă. Sau în
cazul amintit de Tanoviceanu (957), Secundus ar fi comis-
trei furturi.
Care este soluţiunea în aceste cazuri?
In ceeace priveşte furtul, art. 335 cuprinde dispoziţiu-
nea că în cazul când mai multe lucruri au fost furate, deşi
cu diferite ocazii, valoarea lor va fi adunată şi dacă acele
furturi, izolate, ar constitui numai delicte (valoarea fiecărui
obiect furat fiind mai mică de 50 fl.), în totalitatea lor (da­
că valoarea totală trece de 50 fl.) vor constitui o singură
crimă. Deriziunea plenară nr. 44 a Curiei declară că în ca­
zul când valoarea totală de mai mare de 50 fl. (este de
200—300— 1000 fl. etc.), totuş există numai o singură
crimă.
De altfel, codul nu cuprinde nici o dispoziţiune despre
infracţiunile continuate.
Jurisprudenţa a stabilit că atunci când există mai mul­
te 'rezultate cu mai multe acte de comitere, poate exista o
unitate a infracţiunii, dacă toate infracţiunile atacă acelaş
interes apărat de lege în baza unui doi unitar sau cel puţin
similar. Depinde de aprecierea judecătorului, dacă admite
sau nu unitatea. Chiar şi intervalul dintre diferitele acţiuni
are importanţă: dacă un servitor fură dela patron, în timp
de o lună, în zece ocazii diferite câte o sumă, se va stabili u-
nităte. Dacă însă fură odată o sumă, iar peste un an fură o
haină, se vor stabili două furturi.
In doctrină, chestiunea nu este încă pusă la punct. Nu
s'a găsit încă criteriul sigur prin care să distingem pluralita­
tea şi unitatea.
945 — Interesele acestei diviziuni ar fi, după. autori, urmă­
toarele: ..
a) In caz de infracţiune continuă, faptele delictuoase
repetate, constituind o singură infracţiune, articolul 40 cod.
peii., care prevede agravarea în caz de cumul de infracţiuni,
nu se poate aplică, deoarece e vorba de o infracţiune unică.
 — 77 —

Acesta este, după Carrara, motivul care a inspirat practici-

anilor vechi teoria infracţiunilor continue (54). In, adevăr, I.
Böhmer, în observaţiunile sale asupra lui Carpzov, ne
spune că se va consideră ca unul, iar nu ca mai multe fur­
turi, când actul s’a continuat în aceiaşi noapte ori zi. chiar
de ar fi săvârşit în diverse locuri. Când însă intervalul e
mare, aşa că hoţul a putut să delibereze şi să ia o nouă ho­
tărî! e, se va consideră că a comis o nouă infracţiune (55).
Sub acest raport. Carrara obesrvă cu drept cuvânt că
în fapt continuaţiunea nu este o circumstanţă agravantă,
căci ea are de rezultat să micşoreze pedeapsa, prefăcând
mai multe infracţiuni în una singură, care atrage o singură
pedeapsă (56).
Sunt însă infracţiuni continue relativ la care continua­
ţiunea — diuturnitas temporis, cum o numeşte Tiraqueau —
este desigur o agravare, care ,,non minuit peccatum, sed
äuget“ (57).
Astfel, de exemplu, cine poate contestă, că la aresta­
rea ilegală, care e tipul de infracţiune continuă, durata tim-

54' Deaceea materia aceasta trebue confruntată şi'complectată cu

teoria cumulului din Cap. V.
55) „Contra magis intellectu juris pro uno, quam multiplici furto
haberem, quod actu continuato, vel una eodem die, nocteve sive in
isdem. sive in diversis locis commissum. Quamdiu enim interstitium no­
tabile. quo fur mentem colligere. in actiones suas inquirere, easque
ratiocinando cum lege conferre vix potuit baud intercessit, magis con­
tinuato furore, quam renovata deliberatione, de novo pecasse, censeudus
nec is pro obstinato, et inemendabili habendus, cui spatium ad enien-
dationem aptum defuit“. B. Carpzovii: Practicae novae imperialis reruni
criminalium: cum variis observationibus 1. S. V. Böhmer o ; Francofurti
ad Moenum, 1757, Part. II, Quaest LXXVIIÍ, No. 82, Observ. IX, p. 255
fine. In acelaş sens Baiardi sup. Jul Clarus: Liber. V, ş Furtuni. N-le
68 şi 69, care citează pe Menochius şi Böhmer şi atlăogă că dacă hoţul
a mărturisit că a făcut mai multe furturi în acelaş loc în diverse tim­
puri. acea mărturisire trebue interpretată in favoarea hoţului : scilieet
quod fecerit diversis temporibus, continuat!«, unde erit unum furtum
tantum et non plura“.
Menochius: II, Cas. 295, No. 20, p. 395, după ce spune că 3 furturi
chiar mai atrag pedeapsa capitală, adaogă „Tria fúrta esse dicuntur,
quae non eadem die actumque quodam continuato, sed quae diversis
interpelatis temporibus commissa fuerunt“.
56) Carrara: Programa P. G. I, 8 520.
57) 7 irraquelus: Vezi nota de mai sus.
 78 —

pului nu ar fi o circumstanţă agravantă? Legea chiar pre­

vede expres acest lucru în art. 149 codul pen.
946 — Insă, în realitate, dificultăţile în această materie în pri­
vinţa pedepsei, nu se ivesc relativ la infracţiunile continuate,
rezultând din o acţiune la început şi o simplă pasivitate în
urmă, ci relativ Ia infracţiunile repetate, consistând din mai
multe acţiuni, fiecare din ele în parte putând să fie socotită
drept o infracţiune separată.
De exemplu, s’au comis mai multe furturi dela aceeaşi
persoană. Va fi în acest caz pluralitate de infracţiuni, şi prin
urmare caz de aplicarea art. 40 codul pen., ori e vorba de
un singur furt continuat?
947 — Carrara admite şi el, în principiu, ca criteriu al diferen­
ţierii infracţiunilor continue de cele momentane, unitatea de
timp şi de loc.
Dacă actele s’au discontinuat materialmente, aşâ că
este un interval care reprezintă o întrerupere a acţiunei cri­
minale, se va admite că sunt mai multe acţiuni distincte; prin
urmare, se va exclude ideia infracţiunei unice când au fost
mai multe rezoluţiuni (58). Şi Carrara dă exemplul următor:
Un servitor şi-a procurat o cheie falsă şi a luat bani de mai
multe ori din scrinul stăpânului. Practicianii susţin că aici
este un furt continuu. „Dar rezoluţiunile — zice Carrara —
sunt multiple şi atâtea, de câte ori s’a determinat să iâ bani.
După prima şi a doua oară putea să înceteze. A trebuit dar
o nouă voinţă“ (59).
Aceasta este de fapt teoria continuităţii, aşâ precum au
creat-o penaliştii vechi. După acestă teorie se disting două
feluri de continuităţi: una de rezoluţiune şi de făptuire, şi
alta numai de rezoluţiune. Dacă rezoluţiunea e una şi fapta
deasemeni este unică, infracţiunea este continuă, oricât s’ar
prelungi fapta de ex.: portul de decoraţie, arestarea ilega­
lă, etc.
Dar, pe lângă continuitatea fizică, uşor de înţeles mai
este şi continuitatea morală, care prezintă uneori mari difi­
cultăţi. De exemplu, voind să fur un butoi de untdelemn, şi

58) •Carrara : Op., cit., g 533 şi 535.

59) Carrara: Op. cit, § 536; Confr. 537.
 79 —

neputând să-l fur deodată, îl iau treptat în mai multe rân­

duri.
Sau, voind să ucid pe o persoană, şi neputând prima
dată doza suficient otrava, repet de mai multe ori darea
otrăvii.
Ori, fiind vorba de o bancrută frauduloasă fac diferite
acte de ascundere a averii.
In aceste cazuri nu e unitate fizică, dar e unitate mo­
rală, căci e continuitate de concepţiune şi rezoluţiune.
In toate aceste cazuri şi altele asemenea, este vorba de
o singură infracţiune, iar nu de mai multe, şi prin urmare nu
se va aplică art. 40 codul pen., nefiind în realitate un cumul
de delicte, ci o singură infracţiune consistând din mai multe
acţiuni (60). Normand e de părere că, în toate cazurile, ju­
decătorii vor aprecia după circumstanţe dacă există unita­
te morală, sau dacă sunt mai multe infracţiuni repetate (61),
lucru ce s’a admis şi de Curtea noastră de casaţiune (62).
948 ,— Rezumând discuţiunea asupra infracţiunilor continue,
L. Lucchini zice că ele se disting de perpetrarea mai multor
infracţiuni prin unicitatea rezoluţiunii, prin efectul căreia sunt
comise diferitele fapte supuse pedepsei, prin unicitatea dis-
poziţiunilor legii care le prevede şi pedepseşte, prin unicita­
tea sufiectului pasiv (63) şi a obiectului (64).
00) Ortolan: Elements I, No. 760. Thiry: Cours No. 102. „E delict
continuat şi repetat—zice d. Vidai—când e unitate de determinare şi de
drept violat, însă pluralitate de acţiuni distinse prin timp. Exemplu, în
caz de furt de mai multe ori a vinului, a ţigărilor, a banilor, conţinuţi
în aeelaş butoi, cutie sau casă de bani. comis de un servitor în paguba
stăpânului său.
Deasemenea dânsul citează, când se fabrică cu aeelaş tipar mai
multe tăişuri, când soţia adulteră are de mai multe ori relaţiune cu com­
plicele său. „Unitatea de rezoluţiune şi de scop a agentului—zice dânsul—
şi unitatea de drept violat, fac să se considere aceste diverse acte de­
licioase ca faze diverse de executarea aceleaş infracţiuni care e conti­
nuată şi repetată până la încetarea actelor“. Vidai: Cours No. 79, p. 180
şi 131. ed. 2-a.
61) Normand: Cours No. 158.
62) Cas. II, deciz. din 21 Nov. 1896, B. 158; Confr. Car ra ra : Op-
cit. § 517. nota 1, fme (p. 453t.
63) Vom vedea mai la urmă, după ce vom vorbi de Jn/risprudenţa
■română, că această chestiune se discută.
64) L. Lucchini: Ancora sul reato continuate. Rivista penale. XXV.
p. 407; Civoii: Ln7Ăoni XXXIII, p. 274.
 — 80 —

949 — Această unitate de scop şi pluralitate de acţiuni care

constituesc infracţiunea succesivă, a dat naştere în practică la
cele mai mari dificultăţi, care trebuesc examinate de aproa­
pe. Aci e marea importanţă practică a acestei teorii. La noi,
mai ales, adeseori s’a încercat a se consideră infracţiunea rei­
terată asupra aceluiaşi subiect pasiv ca o infracţiune unică
succesivă.
Vom spicui câteva cazuri, ca exemple, în bogata noa­
stră jurisprudenţă asupra art. 40 codul pen.
949 1 — După cum se poate uşor vedea în toate exemplele date
ia numerile precedente nu e vorba de o infracţiune continuă,
ci de o infracţiune continuată, bine înţeles cu condiţiune de
a se stabili în fapt unitatea de rezoluţiune şi de finalitate.
Pentru stabilirea continuităţii se va ţine seamă de toa- .
te circumstanţele ce pot dovedi întreruperea rezoluţiunei i-
niţiale şi intervenirea unor noui rezoluţiuni. (Vezi cele spuse
la nr. 944 6).
In orice caz este prudent a se întrebuinţa cât mai e-
xact termenii tehnici în această materie, pentru a evită con-
fuziunea; în special nu trebue a se confundă infracţiunile
continuate cu cele continue şi cu sub-clasa acestora, infrac­
ţiunile succesive.
950 — Se comit mai multe falsuri în cotoarele registrului, de
către un perceptor. Curtea de apel din Iaşi consideră infrac­
ţiunea unică, pentrucă cotoarele fac parte din acelaşi regis­
tru; Curtea de casaţiune arată cu drept cuvânt că această
împrejurare e indiferentă, şi că instanţa de fond trebue să
constate „condiţiunile de fapt neapărate pentru existenţa de­
lictului colectiv, precum aceeaşi rezoluţie criminală, unita­
tea concepţiei şi a scopului“, şi întrucât deciziunea atacată
nu face această constatare, este casabilă (65).
65) Cas. II, 97 din 24 Febr. 1897, B. 255 (deciziunea dealtmintrelea
destul de confus redactată).
In acelaş sens, 300 din 4 Mai 1898, B. 746 (după diverg.), Curtea
combate argumentul specios al minorităţii C. Iaşi, că ar fi unitate de
scop şi intenţiune, furarea bunului Statului, unitate de obiect şi de re­
gistru, (deciziune deasemenea rău redactată).
In acelaş sens, Cas. II, 532 din 2 Iunie 1899, B. 853. Asemenea
Trib. Ilfov, I. 997 din 19 Iunie 1903, Curierul Judiciar XII, 497 şi C. Bu­
cureşti, I, 1290 din 26 Sept. 1903; Curierul Judiciar XII, 580 (tragerea
falsă de mai multe ori la titlurile de rentă), Cas. II, 420 din 13 Apr. 1904,
B. 654 şi C. Galaţi, I, 817, 1903.
 — 81

Deasemeni fapta de a emite bonuri false de pensiuni şi

de milă spre a amăgi pe casier să le plătească, constitue un
cumul de delicte, iar nu un delict succesiv (66 şi 66 bis).
, Cu atât mai mult delapidrea la diferite epoce şi deja
deosebite comune, constitue cumul de infracţiuni, iar nu de­
lict succesiv (67); deasemenea falsuri comise în diferite tim­
puri la diferite persoane (68). Ni se pare chiar ciudat, că s’a
putut susţine contrariu înaintea Curţii de casaţiune.
In fine constitue cumul de infracţiuni, fapta unui in­
divid care a mijlocit de mai multe ori pe lângă un medic ca
să primească bani pentru a fi favorabil la recrutare (69).
In rezumat, jurisprudenţa noastră admite că unitatea
de intenţiune e caracteristică infracţiunei continue (70); ea
insă nu trebue a confundă unitatea intenţiunii cu identitatea
ei prin repeţire, în care caz nu există o infracţiune unică
continuă (71).
350 1 — Simpla enunţare de exemple, reduse la o materialitate
desbrăcată de alte circumstanţe, nu poate fi de nici un fo­
los în această materie a infracţiunilor continuate.
06l Cas. Ii. 072 din 2i Iunie 1889, B 61)5: Confr. 487 din 19 Oct.
.1894 B. 1004 şi Cas. II 2588 din 3 Sept. 1910 Jnrispr. III No. 30 p. 408,
falşifiearoa Ia diferite epoei a semnăturii aceleaşi persoane. In schimb,
furtul într'o noapte a diferite lucruri, bani din tejghea, haine, etc., con-
stitue o singură infracţiune. Cas. Cas. II 3992 din 18 Dec. 1909 Jnrispr.
III No. 3 p. 48.
00 bisl S'a decis că întrebuinţarea de fals nu este un delict suc­
cesiv care continuă să se comită în mod automat făcură o participare
reînoită a aceluia care a început întrebuinţarea, deci faptul ,că o piesă
falsă produsă în cursul unui proces înaintea judecătorilor primei ins­
tanţe a continuat să figureze şi în dosarul cauzei în apel, nu constitue
o nouă întrebuinţare (C. A. Paris, 27 Oct. 1922, D. 1923. II, 22 şi Juris-
prude.nţa Generală din 1924, sp. 032, p. 331 cu nota I. Rădulescu).
07) Cas. II, 532, (în Buletin din eroare 258) din 4 Mai 1904, B. 813
68) Cas. II, 56 din 4 Febr. 1897, B. 219. „Că dealmintrelea întrucât
delictele de falsuri au fost săvârşite cu posibilitate de prejudiciu pentru
diferite persoane- şi în diferite timpuri, urmează că ele nu se puteau
califica ca un singur delict succesiv, ci numai ca diferite delicte instan­
tanee şi supuse Ia cumul de pedepse“.
69) Cas. II. 2316 din 15 Oct. 1908, B. 1684.
70) Cas. II, 420 din 13 Apr. 1904, B. 054; C. Galaţi, 1. 817, 1903 şi
Curierul Judiciar, 1904, p. 500.
71) Cas. II. 300 din 4 Mai 1898, B. 746 (după divergenţă). In sens
contrariu admiţând infracţiunea continuă Trib. Bacău 825 din 30 Mai
 — 82 —

Se pot preciza mai dinainte chiar în abstracto toate in­

ii acţiunile continue, fiindcă în acestea continuitatea e de e-
senţa infracţiunei în conformitate cu definiţiunea ce a pri­
mit-o în lege, dar nu se poate spune, fără a ţine seamă de
împrejurările de fapt, când o infracţiune este continuată sau
nu, fiindcă afară de excepţiunile arătate la nr. 944 7, orice
infracţiune poate deveni datorită unei continuităţi acciden­
tate sau voite, o infracţiune continuată.
Aşa dar trebue să ne ferim de a ne pronunţă în abstract
dacă o infracţiune e sau nu continuată, totul depinzând nu­
mai de circumstanţele de fapt (a).
951 — O chestiune delicată este dacă există o unitate ori plu­
ralitate de infracţiuni în fapta unei persoane, care spre a nu
fi arestată trage un foc de revolver asupra comisarului, şi
apoi fugind trage alte focuri de revolver asupra unui căpi­
tan şi asupra doi sergenţi care au încercat să-l prindă.
Chestiunea s’a pus înaintea Secţ. Unite ale Curţii noa­
stre de casaţiune în 1896, însă ea nu a fost rezolvată, pe
motiv că aceasta ar fi o chestiune de fapt, şi, în afară de a-
ceasta recurentul nu a ridicat nici o obiecţiune în privinţa
modului cum Camera de punere sub acuzare a calificat fap­
tele, nici asupra modului punerii chestiunilor la juraţi (72).
Insă, pe de altă parte, prin o deciziune din 1907, Curtea
supremă s’a pronunţat că nu există infracţiune unică atunci
când o persoană loveşte doi inşi în acelaşi timp, pentrucă
după cum zice Curtea, chiar de am presupune că intenţia

1915, Dreptul 1915, No. 73 în cazul când un comisar de poliţie făcuse

de 2 ori în aceeaşi zi la orele 2 şi 4 proces-verbal pentru violarea legii
repausului duminical. - -
Credeam că Tribunalul a judecat rău ; în realitate aci nu este cazul
cum zice Ortolan (vezi mai sus No. 932) că primul act e o faptă mo­
mentană, iar restul sunt acte de altă natură, dând agentului un rol pasiv.
Aci e o repetare de acţiuni şi prin urmare de intenţiuni. După
primul act, mai ales când se constată eontravenţiunea putea' să se
oprească. Nu e deopotrivă situaţiunea acestui infractor cu a aceluia
care după constatarea contravenţiunei ar fi închis prăvălia.
a) Un interesant caz de fals continuat şi delapidare continuată in
speţă soluţionată de Trib. Dâmboviţa sent. 111/922, în Curierul Judiciar
1923, No. 16 pag. 247 cu nota Vintilă Dongoroz.
. 72) Cas. Sect.-Unite, No. 5 din 21 Nov. 1896, B. 1583.
 83 —

de a aplica lovituri la cei doi indivizi ar ii fost concepută în

acelaşi timp şi loviturile aplicate la amândoi s’ar fi urmat
încontinuu, obiectele însă asupra cărora s’au săvârşit fap­
tele, adică cei doi indivizi, nu sunt aceiaşi şi această varie­
tate de obiect determină a zice că nu e numai un singur de­
lict continuat, ci e concurs de delicte (73).
952 — Soluţiunea aceasta ne pare juridică.
Intr’adevăr, am arătat că s’a discutat în Italia dacă nu
este pluralitate de infracţiuni în cazul când un individ voind
să lovească o persoană, loveşte din imprudenţă ori omoară
pe lângă această persoană pe o alta. Curtea noastră de ca-
saţiune a admis că chiar în asemenea caz este pluralitate de
infracţiuni, deşi în fapt nu e decât un singur act şi o singură
intenţiune (74).
Da în cazul când există pluralitate de intenţiuni de ac­
ţiuni şi de victime, ne pare incontestabil că nu poate fi vor­
ba de o infracţiune unică.
Aceeaşi soluţiune credem că trebue admisă şi în cazul
pe care nu l’a rezolvat Secţ. Unite ale Curţii noastre de ca-
saţiune, deşi el prezintă dificultatea că intenţiunea pare u-
nică, scăparea de arestare. Insă în realitate, aci se face con-
fuziune între scop şi intenţiune, scopul e desigur unic, dar in­
tenţiunea ucigaşă e multiplă şi s’a repetat ia fiecare încerca­
re de a ucide diferite persoane care urmăresc. Această solu-
ţiune are şi meritul că nu dă infractorului, care a comis pri­
ma încercare de omor, absoluţiune de a încercă încontinuu
nepedepsit să omoare.
953 — o chestiune foarte discutată este dacă la infracţiunile
continue trebue identitatea subiectului pasiv?
In general se admite că această identitate nu este un
argument absolut că infracţiunea este continuă; de exemplu,
o nouă bătae, sau un nou viol comis în contra aceleiaşi per­
soane nu este o infracţiune unică. Invers, diversitatea su­
biectului pasiv nu e o dovadă neînvinsă că nu e vorba de o
infracţiune unică. De exemplu, un servitor care fură din ca­
sa stăpânului mai multe lucruri aparţinând la diferite per- *IV

73) In acest sens Cas. II 3759 din 15 Dec. 1916, Jurisprudenţa an.
IV No. 2 p. 24.
74) Cas. II, 92 din 5 Mart. 1879, B. 255.
 — 84 —

soane, sau sustragerea deodată a mai multor lucruri dela

; Muntele de pietate aparţinând la mai multe persoane, nu
constitue o pluralitate de acţiuni (75).
In general însă, diversitatea subiectului pasiv exclude
delictul continuu (76).
954 — Dificultatea ajunge foarte mare, în caz de diversitate,
când e vorba de infracţiune, nu contra averii, ci contra per­
soanei. Poate să existe şi în acest caz unitatea de infracţiu­
ne ? Majno arată că o interesantă discutiune s’a născut în­
tre Impallomeni (77) şi Lucchini (78).
Impallomeni este de părere că în acest caz nu poate fi
vorba de o infracţiune unică. In rezumat dânsul spune urmă­
toarele: Spre a fi infracţiune continuă trebue unică conştiin­
ţă de infracţiune, însă acela care-şi dirige activitatea sa cri­
minală contra mai multor persoane, nu are conştiinţa că ar
comite o singură infracţiune, pentrucă stingerea a două vieţi
i se reprezintă sufletului ca un îndoit scop, o îndoită satisfa­
cere delicioasă de urmărit. Precum cel care comite furturi,
înşelăciuni, abuzuri de încredere, deşi e condus de unica in-
tentiune a câştigului nedatorat, nu se poate zice că a comis o
infracţiune continuă, tot astfel cel care a lovit de 3 ori în-
tr.’un an n’a comis un delict continuat, ci va răspunde de 3
infracţiuni distincte. „Este de capitală importantă — zice
Impallomeni — a distinge unitatea de rezolutiune, de iden­
titatea de intenţiune, pentrucă infractorul poate, în scopul
lui general, informator al purtării sale, să se fi îndrumat cu
diverse determinaţiuni la reiterate infracţiuni pornite din a-
ceeaşi pasiune delicioasă“.- Se poate ca în acelaşi moment
unitatea de rezoluţiune să fie amestecată cu contimporanei-
tatea mai multor rezoluţiuni delicioase. Ce importă însă jus­
tiţiei că un om a conceput odată mai multe infracţiuni, ori în
mai multe rânduri? Ce importă dacă s’a determinat odată
la două omoruri, ori de două ori? Dacă mai multe persoane

75) L. Majno: Commento. Art. 79, No. 413. T. I, p. 244, ed. 1 şi

No. 437 p. 281 ed. 2-a.
76) Cas. II, 2520 din 19 Dec. 1907, B. 1938; Confr. 92 din 5 Martie
1879, B. 255.
77' Impallomeni: Sul reato continuato, Riv. pen., XXV, p. 297 şi urai.
78) L. Lucchini: Ancora sul reato continuato, Riv. pen., XXV, p.
401 şi urm.
 — 85 —

sunt ucise cu voinţă, în focul unei certe, nu poate fi o infrac­

ţiune continuă, deşi există identitate de lege violată, şi uni­
tate de determinare delicioasă. „înţeleg — continuă Impal-
lomeni — ca într’o singură dată să iau hotărtrea de a fură
obiecte la mai multe persoane, înţeleg să se poată deodată
hotărî uciderea lui Tiţiu şi lui Caiu, dar nu ca moartea unuia
şi a celuilalt să fie voită cu un unic act al voinţei. E indiferent
hoţului persoana proprietară a obiectului sustras, nu însă o-
morâtorului, sau celui care loveşte, persoana ucisă ori lo­
vită. Cel care lezează mai mulţi1indivizi e împins de atâtea
cauze (speciale), şi atâtea scopuri îşi propune câţi sunt indi­
vizi, însă unde există cauze şi scopuri diferite de determi­
nare criminală, există determinări distincte...“ „De acea —
conchide Impallomeni — am socotit cu totul incompatibilă
cu noţiunea infracţiunilor continue, pluralitatea subiectului
pasiv, în infracţiunile contra persoanei, care lovesc în drep­
tul de viaţă, sănătate, pudoare sau libertate. Cu totul altfel
e vorba de infracţiuni contra proprietăţii, în mintea hoţului
obiectul reprezentând unitatea de pradă (79).*
79) Impallomeni: Loc. cit. Vezi în Majno: Commento, Art. 79. No.
413. T. I, p. 244 şi urm.. întreaga discuţiune şi etl. 2-a Art. 79 No. 437
p. 281 şi urm.
Acest autor arată că Jurisprudeuţa italiană a admis ca infrac­
ţiune continuă: 1) mai multe incesturi cu aceeaş persoană; 2) mai multe
injurii în diferite numere ale ziarului; 3) mai multe sustrageri ale unui
casier; 4) uzul repetat al unui document fals, etc Vezi această jurispru-
denţă. Majno: Op. cit., Art. 79. No. 414. ed. l-a şi No. 438 ed. 2-a. Că
identitatea de rezoluţiune nu trebue confundată cu unitatea de pasiune
delicioasă, care determină mai multe infracţiuni, poate să o dovedească
exemplul dat de Paoli: „Dacă o ceată de răufăcători se ţine la drum şi
despoae pe rând pe mai mulţi trecători ; dacă nişte pungaşi băgâmtu-se
în mulţime la un târg sau bâlciu, sustrag unuia ceasornicul, altuia
punga, primii răspund de mai multe furturi cu violenţă şi aceştia de
mai multe furturi, iar nu de furt continuat.
E evident că în aceste cazuri fiecare sustragere se desăvârşeşte
prin ea însăşi şi că liotărîrea delicioasă renaşte şi se reinoeşte la flecare
faptă săvârşită“ ; Paoli: Nozioni elementari di diritto penale, p. 92:
Majno: Op. cit, No. 411, ed. 1 şi No. 435 ed. 2-a, care arată că juris-
prudenţa italiană este în acest sens, şi că această teorie se aplică în
Italia şi la contravenţiuni (No. 412, ed. 2 şi 436 ed. 2-a, şi chiar la in­
fracţiunile prevăzute prin legile speciale (No. 417 ed. 1 şi 441 ed. 2-a).
Confr. la noi Cas, II, 56 din 4 Febr. 1897, B. 211, care spune că
 - 86 — •

Am reprodus această lungă expunere spre a arătă cât

de dificilă este teoria infracţiunilor continue, şi în ce discuţi-
uni nebuloase intră acei care o susţin.
9541 — Am arătat (vezi nr. 944 7) că anumite infracţiuni ex­
clud, prin natura lor, orice posibilitate de continuitate. In
crima de omucidere, nu faptul pluralităţii de victime, ci în­
săşi natura infracţiunii face ca omuciderea mai multor per­
soane să nu poată fi o infracţiune continuată.
E şi firesc, dacă o infracţiune nu poate luă forma in-
fracţiunei continuate chiar când este vorba de o singură vic­
timă, să nu poată cu atât mai mult ajunge la această formă
atunci când actele efectuate erau îndreptate contra mai mul­
tor persoane.
Se citează, deci în mod greşit acest caz ca o excepţiu-
ne dela regula că pluralitatea de persoane dăunate nu impli­
că imposibilitatea unei continuităţi.
Acelaş lucru vom spune cu privire la loviri, răniri, viol.
955 — S ar putea rezumă în modul următor doctrina continui­
tăţii morale, aşa cum e admisă de doctrină: dacă, din cauza
imposibilităţii de a execută o singură dată infracţiunea plă­
nuită, ea se execută treptat în mai multe rânduri, infracţiu­
nea este unică, fiindcă deşi nu există unitate fizică de exe­
cutare, există unitate morală de rezoluţiune. Infracţiunea
comisă deodată, sau desfăcută în porţiuni, este considerată
tot ca o singură infracţiune. Dacă din contra, în diferite rân­
duri, se iâ hotărîre delicioasă şi se execută, atunci există
pluralitate de infracţiuni şi art. 40 codul penal e aplicabil.
956 — Această distincţiune veche, admisă de Carrara, Orto-
lan, Normand, Thiry, etc., nu e întemeiată pe lege, şi de a-
ceea Curtea noastră de casaţiune, care adoptat-o, nu citea­
ză nici un text pe care ea s’ar întemeiâ (80).

diversitatea de timp şi prejudiciu pentru diferite persoane, constitue

cumul (lucru evident); Confr. Cas. II 435 din 7 Mai 1901, B. 852 (furarea
în două nopţi consecutive dela persoane diferite).
80) Vezi intre altele Cas. II, 13 Aprilie 1904; Cas. II, 2538 din 3
Sept. 1910, Curierul Judiciar 1910, No. 75 şi nota P. Vasilescu. C. cas.
cu drept cuvânt decide că „nu poate să fie imitate morală în concep-
ţiunea delictului şi nu poate fi considerat ca un delict continuu, când
delicuentul săvâşeşte în mod izolat şi la diferite epoce, în prejudiciul a
diferiţi creditori, falsificare de înscrisuri“. Teoria infracţiunilor continue,
 — 87 —

957 — In lipsă de text, este ea cel puţin admisibilă în pură ra­

ţiune?
Nu tăgăduim că în multe cazuri, distinctiunea este dacă
nu legală, cel puţin raţională; însă uneori e neratională. Să
luăm exemple:
Un stăpân are doi servitori, Primus şi Secundus, şi fie­
care din ei a furat câte trei sticle de vin din pimnita stăpâ­
nului. Insă Primus dela început şi-a pus gând să fure cele
trei sticle de vin, atât cât credea el că nu se va cunoaşte; ne­
putând însă să le fure de odată, le-a furat în trei rânduri. Se­
cundus însă, mai puţin lacom, ori mai precaut, ori fricos că
se va cunoaşte, n’a furat dela început decât o singură sticlă;
mai târziu, văzând că furtul nu s’a băgat de seamă, fură şi
pe a doua, şi în fine altădată fură şi pe a treia.
Conform teoriei doctrinei, admisă de Curtea noastră
de casafiune, Primus va fi socotit că a comis o singură in­
fracţiune continuă, fiindcă există „continuitate de concepţi-
une şi de rezolutiune criminală“, şi prin urmare nu se va a-
plicâ art. 40; pe când Secundus va fi socotit că a comis mai
multe infracţiuni, şi i se va aplică agravarea pentru cumulul
de infracţiuni!
Absurdul dejâ începe a se zări, căci ce deosebire este
din punctul de vedere fie subiectiv, fie obiectiv, între aceşti
doi infractori?
Insă absurdul devine evident în ipoteza următoare :
Să presupunem că un proprietar are o mică pădure în-
tr’un munte depărtat, pe care nu o vizitează cu anii. Profi­
tând de această împrejurare, un vecin îşi propune să tae pă­
durea şi să vândă lemnele, oeeace şi face într’un oarecare in­
terval de timp, prefăcându-se că lucrează ca însărcinat al
proprietarului.
După teoria unităţii morale de concepţiune,, de rezolu­
tiune şi de subiect pasiv, avem în acest caz o infracţiune u-
nică şi continuă, prin urmare se va dă o singură pedeapsă,
fără a se aplică art. 40 codul penal.
In intervalul însă, pe când individul nostru fură în con-

pe lângă, alte neajunsuri are şi pe acela că de multe ori tinde să înlăture

aplicarea art. 40 C. p. Din fericire. Curtea noastă de casaţiune nu a prea
căzut în această cursă.
 88 —

tmuu, un ţăran din vecinătate fură şi el de 3 ori câte un car

de lemne în fiecare lună, ori în fiecare an. Evident că în a-
cest caz nefiind unitate morală de concepţiune şi de rezo-
luţiune, avem pluralitate de infracţiuni, şi prin urmare art.
40, este aplicabil. Secundul va fi pedepsit mai aspru decât
primul!
Apoi nu e aceasta culmea absurdităţii?
Las la o parte greutatea de a se şti dacă atunci când
infracţiunea s’a executat în mai multe rânduri, ea a fost dela
început concepută în întregime, ori pofta de a comite in­
fracţiunea a venit treptat, după reuşita primei infracţiuni.
Dar în afară de aceasta, ne întrebăm : e oare raţional că în
aceste ipoteze secundul să fie pedepsit mai aspru decât pri­
mul ?
Şi pentru ce? Care e diferinţa între cei doi infractori?
Pur şi simplu că primul e mai îndrăzneţ şi mai iscusit
în infracţiuni, că el are dela început concepţiunea integrală
a unei infracţiuni mari, pe care ar executa-o deodată, dacă
împrejurările nu i-ar fi protivnice. Acest individ departe de
a fi mai puţin periculos sau mai cinstit decât acela care nu
concepe decât aceea ce poate execută imediat, este după pă­
rerea noastră mai periculos, findcă e mai îndrăzneţ şi con­
cepe mai mari planuri de executare a infracţiunii.
Prin urmare, distincţiunea nu e admisibilă totdeauna
nici în pură teorie.
957 1 — Toate aceste obiecţiuni ridicate în contra teoriei infrac­
ţiunilor continuate, iar nu continue, le socotim oarecum exa­
gerate, fiindcă ele vizează o latură unică şi anume folosul pe
care infractorul l’ar putea trage din calificarea unei plurali­
tăţi de acţiuni ca infracţiune unică.
Insă tocmai sub această latură teoria continuităţii nu
are, s’ar putea spune, absolut nici o valoare.
In adevăr, să presupunem că X a săvârşit un furt de
10.000 lei, pe care i-a sustras în trei rânduri, consecutiv.
Dacă vom conchide că în acest caz avem un cumul real
considerând fiecare sustracţiune ca o infracţiune separată şi
aplicând art. 40 codul pen. pentru cazul infracţiunilor de a-
celaş fel, se va pedepsi infractorul cu maximul pedepsei de­
lictului de furt.
Dar să presupunem că judecata, stabilind că a existat
 — 89 -

unitate de rezoluţiune şi de finalitate, consideră acţiunile

lui X ca o infracţiune continuată de furt. Ce pedeapsă îi va
aplică, pedeapsa, furtului putând începe cu maximul şi sfârşi
cu minimul? Nimic nu împiedică pe judecător, deşi conside-
ră fapta ca o infracţiune continuată, să pronunţe chiar ma­
ximul pedepsei, exact ca şi în caz de cumul.
Aşa dar,' nici în teorie şi nici în practică infractorul că­
ruia i se impută o infracţiune continuată nu are vre-un a-
vantaj, sub raportul pedepsei, faţă de infractorul căruia i se
impută un cumul real de aceleaşi fapte, fiindcă şi unuia şi
altuia judecata îi poate aplică maximul pedepsei.
In exemplele date la numărul precedent inechitatea eră
deci numai aparentă, căci. ne de o parte, judecătorii pot pe­
depsi cu maximul pedepsei pe servitorul mai îndrăzneţ sau
pe vecinul care a tăiat pădurea, deşi li se impută o infracţi­
une continuată, pe de alta, aplicând circumstanţele atenu­
ante, pot aplică o pedeapsă sub minimum celuilalt servitor,
sau hoţului de câteva care de lemne, deşi aceştia erau învi­
nuiţi de cumul de infracţiuni.
E desigur uşor a reduce o teorie la absurd, atunci când
se iau exemple abstracte în cari se exagerează consecinţele.
Cine a susţinut vre-odată că teoria recidivei în codul
penal este absurdă? Şi totuşi, cu exemple de felul celor de
mai sus ea poate fi de asemenea găsită nedreaptă şi ridiculă.
Să ne închipuim că un individ fură dela stăpânul său, din-
tr’o singură dată, cu îndrăneală, un milion de lei, pe când un
altul, mai timid, nu iâ decât 1000 lei, dar e prins imediat şi
pedepsit la 7 luni închisoare. Peste câtva timp individul de
a! doilea mai fură 500 lei şi e condamnat ca recidivist la ma­
ximul pedepsei. In acest timp e descoperit şi celalt infractor,
care a furat un milion şi cum el nu e recidivist i se dă o pe­
deapsă de un an. Am putea exclamă: nu e oare absurd ca
cel care a furat 1500 lei să iâ maximul pedepsei, iar cel ca­
re a furat un milion de lei să iâ numai un an ?! Nu e oare ne­
dreaptă teoria recidivei?! Aşâ ar fi dacă exagerăm, dar să
nu uităm că pedepsele sunt modelate în practică nu numai
după principiile derivând din teoriile de drept penal, ci şi
-după examenul concret al faptelor cari dau posibilitatea ju­
decătorului de a se fixă între maximul şi minimul pedepsei,
iar, la trebuinţă, aplicând circumstanţele atenuante chiar în
 — 93 —

caz de recidivă, după cum spune art. 60 codul penal, să

coboare pedeapsa sub minimul ei. Aşa dar, în exemplul luat,
judecătorii puteau să încline către maximul sau chiar să
pronunţe acest maxim faţă de infractorul care a furat un
milion lei şi să aplice, din contra circumstanţe atenuante re­
cidivistului care a furat 500 lei, dându-i o pedeapsă redusă.
957 ' — Nu este în intenţiunea noastră de a apără numeroasele
clasificări şi subclasificări ale infracţiunilor, moştenite dela
doctrina clasică penală. Toate aceste difqrenţieri, adesea
subtile şi forţate, au complicat în mod inutil ştiinţa dreptu­
lui penal.
Credem mai ales, că nu atât calificarea juridică cât va­
loarea simptomatică a unei infracţiuni are a fi ţinută în sea­
mă într’un sistem represiv înţelept.
Nu e mai puţin însă adevărat, că atâta timp cât suntem
guvernaţi de o legiuire penală modelată după principiile şti­
inţei clasice penale, nu ne este îngăduit a ignoră clasificările
ce sunt în strânsă legătură cu aplicarea acestei legiuiri.
Teoria infracţiunilor continuate nu poate fi deci înlă­
turată. Importanţa acestei teorii în sistemul actual nu este,
după cum greşit se afirmă de mulţi autori, de a avantajă
pur şi simplu pe infractori.
Am arătat, că judecata fiind liberă de a pronunţă ori­
când maximul unei pedepse, poate echipară întotdeauna,
sub raportul pedepsei, situaţiunea infractorului căruia i se
impută o infracţiune continuată cu situaţiunea pe care ar fi
avut-o acelaş infractor dacă acţiunile sale ar fi fost socotite
ca un cumul real.
S’ar puteâ spune că rostul de căpetenie al teoriei in­
fracţiunilor continuate este de a înlătură prescripţiunea suc­
cesivă a diverselor acţiuni, făcând ca termenul ei să curgă
dela ultima acţiune pentru toate acţiunile. Această teorie
pare mai mult că este în folosul represiunei decât al infrac­
torului. Represiunea reclamă ca atunci când o continuitate
există în activitatea ilicită a unui individ, efectele prescripţi-
unei să fie restrânse, raţiunea acestei instituţiuni fiind des-
minţită prin chiar faptul continutăţii.
958 — Este un element care lipseşte pentru ca infracţiunea să
fie socotită una singură, element pe care autorii vechi,, ca
Boehmer şi dintre cei noi Car rara, l-au arătat foarte bine :
 — 91

este timpul în care s’a comis infracţiunea. Dacă actele s’au

discontinuat materialmente într’un timp lung, se va admite
că sunt mai multe infracţiuni, iar dacă actele se execută fără
întrerupere, sau într’un timp relativ scurt, fapta se va pu­
tea socoti ca o infracţiune unică şi continuă (81 şi 81 bis).
Aceasta e admisibil în pura raţiune, căci ar fi absurd
că acela care fură un sac de grâu deodată să fie mai uşor
pedepsit decât acela care, neavând forţa fizică să poarte în
spinare un sac, îl desparte în două şi duce mai întâi o parte
şi apoi se întoarce să iâ şi cealaltă parte.
Dar pentru un lucru atât de simplu şi care în definitiv
reduce totul la chestiune de fapt: unitatea ori pluralitatea de
concepţiuni şi rezoluţiuni, nu era trebuinţă de o întreagă te­
orie cuprinzând o clasificare a infractorilor, două definiţi—
uni, două criterii distinctive, şi o duzină de controverse!
959 — Teoria infracţiunilor continue mai prezintă încă un ne­
ajuns. Se discută dacă problema că o infracţiune este mo­
mentană or continuă, e o chestiune de fapt sau una de
drept? In 1873, Curtea de casaţie română a decis că ches­
tiunea cumului de infracţiuni este o problemă de drept de
competinţa Curţii, iar nu a juraţilor (82); însă în 1897 a de­
cis că aceasta e o problemă de fapt, lăsată la aprecierea in­

ş ii Carrara; Programma I, S 533—537.

SI bis) S'a decis că infracţiunele continuate se caracterizează prin
aceea că, deşi ne aflăm în faţa unor acte distincte, cari alcfituesc fiecare
in parte o violare a legii, totuşi ele sunt reunite într’o singură infrac­
ţiune. din cauza elementului moral, adică unitatea de rezoluţiune cri­
minală, care fiind acelaş imprimă pluralităţi de acte caracterul de con­
tinuitate.
Unitatea de rezoluţiune criminală există uneori chiar atunci când
actele ce s'au succedat constituiau infracţiuni diferite, singura condiţiune
ce se cere în plus în aceste cazuri este, ca infracţiunele să aibă aceleaşi
elemente constitutive. Astfel vom avea o infracţiune continuată, atunci
când cu aceeaşi unică rezoluţiune criminală s’a comis un furt simplu şi
un furt calificat (Cas. pen. it, 2 Feb. 1913. La Giust. Pen. 1923, col. 429.
reprodusă şi în Jurisprudenţa generală 1923, sp. 600 pag. 238).
82) Cas. II, 29 din 23 Ian. 1873. B. 4. Cumulul de delicte şi reci­
divă, nu intră în competenţa juriului, ci sunt de exclusivă competenţă
a judecătorului chiemat cu aplicarea legii.
 — 92 —

stanţelor de fond, şi care scapă de sub censura Curţii de ca-

saţiune (83).
Astfel încât e chiar îndoios dacă asemenea chestiuni
sunt controlate de Instanţa supremă.

9591 — Credem că nu se poate răspunde cu o soluţiune unică

ia această problemă.
Chestiune are a fi examinată separat, deoparte faţă
de infracţiunile continue şi de altă parte faţă de cele conti­
nuate.
La infracţiunile continue, continuitatea fiind de esenţa
infracţiunei şi având a fi stabilită în raport cu defini;ţiunea
pe care legea a dat-o infracţiunei, desigur că examenul prin
care se ajunge la această stabilire a continuităţii este o ches­
tiune pură de drept, fiindcă nu necesită decât analiza sensu­
lui dispoziţiunei legale cu privire la natura şi conţinutul e-
lementului material în raport cu definiţiunea legei.
La infracţiunile continuate, din potrivă, continuitatea
nefiind de esenţa infracţiunei, ci rezultând din circumstan­
ţele de fapt care conduc la constatarea unei rezoluţiuni şi fi­
nalităţi unice, examenul prin care se stabileşte această uni­
tate de rezoluţiune este o chestiune de fapt, care rămâne în
sarcina exclusivă a instanţelor de fond.
Prin urmare, chestiunea dacă o infracţiune este sau nu
continuă, este o chestiune de drept ce cade ca atare sub
cenzura Curţii de casaţie, pe când chestiunea de a se şti da­
că o infracţiune este continuată este o chestiune de fapt.

960 — b) Al doilea interes al aceste diviziuni.

Prescripţiunea curge, când e vorba de o infracţiune
momentană, din momentul comiterii sale, pe când la infrac-

83) Cas. II, 56 din 4 Febr. 1897, B. 211 „Considerând că cestiunea

de a se şti dacă mai multe fapte imputate unui inculpat constituesc mai
multe delicte distincte, sau dacă această continuitate de fapte, săvârşite
într’un anume scop determinat, constituesc unul şi acelaş delict, este o
■Gestiune de ja p t a cărui rezolvare şi apreciere este lăsată judecătorilor
fondului“. Insă chiar, în considerentul următor se probează că aceasta
poate fi o cestiune de drept.
 - 93 -

ţiunrle continue din ultimul moment al duratei sale, iar nu

din momentul când a început să se comită (84 şi 84 bis).
Această regulă se aplică atât la infracţiunile de durată,
de exemplu arestarea ilegală, bigamia, portul de decoraţiu-
rie, căci se presupune că ele se repetă singulis momentîs (85),
cât şi la infracţiunile de repeţire, cum ar fi adulterul (86) ori
furturile constituind un singur furt.
Acesta e, după Garçon, principalul interes al distincţi-
unei între infracţiunile momentane şi cele continue'(87). Insă
observăm că şi fără a se admite această clasifieaţiune, în
fapt tot la acelaşi rezultat ajungem, căci e evident că pres-
cripţiunea începe din momentul când s’a săvârşit infracţiu­
nea, şi la infracţiunile de durată sau care sunt constituite din
mai multe infracţiuni, săvârşirea nu există decât atunci când
ele au încetat să se mai execute (88).
960 1 — Importanţa teorii continuităţii sub raportul prescripţi-
unei nu poate fi tăgăduită.
Dacă pentru infracţiunile continue, prescripţiunea ar fi
curs, chiar fără această teorie, delà încetarea infracţiunii,
fiindcă prelungirea în timp este de natura acestor infracţiuni,

84) Cas. II, 687 din 27 Sept. 1899, B. 1063 (după diverg.) şi 1081
din 5 Mai 1909, B. 618; Conf. ordon. 89 din 14 Iul. 1908. Curierul Ju­
diciar 1909, No. 3, p. 24 (Ionescu-Dolj), Cab. II Ilfov, în care bigamia
fiind considerată ca infracţiune momentană, declară că prescripţiunea
începe din momentul celebrării căsătoriei. Garçon: Code pénal annoté,
art. 1 No. 84 ; Contra Trib. Ilfov, I, 112, 1909.
84 bis) S'a decis, şi jurisprudenţa este constantă, că prescripţia
anală prevăzută de art. 595 pr. pen. se aplică numai contravenţiunilor
simple, instantanee, nu şi celor continue sau perpetue, cum ar fi cons­
truirea unui imobil fără autorizare sau nesupunerea de a dărâma o casă
insalubră, care ameninţă căderea (Cas. II, 687 din 27 Sept. 1899 în Cu-
rierul Judiciar din 1899, No, pag. 353).
85) De pildă, arendaşul care nu înştiinţează pe fisc că exercită
această profesiune, comite o infracţiune continuă, a cărei prescriere de
de 3 ani nu începe delà data contractului de arendare, ci din momentul
când încetează contractul. (Cas. III, 54 din 1 Febr. 1912, Curierul Judiciar
1912, No. 18, p. 216. In sens contr. Sent. 169/911. a Trib. Neamţu).
86) Carpzovius : Practica, Part. III, Qu. CXLI, Observ. I a lui Böhmer,
87) Garçon : loc. cit.
88) Şi dovadă că este astfel, e că vechii autori deşi vorbeau de
prescripţiunea infracţiunilor succesive, nu le considerau ca formând o
clasificare deosebită.
 94 —

ele continuându-se identice cu ele însăşi cât timp durează, din

contra, efectele prescripţiunei ar fi fost altele faţă de infrac­
ţiunile continuate, fără teoria continuităţii.
Aşă, de exemplu, infracţiunea continuă de sechestra­
re ilegală se prelungeşte automat cât timp durează privarea
de libertate, prescripţiunea implicit curgând din momentul
când sechestrarea va încetă. Nu eră deci nevoie de o teorie
nouă pentru a da acest termen iniţial prescripţiunei.
Să luăm însă o infracţiune continuată: cineva şi-a pro­
pus să fure o cantitate de mărfuri, pe care le sustrage la oa­
recare intervale. Dacă vom consideră că fiecare sustracţiune
constitue o infracţiune separată, atunci se va puteă întâmplă
ca la un moment dat o parte din ele să fi ajuns la termenul
prescripţiunei, iar altă parte să mai aibă nevoie de puţin
timp pentru a se prescrie. Dacă în acest timp infractorul e
descoperit şi judecat, el nu va puteă fi pedepsit pentru par­
tea de infracţiuni prescrise ci numai pentru cele ce nu s’au
prescris. Cum acţiunea privată se prescrie simultan cu cea
publică, nici partea civilă nu va puteă formulă vre-o preten-
ţiune pentru dauna cauzată de primele infracţiuni prescrise,
ci va trebui să se mulţumească cu despăgubirile cuvenite
pentru infracţiunile neprescrise.
Dacă diferitele sustracţiuni vor fi însă socotite ca o in­
fracţiune continuată, cum pentru aceste infracţiuni prescrip­
ţiunea curge delà ultima acţiune, infractorul va fi pedepsit
pentru toate sustr'acţiunile operate iar partea civilă îşi va
puteă valorifică drepturile sale pentru paguba integrală.
Iată avantajul continuităţii în materie de p r e sc r ip ţiu n e .
Avea dreptate regretatul profesor Garçon când consideră a-
cest interes ca fiind cel mai important în distincţiunea dintre
infracţiunile momentane şi cele continuate.
961 — c) La unele infracţiuni continue, durata, pedepsei e o
circumstanţă agravantă. Ex. art. 149, 273 şi 274 codul pen.
962 — d) Competenţa. La infracţiunile de durată sau care re­
zultă din comiterea mai multor acte, se poate să fie mai
multe tribunale competinte ca loc al comiterii (89). Aşă de
exemplu, toate tribunalele locurilor, în care un individ a

89) Confr. în această privinţă Pothier Traité de ia Proc, crini. No.

0 p. 392, T. X. ed. Bugnet 1861 (a 2-a).
purtat decoraţiunea ilegal, sunt competinte să-l judece. Din
contră, relativ la infractuinile momentane, nu există decât
un singur Tribunal competinte ca loc al comiterii (90).
Şi aceste două interese sunt mai mult o urmare firească
a naturei diferite a unor infracţiuni, decât motive pentru a
stabili o clasificaţiune, care nu are nimic precis spre a putea
separă ştiiinţificeşte speciile clasificării.
e) După Curtea noastră de casaţie ar mai există încă
un interes pentru a distinge infracţiunile momentane de cele
continui ori succesive, anume că autoritatea lucrului jude­
cat nu s’ar aplică decât la infracţiunile momentane, iar nu
la cele continue ori succesive, care pot fi .urmărite prin ac­
ţiuni succesive. De exemplu calomnia prin foi volante; dacă
mai târziu se reproduce prin ziare constitue două infracţi­
uni continue şi succesive (91).
— Din punctul de vedere legislativ, vom spune că teoria
infracţiunilor continue e admisă expres de codul penal ita­
lian în art. 79: „Mai multe violări ale aceliaşi dispoziţiuni
de lege, chiar săvârşite în timpuri diferite, cu acte de execu­
tare ale aceleiaşi rezoluţiuni se consideră ca o singură in­
fracţiune, dar pedeapsa este crescută cu o şesime până la o
jumătate“. Iar, în raportul comisiunei Camerei asupra pro­
iectului din 1887 se spun aceste cuvinte: „Infracţiunea con­
tinuă e o formă de delicuenţă intermediară între unitate şi
concurs de infracţiuni,pentrucă dela infracţiunea unică, are
unitatea de rezoluţiune delicioasă, iar dela pluralitatea de
infracţiuni are multiplicitatea faptelor vătămătoare, şi in­
sistenţa în scopul antijuridic“ (92).
Infracţiunile continue se găsesc definite în codicele pe­
nal toscan, art. 80; codul penal al Sardiniei, art. 144, deşi
nu dă definiţiunea infracţiunilor continue, însă vorbeşte de
prescripţiune şi dispune că ea începe să curgă dela încetarea
continuării.
— Codul penal italian, în art. 79, ca şi în codicile olandez

90} Oargon: Op. cit., art. 1, No. 49.

91) Cas. II, 500. din 21 Febr. 1906.
92) Raportul comisiunii Camerii asupra proiectului. Zanardelli din
1887, No. XCIX şi Majno: Commento, art. 79, Ne. 405 ecL l-a şi No.
430 ed. 2-a.
 — 96 —

(a ri 56), suedez, (cap. IV, par. 3), argentinian (a ri 86) pre­

văd infracţiunea continuată iar nu infracţiunea continuă.
Infracţiunile continue nu au nevoie de o dispoziţiune
specială în lege, fiindcă orice dispoziţiune specială presupu­
ne că o anumtă situăţiune juridică poate îmbrăcă două for­
me, cel puţin, una obişnuită, căreia i se aplică dispoziţiunile
comune şi alta excepţională, căreia i se va aplică dispozi-
ţiunea specială.
Infracţiunile continue prin însăşi natura lor intrinsecă
nu pot fi decât continue, nu există infracţiune continuă care
ar putea fi şi momentană. Sechestrarea de persoane e o in­
fracţiune continuări numai continuă, portul ilegal de deco­
raţii e deasemenea continuu şi numai continuu, şi aşa mai
departe. Asemenea infracţiuni sunt prevăzute de lege fieca­
re la locul ei şi cu pedeapsa ei. N’ar fi mai avut nici un sens
o dispoziţiune specială, din moment ce nu există situaţiunea
diferită căreia să-i fie anume aplicată acea dspoziţiune.
Din contra, când este vorba de infracţiunile continuate,
necesitatea unei dispoziţiuni speciale îşi găseşte raţiunea. In­
fracţiunile continuate, nu sunt decât infracţiuni momentane
prelungite în timp, datorită unei cotinuităţi accidentale care
rui-şi împrumută unitatea decât dela elementul moral: rezo-
luţiunea şi finalitatea unică.
Logic a fost deci ca unele legislaţiuni să găsească util
a stabili o dispoziţiune specială pentru infracţiunile continu­
ate, supunându-le la un tratament deosebit faţă de infracţi­
unile momentane corespunzătoare (a).

3. Infracţiunile simple şi de obiceiu l)

964 — Formula infracţiune simplă e amfibologică; uneori ea

se opune infracţiunilor calificate, de exemplu furt simplu şi
furt cu efracţiune sau escaladare. Infracţiunea calificată este
o infracţiune cu o circumstanţă agravantă legală.

1) Pentru doctrina şi jurisprudenţa franceză, vezi Garçon: Cod

pénal annoté, art. 1. N-rile 59-66.
a) Cu privire la infracţiunile continui şi continuate săvârşite parte
in vechiul regat parte în provinciile alipite vezi : V. Dongoroz, Drept
interprovincial, în Curierul Judiciar, 1925, nr. 32.
 — 97

Noi însă aici prin infracţiune simplă, în opunere cu in­

fracţiunea de obiceiu, înţelegem acea infracţiune pe care le­
giuitorul o pedepseşte când e comisă o singură dată, pe
când infracţiunea de obiceiu este aceia pe care legiuitorul nu
o pedepseşte decât dacă s’a repetat de câteva ori, aşa ca să
se poată zice că a devenit un obiceiu la infractor.
Dealtmintrelea legea nu cere ca infracţiunea de obiceiu
să se exercite asupra aceliaşi persoane.

1 — Observăm că, în mod cu totul eronat, foarte mulţi au­

tori definesc infracţiunile de obiceiu ca fiind acele infracţiuni
pe cari legea nu le pedepseşte de cât în cazul când s’au repe­
tat de mai multe ori.
In realitate, însă, nu infracţiunea se repetă, fiindcă ea
nu există decât abia după ce repetirile au avut loc. Ceeace
cere legea ca să se repete este faptul prevăzut în conceptul
şi conţinutul său de lege, fapt care prin efectul repetării ca­
pătă caracterul de infracţiune.
Vom spune, prin urmare, că este infracţiune de obiceiu
acea infracţiune pentru existenţa căreia se cere o repetare a
faptului determinat de lege.
De aceea infracţiunilor de obiceiu li se mai spune şi in­
fracţiuni cronice sau colective.

2 — Infracţiunea de obiceiu se deosebeşte de cea continua­

tă,cu toate că la ambele întâlnim o pluralitate de acţiuni ca­
re păstrează infracţinuei caracterul de unitate.
In timp ce însă la infracţiunea de obiceiu unitatea in­
fracţiunei decurge din voinţa legei aşa fel încât pluralitatea
de acţiuni este inerentă obiectivităti juridice a infracţiunei,
la infracţiunea continuată unitatea nu derivă decât din unita­
tea de rezoluţiune şi finalitate care lipseşte infracţiunei de o-
biceiu, aşa că pluralitatea de acţiuni nu e decât o modalitate
accidentală.
Se poate spune deci că infracţiunea de obiceiu e o in­
fracţiune unică, a! cărei conţinut consistă într’o pluralitate
de fapte, adică pluralitate morală şi materială, pe când in­
fracţiunea continuată e o infracţiune unică cu o pluralitate
de acţiuni nu de fapte, deci unitate morală şi pluralitate ma­
terială.
I. T an ov icea n u , v o i. II. 7
 98 —

De aceia un fapt continuat nu poate conduce la exis­

tenţa infracţiunei de obiceiu, căci avem pluralitate de acţi­
uni, nu de fapte.
De ex.: infracţiunea de camătă este în legea franceză
o infracţiune de obiceiu. Faptul de a fi încasat de mai multe
ori la termenele respective dobânzile uzurare ale aceleaşi
creanţe constitue un fapt continuat, iar nu mai multe fapte
de camătă şi deci nu există infracţiunea atunci când lipseşte
repetarea de fapte.

9643 — In infracţiunile de obiceiu nu numai că legea nu cere,

după cum se spune mai sus, ca faptele ce alcătuesc o atare
infracţiune să fie privitoare la aceiaşi victimă, dar se discu­
tă tocmai contrariul, anume dacă împrejurarea că faptele
s’au săvârşit în potriva aceleaşi persoane nu face să dispară
elementul obişnuinţei.
S’a răspuns, cu drept cuvânt, că legea cere o plurali­
tate de fapte în infracţiunile de obiceiu, fără a se preocupă
dacă există un singur sau mai multe subiecte pasive.
Astfel, în exemplul cu camăta poate există infracţiunea
chiar în cazul când cineva a luat dobânzi uzurare dela ace­
iaşi persoană prin mai multe creanţe încheiate la oarecare
interval de timp.
Se va ţine deci seamă dacă faptele de aceiaşi natură
s’au săvârşit la intervale care denotă o rezoluţiune distinctă,
în care caz vom aveâ satisfăcut elementul obişnuinţei şi deci
infracţiunea de obiceiu; iar dacă faptele au fost simultane
sau la un interval care denotă că infractorul a lucrat în baza
unei singure rezoluţiuni, vom aveâ un fapt continuat, care
singur ne satisfăcând elementul obişnuinţei nu poate condu­
ce la existenţa infracţiunei de obiceiu.
Deasemenea nu există îndeplinit elementul obişnuinţei
când printr’un fapt unic s’a lezat mai multe victime, în timp
ce nu poate fi nici o discuţiune că infracţiunea continuă e-
xistă atunci când prin fapte distincte, oricât de apropiate în
timp, s’a lezat diferite persoane.
965 — De exemplu, art. 52 codul penal, pedepseşte cu pe­
deapsa complicelui pe aceia cari vor fi deprinşi a dă mai
totdeauna găzduire persoanelor răufăcătoare. Deasemenea
art. 267 codul penal pedepseşte pe aceia care aţâţă obişnuit
 — 99 —

la desfrânare şi corupţiune pe tinerii de ambe sexe mai miei

de 21 de ani (2 şi 2 bis).
Mai avem în codul penal art. 349 şi 350 (2 ter).
In legile speciale găsim art. 77 legea din 16 Iunie 1874,
asupra serviciului sanitar, care pedepsea cu 100— 1000 lei,
şi 15 zile până la 6 luni de închisoare pe acei: care exerci-
tează ilegal medicina, şi art. 24 legea Corpului de avocaţi
din 1907, care pedepsea cu 3 luni până la un an de încn>-
soare pe aceia care în mod obişnuit servesc de mijlocitori de
procese la avocat (3). Art. 1 legea licenţelor pe acei care
fac obişnuit comerţ de băuturi spirtoase fără a posedă li­
cenţa (4).
La Francezi, mai există şi legea din 5 Septembrie 1807 şi
15 Dec. 1850 asupra uzurei (5).
' — Precum se vede din aceste exemple, infracţiunile de o-
biceiu, nu sunt numeroase; ele formează excepthmea, căci
de regulă, legiuitorul nu aşteaptă repefirea, şi cu atât mai
puţin transformarea în obiceiu a faptei antisociale, pentru ca
să o pedepsească.
f — Chestiunea când repeţirile sunt suficiente pentru a con­
stitui obiceiul, este o chestiune de apreciere pentru judecă-
2) Cantilli califică infracţiunile din art. 52 şi 267 Coti. pon. ca in­
fracţiuni colective. (Vezi No. 970. deosebirea între infracţiunile colective
şi cele tic obicei).
2 bis) S’a decis astfel că art. 267 e. peu. care pedepseşte pe cei
ce aţdţă in mod obişnuit pe minori la deşirau sau eonrupţie nu se aplică
de cât proxeneţilor, adică mijlocitorilor cari propagă desfrâul şi eon-
rupţia spre satisfacerea patimilor altora, iar nu şi celor care pentru sa­
tisfacerea propriilor lor pofte bestiale aţâţă in mod obişnuit pe tineri,
provocând desfrânarea şi corupţia, lor (Trib. Dreux. 9 .Aprilie 1922.
Journ. des Pari). 1923. şi Jurisprudenţa Generală din 1923, sp. 1272,
pag. 549 cu nota def. D. Alexandresco).
2 ter.) S'a decis astfel că în ce priveşte delictul pedepsit de art.
350 codul penal (jocurile de noroc) este nn element esenţial ca să se
constate in sarcina inculpatului că primea. îndeobşte (adică in mod obiş­
nuit) pe jucători... (Cas. ii, 2284 din 1923, în Jurinpew'lenţa Generală din
1924. sp. 1591. pag. 199).
3) ha avocaţi însă nu se cere obiceiul pentru a fi pedepsiţi dis­
ciplinar. Cas. li, 454 din 4 Nov. 1908. B. 1, p. 865.
4) Cas. f. 281 din 21 Sept, 1892 B. 765; Cas.I .305 din 6 Oct. 1892
B. 851.
5) Diferitele dobânzi luate din acelaş împrumut nu pot fi consi­
derate ca pluralitate şi deci de obicei. Ihirţj: Op. cit.. No. 194.
 100 —

tori; în general se admite că trebue ca fapta să se fi repetat

de cel puţin trei ori (6).
968 — Cum insă vom şti că infracţiunea este de obiceiu, adică
din cele pentru care legiuitorul cere repeţirea drept condi-
ţiune esenţială a pedepsirei?
Aceasta depinde de termenii de care se slujeşte legiui­
torul vorbind de acea infracţiune; nu sunt termeni techniei,
însă de ordinar legiuitorul zice: acela care de obiceiu, care
în mod obişnuit, care e deprins, etc., sau oricare altă formu­
lă care ar exprimă aceiaşi idee.
969 — Interesele aceste diviziuni sunt numeroase:
a) Al pedepsei. Dacă infracţiunea este de obiceiu, ea nu
se pedepseşte când a fost comisă numai odată sau de două
ori.
Acesta este principalul interes al clasificaţiunei.
b) Al prescripţiunei, care prezintă mari dificultăţi când
e vorba de infracţiunile de obicei. Anume se discută chesti­
unea de când începe să curgă prescripţiunea: dela primul,
dela ultimul act, ori din momentul când repeţirea se poate
socoti ca obicei? (7).
Vom reveni asupra acestei chestiuni când vom trată
materia prescripţiunei.
c) Al compeîinţei. Infracţiunile de obicei putându-se
săvârşi în diferite locuri, mai multe tribunale pot să fie com­
petente.
d) Al acţiunei, care nu poate fi decât în despăgubire
pentru persoana vătămată, iar nu civilă (8).
e) La infracţiunile de obicei poate există recidivă, nu
poate există însă cumul ,căci cumul se întâmplă atunci când
mai multei infracţiuni comise de o persoană se judecă deo­
dată; în caz însă de infracţiuni de obicei, toate constituesc o
6) Thiry : Op. cit., No. 194 ; Confr. Nipels : Code pénal belge in­
terprété HT, p. 353; H aus: op. c it, I. No. 389, p 288; P rin s: Sc. pén.
182, p. 112. C. Bruxeles, 18 Apr. 1856, Cas. Belg., 17 Febr. 1873 (Pasicr,
1873, I, 1161, Cas. fr. 14 Aug. 1863.
7) De această din urmă părere Làborde: Cours, No. 235, p. 140
vorbind de infracţiunile repetate ca incest, adulter, stupru. Jul. Clar e
de părere că prescripţiunea începe dela ultimul act comis. Op. cit.
Quaest 41, No. 3.
8) Laborde : Cours, No. 235 ; Le Poittevin, Instr. crim. Art. 1
No. 376.
 — 101 —

singură infracţiune; aci pluralitatea sau repetirea e element

esenţial al unicei infracţiuni (9).
1 — In infracţiunile de obiceiu fiind nevoie de o repetire de
fapte de aceiaşi natură, ilicitul penal nu naşte decât în mo­
mentul când această repetire a avut loc.
Fiecare din faptele cari compun conţinutul infracţiunei
de obiceiu ne putând prin el însuşi1constitui un fapt ilicit pe­
nal, desigur că victima unui atare fapt nu poate urmări de­
cât pe cale civilă valorificarea prejudiţiului suferit.
Nici chiar atunci când faptele multiple au avut loc faţă
de aceiaşi victimă şi deci există un singur subiect pasiv al
infracţiunei, nu se poate aduce în instanţa penală acţiunea
pentru daune, fiindcă acele daune sunt rezultate din fapte,
cari, luate în parte, nu constituesc acte ilicite penal.
Astfel unei persoane căreia i s’a luat dobânzi cămătă-
reşti de un bancher, în diferite rânduri, pe baza unor crean­
ţe separate încheiate la oarecare interval de timp, i s’a cau­
zat la fiecare dată o pagubă, pagubă isvorîtă însă dintr’un
act care prin el însăşi nu constituia o infracţiune, şi deci da­
că fiecare pagubă în parte nu rezultă dintr’o infracţiune, nu
se poate spune că totalul lor ar rezulta dintr’un atare fapt
ilicit.
Se poate conchide că dacă pentru victima fiecărui fapt
care intră în compunerea unei infracţiuni de obiceiu, faptul
respectiv nu constitue o infracţiune şi nu-i deschide calea in­
stanţei penale, pentru Societate însă, totalitatea faptelor
formează o infracţiune şi de aceia are beneficiul acţiunei pu­
blice.
970 — Nu trebue să confundăm, infracţiunile de obicei cu in­
fracţiunile colective prin fapt, unice însă prin scop; de exem­
plu bătaia, deşi rezultă din mai multe lovituri, care fiecare
din ele constitue o infracţiune, bancruta frauduloasă care
rezultă din mai multe ascunderi, nu pot fi considerate ca

9) Această deosebire între infracţiunile simple şi de obicei a

scăpat, după cât ştim, autorilor. Vezi Garraud: Précis, ed. 8-a, No. 54:
ed. 9-a No. 55, ed. XI-a. No. 42; Traité, ed. II-a, No. 100; Laborde : Cours,
No. 253 şi ed. 2-a, No. 203; Villey : Précis, ed. V-», p. 126 şi ed. VPa, p.
120; Normand: Cours, No. 162; Ortolan: Éléments, I, No. 761; Haus :
Principes, I, No-rile 387—391; Vidal: Cours, ed. IV-a din 1911, No. 78;
Degois : Traité, 1911, N-rile 95—98.
 — 102 —

infracţiuni de obicei. Repetarea nu e indispensabilă şi nici

chiar necesară în asemenea cazuri, ^entru ca infractorul să
fie pedepsit.
Deasemeni trebuesc distinse infracţiunile de obicei de
infracţiunile concurente — când o persoană a comis mai
multe infracţiuni înainte de a fi condamnată, şi de infracţiu­
nile conexe adică legate între ele (10).
In fine, infractorul poate să devină un infractor de o-
bicei prin repetarea, infracţiunei, de exemplu un hoţ, un tâl­
har, ucigaş ori falşificator ; de acî nu rezultă însă că aceste
infracţiuni sunt infracţiuni de obiceiu, căci legiuitorul nu
cere ca ele să fie repetate spre a pedepsi pe făptuitor.
970 b — In dreptul maghiar există infracţiunile profesionaler
adică fapte care se pedepsesc numai dacă se comit în mod
profesional. Acestea nu prea prezintă interes.
Mai important este că unele infracţiuni sunt supuse unei
pedepse mai grave, dacă se comit în mod profesional. Aşa
furtul (N. art. 49.3), tăinuirea (372), etc.
Insă, chiar şi în cazul când însuşi legea nu prevede pe­
deapsă mai gravă, există împrejurare agravantă.

4. Infracţiuni flagrante şl neflagrante

971 — Art. 40 proc. penală dă definiţîunea delictului flagrant,

luând cuvântul delict în vechea accepţiune de infracţiune :
„Flagrant delict se numeşte delictul ce se comite acum, sau
care de curând se comisese. Se va socoti asemenea flagrant
delict, cazul când prevenitul este urmărit prin strigătul pu­
blic, şi cazul când se găsesc asupra lui lucruri, arme, instru­
mente sau hârtii, care dau prepus că el este autor sau com­
plice, în destul numai ca aceasta să se fi petrecut aproape
de locul şi de timpul comiterii delictului“. -
971 — Asimilarea flagrantului delict propriu zis, numit şi ac­
tual (dum fit deprehenditur), cu quasi-flagrantul delict, zis
şi recent (eo loco deprehenditur ubi fit) este raţională, căci
singurul motiv care impune împărţirea infracţiunilor în fla­
grante şi neflagrante este necesitatea unei represiuni prom-*1

10) H am : Op. cit., T. I, N-rile 875 şi urm.

1) Confr. Proc. pen. N-le 342 şi urm.
 — 103

pte care să satisfacă sentimentul moral al publicului, evitând

linşajul şi răsbunarea şi mărind efectul intimidant al pedep­
sei. Ori această nevoie a unei represiuni prompte este în mod
egal simţită atât în cazul când infractorul e surprins asu­
pra faptului cât şi în cazul când este descoperit la un scurt
interval, aşa că certitudinea vinovăţiei sale este întreagă şi
absolută.
La infracţiunile neflagrante, tocmai lipsa acestei cer­
titudine impune o instrucţiune mai îndelungă pentru aduna­
rea probelor în stabilirea vinovăţiei, încât represiunea nu
poate interveni decât după ce aceste probe au fost adunate.
Dar această diferenţiere în tratamentul procedural nu
conduce şi la o diferenţiere a pedepselor, fiindcă nu se poate
susţine serios nici că infracţiunile flagrante ar fi mai grave
decât cele neflagrante, nici contrariul.
'972 — Această diviziune, care rezultă din modul prinderii in­
fractorului a fost cunoscută în vechiul drept şi chiar în drep­
tul antic.
După codicele Hammurabi, tâlharul prins în flagrant
delict se pedepsea cu moartea (2). Aceeaşi pedeapsă există
în legea celor XII Table (3).
In legea Thuringienilor şi a Frisonilor cel prins în fla­
grant delict putea fi ucis, şi nici o pedeapsă nu se dă celui
care l’a ucis (4).
373 — Cuvântul flagrant se găseşte chiar în dreptul roman
„Ubi inventi fuerit in ipsa rapina, et adhuc flagranţi crimine
comprehensi“ (5). Cei prinşi în flagrant delict, de aseme­
nea, erau pedepsiţi mai aspru.
Farinaceu intră în desvoltări asupra infracţiunilor fla­
grante, şi ne arată că interesul cel mare al acestei diviziuni
e sub raportul procedurei. El ne spune că, în caz de flagrant
delict, se procedă fără plângere şi acuzare (sine querela et
acusatione). Chiar se pot legă şi aresta culpabilii, „căci alt­
mintrelea în regulă generală nimeni nu poate fi prins sau în-*V.

2) Délégation en Perse. Mémoires. Textes élamites — sémitiques

V. Scheil, Paris, 1902, § 22.
3) Constit. Justinian Cod. IX, 13. De raptu virginum. „Când vor
fi găsiţi chiar asupra răpirei şi prinşi fiind încă în flangrant delict“.
4) Lex Angliorum et Werinorum hoc est Thuringorum XXXIX,
al. VTI.4 şi Loi des Frisons V. 1. Confr. Ihonissen Loi salique 183-184.
5) Instit. Gaius, III, g 189.
 — 104 —

temniţat fără mandat judecătoresc; totuşi vinovatul găsit în

fiagrant delict poate fi prins şi întemniţat şi fără mandatul
judecătorului“ (6). Şi acest lucru îl poate face nu numai per­
soana vătămată, ci ori şi ce altă persoană (7).
Acestea erau principiile şi în vechiu drept francez; în
graiul acelui timp flagrantul delict eră numit : en présent
meffait, iar Pierre de Fontaines zice : présent fortet (8).
974 — In dreptul nostru, ca şi în vechiul şi actualul drept fran­
cez, diviziunea infracţiunilor în flagrante şi neflagrante nu
are în general (9) decât interes de procedură, şi de aceea se;
va studià mai de aproape în procedura penală.
In rezumat, relativ la infracţiunile flagrante, vom cită'
următoarele articole din proc. peri.: După art. 39, procuro­
rul are drept să pună la opreală pe preveniţi, în caz de fla­
grant delict, când e vorba de o afacere criminală (10), şn
poate să proceadă la interogator, pe când în celelalte cazuri
nu are acest drept (art. 45). In art. 47 se vede deasemeni că,
în caz de infracţiune flagrantă, ofiţerii de poliţie judiciară au
drept să facă instrucţiunea, ceeace nu pot face în alte ca­
zuri (art. 52). Art. 56 dă drept judecătorului de instrucţiune
să facă deadreptul şi fără redhizitoml procurorului ins­
trucţiunea, pe când în celelalte cazuri nu are acest drept
(art. 45).
Vom mai relevă şi art. 52 din Constituţiune, după care
nici unul din membrii parlamentului nu poate fi urmărit, nici
arestat, în timpul sesiunei, fără de autorizarea corpului le­
giuitor din care face parte, afară de cazul de vină vădită, cu~
6) Farinaceus : Op. cit., Quaest XXI, N-rile 135—138 „regulariter
nemo capi, aut carcerari possit sine judicis mandato ; reus tamen in
flagranţi crimine repertus, poterit sine judicis mandati et capi et c.ar-
cerari“.
7) Farinaceus: Op. cit., N-rile 139—140 „sed. etiam cuilibet alteri
privatae personae de populo“.
8) Le Conseil de Pierre Fontaines, Ch. XXXI, N-rile î şi 3, ed.
A. I. Marnier, Paris, 1846, p. 362 şi 363.
9) Zicem în general fiindcă e un caz special în care flagrantul
delict are interes sub punctul de vedere al dreptului însuşi. Cel culpabil
prins în flangrant delict în casa conjugală dacă e ucis, e considerată
fapta lui ca o provocare care atrage o micşorare considerabilă de pe­
deapsă pentru soţul care-1 ucide. Vezi N-rile 1110—1116.
10) In Franţa acest drept ca măsură de poliţie e recunoscut chia
particularilor. Garraud: Instr. crini.,.III, N-rile 924 şi 936.
 vinte prin care legiuitorul a voit să zică flagrant delict (11).
Deasemenea art. 13 din Constituţie după care nimeni nu
poate să fie arestat fără mandat judecătoresc, afară de ca­
zul de vină veghiată (12).
Un alt interes de procedură se găseşte în art. 81 (vechi
,39) codul silvic după care „Procesele verbale de constatare
în cazul de flagrant delict fac probă deplină până la înscri­
ere în fals“, pe când în contra celorlalte se admite proba
■contrarie (13 şi 13 bis).
La Francezi această diviziune mai prezintă un mare in­
teres practic, că infracţiunile flagrante se judecă mai repede
conform legii din 23 Mai 1863.
Prin urmare, sub punctul de vedere al procedurei divi­
ziunea infracţiunilor în flagrante şi neflagrante e destul de
importantă, şi interesele de distingere multiple. Insă sub
punctul de vedere al pedepsii, această diviziune nu mai are
nici o importanţă, legiuitorul pedepsind la fel infracţiunile
flagrante şi neflagrante.
1 — La noi materia procedurală cu privire la flagrantele de­
licte a fost reglementată prin legea specială din 13 Aprilie
1913, denumită legea micului parchet.
Această lege nu priveşte decât infracţiunile calificate
delicte (deci se exceptează crimele şi contravenţiunile), iar1

11) Cpr. textul noului art. 55 din actuala Constituţiune.

12) Prin cuvintele „vină veghiată“, legea a voit să zică flagrant
delict, cum se vede în textul constituţiunei belgiene, art. 7, al. 3, după
care a fost tradus acest articol. Vezi şi explicarea lui de 1 honissen: La
constitution belge annoté. Bruxelles, 1879, N-rile 39 - 44. In art. 52 din
constituţiune a tradus flangrant delict prin „vină vădită“ ; ambele tradu­
ceri sunt inexacte. In textul nouei Constituţiuni s’a întrebuinţat termenii
de „vină vădită“ în art. 11 (vechiul art. 13) şi de „flagrant delict“, în art-
^5 (vechiul art. 52).
13) Cas. Il, 400 din 20 Dec. 1882, B. 1233. Cas. II 181 din 27 Febr.
1913. Curierul Judiciar 1913 No. 32 p. 383. Este încă de observat că
după art, 82 al Cod. silv. din 9 Apr. 1910, numai procesele-verbale pentru
flagrant delict pot să fie anulate pentru vicii de formă.
13 bis) Numai când nu este vorba de flagrant delict legiuitorul
a impus ca infracţiunele la legea silvică să fie constatate de chiar
agentul silvic al locului, iar nu şi în cazurile de flagrant delict în care
pot instrumenta şi alţi agenţi decât ai locului unde s’a comis infracţiunea
destul numai să fie dintre acei arătaţi de art. 55 cod. silv. )Cas. II, 1540
din 11 Iulie 1923, în Jurisprudenţa Generală din 1923, sp. 1166, p. 492).
 — 106 —

dintre delicte art. 10 al legei exceptează: delictele de presă şi

cele politice, delictele prevăzute de legile speciale, precum
şi cele prevăzute de art. 238, 239, 243, 249 şi 299 alin. I
codul penal.
Unele legi speciale (ex. legea speculei din 1923, legea
chiriilor din 1924; legea linişte! publice) au recurs pentru in­
fracţiunile flagrante prevăzute de ele la procedura legii Mi­
cului parchet.
Definiţiunea legală a flagrantului delict o găsim însă
în art. 40 procedura pneală.
9742 — Deşi principala importanţă a diviziune! infracţiunilor în
flagrante şi neflagrante este diferenţierea de tratament pro­
cedural ă acestor infracţiuni, totuşi sunt chiar în codul nos­
tru penal cazuri în care pedepsirea este condiţionată de
faptul surprinderei1 în flagrant delict.
Astfel, art. 87 cod. pen. pedepseşte pe toţi cei ce fac
parte din vre-o ceată care a săvârşit sau cercat să săvârşea­
scă crimele prevăzute la art. 76, 78 şi 81, dacă vor fi prinşi
la locul răsvrătitoarei întâlniri.
Aşă dar numai cei prinşi asupra faptului sunt pedepsiţi;
toţi ceilalţi, afară de conducători (alin. II, art. 87), rămân
în afară de represiune.
Acelaş lucru întâlnim şi în art. 88 cod. pen., care nu
pedepseşte decât pe cei ce s’ar prinde pe loc; de asemeni în
art. 387 alin. 10.
Tot în codul penal, art. 223, care pedepsea pe vaga­
bonzi atunci când aveau pile, cârlige sau alte pnelte ; nu
o făceă decât dacă aceste instrumente se găseau asupra in­
culpatului.
In fine, flagrantul delict este deasemenea vizat şi mo­
difică situaţiunea juridică în art. 253, 317 alin. II şi 389 alin.
H cod. penal.
974 a — In dreptul austriac şi german această diviziune nu este
de mare importanţă nici în vederea procedura, neexistând o
procedpră specială pentru cazuri de flagrant-delict. Numai
în privinţa admisibilităţii arestului preventiv şi a perchezi­
ţiei domiciliare, codul de procedură prevede unele excep-
ţiuni delà dreptul comun (par. 175, alin. 1 şi par. 141, proc.
pen. austriacă, par. 127 şi 104 proc. pen. germană).
 — 107 —

r
974 b — In dreptul maghiar, infracţiunile flagrante prezintă in­
teres numai în procedura penală. Infracţiune flagrantă exis-
J ta, după definiţia legală (art. 142 proc. pen.): 1) dacă ci-
; neva prinde pe autor sau complice asupra comiterii infrac­
ţiuni; 2) dacă cineva ca martor ocular, sau făcut atent de
[ un martor ocular, a prins sau a urmărit pe autor sau com-
I plice imediat după comiterea infracţiunii.
I Definiţia e mai strictă şi mai exactă decât a art. 40 pr.
| pen. rom.
I Dispoziţiuni speciale referitoare la infracţiuni flagrante:
|, a) nu este nevoie de instrucţie nici chiar în cazurile in-
■' strucţiei obligatorii (exceptându-se cazul când crima este su-
*. pusă pedepsei de temniţă grea pe viaţă);
b) arestul preventiv are loc chiar dacă lipsesc celelalte
; condiţiuni — dacă identitatea celui prins nu poate fi stabi­
lită ;
c) oricine poate să deţină pe cel prins;
£ d) perchiziţia domiciliară se poate face fără hotărîrea
l autorităţii, chiar şi de organele poliţieneşti;
f e) nu este nevoie de act de acuzare (dacă infracţiunea
este supusă unei pedepse de cel mult 5 ani) ci acuzatul poa­
te fi citat direct la desbaterea principală; la judecătoria de o-
col nu se poate cere amânare pentru Drocurarea dovezilor.
975 _ Şi bine a făcut legiuitorul, (14). Departe de a se pe­
depsi mai aspru infracţunile flagrante, cum făceau legile
vechi, sunt două motive pentru care credem că ar trebui
pedepsite mai asupru infracţiunile neflagrante: 1) Cel care
nu e prins în flagrant delict este un infractor mai periculos,
căci în general el este mai dibaci, pe când cel prin în fla­
grant delict e mai neghiob; 2) Infracţiunea neflagrantă pre­
zintă mai mult pericol social, căci poate da naştere la erori
judiciare, lucru ce cu greu se poate întâmplă în caz de fla­
grant delict (15).

14) Confr. în acelaş sens R. Eoland: Esprit du droit criminel p. 214

15 Pentru ce însă în anticitate s'a pedepsit mai aspru? Credem
că explicarea acestui fapt e următoarea : Când justiţia socială a înlocuit
răsbunarea privată, ea ar fi avut greutate să obţină renunţarea la răs-
bunare a persoanei vătămate în caz de prindere în flangrant delict, dacă
j i u ar fi ispitit-o prin ideia unei pedepsiri foarte aspre dată de societate.

Confr. şi No. 1062, nota 5.

 — 108

Prin urmare, în cazul cel mai rău el, cel prins în fla­
grant delict trebuie pedepsit la fel cu infractorul neprins a-
supra faptei.
975 1 — Nu credem că se poate generalizâ concluziunea de mai
sus prin care se susţine că infracţiunea flagrantă denotă un
mai redus pericol social şi o natură mai puţin periculoasă la
infractor.
E fapt că, de cele mai multe ori, surprinderea în fla­
grant delict este o pură chestiune de întâmplare, care nici
nu sporeşte nici nu micşorează gravitatea infracţiunei şi fi­
rea periculoasă a infractorului (cel mult, în unele cazuri, e
un certificat de bună organizare a poliţiei preventive).
Dar nu trebue să uităm că nu se poate face o legătură între
un fapt considerat în abstracto şi firea mai mult sau mai
puţin periculoasă a unui infractor decât în cazul când actul
privit în abstracto, deci desbrăcat de orice circumstanţe con­
crete, ar avea un caracter perfect univoc.
Un astfel de caracter nu întâlnim însă în faptul simplu
a! flagrantului delict. Căci dacă se poate spune că infracto­
rul care a fost prins în flagrant delict a dovedit că nu e prea
dibaci şi deci, per â contrario, că infractorul nesurprins a-
supra faptului e mai periculos, în schimb se poate tot aşa
de bine întâmplă ca infractorul, care a fost prins în flagrant
delict, să fie un scelerat care cu orice risc, chiar acela de a
fi surprins, n’a şovăit dela hotărârea sa mişelească, pe când
infractorul care nu a fost surprins nu ar fi avut curajul de a
înfruntă riscurile şi deci s’a dovedit mai puţin primejdios.
Aşâ dar, dacă prudenţa celui ce nu e surprins asupra
faptului înseamnă dibăcie, ea mai poate însemnă şi lipsă de
curaj, care adeseori e o frână puternică în sufletul infrac­
torului, şi invers, dacă neprudenţa celui surprins în flagrant
delict poate fi dovadă de nedibăcie, apoi tot aşâ s’ar puteâ
să fie şi expresiunea unei neînfrânate temerităţi.
Iată dece nu trebue să ajungem la concluziuni hazar­
date trase din fapte privite în abstracto, când ele nu au un
caracter univoc.
 109

5. Infracţiuni intenţionate şi neintenţionate

976 — In regulă generală crimele şi delictele cer intenţiune,

iar contravenţiunile, chiar fără intenţiune, pot sjă fie pe­
depsite (15 bis).
Crime fără intenţiune nu se pot cită decât două : acea
din art. 102 C. p. şi acea din art. 24 Regül tel. post.
Delictele fără intenţiune sunt cu mult mai numeroase;
Perrot de Chezelles citează 28 de delicte neintenţionate (16).
Amănuntele relativ la această diviziune se pot vedea
în capitolul II, N-rile 545 şi urm., unde am vorbit despre in­
tenţiune (17).
976h .— Codul penal maghiar, art. 75 : ,.Numai faptele comise
cu intenţie constituie crimă. Regula este aceiaşi şi pentru
delicte exceptându-se cazurile când în partea specială a le­
gii (de faţă) vreo faptă comisă din culpă se declară delict“.
La contravenţii se aplică regula contrarie, codul penal al
contravenţiilor, art. 28. „Contravenţia se pedepseşte şi a-
tunci când s’a comis din culpă, exceptându-se cazul când
norma de drept supune pedepsei numai contravenţiile comi­
se cu intenţie“.

6. Infracţiuni încercate şi isbutite

977 _ Şi această diviziune a fost pe larg tratată în capit. II,

când am vorbit de tentativa şi de infracţiunea săvârşită dar
neisbutită. Tot acolo am arătat şi interesele acestei diviziuni.
977 „ Sunt infracţiuni pe care legea le consideră ca fiind con­
sumate şi le pedepseşte cu pedeapsa normală prevăzută,

15 bis) In sensul că la contravenţiuni nu se cere elementul inter­

naţional. Cas. II, 1964 din 29 Sept 1922, Jurisprudenţa Română din 1922,
sp. 334; în sens contrar Cas. peu. it I, 31 Ian. 1923 3n Riv. Penale voi.
XCVIII, pag- 530, reprodusă şi în Jurispriklenţa Generală din 1924. sp.
692 pag. 364 cu nota de V. Dongoroz. S’a decis deasemenea că contra­
venienţii la legea monop. Statului nu sunt scutiţi de pedeapsă chiar în
lipsa unei intenţiuni (Cas. II. conpl. ardeal, 103 din 2 Febr. 1923, Juris­
prudenţa Generală din 1923. sp. 1179, pag. 497).
16) Perrot de Chezelles : Rev. crit. Xl V, p. 70 ; Confr. Laborde :
Cours No.'617.
17) Vezi şi Garçon: Code pénal annotté, Art. 1, N-le 67—123.
 — 110 -

indiferent dacă autorul faptei şi-a ajuns scopul dorit. Aces­

tea se numesc infracţiuni formale.
De exemplu legea pedepseşte falsificarea de monetă şi
falsul, indiferent de faptul întrebuinţării lor, care este de
sigur scopul falsificatorului. Ea nu consideră aceste fapte
ca tentative de înşelăciune.
De asemenea legea pedepseşte în art. 393 şi 394 cod.
pen. deţinerea de măsuri false, independent de întrebuin­
ţarea lor, cu o pedeapsă anume prevăzută de lege, care nu
e socotită ca pedeapsa tentativei de înşelăciune.
Insă, în regulă generală, legea ţine seamă dacă autorul
a ajuns ori nu scopul pe care-1 urmărea prin infracţiunea ma­
terială ; în primul caz infracţiunea e socotită ca fiind con­
sumată şi se dă pedeapsa prevăzută de lege pentru acea in­
fracţiune, iar în cazul al doilea fapta e considerată ca o ten­
tativă ori infracţiune săvârşită dar neizbutită, şi în unele le-
gislaţiuni, de pildă a noastră, este pedepsită cu o pedeapsă
mai uşoară decât pedeapsa prevăzută pentru însuşi infrac­
ţiunea (18).
Chestiunea însă de a se şti dacă o certă infracţiune este
formală ori materială, depinde în fiecare caz particular de
termenii legii (19).

7. Infracţiuni formale şi materiale

977 1 — Infracţiunile se numesc formale atunci când consuma­

rea lor nu este subordonată realizării unui anumit rezultat
material. Cu alte cuvinte, obiectivitatea juridică a acestor
infracţiuni este satisfăcută din moment ce infractorul a efec­
tuat actul ce constitue materialitatea infracţiunei, indepen­
dent dacă acest act a condus la obţinerea rezultatului ur­
mărit.
Astfel insultele, calomnia, ultrajul, mărturia mincinoasă
şi altele sunt infracţiuni formale, fiindcă ele există şi se con­
sumă din moment ce cuvintele au fost proferate, indiferent
18l Vezi Garraud: Precis ed. 8-a No. 105 p. 145; Degois, Trăite
No. 235 p. 142. ,
19) D_. Liszt. Lehrbuch 14 şi 15-a ed. § 46 p. 200 şi ed. fr. T. I §
46 p! 296.
 — 111

dacă cel căruia i-au fost adresate s'a simţit sau nu ofensat,
dacă publicul le-a luat sau nu în serios, etc.
Din contra, sunt infracţiuni materiale acelea pentru a
căror consumare se cere realizarea unui rezultat material. De
exemplu, omuciderea, rănirile, violul, etc. sunt infracţiuni
materiale, fiindcă existenţa lor juridică & condiţionată res­
pectiv de un rezultat : moartea victimei, rănirea acestuia,
raportul sexual violent.
Importanţa acestei diviziuni se reduce la distincţia că
infracţiunile materiale sunt susceptibile de forma imperfectă
a infracţiunei săvârşite dar neisbutite, pe când cele formale
nu cunosc această modalitate (a).
A se vedeâ şi cele spuse în voi. I, la Nr. 372 \ 409 1 şi
457 2.
— Se discută dacă ameninţarea e o infracţiune formală
“sau materială (b). Credem că ameninţarea orală este for­
mală, din contra cea scrisă este materială, fiindcă se cere ur,
rezultat, ajungerea ameninţării la cunoştinţa celui vizat. In
adevăr, dacă cel ce ameninţă prin scris a redactat scrisoarea
de ameninţare, a timbrat-o, a pus-o la poştă, înseamnă că
a făcut tot ceeace eră necesar pentru săvârşirea infracţiunii,
încât dacă scrisoarea, dintr’o cauză independentă, nu va a-
junge în mâna destinatarului, vom avea o infracţiune săvâr­
şită dar neisbutită.

a) Vezi asupra acestei diviziuni: Impallomeni, Instituzioni di dir.

pen., pag. 69, Torino, 1908; Manzini, Trattato di dir pen., I, p. 354; Alimena,
Diritto penale, I, p. 353 ; Grispigni, în Scuola Positiva XXIII, p. 604 ; Car­
rara, Programma, par. 50; Mecacci, Trattato di dir pen., p. 243, Torino,
1901 ; Florian, Trattato di dir. pen., ed. 2, I, p. 444; Antolisei, Reati for­
mali e materiali, în Rivista Penale, XCVI.
Autorii germani vorbesc de infracţiuni cari cer un rezultat (Erfolgs-
delikte) şi infracţiuni fără rezultat sau de pură acţiune (Taetigkeitsdelikte);
vezi : Geib, Lehrbuch, II, p. 279, Lipsea 1861 ; Loenig, Grundriss, p. 12,
Frankfurt, 1885 ; Mayer, Lehrbuch, ed. 7, p. 117, Lipsea, 1912 ; Liepmann,
Einleitung in das Strafrecht, p. 79, Berlin, 1900; Behling, Die Lehre von
Verbrechen, p. 204, Tuebingen, 1906.
b) Sunt pentru infracţiunea formală : Manzini, op. cit. IV, p. 657 ;
Majno, Commento al codice pen., I, p. 540, Verona, 1902. '
Pentru infracţiunea materială : Carrara, Programma, par. 1584 ; An-
tolesei, loc şi op. cit.
 — 112 —

Acelaş lucru despre ameninţarea orală indirectă, trans­

misă printr’o a treia persoană.
977 — Am arătat în voi. I, la Nr. 470 *, că o discuţiune simi­
lară se face asupra delictului de furt. Părerea dominantă e
în sensul infracţiunei materiale.
Credem însă că dacă se ţine seamă de conceptul exact
al acestei infracţiuni care conduce la ideia de deplasare a
unui lucru mobil din orbita unde se afla la dispoziţiunea ce­
lor interesaţi într’o orbită necunoscută lor (c), ideie care tre-
bue să intre în finalitatea urmărită de infractor dar care nu
cere şi o realizare, furtul nu poate fi decât o infracţiune for­
mală (d).
Aşa dar chiar dacă hoţul este surprins, urmărit şi de­
posedat imediat de lucrul furat, vom avea o infracţiune con­
sumată, iar nu o infracţiune săvârşită dar neisbutită.
Totuşi chestiunea e foarte controversată, însă nu are
decât un interes teoretic.
977 4 — Se admite fără discuţiune că sunt infracţiuni formale :
insultele, calomnia, denunţarea calomnioasă, ultraghi, re­
beliunea, atentatele contra persoanei Regelui şi familiei sale,
crimele contra siguranţei exterioare a Statului, falsul, măr­
turia mincinoasă, în fine toate infracţiunile în care obiecti­
vitatea juridică a infracţiunii e legată de o acţiune sau omi­
siune independentă de orice rezultat material.

8. Infracţiuni factl permanentis şi facti transeuntis

977 5 — Sunt infracţiuni facti permanentis toate acele infracţi­

uni cari după săvârşirea lor lasă urme materiale ce pot servi
la constatarea şi probarea infracţiunii ; astfel su n t; falsul,
omuciderea, rănirile, violul, insultele prin presă, etc.
Din contra sunt infracţiuni facti transeuntis acelea care
nu lasă nici o urmă materială, ex.: insultele orale şi toate in­

el Vezi asupra acestui concept: V. Dongoroz, Studii de drept penal,

p. 25, Bucureşti, 1924.
d) In sensul infracţiunei formale : Manzini, op. cit. VIII, p. 131 . Giu-
rati, Delitti contro la proprietâ, în Florian XI, p. 133 ; Vannini, La dottrina
del reato mancato, p. 523, Riv. Penale XCVII.
In sensul infracţiunei materiale : Antolisei, op. cit. p. 107 ; Vidai et
Magnol, Cours, p. 141,
 — 113 —

fracţiunile săvârşite prin ajutorul cuvintelor sau gesturilor.

Această diviziune nu are decât o importanţă secunda­
ră şi anume cu privire la materia probelor.

9. Alte clasificări sub raportul materialităţii infracţiunei

0 — Cu privire la elementul material, infracţiunile mai pot

fi împărţite în infracţiuni de execuţiune promptă, cari nu ad­
mit un iter criminis, adică o desfăşurare în executarea lor, şi
de aceia nu sunt susceptibile nici de tentativă nici de infrac­
ţiune săvârşită dar neisbutită.
Din contra alte infracţiuni sunt susceptibile de o desfă­
şurare îndelungată în săvârşirea lor, au deci un iter criminis
şi sunt apte de forma execuţiunei incomplecte. Aceste infrac­
ţiuni se numesc de execuţiune lentă. (Vezi cele spuse la Nr.
372 \ volumul I).
7 — In fine tot sub raportul materialităţii lor, infracţiunile
mai pot fi invariabile şi progresive.
Ori de câte ori un fapt material, care intră ca element
în conţinutul unei infracţiuni, poate prin complinirea sa cu
alte acte materiale sau prin modalităţile rezultatelor sale să
alcătuiască elementul material al unei alte infracţiuni sau al
aceleiaşi infracţiuni însă sub o formă deosebit prevăzută de
lege, vom avea ceeaoe se numeşte infracţiunea progresivă.
Astfel luarea pe sub ascuns, etc. constitue delictul de
furt, dar dacă e însoţită de efracţiune, escaladare, etc. vom
avea un furt calificat, iar dacă hoţul fiind surprins a uzat
de violenţe pentru a scăpă, vom avea tâlhărie.
Tot astfel lovirile pot fi simple ; dacă însă au cauzat o
incapacitate, atunci capătă un nou tratament, iar dacă au
cauzat moartea sunt şi mai grav pedepsite.
Din contra în infracţiunile invariabile elementul mate­
rial, orice modalitate ar luă, nu formează o altă infracţiune,
iar, dacă este însoţit de acte ce intră în alcătuirea altei in­
fracţiuni atunci avem un concurs zis ideal sau formal de in­
fracţiuni.
Interesul acestei diviziuni este că, în infracţiunile pro­
gresive, fiecare modalitate constituind o infracţiune distinctă
şi unică, nu se poate spune că există un concurs între infrac­
ţiunea mai gravă şi cea mai uşoară.
 — 114 —

Astfel în exemplul cu tâlhăria, citat mai sus, avem o

infracţiune unică iar nu un concurs ideal al delictului de furt
cu crima de tâlhărie.
Să observăm însă că ceeace e progresiv e faptul, iar
nu infracţiunea propriu zisă ; de aceia ar fi mai corect a se
spune infracţiuni conţinând fapte progresive şi fapte inva­
riabile.
977 8 _ O diviziune a infracţiunilor foarte mult întrebuinţată de
autorii germani şi, în ultimul timp, şi de cei italieni este a-
ceia a infracţiunlor de daună şi infracţiunilor de pericol.
După prof. Arturo Rocco, sunt infracţiuni de daună a-
cele infracţiuni cari au ca rezultat imediat şi direct un pre­
judiciu efectiv (real şi concret) sau o leziune ; cu alte cuvinte
orice infracţiune care prin materialitatea sa (comisiune sau o-
misiune) produce o modificare în lumea externă, distrugând
sau micşorând un bun, sacrificând sau restrângând un inte­
res ocrotit direct şi imediat de legea penală.
....... Din. contra sunt infracţiuni de pericol acele infracţiuni
care au ca rezultat direct şi imediat formarea unei stări pe­
riculoase care ameninţă în mod efectiv un bun sau interes
(prejudiciu potenţial, posibil sau probabil) (a).
Pentru a face această distincţiune ne vom raportă în­
totdeauna la momentul consumativ al fiecărei infracţiuni.
De ex.: omuciderea, dacă ne raportăm la momentul
consumativ adică atunci când infracţiunea în obiectivitatea
sa juridică este perfect verificată întrunindu-se toate ele­
mentele cerute de lege, vom spune că este o infracţiune de
daună fiindcă moartea victimei reprezintă o leziune efectivă
a unui interes ocrotit de legea penală. '
La ameninţare însă, sau port ilegal de arme, dacă ne
raportăm la momentul lor consumativ constatăm că nu s’a
produs nici o leziune şi nici un prejudiciu efectiv, direct şi
imediat; dar s’a creiat o stare de pericol efectivă care repre­
zintă im prejudiciu potenţial, posibil sau probabil.
" ' 1 : r --------------------— --------------i — ' - -

a) Arturo Rocco, L’oggetto del reato, p. 327, Torino, 101.3 ; (.arrara,

Danno p'otenziale, p. 2, ’Lucea,. .1881 ; F. Arţtolisei, Reaiti di pericUn e di
danno, în Rivista Penale XCVI; O. Vannini, II reato, în Rivista Penale,
XCVl. Fr. von Liszt, Trăite, p. 162 In Germania distincţiunea infracţiuni-
irr în infracţiuni de daună si de pericol e admisă de Bindrng. Meyer., /niger
lonka, Beling si negată de von Buri, Lammabch, Thon. .......... -
 — 115

Inversând aceste constatări, penalistul italian Antole-

sei (b) spune cu drept cuvânt că putem numi infracţiune de
daună orice infracţiune în care legea a fixat momentul consu-
mativ în faza când s’a produs un prejudiciu sau o leziune e-
fectivâ, în timp ce vom numi infracţiune de pericol acele in­
fracţiuni pentru care legea a fixat momentul consumativ
chiar înainte de producerea unui prejudiciu, deci în faza când
s’a creiat o stare de fapt periculoasă unui bun sau interes
ocrotit.
Socotim acest criteriu ca perfect exact. El ne conduce
la o constatare tot atât de exactă, aceia că orice infracţiune
de daună înainte de a se consumă trece prin faza în care ea
constitue numai un pericol pentru bunul sau interesul ocro­
tit. Aşa dar pericolul precede întotdeauna prejudiciul în in­
fracţiunile de daună, în timp ce pericolul n’are nevoie să fie
urmat de prejudiciu în infracţiunile de pericol.
Importanţa acestei clasificări constă în aecia că infrac­
ţiunile de daună admit fazele execuţiunei imperfecte : tenta­
tivă şi infracţiune neisbutită, pe când infracţiunile de pericol
nu sunt susceptibile de aceste faze întrucât prin ele însăşi
aceste infracţiuni sunt nişte tentative.
Cu toate acestea, sunt numeroşi autori cari cred că şi
infracţiunile de pericol sunt susceptibile de tentativă, părere
pe care o credem întemeiată.
III. Infracţiunile sub punctul de vedere al obiectului

A) Infracţiuni contra interesului public sau particalar

978 — Dreptul penal face parte, după cum am spus în intro-

ducţiune, din dreptul public intern, şi acţiunea care se inten-
tâ pentru pedepsirea infracţiunilor se numeşte acţiune pu­
blică. Totuşi, infracţiunile se împart, după obiectul lor, în
infracţiuni contra intereselor publice şi infracţiuni în contra
particularilor. Această diviziune se bazează pe împrejurarea
că victima infracţiunei poate să fie Statul ori un simplu par­
ticular.
Ce e drept, societatea e totdeauna interesată când un
particular este lezat prin infracţiune, şi de aceea astăzi orice

b) Antolesei, op. şi loc. cit.

 — 116 -

acţiune penală se numeşte acţiune publică, ideie care provine

din dreptul canonic, pentru care toate infracţiunile erau cri-
mina publica (1). Insă, pe când infracţiunile contra interesu­
lui public lovesc în interesul general şi numai prin cale de
repercutare pe particulari, din contră, în infracţiunile contra
interesului particular, este o persoană fizică sau juridică lo­
vită direct, iar întreaga societate nu este lovită decât indirect.
979 — Această diviziune a avut altă dată o mare însemnătate.
Romanii împărteau infracţiunile în delicta publica şi delicta
privata, diviziune importantă, care a trecut şi în vechiul
drept.
Iul, Clar ne dă explicări foarte interesante relativ la
această împărţire şi interesele ei în vechiul d rep t: „Infrac­
ţiunile private sunt acelea — zice dânsul —- a căror acuzare
sau urmărire, nu se permite în regulă generală decât per­
soanei vătămate, cum este furtul, dauna, injuria, tăerea pe
furiş a arborilor, raptul bunurilor şi altele de acest fel“ (2).
In ele nu poate oricine acuză. Cel condamnat de crimine
.....private nu devine infamis, ca acel de crimine publice.
După ce arată aceste deosebiri, Iul. Clar adaogă: „Insă,
desigur această materie a infracţiunilor atât de mult este
modificată prin legile particulare şi obiceiurile locale, încât
astăzi abia se mai deosibesc infracţiunile publice de cele pri­
vate“ (3).
In adevăr, nici chiar Iul. Clar nu poate să dea deosebi­
rea între cele două genuri de infracţiuni ; el se mulţumeşte
numai de a cită numeroase exemple de crimina publica, les-
maestate, adulterul, omorul, parintuciderea, peculatul, tes­
tamentul fals, etc„ spunând că în aceste cazuri „persecutio
permissa est cuilibet de populo“. De aceia mai târziu această
diviziune a căzut în desuetudine.
Insă la începutul veacului al 18-lea ea tot mai exista,1

1) Jul. Clarus : Op. cit., Lib. V, par. 6 Primus, par. 6.

2) Jul. Clarus : Op. cit., Lib. V, par. Primus, Nr. 5, „Privata delicta
sunt ea, quorum accusatio, vel persecutio regulariter non permittitur, nisi
parti laesae, prout furtum, damnum, injuria, arborum caesarum, bonum
raptorum et hujus modi“.
3) Ibidem : Nr. 6, „Sed certe hec materia delictorum adeo est immu-
tata a statutis et consuetudinis locorum, ut hodie vix distinguntur publica
crimina a privatis“.
 — 117 —

fiindcă vedem că Gouret ne spune că crimele sunt publice şi

private şi apoi ne rată în rezumat acelaş lucru ca şi Jul.
Clarus (4).
Această diviziune însă la finele vechiului drept înce­
tase să mai aibă vreun interes practic. „Acum — zice Re-
nazzi, care scrie în a doua jumătate a sec. XVIII-lea, — după
moravurile aproape a întregei Europe, nu mai există nici o
infracţiune privată, ci toate se socotesc publice, în acest
sens, că toate infracţiunile, sau direct, sau indirect, cad a-
supra Statului, al cărui mare interes este de a le cunoaşte
şi a le pedepsi (5).
In timpul lui Ayrault se distingeau infracţiunile contra
Statului, de infracţiunile în contra particularilor ; cele în
contra Statului erau socotite mai grave şi singure numite
crime, iar „Ies offences privées, — ne spune Ayrault — ne
s’appellent pas crimes, mais débets“ (6).
980 — Revenim la clasificaţiunea infracţiunilor contra Statului
şi a particularilor.
Clasificaţiunea aceasta nu mai are azi decât un interes
de distribuire a materiilor codului penal. Legiuitorul francez
tratează despre crime şi delicte în contra lucrului public în
Titl. I, Cartea IlI-a, art. 75— 294, şi crimele şi delictele con­
tra particularilor în Titl. II al aceleiaşi cărţi, art. 295—462.
Legiuitorul nostru împarte Cartea II în 4 titluri, dintre care
primele trei se ocupă de crime şi delicte contra lucrului pu­
blic, iar cel de al 4-lea de crime şi delicte contra particu­
larilor.
Vom adăogă că toate legislaţiunile penale mai noui s’au
depărtat de ordinea de distribuţiune a materiei pe care o gă­
sim în codicele nostru penal, şi au împărţit partea specială
a Codicelui penal, lăsând la o parte contraveniţunile, în mai
4) Gauret : Stile universel de toutes les cours et juridictions du ro­
yaume pour l’instruction des matières criminelles. Paris 1703, T. II. Aver­
tissement.
5) „Nune moribus totius fere Europae gentium nulla sunt delicta pri­
vata, sed omnia publica censentur, eo iquidem sensu, quod omnia crimina
sive directim, sive reflexim, tandem recidunt in Rempublicam cujus summa
opere interes, ea et cognosci et puniri“. Rennazzi : Elementa T. I. p. 296.
Cart. I, Cap, XIII, par. 7, Nr. 2.
6) P. Ayrault : Ordre et formalité, Livre II, art. IV, Nr. 26, ed. cit,
pag. 213.
 — 118

multe titluri sau capitole, aşa Codicele penal german din

1877, în 27 capete, cel unguresc din 1878 în 43 capete, cel
olandez din 1881 în 31 titluri, cel italian din 1890 în 10
titluri.
Confravenţiunile sunt totdeauna separate şi puse la
sfârşitul codicelui; la Unguri e codice separat.
980 1 — In legislaţiunile mai noui, în locul diviziunei infracţiuni­
lor în infracţiuni contra interesului privat, se accentuează o
altă diviziune oarecum înrudită, dar care are un real interes
în represiune.
Această diviziune este aceia a infracţiunilor urmăribile
din oficiu şi a infracţiunilor urmăribile numai la plângerea
celui lezat sau a reprezentanţilor săi.
Spunem că această diviziune devine tot mai importantă,
fiindcă tendinţa este ca în foarte multe infracţiuni în cari
ordinea publică este mult prea puţin interesată să se lase nu­
mai părţii lezate dreptul de a pune în mişcare acţiunea
publică.
Este interesant deci a se stabili un criteriu după care
să se facă această alegere a infracţiunilor ce urmează a fi
lăsate în afara urmăririi din oficiu.
Această problemă de politică criminală fiind în strânsă
legătură cu o altă problemă (tratată în volumul I Nr. 864 1
— 864 Jl) privitoare la consimţământul victimei, trimetem la
cele scrise acolo, fiindcă soluţiunile expuse sunt aplicabile
şi în chestiunea ce discutăm aci.
980 2 — Din cauza diversităţii de legislaţiuni penale existente
astăzi în România, s’a pus întrebrea dacă infracţiunile con­
tra interesului public săvârşite de un locuitor din vechiul
legat în Ardeal sau Bucovina, au a fi pedepsite conform co­
durilor în vigoare în aceste ţinuturi sau conform codului
pena) român.
S’a cercat deci a se transplanta în domeniul dreptului
penal un conflict între diverse legi locale.
Un atare conflict nu poate există, fiindcă cele trei le­
giuiri penale, cea română, cea ardelenească şi cea bucovi­
neană sunt toate emanate dela aceiaş putere legiuitoare şi
ele urmează a fi aplicate strict teritorial, fiecare în întinde­
rea în care guvernează.
Legiuitorul nostru însuşindu-şi codurile austriac şi ma­
 — 119 —

ghiar pentru Bucovina şi Ardeal şi nefăcând nici o rezervă

sau excepţiune cu privire la vreuna din dispoziţiunile aces­
tor coduri, le-a dat în toată cuprinderea lor o putere egală
şi complectă ca şi codului din vechiul regat, încât câteşi trele
aceste coduri sunt astăzi coduri româneşti.
Aşa fiind, nu pot veni în conflict aceste trei legiuiri,
fiindcă fiecare se aplică strict teritorial în întinderea ţinu­
tului respectiv la faptele săvârşite pe teritoriul lor.
S’a cercat a se spune că anumite dispoziţiuni din a-
ceste coduri fiind edictate în vederea suveranităţii austriace
şi maghiare, iar prin efectul anexiunei dispărând această
suveranitate şi substituindu-se cea română, implicit acele dis­
poziţiuni au fost abrogate şi urmează a se aplica dispozi­
ţiunile respective din codul penal român.
Cu alte cuvinte, toate infracţiunile contra interesului
public — căci acestea interesează direct statul şi suverani­
tatea — vor fi pedepsite, atunci când sunt comise în Ardeal
sau Bucovina, conform codului penal din vechiul regat.
E surprinzător cum printr’o subtilitate de interpretare
se declară abrogate anumite dispoziţiuni dintr’un cod pe
care legiuitorul român şi l-a însuşit complect, înţelegând
să-şi apere cu dispoziţiunile lui interesele sale, aşâ după
cum suveranitatea dispărută şi le apărase până la anexa­
rea Bucovinei şi Ardealului.
Cum adică, legiuitorul nu poate să ocrotească cu dis­
poziţiuni diferite aceleaşi interese ? Nu e îngăduit legiuito­
rului a găsi că din anumite considerâţiuni trebue să dispună
în mod diferit în diverse regiuni ale aceleaşi ţări pentru a-
părarea aceluiaş interes ?
Credem deci că numai datorită unei erori s’a putut
vorbi de abrogarea dispoziţiunilor din codurile din Ardeal
şi Bucovina privitoare la interesele suveranităţii, fiindcă le­
giuitorul adoptând în totul aceste legiuiri le-a făcut româ­
neşti şi s’a pus la adăpostul lor pentru a apără suveranitatea
română.
Nu mai puţin eronată ni se pare părerea celor cari văd
în anumite dispoziţiuni din codul penal dispoziţiuni cu ca­
racter constituţional, fiindcă ar'ocroti şi viza anumite inte­
rese superioare ale Statului şi ca atare, datorită acestui ca­
 — 120 —

racter constituţional, acele dispoziţiuni ar înlătură dispozi-

tiunile corespunzătoare din legiuirile ardelene şi bucovinene.
Cât de hazardată e această teză, care pledează pentru
existenta dispozitiunilor constituţionale în afara Constitu­
ţiei, se poate uşor vedeă amintind că codul penal e o lege
ordinară care poate fi modificată de orice legiuitor ordinar,
şi ar fi contrar Constitutiunei a susţine că există dispoziţiuni
cu caracter constituţional ce sunt la discreţia legiuitorului
ordinar.
Codul penal nu conţine decât dispoziţiuni de lege or­
dinară. Liber este deci legiuitorul să le modifice, după cum
liber este legiuitorul ca să adopte alte dispoziţiuni pentru o
regiune a tării, aşă cum a făcut, însuşindu-şi codurile aus­
triac şi ungar.
Toate aceste coduri, cel din vechiul regat, cel ardelean
şi cel bucovinean sunt legiuiri ordinare aparţinând astăzi
legiuitorului român ; normele lor sunt de o egală valoare
şi nu pot veni în conflict fiind aplicabile strict în teritoriul
respectiv la faptele comise în lăuntrul său.
însăşi principiile dreptului penal impune acest trata­
ment chiar prin simplul fapt al anexiunei. Iată ce spune în
această privinţă prof. /. A. Roux delà Strassburg : „Mais,
comme un territoire annexé ne doit pas être traité différem­
ment du reste du territoire, les lois françaises ne deviennent
exécutoires dans le pays réuni qu’en vertu et à la suite d’une
promulgation. Jusque-là, ce sont les lois étrangères qui con­
tinuent à y être en vigueur, malgré le changement de natio­
nalité du pays (a).

Tot profesorul Roux spune : „En succédant dans le

pays annexé à la puissance étrangère, l’autorité française la
continue, les lois locales demeurent donc en vigueur, tant
qu’une extension donnée aux lois françaises ne les a pas a-
brogées“ (b).

a) ]. A. R.oux, Cours, p. 48.

b) Idem, p. 25: Vezi asupra chestiunii : Maurice Trăvers, Droit pen.
intern. III, p. 72 ; Faye, La Cour de Cassation, Nr. 103, p. 120; Lanza, Ri-
vista penale, LXXXIX, p. 590 ; V. Dongoroz, Drept interprovincial, în Cu­
rierul Judiciar, 1925, Nr. 26, pag. 401-^106 şi Nr. 32, pag. 500—504.
 — 121 —

Aşâ dar infracţiunilor contra interesului public săvâr­

şite de oricine pe teritoriile anexate, li se aplică dispoziţiu-
nile legiuirilor acolo în vigoare.

B) Infracţiuni de drept comun şi politice 1). Electorale şi de presă

981 — Această clasificaţiune e una din cele mai importante,,

fiindcă între infracţiunile politice şi cele de drept comnu e-
xistă următoarele deosebiri :
982 — a) Pedeapsa. La Francezi există o scară de pedepse
pentru infracţiunile politice şi alta pentru cele de drept co­
mun; pedeapsa cu moartea este suprimată pentru infracţiu­
nile politice. La Belgieni, pentru crimele politice pedeapsa
e totdeauna detenţiunea (2). La noi, cum vom vedea, sunt
două pedepse politice : detenţiunea şi degradarea civică. A-
ceasta însă numai când se dă ca pedeapsă principală. Insă,
deşi pedepsele politice se aplică de ordinar infracţiunilor po­
litice, această regulă nu este aşâ de nestrămutată, încât să
putem deduce caracterul infracţiunii politice numai din pe­
deapsa dată, şi aceasta cu atât mai mult cu cât sunt o mul­
ţime de infracţiuni politice care sunt pedepsite nu cu pedep­
sele politice, detenţiunea ori degradaţiunea civică, ci cu pe­
depsele de drept comun, munca silnică, recluziunea şi în­
chisoarea corecţională.
Legiuitorul a fost silit să pedepsească infracţiunile poli­
tice cu pedepse de drept comun, fiindcă scara pedepselor
politice e foarte restrânsă, neavând decât două trepte, am­
bele pedepse criminale. Pentru infracţiunile politice lipsesc
pedepsele mai mari decât detenţiunea, şi mai mici decât de­
gradarea civică, şi deaceia legiuitorul nostru e silit să îm­
prumute, din scara pedepselor de drept comun, pedepse
pentru infracţiunile mai mari decât cele pedepsite cu deten­
ţiunea, sau mai mici decât cele pedepsite cu degradarea
civică. #12

1) Pentm infracţiunile politice, vezi discurs de deschidere al d-lui

Oprescu, la Curtea de apel, Bucureşti şi răspunsul Prim-preşedintelui Sc.
Popescu, Dreptul XXXIII, (an. 1904), Nr. 52 şi Curierul Judiciar an. XIII,.
(1904) Nr. 57.
2) Vezi Thiry : Op. cit., Nr. 179.
 — 122 —

Prin urmare, dacă, în regulă generală şi aproape fără

excepţiune, putem să afirmăm caracterul politic al unei in-
îracţiuni pedepsite cu detenţiunea sau degradarea civică
• dată ca pedeapsă principală, în schimb însă nu putem după
pedeapsă să determinăm caracterul unei infracţiuni pedep­
sită cu munca silnică, închisoarea corecţională sau chiar re­
cluziunea. Este regretabil şi considerăm chiar ca o nebă­
gare de seamă a legiuitorului nostru, că a pedepsit cu reclu­
ziunea şi infracţiuni politice, de ex.: art. 72, 73 şi 74, C. p.,
căci înţelegem ca să se împrumute pedepsele de drept co­
mun din treptele pe care legiuitorul nu le posedă în scara
politică, dar când în această scară el are pedeapsă cores­
punzătoare, detenţiunea pentru infracţiunile politice, nu e
nici un motiv să le pedepsească cu recluziunea. Legiuitorul
nu numai că face aceasta, dar chiar într’un articol vădeşte
lipsa lui de logică, pedepsind aceeaşi faptă cu detenţiune sau
cu recluziunea, după rezultatul ei. Art. 74 C. p., zice „Ori­
cine, prin acte ostile, neaprobate de guvern, va expune Sta­
tul la o declaraţiune de resbel, va fi pedepsit cu detenţiunea,
şi dacă dintr’aceasta resbelul s’a şi făcut, pedeapsa va fi re­
cluziunea“. >, ,

983 — Aşa dar sub punctul de vedere al pedepsei, interesul e

departe de a fi atât de mare la noi ca la Francezi şi Belgieni.
Insă, credem că şi la noi, sub raportul pedepsei, este inte­
res de a se şti dacă pedeapsa e politică, în caz de faptă pe­
depsită cu munca silnică pe timp mărginit, fiindcă, în ase­
menea caz, cu tot textul art. 60 C. p., credem că, dacă se a-
cordă circumstanţe atenuante, se va aplică detenţiunea, iar
nu recluziunea. Această soluţiune este contrarie literii legii,
însă neîndoios că este conformă spiritului ei.

984 — b) Competenţa. Delictele de drept comun sunt de com­

petenţa tribunalelor ordinare, corecţionale şi poliţieneşti, însă
delictele politice şi de presă, ca şi crimele, sunt de сотрем
tenţa Curţilor de juraţi. Art. 105 din Constituţiune (3) zice:

4-

3) Cpr. textul aceluiaşi art. din noua Constituţiune, iar, în ce priveşte

delictul de presă, dispoziţiunile art. 26 alin. 4 şi urm. din noua Constituţie.
 123 —

..Juriul este statornicit în toate materiile criminale şi pentru

delictele politice şi de presă“ (4).
Mai mult decât atât. Graţie insistenţelor lui C. A. Ro-
setti, care a mers până a-şi da demisiunea de Preşedinte al
Camerii, spre a obţine această dispoziţiune, juraţii sunt com­
petenţi să judece şi daunele civile, rezultând din delictele de
presă. „Acţiunea pentru daunele interese rezultând din fap­
te şi delicte de presă, nu se poate intenta decât înaintea a-
celeiaşi jurisdicţiuni. Numai comisiunea juraţilor va judecă şi
pronunţă asupra daunelor interese, şi asupra quantumului
lor“ (5).
Aceasta e o derogaţiune la art. 8 Proc. pen., după care
daunele rezultând într’o infracţiune, se pot cere atât înaintea
tribunalelor penale odată cu acţiunea politica, cât şi separat
înaintea tribunalelor civile (6).
985 — c) Extrădarea. Am văzut că extrădarea nu se acordă
pentru infracţiunile politice, fie ele crime ori cât de grave, fie
delicte (Nr. 344). Aceasta e un principiu admis astăzi de
toată lumea civilizată, în dreptul internaţional.
986 — d) In materie de recidivă, infracţiunile politice şi de
drept comun nu se pot combină împreună spre a atrage a-

4) In Franţa mişcarea favorabilă infractorilor politici începe îndată

după Restauraţiune. Revolutiunea din 1830, având aceste idei, a dat infrac­
ţiunile politice în judecata juraţilor. Chiar în 14 August 1830, prin art. 69
al Cărţei constituţionale, se spuneâ că în cel mai scurt timp se va face o
lege prin care se vor da juraţilor infracţiunile politice.
Această lege n’a întârziat ; prin art. 6 al legii din 8 Octombrie 1830,
s'a dat Curţilor cu juraţi judecata infracţiunilor politice, iar art. 7 citează
o serie de infracţiuni care sunt reputate politic. Art. 83, alin. 1, Constit.
republicană din 1848, a proclamat acelaş principiu. Confr. Degois : Traité,
pag. 58, nota 1.
5) Când însă inculpatul nu se prezintă asesorii Curţii cu juraţi ju­
decă atât chestiunea penală cât şi civilă ; însă cu drept de opozitiune, pu­
tând în urmă juraţii să se pronunţe cum vor voi asupra culpabilităţii şi a-
supra daunelor. Cas. II, 3119 din 28 Nov. 1912. Curierul Judiciar 1913, Nr. 10.
p. 120. Cpr. inovatiunile din art. 26 alin. 4 şi urm. din noua Constitutiune.
6) Această derogaţiune la art. 8 P. p., a fost introdusă spre a evită
interpretarea pe care o dâdese majoritatea C. Apel, secţ. I, Bucureşti, prin
decizia 190 din 9 Nov. 1883, Dreptul, an. XIII, Nr. 5, p. 34—36. In procesul
Al. Citircu cu Creditul fonciar urban interpretând art. 24 şi 105, Constit.
şi art. 8 Pr. pen., C. cas., zisese că articolele din Constituţiune n’au avut
de scop a aduce o derogare la regula de drept comun a opţiunci.
 — 124 —

gravarea recidivei. Art. 43, ultimul alineat, zice : „In mate­

rie de crimă, delict de presă sau politic, delicuentul nu se
consideră ca recidivist, decât dacă prima osândă va fi fost
asemenea pentru un delict de presă sau politic“. Âceastă
dispoziţiune a fost introdusă în 17 Febr. 1784.
Când e vorba de delictele politice şi de presă, şedinţa
secretă la Curtea de Casaţie nu se poate admite decât în
unanimitate (art. 51, alin. 2).
986 1 — e) Amnistie. Conform art. 88 alin. 4 din noua Constitu-
ţiune, Regele are dreptul să amnistieze în materie politică.
Interesează deci pentru exercitarea acestei prerogative
a Suveranului să se cunoască care anume sunt infracţiunile
politice, aşă că şi din acest punct de vedere clasificarea in­
fracţiunilor în politice şi de drept comun prezintă un deose­
bit interes.
986 “ — In fine din punct de vedere al sesizării Curţilor cu ju­
raţi, art. 226 pr. pen. alin. 3 stabileşte o derogare în ceeace
priveşte infracţiunile politice şi de presă, dispunând ca tri­
miterea în fata Curtü cu juraţi pentru delictele politice şi de
presă să se facă prin ordonanţa judelui instructor, iar nu
prin deriziunea Camerei de punere sub acuzare.
986 3 — Chiar sub raportul tratamentului în stabilimentele pe­
nitenciare, legile şi regulamentele statornicesc un regim oa­
recum mai privilegiat pentru infractorii politici, încât şi din
acest punct de vedere deosebirea infracţiunilor în politice
şi de drept comun prezintă un oarecare interes.
987 Infracţiunile politice sunt crime sau delicte, niciodată
contravenţiuni de simplă poliţie (7).
988 — Este de observat că infracţiunile pur militare se con­
sideră actualmente ca infracţiuni politice, şi, în consecinţă,
s’a admis că extrădarea nu se acordă în asemenea cazuri,
mai cu seamă în caz de dezertare.
Institutul de drept international, în rezolutiunea VI-a a
congresului delà Oxford din 1880, după raportul fostului
nostru profesor L. Renault, a admis art. 1 în următoarea
cuprindere : „Extrădarea nu trebue să se aplice la dezerta­
rea militarilor aparţinând armatei de mare şi de uscat, nici

7) Pentru interesele practice ale deosebirei între infracţiunile poli­

tice şi de drept comun, vezi Garçon : Code pénal, Art. 1, N-le 132—145.
 — 125 —

I delictelor pur militare“. Ea nu este admisă nici chiar pentru

finfracţiunile conexe la infracţiune militară, de exemplu dacă
dezertorul a fugit împreună cu efectele militare aparţinând
^ Statului.
Motivul acestor dispoziţiuni este că s’a crezut că aceşti
infractori nu sunt oameni perverşi, şi tot ca şi infractorii po­
litici nu prezintă nici un pericol pentru ţara în care s’au re­
fugiat. In Franţa chiar se formează din aceşti refugiaţi, re-
cruţi pentru legiunea streină.
I Apărarea de extrădare însă, după cum am spus, nu se
aplică pentru marinarii dezertori, îmbarcaţi fie pe corăbiile
de resbel, fie pe cele de comerţ, când ei părăsesc vasul şi fug
| în ţară străină (a 16-a rezoluţiune, Congres Oxford (8).
1989 — Vom adăogâ, în fine, că uneori chestiunea neextrădării
j în materie politică prezintă dificultăţi. S’a discutat, însă El-
i veţia a admis, extrădarea către Ruşi a unui individ culpabil
de deturnare de succesiune şi de fals, cu tot motivul politic
al individului extrădat, că el căutase a înavuţi partidul re­
voluţionar rusesc (9). Soluţiune foarte contestabilă după noi,
căci dacă omorul, o crimă gravă, este scutit de extrădare,
când este infracţiune politică, cu atât mai mult trebue admis
acest lucru când e vorba de o infracţiune mai uşoară, un
simplu atac al proprietăţii. Credem că Tribunalul Elveţiei a
fost înşelat de împrejurarea că infracţiunile politice sunt de
ordinar îndreptate în contra persoanelor, aşa că n’a putut să
vadă cu uşurinţă o infracţiune politică într’un atentat în con­
tra proprietăţii.
990 — Din cele spuse până aici, se vede că sunt interese foarte
mari de a distinge infracţiunile politice, de infracţiunile de
drept comun ; însă dacă interesele sunt mari, tot pe atât de
mare e dificultatea de a le distinge unele de altele (10).
Care este criteriul distincţiunei ?
Până acum nu s’a găsit nici unul sigur, şi nici nu s’a
putut da o definiţiune necontestată a infracţiunilor politice.
8) Confr. Vidal : Cours 76 bis, p. 123 şi 124. Confr. num. nostru 345.
9) Trib. federal elveţian, 15 Martie 1886, Journal de droit interna­
tional privé, 1887, p. 113.
10) Vezi un Studiu asupra infracţiunilor politice în Dreptul, 1887,
an. XVI, Nr. 89, p. 705—709 ; pentru criteriul distincţiunei vezi Garçon :
Code pénal, art. I, Nr. 146 şi urm.
 — 126 —

Deaceea L. Renault a spus, poate cu drept cuvânt, că

este inutil să se caute o formulă, de oarece faptele sunt prea
diferite pentru ca să poată intră toate într’o regulă uni­
că (11).
Haus zice : „Prin infracţiuni politice trebue să înţele­
gem crimele şi delictele care lovesc numai în ordinea politi­
că“ (12). Aceasta e vag, căci nu e uşor a spune cari sunt
infracţiunile ce lovesc numai în ordinea politică. Tocmai aci
e chestiunea.
In general se spune că, infracţiunile politice sunt acelea
cari au de scop turburarea ordinei politice interne şi externe.
Prin ele se violează principiile constituţionale în întru, iar
în afară lovirea independenţii ori integrităţii teritoriului sau
raporturile cu alte State (13). Prin urmare, infracţiunile re­
lative la alegeri, conspiraţiunile în contra Statului, aţâţările
la revoltă, expunerea Statului la declarări de răsboiu, trăda­
rea secretelor de Stat, etc., sunt infracţiuni politice, fără nici
o îndoială.

990 1 — Toţi autorii de drept penal sunt de acord în. a recu­

noaşte că nu se poate stabili un criteriu general şi absolut
care să servească la deosebirea infracţiunilor politice de cele
de drept comun.
Sunt autori cari tocmai pe motivul lipsei unei deosebiri
generale şi vădite între aceste două categorii de infracţiuni
au ajuns la concluziunea că infracţiunile politice în obiec­
tivitatea lor juridică sunt tot infracţiuni de drept comun, în­
tru cât, ca şi oricare alte fapte ilicite penal, ele constituesc1

11) L. Renault : Journal de droi intern, privé, 1880, p. 77.

12) Haus : Op. cit., I„ Nr. 346, init. p. 252.
13) Laborde : Cours, ed. l-a, Nr. 239 ; Confr. C. Dissescu : Cursul
de drept public român, Bucureşti, 1890, T. II, p. 768. După d. G. Vidai, in­
fracţiuni politice sunt crimele şi delictele care lovesc numai ordinea poli­
tică, fie externă, (independenţa naţiunei, integritatea teritoriului, relaţiunile
cu alte State), fie internă (forma guvernului, organizarea şi funcţionarea
puterilor politice şi drepturile politice ale cetăţenilor). Ele se disting de
infracţiunile ordinare şi de drept comun, prin natura dreptului violat, prin
mobilele la care se supune agentul şi prin scopul ce urmăreşte ; G. Vidai :
Cours, Nr. 76.
 — 127 —

pur şi simplu o transgresiune a unei norme din legea pe­

nală (a).
Dacă totuşi legislaţiunile pozitive au statornicit un re­
gim represiv deosebit pentru infracţiunile politce, aceasta se
datoreşte pedeoparte influenţei vechilor concepţiuni penale,
iar de pe altă parte imperfecţiunei în care se găseşte orga­
nizarea politico-socială a mai tuturor Statelor moderne, im­
perfecţiune care incită, favorizează şi întreţine delicuenţa
politică.
Intr’un Stat ideal organizat, după cum spune prof.
Manzini, infracţiunile politice ar fi pur şi simplu nişte trans­
gresiuni de drept comun. Cum însă nici un Stat nu a ajuns
la forma ideală de organizaţiune, e firesc să întâlnim anumite
fapte care spre deosebire de infracţiunile de drept comun
nu ţin 3 lovi în conştiinţa morala medie a colectivităţii, ci în
organizarea politico-socială a acesteia. Cu cât un Stat va fi
mai rudimentar organizat, cu cât el va fi mai departe de
organizaţiunea ideală, cu atât delicvenţa politică va fi mai
desvoltată, — aceasta explică dece acelaş fapt într’o ţară
constitue o infracţiune politică, iar în alta o infracţiune de
drept comun.
2 — Totuşi pornind dela constatarea că delicvenţa politică
atât prin etiologia cât şi prin finalitatea sa se fixează într’un
cadru distinct de delicvenţa comună, autorii au cercat
să preconizeze criterii mai mult sau mai puţin exacte de
diferenţiere a infracţiunilor politice de infracţiunile comune.
Aceste criterii pot fi grupate în trei categorii: criterii
obiective, criterii subiective şi criterii mixte.
După criteriile obiective infracţiunile politice se deose­
besc de cele de drept comun după natura drepturilor în cari
aceste infracţiuni lovesc. Oridecâteori deci infrcţiunea con­
stitue o atingere adusă unui drept care priveşte ordinea po­
litică externă şi internă a Statului, vom avea o infracţiune
politică (c).
a) Ugo Conţi, Sul delitto politico, Citta 'di Castello, 1924; L. Luchini,
Delitti politici e dclitti comuni, în Rivista Penale XCV ,p. 197 (admte însă
oarecare excepţii).
b) Mancini, Trattato, I, p. 309.
cl Ortolan, Elements, I. Nr. 717. Haus, Principes, I, Nr. 345 ; Luc-
chini, op. şi loc. cit.; Ugo Conti, loc şi op. cit.
 — 128 —

Sunt deci din punct de vedere obiectiv infracţiuni po­

litice : infracţiunile contra siguranţei exterioare a Statului,
infracţiunile contra Suveranului şi familiei sale, cât şi cele
contra suveranilor străini, infracţiunile contra siguranţei in­
terioare a Statului, infracţiunile contra Constituţiunei, in-
fi acţiunile electorale şi infracţiunile de presă când sunt în­
dreptate contra ordinei/politice.
După criteriile subiective infracţiunile politice se dis­
ting prin mobilul şi finalitatea lor, indiferent de drepturile cari
ar fi lovite ; cu alte cuvinte, dacă infracţiunea este determi­
nată de consideraţiuni politice şi prin ea se urmăreşte un
scop politic, nu importă rezultatul imediat care poate fi le­
zarea unui drept sau interes străin de ordine politică, ci re­
zultatul îndepărtat urmărit de infractor (d).
Conform acestor criterii subiective, orice infracţiune din
codul penal poate deveni politică, dacă a fost comisă din
cauze şi scopuri politice.
In fine, în teoriile mixte se cere deopotrivă existenţa
unei violaţiuni aduse unui drept interesând ordinea politică
cât şi existenţa unui mobil politie al faptului (e).
9903 _ Mult mai temeinică este părerea acelor autori cari refu­
ză de a admite vre-un criteriu apt de a stabili' in abstracto
dacă o infracţiune este sau nu politică, considerând din con­
tra că această calificare nu se poate face decât in concreto
prin analiza la fiecare caz ce s’ar prezenta în practică, a
complexului de circumstanţe speciale.
Cu drept cuvânt s’a observat că anumite infracţiuni
cari loveau într’un interes politic, erau săvârşite de oameni
cari nu erau decât unealta plătită a unor agitatori politici.
Dacă ar fi să aplicăm criteriul obiectiv, ar trebui să spunem
că individul, care, în schimbul unei sume de bani, a săvârşit
infracţiunea, e un infractor politic şi fapta sa implicit o in­
fracţiune politică.
Pe dealtă parte, nu rare ori s’au văzut cazuri în cari

d) Laband, Le droit public, I, p. 468 ;Frischauer, Die Qualification

der politischen Delicts, Nr. 42, Viena, 1880 ; Hornberger, Der Begrieff des
politischen Delicts, Muenchen, 1893; Guckenheimer, Ein Beitrag zur stra­
frechtlichen Beurteilung politischen Verbrechen, Hamburg, 1921.
e) Garraud, Traité, I, p. 267 ; Vidal et Magnol, Cours, p. 112.
 — 129 —

pretinşi apostoli ai unei idei politice rău înţelese, mânaţi de

acestei idei şi în vederea realizării lor, nu se opreau dela să­
vârşirea unor infracţiuni de rând. Aplicând criteriile subiec­
tiviste, ar fi însemnat că unor atari infractori împinşi la vio­
larea legei penale de ideile lor aberante şi mânaţi de gândul
înfăptuirei acestor idei, să le spunem infractori politici şi să-i
tratăm ca atare.
In fine, chiar în sistemul criteriului mixt, certitudinea
calificărei nu poate fi definitivă in abstracto, fiindcă se poate
întâmplă ca un infractor să fie determinat de motive po­
litice în săvârşirea unei infracţiuni atingând ordinea politică
şi totuşi mobilul politic să nu fie de cât un pretext bine
mascat.
De aceia socotim că e mult mai prudent a se ţine seamă
în practică de toate circumstanţele cari pot evidenţia că ac­
ţiunea ilicită a fost determinată de convingeri sincere.

' — Credem că este mult mai corect, ştiinţificeşte, a recu­

noaşte că nu e posibil să se determine â priori, pe bază de
criterii abstracte, dacă o infracţiune este sau nu politică şi că
trebue să ne mulţumim în practică a analiză fiecare caz în
parte, ţinând seamă de toate circumstanţele concrete ale
faptului şi de toate elementele sale extrinsece. Prin acest
mijloc vom ajunge în primul rând la constatarea dacă avem
aface cu un infractor politic şi numai astfel vom putea spune
că şi fapta sa este o infracţiune politică.
Intre delicvenţa politică (evolutivă, anterogradă) şi de-
licvenţa comună (atavică, retrogradă) sunt desigur diferen­
ţe cari nu pot rămâne neobservate în etiologia crimei. Aceste
diferenţe reclamă şi o diferenţiere de tratament represiv. E
deci necesar ca, înainte de a şti dacă un fapt ilicit este sau
nu o infracţiune politică, să vedem dacă infractorul care l-a
comis este un infractor politic sau un infractor ordinar.
Un recidivist, profesionist al crimei, având la pasivul
său fapte crude, săvârşite din cupiditate, dacă la un moment
dat ar săvârşi o infracţiune contra ordinei politice, nu va
puteâ desigur trece drept infractor politic şi fapta sa nu va fi
socotită ca infracţiune politică. Acesta e un exemplu ; alte
multe pot fi întâlnite în practică.
I. T anoviceanu, voi. II. 9
 — 130 —

991 — Sunt însă cazuri mai dificile, şi anume : cazurile în

cari se loveşte nu numai în ordinea politică, ci şi într’un in­
teres privat.
De exemplu, dacă se omoară capul Statului, nu însă din
răzbunare personală, ci în scop politic, spre a schimbă for­
ma guvernului, în acest caz infracţiunea e politică ori de
drept comun ? Această chestiune nu poate prezentă la noi
interesul competenţei, căci în amândouă cazurile tot juraţii
vor judecă afacerea, iar pedeapsa nu poate fi decât munca
silnică, însă prezintă interes sub punctul de vedere al extră­
dării ce ni s’ar cere.
Insă în alte cazuri interesul e mai mare. De exemplu,
în caz de arestare ilegală în scop politic, ori în caz de mal­
tratare a unui ministru sau reprezentant al unui Stat străin,
sau o violare a autorităţii, chestiunea dacă infracţiunea e
politică ori de drept comun prezintă deasemenea mari difi­
cultăţi, şi interesul e cu mult mai mare.
992 — S’au propus mai multe sisteme spre a se puteâ distinge
infracţiunile politice de cele de drept comun, însă nici unul
nu e absolut satisfăcător. De aceea un autor nu s’a sfiit să
spună că diviziunea infracţiunilor în politice şi de drept co­
mun, este afacere de sentiment (14).
Sunt penalişti cari susţin că criteriul deosebire! ar fi mai
cu seamă intenţiunea ; dacă infractorul are intenţiunea po­
litică, infracţiunea va fi socotită politică ; în caz contrariu,
de drept comun. Ceeace caracterizează infracţiunile — spu­
ne Laborde — este mobilul agentului (15).

14) Degois : Trăite, Nr. 90. Dânsul justifică această ciudată părere
spunând : „Dar, simtimântul nu e oare la locul lui în prezenta unei divi­
ziuni care n’are altă temelie decât absenta de repulsiune în privinţa infrac­
torului politic ?“.
15) Laborde : Cours, Nr. 239 şi ed. 2-a, Nr. 206 şi 211 ; Blanche: E-
tudes I, Nr. 89. In acelaş sens multe hotărîri ale C. cas. rom., II, 459 din
13 Martie 1890, Dreptul, 1890, Nr. 26 ; 14 Mai 1901, B. 872 şi C. jud., 1901,
Nr. 48 ; Curtea Bucureşti, III, 179, din 22 Ian. 1908, C. jud. 1908, Nr; 16
cti nota R. Benisache : Cas. II, 77 din 2 Febr. 1893, C. jud. 1893, Nr. 49. „Ca­
racterul delictului din punct de vedere al dreptului penal nu se determină
numai după faptul material comis, dar mai cu seamă după intenţiunea cu
care delicuentul l’a comis; Cas. II, 253din 1 F.ebr. 912; Curierul Judiciar, 912,
Nr. 15, p. 179, „ceeace caracterizează delictul politic este intenţiunea delicuen-
 — 131 —

; Acest sistem n’ar îi poate neraţional. E gren însă a cer­

cetă şi cunoaşte intenţiunea.
993 — După alţii, se va căută care din cele două infracţiuni
este cea mai gravă, fiindcă în realitate, în acest caz, avem
o infracţiune complexă, lovind în interesul constituţional şi
în cel privat. Acest sistem are marele neajuns că reduce pro-
S blema la o chestiune de apreciere, care poate fi rezolvată
în diferite chipuri. Şi apoi nu totdeauna este uşor a spune care
este infracţiunea cea mai gravă (16).

994 — Garraud face următoarea distincţiune : dacă fapta e

1
I
î
!
I
petrecută în timpuri normale, va fi pedepsită ca o infrac­
ţiune de drept comun, fără a ne uită la intenţiune, după cum
nu ne uităm nici la mobilul care a dictat o infracţiune: ura,
răzbunarea, amorul or cupiditatea. Din contra, când se co-
mite o infracţiune în timp de turburare, ea va fi considerată
ca politică, dacă ea e una din acelea permise de dreptul gin-
I ţilor în caz de rezbel, şi ca infracţiune de drept comun, dacă
\ nu se comit astfel de infracţiuni nici chiar în timp de
< resbel (17).
! Acest sistem numit al uzurilor resbelului a fost propus
de jurisconsulţii americani în congresul delà Oxford, şi ad­
mis de Institutul de drept internaţional, în următoarea cu­
prindere : ,,Pentru a apreciă faptele comise în cursul unei
răsvrătiri politice, unei insurecţiuni sau unui răsboi civil, tre-

tu lu i d e a a d u c e a t i n g e r e o r g a n i z ă r i i p o l i t i c e a S t a t u l u i “ ; C a s . II, 7 9 9 , d in
6 A p r. 1912, Curierul Judiciar N r . 4 5 , p. 540.
In a c e l a ş s e n s C. G. Dissescu : C u r s , 1 8 9 0 , T . II, p . 7 6 0 ş i C . B u c u ­
r e ş t i , III, 3 4 1 , 1 9 0 2 ; C . ju d . 1 9 0 2 , N r . 2 7 c a r e a d e c is c ă tu rb u ra rea s e d i­
ţ i o a s ă î n s c o p d e a s e d u c e la C a m e r ă s ă s i l u e a s c ă v o i n ţ a C a m e r e i, ia r în
drum s ă u lt r a g ie z e ş i s ă l o v e a s c ă a g e n ţ ii p o liţ ie i, e in f r a c ţ iu n e p o lit ic ă , d e
o a r e c e nu a f o s t in t e n ţ iu n e a u lt r a g iu c i d e a s ili C a m e r a s ă v o t e z e le g e a
în in t e r e s u l lo r .
V e z i t o t u ş i în s e n s c o n t r a r , C a s . II, 1 6 5 3 d in 18 M a iu 1 9 1 0 , B . 7 9 1 .
16) Ortolan : E l é m e n t s , I, N r . 2 7 6 ; Villey : P r é c is , ed . V -a , p. 122 şi
e d . V l - a , p . 117 : G. Cantilli : C u r s m a n u s c r is la F a c . d e d r e p t , B u c u r e ş t i.
D u p ă a c e s t d in u r m ă a s a s i n a r e a c a p u lu i S t a t u lu i e i n f r a c ţ iu n e d e d r e p t c o ­
m u n , f i in d c ă a s a s i n a r e a e i n f r a c ţ iu n e a c e a m ai g ra v ă .
17) Garraud: P r é c i s , e d . 3 - a , N r . 6 7 , B . p . 7 8 , e d . 9 - a , N r . 6 1 , p. 8 2 ,
ş i e d . X l - a , N r . 4 3 , p . 8 7 ; T r a it é c d . ! - a , T . I, N r . 9 6 , p . 155 ş i c d . 2 - a .
T . 1, N r . 1 0 7 , p. 2 0 8 ; C o n f r . Garçon : C o d e p é n a l a n n o t é , A r t. 1. N r . 175.
 — 132 —

bue a se întreba dacă ele ar fi ori nu scuzate de uzurile răs-

boiului“ (18).
Prin urmare faptele contrarii uzurilor războiului vor fi
socotite ca infracţiuni de drept comun, iar cele conforme, ca
infracţiuni politice.
In sesiunea din Geneva din 1892, congresul a decis,
după raportul lui Alberic Rollin, între alte puncte, admiţând
celaşi sistem că, chiar în caz de resbel civil, nu sunt admise
faptele oprite de uzul răsboiului şi actele de barbarie inu­
tilă (19).
995 — Această distincţiune e frumoasă ; ne îndoim însă dacă
e legală. In adevăr, ce a vroit legiuitorul făcând distincţiuni
între infracţiunile politice şi cele de drept comun ? De sigur
că intenţiunea sa a fost să ocrotească mai mult pe cei care nu
lucrează în interesul lor personal, ci în vederea unui scop mai
înalt şi mai desinteresat. Dar dacă legiuitorul a avut această
intenţiune, nu am merge oare în contra voinţei lui, făcând
deosebire între vremuri liniştite şi vremuri turburate, între
faptele permise in caz de resbel şi cele nepermise ? De unde
am luă această distincţiune pe care nu o găsim nicăeri în
lege ? (20).
995 1 — Dar această distincţiune, care are mulţi susţinători (a),
aduce în discuţiune o a doua problemă: când o mişcare poate
fi numită o răsvrătire politică, şi când nu ?
Nu orice mişcare a unei mulţimi, nu orice agitaţiune a
unui grup de indivizi poate fi socotită ca o răsvrătire politică
şi cu atât mai puţin ca un răsboiu civil.
Ceva mai mult se poate întâmplă ca în masele popu­
lare să existe o stare latentă care să nu explodeze într’o
mişcare violentă şi care totuşi, analizată serios, să prezinte
adevăratele caractere ale unei revoluţiuni şi deci să justifice
multe acte izolate cari au apărut ca simple infracţiuni de

1 8) V e z i Garraud: T r a it é , e d . 2 - a , T . I, N r . 107, p . 2 0 9 , n o t a 11 s i
Vidal : C ours N r. 76.
1 9 ) R e v . d e d r o it in t e r n a t io n a l 1 8 9 2 , p. 5 2 6 .
20) A c e s t s is te m a fo st c o m b ă tu t de Brusa : Le d é lit p o lit iq u e et
l ’e x t r a d it io n . R e v . d u d r . in te r n . X I V , p . 1 8 4 .
a ) In a c e s t s e n s Pessina, L a l e g g e p e n a le a v v i s a t a in s e , p . 6 7 ; Es-
person, L ’e s t r a d i z i o n e , în S u p . R i v i s t a P e n a l e III ; Clarke, T h e la w o f e x t r a ­
d itio n , p. 170.
 — 133 —

drept comun, şi, invers, pot exista mişcări turbulente şi ar­

mate, cari totuşi să nu aibă nimic comun cu ceia ce numim o
răsvrătire politică.
Aşa dar nici în ceia ce priveşte infracţiunile politice
mixte, nu e posibil a fixă un criteriu abstract care să ne in-
indice â priori dacă o infracţiune este sau nu politică (b).
6 — Unele legislaţiuni au crezut să scape de dificultate,
creând o a treia categorie de infracţiuni, pe care le-au numit
mixte sau conexe la un delict politic. Insă aceasta nu înlă­
tură dificultatea, căci chestiunea de a se şti cum trebuesc
tratate aceste infracţiuni, ca politice ori de drept comun, ră­
mâne întreagă, relativ la competenţă şi la extrădare. Tratatul
încheiat în 12 Sept. 1856 între Franţa şi Belgia, nu consi­
deră crimă politică, nici conexă, atentatele în contra vieţii
suveranilor sau familiilor lor, când e vorba de omor, asasi­
nat sau otrăvire (21).
Clauzele analoge au fost puse de Franţa în tratatele de
extrădare cu alte puteri străine, afară de Anglia, Elveţia şi
Italia. Dispoziţiunile acestor tratate, care creiază o a treia
clasă de infracţiuni nu rezolvă însă problema dificilă a in­
fracţiunilor politice. La infracţiunile conexe, după Molinier,
trebue a se aplică dreptul comun (moartea în caz de omor,
extrădarea, etc.). El citează cazul atentatului contra genera­
lului Brea şi căpitanul Maugru, ucişi în Iunie 1848. Autorii
atentatului au fost condamnaţi la moarte de consiliul de res-
beî ; ei au făcut recurs, pretinzând că fapta lor nu eră de
competenţa acelui consiliu şi că pedeapsa cu moarte nu le
poate fi aplicată de oarece a fost abolită în materie politică.
Curtea de casaţiune a respins recursul după concluziunile
procurorului general Dupin. ,,Va trebui oare — ziceâ Du-
pin — să se decoreze cu titlul de infracţiuni politice, crime

b ) C o n t r a o r ic ă r u i c r it e r iu a b str a c t s 'a p r o n u n ţa t Manzini, T r a tta to ,

I, p. 312.
21) C o n fr. Degois : T r a it é , N r . 90, p. 64. T o tu şi o d is p o z iţ iu n e în
acest sen s se a f lă în c o n v e n ţia n o a stră de ex tră d a re cu A u s tr o -U n g a r ia
(art. 3 ) ş i c o n v e n ţ i a d in 2 7 S e p t e m b r i e 1 8 9 4 cu O la n d a ( a r t. 1, N r . 1 : p r im a
faptă c i t a t ă c a r e a t r a g e e x t r ă d a r e a ) . In c o n v e n ţ i a c u A n g lia n u e s t e a c e a s t ă
r e s t r ie ţ iu n e . In c o n v e n ţ i a cu B e l g i a f a p t u l c o n e x d ă d r e p t la r e fu z a r e a e x ­
t r ă d ă r ii, d a r n u s e c o n s id e r ă fa p t c o n e x a te n ta tu l c o n tr a c a p u lu i S t a t u l u i
ori a f a m ilie i s a l e (a r t. 5).
 — 134 —

ruşinoase sau crime atroce, obiect al unei orori universale,

şi care revoltă umanitatea, pentru că au fost comise la um­
bra drapelului sediţios şi răsvrătitor ? (22).
După o deriziune a Curţii de casaţie belgiene, din 29
Martie 1855, infracţiunile politice sunt acele al căror carac­
ter exclusiv este de a aduce atingere la forma şi ordinul po­
litic a unei naţiuni determinate ; faptele conexe la aceste in­
fracţiuni, sunt acelea a căror apreciaţiune, sub raportul cri­
minalităţii, poate depinde de caracterul pur politic al faptei
principale cu care se leagă.
9961 — Clauza prin care, în tratatele de extrădare, se consideră
ca infracţiune de drept comun atentatul contra vieţii suve­
ranilor (clauză provocată de atentatul lui Jacquin contra
lui Napoleon III), a luat denumirea de: „clause d’attentat
helge“. Ea este tot mai mult înserată în tratatele intervenite
după 1856 între Statele europene. Chiar Italia, care, alături
de Anglia şi Elveţia, refuzase multă vreme această clauză,
a înserat-o totuşi îrt tratatele cu Muntenegrul, în 1902, şi în
tratatul cu Argentina, în 1904.
Ca o atenuare a acestei clauze, care poate fi uneori ex­
cesivă, fiind vorba de adevăraţi infractori politici, se obiş-
nueşte a se însera în tratate condiţiunea că atentatorul ex­
trădat va fi judecat în ţara sa, aşa după cum ar fi fost jude­
cat şi în ţara de refugiu, adică pedepsit cu pedeapsa omo­
rului obişnuit, fiindcă pentru ţara de refugiu suveranul altui
Stat nu este proteguit decât ca oricare particular (a).
997 — Oricât am spicui însă doctrina şi jurisprudenţa, atât
română cât şi străină, nu vom puteâ găsi nici odată un cri­
teriu sigur pentru rezolvarea tuturor cazurilor.
Astfel, de exemplu, Haus consideră ca infracţiuni poli­
tice fraudele în alegerile comunale şi judeţene (provinciale);
deşi el recunoaşte că acestea nu sunt corpuri politice, spune
însă că atari fraude lovesc în drepturile politice ale cetăţe­
nilor, restrângându-le libertatea votului (23). Jurisprudenţa

2 2 ) C a s . fr . 9 M a r t ie 1 8 4 9 , P a l 1 8 4 9 , p . 6 2 ; C o n f r . Garçon : O p . c it.
a r t . I, N - l e 183 ş i u r m .
a ) Renault, D e s c r im e s p o litiq u e s en m a t iè r e d ’e x t r a d i t i o n , p. 32,
P a r is , 1880.
23) Haus : O p . c it ., I, N r . 3 5 1 .
 135 —

belgiană este în acest sens (24). Thiry susţine părerea con­

trarie. „Pentruce — zice dânsul — nu s’ar consideră astfel
şi fraudele la alegerile membrilor tribunalului de co­
merţ ? (25).
38 — Curtea noastră de casaţiune are o bogată jurisprudenţă
asupra acestei materii. După noi una din cele mai bune de­
riziuni este acea din 9 Fevr. 1893, în care spune că natura
şi caracterul infracţiunei politice se determină atât de fapta
materială, cât şi de împrejurările în care ea s’a comis, cum
şi de intenţiunea infractorului (26).
Zicem că această deciziune este una din cele mai bune,
fiindcă spre a determină caracterul politic sau de drept co­
mun al unei infracţiuni, nu credem că trebue să o privim
în mod unilateral, ci sub toate punctele de vedere.
$99 — Astfel tim p u l comiterii infracţiunei, care serveşte foarte
mult pentru a determină caracterul politic al infracţiunei,
nu poate fi îndestulător când este singur, spre a puteâ a-
junge la acest rezultat ; altminteri multe persoane ar căută
să profite de tulburările sau de alegerile politice, spre a da
curs liber răsbunării sau cupidităţii lor.
„Ar fi o mare greşală—zice cu drept cuvânt Ortolan—
de a crede că orice infracţiune săvârşită cu p rile ju l a d u n ă ­
r ilo r , d isc u rsu rilo r, s c ris e lo r şi a c te lo r sa u fa p te lo r p o li-

24) Moris : 3 M a i 1 8 7 0 ; Liege: 19 N o v . 1 8 7 0 ; C a s . 3 0 , D e c . 1872.

25) Thiry : O p . c it ., N r . 1 8 1 .
2 6 ) C a s . II, 9 F e b r . 1 8 9 3 ; „ D r e p t u l-1, 4 A p r . 1 8 9 3 . C o n f r . C a s . II, 2 5 3
.d in ] F e b r . 1 9 4 2 . S ă p t . j u r id . I, 158 c a r e sp u n e c ă i n f r a c ţ iu n e a e p o l i t i c ă
d a c ă nu n u m a i c a r a c t e r u l p r e d o m in a n t d a r ş i s c o p u l e e x c l u s i v p o lit ic şi
a lt a , 16 5 3 d in 18 M a i 1 9 1 0 . J u r is p r . III, N r . 2 1 , p . 3 2 3 , c a r e s p u n e c ă d e l i c ­
tu l c p o lit ic „ a t u n c i c â n d s e în t r e p r in d e u n a t a c n e d r e p t , e x c l u s i v co n tra
o r d in e i p o l i t i c e a S t a t u lu i,, p e n tr u m o t i v e p o lit ic e , c u s c o p u l d e a s c h im b a
o r d in e a S t a t u lu i în to ta l s a u în p a r t e “ ; In a c e l a ş s e n s C . J u r a ţ i I lf o v 21
S e p t. 1912, Curierul Judiciar, 1 9 1 3 , N r . 2 0 , p . 2 3 6 . D e l i c t p o lit ic e s t e o c r i m ă
s a u d e lic t , a l c ă r u i n u n u m a i c a r a c t e r p r e d o m in a n t , d a r ş i s c o p . e e x c l u s i v
ş i u n ic p o l i t i c , a d ic ă î m p i e d i c a r e a c e t ă ţ e a n u lu i d e a -şi e x e r c ită d r e p t u r ile
p o lit ic e , s a u a tin g e r e a o r g a n iz a ţiu n e i p o litic e şi s o c ia le a S t a t u lu i.
D acă u n p a r t ic u ia r , î m p ă r ţ in d m a n ife s te e le c to r a le şi crezând că 2
p e r s o a n e î l u r m ă r e s c c a s ă - i ia m a n i f e s t e l e , le f a c e o b s e r v a ţ i i ş i a p o i s c o ­
ţâ n d r e v o lv e r u l şi a d r e s â n d u -s e u n u ia d in c e i d o i, c a r e e r a a g e n t p o litie .
11 în j u r ă ş i - l a m e n in ţ ă , n u să v â r şe şte u n d e l i c t p o l i t i c . C a s . II, 799 d in 6
A p r ilie 1 9 1 2 .
 136

tice (27), ar fi prin aceia chiar o infracţiune politică. Urr

astfel de vag în cugetare şi expresiune nu defineşte nimic ;
toate infracţiunile aproape, până şi furturile săvârşite în
buzunarele asistenţilor într’o adunare politică, vor putea să
fie cuprinse în această categorie“ (28 şi 28 bis).
După noi, timpul în care infracţiunea s’a săvârşit poate
servi cel mult ca o presupunere de caracterul infracţiunei.
1000 — Scopul este desigur un element şi mai important, şi,
dacă ar fi cu putinţă să-l cunoaştem cu siguranţă, el ar fi
poate suficient şi sigur să determine caracterul politic or de
drept comun al unei infracţiuni. Insă, tocmai din cauza difi­
cultăţii de a se cunoaşte scopul, credem împreună cu Curtea
de casaţiune, că trebue a se ţine seamă de toate împrejură­
rile pentru a determină caracterul infracţiunei. Că scopul e
un element foarte important pentru determinarea caracteru­
lui infacţiunei, însăşi Curtea noastră de casaţiune o recu­
noaşte prin o deciziune din 1900, prin care spune că bătaia,
în urma alegerilor, a acelora care serbau isbânda, nu con-
stitue o infracţiune politică, fiindcă că scopul urmărit de bă­
tăuşi nu fusese de a atinge ordinea politică, ci de a se răs-
bunâ (29).
Deciziunea aceasta e cu atât mai însemnată, cu cât mo­
tivul bătăii fusese desigur dacă nu politic, cel puţin politicar
2 7 ) P r o i e c t d e l e g e la C a m e r a P a ir il o r d in 8 O c t . 1 8 3 0 ,
28) Ortolan: O p . c it . 1, N r . 7 1 3 .
2 8 b is ) A s t f e l s ’a j u d e c a t că o b ă t a i e c o m i s ă su b im p e r iu l u n e i r ă s -
b u n ă r i p o l i t i c e , c h ia r c u c â t e v a z ile în a in te d e a le g e r i, nu p o a te a v e a c a ­
r a c t e r u l u n u i d e lic t p o lit ic , d a c ă n ’a f o s t t u lb u r a t ă In m o d d ir e c t s a u in ­
d i r e c t o r d in e a p o lit ic ă , c i e s t e u n d e lic t d e d r e p t c o m u n . ( T r ib . T e le o r m a n I ,
s e n t . d in 13 I a n u a r ie 1 9 1 6 , în Revista Penitenciară, a n . V I II, N r . 7 , p a g . 20,3
cu n o tă E. D ecu sară. C fr . C. A pel B u c u r e ş ti, III, 179 d in 22 Ia n . 1908,
Curierul Judiciar d in 1 9 0 8 , N r . 16, c u n o t a R e m u s B e n i ş a c h e .
2 9 ) C a s . II, 128 d in 1900 Curierul Judiciar IX , 142 ; C o n f r . d e a s e m e n î
(, im p o r t a n t ă d e c iz iu n e C a s . II, 1 6 5 3 d in 18 M ai 1 9 1 0 , B . 7 9 1 , în c a r e e u
d r e p t c u v â n t s e sp u n e c ă fa p tu l de a l o v i p e a g e n ţ ii f o r ţ ii p u b lic e ( s e r g e n ­
ţ ii d e s t r a d ă c a r e îm p e d e c a u t r e c e r e a p e s t r a d e ) , c h ia r d a c ă a f o s t s ă v â r ­
ş it cu o c a z iu n e a e x e r c it ă r i i u n u i d r e p t p o lit ic , n u p o a t e fi s o c o t i t c a o in ­
f r a c ţ iu n e p o lit ic ă , f iin d c ă e l nu e r ă în d r e p t a t e x c l u s i v în c o n t r a o r d in e i p o ­
lit ic e : C . C a s . în a c e a stă d e c iz iu n e in v o a c ă a u to r ita te a d o c t r in e i c a r e a d ­
m it e că e x is ta d e lic t p o lit ic a tu n c i cân d se î n t r e p r in d e un a ta c nedrept
c x c l u s v c o n t r a o r d in e i p o l i t i c e a S t a t u lu i p e n tr u m o t i v e p o l i t i c e ş i c u scopul
d e a s c h m b â o r d in e a S t a t u lu i,
 137

şl totuşi ţinând seamă de scop, care nu eră de a modifică o

ordine politică or socială, ci numai de a-şi răsbunâ pe cei
care isbutise în alegeri, Curtea de casaţiune a decis că afa­
cerea e de drept comun.
1001 — Părerea noastră este, prin urmare, că afară de cazu­
rile neîndoioase, în care caracterul poiitic al infracţiunei re­
zultă din lege, rezolvarea chesîiunei că infracţiunea e poli-
- tică or de drept comun, scapă de sub cenzura Curţii de
casaţiune, fiindcă în realitate totul e o chestiune de fapt.
Atât executarea materială, cât şi împrejurările în care
s’a comis infracţiunea şi intenţiunea infractorului sunt ches­
tiuni de fapte, care trebuesc rezoivate în mod suveran de
instanţele de fond. Iar aceste instanţe, în regulă generală,
în cazuri îndoioase, nu vor putea să rezolve chestiunea decât
după ce vor fi desbătut fondul spre a cunoaşte toate împre­
jurările infracţiunei.
1002 Legea se ocupă de infracţiunile politice, mai cu seamă
în titlul I şi II ale Curţii Il-a, primul intitulat : Crime de în-
naltă trădare, iar cel de al doilea : crime şi delicte în contra
Constituţiunei.
! Nu trebue a confundă aceas+ă diviziune cu cea prece­
dentă. Infracţiunile politice nu sunt identice cu infracţiunile
In contra lucrului public, şi cu atât mai mult infracţiunile
de drept comun cu infracţiunile contra particularilor.
Infracţiunile politice pot fi atât contra lucrului public,
cât şi contra particularilor. De exemplu: înţelegerea cu
străinul, sau rebeliunea, e o infracţiune politică în contra lu­
crului public, iar sechestrarea or lovirea unui alegător în
timpul alegerilor, pentru motive politice, este o infracţiune
politică în contra interesului particular. Deasemeni vom ob­
servă că nu toate infracţiunile în contra lucrului public or
a Statului, sunt infracţiuni politice, fiindcă nu toate se re­
feră la violarea Constituţiunei, la independenţa ţării sau la
relaţiunile cu puterile străine.
Astfel, de exemplu, delapidarea de bani publici şi de­
gradarea monumentelor publice, nu sunt infracţiuni politice,
deşi sunt îndreptate în contra interesului public (30).

30) Thiry: Op. c it N r . 178.

 — 138 —

Legiuitorul însuşi a făcut această deosibire, punând, în

titlul al 2-lea al Cărţii a doua, crimele şi delictele în contra
intereselor publice.
10021 — E necesar să deosebim, în orice caz, organizaţiunea pur
administrativă a unui Stat, de organizaţiunea sa politică.
Organizaţiunea administrativă neavând un caracter
politic, toate infracţiunile îndreptate în contra sa vor fi in­
fracţiuni de drept comun.
Aşa dar, în grupul intereselor şi drepturilor cari privesc
lucrul public, vom separă aşezarea administrativă de aşe­
zarea politică.
Orice atingeri aduse intereselor sau drepturilor ce a-
parţin puterei publice derivânde din aşezarea administrativă,
vor fi socotite ca acte ilicite de drept comun. Din contra,
cele îndreptate contra intereselor şi drepturilor ce aparţin
puterei politice vor putea fi infracţiuni politice, atunci când,
în fapt, se va constată că au acest caracter.
1002b — Codul penal maghiar nu vorbeşte despre infracţiunile
politice. Le deosebeşte numai prin faptul că de regulă le a-
plică detenţiunea (custodia honesta) în loc de temniţă grea
sau închisoare corecţională. Totuşi sunt o mulţime de crime
politice care se pedepsesc cu temniţă grea (cele mai grave).
Jurisprudenţa nu s’a ocupat ex asse cu această ches­
tiune, pentru că ea prezintă interes numai din punctul de ve­
dere al extrădării (vezi 985), care însă nu este supusă că­
derii instanţelor judecătoreşti (art. 476 Pr. pen.).
1003 — Infracţiunile electorale. Tot o speţă de infracţiuni poli­
tice sunt infracţiunile electorale ; însă ele merită o menţiune
separată. Ele ar putea să fie considerate ca o a treia cate­
gorie de infracţiuni, pe lângă cele politice şi de drept comun.
Vom observă în treacăt că legiuitorul nu avea trebu­
inţa să consacre un titlu întreg cu 19 articole pentru pedep­
sele infracţiunilor electorale; astfel, de exemplu, art. 128
legea electorală e inutil în faţa art. 95 C. pen.
1004 —1 Ceiace caracterizează, sau mai bine zis ceiaoe face in­
teresul acestei categorii de infracţiuni, este scurtimea exage­
rată a prescripţiunei lor. Aceasta rezultă din art. 133 legea
electorală, care ne spune că „acţiunea publică şi cea privată
se prescriu în termen de una lună dela proclamarea rezul­
tatului alegerii“.
 139 —

Această dispoziţiune este foarte criticabilă, căci e cu

totul neraţional ca fapte atât de grave, încât legea electorală
le pedepseşte cu închisoarea dela 5— 10 ani (art. 130 şi 131)
să se prescrie prin o singură lună. Desigur că nu trebue mare
severitate în contra acelora care comit delicte, sau chiar
crime politice, fiindcă adeseori infractorii politici nu sunt
nişte mizerabili egoişti, ori animale cu faţa de om, ci luptă­
tori pentru un ideal, pentru o mai dreaptă organizare a so­
cietăţii, dar ori în ce caz aceasta ar fi motiv pentru scăderea
pedepsii, iar nu pentru reducerea exorbitantă a prescripţiu-
nei. Şi, trebue să observăm că, chiar de s’ar admite redu­
cerea prescripţiunei, nu e înţelept ca ea să se facă în inte­
resul agenţilor, ca să nu zicem bătăuşilor guvernului, care
şi fără aceasta au destule mijloace de corupţiune şi de opre­
siune.
Prescripţiunea din acest articol este criticabilă, căci ea
este menită să apere pe funcţionarii abuzivi ai guvernului,
de oarece ei fac mai cu seamă abuzurile pe care le pedep­
seşte legea electorală, în scop de a se recomandă către gu­
vern şi a-şi păstră slujba pe care o ocupă.
Graţie acestei rele dispoziţiuni, dacă infractorul a is-
butit prin intimidare, ori prin alte mijloace să împedece în
timp de o lună exercitarea acţiunei publice de către cetăţeni,
— căci în ce priveşte ministerul public, el va fi probabil îm-
pedecat de superiorii săi — infractorul va scăpă cu totul
de răspundere, prin prescripţiune ; iar atunci când va veni
un alt guvern, infracţiunea va fi dejâ prescrisă. Noi credem,
din contra, că în acest caz ar trebui prelungită prescripţiu­
nea ordinară (31).
Un alt interes al distingerii infracţiunilor electorale este
că, după art. 24 Constituţiune (32) şi art. 135 legea electo­
rală, arestul preventiv în materie de presă şi de delicte elec­
torale este interzis.
Ele sunt deasemenea de competenţa juraţilor (33).
3 1 ) U n a t a r e c a z d e p r e s c r ip ţ iu n e s ’a în t â m p la t în a f a c e r e a N. Alba,
p r e f e c t d e N e a in ţ u .
32) A rt. 26 n o u a C o n s t it u ţ iu n e .
33) D u p ă le g e a d in 8 M a i 1895, se r e s tr â n s e se c o m p e te n ţa j u r a ţ ilo r
în a c e a stă m a t e r ie , î n s ă le g e a d in I a n u a r ie 1897 a r e d a t j u r a ţ ilo r com pe­
t e n ţa r e la tiv ă la in f r a c ţ iu n ile e le c to r a le .
 — 140 -

1005 Infracţiunile de presă. In privinţa infracţiunilor de pre­

să, care sunt considerate tot ca infracţiuni politice, A. Ca-
pitolin susţine relativ la competenţă, că orice Curte de ju­
raţi în resortul căreia s’a publicat or s’a distribuit ziarul care
conţine delictul de presă, e competentă să-l judece, însă nu­
mai Trib. locului unde se publică jurnalul sau acela al reşe­
dinţei girantului e competent să judece delictul de refuz de
inserţiune prevăzut de art. 193, al. 1, 2 şi 3 C. pen. (34 şi
34 bis).
Această distincţiune ni se pare raţională.
1005 1 — Prin art. 26 litera a, b şi c din noua Constituţiune au.
fost luate din competinţa Curţilor cu juraţi următoarele in­
fracţiuni de presă :
1) Delictele ce s’ar comite împotriva Suveranilor ţăriir
Principelui moştenitor, membrilor Familiei regale şi dinas­
tiei, Şefilor Statelor străine şi reprezentanţilor lor ;
2) îndemnurile directe la omor şi rebeliune, în cazurile
când nu au fost urmate de execuţiune ;
3) Calomniile, injuriile, difamaţiunile aduse particula­
rilor sau funcţionarilor publici, oricari ar fi, atinşi în viaţa
lor, particulară sau în cinstea lor personală.
Toate aceste infracţiuni de presă au fost date în com­
petinţa instanţelor ordinare.
Se discută dacă până la elaborarea nouei legi a presei,
infracţiunile arătate mai sus vor continuă să fie judecate de
Curţile cu juraţi, sau au a fi judecate de tribunalele ordinare.
Instanţele noastre s’au pronunţat în mod variat. Credem
însă că se speculează o chestiune care nu poate fi nici măcar
discutabilă.
Dispoziţiunea din art. 26 al nonii Con.stituţiuni conţine
o normă definitivă şi complectă, care nu măi are nevoie de
nici o amplificare sau regulamentare specială. Aşa fiind, din
moment ce noua Constituţiune a intrat în vigoare, această

34) A. Capitolin : D r e p t u l a n . X I I, N r . 2 6 .
3 4 b i s ) S ’a d e c i s c ă u n z i a r , d e ş i î ş i a r e r e d a c ţ i a ş i a d m i n i s t r a ţ i a l a
T i m i ş o a r a , î n s ă f iin d c ă a p a r e la B u c u r e ş t i , în c a z d e c a l o m n ie p r in p r e s ă ,
in sta n ţa c o m p e tin te e ste cea d in B u c u r e ş ti, căci a ic i s ’a c o m is d e lic tu l.
( C a s . II, c o m p l e c t A r d ., 1 9 6 6 d in 1 9 2 4 , în Jurispruednta Generală d in 1 9 2 4 ,
sp eţa 1 5 5 1 , p a g . 8 1 4 ) . C i r . C . R e n n e s , 17 O c t . 1 9 1 7 , P . F r . 1 9 2 0 , II, 3 0 , r e ­
p r o d u să şi în Jurisprudenţa Generală d in 1 9 2 3 , s p e ţ a 1 7 2 8 , p a g . 7 8 0 )..
 — 141

dispoziţiune cată a fi imediat aplicată conform art. 137 alin.

' 3 din aceiaş Constituţiune, al cărui text spune: ,,Din ziua
promulgării Constituţiunei, sunt însă desfiinţate acele dispo-
ziţiuni din legi, decrete, regulamente şi orice alte acte con­
trarii celor înscrise în prezenta Constituţiune“.
; Ori, în cazul de faţă, nu numai că a menţine compe-
ţ tinţa juraţilor într’o materie în care Constituţiunea cea nouă
nu o mai acordă, ar constitui o încălcare a principiilor a-
cestei Constituţiuni şi ar însemna a se perpetua o dispoziţi­
une dintr’o lege care nu mai există deloc, căci vechea Con-
; stituţie, fiind abrogată, cu ea au dispărut şi dispoziţiunile ce
puneau în competinţa juraţilor toate infracţiunile de presă.
1005 2 — Nu orice infracţiune de presă este în aceiaş timp şi o
,• infracţiune politică. Aceleaşi condiţiuni cerute celorlalte in­
i' fracţiuni pentru a dobândi caracterul de infracţiune politică,
se cer şi infracţiunilor de presă.
Aşa dar pot fi infracţiuni de presă care să fie în aceiaş
timp infracţiuni politice, dar aceasta nu trebue să ne facă
( să credem că infracţiunile de presă ar fi un gen de infrac­
ţiuni politice.
Tot ceia ce am discutat asupra infracţiunilor politice,
nu se aplică şi infracţiunilor de presă decât când întrunesc
şi caracterul de infracţiuni politice.
10053 — Interesul înfiinţărei unei clase osebite a infracţiunilor de
presă a fost şi este justificat de nevoia stabilirii unui regim
deosebit pentru aceste infracţiuni, aşa fel încât să se mena­
jeze deopotrivă şi interesele ordine:' publice şi interesele pre­
sei.
Această diferenţiere de tratament represiv se rezumă
la fixarea unei competinţe speciale, după cum am arătat mai
sus, la reducerea simţitoare a duratei prescripţiunei acţiunei
pubiice şi pedepsei şi, în fine, la înlăturarea detenţiunei pre­
ventive în materie de presă.
1006 — Deasemenea credem că este conformă spiritului legii o
deciziune recentă a Curţii de casaţiune, prin care se hotă­
răşte ca faptul de a copia într’un ziar nişte reţete din o carte
de bucate, nu constitue o infracţiune de presă, şi prin urma­
re nu va fi de competinţa juraţilor. (35). In adevăr, legea
35) C a s . I, 3 7 0 d in 18 Iu n ie 1910, B . 941.
 — 142 —

prin art. 105 din Constituţiune a voit să ocrotească opiniu-

nile exprimate prin presă, aci însă nu poate fi vorba de o o-
piniune. Infracţiunile de presă sunt o specie de infracţiuni
politice, nimic însă în legătură cu politica, nu poate să exis­
te în această faptă.
1007 — Ce vom zice de gravurile obscene prin presă? Intră
ele în prevederea art. 105 din Constit., şi sunt oare de com­
petenţa juraţilor? Curtea noastră de casaţiune a decis că nu,
spunând că: „Atunci când presa scrisă, ca mijloc de a re­
produce scene obscene, atingând simţul moral fără nici o
gândire exprimată, pentru un asemenea fapt nu se poate in­
vocă beneficiul juridicţiunei juriului; că în cazul de faţă nu
este a cântări, a aprecia, ci brutalitatea faptului obscen se
impune la prima vedere, şi, deaceea, asemenea fapt n’are
a fi judecat de juriu, întrucât nu este un delict de presă pro­
priu zis“. (36).
Credem soluţiunea bună, întemeindu-ne pe acelaşi mo­
tiv, ca mai sus.
1007 bis — Interesele acestei distincţiuni sunt art. 24 (actual 25)
şî 105 al. 2 din Constituţiune.
1007 1 — Nu trebue să confundăm infracţiunile de presă cu anu­
mite infracţiuni, în care întâlnim şi amestecul presei, dar
care rămân totuşi infracţiuni ordinare.
Autorii obişnuesc a vorbi de infracţiuni de presă şi de
infracţiuni de drept comun comise pe calea presei. Aceste
denumiri au fost împrumutate şi de jurisprudenţă, însă în
mod absolut necorect.
In adevăr, pentru ca un articol, o manifestare de gân­
dire, o opiniune, apărute în presă, să constitue o infracţiune
de presă, trebue ca în sine să conţină un fapt care să fie
considerat de lege ca infracţiune. Deci orice infracţiune de

36) C a s . II, 2 6 0 5 d in 2 3 S e p t . 1 9 0 9 , B . 9 8 3 . In s e n s c o n t r a r T r ib . C o
v u r lu i II, 6 3 0 -9 0 0 C . J u d . X , N r . 8 .
C â n d e v o r b a d e u n d e l i c t d e p r e s ă , o r i c a r e a r î i n a t u r a lu i in t r in s e c ă ,
e l e t o t d e c o m p e t in t a j u r a ţ i l o r . S e p r o p u s e s e c u o c a z i u n e a r e v i z u i r e i v e c h e i
C o n s t it u ţ iu n i c o n t r a r iu l, d a r n u s ’a a d m is d e t e a m a a b u z u r ilo r . V e z i ş i C .
C r a i o v a II, 8 7 1 d in 2 O c t . 1 9 0 1 ş i T r ib . D o l j II, 1 1 4 2 -9 0 1 , C . J u d . X , p . 5 7 8
h o tă r â n d c ă v io la r e a a rt. 17 a l le g i i p r e s i i d in 13 A p r ilie 1862 r e la t iv la
p u n e r e a n u m e lu i ş i d o m ic iliu lu i c o n s t i t u e u n d e l i c t d e p r e s ă d e c o m p e t in ţ a
j u r a ţ ilo r .
 — 143

presă este prin conţinutul său o infracţiune de drept comun

şi numai împrejurarea că s’a efectuat prin mijlocirea pre­
sei i-a imprimat caracterul de infracţiune de presă. Aşa dar
şi infracţiunile de presă sunt tot infracţiuni de drept comun
comise pe calea presei, încât antiteza de mai sus făcută de
autori şi jurisprudenţă are păcatul de a nu spune nimic.
Insulta, calomnia, difamaţiunea, ultrajul, ameninţarea,
ofensa adusă suveranilor, atentatele la bunele morvuri, pro­
vocarea la nesupunere faţă de legi, etc. sunt infracţiuni de
drept comun, dar din împrejurarea că sunt săvârşite pe ca­
lea presei devin infracţiuni de presă.
Oridecâte ori o manifestare de gândire exprimată prin
presă ia forma ilicită a unei infracţiuni din legile penale, vom
avea o infracţiune de presă.
Sunt alte infracţiuni de drept comun, cari prin natura
lor intrinsecă nu pot avea nimic comun cu presa, ele repre­
zentând în materialitatea lor atacuri aduse unor drepturi
sau interese materiale iar nici de cum o manifestare de o-
piniuni. Aceste infracţiuni neputând deci derivă din exerciţiul
abuziv al presei în raport cu rostul şi funcţiunea acestuia, nu
pot deveni niciodată infracţiuni de presă.
Astfel fiind, chiar atunci când presa este amestecată în
săvârşirea unor atari infracţiuni, ele rămân totuşi infracţiuni
ordinare.
De ex.: excrocheria, şantajul, spionajul, trădarea, fal­
şul, uzurparea de titluri, omuciderea, etc., — dacă în săvâr­
şirea lor infractorii ar face uz şi de presă, aceste infracţiuni
nu devin prin aceasta infracţiuni de presă.
Să presupunem că o persoană, în dorinţa de a moşteni
mai curând pe un bătrân, care suferă de inimă, ştiind că o
anumită veste rea Tar doborâ fulgerător, înserează această
veste într’o gazetă pe care o prezintă bătrânului şi acesta
moare subit sub lovitura ştirei primite. Avem deaface deci cu
un omor în toată puterea cuvântului, în care, deşi s’a ameste­
cat şi presa, totuşi nu poate fi socotit ca infracţiune de
presă.
Acelaş lucru vom spune de un excroc, care, pentru a-şi
induce în eroare victima, s’a servit de- presă; de un spion,
care, sub formă de anchete şi intervieuri pentru presă ar
mască adevărate acte de spionaj pe cari printr’un limbaj
 — 144 —

convenţional le-ar transmite pe calea presei celor interesaţi;

în line, exemple se pot găsi foarte numeroase de natura ce­
lor enunţate mai sus, din cari se evidenţiează că este un
criteriu, care poate să ne indice când o infracţiune efectuată
cu ajutorul presei este infracţiune de presă şi când nu.
Acest criteriu, după cum arătam mai sus, se precizează
din însăşi rostul şi funcţiunea presei care este câmpul spe­
cific al manifestării ideilor, placa receptivă, de înregistrare,
a faptelor multiple din care se încheagă viaţa socială, că­
lăuza şi cenzorul opiniunei publice.
Oridecâte ori în desfăşurarea acestei funcţiuni com­
plexe, vom întâlni un act care prin natura sa să fie adecuat
presei, dar care prin conţinutul său să reprezinte o mani­
festare abuzivă, socotită de legea penală ca infracţiune, vom
aveă o infracţiune de presă.
1007 2 — In privinţa incidenţei legei penale în materie de .infrac­
ţiuni de presă, sunt cunoscute trei sisteme :
1) Sistemul solidarităţii, în care sancţiunile penale lo­
vesc deopotrivă pe toţi cei ce au participat la săvârşirea
infracţiunei: autor, editor, tipograf, expeditor, vânzător, etc.,
fiecare din aceştia fiind consideraţi ca coautori ai aceleiaşi
infracţiuni.
2) Sistemul succesiv sau în cascadă, după care legea
penală nu loveşte decât pe cel ce se pare a fi cauza efectivă
a infracţiunei, deci pe autor, şi numai în caz când acesta nu
poate fi cunoscut se trece la editor, iar când nici acesta nu
poate fi aflat se merge în jos la tipograf, şi aşa mai departe.
In acest sistem, legea penală ne considerând decât pe
o singură persoană ca agent principal al infracţiunei, se dis­
cută dacă celelalte persoane vor fi socotite complice.
3) In sistemul neglijenţei se începe de jos în sus, delà
vânzător şi se ridică în sus spre autor, sancţiunea penală
căzând asupra aceluia care a neglijat de a se interesă de
numele persoanei cu care a avut contactul direct sau cel
puţin al uneia din persoanele ce vin în scara ascendentă
după el. Aşa, dacă vânzătorul unui imprimat, care e incri­
minat ca ilicit penal, nu va şti să spună de la ce editor sau
delà ce tipograf a luat imprimatul, va fi pedepsit ca autor
al infracţiunei; dacă însă va arătă pe una din aceste per­
soane, el va fi acoperit. La rândul său, tipograful va trebui
 — 145

să indice pe editor; editorul pe autor; în caz contrar, vor

răspunde ca autori ai faptului.
Sistemul succesiv îl întâlnim aplicat în Belgia, Italia,
Anglia şi Elveţia. Al neglijenţei în Germania şi Austria.
Cele mai multe legislaţiuni au adaptat însă un sistem
mixt.
1007b — Infracţiunile de presă sunt definite în art. 32 din legea
presei (XIV: 1914): ,,Crimă, delict sau contravenţiune este
acea infracţiune a cărei stare de fapt este cuprinsă în con­
ţinutul produsului de presă“. Adică „produsul de presă“
(imprimatul) trebuie să cuprindă toate elementele constitu­
tive ale infracţiunei.
In practică nu se ivesc divergenţe de păreri, căci toate
chestiunile (cornpetinţa, răspunderea autorului, redactoru­
lui, editorului, tipografului, prescripţiunea, etc.) sunt regle­
mentate de lege.
1008 — Materia infracţiunilor politice mult timp n’a fost bine
studiată în ştiinţă. După cum zice Garçon, ea este prea re­
centă spre a fi desăvârşită; e încă în stare de fermentare (37).
La început, infractorii politici erau trataţi cu o nemăr­
ginită asprime; ei erau pur şi simplu distruşi ca vrăjmaşi ai
Statului. Chiar nemuritorul Beccaria, atât de milostiv pen­
tru pungaşi şi pentru ucigaşii ordinari, admite pedeapsa cu
moarte pentru infractorii politici. Dânsul spune că moar­
tea unui cetăţean poate să fie necesară atunci când, deşi pri­
vat de libertate, acest cetăţean are relaţiuni cu o putere care
e în stare să turbure liniştea naţiunei, sau când existenţa
acestui cetăţean ar ameninţă să producă o revoluţiune în
forma guvernului. (38).
De această idee a profitat tirania albă şi tirania roşie.
Ţarina Caterina a suprimat pedeapsa cu moarte pentru in­
fractorii de drept comun, a rezervat-o însă pentru infracto­
rii politici. La rândul lor Iacobinii au uzat şi abuzat de pe­
deapsa cu moarte în materie politică. Marii revoluţionari,
Danton, Marat şi Robespierre, au fost pe întrecute parti-

37) Garçon: C ode p é n a l a n n o t é . A r t. 1, N - l e 124— 196. V e z i b ib lio ­

g r a f ia f r a n c e z ă la N r . 124, is t o r i c u l N - l e 125— 1 3 7 .
38) Beccaria : D e i d e lit t i e d e lle pene. p ar. in t it u la t : p ed ea p sa cu
m o a r te a .
 146 —

zani înfocaţi ai pedepsii cu moarte în materie politică, iar

Lepelletier St. Fargeau, n’a crezut că se contrazice votând
moartea, lui Ludovic al XVI, el care a fost raportorul unui
proect de abolirea pedepsii cu moarte în Franţa. Danton a
formulat lapidar această idee, spunând: ,,En politique, lors­
qu’on a des ennemis il faut les exterminer jusqu’au der­
nier. (39).
Burghezia franceză, în timpul revoluţiunei din 1793, a
găsit această pedeapsă excelentă, sub formă de guilotină
pentru Regele Ludovic al XVI-lea, pentru nobili, pentru bă­
trânul şi vrednicul Malesherbe, şi chiar pentru femei, sub cu­
vânt că toţi aceştia, fiind vrăjmaşi ai Republicei, erau vrăj­
maşi publici.
1009 _ Mai târziu, cu o inconsecinţă care atinge marginile in­
conştienţii, aceiaşi burghezie a început să lupte cu energie
în contra pedepsei cu moarte, precum şi în contra oricărei
severităţi faţă cu infractorii politici, numiţi de astă dată în­
vinşi sau martiri politici. Se înţelege! Pedeapsa cu moarte
eră bună când serveâ burgheziei: să ucidă pe Rege şi să deci­
meze aristocraţia franceză; e însă detestabilă, după ce a îm­
plinit acest oficiu !
Guizot este unul din cei dintâi care a luptat în această
direcţiune. El pretinde că: ,,Imoralitatea infracţiunilor poli­
tice nu e atât de clară şi neschimbată ca aceea a infracţiuni­
lor private; ea e necontenit schimbată şi întunecată prin vi-
cisitudinele omeneşti; variază după timpurile, evenimentele,
drepturile şi meritele puterii“ . (40).
Ch. Adolphe şi F. Hélie adaogă că „criminalitatea in­
fracţiunilor politice expiră la graniţele Statului. . . că legi­
timitatea legii politice e pur convenţională şi nu e imutabilă
ca legile conştiinţei“ . (41).

39) Olivecrona: P e i n e d e m o r t , p . 1 7 2 .
40) Guizot : D e la p e in e d e m o r t e n m a it è r e p o lit iq u e , p . 4 7 .
41) Ch. Adolphe ş i F. Hélie: T h é o r ie T . II, N r . 4 0 7 , p . 17.
La n o i s ’a urm at a c e e a ş i e v o l u t iu n e , im it â n d u - s e c u r e n t u l f r a n c e z ;
după ce a f o s t s e v e r ita te la în c e p u t, c â n d s ’a u r e d a c ta t c o d ic e le n o a stre
u n u l d in r e d a c t o r i , A l. C r e t i e s c u , e x p r i m ă i d e ile tim p u lu i s ă u : „ C o n ş t iin ţ a
p u b lic ă n u p e r m it e a d e a p u n e p e a c e i p i c a ţ i î n a s e m e n e a c r i m e l a u n l o c
c u fu r ii ş i c u u c i g a ş i i “ . Al. Cretiescu, C o m e n t a r u l c o d . r o m . C o d i c e l e p e n a l.
L u c r . p r e p a r , p . 2 6 , c o n f r . p . 4®.
 Şi astfel dintr’o extremitate s’a ajuns în cealaltă: de
unde odinioară infractorii politici erau consideraţi ca fiind
cei mai mari criminali, deoarece ei loveau în marele interese
ale Statului, adică ale tutulor cetăţenilor, în secolul al XlX-a
infractorii politici au fost slăviţi ca nişte martiri ai convin­
gerilor, ca nişte idealişti care aspiră spre o mai bună şi mai
dreaptă organizare a societăţii. Conduşi de aceste idei, toţi
au aplaudat neextrădarea infractorilor politici şi suprimarea
pedepsei cu moarte în materie politică.
— Lombroso, care s'a ocupat foarte mult cu studiul infrac­
torilor politici, fără însă a relevă şi înfieră contradicţiunea
odioasă a burgiieziei, a observat şi dânsul că interpretaţiu-
nea infracţiunilor politice şi a rolului lor în omenire s’a
schimbat foarte mult, că altă dată infractorul politic eră un
inimic public, iar astăzi e socotit ca un apostol al binelui
public, un om al progresului care doreşte îmbunătăţirea,
poate prea grăbită a instituţiunilor politice ale ţării sale, a-
vând uneori greşeala de a întrebuinţa mijloace nelegaie şi
violente (42).
— Noi credem că exageraţiunile trecutului şi ale prezen­
tului vor dispăreâ cu timpul şi lumea va ajunge la o dreaptă
concepţiune a infracţiunilor politice, printre care sunt dis-
tincţiuni de făcui.
— Studiul criminalităţii politice, atât din punct de vedere
al cauzelor acestei criminalităţi, al manifestărilor sale şi al
mijloacelor de reprimare, formează astăzi unul din cele mai
importante capitole ale criminologiei (a).
Această atenţiune deosebită dată criminalităţii politice
pe tărâmul criminologie nu puteâ să nu aibă un răsunet şi
în domeniul dreptului penal pozitiv. De aceia mai toate pro­
iectele mai noui de codice penale au căutat să separe cât

42) Lombroso : L e s b i e n f a i t s d u c r im e 1 I u lie 1 8 9 5 , p. 8 7 Şi u r m . in

N o u v e lle r e v u e : U o m o d e lin q u e n t e 5 - a e d . 1 8 9 7 , III, p. 2 8 8 ş i u r m ., 4 8 9 ş i
u r m ., 6 0 6 , 6 1 1 ş i u r m . : L e c r im e , c a u s e s e t r e m è d e s P a r i s . Reitwvald 1 8 9 9 ,
p. 2 6 9 ş i u r m ., 3 9 4 ş i u r m .; Lombroso şi Laschi : L e c r im e p o litiq u e e t le s
r é v o l u t i o n s , P a r i s . Alcan 1 8 9 1 , 2 v o l .; C o n f r . Vidal: C o u r s N r . 7b.
a) A s u p r a c r im in a lit ă ţ ii p o l i t i c e a s e v e d e à : Lombroso, Il d e l i t t o po­
lit ic o , T u r in , 18190 ; P. Mirto, Il d e lit t o p o lit ic o , C it ta d i C a s t e l l o , 1 9 2 3 ;
Tarde, L e d é lit p o lit iq u e , i n E t u d e s p é n a l e s e t s o c i a l e s ; L. Proal, L a c r i m i ­
n a lit é p o lit iq u e , P a r i s , 1 9 0 8 . E. Régis, L e s r é g i c i d e s , L io n . 1894.
 148 —

mai accentuat regimul represiv destinat infractorilor poli­

tici.
Anteproiectul italian, elaborat în 1921, în art. 13, a
definit însăşi infracţiunile politice: „Sunt delicte politico-so-
. ciale acele infracţiuni săvârşite exclusiv din motive politice
şi interese colective“.
1012 _ Ferri a prepus să se distingă criminalitatea atavică de
cea evoluţionistă (43), şi credem că are dreptate.
Sunt infracţiuni politice, cari trebuesc socotite mai gra­
ve decât cele mai mari crime de drept comun. De exemplu,
militarul sau cbiar civilul care trădează secrete de Stat u-
nei puteri străine, comite o infracţiune mai mare decât cele
mai îngrozitoare crime de drept comun.
Cu drept cuvânt vechea noastră legislaţiune spunea
despre astfel de vânzători de ţară :
„Cela ce-şi va hiclenî moşia şi naşterea de unde s’a
născut, acela mai cumplit să-l cearte decât pre un ucigător
de părinţi, de vreme ce se cade mai bine să-şi ferească şi
să-şi socotească neştine moşia decât părinţii ce l-au năs­
cut“ (44).
In Franţa, deasemenea, un proect de lege, votat în 1895
de Cameră şi în 11 Iulie 1898 de Senat, în prima lectură,
consideră ca infracţiuni de drept comun crimele de trădare
contra naţiunei şi a patriei şi le pedepseşte cu moartea.
Astfel de infractori politici nu merită nici o indulgenţă,
şi pentru ei vechea asprime şi chiar pedeapsa cu moarte nu
pot fi desaprobate.
Mai este încă o categorie de infractori politici, aproape
tot atât de odioasă, însă foarte greu de dovedit, şi care mai
totdeauna nu numai că scapă de orice pedeapsă, dar chiar
adeseori ajunge la cele mai înalte situaţiuni politice. E vorba
de acele persoane, care, sub masca frumoaselor principii,
înşală mulţimea, făcând-o să creadă că lucrează pentru ea,
pe când în realitate, prin viclenie şi chiar prin crimă, ele
nu caută decât să-şi asigure lor şi tovarăşilor lor afaceri şi
situaţiune socială înaltă.

43) E. Ferri: S o c i o l . c r im . 1 9 0 0 , p. 5 4 6 .
44) în d r e p t a r e a l e g ii, g la v a 244, za co n 5> ş i P r a v i la V . L u p a , g la v a
N r . 5 ; e d i t. L o n g i n e s c u , p . 95.
 •— 149 —

1012 1 — Separaţiunca infracţiunilor politice de infracţiunile so­

ciale, adică de acele infracţiuni cari nu vizează forma şi or­
ganizarea politică, ci merg să lovească în însăşi aşezarea so­
cială, se accentmază din ce în ce mai mult (a).
In primul rând, faptele cu caracter anarhic, atunci când
îmbracă forma unei infracţiuni, au fost considerate ca in­
fracţiuni ordinare (b).
Deasemenea, în ultimul timp, s’a discutat dacă grevele,
atunci când nu sunt efectuate în scopul de a determină obţi­
nerea unor condiţiuni mai avantajoase de contractare între
patron şi lucrător, ci în scopul de a favoriza sau chiar de a
determină o schimbare a aşezării sociale, sunt sau nu infrac­
ţiuni politice (c).
Părerile sunt împărţite şi încă nu se poate vorbi de o
soluţiune dominantă. Credem însă că atunci când voim, să
examinăm dacă o grevă — bine înţeles în cazul când ar e-
xistâ fapte penale comise cu ocaziune grevei — are sau nu
caracter politic, vom procedă în acelaşi mod ca şi cu ori­
care alt fapt, ţinând seamă de toate circumstanţele apte de
a indică natura mişcărei greviste.
In principiu deci toate infracţiunile sociale, cari lovesc
în aşezarea socială comună tuturor statelor civilizate, sunt
considerate ca infracţiuni de drept comun.
1013 — Dacă vom elimină aceste două categorii de infractori
politici, restul merită indulgenţă relativă, oricare ar fi fapta
săvârşită. Tuturor s’ar puteâ aplică spusele lui Cicerone, că

a ) A s u p r a in f r a c ţ iu n ilo r z is e s o c ia le vezi : Pcssitia, L a l e g g e p e n a le

a v v i s a t a în s e , p . 6 8 . Manzini, T r a t t a t o , I, p. 3 1 4 ; Lucchilii, D e lit t i p o litic i
e d e lit t i c o m u n i, în R iv is ta P e n a le , X C V , f a s c . 3 ; von Bar, L e h r b u c h , p.
309 ; Vidai el Magnol, C o u r s p. 108.
b ) Diena, L e s d é lit s a n a r c h i s t e s e t l'e x t r a d it io n , în R e v u e d r . p u b lic ,
1906, p . 3 2 ; Garraud, L ’a n a r c h ie e t l a r é p r e s s io n , P a r is , 1896 ; Loubat, De
la lé g is la tio n c o n tr e le s a n a r c h i s t e s a u p o in t d e v u e in t e r n a t io n a l, C lu n e t.
X X II. Seuffert, A n a r c h is m e s und S tr a fr e c h t, 1899. Eltzbacher, L 'a n a r c h is ­
m e , t r a d . fr. P a r i s , 19 0 2 .
c ) S e d i s c u t a d a c ă e x i s t ă un d r e p t d e g r e v ă s a u d a c ă d in c o n t r a a -
c e ste m iş c ă r i p o t fi r e p r im a t e ; v e z i : G. Durante, I r r e s p o n s a b ilit a p e n a le
d e llo s c i o p e r a n t e , în R i v i s t a P e n a le , X C I V , p . 3 7 9 ; C . Gregoraci, S c io p e r o
e s e r r a t e n e l d ir it t o p e n a le , T o r in o , 1908 ; Ugo Conţi, S u l d e lit t o p o lit ic o .
C it ta di C a s te llo , 1924 ; Nappi, 11 d e lit o di s c io p e r o , în iR iv is t a P e n a le ,
X C 1 I, p a g . 5.
 — 150 — .

dacă au greşit, n’au fost împinşi de lăcomie sau de răutate,

ci de credinţa împlinirii datoriei, greşită poate, dar desigur
nu necinstită (45).
De am luă categoria cea mai spăimântătoare, pe anar-
chişti, şi totuşi, când anarchistul e sincer, el merită circum­
stanţe atenuante. Dacă anarchistul nu e scuzabil ca nebun or
esaltat, cel puţin scopul său fiind altruist, iar nu egoist, el
merită să se bucure de circumstanţe atenuante, căci, după
cum am spus, scopul deşi nu e o cauză care să apere de pe­
deapsă, este totuşi o circumstanţă atenuantă. Anarchistul
eare-şi expune viaţa sa prin aruncarea bombei şi prin pe­
deapsa care-1 aşteaptă, e adeseori un nebun sublim, putem
zice; el e antiteza egoistului, care provoacă o tulburare uci­
gătoare pentruca să ajungă Rege, Preşedinte de republică,
sau cel puţin Prim-ministru (46).
1014 —- Totuşi burghezia şi aci s’a arătat odioasă. S’a spus că
trebuesc combătute cu energie infracţiunile contra umanită­
ţii, cum ar fi conspiraţiunile anarchiste şi nihiliste, pe care
nu le mai consideră ca infracţiuni politice.
In Franţa, legile din 18 Dec. 1893 şi 28 Iulie 1894,
sunt de o nemărginită asprime în contra anarchiştilor, şi
consideră ca infracţiuni de drept comun atentatele, nu nu­
mai în contra persoanelor, dar şi contra proprietăţii (47).

45) P r o M a r c e llo , VI. é

46) La aceşti infractori este adresată o pagină, poate cea mai fru­
moasă ce s’a scris vreodată asupra infractorilor politici. Vezi P a o lo e G in a
L o m b r o s o , Cesare Lombroso, Appunti su la vita, Torino 1906, p. 192. De
asemenea, fără să admit punerea pe aceiaşi linie a infractorilor pasionali
cu infractorii politici, cum face Qarçon, precum şi exagerarea ideii, nu pot
să nu recunosc că trebue a face deosebire între infractorul de drept comun
şi cel politic, care din patriotism ori din spirit de partid a făcut un complot
sau a comis un atentat. E o exagerare, dar şi oarecare parte de adevăr,
când spune : „S’ar putea susţine, fără a cădeă în paradox, că unele crime
relevează la autorii lor în unele privinţe o înaltă moralitate ; în orice caz
se vor stimă unii chiar după condamnare şi se vor despreţui ceilalţi“. G a r ­
ç o n , Nouve code pénal norvégien, Paris, 1903. Prefaţă, p. XIII.
47) Aceste contradicţiuni se găsesc adeseori la jurisconsulţii care
dealtmintrelea invoacă şi amestecă principiile democratice chiar acolo unde
nu le este locul. De pildă G a r ç o n spune că este lucru sigur că atentatele
anarchiste sunt infracţiuni de drept comun. C. Pen. Art. 1, Nr. 192. Acest
distins penalist dealtmintrelea ziceă în 16 Mai 1910 : „Dacă avem credinţa
în libertate şi democraţie, e un ciudat paradox să pretindem să conservăm
 — 151 —

Putin timp mai înainte, Institutul de drept internatio­

nal, în sesiunea din 1892, din Geneva, a decis în art. 4,
că nu sunt socotite ca infracţiuni politice, faptele delicioase
îndreptate contra oricărei organizafiuni politice, şi nu nu­
mai contra unui cert Stat, sau contra unei anumite forme
de guvern. Pentru aceste infracţiuni se admite extrădarea
fără nici o dificultate (48).
Negreşit că se pot găsi formule juridice spre a scoate
certă infracţiune politică din categoria infracţiunilor poli­
tice. In timpul Imperiului lui Napoleon III-lea se găsise for­
mula in f r a c ţ i u n i lo r c o n e x e ; astăzi aceea a infracţiunilor
c o n t r a u m a n i t ă ţi i , ca şi cum ar există infracţiuni în favoa­
rea umanităţii. Adevărul însă este că, precum guvernul din
timpul Imperiului luptă să sperie cu moartea pe acei cari
încercau p r i n m o a r t e să-i ia locul, tot astfel şi guvernul re­
publican de azi luptă prin moarte să sperie pe acei cari
vor să-l doboare prin omor. Ceeace eră tiranic şi odios odi­
nioară, devine astăzi foarte legitim în contra anarchiştilor,
fiindcă măsura e luată de verii lor, de principii şi de fraţii
lor de procedări ucigătoare.
Anglia, tară de principii sănătoase, n’a admis nici teo­
ria d e l i c t e l o r c o n e x e din timpul Imperiului, nici pe aceea a
d e l i c t e l o r c o n t r a u m a n i t ă ţi i din timpul Republicei.
Considerăm preferabil sistemul englez în privinfat in­
fracţiunilor politice.

c) Infracţiuni prevăzute de Codul penal şi infracţiuni prevăzute

de legile speciale

1015 —l Legile speciale prevăd uneori pedepse destul de mari.

Astfel, de exemplu, în legea electorală găsim pedeapsa in-
pentru Franţa republicană codicele criminale făcute pentru monarchie“.
(Congresul delà Reunes. Rev. pén., p. 954). Codicele penal imperial n'o fi
bun, dar procedeurile legislative imperiale se pare că nu displac penalis-
tului republican, care vedem că le adoptă !
48) Confr. D e g o is : Traité, Nr. 90, p. 64, care reproduce rezolutiunea
Institutului de drept internaţional (Geneva, 1892). „Extraditiunea nu va fi
admisă pentru infracţiunile mixte sau conexe la crime sau delicte politi­
c e . .. afară dacă e vorba de crimele cele mai grave sub punctul de vedere
al moralei şi al dreptului comun, ca : asasinat, omor, otrăvire, mutilare şi
 — 152 —

chisorii dela 5— 10 ani (art. 131); în legea vamală, munca

silnică pe timp mărginit (art. 50, al. c ) ; şi în legea telegrafo-
poştală, pedeapsa cu moarte.
Este de mare importanţă a se şti dacă o infracţiune e
prevăzută prin Codicele penal or prin legile penale speciale,
fiindcă dacă infracţiunile din Codice sunt supuse regulelor
generale din Cartea I a Cod. penal, e mare discuţiune dacă
aceste dispozipuni se aplică şi legilor penale din legile spe­
ciale, şi tocmai din această cauză s’a exprimat adeseori do­
rinţa unificării într’un singur Codice a tuturor dispoziţiu-
nilor penale diri întreaga legislaţie.

1015 1 — I n f r a c ţiu n ile m i li t a r e . — Desigur, în cadrul legilor spe­

ciale, cea mai importantă atât ca materie de aplicaţiune cât
şi ca complexitate de dispoziţiuni este legea penală militară,
care conţine : codul justiţiei militare şi codul marinei mi­
litare (a).
Infracţiunile prevăzute de legile penale militare iau de­
numirea de i n f r a c ţiu n i m i li t a r e şi sunt împărţite în trei cate­
gorii.
1) I n f r a c ţiu n i m i li t a r e p r o p r i u z i s e , adică acele infrac­
ţiuni cari sunt specifice serviciului militar, neputând fi co­
mise decât de militari, în îndeplinirea obligaţiunilor militare.
Aceste infracţiuni sunt prevăzute deci numai de codurile mi­
litare.
2) I n f r a c ţiu n ile m i li t a r e m i x t e sunt infracţiuni pe cari le
prevede şi codul penal sau legile penale ordinare, dar pe cari
codurile militare le sancţionează cu pedepse agravate atunci
când sunt săvârşite de militari.
3) I n f r a c ţ i u n i d e d r e p t c o m u n c o m i s e d e m i li t a r i , adică
acele infracţiuni prevăzute numai de codul penal ordinar,
care se aplică şi militarilor.
Interesul distincţiunei infracţiunilor militare de cele de

răniri grave voluntare şi premediate, tentative de crime de acest gen, aten­

tate contra proprietăţii prin incendii, exploziuni, inundare, precum şi fur­
turi grave, mai ales acele comise armat şi cu violenţă“.
a) Pretutindeni se procedează la o profundă modificare a legilor pe­
nale militare. Vom reveni în Procedura penală când ne vom ocupa de in­
stanţele militare.
 — 153

drept comun e netăgăduit. In primul rând, din punctul de

vedere al competinţei, întrucât infracţiunile militare sunt de
competinţa tribunalelor militare. Asupra acestei chestiuni
vom reveni la procedura penală. '
In al doiiea rând din punctul de vedere al extrădării,
se admite că r,u pot fi extrădaţi infractorii cari au săvârşit
infracţiuni milirare propriu zise.
O altă deosebire între infracţiunile militare şi cele de
drept comun sub raportul tratamentului represiv, a fost in­
trodusă în art. 74 al proiectului de cod penal român, care
stabileşte că nu există recidivă atunci când prima con-
demnaţiune a fost pronunţată de instanţele militare pentru
o infracţiune miiitară propriu zisă.
In fot ceeace priveşte restul normelor de drept, art. 6
din codul penal cât şi art. 9 din proiectul de cod penal ro­
mân dispun: ..Dispoziţiunile acestui cod se aplică şi milita­
rilor, afară de cazurile speciale prevăzute de codul justiţiei
militare“.
2 — Infracţiuni din legile speciale. — In ceea ce priveşte
infracţiunile din legile speciale, principiul este că acestor in­
fracţiuni li se aplică toate regulele din partea generală a co­
dului penal, exceptându-se cazul când legea specială ar de­
rogă în mod expres dela regulele codului penal (a).
Acest principiu a fost înscris în art. 9 al proiectului de
cod penal român, aşa după cum figurează în mai toate legis-
daţiunile străinii.
Când aceiaşi infracţiune este prevăzută şi de codul pe­
nal şi de o lege specială, aşa fel încât are acelaş concept
şi acelaş conţinut, atunci va primă legea specială care se va
aplică cu înlăturarea codului penal: in tuto jure genere per
speciem derogatur (b).
Dacă însă acelaş fapt este privit de legea specială sub
un alt aspect, astfel că conceptul şi conţinutul infracţiunei
din legea specială sunt diferi+e de acelea ale infracţiunei din
codul penal, având deaface cu două infracţiuni distincte re­

al Derogările vor fî în totdeauna de stricta interpretare fiind vorba

de dispoziţiuni de ordine publică.
b) Codul olandez în art. 55 conţine o dispoziţiune expresă în acest
sens.
 — 154 —

zultate din aceiaş fapt, vom avea un cumul de infracţiuni

aşa zis ideal sau formal şi cum principiul necumulării se a-
plică şi legilor speciale — fiind un principiu general pentru
a cărui înlăturare trebue o dispozitiune specială în lege —-
vom aplică pedeapsa cea mai gravă.

In fine, în cazul când fie infracţiunea prevăzută de le­

gea specială intră ca element în conţinutul unei infracţiuni
din codul penal, fie invers, când infracţiunea din codul pe­
nal intră ca element în conţinutul infracţiunei speciale, vom
face următoarele distincţiuni:
a) Dacă infracţiunea din legea specială, care intră ca
element în conţinutul unei infracţiuni pedepsite de codul pe­
nal, este pedepsită mai grav decât infracţiunea compusă din
codul penal, atunci se va aplică sancţiunea din legea spe­
cială; în caz contrar, va fi aplicată pedeapsa din codul
penal.

b) Când infracţiunea din codul penal intră în compu­

nerea unei infracţiuni dintr’o lege specială, chiar dacă pe­
deapsa acestei infracţiuni compusă e mai redusă decâlt
sancţiunea din codul penal, ea va fi totuşi aplicată ori-
decâteori legea specială e posterioară codului penal, întru
cât se presupune că legiuitorul în acel caz special a voit să
micşoreze pedeapsa.

10153 — Infracţiuni disciplinare. — Despre infracţiunile discipli­

nare ne-am ocupat în volumul I la Nr. 8761 şi urm. Aceste
infracţiuni nu sunt determinate mai dinainte de lege în con­
ceptul şi conţinutul lor specific, ci numai în cel generic, adică
legea vorbeşte în genere de orice abatere dela îndatoririle
şi conduita cerute celor ce fac parte dintr’un corp supus
controlului disciplinar.

Asupra acestor infracţiuni vom reveni când ne vom

ocupă, în procedura penală, de autoritatea lucrului judecat
în penal asupra judecăţii disciplinare.«
 155 —

11015A — Coordonarea şi sistematizarea normelor de drept penal

vor reclama întotdeauna adoptarea unui sistem de clasifi­
care a infracţiunilor. Dar nu numai un interes de ordin
tehnico-legislativ cere o bună clasificare, ci sunt o seamă
de consideraţiuni de ordin practic care fac indispensabilă
într’o legislaţiune penală clasificarea infracţiunilor.
Din cele expuse mai sus, cu ocaziunea examinării fie­
căruia din clasificaţiuni, s’a putut vedea cât de multe difi­
cultăţi se pot ivi în practică, atunci când, în lipsa unei cla­
sificări precise şi sigure, trebue să se ajungă la construeţiuni
artificiale şi subtile pentru a se modifică o consecinţă juri­
dică care ar părea nelogică, sau pentru a se impune o alta
care se crede utilă.
Fără îndoială, nu orice clasificare poate să-şi găsească
locul întreg şi amănunţit în lege, dar din moment ce ea este
susceptibilă de consecinţe juridice diferite în raport cu prin­
cipiul de diferenţiere ce-i alcătueşte esenţa, acest principiu
cată a fi bine precizat de lege şi efectele sale clar enunţate.
De ex.: odată ce se admite că există o clasificare a
infracţiunilor în continuate şi instantanee, legea va trebui
să arate în ce constă continuitatea şi care sunt consecin­
ţele ei.
O propunere foarte înţeleaptă s’a făcut în America (a):
a se dă cel puţin sub raportul distribuirei generale a infracţi­
unilor în codul penal o clasificare unică în toate legiuirile
penale, — aceasta pentru a permite mai uşor alcătuirea unei
statistici criminale universale. Cât timp infracţiunile vor fi
diferit clasificate, o atare statistică e, dacă nu imposibilă,
dar greu realizabilă.

1015*' — Credem că nici într’o ţară nu găsim atâtea sancţiuni

penale ca în ţara noastră. Chiar şi faptele disciplinare sunt
supuse unor sancţiuni penale; aşa de ex. în legea persoa­
nelor juridice, grefierul care nu înscrie o persoană juridică
în registru, este pasibil de pedeapsă. In afară de aceasta,
câte legi, atâtea sisteme, şi atâtea proceduri !

a) H. M. Pollock, A s ta tis tic a l s y s te m t h e u s e o f in s t itu t io n f o r c r i­

m in a ls a n d d e lin q u e n t s , in J o u r n a l o f c r im in a l la w , 1 9 2 0 , p. 4 4 0 .
 156 -

CAPITOLUL IV

Cauze modificătoare ale gravităţii infracţiunilor : circum­

stanţe agravante şi aten uan te'); Scuze absolutorii

1016 — Infracţiunile diferă foarte mult unele de altele, nu nu­

mai ca specii diferite (furtul, omorul, falsul, etc.), dar chiar
cele de aceiaşi specie şi purtând acelaş nume. Carpzov spu­
nea cu drept cuvânt: ,,Aşa dar nu toate delictele şi crimele
sunt de o potrivă grave, şi nici circumstanţele şi gradele
unei infracţiuni nu sunt toate aceleaşi şi asemeni; în adevăr,
mare deosebire este nu numai între infracţiuni care multe se
deosibesc unele de altele, dar chiar între gradele aceleiaşi
infracţiuni“ (2).
Aceasta e adevărat.. Toate omuciderile nu au aceiaşi
gravitate, deşi toate se numesc omor şi au ca rezultat ridi­
carea vieţii unui om. Sunt omoruri care se pedepsesc cu
munca silnică pe viaţă (art. 232 şi 234 C. p.); sunt însă
şi omoruri care se pedepsesc cu închisoarea dela 3 luni până
la un an şi jumătate (art. 248 C. p.), iar prin aplicarea cir­
cumstanţelor atenuante se pot pedepsi cu 5 lei amendă.
Deasemeni sunt furturi care se pot pedepsi cu 10 ani
de recluziune (art. 310, ultimele două alin. Cod. pen.), şi
sunt şi furturi care se pedepsesc cu 15 zile până la 2 ani de
închisoare corecţională art. 308 C. p.), iar prin aplicarea
circumstanţelor atenuante se pot pedepsi cu 5 lei amendă.
Seneca a înţeles foarte bine importanţa mare a circum­
stanţelor relative la gravitatea infracţiunei, când a spus că:
,,Uneori mari infracţiuni se reprimă mai uşor decât cele
mici, dacă primele au fost comise din inadvertenţă, nu din
cruzime, iar cele din urmă cu viclenie ascunsă şi veche“ (3).
E natural să fie astfel, fiindcă este omor şi omor, furt
şi furt, după împrejurările în care fapta a fost comisă, şi
deaceia, după cum obsveră Bodin, pedepsele nu trebue să1
1) Ca istoric vezi mai ales M u y a r t d e V o u g la n s : Les loix criminelles
de France, Paris, 1783, Livre I, Titl. IV, p. 19 şi urm. şi Livre II, chap. I,
p. 39 şi urm.
2) C a r p z o v i u s : Practica, part. I, Qu. XXIV, Nr. 6.
3) S e n e c a : De ira, I, 16.
 — 157

fie fixe pentru aceiaşi infracţiune, ci trebue să se lase oare­

care latitudine de pedepsire judecătorului (4).
O faptă se petrece totdeauna în anumite împrejurări
sau circumstanţe, şi aceste împrejurări sunt atât de dife­
rite, încât sub punctul de vedere al matematicei morale şi
sociale, nici nu se pot concepe două infracţiuni, chiar de a-
ceiaşi specie, absolut deopotrivă ca gravitate. Gravitatea
depinde de subiectul activ al infracţiunei, de subiectul pa­
siv, de modul săvârşirei infracţiunei şi de împrejurările în
care s’a săvârşit; este însă cu neputinţă ca toate aceste e-
lemente să fie absolut identice.
1017 — Nu toate elementele din care se compune o infracţiune
au aceiaş importanţă; unele din ele sunt esenţiale la toate
infracţiunile de aceiaşi specie, sunt elementele constitutive,
care nu pot lipsi fără ca să lipsească însâş infracţiunea :
altele, din contra, sunt accidentale, adică pot lipsi, şi infrac­
ţiunea totuşi poate există şi fără ele. Cele dintâi se numesc
elemente constitutive, pe care le-am studiat în capitolul II,
cele din urmă circumstanţe, pe care aveam să le studiem în
prezentul capitol.
Să luăm un exemplu.
Dacă o persoană ia pe ascuns lucrul alteia cu inten-
ţiunea de a şi-l însuşi, comite un furt. Spre a există furtul
irehuesc dar trei condiţiuni:
a) Luarea pe ascuns a unui lucru; b) Lucrul să aparţină
altei persoane; c) Intenţiunea de a-1 însuşi. Dacă lipseşte
una singură din aceste condiiuni esenţiale, sau mai exact e-
lemente constitutive, nu mai suntem în faţa unui furt. Fapta
poate constitui atunci o altă infracţiune, sau o faptă licită,
nu importă; totul e, că lipsind unul din elemente, fapta nu
mai constitue un furt. De exemplu, dacă lucrul nu a fost
luat pe ascuns, ci el a fost dat chiar de proprietar sau
luat cu sila, fapta poate să constitue o escrocherie, un abuz
de încredere, o tâlhărie, nu însă un furt. Dacă lucrul luat
pe ascuns aparţine chiar acelui care l’a luat, nu numai că
nu suntem în faţa unui furt, dar chiar nu mai există infrac­
ţiune. Deasemeni dacă lucrul n’a fost luat cu intenţiunea de

4) B o d in : Les six livres de la républiques, Paris, 1583. p. 1040. (Vezi

citarea la Nr. 1963).
 — 158 —

a şi-l însuşi, ci numai de a-1 privi, fapta iarăşi nu mai poate

fi un furt.
Aşa dar, lipsa unei condiţiuni esenţiale sau unui ele­
ment constitutiv al unei infracţiuni, face ca fapta să-şi schim­
be numele, şi uneori chiar să înceteze de a fi ilicită.
Am spus însă, că sunt alte circumstanţe ale unei infrac­
ţiuni, care pot să lipsească, sau să existe, şi totuşi fapta
nu-şi schimbă numele, dar care au influenţa asupra pedepsei.
De exemplu, dacă un furt se săvârşeşte noaptea, sau
prin escaladare or prin spargere, sau se săvârşeşte de per­
soane armate, or într’un locaş consacrat cultului, fapta tot
furt se numeşte în toate cazurile, însă furtul se va califică
furt cu efracţie, cu escaladare, etc., şi pedeapsa va fi mai
gravă. In aceste din urmă cazuri fiindcă fapta fără a-şi
schimbă numele, mai primeşte o calificare ori un adaus, ea
primeşte numele de infracţiune calificată.
Prin urmare, cel puţin în regulă generală, nu e greu
a distinge elementele constitutive de circumstanţe fie ate­
nuante, fie agravante.
10171 — La orice infracţiune vom distinge: 1) Un c o n ţ i n u t g e ­
n e r i c , alcătuit din acele elemente cari sunt indispensabile
oricărui fapt pentru-a puteâ fi socotit ca infracţiune, adică:
elementul material şi elementul imaterial, deci e l e m e n t e e -
s e n ţia le .
2 ) U n c o n ţ i n u t s p e c if ic , alcătuit din acele elemente pe
care legea le-a fixat ca necesare şi indispensabile pentru
existenţa fiecare! infracţiuni în parte şi cari din această ca­
uză iau numele de e l e m e n t e c o n s t i t u t i v e . Elementele consti­
tutive nu sunt deci decât conţinutul elementelor esenţiale.
3) Un c o n ţ i n u t c i r c u m s t a n ţ i a l , alcătuit din toate îm­
prejurările de fapt cari însoţesc infracţiunea concretă.. A-
ceste împrejurări se numesc de obiceiu c i r c u m s t a n ţ e , unele
sunt o b i e c t i v e , adică privesc elementul material al infracţiu-
nei, iar altele s u b i e c t i v e , privitoare la elementul imaterial,
personalitatea infractorului.
Conţinutul generic serveşte pentru a stabili dacă avem
deaface cu un fapt ilicit penal, sau nu.
Conţinutul specific serveşte la calificarea faptului şi
deci la fixarea raportului juridic cu legea penală.
In fine, conţinutul circumstanţial ajută la stabilirea con-
 — 159

1: secinţei juridice a faptului în raport cu principiile ce guver-

1 nează incidenţa represiunei juste, utile şi eficace. De aceia
gr acest conţinut circumstanţial mai poartă şi numele de conţi-
I nutul de individualizare a pedepsei, iar circumstanţele ce îl
I compun, se împart în agravante şi atenuante, după cum con-
f duc la o majorare sau o micşorare a pedepsei fixată de lege.
1017 2 — In operaţiunea practică de verificare a celor trei cate-
\ gorii de conţinuturi, procedeul cel mai uzitat este următorul:
? Se stabileşte în primul rând faptul concret în toată
complexitatea sa obiectivă şi subiectivă. Din acest complex
ţ* se desprinde în primul rând materialitatea faptului care al-
*' cătueşte elementul material. Se verifică dacă, privită în ră­
ii ' port cu legea penala, această materialitate constitue o acti-
î vitate (comislune sau omisiune) de natură a intră în com-
ţ punerea unui fapt ilicit penal. In caz negativ, operaţiunea
sfârşeşte în acest punct. Din contra, în caz afirmativ se va
;• păşi mai departe, examinându-se dacă faptul în materialita­
tea sa corespunde obiectivităţii juridice a vreunei infracţiuni
în raport cu conţinutul său specific privit numai sub latura
elementului material. Dacă faptul nu corespunde obiectivită­
tii juridice a nici unei infracţiuni, operaţunea ia sfârşit, in­
fractorul trebuind să fie absolvit. Dacă însă faptul corespun­
de cu conţinutul specific al unei infracţiuni sub raportul ma­
terialităţii sale, se va verifică existenţa celuilalt element e-
senţial din conţinutul generic, adică elementul imaterial în
raport cu felul în care acest element e cerut de conţinutul
specific al infracţiunei. In caz că nu se verifică prezenţa a-
cestui element, infractorul e achitat. Din contra, dacă exis­
tenţa sa e dovedită, atunci se trece la conţinutul circum­
stanţial şi în raport cu acest conţinut se procede la fixarea
pedepsei conforme cu gravitatea concretă a faptului.
10173 — Circumstanţele atenuante şi agravante laolaltă mai
poartă denumirea şi de cauze modificătoare a sancţiunilor
penale.
Aceste circumstanţe pot fi expres prevăzute de lege
aşa fel încât modificarea pe care o produc asupra pedepsei
este fixată chiar de lege, în care caz circumstanţele agra­
vante iau denumirea de legale, iar cele atenuante de scuze.
Circumstanţele agravante ca şi cele atenuante legale
pot fi la rândul lor generale şi speciale. Cele generale se
 — 160 —

aplică pentru orice infracţiune; din contra, cele speciale nu

se aplică decât în cazurile anume arătate de lege.
Circumstanţele legale modificând quantumul pedepsei
fixată într’o măsură indicată anume de lege, ele constituiesc
ceia ce se numeşte individualizarea legală a pedepsei.
Toate celelalte circumstanţe cari pot însoţi un fapt pe­
nal, mărindu-i sau micşorându-i gravitatea, ne fiind expres
enunţate de lege, poartă denumirea de circumstanţe agra­
vante şi atenuante judiciare. Ele sunt întotdeauna generale.
Efectul circumstanţelor agravante judiciare este nul în
ceia ce priveşte modificarea sancţiunei fixată de lege, ele
ne servind decât pentru a face ca judecătorul, în aplicarea
sancţiunei, să se apropie de maximul ei, fără a o putea de­
păşi. Latitudine pe care judecătorul o poate efectua şi în ab­
senţa circumstanţelor agravante, astfel că el nu e ţinut să
motiveze de ce a pronunţat maximul pedepsei. Din contra,
circumstanţele atenuante chiar judiciare au efect asupra pe­
depsei fixată de lege; modificând-o în cuantumul ei, jude­
cătorul fiind dator, atunci când reţine ca existente atari cir­
cumstanţe, să modifice pedeapsa după normele puse de lege.
Circumstanţele agravante şi atenuante judiciare con­
duc la aşa zisa individualizare judiciară a pedepsei.
1018 — Până a nu intră în amănuntele materiei, să arătăm in­
teresul de a distinge între elementele constitutive şi între
circumstanţele accidentale ale infracţiunei.
Vom cită două, foarte însemnate:
1) Elementele constitutive au efect asupra existenţii in­
fracţiunei, nu însă asupra mărirei sau micşorării pedepsei ;
ele reprezintă numai principiul pedepsirei, o pedeasă ab­
stractă şi neprecizată, cuprinsă între un maximum şi un
minimum. Pentru a preciza sau individualiza pedeapsa, ele­
mentele infracţiunei nu mai sunt de ajuns, ci trebue a se
cunoaşte împrejurările în care infracţiunea a fost comisă ;
şi atunci judecătorul între limitele puse de lege, maximum
şi minimum, alege pedeapsa care i se pare potrivită pentru
infracţiunea comisă. Dacă s’a introdus maximum şi
minimum în legislaţiune, cauza este tocmai fiindcă, deşi la
o certă, infracţiune elementele constitutive sunt totdeauna
aceleaşi, celelalte elemente însă circumstanţele agravante şi
atenuante, diferă dela un caz Ia altul.
 161 —

2. Un al doilea interes al distincţiunei între elementele

constitutive şi între circumstanţe, îl vom studia în procedura
penală, unde vom vedea că unele circumstanţe formează o-
biectul unei chestiuni scrise separate, iar cele atenuante unei
chestiuni orale, aceasta sub pedeapsă de nulitate, pe când
elementele constitutive, din contră, sunt cuprinse în ches­
tiunea unică a culpabilităţii, care se numeşte chestiunea prin­
cipală.
Şi aceasta e foarte raţional. E evident că juriul care
zice că Primus e culpabil de furt, trebue să spună în ace'laş
timp dacă furtul a fost săvârşit de persoane înarmate, căci
se poate să nu fi fost săvârşit în atare circumstanţe. Din
potrivă, este inutil ca juraţi să spuie separat, după ce au
declarat pe acuzat culpabil de furt, că el a luat lucrul pe
ascuns, că lucrul aparţineâ altei persoane, şi că l-a luat cu
intenţiunea de a şi-l insuşî, căci este evident că, pentru ju­
decător, lucrul aparţineâ altei persoane, că a fost luat pe
ascuns şi cu intenţiunea de însuşire, de oarece juraţii au zis
că acuzatul e culpabil de furt. In verdictul lor se conţin vir­
tual, implicit, toate elementele infracţiunei pe care au ju­
decat-o.
Bine înţeles că, după 1874, exemplul furtului nu se
poate aplică la orice furt calificat, ci numai la acele puţine
care au rămas încă crime, după revizuirea Codicelui penal.
Şi, acum să revenim la circumstanţele în care se să­
vârşeşte o infracţiune; ele sunt de două feluri, unele sunt
cauze nefavorabile care îngreunează situaţiunea preveni­
tului şi se numesc agravante, altele favorabile, care uşu­
rează sau îmbunătăţesc situaţiunea lui şi se numesc ate­
nuante.
Le vom studia în două secţiuni:

Cauzele de agravare ale pedepsei

Secţia I. — Circumstanţele agravante

— Cauzele de agravare ale pedepsei, sunt de două feluri,

unele sunt anume prevăzuse de legiuitor, şi deaceia se nu­
mesc circumstanţe agravante legale, celelalte sunt nepre-
I. Tanoviccatvu, voi. II.
ii
 — 162 —

văzute de lege şi se numesc circumstanţe agravante jude­

cătoreşti.
Există o mare deosebire între aceste două feluri de
circumstanţe agravante. Cele legale fiind anume prevăzute
de legiuitor, infracţiunea la care se află e sancţionată cu o
pedeapsă mai aspră decât aceea care se dă infracţiunei sim­
ple, fără acea circumstanţă agravantă.
Din contră, circumstanţele agravante judecătoreşti ne-
fiind prevăzute anume de legiuitor, nu pot avea alt efect
decât să facă pe judecător ca, între limita maximă şi mi­
nimă prevăzută de lege, el să se apropie mai mult de ma­
ximum.
Mai există încă o diferenţă.
Când e vorba de o circumstanţă agravantă legală, ju­
decătorii sunt datori a cită şi a face aplicarea acelei dispo-
ziţiuni de lege care prevede infracţiunea împreună cu cir­
cumstanţa agravantă, căci în caz contrariu, constatând e-
xistenţa circumstanţei agravante legale şi neaplicând dis-
poziţiunea respectivă a legei, hotărîrea este casabilă.
Din contră, judecătorii fondului pot prea bine, de şi
au constatat circumstanţe agravante judiciare, să dea mi­
nimum sau o pedeapsă aproape de minimum, fără ca hotă­
rîrea lor să cadă sub cenzura Curţii de casaţie. Adăogăm
că la juraţi pentru circumstanţe agravante legale trebue pu­
să chestiunea separată.
1020 — Noi nu ne vom ocupă decât de circumstanţele agravante
legale, căci cele judecătoreşti nu au nici o importanţă doc-
trinală, ci numai de fapt, întrucât au de rezultat să facă pe
judecător să apropie pedeapsa de maximum.
Nicăeri legiuitorul nu a tratat ex professo materia cir­
cumstanţelor agravante legale; sunt însă mai multe articole
în codicele penale care vorbesc despre ele. Spre a le studia
sistematic, le vom împărţi în trei clase: 1) Circumstanţe a-
gravante legale relative la prepararea infracţiunei; 2) la e-
xecutarea infracţiunei; 3) la consecinţele infracţiunei. Cu
alte cuvinte circumstanţe agravante anterioare, concomi­
tente şi posterioare comiterii infracţiunei 1).

1) D e g o is : Traité, Nr. 886 mai divide circumstanţele agravante în

generale şi speciale. Ca exemple citează premeditarea care nu ar fi agra-
 — 163 —

|201 — Circumstanţele agravante pot ii personale sau subiec­

tive, atunci când ele privesc elementul imaterial. Aşa ar
fi, de ex.: premeditarea, cupiditatea sau brutalitatea ca mo­
bil al iniracţiunei, efcc.
Din contra, circumstanţele agravante sunt obiective sau
reale, atunci când ele însoţesc elementul material al infrac-
ţiunei.
Circumstanţele personale nu se resfrâng asupra ce­
lorlalţi coparticipanţi, când ele nu sunt întâlnite decât la u-
nul sau la parte din copărtaşii la săvârşirea aceleeaşi in­
fracţiuni: din contra, circumstanţele obiective se răsfrâng
asupra tuturor, din moment ce se constată că ceilalţi parti­
cipanţi le-au cunoscut a).
10201 — In dreptul maghiar circumstanţele agravante legale se
numesc circumstanţe calificatorii, iar infracţiunea supusă a-
cestor circumstanţe se numeşte „caz calificat“. Spre exem­
plu art. 330: violarea domiciliului, comisă prin .violenţă, a-
meninţări sau cu chei false, se pedepseşte cu reclusiune până
la 2 ani“ (caz simplu). Art. 331: „Violarea domiciliului se
pedepseşte cu recluziune de 3 ani, dacă s’a săvârşit noaptea,
etc. (caz calificat).

§ 1. Circumstanţe agravante legale relative la prepararea

Infracţiunei (anterioare)

1021 — Legea pedepseşte mai uşor pe aceia cari comit o in­

fracţiune într’un moment de uitare, de mânie, decât pe aceia
cari o comit cu sânge rece, preparându-se înainte de co­
mitere şi după o gândire mai mult sau mai puţin lungă. Cu­
getarea mai înainte de săvârşire, premeditarea sau precuge-
tarea, ori cum s’ar numi, e considerată de lege ca o cir­
cumstanţă agravantă.
1022 — Codicele penal defineşte precugetarea în art. 227, vor­
bind despre omor, însă această definiţiune e generală şi se
v a n t ă d e c â t în c a z d e o m o r ( v o m arătă c ă e in e x a c t a c e a s ta ), calitatea de
f u n c ţ i o n a r la i n f r a c ţ i u n i l e c o m i s e î n e x e r c i ţ i u l i u n c t i u n e i ( e t c . ) . In o r i c e c a z
d iviziu nea n 'are m are im portan tă.
a) V ezi a su p ra c ircu m sta n ţe lo r a g r a v a n te : Munzini, T r a t t a t o . II. p.
4 S 0 şi u r m . : Alitnena, D i r i t t o p é n a l e . I, p. 728 şi u r m . ; Majno, C o m m e n t o
d e l c o d . p e u . I, p. 2 3 0 ; Castori, T r a t t a t o di d ir. p e n . d e C o g l i o l o , I„ p. T i s .
 — 164 —

aplică la orice infracţiune comisă cu precugetare. Precuge-

tarea există când, mai înaintea faptei, s’a luat hotărârea de
a se atentă la viaţa unei anumite persoane, ori a aceleia ce
se va găsi, sau se va nemerî, şi chiar când comiterea faptei
ar atârna de vre-o împrejurare ori condiţiune“ 2).
Precugetarea agravează pedeapsa. De exemplu, omo­
rul e pedepsit de lege cu muncă silnică pe timp mărginit,
(art. 234, al 3 C. p.); dacă însă e comis cu precugetare, art.
232 C. p. prevede că se pedepseşte cu munca silnică pe
viaţă (2 bis).

Vom notă că precugetarea nu are nici o influenţă le­

gală asupra omorului părinţilor, pruncului său, şi când e
vorba de otrăvire, fiindcă în aceste cazuri pedeapsa este tot
munca silnică pe viaţă, chiar dacă nu ar există precugetare,
deoarece există o altă circumstanţă agravantă legală. Dea-
semenea, premeditarea nu e o circumstanţă agravantă în
caz de furt, excrocherie, sau fals.
Art. 187 şi 242 C. p., prevăd cazuri de agravare din
cauza premeditării.

1023 — Pândi rea are acelaş efect ca şi premeditarea; legiuito­

rul o defineşte în art. 228 C. p.: „Pândirea este a aşteptă
pe cineva oarecare timp, într’unul ori în mai multe locuri
sau ca să-l omoare, sau ca să exercite asupra lui acte de

2) In editiunea italiană a elementelor de drept penal, C a r m ig n a n i

arată : „Premeditarea nu este altceva decât o deplină şi perfectă intenfiune
de a comite infracţiunea. Praemeditatio definitur occidendo propositum fri-
gido, pacatoque animo susceptum moram habens, atque occasionem quae-
rens, ut crimen veluti exoptatam finem perficiat“. Juris. crimin. elementa,
par. 903. J u liu C la r , defineşte premeditarea Sent. V, par Homicidum, Nr. 1:
„Hotărârea de a ucide luată anticipat şi cu sânge rece, aşteptând timpul şi
ocaziunea de q pune în lucrare“.
2 bis) Precugetarea fiind o circonstanţă agravantă personală acuza­
tului, cu totul distinctă de elementele pur materiale ale infractiunei, cari
sunt legate de faptul însuşi, ea trebue afirmată printr’un răspuns separat
de juraţi şi ca atare e nul verdictul, când juriul a răspuns negativ pentru
ambii acuzaţi printr’un acelaş răspuns. (Cas. fr. 16 Dec. 1920. Pand. Fr.
1922, 1, 139. Cfr. J u r is p r u d e n ţa G e n e r a lă din 1924, sp. 139, pag. 71 şi urm.
cu nota I. Rădulescu).
 — 165

f violenţă“. Iar în art. 226 ne spune că „Omorul comis cu

precugetare sau cu pândire senumeşte asasinat“ (3).
1024 — Este însă de observat că premeditarea poate să existe
şi fără pândire (4 şi 4 bis), pe când pândirea implică pre-
r meditarea (5). Prin urmare, cu drept cuvânt Curtea de ca­
saţie a decis în 1889, că juraţii răspunzând afirmativ la
chestiunea pândirei şi negativ la aceea a premeditării, au
dat un verdict contradictor (6 şi 6 bis).
Un alt caz de agravare din cauza precugetării sau pân-
: direi se află în art. 239, al. 2.
1025 — Chestiunea precugetării a preocupat pe legiuitorii an­
tici, şi încă şi azi sunt discuţiuni asupra ei.
Platon în veacul al 4-lea înainte de Christ, susţinea că,

3 ) In v e c h i u l d r e p t e r â o d e o s e b i r e î n t r e a s a s i n a t ş i o m o r u l c u p r e -
c u g e t a r e ori cu p â n d ir e , p rin a s a s in a r e , d u p ă c u m ne arată Juliu Clar şi
Farinacea, şi după d â n şii Jousse, se în ţe le g e a fapta a celora care p en tru
p la ta d e ban i, u cid ea u ori în ju ria u p e c in e v a . Jousse : Just. crim n ielle . P a r i s ,
17 71, T . III, p . 2 4 8 . P a r t . I V , L i v r e III, T i t . IV , N - r i l e 1 ş i 2.
4 ) C a s . II, 9 6 7 d i n 6 M a i 1908, C . ju d . 1 9 0 8 , N r . 58.
4 b is) Ju risp ru d en ţa a d ecis că precugetarea şi p â n d i r e a s u n t d o u ă
■circum stanţe a g r a v a n t e cu totu l d eo sebite, deci fiecare d in ele trebue să
facă ob iectu l unei chestiuni sp e c ia le p u se ju raţilor. ( C a s . II, 6 6 7 d in 1 9 1 r',
în Jurisprudenţa Română d in 1 9 1 6 , N r . 18, p a g . 2 8 5 ) .
P recugetarea fiin d o circu m stan ţă agravan tă, ea trebue să facă o-
b i e c t u l u n e i c h e s t i u n i s e p a r a t e l a j u r a ţ i . ( C a s . II, 2 7 1 4 d in 3 N o e m b r i e 1 9 1 6 ,
în Curierul Judiciar d in 1916, N r . 2 6, p a g . 2 1 6 r e z u m a t e ) .
D a c ă j u r a ţ i i p r i n v e r d i c t u l l o r a u e x c l u s p r e m e d i t a r e a la a u t o r u l m a ­
terial al c r im e i d e o m o r ,a g e n tu l p r o v o c a t o r nu p o a t e p r o fita d e a c e a s t ă în ­
l ă t u r a r e a a g r a v a n t e i , ( C u r t e a c u j u r a ţ i C o n s t a n ţ a , 2 4 d in 21 S e p t . 1 9 1 5 , în
Curierul Judiciar d in 1 9 1 6 , N r . 2 2 , p a g . 181 c u o p i n i a c o n t r a r ă şi n o t a T a -
m cvicean u ).
5) P e n t r u p r e m e d ita r e şi p e n tr u p â n d ir e tr e b u e p u s e c h e s tiu n i s e p a ­
rate la j u r a ţ i . C u r t e a d e c a s . a d a o g ă c ă r ă s p u n s u l l a u n a a l j u r a ţ i l o r , nu
i m p l i c ă r ă s p u n s u l la c e a l a l t ă . C a s . II, 4 1 2 d in 2 6 F e b r . 1913 , Curierul Judi­
ciar. 1913 , N r . 3 4 , p. 4 0 8 . C r e d e m c ă a ş a g e n e r a l f o r m u l a t p r i n c i p i u l , e i n e ­
x a c t. p â n d irea im p lică precugetarea.
6 ) C a s . II, d in 3 M a i u 1 8 8 9 , B . 5 4 6 şi C a s . II, 2 1 1 6 d i n 16 S e p t . 1914,
D r e p t u l . 19 14, N r . 8 0 . p. 6 35.
6 b i s ) J u r i s p r u d e n ţ a C u r ţ i i e s t e c o n s t a n t ă s u b a c e s t p u n c t . ( C a s . II,
5 99 d in 2 5 F e b r . 19 24, Jurisprudenţa Generală d i n 1924, s p . 8 5 5 , p a g . 4 5 8 ;
C a s . i i, 2 6 2 d i n 10 F e b r . 192 2. Pandectele Române, 1 9 2 1 - 2 2 , III, p a g . 1 5 6 ) .
In a c e l a ş sens. C as. II, 2 6 2 d in 10 F e b r . 1922,Pandectele Române.
1 9 2 1 - 2 2 , III, p a g . 156. C a s . II 5 9 9 d in 2 5 F e b r . 1 9 2 4 , Juiisprudcnta Generală
d in 1924, sp. 855, p a g . 458 : J u r is p r u d e n ţa e s t e d e altfel c o n s ta n ta .
 — 166 —

trebue decretate „mai mari pedepse în contra celor cari

omoară din ură şi cu scop premeditat, decât contra acelora
cari omoară în primul moment fără cugetare“ (7).
Aristotel, contimporanul său, eră de aceeaşi părere.
El arată: „Lucrurile pe cari le face cineva cu voinţă, să
facă cu deliberare sau fără deliberare, adică consultându-se
sau neconsultându-se pre sine însuşi.
„Ceeace se face din mânie sau din mişcarea oricărei
alte patimi inevitabile sau naturale, face pagubă şi aceasta
prin culpa lor şi prin urmare comit o injurie, însă nu sunt
din cauza aceasta injuşti or răi, căci nu lucrează cu răutate,
pe când dacă se fac astfel de lucruri cu deliberare, se poate
să fie socotit injust şi om rău“ (8). Aristotel numeşte semi-
rele persoanele de prima categorie (9), iar Filon, Evreul, nu­
mea faptele lor semi-crime (10).
Ciceron este şi mai categoric: „Insă,—zice dânsul ■ —
în orice injustiţie se distinge foarte mult dacă injuria a pro­
venit dintr’o oarecare turburare a sufletului, care adeseori
e scurtă şi vremelnică, sau după deliberare şi cugetare. Căci
mai uşoare sunt infracţiunile cari sunt consecinţa unei impul-
siuni repezi, decât cele ce se comite premeditate şi prepa­
rate“ (11).
Philon, evreul, de asemenea spune că infracţiunea este
înjumătăţită dacă n’a fost precedată de o lungă delibera­
re (12).
Aceleaşi idei le regăsim la jurisconsulţii romani şi la
penaliştii din secolul al 16-lea. Carpzov, arată că sunt unii
cari socotesc că nu trebuesc pedepsiţi cu pedeapsa ordinară
a omorîtorului cei care ucid în prima furie (calore iracun-
diae), şi invoacă între altele leg. 1, § 3, Dig. Leg. Corn de

7) P l a t o n : De legibus. Cartea IX, voi. VIII, p. 178, ed. V. Cusin :

„Mai uşoară pedeapsă se dă aceluia care mai mult din întâmplare în gâl­
ceava, decât cu voinţa de a ucide“.
8) A r i s t o f e : Etilica Nicom., Lib. V, Cap. X.
9) I b îd e tn • Cap. XI.
10) P h ilo n : De leg special, Lib II.
11) C i c i r o n : De officiis, Lib. I, Cap; VIII.
12) „Dimidiatum esse facimus, ubi non antecessit longa animi deli-
beratio“. După citarea lui P h . R e n a z z i, Elementa, T. I, p. 145, nota
 — 167 —

sicariis: „Leniendum ejus poenam, qui in rixa casu magis,

quam voluntatem homicidium admisserit“ (13).
Carpzov mai arată că e foarte greu a tempera dreapta
durere şi furie, căci omul mişcat de o durere mare, nu e în
plenitudinea minţii. El citează şi alte argumente în acest
sens. totuşi susţine părerea, că, dacă ucigaşul este autorul
gâlcevii trebue să fie pedepsit cu moartea, arătând că acea­
sta e părerea generală şi citând între alţii mai întâi pe Iul
Clar. In ceeace priveşte omorul cu precugetare (deliberatus
et praemeditatus), Carpzov se întreabă dacă se va pedepsi
cu moartea simplă sau cu roata? El arată şi combate ar­
gumentele celor ce susţin pedeapsa roţii pe motiv că ar fi
mai mică vina acelor cari comit infracţiunea la prima furie,
decât a acelor cari o comit după meditare şi preparare. El
susţine părerea contrarie, pe care însă comentatorul său
Böhmer o combate în observările sale (14). Discuţiunea
fiind însă mai mult de texte decât filozofică, nu are mare
importanţă; am voit numai să arătăm că circumstanţa a-
gravantă a premeditării a existat şi în vechiul drept medie­
val ca şi în cel antic.
In fine, până aproape de timpurile noastre, aceeaş idee
o găsim la Phil. Renazzi, care distinge infracţiunile comise
ex impetu de cele comise ex nequitia, admiţând o pedeapsă
mai mică pentru cele dintâi (15). Dânsul spune : „Insă nu
e necesar a pedepsi cu aceeaşi asprime pe acei cari prin por­
nirea patimilor (impetu aîfectuum) sunt conduşi să comită
o infracţiune şi pe aceia cari comit infracţiuni cu sânge rece“.
(qui frigidi et cogitatio delinquant) (16).

13) Mathacus susţine contrariul citând Leg. 7, par. uit. Dig. Ad legem
Iuliam de pecul. „Et ideo Praesidem quoque, qui calore hominem innocen-
tem, necaverit căpiţe puniri legimus“. De criminibus VIII, 5, Nr. 8 line : In
zadar însă am căutat la locul citat acest text.
M) C a r p z o v i u s : Practica I, Quaest, VI, N-le 1—7 ; Quaest VII, N-le
1—9. Vezi I. F. B o e h m e r i : Observationes selectae ad. B . C a r p z o v i u s :
Practica nova rerum criminalium, Francofurti ad Moenum, 1759, p. 15 şi
Practica, I, Quaest XXX, Nr. 65.
15) P h il. R e n a z z i, Elementa, T. I, p. 145—146, Cart. I, Cap. V, Nr. 13.
16) R e n a z z i, Ibid. T. II, p. 96 ; Mathaeus, De crim. XLVIII, Titi.
XVIII, Cap. IV, Nr. 8.
 — 168 —

10251 ,— Nu întâlnim, în dreptul roman, premeditarea ca cir­

cumstanţă agravantă legală, ci numai ca simplă judiciară,
recomandată de unii jurisconsulţi (a).
In dreptul intermediar însă, s’a ţinut cont de preme­
ditare în materie de omucidere, b).
1026 — In pravila lui Caragea găsim o altă distincţiune. „Care
la mânie lovind va omorî, de va fi lovit cu arma şi tăind
sau săgetând sau împungând sau împuşcând va omorî, să.
se omoare, iar de nu vă lovi cu armă, şi va omorî, să se
pedepsească ca ucigaşul la beţie (17).
1027 — Astăzi, agravarea rezultând din premeditare e combă­
tută de spirite distinse. Tarde critică distincţiunea între pre­
meditare şi prima furie şi admite împreună cu Holtzendorff
(18) şi Garofalo (19), că trebue, după psihologie, să se
ţină seamă mai mult de motive şi de cruzimea comiterii (20).
După Holtzendorff, motivele infracţiunilor fiind de ordine
economică, sexuală şi vindicativă, premeditarea nu poate fi
socotită circumstanţă agravantă, decât în cazul când i se a-
daogă motivul de ordine economică al cupidităţii (21).
O mulţime de autori au adoptat ideia lui Holtzendorff
vom cită pe Geyer, Van Bemeulen, Mancini, Majno, Garo­
falo, Pugliese, Musacci Luigi şi Tuozzi Pasquale (22).
Tarde, după ce critică agravarea din cauza premedi­
tării, adaogă că pasiunea nu împiedecă existenţa premedită­
rii „Garofalo şi Holtzendorff — zice dânsul — au arătat
a) Ferrini, Diritto penale romano, p. 43.
b) Alfeld, Die Entwicklung des Bergriffes Mord bis zur Carolina, Er-
lengen, 1877.
17) Pravila Caragea : Part. V, Cap. I, art. 4.
18) G. Tarde : Etudes pénales 2-ème éd. p. 266, şi Philosophie pé­
nale 2-ème éd. Paris 1891, p. 464 şi urm.
19) G a r o f a lo : La criminologie, ed. V-a, franceză, p. 407 şi ed. 2-a
italiană, 1891, p. 458 şi urm.
20) Această idee e veche ; o găsim şi la Mathaeus, în prima jumă­
tate a veacului al XVII-lea. De crim. Lib. XLVIII, Titl. V, Nr. 27.
21) Fr. von Holtzendorff : Das Verbrechen des Mordes und die To -
desstrafe, Berlin, 1875 şi Psychologie des Mordes, Berlin, 1875. Această i-
dee s’a născut la Holtzendorff din dorinţa de a combate pedeapsa cu moar­
te, rezervată în cod. pen. germ. pentru puţine infracţiuni, între cari şi o-
mcrul cu precugetare.
22) Vezi toti aceşti autori în Tuozzi Pasquale : Corso, Part. II, voL
II. p. 104' şi urm.
 169 —

cât este de nepotrivit a vedeà în pasiune opozitul premedi­

tării; de ordinar pasiunea premeditează şi premeditarea e
pasionată. Jurisprudenţa inconştientă a juriului e în aceiaş
sens“ (23).
De aceeaşi părere e şi R. Saieilîes, care arată că nimic
nu e mai puţin liber, dacă înţelegem prin libertate fapta de
a se puteă sustrage de la ideea fixă, decât obsesiunea uci­
derii pentru unele persoane (24).
B. Alimena, într’o monografie celebră asupra preme­
ditării, susţine de asemenea, că trebue să se tină seamă de
motive, însă, între motive egale, infracţiunea premeditată
se va pedepsi mai aspru, fiindcă ea revelează mai bine ca­
racterul, decât cea comisă fără premeditare. Ceeace carac­
terizează mai cu seamă premeditarea, nu este atât timpul,
cât recăpătarea sângelui rece. Acest al doilea element, în­
trevăzut de alţi autori înainte, a fost dezvoltat în mod ma­
gistral de Alimena (25).
Teoria lui Alimena a fost deasemenea bine primită în
ştiin(ă.
Garraud o adoptă în mod formal. După ce arată im­
portanta motivelor şi rolul esenţial al recăpătării calmului în
premeditare, Garraud conchide astfel:
„Nous pensons, avec Alimena, que si les motifs ont,
dans l’évaluation du délit, une grande importance, toutes
choses égales d’ailleurs, les motifs étant identiques, le délit
prémédité mérite un châtiment plus rigoureux que celui qui
est le résultat d’un emportement“ (26).
E. Garçon e de asemeni favorabil acestei opiniuni:
„L’instantanéité de cette résolution et de l’exécution n’est
pas un obstacle absolu à toute perception des motifs d’inhi­
bition, et la détermination soudaine n’exclut pas toute déli­
bération; mais tant Que dure l’excitation d’une vive impres­
sion, les perceptions prohibitives s’éliminent plus facilement,
parce qu’elles restent incomplètes et confuses: l’impulsion
est donc plus forte. La délibération est évidement d’autant
23) G. Tarde: F . t u d e s p é n a l e s , p. 2 6 6 .
24) R. Saleilles : D e l ' i n d i v i d u a l i s a t i o n d e l a p ein e, p . 65.
25) Alimena : D e l l a p r e m e d i t a z i o n e i n r a p o r t o alla p s ic o lo g ia , al d i-
xitto, alla legisiazion e co m p arata, T o r in o , 1887.
26) R. Garraud : T r a ité, ed . 2 -a , T . IV , p. 572.
 ■I

— 170 —

plus sérieuse qu’elle est plus longue et plus calme. C’est

précisément cette méditation préalable, mûrie et réfléchie,
qui constitue la circonstance aggravante. Elle n’est réalisée
que si l’agent a eu le temps de peser les raisons contraires,
mûrir son projet, d’en apercevoir clairement la gravité et
les suites, s’il a cessé d’être sous l’impulsion violente qui
l’agite et s’il a retrouvé son sang froid“ (27).
E drept că în 1889, Garçon nu adopta în totul teoria
lui Alimena, ci făceă rezerve exprese (28).
Tarde deasemenea, cu spiritul său eclectic, nu pare
ostil teoriei penalistului italian, şi face o observaţiune foarte
judicioasă. El arată că dacă premeditarea e o circumstanţă
agravantă, ea ar trebui să fie luată în consideraţie
la toate infracţiunile şi mai cu seamă la furt. „Totuşi —
zice Tarde — ar fi poate mai raţional a relevă premedita­
rea în furt decât în omor. Dacă, în adevăr, după cum sus­
ţine Alimena, ea are importantă mai cu seamă când se a-
liază cu sângele rece, ceeace e rar la ucigaşi, premeditarea
mai totdeauna va fi importantă de tinut în seamă la hoţi.
Teoria motivelor, a lua Holtzendorff, din contra, se aplică
tot aşă de bine la atentatele în contra proprietăţii, ca şi la
atentatele în contra persoanelor. Deşi de o aplicare dificilă,
teoria motivelor e preferabilă premeditării“ (29).
In fine, Vidai şe uneşte cu Tarde şi cu Alimena, spu­
nând că „singura trecere a timpului nu probează prin sine
perversitatea infractorului, ci sângele rece în executare e o
probă a perversităţi, sau mai exact, credem noi împreună
cu Tarde, cruzimea executării“ (30).
1028 — O altă teorie a fost propusă de curând de Vişoiu Cor-
năteanu (31). După dânsul premeditarea nu poate fi o cir­
cumstanţă agravantă în o bună legislaţiune; „ea poate, din
contra, să. fie o circumstanţă atenuantă, în acelaş timp un

27) E . G a r ç o n : Code pénal annoté, art. 296—298, Nr. 8. p. 693.

28) Articol în Nouvelle Revue historique, 1889.
29) G . T a r d e : Philosophie pénale, p. 470.
30) G . V id a l : Cours Ni. 127, p. 186, nota 4 şi ed. IV, p. 184, Nr. 2,
puţin modificat.
31) D r . V iş o iu C o r n a ita n u : Une théorie juridique et médico-legale
de la Préméditation criminelle. Paris (1910) şi darea noastră de seamă,
C u r ie ru l J u d ic ia r , 1910 (an. XIX) Nr. 5.
 — 171

motiv de mai deaproape observare şi îngrijire a infracto­

rului“.
Spre a dovedi acest lucru, Vişoiu Cornăţeanu observă
că dacă un act anti-social nepremeditat poate fi socotit efec­
tul neprevederii ori al întâmplării, cel premeditat ne des­
coperă anormalitatea mecanismului de reflecţiune, care de
sigur că are în sine cevă stricat. ,,In concepţiunea noastră
premeditarea are un scop; ea ne face să cercetăm cutele
(les dessous) organice sau psihice care compun baza nece­
sară a oricărei acţiuni. Premeditarea nu va mai fi pentru
noi revelarea răutăţii sufletului criminalului, precum susţin
toate teoriile vechi şi actuale; ea va fi din contra, un mij­
loc nou de investigare în domeniul anormalităţii actelor cri­
minale“.
Nu putem să acceptăm această teorie decât în parte; am
fost şi suntem şi noi de părere că premeditarea nu poate fi o
circumstanţă agravantă şi chiar că trebue considerată, în
general, ca o circumstanţă atenuantă. După noi, individul
care nu premeditează e mai periculos, căci este un impulsiv,
pe când cel care premeditează e mai puţin periculos, de
oarece fiind un om de calcul şi de reflecţiune poate să a-
jungă să se hotărască să nu comită infracţiunea. E mai
lesne să sperăm îndreptarea premeditativelor, oameni de
calcul, decât a impulsivilor, oameni violenţi; deasemenea e
mai lesne a scăpa de lovitura celui care premeditează, de
cât de aceea a impulsivului care e mai aproape de cauza
reală ori presupusă a infracţiunei.
In această privinţă credem, ca şi Garçon, în articolul
său din 1889, că: „Acela care lucrează imediat, nu e mai
puţin de temut decât acela care se hotărăşte cu răceală“.
Alimena pretinde că acţiunea premeditată revelează
caracterul infractorului; noi însă, împreună cu Garçon zi­
cem: „Caracterul agentului se revelează într’un act prompt,
ca şi într’unul premeditat“ ; ea dovedeşte un caracter vio­
lent, antisocial.
Vişoiu Cornăţeanu observă că facultatea şi facilitatea
de a reflectă urmează evoluţiunea civilizaţiunii. „Reflecţiu-
nea şi atenţiunea sunt — zice dânsul — două adaptări care
cresc în raport direct cu starea progresivă a civilizaţiunei“.
Astfel, că nu putem crede că impulsivitatea din veacurile
 — 172 —

de barbarie ar fi mai puţin periculoasă decât premeditarea

din timpurile noastre. Dacă nu ar avea pedeapsa mai as­
pră pentru impulsivi alt rezultat decât a-i face să fie mai:
reflexivi, şi tot se va explică pentru ce considerăm preme­
ditarea ca o circumstanţă mai mult atenuantă decât agra­
vantă în caz de omor ori de răniri şi lovituri.
Dacă în privinţa concluziunei suntem de acord cu Vi-
şoiu Cornăţeanu, diferim însă în privinţa premiselor.
După dânsul, acţiunea care rezultă din o reflecţiune
grăbită nu ne dă nici un indiciu asupra anormalităţii meca­
nismului, pe când cea premeditată ne descopere că meca­
nismul e stricat, că e ceva anormal într’însul. De aci ar re­
zultă că numai când e. vorba de acţiuni premeditate e ne­
cesar „de a studiâ toată viaţa psihică şi organică a indi­
vidului autor al infracţiunei premeditate“, şi că din acest
studiu va rezultă adeseori că baza organică şi psihică a unei
conştiinţe în aparenţă normală, e în realitate de natură pa­
tologică.
După noi, acţiunea antisocială care rezultă din o re­
flecţiune grăbită, dă cel puţin atâta cât cea care rezultă
din premeditare, un indiciu de anormalitatea organismului,
căci un mecanism care refuză să funcţioneze când trebue,
e mai rău şi mai puţin normal decât unul care funcţionea­
ză rău. Prin urmare, studiul; mecanismului, să zicem al
infractorului, e tot atât de trebuincios într’un caz ca şi în
altul, şi e natural să fie astfel. Căci dacă premeditarea nu
este o agravare a criminalităţii, infractorul impulsiv fiind
mai periculos trebue studiat mai de aproape.
Adăogăm în fine că, deoarece Yişoiu Cornăţeanu în­
suşi recunoaşte că reflexiunea urmează evoluţiunea socie­
tăţii, astăzi reflexivii, oricare ar fi rezultatul reflecţiunei lor,
sunt normali şi impulsivii anormali; prin urmare, tocmai ei,
criminali născuţi, trebue mai de aproape studiaţi. Impulsi­
vul e infractor atavic, premeditatorul e infractor modern.
10281 — Coneluziunea la care s’a oprit Vişoiu— Cornăţeanu a fost
preconizată şi de Impallomeni, care a susţinut, atât bazat
pe date psiho-biologice cât şi pe date statistice, că de cele
mai multe ori omuciderile şi rănirile’cu premeditare au reu­
şit mai puţin, rămânând în faza tentatvei, în timp ce o-
muciderile şi rănirile săvârşite în momente de furie mai în-
 — 173 —

Щ totdeauna s’au consumat. De unde şi reflexiunea acestui

* autor: că mâna celui ce a premeditat tremură şi greşeşte mai
îl ades decât mâna infractorului impulsiv (a).
:| Chestiunea premeditării continuă şi astăzi să fie foarte
! discutată, părerea dominantă fiind încă în sensul circums-
•f tantei agravante (b).
30282 — Credem că din punct de vedere al dreptului pozitiv în
î vigoare, premeditarea nu poate fi decât o circumstanţă a-
f gravantă, ea presupunând o vinovăţie morală incontestabil
v mai gravă decât în cazul unei fapte săvârşite din impulsiu-
; nea momentului. In sistemul actual baza proporţionării pe­
depselor fiind culpabilitatea morală, ar fi să contrazicem
principiile fundamentale ale represiunei statornicite de legile
în vigoare, dacă am admite o soluţiune contrară.
Intr’un sistem represiv în care însă pedeapsa nu ar mai
fi proporţionată cu vinovăţia morală, ci cu natura mai
mult sau mai puţin periculoasă a infractorului, circumstan­
ţele agravante şi atenuante nu vor mai puteâ fi statornicite
* in abstracto de lege decât atunci când ele vor aveâ un
sens univoc, adică atunci când ele întotdeauna vor repre-
zentă fie o mai mare, fie o mai redusă fire periculoasă. Cum
premeditarea nu are un atare caracter univoc, căci uneori
ea poate fi tocmai un indiciu al firei puţin periculoase a in­
fractorului, iar alteori din contra un indiciu de multă per­
versitate, va trebui ca din întregul circumstanţelor şi ele­
mentelor de fapt obiective, şi subiective să se decidă, pen­
tru fiecare caz în parte, dacă premeditarea este o agravantă
sau o atenuantă.
1028 3 — In doctrină ca şi în jurisprudenţă s’a pus chestiunea
dacă premeditarea este o circumstanţă agravantă pur su­
biectivă personală, sau trebue socotită ca quasiobiectivă sau
reală.
Dacă premeditarea e o agravantă subiectivă, atunci ea
nu produce consecinţe faţă de coautorii sau complicii, cari
au participat la infracţiune fără ca să fi premeditat faptul.
a) Impallomeni, II c a r a t t e r e d e i m o v e n t i d eH ’o m i c i d i o p r e m e d i t a t e ) ,
Rom a, 1S88 . idem, L ' o m i c i d i o , N r . 152 .
b ) Rocco di Torrepadula, L a p r e m e d i t a z i o n e , N e a p o l i , 1908 ; M. Lon­
ge. L a p r e m e d i t a z i o n e , N e a p o l i ; Alimena, P r e m e d i t a z i o n e î n r a p p o r t o a li a
p s i c o l o g i a . . . . , T o r i n o , 1 8 8 7 . Legrand, L a P r é m é d i t a t i o n , P a r i s , 1898.
 174 —

Din contra, dacă premeditarea este o agravantă quasi-obiec-

tivă, atunci ea va fi pusă şi în sarcina celorlalţi participanţi
cari nu au lucrat cu premeditare, din moment ce se va do­
vedi că au cunoscut această circumstanţă.
Părerea dominantă atât în doctrină cât şi în jurispru-
denţă, este că premeditarea e o agravantă subiectivă; ceva
mai mult, după cum spune Arturo Santoro, premeditarea
e tipul adevărat al circumstanţei personale şi subiective (a).
Din cele examinate în paragrafele precedente s’a putut
vedeă că interesul pe care premeditarea îl prezintă în re­
presiune derivă tocmai din legătura ce există între această
circumstanţă şi personalitatea psiho-morală a infractorului,
aşa încât ni se pare curios că se mai poate discută carac­
terul personal al premeditării.
4 t— Se discută deasemenea dacă există premeditare atunci
când executarea unui fapt, deşi pusă dinainte la cale, este
totuşi condiţionată de survenirea unei anumite condiţiuni.
Unii autori disting cazul când condiţiunea suspendă nu­
mai executarea fără a fi cauza hotărârii criminale, de cazul
în care realizarea condiţiunei devine chiar cauza faptului
criminal.
Impallomeni (b), dă următoarele exemple : o fată care
a fost necinstită se hotărăşte să omoare pe seducătorul său,
însă mai înainte de a-şi execută planul încearcă să con­
vingă pe cel ce a sedus’o ca să o ia în căsătorie, înţele­
gând să’l omoare numai dacă el va refuză. In acest caz
se spune că avem premeditare, fiindcă condiţiunea nu a
suspendat decât executarea.
Din contra, să presupunem că un proprietar constată
că i se devastează mereu grădina cu fructe şi se aşează la
pândă cu puşca să tragă în cazul când vre-un hoţ ar intră
a) A r tu r o S a n to r o , L’aggravante délia premeditazione, în Scuola Po­
sitiva, 1922, II, p. 465.
Jurisprudenta italiană s’a pronunţat în sensul personalităţii v. Cas.
ii. 17 Iulie 1922, în Scuola Positiva, 1922, p. 465 ; idem 19 Mai 1908 în
Cassazione Unica XX, 1341 ; idem 10 Aprilie 1S96 în Rivista Penale XLIII.
Doctrina în sensul personalităţii : M a jn o , Commento, I, p. 233 ; A ii
m e n a , Diritto penale, II, p. 64 ; M a n z in i, Trattato, II, p. 490 ; H a u s , Prin­
cipes, Nr. 497 ; G a r r a u d , Traité, ed. 3, 11, p. 686, notă. J . A . R o u x , Cours,
pag. 192.
b) I m p a llo m e n i, L’omicidio, p. 171.
 175 —

în grădină. De data aceasta se spune că nu este premedi­

tare, fiindcă condiţiunea nu a suspendat executarea, ci rea­
lizarea condiţiunei a fost cauza directă a omorului.
Credem, ca şi Alimena, că deosebirea e o simplă sub­
tilitate, fiindcă şi într’un caz şi în altul infractorul a meditat
şi a deliberat îndelung asupra faptului său, încât avem în
ambele cazuri o hotărîre anterioară realizării condiţiunei (c)
La noi art. 227 c. pen. înlătură orice discuţiune.
5 — In fine, s’a pus chestiunea dacă în caz de error in per­
sana sau aberratio ictus, adică atunci când din eroare se
loveşte altă persoană decât cea pe care infractorul voisă
să o lovească, premeditarea poate sau nu să mai opereze ca
agravantă.
Cu alte cuvinte, X care voise să omoare pe Y şi pre­
meditase acest fapt, din eroare loveşte pe Z. Mai avem în
acest caz un omor cu premeditare ?
Unii autori, deşi admit că avem un singur fapt pe­
nal, totuşi exclud premeditarea, pe motivul că cel ce a fost
lovit din eroare, nu se mai poate spune că a fost lovit cu
premeditare (d).
Credem mai temeinică părerea contrară, care admite
menţinerea circumstanţei premeditării (ei), căci ceea ce in­
teresează represiunea sub raportul premeditării este perzis-
tenţa rezoluţiunei criminale, care nu se poate spune că lip­
seşte infractorului în cazul de care ne ocupăm.
6 — II. O a doua circumstanţă agravantă legală anterioară
comiterei infracţiunei este înţelegerea prealabilă, pe care le­
gea o prevede ca agravantă în materie de tăinuire — art.
56 cod. pen.
Conform acestui text, acel care, înaintea săvârşirei
crimei sau delictului, ar fi avut înţelegere ca să ascunză lu­
crurile ce vor proveni din infracţiune, nu se va mai pedepsi
cu pedeapsa tăinuirei, ci cu pedeapsa complicilor.
Această dispoziţiune a fost menţinută şi în art. 84 al
proiectului de cod penal român.
c) Alimena, D iritto p en a le, I, p. 743 ; v e z i 51' Pessina, E lem en t!, II,
Par. IS.
d) Pessina, E l e m e n t i , II, p a r . 19 ; Carrara, P r o g r a m m a , p a r . 1 1 3 6 .
e) Itnpallomeni, L ' o m i c i d i o . N r . 170 : Alimena, P r e m e d i t a z i o n e , p a r i .
P . c a p . IV.
 — 176 —

înţelegerea prealabilă (previo concerto, cum îi spun

Italienii) mai este prevăzută în codul penal de art. 96 şi 291
cod. pen.
înţelegerea prealabilă nu trebue confundată cu preme­
ditarea, căci dacă prima presupune mai întotdeauna pe a
doua, în schimb nu putem spune că premeditarea implică
înţelegerea prealabilă. In ipoteza în care legea cere să ei-
xiste o înţelegere prealabilă, simplul fapt că s’ar constată
că infractorii au lucrat fiecare în parte cu premeditare, fără
a se dovedi că a existat înţelegerea prealabilă, nu poate
conduce la aplicarea agravantei.

1028 7 — III. In fine, în unele cazuri, legea mai prevede, ca

circumstanţă agravantă anterioară săvârşirei infracţiunei,
mobilul acesteia (a).
Mobilul unei fapte precedând întotdeauna rezoluţiunea
delictuoasă, desigur că această circumstanţă cată a fi aşe­
zată printre circumstanţele anterioare, deşi în prezentul tra­
tat ea este examinată în grupul circumstanţelor concomi­
tente (vezi infrâ Nr. 1030).
Mobilul este ţinut în seamă în art. 137, 197 alin. II,
235, 283, 285 alin. II şi 291 cod. pen.

1028b — In dreptul maghiar premeditarea (precugetarea) nu

este circumstanţă agravantă, ci un element constitutiv de
sine stătător: asasinat există numai dacă există premedi-
taţie.

a) Vezi : A. Fouillée, La science sociale contemporaine, Paris, 1880;

Lucchini, I semplicisti, cap. V—VII, Torino, 1886 ; Longo, La cascienza
ciiminosa, cap. VII, Torino 1893 ; D’Alfonso, Psicologia criminale, II, Ro­
ma, 1907 ; Störs, Das Motiv im Entwurf zur einem schweizerischen Straf­
gesetzbuch, ln Schweizerische Zeitschrift fuer Strafrecht, IX ; Kraus, Das
Motiv, In Zeitschrift fuer die gesamte Strafrechtwissenschaft, XVII ; Lilien­
thal. Der Zweck als Straf und Schuldmoment, eodem loco, XX. Rigaud,
De l’influence du motif en matière criminelle, Paris, 1898 ; Ugo Conti, I
moventi a delinquere e il Codice penale italiano, In Sup, Rivista Penale,
V. fase. 3—4 ; V. Lama, La dottrina Umanista della imputabilita, In La
Scuola pen. Umanista, III p. 41.
 — 177 —

Щ § 2. Circumstanţe agravante relative la executare, sau circumstanţe

f concomitente cu infracţiunea

I
1029 —■Acestea sunt cele mai numeroase şi ie întâlnim în Co-
? diceie penal şi în legile speciale la fiecare pas. Bună parte
| din ele au fost cunoscute şi în dreptul roman. Un jurisconsult,
1 Claudiu Saturnin, ne spune că la pedepsirea infracţiunilor
•; trebue să se ţină seamă de 7 lucruri : cauza, persoana, lo­
cul, timpul, calitatea, cantitatea şi întâmplarea (1).
Aceleaşi cauze de agravare le găsim şi în evul mediu
la Gandin (2) şi în Livre de jostice et de ple :
„Paines sont establies par sept manières; la première
par cause, la segonde par personne, la tierce par lieu, la
quarte par tens, la quinte par quantité, la sixte par qualité,
la septime par aveinture“ (3).
Vom adăogâ că aceste 7 cauze de agravare le găsim
si la Carpzov (4), la Es. Pufendorf (5), si chiar în § 238
Cod. criminal Sturdza.
Să reluăm ceie 7 cauze expuse de Saturnin şi să vedem
amănuntele pe cari jurisconsultul roman le dă pentru fiecare
din ele.
1030 — a) Causa. Relativ la cauză. Saturnin ne spune: „Cauza,
precum în lovituri, care sunt nepedepsite dacă provin delà
profesor sau delà părinte, fiindcă se dau în scop de în­
dreptare, iar nu spre a injuria, însă se pedepsesc când cineva
a fost lovit de un străin din cauza mâniei (6).
Acest text nu e relativ la materia pe care o tratăm,
căci el ne arată un caz de nepedepsire, iar nu un caz de
circumstanţă agravantă. O dispoziţiune analogă o găsim în

]) Leg. 16, p a r . 1, C a r t . X L V I I I ,T itI. X I X . D e p o en is. C onfr. Paul,

Sen tent. I.i b . V , T it. IV , Nr. 10. „A trox injuria a estim a tu r aut loco, aut
tem p ore, aut p erso n a “.
2) Gandinus : „ Q u a liter a d v o c a ţ i “ , N r . u n i c , şi m a i a l e s „ D e p o e t i i s
r e o r u m “ , N r. 1 (p. 276 v e r s şi 3 19 ed. c it.).
3) Ed. Rapetti: D i d o t . 1 8 5 0 , p. 277.
4) Carpzovias : P r a c t i c a , P a r t . I, Q u a e s t X X I V , şi Boehmer: Ib id .,
C X L I I , O b s e r v . I.
5) Es. Pufendorf: Op. citată, ca p . X X V , p ar. 18 şi urm .
6 ) „ C a u s a , u t in v e r b e r i b u s , q u a e i m p u n i t a s u n t a m a g i s t r o a l i a t a , v e l
parente, quod em en d a tio n is non in ju riae g ra tia vid en tu r ad h iberi ; p u n iu n -
t u r qu ern q u i s p e r i r a m a b e x t r a n e o p u l s a t u s e s t “ , ( l o c . c it ., p a r . 2 ).
 — 178 —

art. 301, C. p., care zice: „Nu se va socoti injurie doje­

nirea ce se va face de un stăpân servitorilor săi, sau un pă­
rinte copiilor săi, sau un maestru ori învăţător ucenicilor
săi (7 şi 7 bis.).
Este însă adevărat că legea ţine socoteală de mobilul
care a îndemnat pe o persoană să comită o infracţiune, şi
dacă motivul este rău, el este o circumstanţă agravantă,
care atrage o pedeapsă mai grea.
Să cităm exemple.
Art. 137 C. penal, face următoarea distincţiune: dacă
darea unui certificat mincinos spre a servi unei autorităţi
s’a făcut pentru prietenie, sau dintr’un simţimânt de bună­
voinţă, fapta se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună până
la 1 an, iar dacă certificatul fals s’a dat pentru că s’au
primit bani, pedeapsa e dela 3 luni până la un an şi ju­
mătate.
Dispoziţiune identică găsim la I. B. Baiardi asupra lui
lull. Clar: „Quod delictum îactum per pecuniam est maius
delictum quam illud quod fit gratis“ (8).
In acest caz primirea banilor este o circumstanţă a-
gravantă a infracţiunei, iar elementele constitutive ale in­
fracţiunii sunt: 1) Afirmarea falsă a medicului sau a chi­
rurgului; 2) Afirmarea să fie făcută cu rea credinţă; 3) Cer­
tificatul să fie dat spre a servi la autorităţi.

7) Jurisprudenta admite acelaş lucru chiar pentru loviri. Judec. ocol.

Scoiţeni. Bacău, 196 din 25 Mai 1911 ,C. jud. 1911, Nr. 54. In acelaş sens
C. St. Bosie, în notă cu interesante desvoltări, vezi N-rile 1089 şi 1090:
7 bis) Jurisprudenta a făcut distinctiune când este vorba de părinţi —
şi celelalte persoane, cari au autoritate asupra persoanei copilului ca învă­
ţătorul, patronul, etc. (Cas. II, 1739 din 5 Sept 1922, Jurisprudenta Gene­
rală din 1923, sp. 592, pag. 235, Cas. II, 1665 din 18 Iunie 1924, Jurispru­
denta Generală din 1905, sp. 24, pag. 12).
Cfr. şi articolul d-lui Ionescu-Dolj din Curierul Judiciar din 1923, Nr.
36, pag, 561.
S’a hotărât însă că, bărbatul în virtutea autorităţii sale maritale nu
poate avea un drept de corectiune asupra persoanei soţiei sale. (Cas. fr.
9 Febr. 1923, reprodusă şi în Curierul Judiciar din 1924, Nr. 21, pag. 335
Cu nota D. Alexandresco).
8) Jul. Clarus : Op. cit. par. Primus, Nr. 24. „Infracţiunea ce s’a
făcut pentru bani este mai mare decât aceea care s’a făcut gratuit“.
 Deasemenea martorul mincinos, care a primit mită. se
pedepseşte mai aspru, (art. 291), decât acela care dă m ăr­
turie mincinoasă din bunăvoinţă.
Quid dacă mărturia mincinoasă este pentru a scăpă
viaţa sau onoarea cuiva ?
Credem, că aceasta va fi o circumstanţă atenuantă,
nu însă o cauză de nepedepsire; în orice caz, e o chestiune
străină materiei circumstanţelor agravante (9).
Vom mai cită, ca o circumstanţă agravantă de acest
gen (causa), art. 235 C. p., care pedepseşte cu recluziunea
ameninţarea făcută cu scopul de a obţine sume de bani
sau alt interes (art. 283).
1 — După cum am arătat la Nr. 1028ß, cauza, sau mai bine
zis mobilul infracţiunei, trebue să fie considerat ca o cir­
cumstanţă privind momentul anterior executării infracţiunei.
Am văzut cazuri când legiuitorul se ocupă de mobilul
faptelor ca o circumstanţă agravantă legală. In afara a-
cestor cazuri, mobilul rămâne ca o simplă circumstanţă de
care judecătorii vor putea ţine seamă în proporţionarea pe­
depsei, fie sub forma de agravantă, fie sub aceia de ate­
nuantă judiciară, căci, după cum uneori mobilul poate fi o
cauză de agravare, fot astfel, în alte cazuri, el poate pleda
în sensul unei atenuări.
De mobilul infracţiunei ne-am ocupat în volumul I Nr.
539— 5442; nu vom mai reveni, mulţumindu-ne a reaminti
că chestiunea mobilului este una din cele mai studiate as­
tăzi de penalişti şi că fără îndoială în viitoarele legislaţiuni
o vom întâlni jucând un rol mai întins decât cel pe care i-1
acordă legiuirile în vigoare astăzi.
2 — Mobilul e prevăzut ca o circumstanţă agravantă legală
generală în codurile penale din Zürich (§ 125); St. Marino
Cart. 25, Nr. 7); Brazilia (art. 16).
Ca circumstanţă agravantă specială în anumite cazuri,
mobilul figurează în mai toate codurile penale.
Chiar şi în dreptul roman se ţinea seamă de mobil, căci
se distingeau infracţiunile după cum erau săvârşite: p e r l a s c i -
v ic im , p e r g r a t i a m , p e r l u x u r i a m , etc (a).

9) Vezi cele zise relativ la scop, N-rile 539 şi urm.

a) Ferrini. Diritto penale romano, p. 56.
 — 180 —

O teorie însă a motivelor nu întâlnim în ştiinţa penal

decât abia în doctrina modernă.
1030b — In dr. maghiar motivul este câteodată circumstanţă a-
gravantă legală; deasemenea scopul: când motivul a fost
josnic, suspendarea pedepsei n’are loc (art. 2 Np); motivul
josnic agravează pedeapsa la insultă şi calomnie (art. 3, 4
legea 4 P 9 14).
Răzbunarea în caz de degradare a lucrului altuia (art.
419 Cp.). Pofta de câştig în mai multe cazuri: la produ­
cerea avortului (art. 285 Cp.), la răpirea minorilor (art.
318), la falsificarea intelectuală (art. 400), etc.
1031 — a) „Persoana — zice CI. Saturnin — se consideră sub
două puncte de vedere: al aceluia care făcu (infracţiunea)
şi al aceluia care o suferi; în adevăr, altfel se pedepsesc,
pentru aceleaşi infracţiuni, robii şi oamenii liberi; altfel aceia
care au cutezat în contra stăpânilor ori a părinţilor şi aceia
contra unui străin, contra învăţătorului ori contra unui pri­
vat. In acest lucru să se ţină seamă şi de vârste“ (10).
Lăsând partea relativă la robie, acest fragment e ra­
ţional şi astăzi.
Vom distinge dar, împreună cu Saturnin, agravarea
provenind din cauza persoanei agentului, apoi din aceea a
victimei, şi, în fine, vom examina agravarea provenind din
i cauza relaţiunilor dintre agent şi victimă.
1031 — Circumstanţele derivând din condiţiunile personale ale
subiectului pasiv şi subiectului activ ai infracţiunei se gru­
pează în trei categorii, după cum ele privesc: vârsta, cali­
tatea şi raportul dintre cele două subiecte.
In ceea ce priveşte subiectul activ, adică infractorul,
nu întâlnim decât ultimele două categorii de circumstanţe
cu caracter agravant; pentru subiectul pasiv, victima, avem
însă circumstanţe agravante aparţinând fiecărei din cele trei
categorii.
1032 - 1) Persoana agentului infracţiunei. — Persoana poate
fi uneori element constitutiv al infracţiunii. In codicele penal
10) Eod loco, par. 3. „Persona dupliciter spectatur ; ejus qui fecit, e
ejus qui passum est: aliter enim puniuntur ex iisdem iacinoribus servi
quam liberi ; aliter qui quid in dominum parentemve ausus est, quam
qui in extraneum, in magistrum vel in privatum. In ejus rei consideratione
aetatis quoque ratio habeatur“.
 — 181 —

găsim o mulţime de infracţiuni, pentru care calitatea de func­

ţionar este element constitutiv, de ex.: delapidarea de bani
publici (art. 140), perceperea ilegală de contribuţiuni (art..
144), abuzul de putere (art. 147), refuzul de serviciu datorit
legalmente (art. 190), etc. (10 bis).
In legile speciale, după art. 18 din legea mon. cărţi­
lor de joc, numai fabricanţii, colportorii sau debitanţii de
joc, se pedepsesc când se găsesc la dânşii cărţi de joc ne­
timbrate (11).
Un alt exemplu ar fi în legea vamală, art. 10 (12).
Aceiaşi regulă se aplică, conform art. 18 din iegea
mon. chibriturilor, când se găsesc chibrituri fără banda mo­
nopolului (13).
10321 — Infracţiunile în cari legea cere ca un element constitu­
tiv o anumită calitate pentru infractor, de ex.: funcţionar,
servitor, etc. au fost denumite în doctrină infracţiuni p r o ­
p r ii, ele neputând fi săvârşite decât de cei ce întrunesc în
persoana lor calitatea cerută.
In codul penal sunt foarte multe infracţiuni în care
se cere o calitate anumită pentru existenţa infracţiunei.

1033 — Insă nu de persoană ca element constitutiv al infrac­

ţiunei avem să ne ocupăm aici, ci de ea ca circumstanţă a-
gravantă.
Adeseori legiuitorul pedepseşte mai aspru pe o persoa­
nă din cauza calităţii sale de funcţionar, aşa că agravarea,
în asemenea caz, rezultă din calitatea de funcţionar.

10 b i s ) Î m p r e j u r a r e a c ă i n c u l p a t u l , c â n d a c o m i s d e l i c t u l d e u l t r a g i u ,
a v e a c a lit a te a d e fu n c ţio n a r pu b lic, nu s c h im b ă în tr u n im ic c a lif ic a r e a fa p ­
t u lu i, î n s ă c alitatea de fun cţion ar su p erio r fată de su b altern u l său poate
con stitui o circumstanţa agravantă. ( J u d . o c . S t â l p e n i , C a r t e a d e j u d . d in
28 O ct. 1 9 1 4 , î n Curierul Judiciar d in 1 9 4 6 , N r . 15, p a g . 12 7 c u n o t a T a n o -
v icea n u ; v e z i şi j u d . o c . T u r t u c a i a , 2 5 I u l i e 1 9 2 3 î n Jiirisprudenta Generală
din 19 23, s p . 10 80, p a g . 4 4 3 c u n o t a D on goroz).
11) C a s . II, 2 9 d in 14 Ia n . 1 88 î7, B . 6 2 ; C a s . II, 141j d in 3 M artie
1 8 8 7 , B . 221.
12) C. B u c u r e ş t i , I din 6 M ai 1910, D r e p t u l X X X I X (1910), N r . 46.
V ezi am ănunte m ai departe (N r. 1331).
13) C a s . II, 3 0 ş i 5 4 d i n 14 Ia n . 1887, B . 6 3 ; C a s . II, 4 1 3 d in 19 S e p t .
1888, B . 806; C a s . II, 4 3 0 d in 5 O c t . 1 8 8 8 , B . 8 6 9 . C o n f r . r e l a t i v la i n f r a c ­
ţ iu n i v a m a l e , C . B u c u r e ş t i , I d i n 6 M a i 1910, D r e p t u l . 1 9 1 0 , N r . 4 2, p. 3 7 1 .
 — 182 —

Exemplele sunt numeroase în codicele penal. Vom cita

câteva dintr’însele.
După art. 194 Cod. pen., cel care favorizează o eva­
dare, se pedepseşte cu închisoare delà 15 zile până la 2 ani;
iar dacă acel care favorizează evadarea e însuşi păzitorul
sau conducătorul, pedeapsa este delà 3 luni până la 2 ani.
Şi încă trebue să spunem că legiuitorul n’a fost înţelept când
a admis o aşa mică deosebire de agravare, în acest caz, ui­
tând regula că lex arctius prohibera debet, quod plus fieri
putat (1*4). Ar mai fi fost bine ca legiuitorul să ţină seamă
şi de pedeapsa individului care a scăpat din arest.
Deasemenea distrugerea actelor se pedepseşte mai as­
pru când se comite de chiar funcţionarul însărcinat cu paza
lor (art. 205 C. p.).
Găsim dealtmintrelea o mulţime de cazuri de agravări
ale pedepsei, din cauza persoanei agentului, atât în Codi­
cele penal cât şi în legile speciale. Vom cită art. 107, 146,
165, 196, 200, 201, 204, 224, 265, 309 şi 317 C. p.; art.
130 şi 131 legea electorală; arc. 882, al. uit. şi 885 (leg. 3
Aprilie 1902), al Cod. de comerţ; art. 76 Cod. silv.. din 9
Aprilie 1910 cu modificările din 1919, 1920, 1921 şi 1923,
aplicabil în tot cuprinsul României întregite (vezi Cornent.
Corneliu Botez), art. 178 leg. pol. veter., din 28 Mai 1882.
La persoană e mai ales agravarea, când ea e în exer­
ciţiul funcţiunei (15).
1033 1 In afară de cazurile special prevăzute de lege în cari
calitatea de funcţionar constitue o circumstanţă agravantă
specială, art. 165 c. pen. mai creiază o circumstanţă a-
gravantă generală pentru funcţionarul public care a parti­
cipat la orice infracţiune, atunci când în virtutea funcţiunei
sale el eră dator să privegheze sau să înfrâneze atari fapte.
1034 — In trecut se ţineă asemeni seamă de persoana agentului
infracţiunei, ca să i se deâ o pedeapsă mai mică, atunci
când eră vorba de o persoană nobilă, cum vom arătă în
partea a doua, vorbind despre pedepse. Carpzov ne spune
14) Codul penal japonez e mai raţional în această privinţă.
15) Cu drept cuvânt Curtea noastră de casaţiune a ijudecat că nu
este în exerciţiul funcţiunei procurorul care e insultat într’un teatru, fiindcă
nu el are poliţia spectacolelor. Cas. II, 2950 din 13 Nov, 1912, C. Jud. 1913.
Nr. 13, pag. 156.
 183 —

f; că nobilii se pedepseau mai uşor ca nenobilii, când e vorba

f de pedepse arbitrarii, pe când în pedepsele uniforme, cum
f de exemplu în caz de omor, nu se făceâ deosebire de per-
î soană, lucru pe care îlgăsim şi înlegislaţiunea noastră din
I veacul al XVII-lea.
I Carpzov adaugă însă nişte cuvinte frumoase, care-i
[ fac mare cinste, ţinând seamă de timpul când au fost scrise.
I El arată că nu va spune (taceo) că demnitarii trebue să fie
?; pedepsiţi mai aspru decât ceilalţi, şi cu atât mai aspru cu
| cât mai mare e demnitatea, citând în Codice Titl. de Epis-
I copis et clericis. „Cu mult mai vrednici sunt de pedeapsă
{ aceia cărora li s’au conferit mai mari onoruri prin bună-
f voinţa noastră, dacăsuntdescoperiţi într’oinfracţiune as-
; cunsă“ (16).
; Această idee dreaptă este recunoscută astăzi de toată
i lumea; toţi recunosc că departe de a pedepsi mai uşor pe cei
t de sus, trebue a-i pedepsi mai aspru. „Omul de sus — zice
: Rauter —■ care săvârşeşte o crimă, e mai vinovat decât
; omul din popor care săvârşeşte aceeaşi crimă; având mai
r multă instrucţiune, sau mai multe mijloace de a se instrui,
[ el puteà mai uşor să se abţină“ (17).
Trebue să spunem însă că legea nu face aceste deose­
biri de persoană, aşa că înălţimea poziţiunei sociale (le
rang élevé, cum îl califică Rauter), dacă vom exceptă dis-
poziţiunile relative la funcţionari, nu mai este astăzi o cir­
cumstanţă agravantă legală. Aceasta nu însemnează însă
î că nu va fi o circumstanţă agravantă judecătorească; din
; potrivă, judecătorii vor face o mare greşală, dacă în drep­
tul lor de apreciere, în pedepsele arbitrare, cum le numeşte
Carpzov, nu vor ţine seamă de situaţiunea persoanelor, în
sensul ideilor lui Justinian, Carpzov şi Rauter.
1035 — 2) P e r s o a n a p a c i e n t u lu i (18). Uneori persoana pacien­
tului poate fi element constitutiv al infracţiunei; de exemplu

16) Carpzovius : P r a c t i c a , I, 1, N - r i l e 12 şi 13. „ M u l t o m a g is en im

p o e n a d ig n i sunt, quibus p lu rim u m h on oris per n ostram iu ssion em d elatum
e s t , si in o c c u l t o in ven ian tu r crim in e“ .
17) Rauter: O p . c it ., N r . 93, T . I, p. 1 7 9 — 180.
18) P en tru isto ria d rep tulu i n o str u v e z i în d rep tarea legii, g l a v a 107
şi P r a v i la V a s i l e L u p u , g l a v a 4 4 , e d . L o n g i n e s c u , p. 2 29.
 — 184 - -

in caz de rebeliune (ari. 170 C. p.). Deasemenea în cazul

art. 2ts3 C. p. şi 279 C. p.
Nu de aceasta avem însă să ne ocupăm, ci de cazul
când persoana pacientului e circumstanţă agravantă legală.
Precum legea pedepseşte mai aspru pe funcţionarii pu­
blici cari comit unele infracţiuni, tot astfel ea pedepseşte
mai aspru pe aceia cari comit infracţiuni în contra lor.
Să luăm de exemplu injuriile.
După art. 299 C. p., ele se pedepsesc cu amenda sau
cu închisoarea dela 15 zile la 3 luni. Dacă însă injuria e fă­
cută unui funcţionar, unui suveran străin ori contra unui
agent diplomatic, acelaşi articol pedepseşte fapta cu 1 lună
până la 1 an şi cu amendă dela 150 lei până la 1500 lei.
In fine, dacă ofensa e adusă Regelui şi familiei sale, pedea­
psa e şi mai mare (art. 77 C. p.).
In art. 182 şi urm. din Codicele penal, se prevăd o
mulţime de cazuri în cari legea are în vedere calitatea de
funcţionar a pacientului, pentru ca să agraveze pedeapsa
în caz de infracţiune în contra lui.
In persoana pacientului, pe lângă calitatea lui, se are
în vedere şi starea sa de nebunie, cum şi vârsta, care pune
pe victimă în neputinţă de a se apără. Astfel pruncucide­
rea e pedepsită de lege cu munca silnică pe viaţă, fără să se
ceară premeditare, pândire sau vreo altă circumstanţă a-
gravantă, pe când omorul se pedepseşte de lege numai cu
munca silnică pe timp mărginit (art. 232 şi 234 C. p.). Ob­
servăm în treacăt că pruncuciderea la noi are sens mai
restrâns, decât la francezi, căci la noi e uciderea pruncului
său de curând născut, pecând la francezi legea zice „d’un
enfant nouveau ne“, (18 bis) (art. 300 C. p. fr.), ceeace e
mai raţional, căci toţi pruncii au trebuinţă de o mai ener­
gică apărare socială, ei neputându-se apără singuri.
Relativ la nebun şi copil, art. 310 C. p. consideră ca
circumstanţă agravantă furtul în contra lor; deasemeni, fi-

18 bis) Jurisprudenţa franceză s’a pronunţat că nu este pruncucidere,

ci simplu omor, strangularea unui copil în vârstă de zece zile, fie că uci­
gaşul este părintele copilului sau o persoană streină. (Cas. fr. 9 August
1922, Journal des Parq. din 1923, pag. 801, reprodusă şi în Curierul Judiciar
din 1924, Nr. 25, pag. 398, cu nota D. Alexandresco).
 — 185 -

indcă ei se pot apără mai greu decât alţi oameni, legea a-

gravează pedeapsa. „Dacă culpabilul a furat vreun lucru
din cele ce aveau asupră-le sau purtă cu sine un nebun sau
smintit ori un copil mai mic de 12 ani“.
In delictul de răpire, legiuitorul ţine deasemenea sea­
mă de etatea victimei.
Acel care răpeşte prin viclenie sau prin violenţă pe o
persoană mai mică de 21 de ani, e pedepsit cu închisoarea
delà 1 an până la 2 ani. Aici etatea mai mică de 21 de ani,
este un element constitutiv al infracţiunii, căci delictul pe
care-1 pedepseşte legiuitorul e răpirea de minori.
Din contra, în cazul când se răpeşte o fată mai mică
de 16 ani, pedeapsa e maximum închisorii corecţionale, a-
dică 5 ani. Şi aici etatea de mai puţin de 16 ani e o cir­
cumstanţă agravantă a răpirei de minori. Art. 280-281 c. p.
O distincţiune analoagă cu aceea delà răpirea de mi­
nori se face de legiuitor în materie de atentat la pudoare.
Dacă atentatul la pudoare se încearcă fără violenţă, legea
cere să fie vorba de un copil mai mic de 14 ani; şi aci
etatea mai mică de 14 ani este un element constitutiv al
infracţiunei, fără de care nu există infracţiunea. Cu alte
cuvinte, în cazul prevăzut de art. 263 C. p., legea are în
vedere persoana părţii vătămate, însă ca o condiţiune in­
dispensabilă a pedepsirei, iar nu drept o circumstanţă a-
gravantă (19).
Din contra, dacă e vorba de un atentat la pudoare
săvârşit cu violenţă, etatea de mai puţin de 14 ani nu mai
este un element constitutiv, fiindcă legea nu o cere spre
a consideră fapta ca infracţiune, ci numai pentru a dă o
pedeapsă mai mare. Art. 264 C. p., face distincţiunea ur­
mătoare: atentatul în contra pudoarei, încercat sau comis
cu violenţă, s’a făcut asupra unei persoane mai mari de
15 ani, pedeapsa e maximum închisorii, iar dacă fapta s’a
comis în contra unui copil mai mic de 15 ani, culpabilul
se pedepseşte cu maximum recluziunii, cu alte cuvinte acea-
V'

19) N ecu n o a ştere a etăpi nu s e p o a te in v o c ă în c a s a tiu n e ; în afară

d e a c e a s t a l e g e a nu c e f e c a in s t a n ţa d e fo n d s ă a r a t e c ă in fr a c to r u l c u n o ş ­
tea e ta te a victim ei. .-Cas. II, 2 5 8 din 2 8 Ia n u a rie 1911. J u r i s p r . I V , N r . 8 ,
pag. 119).
 186 -

sta e o circumstanţă agravantă legală. Şi trebue să obser­

văm că această circumstanţă agravantă are de rezultat de
a schimbă delictul în crimă.
1036 — 3) Relaţiunile între agent şi victimă. Ele pot ii uneori
cauză de agravare de pedeapsă, alteori, din contra, au de
efect de a apără de pedeapsă.
Astfel, de exemplu, rudenia sau alianţa sunt circum­
stanţe de agravarea pedepsei, când e vorba de o leziune a
persoanei. Vom cită în acest sens art. 232, 243, 245 al.
2, 262 al. 2, 265, 273 al. 3 şi 279 C. p. Singurele excep-
ţiuni la această regulă sunt art. 232 C. p., care prevede
omorul copilului natural de către mama sa şi micşorează
pedeapsa, şi art. 301, care apără de pedeapsă dojenirea
părintelui ori a învăţătorului. Asupra acestui articol vom re­
veni când vom vorbi despre scuzele absolutorii.
Din contra, după cum vom vedeà mai târziu, atentatele
în contra proprietăţii, nu sunt pedepsite de legiuitor, când
ele se comit între rude apropiate.
Tot din cauza relaţiunilor dintre victimă şi infractor le­
gea pedepseşte în art. 309, al. 3 şi 4, mai cu asprime
furtul servitorului ori al hangiului, care au mai mult putin­
ţa de a comite furturi. „Rigoarea în contra furtului domes­
tic — zice Bentham — a fost prescrisă desigur din cauza
dificultăţii de a se opune acestei infracţiuni“ (20).
In fine, un caz particular de agravare din cauza re­
laţiunilor între victimă şi un terţiu, e prevăzut de art. -71
C. p„ care pedepseşte cu munca silnică trădarea planu­
rilor fortificaţiunilor la inimici, iar la neutri numai cu de­
tenţiunea.
10361 — Deasemenea în art. 323 c. pen. găsim o agravare a
pedepsei rezultată din relaţiunile dintre infractor şi subiec­
tul pasiv, relaţiuni pe cari legea le exprimă prin indicarea
calităţii infractorului: „slugă, om cu simbrie, ucenic, calfă,
gramatic, lucrător, ajutor“.
20) /. Bentham: Traité de legist civ. et pénale, Paris, 1820, T. II
p. 30. In vechiul drept francez acest furt se pedepseâ cu moartea. „Când
un servitor fură delà stăpânul său — zice Lange — este un furt domestic,
şi această crimă se pedepseşte cu moartea, oricât de puţin considerabil ar
fi, din cauză că stăpânii sunt obligaţi să se întemeeze pe credinţa servito­
rilor lor“. Pratique criminelle, Livre I, Ch. XI, p. 28, ed. 1702.
|J — In dr. maghiar persoana agentului este circumstanţă
agravantă în multe cazuri (291, 310, 336, 393, 424, etc.):
deasemenea persoana pacientului, precum şi raportul din-
tre agent şi pacient (280, 302, 304, 336, 362, 381, etc.)..
— c) L o c u l. Saturnin zice: „Locul face ca aceeaşi faptă
să se socotească furt sau sacrilegiu şi să se pedepsească
cu moartea ori cu o pedeapsă mai mică“ (21).
Locul comiterii infracţiunei are mai întâi o mare im­
portanţă, pe care o vom studia în Proc. pen., din punctul
de vedere al fixării competenţei instanţelor judiciare. In
privinţa însă a penalităţii, locul este câteodată un element
constitutiv al infracţiunei, iar alte ori numai o circumstanţă
agravantă.
De exemplu art. 210 şi 211 Cod. penal prevăd delic­
tul de împiedecare la liberul exerciţiu al unei religiuni; prin
primul din aceste articole se cere pentru existenţa delictu­
lui ca tulburarea să se producă în biserică sau într’alt loc.
destinat unui cult; prin cel de al doilea se cere să se lovea­
scă sau să se injurieze un preot in exerciţiul funcţiunei sale
în biserică. In aceste cazuri locul este un element consti­
tutiv al infracţiunei, căci dacă infracţiunea nu se comite in
biserică sau în alt local destinat cultului, fapta poate să con-
stitue o altă infracţiune, de exemplu ultragiu sau lovire, nu
însă delictul de împedecare la exerciţiul unei religiuni. Prin
urmare, locul în aceste cazuri e un element constitutiv al
infracţiunei.
Deasemeni este element constitutiv locul, când e vorba
de vânătoare în loc oprit sau în caz de delict silvic (22).
— Insă adeseori locul este o circumstanţă agravantă.
Pentru aceasta avem cazuri numeroase în materia furtului.
Furtul simplu se pedepseşte cu 15 zile până la 2 ani
de închisoare şi cu 26 până la 500 lei amendă, însă furtul

2 1 ) P a r . 4, L e g . 16, D i g . X L V I I I , 19. „ L o c u s f a c i t u t i d e m v e l f u r t u n i
vel sacrilegiu m s it , e t c ă p i ţ e l u e n d u m v e l m i n o r e s u p p l i c i o “ . C o n f r . î n d r e p ­
t a r e a l e g i i , g l a v a 3 4 6 , z a c o n 7. c a r e p e d e p s e â c u t ă e r e a n a s u l u i p r i m u l fur t
d e l a s t ă p â n , ş i cu s p â n z u r a r e a c e l d e a l d o i l e a , ia r d a c ă s e fura un lucru
m are, spânzurătoarea d ela p rim a dată. V ezi în să con trariu în g lava 3 48,
zacon 11. C o n f r . şi P r a v i l a V a s i l e L u p u , p r i c i n a 13, N r . 10 8 şi p r i c i n a 15.
Nr. 18 0, e d it . L o n g i n e s c u , p. 3 4 şi 52.
22) D ea se m e n e a a r t. 17 l e g . c o t n e r c . a m b u l a n t d in 17 M a r t i e 1 8 8 4 .
 — 188

de pe câmp sau din pădure ari magazii de lemnărie, sau

lemne plutitoare, sau producte după câmpuri sau din li­
vezi, se pedepseşte cu 3 luni până la doi ani de închisoare
corecţională, şi 50 până la 500 lei amendă (art. 309 al. 1,
2, C. p.).
Această agravare de pedeapsă e foarte veche. Déjà
în Exod se pedepseşte mai aspru furtul în câmp decât în o
casă (23).
Motivul dispozitiunei este acela pe care’l dă Cicerone,
vorbind despre pedepse în general: „Trebue a aveà mai
multă asprime, mai vârtos de acele greşeli de care paza
este mai grea“ (24). Deaceia şi la Sciţi, ca şi la Evrei :
,,Nici-o infracţiune — zice Justin — nu erà mai mare decât
furtul: deoarece ei având fără acoperiş şi întărire turmele
şi vitele în păduri, ce le-ar fi rămas, dacă s’ar fi permis
furtul ? (25).
Art. 310 al. 1 pedepseşte şi mai aspru, cu 3—5 ani
de închisoare şi cu interdicţiune pe timp mărginit, furtul să­
vârşit, sau încercat de a se săvârşi, într’un locaş consacrat
cultului, asupra obiectelor de cult.
Iarăşi o dispoziţiune foarte veche, pe care o găsim
în codicele Hamurabi, §: 6 . Cel care fură un lucru din-
tr’un templu, precum şi tăinuitorul acelui lucru, se vor pe­
depsi cu moartea“ (26).
La Romani aceiaşi severitate pentru furtul din locaş
sfânt, care se numen sacrilegiu şi care, după cum spune
Claudiu Saturnin, se pedepseau cu moartea. In vechiul drept
francez, german şi român, deasemenea se pedepseâ cu moar­
tea furtul unui lucru sfânt din local sfânt (27).
23) Exod. XXII, I, 7 şi 9.
24) Cicerón : Oratio pro Sext Rose. Amerino. „Atque ea sunt ani-
madvertenda peccata maxima quae difficilima praecaventur“.
25) Justin : Lib. II, Cap. 2, Nr. 6 ; „Nullum scelus, apud eos, furto
gravius : quippe sine tecto munimentaque pecora et armenta inter silvas
habentibus, quid salvam esset, si furări liceret ?“ Acelaş lucru îl spune
Bodin, relativ la Tătari şi Moscoviţi, unde cel mai mic furt e pedepsit cu
moartea, pentrucă sunt puţine oraşe şi case spre a-şi păstră cineva bunul
său“. La République, VI, 6, p. 1044.
26) Délégation en Perse. Textes élamito — sémitiques ed. Scheil.
27) Pentru dreptul german vezi Carpzovius : Practica II, Quaest
'LXXXIX. Pentru Franţa Lange în Pratique civile criminelle et bénéticiale.
 — 189

m Azi agravarea este mai mică; totuşi este deştul de

■ mare în raport cu pedeapsa furtului simplu. Brissot de War-
i viile eră însă de părere, că nu trebue nici o agravare în
c acest caz, căci hoţul cugetă la trebuinţa ce are de lucrul
furat, iar nu la ofensarea divinităţii, precum se credea altă­
dată (28).
Nu împărtăşim această părere extremă; orice s’ar
zice, acela care fură dintr’un locaş consacrat cultului, me-
, rită o mai mare pedeapsă dacă nu pentru alt motiv, cel
puţin fiindcă el comite un furt dintr’un loc mai cu puţină
grijă apărat decât casa particulară. Negreşit, că o agravare
mare e neraţională, pentru motivul dat de Brissot, însă o
( lipsă de agravare, în acest caz, e tot atât de neraţională,
pentrucă acest furt se prezintă în împrejurări particulare.
Agravare din cauza locului există asemenea in caz
I, de injurie: art. 182, al. 1 şi 2 şi 184, al. 2, C. p.; în caz de
l tâlhărie pe drumuri sau pieţe publice; art. 318, al. 3 C. p.
f* şi în caz de lepădare de copil mai mic de 7 ani: art. 279
r C. p.
Î
1039 _ Tot de loc ţine şi publicitatea, adică agravarea care
! rezultă din o lovitură sau injurie făcută în loc public. Chiar
t- la Romani se socotea ca injurie atroce ex loco, veluti si cui
; in theafro vel in foro vel in conspectu praetoris injuria
} facla sit“ (29).

D e s t n a t i e r e s c r i m i n e l l e s . L i v r . I, e h . X I , e d . c it . p . 27, n e s p u n e : „ S i m p l u l
furt nu e p e d e p s it d e o r d in a r d e c â t cu b ătaia, în fie r a r e a şi s u r g h i u n u l pe
tim p m ă rg in it ; c â n d se să vârşeşte î n t r ’o b iser ic ă e o speţă de sacrilegiu
c a r e m erită o p e d e a p să mai se v e r ă , în să când nu n u m a i c ă furtul s e c o m i t e
în l o c a ş sfâ n t, d a r s e şi fu r ă un lucru sfâ n t, c u m a r fi p o t i r u l s a u a l t a s e ­
m enea lu c r u , p e d e a p s a e fără în d o ia lă m o a r te a “ . L a noi în d r e p ta r e a legii,
g la v a 346, z a c o n 8 , p e d e p se â cu sp â n z u r ă to a r e a furarea unui lucru sfânt
d i n b i s e r i c ă . C o n f r . g l a v a 3 4 6 , z a c o n 4 7 ş i 4 8 şi P r a v i l a V a s i l e L u p ii, P r i ­
cin a 13, N - r i l e 148 şi 149, p. 4 4 , e d . L o n g i n e s c u .
28) Brissot de Warville : T h eo r ie des lo is crim in elle s, T. II, pag.
124 ş i 125.
29) in stit. Ju stin ian IV, 5. p a r . 9 „D in cauza locu lu i, precum dacă
c u iva s ’a f ă c u t i n j u r i a î n te a tr u , or în fo r s a u în fata p retoru lu i“. C o n fr.
în d r e p ta r e a legii g la v a 107, z a c o n 15, 16 şi 17, c a r e da exem p lu o p a lm ă
d a t ă în b i s e r i c ă . C o n f r . z a c o n . S, 9. 10 ş i 18 şi P r a v i l a V. L u p u , g l a v a 44,
e d . L o n g i n e s c u . p. 2 3 0 şi 231 .
 — 190 -

1040 — Insă publicitatea e aproape totdeauna în legislaţiunea

noastră o condiţiune esenţială, un element constitutiv al in­
fracţiunii; de ex.: în caz de injurii publice (art. 299), de ul-
tragiu public în contra pudoarei (art. 262), de calomnie
(art. 294), etc. Şi, prin publicitate, aci nu se înţelege ca
infracţiunea să se fi comis neapărat într’un loc public ; ea
poate să fie comisă şi într’un loc privat şi totuşi ultragiul ori
injuria să fie publice, fiindcă puteau să fie văzute, sau auzite
de public. Invers, se poate ca ultragiul să nu fie public, deşi
s’a comis într’un loc public, într’un moment când se credea
că nu va putea fi văzut.
De altmintreli e indiferent pentru existenţa infracţiunei
că autorul ei a voit sau nu publicitatea; aceasta poate in­
fluentă numai asupra gravităţii pedepsei (30).
1040 1 — Ori de câteori legea cere ca element al unei infracţiuni
publicitatea, sau când face din ea o circumstanţă modifi­
catoare a pedepsei, nu trebue să credem că prin aceasta st*
înţelege că infracţiunea să fie săvârşită într’un loc public.
/ Faptul că o infracţiune a fost săvârşită într’un loc pu­
blic nu face deci decât să înlesnească oarecum dovedirea
publicităţii (a). '
Un loc poate fi public prin natura lui, de ex.: stradele,
pieţele, compartimentele de cale ferată, grădinile publice,
etc.; prin destinaţiune, de ex.: sălile de teatru, şcolile, lo­
calurile publice, bibliotecile publice, muzeele, etc., păstrează
caracteru de loc public numai în timpul când sunt accesi­
bile publicului; prin întâmplare, de ex.: o sală particulară,
unde s’ar dă un bal (b), sau s’ar ţine o întrunire, etc. nu
au caracterul de loc public decât în timpul cât au fost la
dispoziţiunea publicului.
Pentru existenţa publicităţii în sensul legei penale, ne-
avându-se în vedere faptul dacă infracţiunea s’a săvârşit în
loc public, sau privat, ci dacă ea s’a efectuat în prezenţa

30) Cas. II, 822 din 9 Apr. 1912, Curierul Judiciar 19:12, Nr. 55, p. 645.
a) Vezi asupra publicităţii : V. Dongoroz, Publicitatea în delictul de
calomnie, în Curierul Judiciar, Nr. 33-1922 ; idem, Publicitatea în atentatul
la bunele moravuri, în Jurisprudenta Generală, Nr. 20-1924.
Vezi şi Ortolan, Eléments, I, Nr. 857 ; Garraud, Traité, ed. 3, II, p. 693.
b) Vezi Chassan, Délits et contraventions de la parole, I, Nr. 82 şi
urm ; Fabreguettes, Traité, I, Nr. 729.
 publicului, doctrina ca şi jurisprudenţa au decis că există
publicitate chiar atunci când o singură persoană a asistat
la săvârşirea faptului.
10402 — Sunt cazuri în care însă legea nu cere ca element sau
ca circumstanţă agravantă publicitatea faptului, ci publi­
citatea locului unde fapta s’a comis, indiferent dacă eră
sau nu eră de faţă cineva.
In aceste cazuri se cere deci, pentru existenta infrac-
tiunei sau circumstanţei agravante, ca să fie vorba de un
loc public.
Astfel este cazul prevăzut de art. 318 Nr. 3 c. pen.,
I . care face o agravantă atunci când tâlhăria s’a săvârşit pe
drumuri publice sau pieţe publice.
1041 — In ce priveşte agravarea pedepsei rezultând din publi­
citate, legea n’a admis-o prin un text de lege, ci a lăsat
ca judecătorii 3ă ţină seamă de ea în marginile maximului
şi minimului. De ex.: în art. 300 C. p. publicitatea poate fi
o circumstanţă agravantă judecătorească.
Vom spune, terminând, că locul e uneori o circums­
tanţă atenuantă; de ex.: dacă fapta s’a comis într’un loc
unde de obicei e tolerată, aceasta când e vorba de infrac­
ţiuni poliţieneşti (31).
Deasemeni, când acel care făcând exerciţiu cu o ar­
mă a rănit sau omorît pe cineva, într’un loc rezervat pen­
tru exerciţiu (vezi şi art. 239 C.p., bătaia prin cârciume).
1041 — In dreptul maghiar locul comiterii agravează câte o-
dată (furtul în cimitir, biserică, art. 336); publicitatea la
calomnie (art. 3 L 4D1914).

11042 — d) T i m p u l — zice CI. Saturnin — „discernit eman-

sorem a fugitivo, et effractorem vel furum diurnum a noc-
turno“ (31 bis).
Şi timpul e uneori element constitutiv al infracţiunei.
De exemplu aprinderea pe un vas fără autorizare a unei
lumini noaptea în timp de resbel (art. 37 C. J. M.).
»

31) De Vouglans : Loix criminelles. Livre I, Titre IV, par. 4, p. 422,

ed. 1783.
31 bis) 5 leg. 16, Dig. XLVIII, 19. „Timpul deosebeşte pe soldatul re-
tardatar de dezertor, şi pe efractor sau hoţul de zi de cel de noapte“.
 — 192

Deasemeni când e vorba de vânătoare în timp oprit, e

evident că timpul e un element constitutiv al infracţiu­
ne! (32).
Deasemeni, când cel adormit fiind soldat, trebuia să
vegheze (art. 206 C. Just. Mii. şi art. 32 şi 3 C. Jus. Ma­
rinei). Aprinderea luminei, vânătoarea şi somnul care sunt
lucruri permise, se pedepsesc numai din cauza timpului
când se îndeplineşte.
1043 — Dar mai adeseaori legea consideră timpul când se co­
mite infracţiunea ca o circumstanţă agravantă legală (33).
Vom cita ca exemple:
După art. 68 C. p. se pedepsesc cu munca silnică pe
viaţă acei care în timp de resbel au predat cu trădare ce­
tăţi, arsenale, depozite de arme, sau au comunicat planuri
la inimic.
In acelaşi sens sunt redactate art. 212 şi urm. C. J.
M.; art. 25 şi 39 C. J. al Marinei. Art. 74, al. d. Cod. silv.
din 9 Apr. 1910; art. 40, Nr. 3 legea pescuitului din 1896;
art. 44 şi 45 leg. rechiz. milit. din 6 Apr. 1906.
După art. 309, al. 5, se pedepseşte mai aspru: „Fur­
tul săvârşit într’o casă locuită şi în timpul nopţii“. Furtul
nocturn, care astăzi atrage o mică agravare legală, era
pedepsit foarte aspru la cei vechi.
In Exod, omorârea furului nocturn nu era pedepsită
(34). Deasemenea la Greci Platon scrie: „Dacă cineva prin­
de noaptea în casa lui un hoţ care vrea să-l jefuiască şi-I
ucide, ucigaşul nu va fi pedepsit (35). Blackstone obser-

32) După o deciziune a Curţii noastre de casaţiune se pare că

timpul uneori nu ar produce nici un efect Având în vedere—zice C.
cas.—că Tribunalul constată în fapt că delicuentii aveau dreptul acordat
de Stat de a luă lemne din pădure; că, deşî acei locuitori s’au introdus
în pădure în altăzi decât cea hotărîtă anume, schimbarea zilei necon-
stituind un delict silvic, mijlocul invocat (de casare) este întemeiat“
Cas. II, 401 din 20 Dec. 1882, B. 1234. Teorie foarte contestabilă, căci
daca cineva permite într’un oarecare timp luarea unor lucruri sub pri­
vegherea custozilor, luarea în alt timp pe ascuns nu poate fi decât
un furt.
33) In cazul art. 186. C. p., intervalul de timp dintre comiterea in»
fractiunei şi moartea victimei este o circumstanţă agravantă.
34) Exod XXII, 2.
35) Pluton: De Iegibus, IX, T. VIII, p. 193, ed. V. Cousin.
 — 193

vă că la Atenieni, care nu pedepseau furtul cu moartea,

furtul nocturn eră totuşi pedepsit cu moartea, lucru care
este admis şi în Englitera (36). Deasemenea la Romani,
după cum ne spune Aul. Geliu, hoţul prins în flagrant delict
în timpul nopţii, ori cel care se apără cu arme, eră pedep­
sit cu moarjtea (37).
i044 — Asupra circumstanţei agravante a nopţii, autorii dis­
cută sensul acestui cuvânt, şi anume se întreabă când în­
cepe şi când se sfârşeşte noaptea? In general ei admit, ţi­
nând seamă de spiritul legii, că noaptea e timpul în care
întunecimea face mai uşoară atacarea şi mai grea apăra­
rea, când din cauza timpului e mai puţină lume, aşa că
spaima e mai mare şi speranţa de ajutor mai mică (38).
In consecinţă credem că în timpul unei eclipse totale de
soare, se poate socoti noapte sub punctul de vedere al a-
gravării legale.
Un alt caz de agravare, şi cu mult mai considerabilă
din cauza timpului comiterii infracţiunei, este cel prevăzut
de art. 310 al. 6: ,,Dacă furtul s’a comis în timpul unui
incendiu sau unei inundaţiuni, asupra obiectelor ce se aflau
încă expuse pericolului, ori depuse într’un loc de siguranţă“.
Această cauză de agravare e deasemeni foarte veche;
în Codicele Hamurabi, furtul în timpul incendiului unei
case, se pedepsea aruncând pe hoţ în focul de care voit să
se folosească (39). Pedeapsa e desigur exagerată, însă a-
gravarea se impune tocmai din cauza că în asemenea caz
nefericitul proprietar fiind bântuit de un element puternic,
nu poate să-şi apere şi să-şi păzească destul de bine ave­
rea sa.
044 — Oridecâte ori legea face din timpul nopţii un element
al unei infracţiuni sau o circumstanţă agravantă, va tre­
bui în primul rând să ţinem seamă de natura faptului şi de
consideraţiunile cari au determinat punerea în joc a ideii

36) Blackstone: O p . c it ., V I , p. 88.

37) Aid. Gelius: N o c t . A ü i c . XI, 18.
38) Ortolan: E l é m e n t s , V - è m e e d ., T . I, p . 3 7 0 — 3 72, N - r i l e 8 4 6 — 8 5 0 ;
Villey: O p . c it ., e d . V , p. M 2 si e d . V I . p. 12 6 ; Cont'r. Le Poittevin In sir.
c r i m . A r t . 89 N r . 3.
39) Cod. H am urabi, § 25. Ed. S ch eil.

I. T a n o v ic e an i) , vol. H. 13
 194 —

de timp, pentru a putea preciza care trebuie să fie crite­

riul de calculare al nopţii.
Când legea fixează chiar ora de la care se consideră
că începe noptea, în acest caz este un criteriu legal şi
orice discuţie e înlăturată.
Când însă legea nu fixează ora, dar vorbeşte de apu­
sul şi răsăritul soarelui, atunci calculul va trebui să se facă
după datele astronomice, criteriu astronomic.
In fine, când legea vorbeşte de întuneric şi de lumină,
atunci va trebui să se facă dovada în fapt că în momentul
săvârşirei faptului eră noapte efectivă, criteriul aprecierii
de fapt.
1044b — In dr. maghiar, noaptea agravează violarea domici­
liului (331); timpul incendiului sau inundatiunii agravează
furtul (336).
1 ! •

1045 — e) Calitatea — zice Saturnin — căci fapta este mai

atroce, ori mai uşoară; astfel, furturile manifeste se obiş-
nueşte să se distingă de cele nemanifeste, crimele de tâl­
hării, jafurile de furturi, insultele de violenţă (40).
Sub acest nume de calitate, vom examinâ mai multe
circumstanţe, care se referă la felul comiterii sau mijloacele
executării, şi care toate agravează pedeapsa: 1) Pluralita­
tea infractorilor; 2) Efracţiunea; 3) Escaladarea; 4) Gheile
mincinoase. 5) Armele. 6) Modul executării.

1046 — 1) Pluralitatea infractorilor prezintă mai mare pericol

social, căci dacă mai multe persoane sunt unite, puterea
lor e mai mare şi este mai greu a li se rezistă. Deaceea le­
giuitorul consideră pluralitatea infractorilor ca o circum­
stanţă agravantă în multe cazuri, atât în Codicele penale,
cât şi în legile speciale. Vom cită în Codicele penal art.
87, relativ la infracţiunile contra siguranţei Statului, art.
171 şi 172, relative la rebeliune; art. 309, al. 5 şi 311 al.
ultim la furt; 318 al. 2, la tâlhărie, şi 265 la atentatele
la pudoare, caz în care delictul se transformă în crimă (41).
In legile speciale vom semnală mai ales art. 166— 170 din
------ i-------------
40) CI. S a tu r n in u s , § 6.
41) Cas. II, 505 din 14 Iunie 1899, B. 287 (Regul. de compet.).
 195 —

legea vamală din 5 Iunie 1874 şi cea din 1 Iulie 1905

(42), art. 74 lit. e Cod. silvic din 3 Apr. 1910.
047 — Vechea şcoală clasică se contrazice când admite a-
gravarea în caz de pluralitate a infractorilor, căci din stu­
diul psihologic al mulţimei se vede, că e mai puţin culpa­
bil moralmente tocmai individul care comite o infracţiune
în mijlocul unei mulţimi.
048 ■— In ultimele timpuri agravarea pedepsei din cauza plu­
ralităţii, şi în special psihologia mulţimei a fost mai bine
studiată. Noi credem că trebue a distinge bine două ca­
zuri în pluralitatea infractorilor. Dacă participarea colec­
tivă e de mai în a i n t e p l ă n u i t ă ş i c o m b i n a t ă c u s â n g e r e c e ,
această pluralitate trebue să se considere ca o circums­
tanţă agravantă, căci pericolul este cu mult mai mare, iar
coparticipanţii pe lângă perversitate, dau dovadă că ştiu
să se slujească de puternicul principiu al asociaţiunei. A-
sociaţiunile de infractori sunt o armă puternică pentru exe­
cutarea unor anumite infracţiuni care nu se pot săvârşi de
o singură persoană; e natural dar ca acei care se servesc
de această armă, figurat vorbind, să fie tot atât de aspru
pedepsiţi ca şi infractorii înarmaţi, căci precum este greu
a se împotrivi cineva unui infractor înarmat, tot aşa de greu
e a se împotrivi la mai mulţi infractori concertaţi de mai îna­
inte. Astfel se explică agravarea prevăzută în lege pentru
pluralitatea infractorilor, agravare pe care o aprobă şcoa­
la pozitivistă penală, punându-se sub punctul de vedere al
apărării sociale. (43).
Când însă infracţiunea nu este mai dinainte plănuită
de o asociaţiune, ci este numai rezultatul unei aglomera-
ţiuni întâmplătoare, atunci pluralitatea departe de a fi o
circumstanţă agravantă, trebue să se considere, din punc­
tul de vedere al pedepsei, ca o circumstanţă atenuantă.
In adevăr, din studiile făcute în ultimele timpuri asu­
pra mulţimei rezultă că aglomeraţiunile întâmplătoare con-
42) F a p te p e d e p s ite cu în c h is o a r e a se p e d e p s e s c cu m unca s iln ic ă
dacă su n t fă c u te de oam eni adunaţi în trupă sau în a r m a ţ i.
43) E. Ferri: S o c io l. c r in i., 4 -c é d ., N o . 69, p. 706: Se. Sifthele :
T e o r i a d e là c o m p lic it à , p. 12 ş i u r n i., 125 s i u riri., 143 şi u rm . G. Tarde:
P h ilo s o p h ie p é n a le , ch. VU, § 5, N r. 3. C o n fr. d in tr e cei v e c h i p e Ju­
lius Clams: O p . c it ., I .X , N r. 30.
 — 196 —

duc la comitere de infracţiuni chiar persoanele care în par­

ticular nu sunt rele şi nu ar fi în stare să comită acele
infracţiuni.

„Mulţimile comparate cu indivizii — ne spune Gus-

tave Le Bon, — sunt puţin intelectuale şi prea emoţiona­
le, ele sunt impulsive şi mobile, sugestibile şi credule, e-
xagerate şi simple în sentimentele lor, intolerante şi au­
toritare. Ele trec cu o extremă repeziciune dela idee, dela
reprezentare la act (44).

„Mişcările tumultoase la care o mulţime e supusă—

zice de asemenea A. Bain — conistituesc cea mai mare
greutate pe care profesorul trebue să o învingă. Fiinţele
omeneşti luate în masă se poartă cu totul altfel decât a-
Celeaşi fiinţe luate una câte una, şi se produce printre ele
o întreagă serie nouă de forţe şi de influenţe.

„Orice individ care nu e decât o unitate, în masă ia

un caracter cu totul nou. Pasiunea anti-socială sau răută­
cioasă, plăcerea de a triumfă, care nu mai există la indi­
vidul care e faţă cu altul mai puternic decât el, se redeş-
teaptă şi se aprinde când se simte susţinut de alţii. Tot­
deauna când un atac general devine posibil, autoritatea
unui om izolat cântăreşte foarte puţin în cumpănă“ (45).
Ne mărginim la aceste citaţiuni, de şi studii foarte im-

44) După citarea D-lui l e l g e r s m a : Congrès d’anthropologie cr

minelle d’Amsierdan de 1901. Compte rendu, p. 5 şi urm.
45) A . B a in : Science de l’éducation, ch. V.; P h . R e n a z z i face o pr
frumoasă comparaţie relativ la mulţime: „După cum marea din natura
ei liniştită venind vântul se umflă, tot astfel şi poporul de obişnuit cu
minte liniştită, este împins de oratori răi, ca de o furtună violentă“. Ele
menta juris criminalis Lib II Cap. V § 13 T. II p. 135. De aceea el con­
chide că trebuesc pedepsite numai căpeteniile, cum au făcut Romanii la
Capua (Ibidem).
 197 —

portante s’au făcut asupra multimei, începând dela Quinti-

lian (46) şi sfârşind cu Sc. Sigele (47).
Negreşit că mulţimea este în stare sa scoată din o-
biceiuri pe oamenii cei mai paşnici; în mulţime, cei liniş­
tiţi şi indecişi sunt târîţi de cei mai îndrăsneţi să comită
infracţiuni ori fapte, pe care nu le-ar fi comis singuri. Se
ştie răspunsul nostim al unei căpetenii conservatoare, că­
reia i se impută că în opoziţie, fiind aliat cu deisidenţa
liberală, s’ar fi coborât în stradă, ceiace n’ar fi fost po­
trivit pentru un om de ordine: a p o i d a c ă e r a m c u lu p ii,
tr e b u ia s ă u r lu c u d â n ş ii ( 4 8 ) . De aceia credem că, în caz
de infracţiuni săvârşite de aglomeraţiuni întâmplătoare,
pluralitatea trebue să fie o cauză de atenuare judecătorea­
scă, iar nu de agravare fie legală, fie judecătorească.

1 — Problema participaţiunei în fapifele ilicite penal este

desigur chestiunea care comportă cea mai întinsă discu-
ţiune, fiindcă nu se poate răspunde la această problemă cu
o soluţiune unică.
Cum sediul materiei participaţiunei este la capitolul
pluralităţii infractorilor, rămâne să examinăm acolo toate
chestiunile privitoare la această problemă, pentru a putea
mai uşor pune faţă în faţă constatările de ordin crimino-

46) Quintiliari : D e c la m a t. X I, c a p . V II. „ S e în ş a lă a c e ia care cred

că e p r in t r e oam eni vreo in f r a c ţ iu n e care să p o a te sâ f ie p r iv ită c a în
a d e v ă r f ă c u t ă d e p u b lic . T o t c e i a c e c o m u n i t a t e a f a c e e s t e î n r e a lit a t e f a p t a
o a m e n ilo r care au d arul s ă c o n v in g ă ; p oporul nu se m iş c ă decât dacă
e ste în s u f l e ţ i t ş i ir it a t d e a lţ ii. T ot a s tfe l c o r p u l n o str u urm ează n u m ai
m iş c ă r i l e s u f le t u lu i n o stru ; fie c a r e d in m e m b r e le n o a stre ar răm ân e ne­
m i ş c a t e d a c ă n u a r v o i s ă s e s e r v e a s c ă d e e le . N i m i c nu e m a i le s n e d e c â t
să se a ţâ ţe în s u f le t u l p o p o r u lu i o r ic e fe l d e p a t im ă . C ând ne adunăm
p e n tr u a fa c e r ile c o m u n e , n im e n i n u aduce c u g e t a r e a , m in t e a s a u cea m ai
mică um bră a r a t iu n e i sa le ; m u lţ im e a n ’a r e n ic i o d a t ă p r u d e n ta in d iv i­
z ilo r , f ie d in cauză că ne in te r e s ă m m ai p u ţin de a fa c e r ile p u b lic e , f ie
ca c in e v a e m ai n e g lig e n t f i in d c ă ştie că nu va da s in g u r s o c o te a lă , şi
m u lţ i a u în c r e d e r e în t o ti“ .
47) Scipio Sighele: La fo u le c r im in e lle , P a r is , 1892. R o m a n ţ ie r u l
Ei/g. Sue, în J id o v u l r ă t ă c it o r , a r e u n f r u m o s c a p i t o l d e p s i c l i o l o g i e a m u l-
ţ im e i î n a s m u ţ ir e a m u lţ im e i a su p ra u n u i in d iv id b ă n u it.
48) O b ser v ă m că răsp u n su l d rep t in p r in c ip iu , nu eră a p lic a b il în
acel caz, u n d e fa p ta n u s e p e t r e c u s e p r in a g lo m e r a ţ iu n e în t â m p l ă t o a r e , c i
p r in o a s o c ia tiu n e d e m a i în a in te c o n c e r ta tă .
 — 198

logic cu principiile dreptului pozitiv şi ale politicei crimi­

nale.
1049 — Vechea noastră legislaţiune din secolul al XVII-lea
prevedea expres o scădere de pedeapsă în acest caz. Du­
pă pravila lui Matei Basarab glava 363: ,,A 7-a vină care'
micşorează certarea celui vinovat iaste mulţimea de oa­
meni, unde se pornesc cu toţii să facă vre-o răutate“. Când
se ucide unul de mai mulţi oameni, legea dă voe judecăto­
rilor să certe cu bani, scoatere din moşie (exil) sau ocnă:
(49). Când însă eră de mai înainte plănuită infracţiunea,,
pedeapsa se agravâ; astfel eră cu tâlharii (50). ,
1050 — Ce vom zice în codicele penal actual?
Distincţiunea pe care am făcut-o între asociaţiunea dej
mai înainte concertată, care ar fi cauză de agravare legală,,
şi cea întâmplătoare, care ar fi cauză de scădere de pe­
deapsă judecătorească, este ea legală, adică se poate în­
temeia pe codicele penal, ori este numai bună de lege fe-
renda?
In cele mai multe cazuri, şi anume în a rt.-87, 265,.
309 al. 5, 311 al. uit., 318 al. 2, şi art. 160— 170 din:
legea vamală, deşi legiuitorul nu cere expres pentru agra­
vare înţelegere prealabilă, însă în mod firesc aceste in­
fracţiuni nu se săvârşesc de aglomeraţiunile întâmplătoare,
ci de cele de mai înainte concertate. Singur cazul de rebe­
liune, prevăzut de art. 171 şi 172 C. p., face excepţiuno
la această regulă, şi agravarea se poate aplică chiar uner
aglomeraţiuni întâmplătoare. Legiuitorul dar, în mod ra­
ţional a consacrat distincţiunea făcută de noi, nesocotind-o1
numai în art. 171 şi 172 C. p. Prin urmare, credem că
judecătorul, în caz de infracţiuni comise de aglomeraţiunfc
întâmplătoare, va trebui să considere fapta ca o circum—

49) Aşâ eră şi în vechiul drept francez şi chiar în dreptul roman;

Vezi M u y a r t d e V o u g la n s : Livre I, Titl. IV, § 6, Nr. 4 şi notele respecti­
ve: p. 24, ed. 1783; şi Livre II, Titre II, Ch. I, § II. Nr. 2 8 , p. 44, care
citează dreptul canonic. Quoties a populis aut turba peccatur, quia in,-'
ommes, propter multitudinem non potest vindicari, multum solet transire,,
transire, priora ergo dimittenda dico.
50) Glava 346, zacon 14 şi Pravila V. Lupu, Pricina 13, Nr. 114, ecL-
Longinescu, p. 35.
 — 199 —

stanţă atenuantă, afară de cazurile când legea ar dispune

altfel.
1051 2) E fra c ţiu n e a sa u s p a r g e r e a este definită de legiuitor
în art. 314 C. p., care intră în multe amănunte, şi la care
trimitem (50 bis).
1052 — 3) E s c a la d a re a e definită de articolul 313 C. p., din
care se vede că nu e indispensabilă suirea pe o scară, cum
pare că ar indică etimologia cuvântului. „Escaladarea —-
zice art. 313 — se numeşte orice intrare în case, clădiri
ori împrejmuiri, săvârşită prin suire peste ziduri, porţi, în-
velitori, uluce sau alte îngrădiri închise, precum asemenea
şi orice intrare pe ferestre, prin coşuri (hornuri), prin fe-
Testrue de pivniţă, sau prin orice găuri pe sub pământ care
nu sunt destinate pentru a servi de intrare“.
Legea agravează penalitatea când o infracţiune se
comite prin efracţiune sau escaladare (51). Art. 310 al.
2, pedepseşte cu 3—5 ani furtul, când el „s’a comis prin
efracţiune sau escaladare, într’o casă locuită sau servind
spre locuinţă, sau în dependinţele ei, sau într’o curte în­
chisă“, pe când furtul simplu se pedepseşte cu închisoa­
rea numai dela 15 zile până la 2 ani. Şi încă trebue să
observăm că această pedeapsă e din cele mai mici date
de legiuitori pentru furtul cu escaladare sau cu efracţiune.
In codicele Hammurabi, în caz de furt cu efracţiune, ho­
ţul se pedepsea cu moartea şi se îngropa în faţa spargerii
făcute (52); chiar în codicele penal francez actual fapta e
considerată drept crimă, cum eră considerată şi la noi
înainte de revizuirea codicelui penal din 17 Febr. 1874. Ac­
tualmente la Francezi furtul cu efracţiune sau cu escala­
dare se pedepseşte cu munca silnică pe timp mărginit (53).
Vom observă că Brissot de Warville eră de părere că

50 bis) Jurisprudenta a asimilat din punctul de vedere al furtului

cu: efracţiune depozitele Statului cu casele de locuit. (Cas. II, 1129 din 1923
îra Jurisprudenta Generală din 1924, sp. 1835, pag. 1005).
51) Când va fi făcut scări, când va scăpă sau va sparge zid, sau
«ând va fi -sfărâmat lacăte, eră circumstanţă agravantă şi în vechiul nos-
drept. îndreptarea legii, glava 345, zacon 4 şi 346, zacon 3 şi Pra~
'»il!a V. Lupa, Pricina 12 şi 13.
52) Cod.Hamurabi, parag. 21.
53) Art. 3S4, C. p. fr. Vezi şi Jul. Clarus: L X V III, Nr. 4.
 — 200 —

furtul prin efracţiune nu trebue pedepsit mai aspru, căci e-

fracţiunea nu e decât un mijloc de a ajunge la infracţiune. El
susţinea chiar că furtul simplu, fiind mai uşor pentru cul­
pabili şi mai des şi mai periculos pentru cetăţeni, de oarece
e mai ascuns, ar trebui pedepsit mai aspru (54).
1053 — Legiuitorul a vorbit de escaladare şi de efracţiune în
materia furtului, unde ele se întâmplă mai des. S’ar pu-
teâ susţine că agravaţiunea. rezultând din aceste împreju­
rări se aplică la orice infracţiune. ■Noi credem însă contra­
riul: 1) fiindcă nu poate să existe agravantă legală fără
text expres; 2) din cauza tradiţiei.
1054 — 4) Cheile mincinoase sunt definite de legiuitor tot în
materia furtului, fiindcă relativ la furt se întâmplă mai
des întrebuinţarea cheilor mincinoase. „Chei mincinoase—
zice art. 315—se înţeleg orice cârlige, chei diverse, prefă­
cute sau semuite, şi orice fel de uneltă care să nu fi fost
hotărîtă de către proprietar, sau chiriaş sau birtaş a deschi­
de sau închide broaşte, lacăte şi orice încuietoare va fi des*
cuiat cu dânsele culpabilul“.
1055 __ Legea dă un înţeles foarte întins cuvântului cheie min­
cinoasă, făcând să intre în acest cuvânt chiar un cârlig.
Jurisprudenţa franceză a mers mai departe şi a decla­
rat că există chei mincinoase chiar când cheia este adevă­
rată, însă este perdută sau aruncată de stăpânul ei.
Mărturisim că această interpretare ne pare contrarie
legii, căci, după cum s’a zis, dacă chiar cheia adevărată
devine mincinoasă la hoţ, nu mai trebuiă să se vorbească
de chei mincinoase, de vreme ce toate cheile din mâna ho­
ţului sunt chei mincinoase; să se fi zis pur şi simplu chei,
sau mai bine încă loc închis. De altmintrelea legiuitorul nu­
meşte cheie mincinoasă unealta care nu va fi fost hotărîtă
de către proprietar, chiriaş sau birtaş a deschide sau în­
chide“, formulă care exclude cheia adevărată. Şi e natu­
ral să fie astfel, căci legiuitorul protege cu agravarea pe­
depsei pe cei vigilenţi iar nu pe cei negligenţi, care a-

54) B r i s s o t d e W a r v i l le : Théorie des lois criminelles, T. II, p. 12

Ideia lui B r i s s o t e falsă, căci şi armele sunt mijloace pentru a ajunge la
infracţiune, şi totuşi incontestabil este că infractorul armat trebue mar.
aspru pedepsitv
 — 201 —

B runcă sau perd cheia şi nu se îngrijesc să facă alta (55).

Credem dar foarte legală deciziunea dată de Curtea noas­
tră de casaţiune în 1886, care spune că servirea de adevă­
rata cheie nu constitue furtul calificat din art. 310, al. 3,
ci furtul simplu din art. 308 C. p. (56).
Chestiunea ar fi foarte grea în caz de lacăt cu litere,
pentru care nu s’ar întrebuinţă nici un instrument, ci s’ar
deschide lacătul aflând ori nemerind din întâmplare lite­
rele trebuincioase pentru deschidere. Credem că asemenea
caz neintrând în litera legii, nu poate atrage agravarea; e
regretabil că legiuitorul nu l-a prevăzut, însă litera legii se
B topune formal la agravare.
—- Codul penal italian, în art. 404 Nr. 5, prevede în
mod expres că agravanta cheilor mincinoase în caz de
furt există chiar şi atunci când hoţul se serveşte de ade­
vărata cheie ce a fost perdută de proprietar, sau i-a fost
sustrasă.
Credem că chiar în lipsa unei atari dispoziţiuni, a-
gravarea trebue extinsă şi la adevărata cheie. Din moment
ce o cheie este pierdută sau a fost sustrasă proprietarului
ei, ea încetează de a mai fi unealta care — după cum spune
art. 315 c. p. — este destinată de proprietar pentru deschi­
derea sau închiderea broaştelor, lacătelor, etc.
Căci ar fi absurd să aplicăm agravanta cheiei minci­
noase hoţului care se serveşte de o cheie găsită sau chiar
sustrasă, care însă nu eră adevărata cheie a închizătorii
pe care hoţul a deschis-o, dar care s’a potrivit din întâm­
plare cu mecanismul acestei închizători, şi să nu aplicăm
această agravantă altui hoţ care s’a servit tot de o cheie
găsită sau sustrasă, care cheie deasemenea s’a potrivit cu
mecanismul închizătorii, însă nu fiindcă eră la fel cu cheia
adevărată, ci fiindcă eră chiar adevărata cheie?
Subiectiv aceşti doi infractori au urmărit acelaş rezul-
55) Bodin sp u n e că în T a ta r ia şi M o s c o v ia (R u s ia ) cel m ai m ic
fu r t s e p ed ep seşte cu m o a r t e a „ f iin d c ă s u n t p u ţ in e oraşe şi case p e n tr u
a -şi p ă str ă o a m e n ii averea lo r “ . (L a R é p u b liq u e , V I, p. 1 0 4 4 ). E v id e n t ,
unde apărarea p a r t ic u la r ă e m ai m ic ă , treb u e ca apărarea s o c ilă să f ie
m ai m are şi s ă o c o m p le c te z e .
5 6 ) C a s . II, 17 d in 13 I a n u a r . 1 8 8 6 , B u l. p a g . 4 3 . ( R e g u l. d e c o m p e ­
te n tă ).
 — 202 —

tat prin acelaş mijloc, obiectiv au săvârşit acelaş fapt îm

aceleaşi condiţii şi deci juridic trebue să fie trataţi la fel..

1056 .— 5) Arme. Infracţiunea cu arme prezintă un mai m are

pericol social, fiindcă probează sau presupune că purtăto­
rul armelor eră gata a se servi cu ele în caz de rezistenţă
a victimei; pe lângă aceasta e şi mai greu de a rezistă unui
infractor înarmat. Deaceia legiuitorul agravează pedeapsa-
infractorului în caz de infracţiune comisă cu arme; vom cită;
art. 310, Nr. 1, partea 2-a art. 318, al. 1, art. 90, al. 2r
art. 171, 172, 173 şi 196 C. p. (57 şi 57 bis).
In cazul art. 223 C. p., armele sunt element consti­
tutiv al infracţiunii.
Legea defineşte armele în art. 91 Codicele penal:
„Se socotesc arme orice unelte sau machine, sau in­
strumente înţepătoare, tăetoare, sau sdrobitoare, precum:
puşcă, pistol, lance, suliţă, coasă, topor, bardă, cuţit, cio­
mag şi altele asemenea.
„Cuţitele de buzunar şi bastoanele nu vor fi conside­
rate ca arme decât atunci când se vor fi întrebuinţat a lo v i­
răm sau omorî“.
Acest articol nu e raţional, căci el face deosebire în­
tre ciomagul ţăranului pe care îl consideră totdeauna ar­
mă, chiar când nu va fi fost întrebuinţat, şi bastonul o ră -
şanului, pe care nu-1 socoteşte armă, oricât de gros ar fiy
decât dacă îl va fi utilizat în comiterea crimei. Nu vedem
nici un motiv să se considere altfel ciomagul ţăranului, care-
adeseori e pentru el o trebuinţă spre a se apără de câini,
decât bastonul orăşanului, care nu serveşte multe ori decât

57) In legile speciale, vezi legea vamală din I Iulie 1905, în care,-
lapte pedepsite cu închisoare se pedepsesc cu munca silnică, dacă au
fost comise de oameni adunaţi în trupă sau înarmaţi; Cod. silvic din 9
Aprilie 1910, art. 74, Iit. e, agravare de pedeapsă când comiterea infrac-
ţiunei s’a făcut de mai multe persoane constituite în bandă sau înarmate.
57 bis) Dacă circumstanţa agravantă a portului armelor trebue s t
formeze obiectul unei chestiuni separate la juraţi, nici un text însă nu
impune obligaţiunea preşedintelui Curţii ca să specifice armele sau in­
strumentele de care s’a servit acuzatul (Cas. II, 1659 din 17 Iunie 1924,.
în J u r is p r u d e n ( a G e n e r a lă din 1924, sp. 1823, pag. 999).
 — 203

pentru podoabă, iar uneori este prevăzut şi cu un şiş. Le­

gea însă, deşi neraţională, este formală (58).
1 — Doctrina ca şi jurisprudenţa disting două categorii de
arme: a r m e p r o p r i u z i s e şi i n s t r u m e n t e s u s c e p t i b i l e d e a
s e r v i ca a rm e.
Arme propriu zise sunt: puşca, revolverul, sabia, su­
liţa, etc.
Sunt instrumente ce pot servi ca arme: briceagul, foar­
fecele, sulele, pilele, bastoanele, etc. (a).
Legea penală a asimilat aceste două categorii de arme,
când este vorba de omucidere, răniri sau loviri; în cele­
lalte infracţiuni, unde legea vorbeşte de arme, va trebui
pentru a există elementul sau circumstanţa înarmării, să
fie vorba de o armă propriu zisă.
Se discută însă dacă armele mascate, ascunse, insi­
dioase, cum sunt: bastoanele cu şis, pumnalul, stiletul, bo­
xul, granatele, maşinile infernale, tuburi cu narcotice sau
gaze asfixiante, etc., intră în categoria armelor propriu zise
sub raportul tratamentului penal, sau au a fi socotite ca
instrumente susceptibile de a servi ca arme.
Doctrina şi jurisprudenţa s’au pronunţat în sensul a-
similării lor cu armele propriu zise.
In fine, pietrele trebuesc socotite deasemenea ca arme
propriu zise (b).
a — Codul austr. şi cel german precum şi anteproiectul
austr. şi germ. nu încearcă de a da o definiţiune pentru no­
ţiunea de armă sau de a enumera felurile de „arme“. Sub
cuvântul „armă“ se înţelege conform jurisprudenţei Curţii
de casaţie Yiena (3 Sept. 1898 Nr. 9411, 16 febr. 1907
Nr. 16899 şi m. a. orice obiect, ce serveşte spre întărirea

58) Portul de arme odinioară pedepsit cu moartea. Ch. Desmazes :

Curiosités des anciennes justices. Paris 1867, p. 40.
a) Vezi asupra armelor: Inpallomeni, Il codice penale ilustrato, I,
«r. 298 ; Majno, Commento, I, nr. 827 ; Manzini, Trattato, IV, p. 632 şi urm. ;
Æ i m e m , Diritto penale, II, p. 784 şi urm. ; Garraud, Traité, edit. 3, II, p.
7 0 0 ; F. Hélie, Théorie, II, p. 167 şi urm. vezi şi D. Alexandresco, note în
in Jurisprudenţa Generală nr. 20-1923 şi Vintilă Dongoroz, notă eodem loco.
b) In legiuirea noastră afară de art. 91 cod. pen. armele propriu zise
sunt nu numai definite dar chiar prevăzute prin legea portului de arme din
S9 Decembrie 1924.
 — 204 —

unui atac şi e potrivit de a periclita siguranţa corporală a

unei persoane.
Numai acolo unde legea vorbeşte despre arme ucigă­
toare (aşa la duel, parag. 158 cod. austr.) sunt de înţeles
arme în sensul technic. (Curtea de cas. Viena, 3 Martie
1905 Nr. 19112).
1057 — 6) Schimbarea portului (travestirea). închisoarea ilega­
lă se pedepseşte cu 2 ani închisoare (art. 272 c. p.), însă ea
se pedepseşte cu recluziunea: „Dacă arestarea sau seches­
trarea s’a executat cu port schimbat“ (art. 273 al. 4). Când
e vorba de vagabonzi, schimbarea de port este în legisla-
ţiunea noastră, care nu pedepseşte în principiu pe vaga­
bonzi, un element constitutiv al infracţiunei, fiindcă ea a-
trage pedepsirea vagabondului; cu o lună până la un an
de închisoare (art. 223 C. p.).
10571 _ Art. 28 din Legea pentru înfrânarea vagabondajului
şi cerşetoriei (a), menţine dispoziţiunea cu privire la por­
tul schimbat al celor aflaţi în stare de vagabondaj sau cer­
şetorie, circumstanţă care poate fi privită în sistemul nouei
legi ca o adevărată agravantă.
In orice caz însă, alin. 2 al art. 31 din aceiaşi lege
creiază fără dişcuţiune o circumstanţă agravantă din por­
tul schimbat al vagabondului sau cerşetorului.

1058 — 7) Modul executării de multeori este o circumstanţă a-

gravanţă. De exemplu falsul prin cuvinte (înşelăciunea) e
pedepsit mai puţin aspru decât acel care se comite prin
scris, falsul documentar. Deasemenea ameninţarea dacă e
făcută în scris însoţită cu o cerere de bani sau de a înde­
plini alte condiţiuni, se pedepseşte cu recluziunea, (art. 235
C. p.), iar dacă e făcută verbal se pedepseşte cu închi­
soarea dela 3 luni până la un an, şi la o amendă dela 50
până la 250 lei (art. 237 C. p.). Arestarea ilegală, dacă
s’a executat (59) cu mandat plăsmuit al autorităţii e pe-
a ) Această lege a fost publicată în M o n ito r u l O fic ia l din 9 Iulie 1921,
dată când a şi intrat în vigoare.
59) In schimb injuriile dacă s’au făcut în scris prin scrisoare,
cel puţin controversat dacă se pedepsesc, pe când cele verbale se pedep­
sesc. Că nu s’ar pedepsi injuriile prin scrisoare închisă, vezi Trib. Tu-
tova, 5 Nov. 1903, C. jud., 1904, Nr. 14, (judecând ca instanţă de ca-
 — 205 —

depsită cu recluziunea (art. 273, al. 4). Vezi şi art. 40 Nr.

2 leg. pescuitului din 10 Oct. 1906 ; cod silvic art. 74
(ferăstrău).
1059 — 8) Cantitatea, după cum ne spune CI. Saturnin —
distinge pre fur de abigeu, căci cel care fură un porc se
va socoti hoţ, iar cel care fură o turnă abigeu (60).
Am văzut că obiceiul sau repeţirea e un element al in-
fracţiunei în unele cazuri, de exemplu când e vorba de
delictul de găzduire de rău făcători.
Când vor vorbi de pluralitatea infracţiunilor şi de re­
cidivă, vom vedea că acestea sunt cauze de agravarea pe­
depsei.
Afară de aceste cazuri, pe care le vom studia în capi­
tol special, cantitatea rezultând atât din valoarea infrac-
ţiunei, cât şi din împrejurări, este socotită uneori de cir­
cumstanţă agravantă de către legiuitor.
Astfel în art. 234 C. p. legiuitorul spune că „Omorul
se va pedepsi cu munca silnică pe toată viaţa, când se va
fi săvârşit mai înainte sau deodată sau în urma altei crime“ .
Vezi asemenea art. 273, al. 4 şi 5. După art. 385, al. 6,
se pedepsesc cu 5— 10 lei amendă „Cei ce vor aruncă îna­
intea locuinţei lor lucruri care vor fi de natură a vătăma,
prin căderea sau putoarea lor, sănătatea“ ; însă dacă în
mod permanent se ţin murdării,.fapta constitue un delict
prevăzut de art. 175 legea sanitară şi pedepsit cu 50—
1000 lei (61).
Relativ Ja valoare, după art. 140 C. p., delapidatorul
de bani publici se pedepseşte cu maximum închisorii dacă
lucrurile furate sau sustrase sunt de o valoare dela 1200
lei în sus, iar dacă sunt de mai puţin de 1200 lei, pedeapsa
va fi închisoarea de la un an până la doi. In caz de fals, de
sare, absoalve); şi Trib. Neamtu, C. jud. 1901, Nr. 82 şi nota D. Ale-
xand'zsco şi C. Botez, Cod de şed., p. 629—630, 1264, 1901. Dacă injuria
e făcută prin telefon, e tot orală şi se pedepseşte. Judec. Ocol. Simila,
2575 din 14 Dec. 1904, C. jud. 1905, Nr. 14, p. 110, Judec. C. Oranescu
şi nota în acelaş sens de St. Scriban. Infracţiunea va fi socotită comisă
la locul unde este auzită de cel injuriat. In acelaş sens C. Botez, Cod.
de şed , p. 630—631.
60) CI. Saturnin: parag. 7, loc. cit.
61) Cas. II, 437 din 17 Maiu 1900, B. 722.
 — 206 —

asemenea, dacă prejudiciul rezultând din actul falsificat

va trece de 2000 lei, se poate îndoi maximum închisorii co-
recţionale, iar dacă e mai mic de 2000 lei, pedeapsa este
3—5 ani de închisoare corecţională. Confruntă dispozi-
ţiuni identice în art. 112, 117, 123, 124 şi 125 C. p., care
prevăd cifra de 2000 lei (62).
In cantitate intră şi durata infracţiunei. In caz de a-
restare ilegală, legiuitorul line seamă de durata arestării,
şi dă o pedeapsă cu atât mai mare, cu cât arestarea ilegală
a durat mai mult, art. 149 şi 273 al. 2. Repetirea ei, art.
40 c. p.
1060 _ Ce vom zice de frecuenţa, adică de deasa repetare a
unei infracţiuni? Este ea o circumstanţă agravantă legală?
Vorbind de lege lata, răspunsul e negativ: nicăeri nu
vedem ca legiuitorul să fi prescris pedepse mai aspre pen­
tru cazul când o anumită infracţiune ar deveni prea deasă.
Quid de lege ferenda? Ar fi oare bine ca legiuitorul să
agraveze pedeapsa infracţiunei în acest caz ?
Chestiunea este discutată.
Pufendorff, şi după el Puttmann, erau de părere că
frecuenţa comiterei unei infracţiuni trebue să uşureze pe­
deapsa, fiindcă cel care a fost răpit de curentul celor care
au făcut acelaşi lucru, nu dovedeşte multă răutate (63).
Grotiu distinge: frecuenţa infracţiunilor trebue să facă pe
magistraţi să fie mai blânzi, din cauza răului exemplu, din
contră oficiul legiuitorului trebue să fie de a creşte pedeapsa
fiindcă apărarea e neîndestulătoare (64). Renazzi consi­
deră frecvenţa ca un motiv de agravare pentru judecă­
tori (65).

62) in c a z u l a rt. 3 6 4 , C . p ., e o scu ză a ten u a n tă s p e c ia lă ; şi ve­

c h ili n o s t r u d r e p t ţ in e a s o c o te a lă de v a lo a r e , în m a t e r ie de f u r t. în d r e p ­
t a r e a l e g ii, g l a v a 3 4 5 , z a c o n 4 , ş i P r a v i l a V . Lapu, p r ic in a 12, N r. 98, ed.
L o n g in e s c u , p . 28.
63) Pufendorff: Jus n a tu r a e et g e n t iu m , L ib . VIII, C ap. 3, p arag.
22, ..Q u i fu it a b r e p tu s a to rren te s im ilia p a t r a n t iu m " ; Puttmann: P ro-
b a b iiiu m L ip s ia e , 1768, II, C ap. 15, p . 1 1 3 , p u b lic a t ş i s u b t it lu l B u r g h a r t .
„D e p o e n is f r e q u e n t ia d e lic t o r u m t e m p e r a n d is L ip s ia e , N r. 7, 1773.
64) Grotius: De ju r e p a c is a c b e lii, L ib . II, C h a p . X X , 3 5 , N r . 2 ;
C o n fr . C ap. X X .
65) Renazzi: o p . c it . T . II p . 1 5 4 .
 — 207

Carmignani a combătut însă această idee, spunând

că nu e drept a adăogâ pedeapsa unei persoane din cauza
faptei altuia (66). Carrara de asemeni combate agravarea
din cauza întâmplătoarei frecuenţe (accidentale frequenza)
a comiterii infractiunei (67).
1061 — Noi credem însă că Qrotiu are dreptate. Dacă frecu­
enţa poate să fie o scuză pentru infractor, ea însă trebue
să deschidă ochii legiuitorului despre insuficienţa pedepsei.
Cu drept cuvânt Bentham, sub titlul „Cantitatea de satis-
factiune de acordat“, pune ca regulă: „In îndoială, balanţa
trebue să încline mai mult în favoarea aceluia care a sufe­
rit infracţiunea, decât în favoarea celui- care a săvârşit-o.
Toate accidentele trebue să fie puse în socoteala infractoru­
lui. Orice satisfacere trebue să fie mai bine supra-abun-
dentă, decât neîndestulătoare. Supra abundenţă, excesul nu
poate decât să servească, pentru a preveni infracţiunile ase­
mănătoare în calitatea de pedeapsă ; neîndestulătoare, de­
ficitul lasă totdeauna oarecare grade de îngrijorare“ (68).
Şi legiuitorii înţelepţi aşa au procedat.
Când vom vorbi despre pedeapsa cu moarte, vom a-
rătâ cum frecuenţa aruncării de vitriol de către lucrătorii
concediaţi în Scoţia asupra patronilor, a făcut pe legiuitor
să edicteze pedeapsa cu moarte pentru această infracţiune,
ceiace a avut de rezultat să facă să înceteze imediat aceste
infracţiuni.
In fine, trebue să semnalăm şi părerea care consideră
frecuenţa ca circumstanţă agravantă judecătoarească:
„Trebue ţinut seama deasemenea — zice Jousse — dacă
infracţiunile de natura aceleia de care inculpatul e dovedit
devin prea dese încât e trebuinţă să se facă un exemplu
mai sever, căci atunci judecătorii pot adăogâ pedeapsa,
mai ales când legea n’a determinat-o“ (adică a lăsat la­
titudine judecătorului (69).
1061 1 Frecuenţa unei infracţiuni la un moment dat poate fi

66) Carmignani: Elementi di diritto criminale, parag. 360.

67) Carrara: Programma, P. g. parag. 698, T. II, p. 97.
68) Bentham: Traités de législation, T. II, p. 77 çi 78.
69) Jousse: Op. cit., T. II, p. 602. —
 — 208 —

datorită unui complex de împrejurări cari să imprime, toc­

mai prin natura lor, un colorit foarte variabil acestui fe-
* nomen.
De aceia socotim, că nu poate fi vorba nici un moment,
ca din circumstanja frecuenţei să se poată face o circum­
stanţă legală de modificare a pedepsei, fiindcă ar însemnă
să atribuim astfel un caracter univoc unui fenomen al că­
rui aspect variază după natura cauzelor cari l’au creiat.
Uneori cauze economice, seceta, criza, iarna grea, etc.
pot spori numărul unui anumit gen de infracţiuni: furt, ex-
crocherii, falimente frauduloase, etc. Principiile unei sănă­
toase politice criminale ne învaţă însă că nu se poate -reac­
ţiona eficace contra unui rău decât vizând propriile lui ca­
uze şi desigur nu la acest rezultat s’ar ajunge printr’o înăs­
prire a pedepselor, căci infractorii în atari cazuri nu prea
.stau să aleagă între mizerie şi bucata de pâine asigurată la
temniţă.
Alteori frecuenţa infractiunei e datorită tocmai feno­
menului invers, al abundenţii, al belşugului, care face să în­
florească alte genuri de infracţiuni: beţia, cu consecinţele
ei fireşti, bătăi, insulte, calomnii; cluburile clandestine de
jocuri de cărţi ; proxenetismul, etc.
Deseori frecuenţa unui gen de infracţiuni şi mai ales a
felului similar de săvârşire a aceleiaşi infracţuni e datorită
unui fenomen de imitaţhme bolnăvicioasă.
In fine, ideile politice, religioase, artistice, etc., pot u-
neor creiâ un fel de epidemie de acte contrarii legei penale:
acte de rebeliune, ultragiu, încăerări şi bătăi în masă, pu-
blicatiuni pornografice, etc.
In toate aceste cazuri, fireşte că nu prin agravarea
sancţiunilor din legea penală se poate realiză o micşorare
a frecventei infracţiunilor; sancţiunea mai gravă sau mai
redusă va avea acelaş efect, cu o conditiune: represiunea
să intervină extrem de prompt, pentru a se ştî că ea este
reală şi sigură.
Aşa dar nu sancţiunea în sine din legea penală poate
avea o influenţă în caz de frecuenţă, ci sancţiune efectiv
aplicată infractorilor. încetineala represiunei ca şi achită­
rile prea dese pot încuraja înmulţirea unui gen de infrac­
 — 209 —

ţiuni. In acest caz însă cauza frecuentei fiind însăşi meca­

nismul represiunei, desigur că remediul va fi accelerarea
urmărirei şi efectiva pedepsire.
Iată de ce înclinăm a crede că frecuenţa infracţiunei
iiind prin natura sa o circumstanţă cu caracter echivoc, ea
nu poate fi nici circumstanţă agravantă legală, cum susţin
unii autori, nici atenuantă legală, cum preconizează alţii, ci
trebue să rămână o simplă circumstanţă judiciară, cu alte
cuvinte să poată fi, după împrejurări, când agravantă, când
diminuantă în raport cu cauzele cari au creiat-o şi cu po­
sibilităţile de combatere.
Singura recomandaţiune pe care principiile de politică
criminală o pot dă în aceste cazuri este, după cum arătam
mai sus, a evită achitările, fiindcă absenţa complectă de
represiune poate fi un îndemn în atari cazuri, şi a acceleră
represiunea, făcând-o cât mai grabnică.

1062 _ Ce rezultat trebue să aibă greutatea descoperirei asu­

pra greutăţii pedepsei ?
Filangieri e de părere că pedeapsa trebue să fie mai
aspră în acest caz, pentru a cumpăni marea speranţă de ne-
pedepsire (70), lucru pe care-1 susţinuse cu un secol mai
înainte Rie. Cumberland (71).
De aceiaşi părere e şi Bentham, care zice : „Plus il
manque à la peine du côté de la certitude, plus il faut ajou­
ter du côté de la grandeur", fiindcă, după cum spune Ben­
tham, infractorul ,,face socoteala norocului (de la chance)
pentru şi contra, şi trebue a dà o mai mare valoare pedep­
sei pentru a cumpăni speranţa nepedepsirei“ (72).
Pastoret susţine însă părerea contrarie, şi numeşte ciu­
dat raţionamentul lui Filangieri, spunând că echitatea se o-

70) Filangieri: Scienza, Livre III. part. 2-a, Cap. XVII, T. II, p. 88
trad. fr. $i T. IV, p. 229—230, Cart. III, part. 2-a, Cap. XLI ,ed. ital.
citată.
71) Rie. Cumberland: De legibus naturae, Cap. V, parag. 26, tip. în
1672, Trad. în 1744 de Barbeyrac.
72) Bentham: Traités de législ., T. II, p. 144 şi 145; Corrfr., T. II
p. 109 şi Théorie des peines, T. II, p. 233 şi T. I. p. 27. „Plus la peine
est certaine, moins elle a besoin d’être sévère“.
 — 210 —

pune la această solutiune ; un mijloc care încetează de a îi

echitabil, nu e un mijloc salutar (73).
Care este însă măsura echitabilă a pedepsei? Desigur
atât cât cere interesul apărării sociale.
Bentham a zis cu drept cuvânt: trebue să facem ca
„răul pedepsei să întreacă foloasele infracţiunei“ . Când însă
nu avem mijlocul să speriem pe infractor prin întinderea
pedepsei, adică prin mulţimea ori totalitatea infracţiunilor
pedepsite, trebue să căutăm să producem acest rezultat prin
intensitatea, adică prin asprimea pedepselor (74).
In orice caz, ambele aceste împrejurări, nefiind prevă­
zute de legiuitor, nu ar puteâ fi decât circumstanţe agra­
vante judecătoreşti.
10621 — Ceia ce spuneam cu privire la frecuenţa infracţiunei,
se poate repetă şi în privinţa greutăţii de descoperire a fap­
telor penale.
Faptul că un infractor a săvârşit o infracţiune din a-
cele cari sunt greu de descoperit, e o. circumstanţă echi­
vocă, fiindcă dacă ea poate însemnă uneori o accentuată
perversitate a făptaşului, poate deasemenea exprimă şi ab­
senţa curajului şi a temerităţii lui în activitatea delictuoasă.
In adevăr, când un individ e gata să săvârşească fap­
te cari lesne pot fi descoperite, desigur că face dovadă de
oarecare îndrăzneală şi iscusinţă, fiindcă nici un infractor
nu porneşte la fapte fără a nutri speranţa nedescoperirei.
A face ca în balanţa speranţelor de a rămâne nedescoperit
şi a riscurilor de a fi aflat, talerul celor dintâi să atârne
veşnic mai greu decât al celor de al doilea, chiar când a-
cestea sunt extrem de abundente, însemnează neapărat că
este cazul unei serioase porniri pe calea crimei.
Totuşi, se poate întâmplă ca infractorul, care a săvâr­
şit un fapt lesne de descoperit, să fie un imprudent, un în-
------ \-------------
73) Păstorei: L o ix p é n a le s , T . II, p a r t . IV , p . 102.
74) Carpzov sp u n e că p e d e p s ir e a m ai a sp ru a fu r tu lu i m a n ife s t,
la R o m a n i, - s e e x p lic ă p r in îm p r e ju r a r e a că, lu c r u r ile r u ş in o a s e d in ca­
uza r ă u lu i e x e m p lu , s u n t m u lt .m a i v in o v a te dacă se fa c pe fa ţă . P a r t.
II, O u . L X X V I I , N r ._ 3 ; în s ă B.ôhmer c o m b a te a c e a stă d is t in c ţ iu n e f iin d c ă
f u r tu l m a n ife s t d o v ed eşte m ai m u lt ă s i m p l i t a t e . N r . 4, V ezi e x p lic a r e a
d a tă de noi p ed ep sei m ai a sp ră a f u r tu lu i m a n if e s t la N r. 974, n o ta 1.
 — 211 —

cepâtor neexperimentat în meserie, deci un individ mai pu­

ţin periculos.
De aceea atari circumstanţe cu caracter echivoc nu
pot fi etichetate în abstracto ca agravante sau atenuante,
valoarea şi semnificaţiunea lor depinzând de întregul com­
plex al circumstanţelor concrete ce pot însoţi o acţiune. Ele
vor putea deci servi oricând în proporţionarea represiunei,
nu însă drept circumstanţe legale cu caracter unilateral, ci
drept circumstanţe judiciare, indicând fie un element de a-
gravare, fie unul de atenuare.
— Alături de greutatea descoperirei, găsim adeseori alte
circumstanţei cari îi pot imprimă un caracter mai precis.
Astfel avem: greutatea de preîntâmpinare, dibăcia cu
are s’a preparat şi executat infracţiunea, lesnicioasa înde­
părtare a bănuielilor.
Orice infracţiune poate fi greu uneori de descoperit,
dar acest neajuns este micşorat prin posibilitatea preve-
nirei ei.
De ex.: fraudele fiscale sunt unele din infracţiunile cele
mai greu de descoperit după ce s’au consumat; totuşi ele
pot fi uşor peîntâmpinate printr’un control bine organizat,
prinfr'un sistem de impunere şi percepere simplu şi sigur.
Furturile prin centrele aglomerate, bâlciuri, tramvaie,
etc., sunt iarăşi greu de descoperit, dar ele pot fi preîntâm­
pinate prin precauţiunile şi vigilenţa publicului ameninţat
în avutul său şi prin supravegherea de aproape de către
poliţie a indivizilor suspecţi.
Din contra, o tâlhărie la drumul mare sau prin pădure
nu numai că e greu de descoperit, dar uneori e imposibil a
o preîntâmpină.
Furtul săvârşit faţă de un copil mic sau de un dement
e nu numai greu de descoperit, dar şi imposibilul de prevenit,
în unele cazuri.
De cele. mai multe ori însă greutatea prevenirei provi­
ne, după cum vedem, din cauza locului, a timpului, per­
soanei. Am văzut că în asemenea cazuri legea a creiat a-
deseori o circumstanţă agravantă.
In privinţa dibăciei cu care infracţiunea a fost pregă­
tită, să observăm că dacă infracţiunea eră mai greu- de des-
 212 —

coperit, importanţa acestei circumstanţe scade, şi, din potri­

vă, în infracţiunile uşor de descoperit, faptul pregătirei şi
executării infracţiunei cu abilitate poaote evidenţia uneori
gradul de temeritate al infractorului pervers.
Despre îndepărtarea bănuelilor ne vom ocupă în pa­
ragrafele următoare, când va fi vorba de circumstanţele
posterioare faptului.
1063 — g) Eventus. Saturnin se referă prin acest cuvânt la lipsa
de intenţiuna, adică la cazul când infracţiunea e comisă din
greşală. Negreşit că intenţiunea are o mare influenţă asu­
pra gravităţii pedepsei. Este o mare deosebire între pedeap­
sa omorului din greşeală şi a celui intenţionat, a ban­
crutei simple şi a bancrutei frauduloase. Teoria modernă
însă, nu consideră intenţiunea ca o circumstanţă agra­
vantă, ci o socoteşte drept un element constitutiv, lucru ce
este adevărat la unele infracţiuni, însă nu la toate.
Cu mult mai exact însă ar fi, ca sub titlul de eventus
să studiem:

§ 3. Circumstanţele agravante relative la consecinţele

infracţiunei

1064 — De multeori legiuitorul ţine seamă, când prescrie o pe­

deapsă, de consecinţele infracţiunii, aşa că o infracţiune,
nu tocmai gravă în sine, e pedepsită de lege mai aspru din
cauza că a avut consecinţe, pe care poate nu le-a prevăzut
infractorul.
Există o mulţime de cazuri în care Codicele penal a-
gravează penalitatea din cauza consecinţelor, sau mai bine
zis a isbutirei. Vom cită, între altele, art. 2, 67, 74, 79, 84
al. 158, 168 al. 2 şi 3, 186, 239, 240, 241, 242, 259, 273
al. 1, 266, 287 al. 2, 319, 320, art. 254 C. J. Mii. etc. (1).
Relativ la art. 186, C. p. Curtea noastră de casaţie a
dat deriziuni contradictori la scurt interval.
1065 — Este raţional ca legiuitorul să agraveze pedeapsa din
cauza consecinţelor?1

1) In l e g i l e s p e c i a l e v e z i a rt. 176 a l. 2 , l e g e a d e p o l i t i e v e t e r in a r ă
d in 28 M a iu 1882; a r t. 175 le g . sa n it. d in 3 A p r il 1885.
 213 —

Când am vorbit de elementul imaterial, am arătat că

totdeauna, începând dela Romani: şi ajungând până la Jousse
şi Muyart de Vouglans, elementul intenţional a avut mare
importanţă, şi a fost socotit ca mai important. „In malefi-
ciis voluntas spectatur non exitus“ (2). Insă prin aceasta
nu trebue a înţelege că vreodată consecinţele nu au avut
nici o importanţă spre a îngreuna poziţiunea infractorului.
Să ne amintim că la Romani, Digestele arată: „Even-
tus ut spectefur a clementissimo principe quoque fac­
tura“ (3).
In legea salică se ţinea seamă de rezultat pentru a se
dâ pedeapsa (4).
Ba chiar în vechiul drept, Damhouder ne spune: „Et
hodie in maleficiis potius spectatur eventus quam solus a-
nknus delinquentis sine effectu“ (5), iar Jousse (6), şi Mu­
yart de Vouglans (7), ne arată că gravitatea infracţiune!
stă mai mult în voinţă decât în efect ori în întâmplare.
Cu atât mai mult se ţinea seamă de întâmplare, dacă
infractorul voise să comită o infracţiune (8).
Prin urmare în totdeauna s’a avut în vedere consecin­
ţele sau efectul, mai puţin însă decât voinţa sau întenţiunea.
Bine înţeles însă că, dacă efectul sau consecinţa nu
provine numai din cauza infracţiunii, ci din cauza negligen-
ţii sau greşelii victimei ori a unui terţiu, consecinţele nu
mai privesc pe infractor. Damhouder, care, după cum am
spus, pune ca principiu că se ţine mai mult seamă de în­
tâmplare (eventus), decât de voinţa fără efect, adaogă:
„Dacă prin negligenţă şi prin incurie sau neghiobia medi­
cilor ori a chirurgilor, rana a devenit din întâmplare mor-

2) „In infracţiuni se ţine seamă de voinţă, iar nu de rezultat“. Dig.

XLVIII, 8.14.
3) „Rezultatul încă trebueşte ţinut în seamă, s'a decis de prea
milostivul împărat“. Dig. XLVIII, 19, 16, 8.
4) Thonissen, Loi Salique, p. 292.
5) „Astăzi în infracţiuni, mai mult se ţine seamă de întâmplare,
decât de voinţă fără rezultat“. Damhouder: De homicidio per sortilegia
LXXII1, Nr. 17, ed. 1555, Lugdun, p. 215.
6) Jousse: Op. cit. III, Livr. II, Titl. XXV.
7) Muyart de Vouglans: Op. cit., Titl. III, ch. 1, parag. !2.
8) Vezi voi. I, la greşală sau culpă, Nr. 558.
 — 214 —

tală, cel care a rănit e răspunzător de rănire, iar nu de

ucidere“ (9).
Acelaşi lucru ni-1 spune şi Jacob Novei: cel care a ră­
nit pe cineva, care a murit principalmente din acea rană,
nu va fi pedepsit cu moartea mai cu seamă când însuşi ră­
nitul nu a voit să se caute cu doctori, ci a făcut să fie des­
cântat de femei sau de oameni care practică medicina prin
bâlciuri (10).
1066 .— Astăzi se admite, în general, că rezultatul nu trebue
să fie socotit ca o circumstanţă agravantă întrucât nu a
fost prevăzut (11). „După dreptul în vigoare — zice Fr.
de Listz — pedepse grave sunt date în cazuri în care prin
un act culpabil în sine s’a ajuns la un rezultat culpabil mai
mare. Pedeapsa mai grea este dar dată, chiar dacă relativ
la rezultat n’a fost intenţiune, ci neglijenţă din partea agen­
tului. Că această rămăşiţă a vechii doctrine a responsabili­
tăţii rezultatului, nu satisface nici conştiinţa juridică actu­
ală, nici principiile unei politice penale, aceasta este afară
de orice îndoială“ (12).
^067 — In a 7-a sesiune a grupului german al Uniunei interna­
ţionale de drept penal din 1900, fiind în discuţiune pedeapsa
tentativei şi responsabilitatea rezultatului, regretatul Seuf-
fert, profesor la Universitatea din Bonn, ca raportor, a cri-
- ticat sistemul legii germane, de a agrava pedeapsa din cauza
rezultatului infracţiunei, şi invers, de a scădea pedeapsa în
caz de tentativă şi a nu o pedepsi ca faptă săvârşită şi ne-
isbutită.
Dreptul penal — zicea Seuffert — nu se bazează pe
ideia de expiaţiune, ci pe apărarea socială, şi sub acest ra­
port pedeapsa trebue să fie aceeaş în amândouă cazurile.
Nu trebue să ne luăm după uşoarele rezultate exterioare şi
a negliga elementele interioare, care sunt cele mai impor-
9) Damhouder, o p . c it . LXXV.
10) Jacobus Novellus: T r a c ta tu s sin g u la r is . V e n e tiis , 1575, N r. 121,
p. 4 7 : „ V u ln e r a t u s a liq u e m , qui ez illo v u ln e r e p r in c ip a lit e r m o r tu u s e st,
non te n e tu r poena m o r t is , m a x im e quando ip s e v u ln e r a t u s n o lu it m e d i-
cari a p e r it is , sed f e c it se in c a n t a r i a f o e m in is , vel a c ir c u m f o r a n e is “ .
11) V ezi c e le z is e r e la tiv la in f r a c ţ iu n ile preterintentionale, N r. 55T
şi u rm .
12) Fr. von Liszt: L ehrbuch des d e u ts c h e n S tr a fr e c h ts.
 — 215

tanie. Dealtmintrelea şi în Codicele civil nu este răspundere

decât pentru rezultatul ce se putea prevede; tot aşa trebue
să fie şi în dreptul penal.
Profesorul Harburger dela Universitatea din Muen-
chen, a susţinut acelaş lucru (13).
Credem întemeiată această părere. Rezultatul trebue
să ne servească numai pentru determinarea elementului
psihologic, şi când acest rezultat e absolut independent de
acel element, nu putem să-l avem în vedere pentru agra­
varea pedepsei. Ar fi într’adevăr absolut nerational, ca
Primus, care a aplicat o lovitură mai gravă unei persoane,
să fie pedepsit mai puţin decât Secundus, care a dat o lo­
vitură cu mult mai uşoară altei persoane, numai din cauză
că aceasta din urmă având o boală pe care Secundus nu
o cunoştea, se întâmplă să moară din lovitură, ori se sinu­
cide de supărare şi de ruşine din cauza loviturei primite.
întâmplarea nu trebue nici să agraveze, nici să ate­
nueze pedeapsa unui infractor (14).
1067 1 Survenirea unui rezultat ce nu a trebuit şi nu a putut fi
prevăzut de infractor în finalitatea firească a actului săvâr­
şit de el, nu trebue de sigur să modifice sancţiunea faptului
imputabil.
Dar dacă rezultatul neprevăzut nu poate să fie o cir-
13) Bulletin de l’Union internaţionale de droit penal. Berlin, 1902,
voi. IX, Livraison 3, p. 351 şi -urm.
14) Insă la acest principiu se impune o mică restrictiune. In ca­
zurile în care imprudenţa însăşi poate ii constitutivă de infracţiune, ni
se pare incontestabil că a fortiori ea poate să fie agravantă. De exemplu
la omorul prin imprudenţă, desigur că simpla imprudenţă e cauza pe-
depsirei; însă dacă omorul provenit din o simplă imprudenţă e pe­
depsit cu 3 luni până la 1 an jum., cum s’ar putea oare pedepsi conif. art.
238 omorul provenit din bătae, în care e o intenţiune delicioasă ini­
ţială, cu 15 zile până la un an? După noi e natural ca, deoarece în ase­
menea caz, e un doi (bătaia) şi o culpă (consecinţele), să se adaoge ceva
la pedeapsa faptei doloase.
Dacă s’ar putea cită în chestiunile ştiinţifice şi părerile unor ma­
gistraţi înalţi, care însă nu par a ţine în destul seamă de discuţiunile
ştiinţifice şi de evoluţiunea ştiinţei penale, am putea cită cererea făcută
de un preşedinte de curte cu juraţi în raportul său către Ministerul de
Justiţie, ca toate crimele săvârşite dar neizbutite sa se corecţionalizeze,
căci „în nici un caz ele nu ar merită o pedeapsă mai mare de un an".
Dreptul an. XLII 13 din 14 Feb. 1913 p. 103 şi 104.
 216 —

'Cumstanţă agravantă, sunt însă alte circumstanţe de cari

judecătorii vor trebui să ţină seamă înclinând către maxi­
mul pedepsei, iar, de jure condendo, legea însăşi să le ridice
Ia rangul de adevărate circumstanţe agravante.
Astfel avem:
a) Agravarea rezultatului iniţial produs prin fapta in­
culpatului, agravare determinată de o nouă intervenţie a
acestuia.
De ex., cineva răneşte cu intenţia de a omorî pe un
altul; văzând însă că rana nu va fi mortală, dacă vor veni
Ia timp ajutoarele, medicale, face aşa fel încât medicul să
nu poată sosi la timp. Ei bine, în acest caz va trebui să se
aplice pedepsei omorului o agravantă.
b) Atitudinea inculpatului, brutală şi insolentă faţă de
victimă, sau rudele sale, ori faţă de autorităţi după făp­
tuirea infracţiunei. *
c) Derutarea bănuelilor, prin înscenarea unei stări de
fapt care să îndrepte urmărirea contra unor inocenţi.
1068 — Acestea sunt principalele circumstanţe agravante legale
din Codicele penal. Negreşit că mai sunt prevăzute şi al­
tele. Pe lângă toate acestea, mai sunt şi alte asemenea cir­
cumstanţe neînscrise în Codice sau în legile speciale, care
rămân la apreciarea judecătorului, ca circumstanţe agra­
vante judecătoreşti.
Art. 129 Cod. penal rusesc, prevede o serie de motive
de agravare legală, din care unele sunt foarte raţionale:
1) Lunga premeditare a infracţiunii; 2) Poziţiunea so
cială, profesiunea şi gradul de cultură al infractorului; 3)
ilegalitatea sau imoralitatea motivelor cari au împins la co­
miterea infracţiunei; 4) Numărul indivizilor cari s’au aso­
ciat; 5) Sforţările pentru a înlătură piedicile; 6) Datoriile
personale pe cari le-a nesocotit, având în vedere locul şi
persoanele vătămate; 7) Cruzimea, nedemnitatea sau imo­
ralitatea actelor prin care infracţiunea a fost prepartă, e-
xecutată sau însoţită; 8) Pericolul infracţiunii pentru socie­
tate sau pentru una ori mai multe persoane; 9) Răul care a re­
zultat; 10) Disimularea sau obstinarea în tăgăduire în tim­
pul instrucţiunei procesului, şi mai vârtos dorinţa de a im­
plică în proces persoane inocente.
 — 217 —

|10681 —■Anteproiectul de cod penal italian, în art. 21, prevede

j deasemenea 17 circumstanţe legale cari prin natura lor in-
t dică o mai periculoasă fire criminală în persoana infracto-
ş rului.
; Toate aceste circumstanţe agravante sunt generale, ele
fiind aşezate în partea generală a codului penal, astfel că
îşi găsesc aplicaţiunea la toate infracţiunile (a).
De altfel mai toate proiectele mai noui de codice pe­
nale fac loc unei enumerări mai largi a circumstanţelor a-
gravante.

10682 — Cu privire la aplicarea circumstanţelor agravante le­

gale trebue să avem în vedere câteva regule cari servesc
la rezolvirea unor dificultăţi ce se ivesc deseori în prac­
tică.
1) Ori decâteori o circumstanţă care este prevăzută
de legea penală ca agravantă intră ca element în conţinutul
vreunei infracţiuni, ea încetează de a mai fi pentru acea in­
fracţiune o circumstanţă agravantă, ne mai făcând parte
din conţinutul circumstanţial ci din cel specific.
2) Oridecâteori o circumstanţă agravantă legală este
prevăzută ca circumstanţă generală, dar în acelaş timp este
prevăzută şi ca circumstanţă specială pentru o anumită
infracţiune, atunci circumstanţa specială exclude pe cea ge­
nerală.
3) Când mai multe circumstanţ agravante sunt prevă­
zute în mod succesiv în acelaşi text de lege. chiar dacă ele
sTar verifică ca existente în acelaş fapt, nu vor atrage decât
o singură dată agravarea pedepsei.
Dacă însă legea prevede o agravare nouă pentru con­
curs între aceste circumstanţe, în acest caz se aplică numai
această agravantă specială.
4) Când mai multe circumstanţe agravante sunt pre­
văzute de texte diferite, dacă prin conţinutul lor ele nu se
absorb sau nu se exclud, atunci se va ţine seamă de fiecare
din ele şi vor fi aplicate cumulativ.

a) Vezi anteproectul în traducerea noastră : Reforma legislatiunei

penale italiene, Bucureşti, 1921.
 - 218 —

1068 3 Să exemplificăm cele patru cazuri indicate mai sus,

pentu a se înţelege mai uşor regulele respective:
1) Art. 165 c. pen. face din calitatea de .funcţionar pu­
blic o circumstanţă agravantă generală în condiţiunile e-
nuntate de acest text. Dar calitatea de funcţionar public este
element constitutiv în anumite infracţiuni, după cum s’a a-
râtat la Nr. 1032.
Aşa dar,, un funcţionar public care s’a făcut vinovat de
luare de mită, de exemplu, va fi pedepsit cu sancţiunea din
art. 142, fără a se mai aplică agravanta din art. 165 c. p.,
tiindcă această circumstanţă formează un element al in-
fracţiunei de luare de mită.
2) Am văzut că agravanta din art. 165 este o agra­
vantă generală. Să presupunem însă că un funcţionar pu­
blic, un gardian de arest, ajută unui infractor să evadeze.
Conform art. 194 alin. II c. pen. legea face o agravantă
specială din calitatea de funcţionar public a celui ce a în­
lesnit evadarea; astfel fiind, se va aplică numai această a-
gravantă specială care exclude agravanta generală din art.
165.
3) Art. 309 c. pen. stabileşte o serie de cinci agravante
succesive ale delictului de furt. Chiar dacă un fapt s’ar fi
săvârşit aşa fel, încât două sau mai multe din aceste cir­
cumstanţe s’ar întâlni, nu se va aplică decât o singură dată
agravarea; de ex. sluga care ar fi furat de pe câmp caii stă­
pânului său, aci avem două agravante prevăzute de acelaş
text.
4) Să presupunem că un funcţionr săvârşeşte un furt
calificat. Vom aveâ două agravante, aceia a furtului califi­
cat si aceea prevăzută de art. 165, aşa că fiind vorb de cir­
cumstanţe ce nu se exclud, se vor aplice amândouă.
1068a — Codul austriac tratează materia circumstanţelor agra­
vante prin următoarele dispoziţiuni:
„ Parag. 43. In general este crima cu atât mai mare,
cu cât premeditarea este mai chibzuită, cu cât pregătirea
pentru întreprinderea crimei e mai intenţionată, cu cât mai
mare e dauna cauzată sau primejdia împreunată cu ea, cu
cât mai puţine precauţiuni pot fi întrebuinţate în contra fap­
tului, sau cu cât mai multe îndatoriri sunt violate prin el.
 — 219 —

„Parag. 44. Circumstanţe agravante speciale su n t:

a) când făptuitorul a comis mai multe crime diferite
una de alta ;
b) când a repetat aceeaşi crimă;
c) când a mai fost pedepsit pentru o crimă similară;
d) când a provocat alte persoane să comită o crimă;
e) când a fost provocatorul unei crime comise de mai
multe persoane.
Parag. 45. Deasemenea este o circumstanţă agravan­
tă, faptul că inculpatul să încerce în decursul instrucţiei pe­
nale de a înşela pe judecătorul său prin născocirea unor
fapte mincinoase“.
Dispoziţiuni similare conţine şi anteproiectul austriac
în 345.
068 — In dr. maghiar sunt agravante: pluralitatea infractori­
lor la furt; escaladarea şi efracţiune, cheile false sau furate
deasemenea la furt (336); arme la violarea domiciliului, la
furt (331, 337); simularea calităţii de funcţionar public: la
şantaj, etc., cantitatea la furt, sustragere, etc., consecinţele
ia viol, leziunea corporală, etc. Despre recidivă vorbim
mai jos.
Secţiunea II. — Cauzele de scădere sau de apărare de pedeapsă

1069 — O infracţiune poate să se petreacă în împrejurări fa­

vorabile pentru infractor, împrejurări de natură să militeze
în sensul scăderii sau chiar apărării de pedeapsă. „Multe
cazuri sunt în lege — zice Farinaceu — în care infracţiuni
grave şi chiar omoruri, se pedepsesc după aprecierea jude­
cătorului şi cu pedeapsă pecuniară, căci în mai multe mo­
duri cineva este apărat de pedeapsa ordinară, şi uneori
chiar de orice pedeapsă“ (1).
Din aceste împrejurări favorabile, unele sunt prevăzute
anume şi în mod expres de legiuitor. Altele nu sunt prevă­
zute anume, şi determinarea sau măsura importanţei lor e
lăsată la aprecierea judecătorului.
Intre cauzele favorabile legale şi cele judecătoreşti, e-
xistă aceleaşi deosebiri ca între circumstanţele agravante-1
1) P. Farinaceus: De inquisitioiic. Lib. I, Quest. IV.
 220 —

legale şi cele judecătoreşti. Prin urmare, tot ce s’a zis, în

prima secţiune, în această privinţă, se aplică şi aici (2). Ne
eom mărgini să adăugăm că împrejurările favorabile legale
au un nume particular: scuze.
1069 1 — Dacă sub raportul constatării lor, circumstanţele ate­
nuante judecătoreşti sunt lăsate la suverana apreciere a ju­
decătorilor ca şi curcumstanţele agravante judecătoreşti,
judecătorul putând declara oricând şi fără a fi nevoit să
justifice de ce, că există circumstanţe uşurătoare în favoa­
rea inculpatului, totuşi sub raportul consecinţelor juridice,
după cum am mai arătat, există o deosebire profundă între
aceste două categorii de circumstanţe.
De circumstanţele agravante judiciare legiuitorul nu a
legat nici un fel de consecinţă juridică, rolul lor fiind de a
înlesni producerea unei consecinţe care nu are nevoie de
prezenţa acestor circumstanţe pentru a se putea produce.
In adevăr, legea prevede mai întotdeauna, pentru fap­
tele socotite de ea ca infracţiuni, o sancţiune cu un maxi­
mi un minim. Judecătorii, constatând existenţa unor atari
fapte şi găsind că e locul la aplicarea sancţiunei din lege,
sunt liberi de a se opri după aprecierea lor suverană şi ne­
supusă nici unei restricţiuni. între maximul şi minimul pe­
depse. Un judecător poate oricând pronunţă maximul unei
pedepse fără a fi nevoie să justifice de ce a ajuns la acest
rezultat. Rolul circumstanţelor agravante judecătoreşti este
tocmai de a servi mai mult ca un criteriu de conştiinţă pen­
tru judecători în acest urcuş către maximul pedepsei, ma­
xim pe care în drept el este liber a-1 pronunţă fără a jus­
tifică că a constatat vre-o circumstanţă agravantă. Sau, in­
vers, judecătorul poate constată existenţa unei atari circum­
stanţe şi totuşi să nu pronunţe maximul pedepsei, el fiind
absolut liber de a alege între maximul şi minimul acesteia.
Din contra, dacă constatarea circumstanţelor atenu­
ante judecătoreşti este lăsată la aprecierea judecătorului,
şi judecătorul declară că există atari circumstanţe, această
declaraţiune produce consecinţe imperativ impuse de lege,

2) Vezi la finele acestui capitol deosebirile între scuzele atenuante

şi circumstanţele atenuante.
 — 221 -

consecinţe ce nu s’ar fi putut produce fără existenta circum­

stanţelor atenuante.
Circumstanţele atenuante judecătoreşti nu mai au sim­
plul rol de a face pe judecător să aleagă mai cu uşurinţă pe­
deapsa cuvenită, alunecând între maximul şi minimul ei.
In virtutea efectului pe care legea-1 acordă circumstanţelor
atenuante judecătoreşti, judecătorul este obligat să treacă
de minimul pedepsei pentru a se opri la o pedeapsă infe­
rioară, ceeace nu s’ar fi întâmplat în lipsa acestor circum­
stanţe.

I. Despre Scuze

1070 — In limbagiul obişnuit cuvântul scuză e un motiv prin

care o persoană se apără de o învinuire, pe când ca ter­
men juridic acest cuvânt însemnează apărarea totală sau
parţială de pedeapsă (3).
Principiul în materie de scuze e pus de legiuitor în art.
59 C. pen. care zice: „Nici o crimă sau delict nu poate fi
scuzat, nici pedeapsa nu se va putea micşoră decât în cazu­
rile şi în circumstanţele acelea în care legea declară fapta
scuzabilă sau permite a aplică o pedeapsă mai puţin rigu­
roasă“ .
Scuzele sunt împrejurări, cari au de rezultat de a mic­
şoră şi chiar de a face să dispară pedeapsa legală; sunt
dar două feluri de scuze: absolutorii sau peremptorii şi a-
tenuante.
10701 — In ante-proiectul de cod penal român, art. 100 prevede
de asemenea în mod expres că nici o infracţiune nu poate
fi scuzată şi nici o osândă micşorată de cât în cazurile de
scuze legale absolutorii, scuze legale atenuante şi atunci
când legea admite circumstanţele atenuante judecătoreşti.

3) Acest sens este luat din vechiul drept, unde cuvântul execusatur
însemna fie apărare totală dc pedeapsă, fie micşorarea pedepsei. Vom
cită un exemplu. Jul. Clarus: Quacst, LX, Nr. 5, se întreabă dacă bătrâne­
ţea scuzează, senectus excuset şi răspunde că nu, în acest sens ca să sca­
pe cu totul de pedeapsă, însă în sensul de a dâ o pedeapsă mai mică,
mitius puniatur. Cum am zice astăzi, bătrâneţea nu e o scuză absoluto­
rie. ci o scuză atenuantă.
 — 222 —

Credem că termenul scuze legale din acest text conţi­

ne un pleonasm, fiindcă în ştiinţa dreptului penal cuvântul
scuză înseamnă circumstanţă absolutorie sau atenuantă le­
gală, deci implică cuvântul de legal.
Se poate spune corect circumstanţe atenuante legale
în antiteză cu circumstanţele atenuante judiciare, dar nu
scuze legale, deoarece nu există şi scuze extra-legale sau
judiciare.
1071 - Autorii zic uneori că circumstanţele atenuante legale
se mai numesc şi scuze; aceasta e însă inexact, căci dacă
am pune în locul cuvântului scuză pretinsul său echivalent,
am avea circumstanţe atenuante legale absolutorii, ceea ce
ar fi o contradicţiune, şi circumstanţe atenuante legale a-
tenuante, ceeace ar fi un pleonasm.
In realitate, cuvântul scuză nu e acelaşi lucru cu cir­
cumstanţă atenuantă legală; el este mai larg, fiindcă cu­
prinde şi circumstanţele absolutorii legale, iar nu numai pe
cele atenuante.
1072 — 1) Scuzele absolutorii sau peremptorii. — Dacă ne-am
ocupă în acest capitol numai despre cauzele de atenuare şi
agravare, fie legale, fie judecătoreşti, nu s’ar puteă vorbi
de scuzele peremptorii sau absolutorii, care sunt cauze de
apărare totală de pedeapsă. Cum însă noi tratăm aici îm­
prejurările în care se comit infracţiunile, atât cele favora­
bile, cât şi cele nefavorabile, scuzele peremptorii sau abso­
lutorii pot să intre în acest capitol.
1073 .— Scuzele absolutori sau peremptorii sunt dictate de di­
ferite motive; unele din ele nu implică o mai mică perversi­
tate a agentului, ci uneori chiar o laşitate.
Vom examina câteva dintr’însele :
10731 — Scuzele absolutorii sau peremptorii mai pot fi numite
şi cauze de impunitate (a).
In adevăr, aceste circumstanţe nu au de efect ca fap­
tul, în elementele sale constitutive, să nu corespunză unei
infracţiuni; deasemenea, în aceste circumstanţe nu întâlnim
nimic care să facă, sub raportul conţinutului generic, ca m-
a) Unii autori mai vorbesc de cauză de imunitate: Ad. Prius,
Science pénale et dr. positif, parag. 485; /. Nypels, Code pénale, III art.
462, nota 4; J. A. Roux, Cours, p. 155.
 — 223

fracţiunea să nu cază sub incidenţa legei penale, sau ca au­

torul său să fie socotit iresponsabil sau în afara imputabili-
tăţii.
Scuzele absolutorii nu schimbă caracterul ilicit al fap­
tului, nu’l fac să-şi piarză calificarea juridică de infracţiune,
dar înlătură numai apl icarea pedepsei, pentru anumite
consideraţiuni cari au determinat pe legiuitor să acorde im­
punitatea.
074 _ Art. 116 zice: „Vor fi apăraţi de osândele hotărîte pen­
tru plăsmuitori, despre care se vorbeşte în articolele 112
şi 113, acei culpabili, cari, înaintea săvârşirei sau punerei în
\ lucrare a acelor crime, şi înainte de a se începe orice ur­
mărire, vor fi descoperit autorităţilor competinte acele cri­
me, precum şi pe autorii sau pe complicii lor.
Asemenea vor fi apăraţi de pedepse şi acei culpabili,
cari, chiar după începerea urmăririlor, vor fi înlesnit aresta­
rea autorilor sau a complicilor lor“.
Art. 112 şi 113 se referă la plăsmuirea de monetă;
prin urmare denunţătorii, sau cei care ajută să se prindă
plăsmuitorii de monetă şi complicii lor, sunt apăraţi de pe­
deapsă (4). O dispoziţiune identică se găseşte în art. 122
C. p., care zice: „Dispoziţiunile art. 116 se aplică şi la cri­
I mele (5) prevăzute prin art. 117“, adică la plăsumirea si­
giliului Statului şi efectelor publice.
074 1 —- Scuza absolutorie derivată din faptul denunţării este de
asemenea admisă şi de art. 92 c. pen. în materie de com­
plot sau alte crime în contra siguranţei interioare sau ex­
terioare a Statului.
Cu privire la această scuză absolutorie, prevăzută de
art. 92, 116 şi 122 c. pen., s’au statornicit următoarele re-
gule de aplicaţiune :
1) Această scuză nu poate fi declarată decât de in-

4) Dispoziţiune identică se găseâ şi în îndreptarea legii. „De se

va sculă o soţie de a calpuzanilor şi va vădi către judecător pre cea-
lealalte soţii, atunci aceia vor perî toţi pre deala lor, iară cela ce i-au
vădit să nu aibă nici o pedepsire", glava 87, zacon 13, şi Pravila V. Lupu,
glava 4, Nr. 13, ed. Longinescu, p. 78.
5) Cuvântul crimă e impropriu după legea corecţionalizătoare din
14 Martie 1895.
 — 224 —

stanţele de judecată; deci chiar dacă ar ii invocată în iaţa

judecătorului de instrucţiune, acesta nu are căderea de a o
examina.
2) La Curtea cu juraţi se pune o chestiune separată
pentru această scuză, întrucât ea nu intră în întrebarea ge­
nerală de vinovăţie şi întrucât Juriul, iar nu Curtea are să de­
cidă çlacâ ea există.
3) Existenţa scuzei este o chestiune de fapt, deci sca­
pă de sub cenzura înaltei Curţi. Din contra, chestiunea dacă
scuza este sau nu aplicabilă într’o anumită speţă este o
chestiune de drept supusă controlului Curţii de Casaţie (a).
1075 — Prin aceste două articole, 116 şi 122, se dă un premiu
trădării şi delaţiunii, ceiace e criticabil sub raportul moral.
Filangieri critică cu multă energie această scuză perempto­
rie, care — zice dânsul — încurajează cea mai ticăloasă
trădare, şi totdeodată arată slăbiciunea legii, care cere a-
jutor unui criminal. Prin aceasta se încurajează cei răi să
comită infracţiuni, gândind că prin trădare vor scăpă de
pedeapsă (6).
1076 — Insă ispita e prea mare de a profită de acest instru­
mente impure. ,,In van — zice Diderot — am cercă să di­
simulăm acest lucru; nimica nu poate precumpăni folosul
de a aruncă neîncrederea între sceleraţi, de a-i face bănuiţi
şi spăimântători unul altuia şi de a-i face să se teamă fără
încetare că în fiecare din complicii lor este un acuzator.
Aceasta nu invită la laşitate decât pe cei răi, şi orice le ia
curajul este folositor“ (7).
1077 — Nimeni însă n’a discutat mai bine chestiunea delaţiuni
ca Bentham, care a arătat în mod magistral motivele acestei
dispoziţiuni:
„Nici o lege nu ar putea să fie executată—spune dân­
sul— dacă infracţiunile nu ar fi denunţate; funcţiunea de
------------ v—---------------------
а) Vezi Garraud, Traité, ed. 3, vol. IV, p. 54; R. de Ryekere, L’im­
punité du dénonciateur, în Revue de dr. pen. et criminolog. 1921, p. 19;
Blanche, Etudes, III, Nr. 75.
б) Filangieri : Op. cit ed. cit., T. IV, p. 506. Cart. III, part, II, cap,
57 şi trad. fr., T. II, p. 194, Cart. III, part. II, cap. 33.
7) Diderot, în Des délits et des peines, par Beccaria, ed. Paris,
1797.
 — 225 —

denunţător este dar pe atât de, necesară, pe atât de meri-

torié ca aceia de judecător. Din nenorocire această dato­
rie e una din acelea delà care cineva are cea mai m art
poftă să se sustragă. Răsplătirea denunţătorilor are da.
pentru ea autorităţile şi contra ei opiniunaa: delatorii sa­
lariaţi sunt odioşi“ (8).
Şi mai departe Bentham adaogă:
„Cât despre recompensele sau ertarea oferite unui in­
fractor pentru a denunţă pe complicii săi, iată, pare-mi-se*
la ceiace trebue să ne gândim. Aveţi alt mijloc de a cunoa
şte pe infractori, acesta e rău, căci impunitatea pe care t
acordă este un rău. N’aveţi nici un alt mijloc, acesta e bun,
căci nepedepsirea unui singur, este un rău mai mic decât
nepedepsirea tutulor“.
Dar însuşi Bentham nu admite aceasta ca o regulă ge­
nerală, căci ar fi ca şi cum s’ar zice: „Intre mai mulţi in­
fractori, cel mai rău va fi nu numai nepedepsit, dar chiar
lecompensat“. De s’ar admite aceasta, un infractor ar pro-
ectă infracţiunea, ar recrută complici cu scopul formal de
a-i trădă, ar obţine toate foloasele infracţiunei, şi ar adăogă
ia ele preţul delaţiunei“ (9).
Bentham revine mai departe, asupra acestei chestiuni.
Continuăm a-1 cită, mai des, fiindcă ideile lui se pare că au
inspirat pe legiuitorul francez: „Tâlharii — zice dânsul — au
Si ei pretenţia lor de cinste (10); însă această cinste care
cimentează conspiraţiunile lor, este flagelul lumei. De ce
nu ar fi cu putinţă de a aruncă printre ei cea mai mare ne­
încredere, de a-i înarmă unii în potriva altora, de a-i face
să se teamă necontenit de a găsi un delator în un complice!
Cât de bine ar fi să i se inspire o astfel de dorinţă de a se
denunţă, de a se perde unul pe altul, ca fiecare din ei, neli­
niştit şi tremurând în mijlocul alor săi, temându-se de to­
v arăşi tot atât cât se teme de judecători, să nu poată speră
siguranţa decât renunţând la infracţiuni! Fără îndoială, că
dacă din respect pentru credinţa îndatoririlor luate (11),
Si Bentham: Théorie des peines, T. II, p. 111 si 112;
9) Ibid.: II, p. 117.
10) „Leur point d’honneur“.
11) „La foi des engagements“.
1. Tanoviçeanu, vol. II. 15
 — 226 —

vâ abţineţi ca să o turburaţi, vă abţineţi prin aceasta d t

a turbură societatea hoţilor şi asasinilor, şi cu atât mai mult
trebue ca voi, pentru umanitate, să vă abţineţi de a pedepsi
tâlhăriile lor“ (12).
1078 — Aceste idei se pare că au inspirat pe redactorii codice-
lui penal. In observaţiunile sale asupra proiectului de со-
dice penal, Target spune că e trebuinţă ca la conspiratori
şi plâsmuitorii de monetă „să se arunce sămânţa diviziunii
între răufăcători şi complicii lor. Rupeţi uniunea între cei
răi, şi prin aceasta veţi fi prevenit aproape toate crimele
grave“ (13).
Ю79 — Dealtmintrelea apărarea de pedeapsă a acelor care a-
jută la prinderea infractorilor se găseşte deja în dreptul
roman. împăratul Adrian spune: „Qui transfugii et postea
multos latrones adprehendit, et transfugae demonstravit,
posse ei parei“ (14). Mommsen consideră însă apărarea
de pedeapsă a infractorului, denunţător al complicilor, ca
un expedient regretabil, căci „ca ori şi ce amnistie, ea e o
violare a ordinei juridice“ (15).
Atât de mare este desgustul pentru aceste instrumente
ale represiunei, încât se pare că în vechiul drept uneori ele
nu erau apărate de pedeapsă, ba chiar li se da pedeapsa
întreagă. Iul. Clar citează cazul unui oarecare Formulus,
care împreună cu alţii ucisese în Vinerea Paştilor pe un
Evreu şi pe fii săi, şi apoi denunţase fapta, spre a luă un
premiu de 50 de aurei; Clar ne spune că denunţătorul a
fost spânzurat împreună cu ceilalţi complici (16). Alţi vechi
penalişti erau de părere să se aplice denunţătorilor o pe­
deapsă mai scăzută (17).
1080 — Părerea noastră în această grea chestiune este că tre­
bue a se dă o pedeapsă denunţătorului, însă mai mică.
Trădarea lui loveşte- desigur în regulele bunei credinţe din-

12) Bentham: O p . c i t .,' P . 1 1 9 ş i 1 2 0 ).

13) O b s e r v a tio n s su r le p ro jet d e c o d e c r im in e l, p . X X V I i.
1 4 ) L ib . X L I X , T it l. X V I , l e g . 5 , p a r g r . 8 . D e r e m ilit a r i; C o n f r . p a r g r .
203. O b sten ea sc a g iu d e c ă to r e s c ă r â n d u ia la p e n tr u c r im in a l, 1 7 8 9 , L io v .
15) Mommsen: D r o it p é n a l r o m a in , II, p . 1 9 5 ( e d . g e r m ., p . 5 0 4 ) .
1 6) Jal. C.larus: O p . c i t a t ă , Quaest X X V I , N r . 5 .
17) Carpozovius: P r a c t i c a III, Q u . C L , N - r i l e 2 ş i 3 ş i a u to r ii c it a ti-
 — 227 —

tre infractori, însă societatea nu are interes şi nici nu e

drept ca să le ocrotească; din contra, ea are să se îngri­
jească de interesele oamenilor cinstiţi, şi aceste interese
cer prinderea cu orice preţ a infractorilor şi punerea lor în
neputinţa de a-şi exercită activitatea anti-socială (18).
a -— De la acest punct de vedere pleacă cod. austr. din
1852, dispunând în paragr. 46 lit. i, că se va consideră ca
o c i r c u m s t a n ţ ă a t e n u n t ă dacă infractorul a descoperit au­
torităţilor pe alţi criminali, necunoscuţi lor, şi a dat ocaziune
şi mijloace pentru prinderea lor.
Numai la crima de înaltă trădare acordă cod. austr.
(în paragr. 62) apărarea de pedeapsă acelor culpabili, cari
vor fi descoperit autorităţilor înaintea săvârşirei crimei,
când planul eră încă necunoscut şi când daunele puteau
încă fi împiedecate, pe autorii şi complicii crimei precum şi
scopurile şi intenţiunile lor.
O dispoziţiune similară conţine pargr. 331 cod. pen.
milit. austr. pentru crima de spionaj.
— Vom mai cită ca scuze absolutorii articolele 53 al. 2;
197, al. 2; 270, al. 2; 282, 301, 307 şi 308 C. p., etc.
1 — Despre scuza absolutorie din art. 53 al. 2, 197 c. pen.,
privitoare la tăinuirea de lucruri şi de persoane săvârşită
de jude de sus sau de jos, de soţi, de fraţi şi surori, ne vom
ocupă la capitolul participaţiunei la infracţiuni.
Scuza absolutorie din art. 92 c. pen. este perfect i-
trentică cu cea din art. 116 şi 122 c. pen., după cum am
văzut mai sus.
Art. 270 alin. 2 privitor la stringerea acţiunei publice
şi înlăturarea pedepsei prin iertarea din partea soţului ino­
cent în materie de adulter, nu creiază propriu zis o scuză,
ci mai mult un drept al părţei lezate de a dispune de acţiu­
nea publică şi de a face să înceteze pedeapsa.
Tot aşa art. 282 c. pen., care dispune că, în caz de ră-
18) Vezi în această privinţă Molinier-Vidai: Op. cit. II, 215, confr.
! .Hélie în Traité des délits et des peines, Paris, 1870, p. 87 şi 88. In
codicele penal fr. din 1810 crà apărare de pedeapsă, însă delatorul se
Plinea sub privegherea politiei pe viaţă ori pe timp mărginit.
19) Tot printre scuzele absolutorii trebue prenumărat şi cazul din
art. 256, Nr. 3, pe care a greşit legiuitorul a-1 prenumără printre cazu­
rile dc legitimă apărare.
 — 228 -

pire de minori, dacă răpitorul se va fi căsătorit cu fata ră­

pită, acfiunea publică nu poate fi deschisă decât după plân­
gerea celor ce pot cere anularea căsătoriei, nu creiază pro­
priu zis o scuză absolutorie, ci impune o conditiune căreia
este subordonată acţiunea publică.
De aceste două cazuri ne vom ocupă în procedura pe­
nală, când vom discută punerea în mişcare, exerciţiul şi
dreptul de a dispune de acţiunea publică.
Despre scuza din art. 301 c. pen. vorbim mai jos la
Nr. 1089 şi urm., iar despre cea din art. 307 c. pen. la Nr.
51082 şi urm.
1081 " — in codul penal întâlnim şi alte scuze absolutorii decât
cele enunţate mai sus.
Astfel art. 90 prevede că, în caz de adunări turbură­
toare a ordinei publice, dacă persoanele adunate se vor ri­
sipi în urma acelor somaţiuni făcute de autorităţile com-
petinte, vor fi scutite de orice pedeapsă.
S’ar puteâ spune că în acest caz persistenta persoa­
nelor adunate de a nu se risipi nici în urma somaţiunilor
constitue un element al infracţiunei şi deci, per ă contraria,
lipsa acestei perzistenţe echivalează cu lipsa unui element
al infracţiunei, iar nu cu o scuză. înclinăm către această
părere, de şi autorii citează dispoziţiunea din art. 90 ca o
scuză.
O dispoziţiune similară conţine art. 174 c. pen., care
dispune că nu se va aplică nici o pedeapsă în caz de rebe­
liune săvârşită de o ceată, dacă rebelii se vor fi retras la
primul avertisment.
O altă scuză absolutorie găsim în art. 276 alin. 3, pri
vitor la găsirea de copii noui născuţi. Conform acestui text,
cei ce se însărcinează cu creşterea copilului găsit nu mai sunt
pasibili de pedeapsă pentru faptul de a nu fi anunţat pe
cei în drept despre găsirea copilului.
Deasemenea art. 304 c. pen. conţine o scuză absolutorie
pentru neştiutori de carte, atunci când ei ar prezintă, în
apărarea lor la vreun proces, scrieri injurioase cari consti-
tuesc calomnii grave.
In fine, tot o scuză absolutorie găsim în art. 385 alin.
4, care exonerează de pedeapsă pe cei ce au împiedicat cir-
 — 229 —

culatiunea stradelor prin depozitare de mărfuri, etc., atunc

când dovedesc că au făcut aceasta din neapărată trebuinţă.
1082 — Art. 307, merită un studiu mai amănunţit. Iată conţi­
nutul acestui articol: „Tainicile luări, urmate de către băr­
bat spre paguba femeii sale, ori de către femeie, spre pa­
guba bărbatului său, ori de către un văduv sau văduvă,
despre lucrul soţului celui răposat, ori de către copii sau
alte rude de sus, spre paguba tatălui sau a mamei, sau altor
rude de sus, ori de către tată sau mamă sau alte rude de
sus spre paguba copiilor lor sau alte rude de jos, ori de
către afini de aceiaşi linie, ori de către fraţi sau surori în­
tre ei, nu se pot socoti furturi, ci sunt supuse numai la des­
păgubirea civilă“.
Am văzut, când am vorbit despre circumstanţele agra­
vante, că rudenia apropiată sau calitatea de soţ, este o cir­
cumstanţă agravantă în caz de atentate în contra persoa­
nei, (exceptându-se art. 232 C. p.).
Din contră, în atentatele relative la proprietate, rude­
nia sau calitatea de soţ, e o cauză de nepedepsire.
1082 1 — După unii autori, dispoziţiunea din art. 307 c. pen. nu
este numai o scuză absolutorie, ci o adevărată excepţiune
peremptorie, un fel de fine de neprimire, care înlătură nu
numai pedeapsa, ci şi punerea în mişcare a actiunei pu­
blice (a).
1083 Legea a pus art. 307 C. p., în materia furtului, şi acest
articol vorbeşte expres de nepedepsirea pentru furturi, pe
care le califică tainice luări.
Ceiace spune însă legea pentru furt se aplică la orice
infracţiune în contra proprietăţii, precum ar fi abuzul de
încredere, înşelăciunea, etc. Pentru abuzul de încredere a-
vem chiar un text formal în legea noastră, art. 329 C. p.
Relativ la excrocherie, s’ar putea susţine contrariul, in­
vocând textul excepţional al art. 307 combinat cu 329 C.
p.; totuşi motivul legei şi lucrările preparatoare, nu lasă nici
o îndoială în această privinţă.
In expunerea de motive a codicelui penal francez s’a

a) Garraud. Traité, V, par. 95; J. J. Haus, Principes, par. 526: J. A.

.Rony:, Cours, p. 155.
 — 230 —

spus că principiul legii este „de a nu admite acţiunea pu­

blică, ci numai pe cea privată, adică acţiunea în daune in­
terese în orice specie de fraudă comisă de bărbaţi în frauda
.femeilor, etc.“
Iar raportorul corpului legislativ este şi mai categoric,
când zice: „Proectul a crezut că trebue să scape de rigoa­
rea urmăririlor penale, atentatele în contra proprietăţii
care se pot comite între soţi, între ascendenţi sau descen­
denţi (20 şi 20 bis).
10831 — Credem că impunitatea din art. 307 c. pen. nu poate
fi aplicată decât în caz de furt, iar nu şi în ceîelalte infrac­
ţiuni contra proprietăţii (a).
In primul rând faptul că legiuitorul a simţit nevoia ca
n art. 329 c. pen., deci la un aşa de scurt interval, să pre-
vază în mod expres că impunitatea din art. 307 se aplică
şi în materie de abuz de încredere, aceasta dovedeşte că
atunci când legiuitorul a voit să extindă această impunitate
a spus-o în chip expres.
In al doilea rând avem deaface cu o scuzaCşi am vă­
zut că art. 59 din codul penal spune categoric că nici o in­
fracţiune nu poate fi scuzată decât atunci când Iezea o de­
clară şi numai în circumstanţele indicate de ea.
Aşa dar orice scuză formează o excepţiune care tre­
bue riguros limitată la cazurile şi în circumstanţele arătate
de lege. Art. 307 c: pen. nu numai că precizează în mod
neîndoios infracţiunea la care se referă prin faptul aşezării
»ale în secţiunea intitulată despre „Furturi“, dar determi-

20) Ch. Adolphe şi F. Hélie: Op. cit. V, Nr. 1941; Blanche: Etudes
V, p. 494; Garraud: Traité V, Nr. 97, ed. 1. Citaţia Locré XXXI, p. 14.
Vezi o importantă deciziune a C. cas. rom. II, Nr. 340 din 12 Mai 1898;
C. lud. 1898, Nr. 21, prin care se spune că deşi orice vătămare comisă
de ascendenţi în dauna descendenţilor nu se pedepseşte, totuşi art. 330
C. p. prevede o infracţiune specială, infidelitatea, luată din C. pen. pru­
sian (Untreue) parag. 228, prin care se înţelege orice vătămare cauzată
averii pupilului de către tatăl sau mama sa tutoare de rea credinţă, şi îit
acest caz ei pot ,fi urmăriţi şi pedepsiţi.
20 bis) S’a decis că această impunitate nu se poate extinde la
distrugeri de îngrădiri sau edificii chiar când . au fost făcute în scopul
de a fură (Trib. Oholt, 9 Aprilie 1921, Journal des Parquets 1922, pag. 219).
a) In acest sens: J. A. Raux, Cours, p. 156.
 — 231

nă şi circumstanţele în care această scuză poate ii aplica-

f tă, întrucât vorbeşte de: „tainice luări" ceea ce înseamnă
\ o luare pe sub ascuns, şi termină cu cuvintele „nu pot fi
■ socotite furturi“, ceia ce iarăşi ne evidenţiază că trebue să
i fie vorba de fapte care, dacă nu ar fi scuza pe care legiui-
: torul o enunţă, ar fi considerate ca furturi.
1084 — Motivul acestei dispoziţiuni, este astfel explicat, prin
’ expunerea de motive: „Raporturile între aceste persoane
sunt prea intime pentru ca să fie cuviincios, cu ocaziunea
unor interese pecuniare, să însărcinăm pe ministerul public
să scormonească secrete de familie, care poate nu ar tre­
bui să fie desvăluite nici odată ; pentru ca să nu fie extrem
de periculos ca o acuzaţiune să poată fi urmărită în afaceri,
ţ unde linia care desparte lipsa de delicateţe de adevărata
infracţiune, e adeseori prea greu de priceput; în fine, pen-
• tru ca ministerul public să poată provocă pedepse al căror
efect nu s’ar mărgini a răspândi consternaţiunea printre
\ toţi membrii familiei, ci s’ar putea chiar să fie un isvor veş­
nic de desbinări şi de ură“ (21).
1085 ^ După noi, aceste explicaţiuni nu sunt serioase: adevă-
; râtul motiv al acestui articol este tradiţiunea istorică. Avem
aici un efect care a supravieţuit cauzei.
La Romani nu există acţiune în potriva persoanelor
de sub patria potestas, nici dela ele contra lui pater farriilias.
> Deasemenea femeia, când eră în mânu măriţi, fiind loco fi-
Iiae, nu aveâ acţiune contra bărbatului, nici el contra ei.
In timpurile vechi familia eră constituită mai unitar în
; privinţa persoanelor, şi cu totul unitar în privinţa averii ;
nu eră decât un singur patrimoniu, care aparţineâ lui pa­
ter familias; instituţiunea peculiilor este o creaţiune a drep-
tului roman din timpuri mai noui. Eră dar natural ca fiul,
soţia sau servul să nu poată fură dela pater familias, căci
ei înşişi fiind o proprietate a lui, nu puteau câştigă decât
tot pentru el.
Cu timpul lucrurile s’au schimbat, însă principiul a ră­
mas acelaşi faţă cu pater familias, chiar în timpul lui Justi-
nian, care spune: „Iii qui in parentum vel dominorum po-

21) Locre: Trav. prepar. XXXI, p. 141.

 — 232 —

testate sunt, si rem eis subripiunt, furtum quidetn illis fa-

ciunt, et res furtivam causam cădit, nee ob id ab ullo usucapi
potest aniequam in domini potestate revertatur, sad furti
actio non nascitur, quia nec ex alia ulla causa potest inter
eos actio naşei (22). Şi în Digeste şi Codice găsim texte i-
dentice în privinţa copiilor şi a soţilor (23).
Vedem că Justinian admite acelaşi lucru, însă cel pu­
ţin el recunoaşte principiul furtum quidem illis faciunt, iar
nu tainice luări cum zice legiuitorul, şi prin cale de conse­
cinţă spune că nu se poate prescrie lucrul fiindcă el este
lucru de furat (24). Ulpian mai trage o altă consecinţă : că
agentul provocator va fi pedepsit (25).
Legiuitorul nostru, imitând pe cel francez, a urmat a-
ceiaşi dispoziţiune, de şi astăzi lucrurile s’au schimbat şi
nu mai avem nici unitatea de patrimoniu a tutulor membri­
lor familiei supuşi unui pater familias din dreptul roman
primitiv, nici coproprietatea familială din dreptul germanic
(26). Astăzi când avem patrimonii distincte, ar fi lucru fi­
resc ca legiuitorul să sancţioneze dreptul de proprietate
ţaţă cu toţi, iar nu numai faţă cu străinii.
1085a — De aceea este de aprobat următoarea dispoziţiune foar­
te raţională a codului penal austriac:
Paragr. 463: furturile şi înşelăciunile dintre soţit pă-

22) Instit. Justinian, Lib. IV, Titl. I. De actionicus qui ex delicto-

nascuntur, parag. 12. „Aceia care sunt în puterea părinţilor sau stăpâ­
nilor, dacă au sustras lucrul lui, în realitate comit un furt, şi lucrul de­
vine de furat, deaceia el nu se poate usucupâ înainte de a se reîntoarce
în puterea stăpânului; însă acţiunea .de furt nu se naşte, căci din nici
o altă cauză nu se poate naşte acţiune între ei.“
' 23) Confr. Matthaeus. De crimiriibus. XLVII, Titl. I, Nr. 12.
■ • 24) Vorbind de acel care provoacă pe soţie spune furti tenebitur.
Leg. 52, pr-inc. Dig. XLVII, 2.
25) Deasemeni îndreptarea legii nu pedepsea furtul dela părinte-
sau al călugărului dela egumen, care erâ ca părinte, dar tot furt le con­
sideră. „Cel ce va fura dela tatăl său“. Legea admitea însă despăgubi­
rea civilă, dacă cineva lăsă fiului vre-o avere mai târziu. Glava 348,
zacon 10 şi 15. Confr. zacon 12, fiirt dela bărbat asemenea. Pravila V.
Lupu, Pricina 15, N-rile 179, 181 şi 184, ed. Longinescu, p. 51 şi 52.
26) Vezi între alţii Lange: La nouvelle pratique civile, criminelle
et beneficiate, Paris 1702, Part. II, p. 29. Livre I, ch. XI; şi Carpzovius:
Practica nova, Part. II, Qu LXXXII, Nr. 40.
 233 —

ţ rinţi, copii sau fraţi şi surori, săvârşite în timpul cât fami-

î lia locueşte în comun, se vor putea pedepsi numai la cere-
ţ rea capului familiei, conform paragr. 460 cod. pen.
O dispoziţiune similară se găseşte şi în anteproiectul
austriac în paragr. 354.
1086 — Se spune că limita între nedelicateţe şi între adevărata
infracţiune ar fi greu de găsit. Admiţând că acest lucru ar
fi adevărat, greutatea deosebirei însă nu e motiv de nepe-
depsire, după cum nu este un motiv a lăsa nepedepsîte fap­
tele comise din greşală, de şi e greu a le distinge faptele
comise din întâmplare, însă fără culpă.
Deasemenea secretul familiei nu poate fi un motiv se­
rios, căci acest secret ar putea să fie mai folositor în alte
cazuri mai grave, de exemplu maltratările părinţilor, vio­
lul descendenţilor sau al pupilei, şi totuşi nimeni n’a pretins
că, din cauza utilităţii secretului în asemenea cazuri pentru
familie şi chiar pentru morala publică, astfel de turpitudini
să nu fie pedepsite spre a nu le dă în vileag.
E chiar periculoasă teoria legiuitorului, care asigură
impunitatea furtului în familie, căci ea poate insuflă cugete
rele la infractori, şi neîncredere în sânul familiei. In afară
de aceasta, furturile în familie pot dă naştere la erori judi­
ciare regretabile, nimini neputând bănui pe frate, soră ori
ascendenţi; adeseori servitorii sunt expuşi a suferi conse­
cinţele unor atari furturi, de cari lor le va fi cu atât mai
greu a se apără cu cât ei sunt lipsiţi de mijloace pentru a
putea plăti buni apărători.
1087 — Lăsând la o parte aceste consideraţiuni, să ne întoar­
cem la textul legii.
El dă naştere la câteva dificultăţi.
Am zis că dispoziţiunile art. 307 C. p. se aplică la ori­
ce atentat în contra proprietăţii. C. Cas. franceză nu ad­
mite însă nepedepsirea persoanelor prevăzute în art. 307
în caz de fals, distrugere, incendiu, abuz de iscălitură în alb
şi sustragere de sub sechestru. Nu credem că această inter­
pretare este conformă spiritului legii, aşa cum rezultă din
lucrările preparatorii. Suntem în contra dispoziţiunei art.
307 C. p., pe care l-am suprimă cu plăcere din codicele pe­
nal; însă a^âta timp cât această dispoziţiune există în lege,
 — 234 —

trebue aplicată după spiritul legiuitorului, iar nu dună litera

legii.
In schimb Trib. Senei a decis în 1915, că imunitatea
din art. 307 se întinde şi la abuzul de încredere săvârşit de
ginere în prejudiciul soacrei sale, după ; moartea soţiei
sale (27).
Cu mult mai grea este chestiunea dacă nepedepsirea
din art. 307 C. p. profită şi complicilor. Tibunalul Iaşi, sect.
f, a admis afirmativa relativ la tăinuitori, bazându-se pe
deosebirea de redacţiune cu textul francez corespondent.
Prof. Alexandresco, în notă, combate această părere (28).
Vom studia chestiunea la materia complicităţii (N-le
1396— 1398).
Deasemenea s’a discutat, dacă. beneficiul din art. 307
C. p. se aplică şi- afinilor în linie colaterală. Curtea noastră
de casaţiune a admis negativa (29), şi credem că soluţiunea
este conformă cu legea, care nu face derogare la regulele
dreptului comun decât în ceeace priveşte pe afinii în linie
directă. Fiind în materie de derogări la dreptul comun, in­
terpretarea nu poate să fie decât restrictivă (29 bis).
1087 1 - De scuza absolutorie din art. 307 c. pen. beneficiază
copilul natural fată de mama sa şi de rudele acesteia, în
limitele indicate de text.
Pentru copilul adoptat, unii autori exclud această im­
punitate, alţii o limitează numai între adoptat şi adoptant.
Credem juridică soluţiunea din urmă, întrucât trebue să
păstrăm o simetrie în ceia ce priveşte felul în care legea
penală a tratat pe copilul adoptiv. Ori în art. 229 c. p. se
consideră ca părintucidere omorârea adoptatorului de că­
tre copilul adoptat, deci legea penală a asimilat pe copilul

27) Pand. Period. 1915 Bull. des sommaires II 5. Trib. Senei 19

Ian. 1915. Confr. Dreptul 1915 Nr. 73, p. 584.
28) C. Judiciar, XI, 122-^136. Trib. Iaşi, I, 1098 din 30 Nov. 1901.
29) Cas. II, 82 din 16. Ian. 1912. Săptăm. jurid. I, p. 205.
De asemenea a admis că art. 307 c. p. fiind limitativ, nu poate
ii invocat de nepotul de frate. Cas. II 800 din 22 Apr. 1913, Dreptul
1913 Nr. 59.
29 bis) In acelaşi sens: Cas. II, 1051 din 2 Aprilie 1924, Jurispru-
âenta Generală din 1924, sp. 1400, pag. 752. De altfel jurisprudenta este
consantă în această privinţă.
 - 235 —

adoptat ca şi legea civilă copilului legitim şi atunci şi sub

raportul scuzei din art. 307 c. p. trebue să menţinem acea­
stă asimilare.
In fine. scuza din art. 307 c. pen. se aplică şi între
copiii vitregi şi părinţii vitregi, fiindcă aceştia sunt afini
în linie dreaptă, aşa cum sunt şi socrii pentru ginere şi noră,
şi aceştia pentru cei dintâi. Şi art. 307 spune că impunita­
tea tainicilor luări se aplică şi afinilor în linie dreaptă.
1088 _ Celelalte legislaţiuni moderne au dispoziţiuni analoge
ca legea noastră, însă cu diferite modificări. După art. 247
C. p. german impunitatea nu există decât în linie directă,
iar furtul între rudele de aproape, tutor, profesor sau edu­
cator, de o valoare mică nu se pedepseşte decât în urma
unei plângeri. Cod. penal olandez în art. 316, dispune că
dacă culpabilul de furt e soţul nedespărţit de bunuri, nu
există urmărire, iar când e o rudă, soţ despărţit de bu­
nuri sau colateral de al doilea grad, trebue făcută o plân­
gere.
Art. 342 C. p. urguresc din 14 Iunie 1879 cere în
toate cazurile plângerea părţii vătămate.

Codicele italian din 1889, art. 433, este după noi în

>ceastă privinţă, ca în multe altele, un pas spre regres, căci
el nu admite acţiunea în contra unui soţ, a unui ascendent
sau descendent, ori a unui frate sau soră care trăesc în fa­
milie, şi o admite între soţi separaţi de bunuri, între fraţi
şi surori care nu trăesc în familie, între unchiu sau nepot
ori afin de acelaşi grad, numai dacă există o reclamare dela
partea vătămată, şi atunci chiar pedeapsa e micşorată cu
o treime.

Toate aceste dispoziţiuni, după păreea noastră, sunt

arbitrare; trebue a aplică dreptul comun fără nicio deose­
bire. Dacă furtul în asemenea caz nu e un furt calificat (cu
circumstanţă agravantă (30), el nu poate fi socotit ca având
o circumstanţă atenuantă, şi cu atât mai mult o cauză de
nepedepsire.

30) Vezi cele ce zice Renthum relativ la fu r tu l s e r v i t o r i l o r .

 — 236 —

10881 — Impunitatea din art. 307 c. pen. este aproape unanim

criticată ea fiind în contradicţiune şi cu principiile dreptu­
lui penal şi cu interesele ordinei publice.
De aceia toţi autorii cer suprimarea acestei imDunităţi
din legea penală, ca una ce constitue un simplu anacronism
în legislaţiunea modernă (a).
O propunere rămasă fără ecou a fost aceia de a se
condiţiona şi în materie de tainice luări deschiderea acţiunei
publice şi pedepsirea faptului de reclamaţiunea părţii vătă­
mate, aşa după cum este. în materie de adulter (b).
Credem neacceptabilă această soluţiune tranzacţiona­
lă, ea deschizând drumul unor mult mai periculoase con­
flicte în sânul familiei conflicte cari ar putea degenera în
tot atâtea infracţiuni, aşa că în locul unui singur rău s’ar
substitui un convoiu de neajunsuri mai grave.
1089 — G altă dispoziţi'une în acelaş sens este art. 301 Cod.
pen. care spune că: „Nu se va socoti injurie dojenirea ce o
va face un stăpân servitorilor săi, sau un meseriaş ori în­
văţător ucenicilor săi“.
Am arătat când am vorbit despre circumstanţa agra­
vantă a cauzei, şi despre relaţiunile între autorul infractor
şi victimă, că rudenia este în general o cauză de agravare
când e vorba de infracţiuni relativ la persoană (Nr. 1036).
In cazul art. 301 C. p. însă, nu numai că nu este o circum­
stanţă agravantă, dar este chiar o cauză de apărare de pe­
deapsă, o scuză absolutorie sau peremptorie. Aici avem în
acelaşi timp unul din rarele, dacă nu chiar unicul caz, în
* care motivul infracţiunei este o cauză de apărare totală de
pedeapsă. Legea consideră că în cazurile din art. 301 C. p.
motivul injuriei nu este de a jigni, ci de a îndreotâ pe ser­
vitor sau meseriaş (vezi Nr. 1030).
1090 -— Legea vorbeşte numai de servitori şi ucenici; cu toate
acestea, atât doctrina cât şi»jurisprudenţa admit dreptul de
corecţiune domestică relativ la părinţi, faţă cu copiii lor,
şi admit nu numai corecţiunea prin cuvinte, dar chiar prin

a) Vezi: V. Dongoroz, Impunitatea tainicilor luări, în Curierul Ju­

diciar, 1920, Nr. 69—70 si 81—82.
b) Râul de la Grasserie, Principes' sociol. de la Criminolosr'e, p. 117.
 237 —

pedepse corporale, care nu ar întrece oarecare margine. A-

: cest lucru e admis şi în Franţa, unde dreptul de corecţiune,
fie chiar dreptul de dojană nu este înscris în lege, ceiace
| dovedeşte cât de raţional este acest drept care a existat
totdeauna în legislaţiune. Garraud, după ce spune că un
'i tată, o mama, un tutor sau un dascăl nu au drept să facă
răni persoanelor de sub îngrijirea lor, sub motiv de corec-
ţiune, adaogă: ,,Este oare tot astfel pentru lovituri şi alte
violenţe prevăzute de art. 238 C. p. ? Nu credem. Oarecare
persoane trebue armate cu o autoritate disciplinară, şi nu
poate fi autoritate fără sancţiune represivă. Se poate, din
punctul de vedere pedagogic, să existe deosibiri de vedere
asupra utilităţii pedepselor corporale, dar când aceste pe­
depse nu sunt excesive, cine s’ar putea îndoi de dreptul de a
le inflige?“
Apoi Garaud arată că, dacă legea nu a vorbit de
dreptul de corecţiune domestică, cauza este că ea a crezut
,,că în atare materie, tăcerea eră mai înţeleaptă, dar ea n’a
voit a o desfiinţâ. Toată chestiunea se reduce dar a deter­
mină marginile sale“ (31).
fn acelaşi sens este şi jurisprudenţa română. (32 şi 32 bis).

31) Garraud: T r a ité du d roit pénal fra n ça is, ed. îl-a, T. IV , N r.

17 10, lit. a ş i b.
3 2 ) J u d . O c o l . I a l o m i ţ a . 22 M a r t i e 1904. D r e p t u l 19 04, N r . 35 şi J u d .
O col. S co rţen i-B a că u 196 din 25 M ai 1911, C. .lud . 1911, N r. 54 cu o
in teresa n tă n otă a p r o b ă to a r e de C. S t. Basic. C a zu l: un în văţător după
ce a p ed ep sit pe eleva sa, văzân d -o că p lân ge, a luat v io a r a şi a în ce­
put să-i cânte hora m iresei. Judecătorul a d ecis cu drept cuvânt c§ a-
ceasta p oate fi socotita ca o d ojana, cam n ep o tr iv ită , nu în să ca o
in ju r ie .
Ju risp ru d en ţa nu are exem p le m ulte, d esigu r fiin d că p ă r in ţii care
îşi p e r m it să a d u c ă astfel de afaceri în a in te a ju stiţiei, d in fericire sunt
foarte rari. C ei cari totuşi recla m ă în contra unor pedepse cu m p ă n ite,
nu-şi în ţe le g d a t o r i a şi prepară, cu dragostea de m aim u ţă pentru odras­
lele lor, n işte viitori răi c e t ă ţ e n i , f ă r ă n ic i un spirit de d iscip lin ă m o­
rală. In a celaşi sens Jud. O col. B ă lă cită (M eh ed in ţi) 143 d in 14 M art.
1912 C. Jud. 1912 Nr. 24 p. 285, solu ţiu ne bună, în să ră u m o tiv a tă p rin
Scop, c a r e am a r ă t a t că nu e o c a u z ă d e n e p e d e p s ir e .
32 b is) S 'a decis că atunci când p ă rin te le , tutorele sau p a tro nu l
abuzând de a u to rita tea lor, e x e r c it ă violente sau căi d e fapt ezce siv e,
cari d e p ă ş e s c l i m i t e l e c o r e c ţ i u n e i şi a t i n g sănătatea sau nun în pericol
 - 238 —

Ea a admis acest drept, care cu mult mai întins îl găsim

în vechiul drept francez şi românesc. Damhouder admite ne-
pedepsirea bătăii în asemenea caz „chiar până la sânge (e-
tim ad sanguinis proîluxionem), dela tată la fiu, dela tutor
la pupii, dela bărbat la soţie, dela bunic la nepot, dela rudă
la rudă, dela stăpân la slugă. Dacă însă soţul pedepseşte pe
soţie în mod excesiv, în acest caz „castigandus ac puniendus
esset ipse maritus a magistratu propter enormitatem casti-
gationis uxoriae“ (33).
Dispoziţiuni identice se găsesc în Legea Matei Basa­
rab, glava 185: bărbatul poate bate pe femeia lui „cu blân­
deţe, iar nu cu vrăşmăşie, fără vină şi fără ispravă“ (zac.
I); şi bărbatul are acest drept „măcar de ar avea şi zapis
să nu o bată“ (zacon 7). Legea arată când bătaia e cu vrăj­
măşie, „când se face cu toiagul, iar mai vârtos când se va
sfărâmă lemnul, sau să facă cu dânsul rane să meargă sân­
gele, sau când va lovi cu lemnul în obraz, sau în cap, a-
tunci deapururea se va certă bărbatul pentru vrăjmăşia lui“
(zacon 6). Dacă o bate cu pumnul sau plama, aceia nu se
chiamă că este cu vrăjmăşie asupra ei, de o ar bate cât de
mult şi eât de des (zacon 9). Când femeia este găsită în a-
dulter (lucru de preacurvie) sau învicleşug de moartea băr­
batului (zacon 2), poate să fie bătută.
Ceiace e mai ciudat este că legea dă drept bărbatului
chiar „să-şi pue muierea în fiare, sau să o închiză, cum ar

viaţa copiilor şi cari sunt exercitate mai mult sub imperiul mâniei decât
într’un scop de educatiune sau disciplină, atunci autorii lor comit un a-
devărat delict şi sunt pasibili de art. 238 c. p.
Această regulă se aplică şi învăţătorului iată de elevii lui, însă
impunitatea lor, pentru violentele uşoare este mai restrânsă decât aceea
de care beneficiază tatăl sau mama, ifiindcă pedeoparte regulamentele
şcolare interzic aplicarea pedepselor corporale elevilor, iar pe de alta,
învăţătorul este investit mai mult cu o putere de politie şcolară, decât
un drept de corectiune (Cas. II, 1739 din 5 Sept. 1922, Jurisprudenfa Ge­
nerală din 1923, sp. 592, pa<g. 235 conf. şi articolul d-lui I. lonescu-Dolj.
Dreptul de corectiune domestică în fata Curţii de casaţie, care tocmai
comentează deciziunea de mai sus,- în Curierul Judiciar din 1923, Nr. 36.
33) „Se va- pedepsi bărbatul de către judecător pentru enormitatea
pedepsirei femeei“. Damhouder: Op. cit. De correcitone, Cap. CXLI,
N-rile 1 şi 6.
 — 239 —

fi în temniţă“, pentru aceleaşi două vini (zacon 10) (34 şi

34 bis).
Ce garanţii pot să existe contra abuzurilor în această
justiţie primitivă, în care bărbatul este parte, judecător şi
executor? Legea nu ne spune; însă această regulă există şi
in Occident, cel puţin ca obicei (35).
— C urtea n o astră de casaţie, prin deciziuni recente, a s ta ­
bilit p ân ă unde se întinde dreptul de corecţiune dom estică.
Prin deciziunea Nr. 1739 din 5 Septembrie 1922 înalta
instanţă statorniceşte că tatăl, mama, tutorul, patronul şi
învăţătorul au dreptul de corecţiune domestică (a).
Violenţele şi căile de fapt, spune Suprema curte, intră
in acest drept ori de câte ori ele sunt uşoare, nu întrec mo-
deraţiunea şi sunt necesare pentru îndreptarea şi educaţiu-
nea copiilor sau pentru menţinerea disciplinei.
Din contra, atunci când violenţele sau căile de fapt
sunt excesive şi ating sănătatea, sau pun în pericol viaţa
copilului, fiind rezultate mai mult dintr’o mânie nestăpânită
decât din nevoile educaţiunii, autorii unor atari fapte comit
o infracţiune şi sunt pasibili de sancţiunile codului penal.
In ceia ce priveşte pe învăţători, deciziunea de care ne
ocupăm menţionează că criteriul de mai sus trebue înţeles
într’un sens şi mai restrictiv, întru cât atât regulamentele
şcolare interzic pedepsele corporale cât şi însăşi misiunea
pe care o are învăţătorul impune un surplus de moderaţiune.
— Scuzele absolutorii sau perem ptorii seam ănă cu c a u ­
zele de neculpabilitate, fiindcă a p ă ră de pedeapsă şi împe*
decă recidiva, însă în tre aceste două noţiuni juridice există
urm ătoarele deosebiri:
1. Cauzele de neculpabilitate provin din lipsa unui e-
îement constitutiv al infracţiunei, pe când scuzele absoluto­
rii sau perem ptorii presupun existenţa tutulor elem entelor

34) Se ştie p o p u la r u l c a z al G e n e v ie v e i de Brabant.

34 b is) S ’a d ecis că b ărb atu l în virtu tea drep tulu i s ă u de a u tori­
t a t e m a r ita lă nu p o a t e a v e a n ici un d r e p t d e c o r e c ţ iu n e a s u p r a persoanei
so ţiei sale. (C as. f r ., 9 Feb. 1923, reprodusă şi în Curierul Judiciar din
1 9 2 4 , N r . 2 1 , p a g . 3 2 5 c u n o t a lu i D . A l e x a n d r e s c o ) .
35) C onfr. P r a v ila V as. Lupu, g lava 23. Ed. S t. L o n g in e s c u . L e g i
v e c h i r o m â n e ş t i , 1 8 1 2 , p. 158.
a) Vezi Jiirisprudenfa Generală, 1923, Nr. 59 2 , p a g . 235.
 — 240 —

infracţiune!, însă culpabilul scapă de pedeapsă din cauza

unor împrejurări. Infracţiunea există teoreticeşte în între­
gime, însă în urmă vine o faptă care’i ridică pedeapsa.
2. Jurisdicţhmea de instrucţiune are drept de a nu
procédé mai departe când e vorba de o cauză de neculpa-
bilitate, cum ar fi nebunia or. constrângerea, din contră ea
nu are drept să aplice scuzele absolutorii, căci acestea intră
în apreciarea judecătorilor de fond (36). La unele scuze
însă (art. 307) are acest drept.
3. Juriul poate să nu fie întrebat expres şi prin ches­
tiune separată asupra cauzelor de neculpabilitate, fiindcă
ele reintră în chestiunea generală a culpabilităţii. Insă ju­
riul trebue sub pedeapsă de nulitate să fie întrebat prin o
chestiune separată asupra fiecărei scuze (art. 363 P. pen.).
4. In caz de neculpabilitate, juraţii dând un răspuns ne­
gativ asupra chestiunei principale, Preşedintele Curţii cu
juraţi singur prin ordonanţă prezidenţială pronunţă achi­
tarea, pe când în caz de scuză absolutore, răspunsul fiind
afirmativ la chestiunea principală şi fiind trebuinţă de in­
terpretarea legii, trebue ca să intervină întreaga Curte pen­
tru a pronunţă absoluţiunea.
■5. Paricidiul nu poate să fie niciodată scuzabil; pot
însă să existe cauze de neculpabilitate, de exemplu nebunia.
6. In caz de scuze absolutorii sau peremptorii, este a-
fară din orice îndoială că persoana care scapă de pedeapsă
nu este apărată de despăgubiri civile, pe când în caz de a-
părare de pedeapsa pentru cauze de neculpabilitate, ches­
tiunea, după cum am văzut, este discutată. In orice caz se
impun distincţiuni (37).

36) Camera de acuzare n’are dreptul de a examinâ cazurile de

scuze şi a declara că nu e caz de urmărire din cauza provocării, căci
provocarea nu e o faptă justificativă, ci scuză. Cas. crim. 59 din 6 Febr.
1870, B. 49, casare în interesul legii a decis. 299 din 10 Nov. 1869 a Ca­
merei de acuzare a Curţii de apel Focşani. Lucrul e evident; e de mirare
că o instanţă aşa înaltă a putut chiar în 1869 comite o atare enormi­
tate juridică.
37) Confr. L a b o r d e , Nr. 564, ed. l-a, p. 320 şi N o r m a n d , Nr. 494,
p. 405. Observăm în treacăt, că, deşi deosebirile între scuzele peremptorii
şi cauzele de neculpabilitate sunt atât de mari, totuşi în 1874, Curtea
noastră de casaţiune, în care domină încă elementul practician (fără
 — 241 —

1091b — După codul penal maghiar cauzele care apără de pe­

deapsă, pot ii de natură să excludă sau ilegalitatea faptei,
sau imputarea ei, sau în fine exclud culpabilitatea pentru un
alt motiv.

2. Scuze atenuante

1092 — Scuzele atenuante se disting de cele absolutorii prin

aceea că ele micşorează culpabilitatea şi prin urmare şi pe­
deapsa, însă nu o distrug.
Scuzele atenuante sunt de două feluri: generale, adică
scuze atenuante care se aplică la toate infracţiunile, şi spe­
ciale, care se aplică numai la unele infracţiuni.
A. Scuzele atenuante speciale sunt aproape o abstrac­
ţiune în legislaţiunea noastră, care a mers la extrem, admi­
ţând adeseori scutirea de pedeapsă (ex. art. 116 şi 122 C.
p.), acolo unde ar fi trebuit poate să se mulţumească să mic­
şoreze pedeapsa. S’ar putea cita însă cazul din art. 274 C.
p., unde se scade pedeapsa culpabililor de închisoare ile­
gală, dacă înainte de a se porni pâră împotriva lor, vor fi
liberat persoana arestată înainte de împlinirea zilei a zecea
a arestării; art. 232 C. p., relativ la omorul copilului de
mama sa naturală, şi cazurile prevăzute la art. 364 C. p.
B) Scuzele atenuante generale sunt două în legislaţiu­
nea noastră: a) Minoritatea şi b) Provocarea (1).
Fr. de Liszt citează încă şi tentativa şi complicitatea
(2). Desigur că atât în caz de tentativă cât şi în caz de com­
plicitate pedeapsa poate să fie mai mică decât acea dată de

titluri academice), confundă încă aceste două noţiuni, şi consideră ne­

bunia ca o scuză, în loc de cauză de neculpabilitate.
Vorbind de alegatiunea că „n’ar fi avut uzul raţiune! la comi­
terea faptului, numeşte aceasta scuză legală“. Cas. Il, 85 din 1 Febr.
1874, B. p„ 65.
1) D e g o i s consideră şi provocarea ca o scuză specială. Deas
menea şi G a r ç o n : Code pénal, art. 65, Nr. 6. Adevărul este că ea nu
e atât de generală ca minoritatea, /deoarece nu se poate aplică la in­
fracţiunile contra averei. Vezi D e g o i s : Traité, Nr. 1055. Dealtmintrelea
scuză absolut generală nu e nici chiar minoritatea, căci ea nu se aplică
la contravenţiuni. D e g o i s : Nr. 1066.
2) Fr. v o n L i s z t : Lehrbuch, paragr. 70, ed. 1905 şi trad. fr. par. 70.
 — 242 —

lege pentru infracţiune, însă trebue să observăm că, în a-

ceste cazuri, nu totdeauna se micşorează pedeapsa infrac­
torului. Sunt aci distincţiuni de făcut, pe când în caz de mi­
noritate sau provocare micşorarea pedepsei este conside­
rabilă, şi în totdeauna fără nici o excepţiune.
Revenim dar la cele două scuze atenuante.
a) Minoritatea. Copilăria până la 8 ani este o cauză
de neculpâbilitate. Dela 8— 15 ani, legea pedepseşte, dacă
acuzatul a lucrat cu pricepere, iar dela 15—20 ani fără
nici o condiţiune, căci este presupunere juris et de jure că
a lucrat cu pricepere. Insă, în' ambele aceste cazuri, pedeap­
sa este mai mică decât aceia care se dă unui major. E de
observat mai întâi că niciodată minorul nu e pedepsit cu pe­
depse criminale, ci în cazul cel mai rău, când fapta e pe-
depsibilă cu munca silnică, minorul se pedepseşte cu 3— 15
ani de închisoare, iar în celelalte cazuri cu E3 sau cel mult
cu V2 din pedeapsa care s’ar fi dat majorului (art. 63
C. p.).
Nu intrăm în amănunte, fiindcă chestiunea minorităţii
s’a studiat în Capitolul al II-lea, când am vorbit despre ca­
uzele de neculpabilitate (N-rile 595 şi urm.).
1092 1 — O scuză atenuantă specială întâlnim în art. 114 c. pen.
privitor la punerea în circulaţiune de monete false. Acest
text micşorează foarte mult pedeapsa în cazul când se con­
stată că infractorul a primit şi el moneta falsă de la o altă
persoană luând-o drept moneta bună şi mai târziu a des­
coperit că e falsă, însă nu a voit să renunţe de a nu o în­
trebuinţa.
Deasemenea, după cum observă prof. Garaud, a) tot
ca o scuză atenuantă specială trebue socotită şi provoca­
rea, căci faptul că această scuză priveşte un număr mai
mare de infracţiuni nu înseamnă că poate fi socotită ca ge­
nerală. E suficient să existe câteva infracţiuni la care o
scuză să nu fie aplicabilă şi din acest moment acea scuză
nu mai e generală. In cazul: provocărei numărul in­
fracţiunilor faţă de care această scuză nu e aplicabilă co­
vârşeşte de sigur numărul infracţiunilor la care ea se a-

a) Garraud, Trăite, ed. 3, II, p. 731.

 — 243 —

plică. De aceia noi o vom socoti ca o scuză atenuantă spe­

cială.
Rămâne, prin urmare, de reţinut că singura scuză a-
tenuantă generală în actuala legislaţiune nu este de cât mi­
noritatea între 8 şi 20 ani.
1092 2 _ Art. 88 din anteproiectul de cod penal român creiază
o a doua scuză atenuantă generală, derivată din cazurile de
responsabilitate limitată enunţate de acest text.
De asemenea art. 90 şi 93 alin. 4 din acest anteproect
statornicesc, primul în caz de beţie, cel de al doilea în caz
de mizerie nişte scuze atenuante generale.
Vom observă că deşi anteproiectul tratează în partea
generală, în art. 99, despre provocare, aceasta nu impri­
mă totuşi scuzei provocării caracterul de scuză generală,
fiindcă prin natura sa intrinsecă scuza provocării este spe­
cifică unui număr limitat de infracţiuni.

bj Provocarea

1093 — b) Provocarea (3), este una dn cele mai importante

materii ale dreptului penal atât sub punctul de vedere teore­
tic cât şi practic. Din fericire ea nu prezintă mari dificultăţi.
Trebue să spunem mai întâi că, după gravitatea ei,
provocarea poate constitui trei noţiuni juridice.
Când provocarea e atât de gravă încât pune în pericol
viaţa provocatului, în acest caz ea constitue legitima apă­
rare. Când provocarea e gravă, ea constitue o scuză, iar când
nu e gravă, o simplă circumstanţă atenuantă. Noi ne vom
ocupă aici de provocare ca scuză atenuantă.
Legea ţine seamă în pedepsirea unei infracţiuni, dacă
agentul a fost provocat de însăşi persoana lezată prin lo­
vituri. In caz de provocare, pedeapsa provocatului este mic­
şorată, şi cu drept cuvânt, căci în acest caz infracţiunea
este întrucâtva opera mediată a însuşi provocatorului.
1094 — Fără îndoială că provocatul (infractorul) este culpabil
că a cedat mâniei din cauza provocării, în loc de a cere
dreptate dela judecători, şi de aceia îl pedepsim; însă el nu
3) Observăm că provocarea nu este o scuză aplicabilă decât la
infracţiunile contra persoanei.
 — 244 —

prezintă un mare pericol social, căci oricine poate să-şi zică:

dacă nu voi provocă pe acest om, nu am să mă tem că’mi
va face vreun rău. Infracţiunea nu e justificabilă, dar este
scuzabilă ; vina este cu mult mai mică.
10941 — Adevărata cauză a admiterei unei diminuări legale de
pedeapsă în caz de provocaţiune, este condiţiunea psihică
pe care o produce actul provocării, conditiune care slăbeşte
puterea de inhibiţiune a forţelor cari intră în procesul de
determinare a voinţei.
Infractorul nu este el vinovat de această stare care
modifică personalitatea sa; legea, admiţând o diminuare, nu
scuză prin aceasta propriu zis mânia momentană ci, după
cum foarte bine spune prof. Roux, (a), legitimitatea acestei
mânii : non fam ira quam causa irae excusaL
Justificarea pe care unii autori (b) au voit să o găsea­
scă într’o quasi-compensaţiune a reacţiunei cu agresiunea,
nu poate fi primită, căci aceasta ar conduce la concluziu-
nea că în contra oricărui fapt ilicit se poate reacţiona tot
prin fapte ilicite.
1095 — Nu trebue să confundăm legitima apărare, fapt justi­
ficativ, cu provocarea, scuză atenuantă. In caz de legiti­
mă apărare, culpabilitatea dispare cu desăvârşire, fiindcă
oricine este în drept să evite un atac prin care se Dune în
pericol viaţa sau sănătatea sa. Din contră, când nu e vorba
de a preveni un rău, ci de a pedepsi sau de a se răsbunâ,
acesta nu mai e un drept, deoarece societatea şi-a rezer­
vat cumpăna dreptăţii penale, adică dreptul de a pedepsi.
Deaceia în caz de legitimă apărare există scutire totală de
pedeapsă şi chiar de despăgubiri civile, pe când în caz de
provocare legea se mulţumeşte de a micşoră pedeapsa.
De altmintrelea legitima apărare priveşte viitorul, pre­
întâmpinarea unui rău, pe când provocarea se referă la tre­
cut, este răspunsul provocatului la atacul provocatorului.
1096 — Autorii vechi considerau provocarea ca făcând să nas­
că dreptul de apărare, şi astfel explicau ei micşorarea pe­
depsei. „In regulă generală — zice Iul. Clar — provocatul

a) Cours, p. 17*1.
J. A. R o u x ,
b) Garçon, Cod. pén. annoté, art. 321, Nr. 7.
 — 245 —

care a comis infracţiune, nu e apărat de pedeapsă, şi acea­

sta e părerea generală“. Dar se pedepseşte mai puţin as­
pru, căci se presupune că face aceasta „pentru a se apără,
iar nu pentru a vătăma“ (4).
Acelaşi lucru ’1 spune şi Jac Novei. După dânsul pro­
vocarea e o scuză; cel provocat se pedepseşte mai blând,
căci se presupune că a comis infracţiunea „mai mult pentru
a se apără decât pentru a atacă“ (5).
Credem că nu acesta e adevăratul motiv al micşorării
pedepsei provocatului, căci e greu a susţine că se aDără ci­
neva de un rău trecut, cum este răul provocării.
Adevăratul motiv credem că este acel dat de noi: pro­
vocatul nu este el cauza primordială a infracţiunei, ci pro­
vocatorul. Prin urmare el nu inspiră mare temere oameni­
lor liniştiţi, ci numai pricinaşilor. Şi, sub acest raport, cre­
dem că ori cât ar scădea pedeapsa legiuitorul în caz de
provocare, binele social va fi cu mult mai mare decât răul
rezultat. E bine ca provocatorii din când în când, pe lângă
pedeapsa prescrisă de lege, să se vadă expuşi a experi­
mentă înţelepciunea zicătoarei populare: „ce ai căutat a-
ceia ai găsit“. Aceste riscuri ale carierei de provocator sunt
în interesul liniştei sociale. Societatea are de câştigat, scă­
pând de un provocator. Alţii ca el sunt preveniţi, fiindcă văd

pericolele ce le rezervă purtarea lor neînţeleaptă (6).

1 — Provocarea ca scuză o întâlnim într’o oarecare măsu­
ră chiar în dreptul roman (a).

4) Jul. C l a r a s : Op. cit. LX, Nr. 18. „Regulariter provocatus qui de-
linqnit non excusatur, et est commtniis opinio“. ..Causa se deferendi et
non causa ultionis“.
5) J a c . N o v e l l u s : Pract. sing., Nr. 79, p. 29, ed. cit, „potius ad
defensatn ouam ad ofiensam".
6) Codicele penal Ştirbei din 1860 în art. 251 si următoarele, pro­
babil neîntelegând bine cuvântul s c u z ă din textul -francez, da voe jude­
cătorului mi tiumai să micşoreze pedeapsa în caz de provocare, dar chiar
să erte; însă prin revizuirea cod. pen. din 8 Apr. 1853 s'a modificat
textul legii în articolele unde se permitea ertarea, suprimând pretutin-
denea ertarea si rămânând numai micşorarea pedepsei.
a) F e r r i n i , Esposizione storica del diritto penale romano, p. 38 în
eneiclop. lui Pessina I; M o m m s e n , Römisches Strafrecht, p. 85.
 — 246 —

Ea este însă amănunţit examinată şi prevăzută de

dreptul barbar (b)? de dreptul canonic (c) şi de dreptul in­
termediar.
Codicele moderne, afară de cel olandez, prevăd toate
scuza provocaţiunei, însă caracterul şi întinderea ei sunt
foarte variat stabilite dela cod la cod.
1097 — Să examinăm dispoziţiunile legii relative la provocare.
Legiuitorul a tratat materia provocării în partea spe­
cială şi anume în Secţ. IlI-a din Titl. IV al Cărţii a doua,
care se ocupă despre omucidere, răniri şi loviri fără voin­
ţă, urmând în aceasta pe vechii autori.
El prevede trei cazuri de provocare, despre cari vom
trată mai jos.
1097 __ in ante proiectul de cod penal român, provocarea este
statornicită în partea generală a codicelui — art. 99 — aşa
după cum mai toate codurile moderne au procedat în a-
şezarea scuzelor atenuante cari au o aplicaţiune dacă nu
generală, dar îndestul de întinsă.
Deasemenea textul din anteproiect nu mai vorbeşte li­
mitativ de omor, răniri şi loviri, ci de orice crimă sau
delict.

1. — Provocarea prin violenţe fizice

1098 — Art. 250: „Omorul, rănirile şi loviturile sunt scuzate,

dacă au fost provocate prin loviri sau violenţe mari, urma­
te asupra unei persoane“.
Pentru ca un omor, lovitură sau rănire să fie scuza­
bilă, se cer mai multe condiţiuni:
1) Trebue ca provocarea să rezulte din violenţe fizice.
insulta sau calomnia nu se pot consideră ca lovituri sau
violenţe asupra unei persoane decât într’un sens figurat (1).
Ele pot servi ca circumstanţe atenuante judecătoreşti,
nu însă ca scuză.

b) Edictul Rotari XLV; P a l m i e r i , Diritto penale barbarico, în trat.

lui Cogliolo 1, p. 308.
e) S c h i a p p o l i , Diritto penale canonico, p. 756.
1) Cas. II 2888 din 7 Nov. 1912, C u r i e r . J u d i c i a r 1913 Nr. 17, p.
203.
 — 247

Qiiid de ameninţare?
Prin sine însăşi ameninţarea nu este o scuză. Dacă
însă ameninţarea implică un pericol iminent, de exemplu
dacă se face cu arme, ea poate constitui o scuză sau chiar
legitimă apărare. Jurisprudenţa franceză este în acest
sens. (Vezi Nr. 788').
099 __ 2) Lovitura sau violenţa să fie mare. Codicele penal
francez, zice: violences graves envers les personnes (art.
321. C. p. fr.). Gravitatea loviturei sau violenţei, e o ches­
tiune de apreciere care scapă de sub controlul Curţei de ca-
saţiune.
După împrejurări chiar o palmă poate fi socotită ca
o violenţă mare (2 şi 2 bis).
Dacă judecătorul apreciază că lovitura sau violenţa
nu e mare, infracţiunea nu mai e scuzabilă, şi prin urmare
nu se mai aplică art. 250 şi 254 C. p., ci art 60, care pre­
vede circumstanţe atenuante.
10991 — Nu se poate stabili un criteriu aprioric care să ne in­
dice când o violenţă este suficient de gravă pentru a con­
duce la existenţa provocărei.
Ea poate fi stabilită numai din examenul concret al
faptelor, ţinându-se seamă de persoanele cari sunt în joc, de
locul unde faptul s’a săvârşit, de ambianţa din momentul să-
vârşirei, în fine de toate circumstanţele cari ne pot indică
starea de spirit sub influenţa căreia a acţionat cel provo­
cat (a).
1100 — 3) Lovitura sau violenţa trebue să se fi urmat asupra
unei persoane. Observăm că în caz de provocare, ca şi în
caz de legitimă apărare, nu e trebuinţă ca atacul să fi fost
îndreptat asupra persoanei agentului, ci este provocare,
precum este şi legitimă apărare, chiar când atacul a fost
2) G a r r a u d : Précis, ed. 8-a, Nr. 239, p. 329, şi ed. Ii-a (1912),
Nr. 198, p. 368.
2 bis) S’a decis astfel că atunci când reac(iunea celui ce a fost a-
tacat mai întâi este cu totul disproporţionată fată de agresiunea pe
care a suferit-o, naşte în favoarea primului agresor scuza provocărei.
(Cas. pen. it. II, 8 Aprilie 1922 Giustz. Pen 1922, art. 508 şi J u r i s p r u -
cU nfa G e n e r a l ă din 1923, sp. 313, pag. 120).
a) A l i m e n a , Diritto penale, I, p. 708; G a r r a u d , Traité, II, p. 741; J.
A. R o u x . Cours, p. 172; G a r ç o n . Cod. pén. ann. art. 321, Nr. 28, 29.
 • - 248 —

îndreptat în contra unei alte persoane, oreare ar fi acea

persoană. Aceasta e o dispoziţiune umanitară şi foarte în­
ţeleaptă, căci apărarea unei alte persoane este chiar mai
meritorie decât apărarea propriei sale persoane (3).
Legea nu admite însă ca provocare lovitura sau vio­
lenţa mare asupra unui animal domestic sau sălbatic, căci ea
vorbeşte de loviturile sau violenţele mari urmate asupra
unei persoane; negreşit însă că o atare provocare va for­
mă o circumstanţă atenuantă.
1100 — Sunt legislaţiuni cari admit scuza provocărei chiar a-
tunci când e vorba de un atac ce a fost îndreptat contra
averei celui provocat sau a altei persoane, contra o-noarei
sau oricare alt interes juridiceşte proteguit.
In ceste legiuiri provocarea are ca substrat psihic nu
numai sentimentul vulgar al .mâniei, ci şi sentimentele mai
nobile ale revoltei şi durerei.
Desigur însă că nu orice atac cât de neînsemnat poate
conduce la existenţa provocărei ca scuză atenuantă, ci, aşa
după cum o spune art. 51 din cod. pen. italian, atacul tre-
bue să fi produs o justă şi puternică durere sau mânie.
1100 — Am văzut că reacţiunea celui provocat este scuzată
chiar atunci când loviturile sau violenţele mari au fost ur­
mate asupra altei persoane. Această reacţiune trebue însă
să fie îndreptată numai contra celui ce a provocat, iar nu
şf contra altei persone.
Aşa, dacă un părinte, înfuriat de faptul că copilul său
a fost bătut de un vecin, se -repede şi loveşte la rândul său
pe copilul vecinului, nu mai poate fi vorba de provocare,
ci cel mult, apreciind împrejurările de fapt, judecata ar pu­
tea acordă circumstanţe atenuante.
Când mai mulţi indivizi lovesc sau săvârşesc violenţe
faţă de un singur om, există scuza provocărei pentru reac­
ţiunea îndreptată contra oricăruia din cei ce aparţineau
grupului provocator.

3) Nu înţelegem de unde va ii luat C. E r a c l i d e că ,,Legea penală

nu admite scuza decât atuncea când asupra persoanei sau asupra fe­
meii, asupra copiilor sau rudelor de aproape a agentului, a urmat pro-
vocatiune prin violente materiale“. Studii asupra dreptului criminal. Bu­
cureşti, 1865, T. I. p. 206. Aceasta e desigur o eroare.
 — 249 -

1101 — 4) Lovitura sau violenţa trebue să fie injustă. Legea nu

cere această condiţiune, însă ea este evidentă, căci nimeni
nu ar putea scuză pe condamnatul la bătae ori la moarte
care ar lovî sau ar omorî pe călău (4).
1102 — Curtea de casaţiune franceză merge mai departe ; ea
crede că art. 250 C. p. nu se aplică atunci când provoca­
torul este un funcţionar public în exerciţiul funcţiunei sale.
înalta instanţă invoacă, în sprijinul părerii sale, două moti­
ve: întâi fiindcă Titl. IV, Sect. IlI-a, în care se află art. 250,
e sub rubrica crime şi delicte în contra particularilor, şi aî
doilea, fiindcă atunci când funcţionarul public este în exer­
ciţiul funcţiunii sale, el e presupus că lucrează conform cu
legea (5).
Ambele aceste argumente sunt slabe. Mai întâi. în ce
oriveşte distribuţiunea materiilor, legiuitorul francez şi cel
român sunt departe de a fi sistematici; materiile din art.
250— 257 inclusiv din Codicele penal, trebuiau tratate în
partea generală, iar nu specială a Codicelui penal. Ceeaee
dovedeşte însă, că titlul acestei materii nu e exact, şi că le­
giuitorul tratează şi despre infracţiuni comise în contra
funcţionarilor, este că art. 294 al. 2 Cod. pen. vorbeşte ex­
pres şi de calomnie în contra funcţionarilor publici.
Cât despre argumentul de presupunere, el nu are va­
loare decât până la proba contrarie, probă ce desigur că e
admisibilă, fiindcă nicăeri legea nu a stabilit o presupunere
juris et de jure că funcţionarul care lucrează în exerciţiul
funcţiunei ar lucră totdeauna în conformitate cu legea. Din
contră, art. 492 şi urm. p. p. prevăd expres cazul când un
funcţionar ar comite infracţiuni în exerciţiul funcţiunii. Ar
fi cu totul neraţional ca să nu se poată invoca scuza pro­
vocării, când un ofiţer de poliţie judiciară, de exemplu, care
făcea cercetări pentru descoperirea unei infracţiuni, a găsit
de cuviinţă să violeze sau să tortureze în mod sălbatic pe o
persoană. înţelegem să aibă funcţionarul presupunerea în

-!) Chestiunea mi ar putee să prezinte importanţă pentru condam­

natul la moarte decât în cazul când condamnatul ar fi -graţiat sau i s’ar
dovedi inocenţa după omorârea călăului.
5) Confr. 19 Martie 1855, D. 50, I, 96: zii Dec. 1856. Dai. 57, f,
96: 25 Apr. 1857. D. 57. I. 268.
 — 250 —

favoarea sa, dar odată ce presupunerea a fost înlăturată, şi

s’a dovedit că a lucrat în contra legii, scuza există deşi
funcţionarul când a comis fapta sa eră în exerciţiul func-
ţiunei (6).
Recunoaştem de altmintrelea că suprema instanţă
franceză e consecinţe cu sine însăşi, neadmiţând scuza pro­
vocării faţă cu funcţionarii publici în exerciţiul funcţiunei,
după cum am văzut că nu admite nici legitima apărare în
acest caz.
1102 — Prin aşezarea scuzei provocărei în partea generală a
coduiui penal, această controversă se curmă dela sine, întru
cât dispare principalul argument care determinase soluţiu-
nea enunţată mai sus.
Cat priveşte cel de al doilea argument, bazat pe pre-
zuinţiunea legalităţii actelor săvârşite de un funcţionar în
exerciţiul funcţiunei sale, credem că el nu a putut fi invo­
cat decât confundându-se problema rezistenţei la actele i-
legale ale funcţionarilor publici (de care ne-am ocupat în
volumul I, Nr. 794 şi urm.), cu problema provocărei.
Pentru a fi provocare trebue să existe loviri sau vio­
lenţe grave; atari acte însă nu pot fi niciodată expresiunea
unei activităţi licite decât numiaii când un text de lege le-ar
autoriză. De ex.: arestarea cu forţa a unui individ pus sub
urmărire printr’un mandat de arestare, sau a unui infrac­
tor surprins în flagrant delict constitue până la un punct
oarecare o violenţă, dar ea e permisă de lege. Corecţmnea
aplicată de un părinte copilului său, e o violenţă dar e în­
găduită de lege.
Din moment însă ce nu există o atare permisiune a le-
gei, nu se mai poate spune că lovirile sau violenţele săvâr­
şite de un funcţionar public în exerciţiul funcţiunei sale sunt
presupuse ca legale.
Dacă în cazul unui act de violenţă îngăduit de lege
se poate pune problema rezistenţei cetăţenilor când actul
ar fi totuşi arbitrar, în schimb, când violenţa nu e îngă-

6) In acest sens Normand: Op. cit., 198, p. 368> si Nr. 4947, p. 407;
Garraud: Précis, ed. 8-a, Nr. 239, p. 329, ed. Xl-a, p. 36; Villey: Précis,
ed. V-a, p. 478.
 — 251 —

il uită, nu mai poate îi nici o îndoială că ne aflăm în faţa

finei provocări pure şi simple.
102 2 — Provocarea presupunând o acţiune injustă din partea
celui ce a fost victima reacţiunei, această scuză nu poate
fi invocată contra celor iresponsabili: copiii mici, nebunii,
beţivii în stare de complectă inconştienţă, etc.
Aceştia nedându-şi seamă de actele lor din cauza lip­
sei sau pierderei uzului raţiunei, reacţiunea contra faptelor
lor ar fi absurdă din moment ce nici legea nu le pedepseşte
chiar atunci când ele îmbracă forma ilicită penală.
Din contra, e admisă această scuză faţă de aşa zişii
semiresponsabili, faţă de copii şi beţivi, atunci când ei se
găsesc în acele situaţiuni în cari legea penală- îi consideră
ca responasbili, etc. (a).
1023 — Dacă lovirile prin ele însăşi constituesc o infracţiune,,
nu orice violenţă, chiar fizică, poate îmbrăcă haina ilici­
tului penal.
De aceia vom spune că pentru a există scuza provo-
cărei, nu este necesar ca actul provocator să fie un act ili­
cit penal.
Se admite că există provocare chiar când lovirile sau.
violenţele grave au derivat dintr’un fapt culpos, sau pre-
terintenţional, nu însă şi în caz de fapte fortuite (b).
103 — Când e vorba de scuza provocării trebue să ţinem sea­
mă de timpul ce a trecut delà agresiunea provocatorului,
până la infracţiunea provocatului. Dacă a trecut un timp
îndelungat, provocarea nu mai este o scuză, căci în acest
caz, agentul nu mai are în favoarea sa împrejurarea favo­
rabilă că mânia sau furia i-a întunecat mintea. Va aveă însă
în acest caz circumstanţe atenuante. Se cere dar pentru
scuza provocării, simultaneitatea provocării şi a reacţi­
unei (7).
Nu se cere însă aceasta cu o cronometrică pendante-
rie. „Criteriile de judecare ale provocării, zice Majno, nu.

a) Vezi asupra ilegalităţii agresiune; : Florian. Dei reati e delle pene

in generale, ed. li, vol. I, p. 425.
b) Alimena, Diritto penale, I, p. 70S
7) In acest sens Garraud: Précis, ed. 8-a, Nr. 238, ed. 9-a; Ch. A-
dolphe si F. Hélie: Théorie IV, 1438—1439.
 252

trebue cerute delà ceasornic, ci delà raţiunea juridică şi

morală a faptei“ (8).
1103 1 -— Doctrina ca şi jurisprudenţa nu mai vorbesc astăzi de
simultaneitatea provocării şi a reacţiunei (a).
Timpul prin el însuşi nu este suficient pentru a face să
înceteze efectele provocaţiunei, fiindcă această scuză se
prelungeşte atât cât durează şi starea de spirit pe care pro-
vocaţiunea a creiat-o în sufletul celui provocat.
Nu este exclus ca timpul, în loc să domolească mâ­
nia, să o alimenteze: atitudinea calmă delà început, care
nu a fost decât comprimarea unei turburări sufleteşti, mai
târziu, ne mai putând fi stăpânită, isbucneşte cu mai multă
furie.
De aceia e peste putinţă a statornici o regulă fixă în a-
ceastă privinţă, ci rămâne ca din examenul circumstanţe­
lor de fapt să se constate dacă reacţiunea, chiar târzie, s’a
produs sub influenţa unei stări sufleteşti determinată de fap­
tul provocărei.
Chiar când cel provocat caută mai târziu prilejul sau
un motiv de a reacţionă, încă subsistă scuza, dacă el se află
în starea sufletească produsă de provocare (b).
1104 — Poate să existe scuza atenuantă a provocării când e-
xistă circumstanţa agravantă a premeditării ?
Curtea de casaţiune franceză a răspuns în mod afirma­
tiv, zicând că nu e contradicţiune ca juriul să răspundă afir­
mativ la ambele întrebări (9). Curtea de cas. rom., deşi nu
direct, dar implicit, a admis aceeaş părere (10). Credem
8) L. Majno : Art. 51. Nr. 24, ed. I-a $i Nr. 237 ed. 2-a, Autorul ne
spune că astfel crâ jurisprudenţa în Italia înainte de Cod. penal actual, care
cerea numai ca reacţiunea să vie când sentimentul urei sau durerii încă
n’a dispărut. Cas. Turin, 2 Aug. 1883, şi că şcoala pozitivistă ţine seamă
nutnai de motive, iar nu de accidentul intervalului de timp petrecut între
provocare şi reactiune.
a) Vezi: Alimena, La premeditazione, p. 11, Torino, 1887. idem, Di-
ritto penale I, p. 702; Stoppato, L’intervallo fra la reazicne e l’offessa nella
scusa dell ‘mpeto d’ira, Veneţia, 1903; Garraud, Trăite, ed. 3. 11. p. 737
nota 10.
Contra: J. A. Roux, Cours, p. 173.
b) Manzini, Trattato di dir. pen. Ii, p. 329.
9) Curtea cas. fr., 20 Dec. 1884, P. crim., Nr. 285.
10) Cas. Rom. II, 92 din 5 Mart. 18t9, B. 255.
 — 253 —

însă că această jurisprudenţă confundă circumstanţele ate­

nuante legale cu cele judecătoreşti. Evident că din punctul de
vedere judecătoresc, dacă o persoană comite o crimă cu
premeditare, în contra unui individ care a provocat-o altă­
dată prin loviri sau violenţe grave, ea merită o reducere de
pedeapsă, însă în acest caz, nu credem că trebue a se admite
altă reducere decât aceea care rezultă din latitudinea lăsată
deJege între maximum şi minimum, precum şi din aplicarea
circumstanţelor atenuante. In adevăr, în toate cazurile când
legea vorbeşte de provocare, se vede că ea are în vedere o
provocare recentă, putem zice chiar concomitentă cu infrac­
ţiunea, ceeace nu există în caz de premeditare (11).
11041 — Provocarea şi premeditarea se pot întâlni faţă în faţă
în două ipoteze distincte (a).
1) X fiind lovit de Y, deci în stare de provocare, vrea
să reacţioneze, însă e împiedicat de public; înfuriat, el se
retrage şi ascunzându-se după un zid, pe unde ştie că va
venî Y, loveşte la rândul său pe acesta în momentul când
trecea prin dreptul zidului. Avem deci provocarea urmată
de o reacţiune premeditată. In acest caz soluţiunea e în
strânsă legătură cu cele spuse la Nr. 11031.
Dacă se constată că provocatul era sub influenţa ace-
leeaşi stări sufleşti produsă de agresiunea provocatorului,
desigur că va trebui să se ţină seamă de scuza provocărei,
excluzându-se premeditarea.
Din contra, dacă din circumstanţele de fapt s’ar c>n-
stată că provocarea a fost un simplu pretext; că între a-
ceasta şi reacţiunea premeditată este o disproporţie vădită1

11) In acest sens Garraud: Précis, ed. 111-a, Nr. 255; cd. 9-a, Nr. 239.
a) Pentru coexistenta provocări şi premeditării, în afară dc autorii
citaţi în nota de sub Nr. I1031, mai vezi: J. J. Hans, Principes, III, Nr.
832; Garçon, Code pén. annoté, art. 321, Nr. 52—55; Vidal et Magnol,
Cours, p. 186 nota 4; En. Ferri, Provocazione e premeditazione in Difese
Penali, Torino, 1899; Florian, Dei reati e delle pene in genere, I, p. 435.
In acest sens Cas. franceză 6 August 1898 (Dalloz, 99, 1, 95) şi Cas.
belgiană 15 mai 1897 (Sirrey, 97, 4, 39).
Contră: Garraud, Traité, ed. 3, II, p. 738.
Casaţia italiană a decis întotdeauna că provocarea înlătură preme­
ditarea; deciziunea cea mai recentă 7 Decemb. 1921 în La Scuola Positiva,
1922, p. 434.
 — 254 —

şi că infractorul a lucrat sub influenţa altor motive de cât

nevoia de a răspunde unei ofense, fireşte că scuza provocă­
rii va cădeâ, rămânând întreg faptul premeditat.
2) X ştie din auzite că Y s’a lăudat, că’l va pălmui
la prima întâlnire. Faţă de această ameninţare, X declară
Ja diferite persoane, că dacă Y îl va pălmui, el îl va îm­
puşcă pe Joc şi că în acest scop poartă arma la el.
Am văzut că un fapt premeditat, chiar când este sub
condiţiune, se consideră săvârşit tot cu premeditare. Ei bi­
ne, să presupunem că Y pălmueşte pe X şi X împuşcă în ur­
ma provocărei pe Y. Avem deci un fapt premeditat faţă în
faţă cu o provocare, dar pe când în primul caz provocarea
precedă premeditarea, în cazul de faţă premeditarea precedă
provocarea.
Credem că amândouă aceste circumstanţe vor fi apli­
cabile, fiindcă este cert că Y a provocat pe X şi deci fatal
s’a expus la riscurile inerente unei agresiuni: tot aşa de cert
este insă că X şi-a meditat mai dinainte felul reactiunei sale,
încât oricât de turburat a fost sufleteşte în momentul âgre-
siunei şi în clipele următoare, totuşi turburarea nu a fost
aşa de mare, dovadă că nu şi-a pierdut cumpătul şi nici n’a
uitat ceea ce meditase, — şi a reacţionat întocmai cum eră
hotărât.
In persoana lui X deci întâlnim şi scuza omului provo­
cat, care poate nu ar fi venit în conflict cu legea penală da­
că nu ar fi existat provocarea, dar întâlnim şi agravanta
rezultată din hotărârea fermă, luată cu sânge rece de a se
răsbunâ cu cruzime.

11042 Se poate să existe provocaţiune reciprocă succesivă ?

In regulă generală reacţiunea persoanei care a fost
provocată nu poate fi socotită la rândul său ca o nouă pro­
vocaţiune faţă de primul agresor, aşa că dacă acesta răs­
punde cu o contra reacţiune la reacţiunea primului ofensat,
nu va putea invocă scuza provocărei, fiindcă el este cauza
iniţială a conflictului.
Totuşi, în practică, trebue să se ţină seamă de propor­
ţia care există între actul provocaţiunei şi acela al reacţiu-
nei.
 — 255

Am văzut când ne-am ocupat, în volumul I, de legiti­

ma apărare (Nr. 820—8201) că în ipoteza când reacţiunea
celui provocat este atât de excesivă încât punea în pericol
viaţa provocatorului, acesta avea dreptul la legitima apă­
rare.
Aceiaş soluţiune se impune şi în cazul când reacţiunea,
deşi nu pune în pericol viaţa provocatorului, totuşi este ex­
cesiv de desproporţionată, aşa că determină o contra reac-
ţiune, pentru care, la rândul său, provocatorul va pu­
tea invocă provocarea (a).
11043 _ in f-'ne, se admite că poate există provocaţiune reci­
procă concomitentă, atunci când agresiunea se produce
simultan. încât fiecare din agresori, reacţionând contra a-
gresiunei provocatoare a celuilalt, se găseşte în situaţiunea
pe care leet'a a avut-o în vedere instituind scuza provocă­
rii (b).
Ipoteza cea mai frecuentă o găsim când reacţiunile
contra celor două provocări concomitente provin de la ter­
ţe persoane. De ex. : X sau Y având o altercaţie, se lovesc
simultan umplându-se de sânge. Sub impresia loviturilor,
un prieten bun a lui X sare şi loveşte pe Y. Şi în aceiaş
timp un prieten a iui Y loveşte pe X. Ambii prieteni vor pu­
tea invocă scuza provocării.

1105 — Legiuitorul în art. 250 C. p., vorbeşte numai de omor,

răniri şi loviri, şi le declară scuzabile, când au fost pro­
vocate prin lovituri şi violenţe grave; ce vom zice de cele­
lalte infracţiuni, în caz când ele au fost provocate în ace­
iaş mod? Sunt ele scuzabile?
Dacă ne vom luă după rubrica în care legiuitorul tra­
tează scuza provocării, precum şi după termenii art. 250 şi
251 C. p., numai omorul, rănirile şi lovirile ar fi scuzabile
fn caz de provocare. Este însă afară din orice îndoială, că

a) Nicolini, Questioni di diritto, II, Nr. 12, Neapoli; Alimena, Diritto

penale, I, p. 712; Majno, Commento del cod. pen., ed. 2, voi. I, p. 238.
Cas. penală italiană admite provocarea reciprocă “succesivă, decizia
8 Aprilie 1922 în La Scuola Positiva, 1922, p. 497.
b) V. Manzini, Trattato di dir. penale, II, p. 329; Alimena, loc şi op.
cit.; F.n. Ferri, Difese penali, p. 446.
 — 256

orice altă infracţiune, cum ar fi arestarea or injuria, este

scuzabilă când ea a fost provocată prin lovituri şi violente
mari urmate asupra unei persoane (12). Legiuitorul a vorbit
numai de omor, răniri şi lovituri, fiindcă acesta e cazul quod
pierumque fit, dar n’a Înţeles să fie restrictiv.
Ar fi ciudat ca un: omor să fie scuzabil în caz de pro­
vocare, şi să nu fie scuzabilă infracţiunea maimică a injuriei
ori a arestării. Dealtmintrelea se ştie motivul redactiunei
defectuoase a legii ; ea a urmat pe vechii autori francezi, cari
vorbeau de provocare, de legitimă apărare, de ordinul le­
gii şi al autorităţii legitime, în materia omorului, relativ la
care se puneau mai adeseori aceste chestiuni, sub (rubrica:
în care cazuri omorul este scuzabil (13). Insă nici în
vechiul drept, nici, în cel actual, nu s’ar fi putut susţine în
mod serios o aplicare restrictivă a acelor scuze, relativă nu­
mai la certe infracţiuni.
Insă art. 251 şi 254 nu se aplică la contraventiuni.
11051 — Scuza provocatiunei se aplică la orice infracţiuni cari
prin natura lor sunt susceptibile de a fi o reactiune contra
atacului provocator.
Prin aşezarea scuzei provocatiunei în partea genera­
lă a codului penal, anteproiectul de cod penal român a fă­
cut deci să se curme această controversă, mai ales că art.
99 din anteproiect nu mai vorbeşte, ca. actualul art. 250,
despre „omor, răniri şi loviri“, ci spune: „Crimele sau de­
lictele sunt scuzate dacă au fost provocate...“, deci orice
crimă sau delict poate beneficia de scuza provocării.
1105 2 S’a pus însă chestiunea, dacă o infracţiune săvârşită,
nu în contra provocatorului, dar cu ocaziunea provocărei
poate fi scuzată ?
De ex.: un birjar e lovit de un individ; voind să reac­
ţioneze, birjarul sare de pe capra trăsurei şi aleargă după
agresor; în acest timp caii dela trăsură pornesc singuri şi
lovesc pe un trecător.

12) Afară de cazul când injuria ar constitui o contravenţiune, conf.

art. 300 c. pen.
13) Carpzov tratează chiar materia tentativei (conatus) tot cu oca ••
ziunea omuciderii. Practicae novae. Part. I, Quaest XVII, p. 97, ed. cit.
 iDiţpă i VLanzini trebuc să admitem şi în acest caz scuza
provocării, fiindcă infractorul a lucrat sub influenţa unei
stări suflete şti determinată de provocaţiune, stare pe care
legiuitorul a avut-o tocmai în vedere când a creiat acea­
stă scuză (a)
•Alimena crede că nu poate există scuza provocării, ci-
sste cazul a admite circumstanţe atenuante (b).
— iLa regula’i că provocarea este o scuză, legea pune două
;excepţiurii: .
:&,) Prima, în art. 252 C. p.: „Paricidul nu e niciodată
scuzabil“ ,(i!4).
/Acest:articol dă naştere la oarecare dificultăţi. Nu este
nici o îndoială că el se aplică nu numai, părinţilor, ci la
toţi ascendenţii ,în general, şi că el nu împedecă aplicarea
/Circumstanţelor atenuante ori a legitimei apărări. Dease-
•.merii este incontestabil că lovirile şi rănirile ascendenţilor
sunt -scuzabile în caz de provocare, fiindcă excepţiunea e
mărginită ide k;ge numai la omor (paricid).
— Cei act'. însă este mai greu, e chestiunea de a şti dacă
art. 252 împiedică şi scuza generală a minorităţii, ori aceia
rezultând din prinderea în flagrant delict de adulter? Cu
toate că această chestiune e controversată, nu stăm la în­
doială să admitem că în aceste cazuri paricidul este scu­
zabil. In zadar se invoacă generalitatea art. 252 C. p.; a-
oeastă generalitate nu se aplică decât la cazurile din art.
250 şi 251 pe care le avea în vedere legiuitorul când a scris
acest articol, adică la provocare prin răniri şi violenţe gra­
ve, precum şi fa respingerea escaladării în timpul zilei.
Dealtmintrelea, dacă n’am admite această soluţiune,
minorul ar fi pedepsit cu pedepse criminale, ceiace desigur
că legea nu voeşte. In ,fine, această soluţiune este pe atât
a) Manzini, Trattato di dir. pen. II, p. 335.
b) Alimena, Diritto penale, I, p. 713.
14) Dispozitiune identică se găseşte în pravila lui Vusile Lupa. Capit.
„Pentru cel ce va ucide pe tatăsău sau în măsa, ce certare va avea“, şi
în a lui Matei Basarab: glava 244. „Cela ce va ucide pre tată-său sau pre
mumă-sa, şi pentru să-şi mai micşoreze certarea, zice că au greşit într’o
mânie, sau va zice că l-au ucis de frică, că s’au temut ca să nu ucigă tată­
său pre dânsul, atunci să nu i se bage în samă aceste răspunsuri, măcar
că le-ar zice cât ar zice atunci, tot să-l certe ca pre un ucigător de părinţi“..
 — 258 —

de morală pe cât e de raţională. In adevăr, omorul ascen­

dentului prins în flagrant delict de adulter cu soţia descen­
dentului, este cea mai mare provocare pe care şi-o poate
închipui mintea omenească (15), şi este inadmisibil şi sub
punctul de vedere al raţiunei şi sub acela al moralei, ca des­
cendentul care ar comite paricid în asemenea caz să nu
fie scuzabil. Este afară de ori şi ce îndoială, că legiuitorul
când a scris art. 252 nu s’a gândit la scuza din art. 253
C, p., poate nici la acea din art. 251, ci numai la scuza ge­
nerală a provocării prin lovituri şi violenţe mari.
1108 — b) A doua excepţiune la regula din art. 250 C. p., e
prevăzută ide art. 253, care declară că uxoricidul asemenea
nu este scuzabil, afară — zice legiuitorul— „dacă viaţa so­
ţului sau a soţiei care a comis omorul nu a fost pusă în pe­
ricol chiar în momentul când s’a comis omorul“.
Legea e rău redactată, căci ea pare a spune că la re­
gula: uxoricidul nu e niciodată scuzabil, ar există excep-
ţiunea : când viaţa soţului a fost pusă în pericol de către so­
ţul său. In asemenea caz însă nu există în realitate o excep­
ţiune la regulă, adică scuză, căci apărarea legitimă nu e
scuză, ci o faptă justificativă, care există şi dela descen­
denţi la ascendenţi. Dacă aceasta ar fi o excepţiune, ar fi
trebuit pusă şi la art. 252, căci şi în caz de omorul pă­
rinţilor, fapta nu se pedepseşte dacă a fost comisă în legi­
timă apărare.

11. — Provocarea prin escaladare

1109 — Al doilea caz de provocare e prevăzut de art. 251 C.

p., care zice: „Crimele şi delictele menţionate în cel din
urmă articol sunt asemenea scuzabile, dacă se vor îi comis
respingând ziua escaladarea sau efracţiunea îngrădirilor, a
zidurilor or a intrărilor unei case locuite sau a unui apar­
tament locuit, or a dependinţelor acestora“.
Dacă respingerea escaladării sau efracţiunei s’a făcut
noaptea, fapta se consideră legitimă apărare şi făptuitorul

15) Ea e cu mult mai mare decât provocarea de aceiaşi natură a

unui străin.
 — 259 —

scapă cu totul de pedeapsă, după cum am spus când am

vorbit de legitimă apărare. Această distincţiune e tradiţională
şi raţională, fiindcă escaladarea şi efracţiunea nocturnă
prezintă mai multă spaimă şi! gravitate.
Şi aici, prin analogie cu ceiace am zis vorbind de le­
gitimă apărare, credem că scuza din art. 251 C. p. nu se
aplică proprietarului, care ştiind proectul unui răufăcător se
pune la pândă să-l omoare, căci în acest caz e asasinat şi
nu simplu omor. ,,Fapta — zice Normand — e săvârşită
cu sânge rece, şi nu sub imperiul turburării sau temerii“ (1).
Adăogăm că provocarea se înţelege pentru trecut sau conco­
mitentă cu infracţiunea, nu însă pentru viitor, când pretinsul
provocat o prevede şi o poate evită.

III. Provocarea prin flagrant delict de adulter

1110 — III. Al treilea caz de provocare e flagrantul delict de

adulter în casa conjugală. In acest caz omorul — zice le­
gea — şi prin â fortiori loviturile .sau rănirile, vom adăogâ
n o i,—■sunt scuzabile.
Legea cere două .condiţiuni.
a) Delictul de adulter să fie flagrant, fiindcă numai a-
cesta e presupus că produce o turburare mare, şi prin ur­
mare o împingere mai mult sau mai puţin irezistibilă spre
infracţiune. Aşa au înţeles acest lucru şi vechii autori.
Dacă bărbatul ucide pe femeia prinsă în flagrant delict
de adulter — zice Jac Novei, el e apărat de pedeapsa legii
Cornelia: „cum difficiiimum sit justum dolorem temperare“,
dar va fi pedepsit mai uşor „relegatur ad tempus, bannitur“
(2). Iuliu Clar, de asemeni, spune că în caz de ucidere în
flagrant delict de către soţ, nu e apărare de pedeapsă, dar
pedeapsa trebue temperată, din cauză că soţul înşelat su­
feră, justus dolor (3).
Relativ la soţia prinsă în flagrant delict de adulter,
Paul face mai multe distincţiuni. Bărbatul care ucide pe soţia1

1) Normand: Op. cit. Nr. 504.

2) Jac. Novellus: Tract. sing. Nr. 79; p. 29 ed cit.
3) Iul. Clarus, op. cit. LX Nr 19.
 250 —

prinsă în adulter trebue pedepsit mai uşor din cauza dreptei

dureri (No. 5). Dacă însă soţia e prinsă în adulter de bărbat
în casa lui, el poate ucide pe adulter (No. 7). In ceeace pri­
veşte pe tatăl care ucide pe adulter prins în casa lui ori a gi­
nerelui, el nu se pedepseşte.
1 I1 0 1 Pentru ca delictul de adulter să fie flagrant, nu e ne­
voie ca soţul să îi asistat la consumarea adulterului, in ipsis
rebus Veneris, ci este suficient ca vinovaţii să fie surpinşi
în o astfel de situaţiune’încât certitudinea şi actualitatea a-
dulterului să rezulte din însăşi această situaţiune: solus
cum sola, nudus cum nuda, in eodem lecto.
1111 — b) A doua condiţiune este ca adulterul să se fi săvârşit
în casa conjugală. S’a zis că numai în acest caz injuria sau
provocarea e gravă. Motivul e puţin serios; turburarea e
tot atât de mare când adulterul se comite în casa conju­
gală, pe cât este când se comite în altă casă, mai ales când
ar fi o casă publică, unde nedemnitatea şi prin urmare ru­
şinea este şi mai mare (5).
Codicele penal italian din 1889 întinde scuza la ascen­
denţi, frate şi soră, şi nu oere ca adulterul să se fi comis
tn casa conjugală, ceeace e mai raţional (art. 397). El ad­
mite egalitatea între soţi, ca şi codicele penal al Sardiniei,
art. 501.
11111 — Scuza provocărei, derivată din flagrantul delict de a-
dulter, nu profită decât, exclusiv soţului inocent. Părinţii,
fraţii sau copiii acestuia, dacă ar săvârşi o crimă sau un

4) Paul Sentent, Lib. II Titl. XXVI. Vezi voi. I Nr. 821, p. 925.
5) De aceiaşi părere Al. Oprescu: discurs de deschidere Curtea Bu­
cureşti, Dreptul XXXIV (1905), Nr. 56, p. 461, col. 1. Desigur că aceste
dispoziţiuni aveau sens în dreptul roman, ca să nu se ofenseze penanfii,
(majorem injuriam putavit legislator quod in domum patris aut măriţi ausa
fuerit filia adulterum inducere. Leg. 22, parag. 2: Diig. Al leg. Iul. de adult),
dar nu are nici un sens în dreptul modern.
Mai trebue oare şi a treia cnodiţiune, ca să fie Vorba de omor?
Chestiunea pare curioasă, căci dacă omorul e scuzabil, â fortiori trebue
să fie loviturile rănirile. Cu toate acestea, ţinând seamă de textul legii
se poate susţine această idee. Vezi G. Fratostiteanu: Dreptul, 1882 (an
XXI), Nr. 66, p. 526. In fapt însă chestiunea nu merită mare importanţă,
fiindcă în acest caz circumstanţele atenuante produc un efect şi mai puter­
nic şi nimic nu împedecă pe judecător să le acorde.
 — 261 —

delict contra vinovaţilor prinşi în flagrant delict de adulter,

nu vor putea deci invoca scuza provocării (a).
Deasemenea această scuză fiind personală soţului, nu
profită coautorilor sau complicilor cari au participat la
fapta soţului inocent în contra celor prinşi în flagrant delict
de adulter.
112 — In schimb însă, codicele penal francez este şi mai nera­
ţional decât al nostru, căci el nu scuzează decât omorul fe­
meii şi complicelui său, nu însă şi al bărbatului şi ai com­
plicei sale. Cu alte cuvinte, în codicele penal francez nu e-
xistă reciprocitate şi egalitate între bărbat şi femee în acea­
stă privinţă. Se dă ca motiv al acestei inegalităţi, că adul­
terul femeei prezintă mai multă gravitate decât al bărba­
tului, putând aduce copii streini în casa conjugală (6 şi 6 bis).
Motivul acesta e nefundat, căci el se întemeiază pe o con fu­
ziune; nu e acî vorba de pedeapsa femeii şi a bărbatului în
caz de adulter, care s’ar putea să fie inegală pentru mai
multe motive (7), ci pur şi simplu de scuza provocării prin
flagrant delict. Sub acest raport însă, femeea are drept,

а) Codul italian admite scuza şi pentru ascendenţi, fraţi şi soră (art.

377), dispozitiune care se găsea în codul Sardiniei (art. 451).
in dreptul roman tatăl puteâ omorî pe fiica sa, surprinsă în adulter,
atunci când se găsea sub a lui patria potestas.
б) Vezi în Carpzov citat acest argument al lui Virg. Pingitz (ca să
susţină că bătrânii se pedepsesc mai uşor pentru adulter), ,,ratio praeci-
pua, ob qiiam poena morţiş ad adulterum stătută est, ne scilicet partus
adultcrinus supponatur et familiae semen alienum imeratur“, citând în a-
cest sens şi legea 1. para«, f, dig. De ventr. inspic. şi legea 6, para«. 1.
Dig. Ad. legeni Iul. Carpzov, Practica, Part. Il-a. Quaest LXII, Nr. 38 şi 41.
6 bis) Scuza legală adrnisă de art. 253 se aplică şi în cazul când
bărbatul surprinzând in flagrant delict de aduler în domiciliul conjugal pe
femee. în loc de a o omorî pe ea sau complicele ei numai o răneşte. (Trib.
Vanes, 9. Febr. 1920, Jour. des Parq. 1920. pag. 9, şi Jurisprudenţa Generală
din 1923, sp. 1522, pag. 674 cu nota D. Alexandresco).
7) Mai marea asprime pentru femee se poate întemeia pe pericolul
copiilor streini, şi pe fapta că femeia adulteră mai totdeauna dă corpul
şi inima sa complicelui. Se mai pot invocă şi prejudiciile sociale care lo­
vesc mai mult cu ruşine pe bărbat în caz de adulter, decât pe femee. Acea­
sta explică fapta că chiar un revoluţionar ca H. Rochefort susţine distinc-
ţiunea legiuitorului aducând argumente destul de serioase. Vezi H. Roche­
fort. Aventures de ma vie. Paris, IV, p. 336—338. In favoarea femeii însă
 — 262 —

cel puţin atât cât şi bărbatul, ca să invoace scuza provocă­

rii prin flagrant delict, căci femeia este mai emotivă decât
bărbatul (8). In van se vorbeşte de copii streini în casă şi
de alte consideraţiuni; nu la aceste lucruri se gândeşte per­
soana care comite o crimă în caz de flagrant delict (9).

1113 — Dealtmintrelea inegalitatea între adulterul bărbatului

şi al femeii e tradiţională, şi aşâ de veche încât nu ne mirăm,
de persistenţa ei până astăzi.

Legile lui Plafon permiteau bărbatului să omoare pe

femee şi pe complicele ei, prinşi în flagrant delict de adul­
ter; acelaşi lucru era permis şi la Romani, când adulterul
eră comis în casa conjugală (10). La Romani însă femeia
nu putea în nici un caz să infante acţiunea de adulter con­
tra bărbatului său chiar când avea o concubină la el (11) ;
legile civile — cum spune Jousse — lasă răzbunarea lui
Dumnezeu (12).

In evul mediu, nu numai soţul, dar chiar tatăl putea

„impune occidere adulterum“ (13). Acelaşi lucru eră admis

se poate invocă împrejurarea că ea este mai slabă, mai sensitivă şi mai

mult împinsă de alţii spre adulter. Confr. în sensul mai marei asprimi pen­
tru adulterul femçii, C a r p z o v iu s , Part. II, Quaest LIII, N-rile 14 şi urm.
8) La noi chiar în îndreptarea legii este egalitate între bărbat şi fe­
mee, sub acest raport; şi femeia dacă ucide pe foărbat şi complicea lui
prinsă în flagrant delict, nu se pedepseşte . Glava 44, zacon 58; în ace­
laşi sens, C a r p z o v iu s , Part. II, Quaest LI, observ. I-a.
9) O r to la n : Eléments I, Nr. 459, p. 191; G a r r a u d : Précis, ed. III-a,
Nr. 259; ed. 8-a, Nr. 239, p. 331 şi Traité ed. I-a, T. II, Nr. 139. In sens
contrar: L e v e illé : Curs la Fac. de drept, Paris, 1884, care aprobă sistemul
legii.
10) B l a c k s to n e : Op. cit. VI, p. 107. Aci provocarea nu mai e o scuză,
ci o cauză de neculpabilitate.
11) Leg. I, Cod. Al. legem Iul. de adulteriis.
12) J o u s s e : Justice criminelle, ed. cit. III, 240.
13) A n g e lu s A r e tin u s : Op. cit. Nr. 8, p. 119, ed. cit.
 — 263 -

în vechiul nostru drept (14), precum şi în dreptul francez di­

nainte de Revoluţiune (15).
Jousse ne spune că bărbatul care ucidea pe soţia lui
prinsă în flagrant delict, nu eră supus la nici o pedeapsă a-
flictivă sau infamantă, însă eră supus la alte pedepse: „Pri­
ma — zice Jousse — e că femeia poate cere separare de
corp şi de bunuri. Insă alţi autori sunt de părere că aceasta
nu se poate cere decât dacă adulterul e însoţit de scandal,
maltratări sau risipi ale bărbatului.
,,A doua pierdere, a dotei şi donaţiunilor din contrac­
tul de căsătorie, şi a 3-a, că bărbatul nu mai poate acuză pe
femee de adulter“ (16).
Aceste tradiţiuni explică, fără însă a justifică prejudi-
ţiile cari există la Francezi în această privinţă, precum şi
dispoziţiunile nedrepte ale codicelui penal francez (17).
113 — Codul austr. nu conţine o dispoziţiune specială pentru
cazul de provocare prin flagrant delict de adulter. In ase­
menea caz se va aplică numai dispoziţiunea parag. 46 cod.
austr., care declară ca circumstanţă atenuantă, dacă făptui­
torul a comis infracţiunea într’o stare de iritare sufletească
puternică provenită dintr’un sentiment omenesc natural, iar
numai dacă făptuitorul se află într’o stare de turburare min­
tală, în care n’a mai ştiut de sine, va fi1scutit de pedeapsă.

14) Îndreptarea legii. Glava, 244, zacon 29 şi urm. Se cere însă ca

fapta sa iic comisă în casa sa sau a cumnatului. Confr. In acelaşi sens.
Pravil. Donici, care cere ca fapta să fie comisă în casa tatălui or a gine-
rultii lui. XLI, Nr. 12. Pentru cazul când ucide bărbatul pe sofia adulteră,
Îndreptarea legii distinge: dacă se face silă femeii, bărbatul scapă de pe­
deapsa, ucigând pe siluitor; dacă nu se face sila, deasemenea nu se pe­
depseşte când bărbatul ucide un om care nu e deopotrivă cu el în cinste;
iar dacă e deopotrivă, pedeapsa e arbitrară (lăsată la voia judecătorului).
Glava 244, zacon 47 şi 53.
15) Lunge, Pratique civile, criminelle et bénéficielle, Paris, ed. 1702
p. 11. Des matières crimin. Livre I, ch. V.
16) Jousse, Op. cit. III, 225—226.
17) Codicele penal Ştirbei, art. 254, deasemenea nu admiteâ scuza
pentru iemec ;însă legea modiî. din 8 Aprilie 1853, după ce spune că în
asemenea caz nu se bucură dc iertarea pedepsei, adaogă că: „O asemenea
Împrejurare însă i se va tine în seamă spre a se recomandă la mila Dom­
nului, ca sa i se micşoreze pedeapsa“.
 — 264 —

1114 — Un caz de provocare, pe care însă legiuitorul l-a cali­

ficat legitima apărare, e cel prevăzut de art. 256, Nr. 3 C.
p.: „Dacă omuciderea, rănirile şi lovirile comise de o femet,
vor fi fost provocate imediat de o siluire exercitată asupra
persoanei sale“. De oarece însă această împrejurare e ca­
lificată de legiuitor legitimă apărare, ea atrage nepedepsi-
rea, şi nu trebue a fi tratată aici, unde ne ocupăm de scu­
zele atenuante.
Vom observă, în fine, că foarte înţelepţeşte legiuitorul
a suprimat scuza din art. 325 C. p. fr., care prevede cas­
trarea în caz de ultragiu la pudoare. Aci nu mai poate fi
vorba de o infracţiune produsă subit sub imperiul primei
furii, ci de o adevărată răsbunare. Cazul, de altmintrelea,
e puţin obişnuit.
1115 — Efectul provocării este de a scădea considerabil pedeap­
sa. Art. 254 C. p. spune: „Când fapta scuzei va fi dove­
dită, la caz de vre-o crimă care trage după sine pedeapsa
muncei silnice pe toată viaţa sau pe timp mărginit sau re­
cluziunea, pedeapsa se va reduce la închisoare delà 6 luni
până la doi ani. Iară la caz de orice alte crime, pedeapsa
va fi închisoarea delà trei luni până la un an. La caz de
delict, pedeapsa se va reduce la închisoare delà 15 zile pâ­
nă la şease luni“.
Vedem din acest articol, că legiuitorul, de şi nu scu­
teşte de pedeapsă pe acel care comite o crimă sau delict
fiind provocat, totuşi scade foarte mult pedeapsa (18). Ob­
servăm însă că, în caz de delict scăderea rezultând din
scuza provocării este mai mică decât aceia care rezultă din
circumstanţe atenuante, pe când în regula generală scu­
zele fiind nişte circumstanţe atenuante mai importante şi
alese de legiuitor, operează mai drastic, decât circumstan­
ţele atenuante, producând o scădere mai mare. Aceasta e
desigur o nebăgare de seamă a legiuitorului francez, expli­
cabilă prin fapta că circumstanţele atenuante nu existau
când a redactat codicele penal.
18) Deaceia considerăm ca o adevărată eroare Cartea de judecată
15 din 12 Ianuarie 1912 a judecătoriei Ocolului Beceni, Buzău, care admite
că provocarea prin bătaia de joc a „putut un moment să ridice inculpatului
liberul său arbitru; ca atare să-l facă neresponsabil de fapta comisă“.
 — 265 —

11115’ — Art. 99 din anteproiectul de cod penal român modifică

proporţiile în care pedeapsa are a fi redusă în caz de scuza
provocării.
Pentru crimă, oricare ar fi pedeapsa criminală prevă­
zută de lege, prin aplicarea scuzei provocărei se va pro­
nunţă o pedeapsă de 1 până la 3 ani închisoare.
Pentru delicte, dacă pedeapsa este cel puţin 5 ani în­
chisoare, se aplică o pedeapsăă dela 6 luni până la un an.
Pentru delictele pedepsite mai uşor, se va aplică închi­
soarea corecţională dela 2 luni până la 4 luni.
11152 — Scuze atenuante pot concură ori de câte ori prin natura
lor nu sunt inconciliabile, fie prin aceia că o scuză conţine
implicit o altă scuză şi atunci se aplică scuza care atrage
o mai mare atenuare, fie că una se exclude pe alta şi atunci
iarăşi se va ţine seamă de cea mai importantă.
In celelalte cazuri scuzele putând concură, ele vor a-
trage fie care în parte atenuările respective.
De ex.: scuza responsabilităţii limitate se poate foarte
bine conciliâ cu scuza provocării.
Din contra scuza responsabilităţii atenuate nu se poa­
te concilia cu scuza bunei credinţe din art. 114 privitor la
monetele false primite ca bune, fiindcă buna credinţă ex­
clude orice ideie de răspundere mai mare sau mai mică
şi ca atare se va aplică numai această scuză, întrucât este
mai importantă. i i ^

1115° — In dreptul maghiar provocarea poate fi :

a) Scuză peremptorie în caz de insultă şi calomnie. Ca
atare, ea nu este absolută, ci depinde de aprecierea judecă­
torească. Art. 18, 19 L. XLI: 1914: „Dacă comiterea in­
sultei a cauzat-o partea lezată printr’o atitudine injustă,
provocatoare sau scandaloasă, instanţa stabilind culpabilita­
tea, poate achită pe acuzat. „In caz de insultă sau calom­
nie reciprocă, comise momentan, instanţa stabilind culpabi­
litatea, poate achită pe ambii acuzaţi sau numai pe unul
dintre ei“. i
b) Scuză atenuantă la omor (art. 281) şi la leziunea
corporală (art. 307).
 — 266 —

II — Circumstanţele atenuante

1116 — Acestea sunt tot cauze de scădere a pedepsei ca şi scu­

zele atenuante, însă între ambele aceste noţiuni juridice e-
xistă următoarele deosebiri.
1) Scuzele sunt puţin numeroase (1) şi determinate a-
nume de legiuitor. Circumstanţele atenuante sunt limitate,
legiuitorul nu le numeşte pe fiecare în parte, ci le cuprinde
pe toate în calificarea de circumstanţe atenuante în art.
60 C. p.
2) Când se scade pedeapsa din cauza scuzelor, trebae
să se spună anume care scuză se aplică, pe când în caz de
circumstanţe atenuante nu este necesar a se spune care a-
rtume circumstanţă atenuantă s’au avut în vedere (2).
Curtea de casaţiune are dar un mai larg drept de cen-
sură în materie de scuze.
3) In general scuzele micşorează mai mult pedeapsa
decât circumstanţele atenuante; pedeapsa prin aplicarea
scuzelor nu poate fi decât corecţională, niciodată criminală.
4) Paricidul nu e scuzabil în caz de provocare; se pot
aplică însă circumstanţe atenuante.
5) Dreptul de censură al Curţii de casaţie în materie de
scuze e mult mai larg decât în materie de circumstanţe a-
tenuante, fiindcă pe deoparte scuzele fiind anume prevăzu­
te de lege, nu se pot admite altele decât acelea, iar pe de
altă parte legea reglementând scuzele, ori de câteori se vio­
lează dispoziţiunile legii e drept de recurs în casaţiune. Din
contra la circumstanţe atenuante nu poate fi recurs decât
in cazul când s’a făcut scădere de pedeapsă mai mică ori
mai mare decât permite legea.12
1) Altă dată scuzele erau mai numeroase. Astfel Renazzi citează, prin­
tre altele: creştinizarea culpabilului, numărul copiilor, dacă s’a rupt frinighia
spânzuratului, dacă o fată declară că voeşte să iâ pe osândit în căsătorie;
şi Renazzi adaogă ironic că „scriitorii penalişti în această cauză de in­
dulgentă se pare că au socotit că pedeapsa cea mai gravă este pentru om
de a se însura“. Phil. Renazzi, op. cit. T. II, p. 149.
2) De aceea nu se poate cere casarea unei deciziuni pe motiv că nu
arată anume circumstanţele atenuante care s’au avut în vedere; şi mai ales
nu se poate cere casarea de către inculpatul care a beneficiat de circum­
stanţe atenuante. Cas. II, 309 din 13 Ianuarie 1913, Curierul Judiciar 1913
 — 267 —

6) Pentru scuze trebue pusă chestiune separată la ju­

raţi în scris, pe când pentru circumstanţele atenuante e des­
tul ca Preşedintele să amintească juraţilor că le pot acordă,
dacă ei vor crede că există.
7) Relativ la scuze, paritatea profită acuzatului, pe
când în caz de circumstanţe atenuante acuzatul nu poate să
profite de ele decât dacă majoritatea juraţilor a declarat
că există (3).

1 — Circumstanţele atenuante nu au fost cunoscute în drep­

tul roman, însă în timpul procedurei c o g n i t i o e x t r a o r d i n e m
judecătorii aveau posibilitatea de a atenua pedepsele pentru
a le face echitabile (a).
In dreptul canonic circumstanţele atenuante aveau o
largă întrebuinţare (b).
Dreptul intermediar împrumutând sistemul roman al
pedepselor extraordinare, nu a mai avut nevoie de interven­
ţia circumstanţelor atenuante. Practicienii însă, enumerau
încă de pe acele vremuri o sumă de circumstanţe atenuante
în lucrările lor (c).
Ca o reacţiune în contra arbitrarului ce domnia în
represiunea dinainte de Revoluţi unea franceză, codul penal
din 1791 a statornicit pedepse prefixe fără maxim şi fără
minim, înlăturând şi circumstanţele atenuante.
Cu codul din 1810 se reintroduc în Franţa circumstan­
ţele atenuante, la început numai în materie corecţională şi
în acest caz numai când prejudiciul produs eră până la 25
franci. La 1824 se extind circumstanţele atenuante şi la
celelalte infracţiuni, însă în materie criminală Curtea iar nu
Juriul acordă circumstanţe atenubnfe.
După cum înainte de 1824 juraţii achitau de teamă că
inculpatul să nu fie prea aspru pedepsit, tot astfel după
1824 Juriul continuă să achite de teamă că Curtea nu va3

3) Cfr. Normand, op. cit. Nr. 573.

a) Ferrini, Kxposiţione storica del dir. pen. romano, p. 126 urm.
b) Schiappoli, Diritto penale canonico, p. 751.
c) Tiraquelus, De poenis temperandis vel remittendis; Jotisse, Justice
criminelle. I, p. 9.
 — 268 —

acorda circumstanţe atenuante. Pentru a remedia acest rău,

care provocase atâtea achitări nemeritate, în 1832 s’a în­
credinţat Juriului acordarea circumstanţelor atenuante (d).
Acest sistem a trecut şi în codul nostru.
11162 — In toate legiuirile actuale circumstanţele atenuante sunt
admise, cu excepţiunea codului penal olandez, care, înlătu­
rând minimul tuturor pedepselor, a lăsat implicit judecăto­
rilor posibilitatea de a reduce oricât pedeapsa, astfel că cir­
cumstanţele atenuante nu-şi mai aveau rost.
Dacă toate codurile moderne admit circumstanţele a-
tenuante, regulele cari le guvernează variază însă foarte
mult de la cod la cod (e).
In Anglia circumstanţele atenuante nu sunt reglemen­
tate în mod special, însă juriul are dreptul de a aplică pe­
depse mai uşoare fie prin schimbarea calificării faptului, fie
prin recomandarea făcută judecătorilor de a fi indulgenţi.
In Belgia, instanţele de instrucţiune pot aplică circum­
stanţele atenuante corecţionalizând crimele, sau transfor­
mând delictele în contravenţii. In materie criminală, Curtea
şi nu Juriul acordă circumstanţele uşurătoare.
In Germania, aceste circumstanţe sunt admise numai
pentru anumite infracţiuni. La fel în codul finlandez.
11163 — Rolul circumstanţelor atenuante în individualizarea ju­
diciară a pedepsei nu poate fi tăgăduit, încât cu drept cu­
vânt Le Poittevin le numeà: te grand régulateur de nos
théories pénales.
Abuzul însă care s’a făcut întotdeauna în practică ca
aplicarea nesistematică a circumstanţelor atenuante, a con­
dus la o fărâmiţare a pedepselor, la plaga pedenselor de
scurtă durată, care este una din principalele cauze ale cri-

d) Vezi asupra circumstanţelor atenuante: Bertin, Des circonstances

atténuantes, Paris, 1859; Collard, Du système des circonstances atténuantes,
Paris, 1840; Ortolan, Eléments, I, Nr. 1111—1129; Trébutien, Cours, I, Nr.
599.
e) Vezi: Garraud, Traité, ed. 3;; II, p. 759 şi urm.; /. A. Roux
Cours, p. 178 şi urm. Vidal et Magnol, Cours, pag. 374 si ur.; Dégois
Traité, Nr. 1072—9; Aliména, Diritto penale, I. p. 714; Manzini, Trattato,
II, p. 180 şi urm.; Fr. von Liszt; Traité, I, p. 409; Götze, Die mildernden
Umstaende, 1897.
 — 269 —

zei de represiune prin care trecem şi a recrudescenţei cri­

minalităţii din timpul din urmă.
Contra acestui neajuns unii autori au propus ca acorda­
rea circumstanţelor atenuante să fie şi ea supusă obligaţiu­
ne! de a fi motivată în hotărârile judecătoreşti, aşa cum
este în codul austriac (a).
împotriva acestei propuneri s’a obiectat, că ea ar în-
greuiâ mult (sarcina judecătorilor şi ar paraliza în bună
oarte mecanismul funcţionării instanţelor fiind vorba de
multeori de o apreciere subiectivă ce scapă posibilităţii unei
motivări; că, în fine, judecătorii, obligaţi fiind a motivă, se
vor achită de această sarcină adoptând anume formule ste­
reotipice pe care le-am întâlni în fiecare hotărâre judecă-
rorească, aşa că s’ar reveni tot la sistemul actual (b).
Dacă, în general, credem că obligaţiunea motivării ar
fi ineficace atâta timp cât există posibilităţi de eludare şi
judecătorul nu găseşte în propria sa conştiinţă criteriul că-
râuzitor în aplicarea înţeleaptă a circumstanţelor atenuan­
te, credem totuşi că motivarea trebue să fie impusă în anu­
mite cazuri.
Sunt infracţiuni grave pentru cari mulţi autori şi chiar
unele coduri refuză beneficiul circumstanţelor atenuante.
Ori această excludere absolută contrazice principiul fun­
damental al indidualizării represiunei, principu care nu se
poate concliâ cu fixitatea excesivă a pedepselor.
Neajunsurle unei atari restricţiuni le-am experimentat
şi noi în practică cu cele câteva cazuri în cari codul nostru
penal refuză acordarea de circumstanţe atenuante (falsifi­
care de manete, art. 112, 113 şi 117 c. pen.).
Pentru aceste infracţiuni, în loc de a se refuză benefi­
ciul circumstanţelor atenuante, socotim că este mult mai
potrivit cu cerinţele unei bune represiuni să se impună obli­
gaţiunea motivării pentru acordarea acestor circumstanţe.
Fiind vorba de cazuri grave, va fi util ca instanţele superi­
oare să poată controla dacă în adevăr circumstanţele con-
a) Bonneville de Marsangy, Amelioration de la loi criminelle, p. 281;
Loubat, Programme minimum des réiormes pénales, p. 20, Paris, 1913.
b) In acest sens: Ortolan, Eléments, I, Nr. 1125; Garraud, Traité. Il,
p. 764.
 — 270 —

oiatate sunt sau nu de natură a conduce la o micşorare a

pedepsei în raport cu criminalitatea faptului.
In orice caz această obligaţiune nu se va putea impune
m materie criminală, fiindcă este absurd să se ceară Ju­
riului să motiveze acordarea circumstanţelor, atunci când
verdictul său nu este niciodată supus vreunui control.
In principiu deci obligaţiunea motivării este inadmisi-
oilă, inutilă şi dăunătoare; tendinţa legislaţiunilor moderne
trebue să fie aceia a acordării unei cât mai largi latitudini
de apreciere judecătorilor, corectivul abuzurilor trebuind să
fie căutat în pregătirea şi specializarea magistraţilor repre­
sivi (c).
1117 — Celelalte regule relative la circumstanţele atenuante ie
vom studia în partea doua, când vom vorbi despre pedepse,
fiindcă circumstanţele atenuante nu prezintă importanţă ju­
ridică decât sub punctul de vedere al pedepsei, nefiind enu­
merate în lege.
— Cât despre enumerarea circumstanţelor atenuante, este
greu să o facem, fiindcă ele sunt foarte numeroase şi felu­
rite. Cu drept cuvânt ilustrul Carpzov spune acest lucru,
după ce înşiră foarte multe circumstanţe atenuante (4).
In general, putem zice că orice cauză favorabilă, care
se poate invoca în favoarea vinovatului şi care nu poate
constitui o apărare de pedeapsă, ori cel puţin o scuză ate­
nuantă, este o circumstanţă atenuantă. Astfel, foamea şi fri­
gul, chiar dacă nu s’ar admite părerea celor care susţin că
ar fi cauze de nepedepsire (constrângere), sunt totuşi incon­
testabil circumstanţe atenuante. Provocarea prin loviri u-
şoare ori injurii, atunci când nu constitue scuza din art. 250
C. p., este desigur o circumstanţă atenuantă.
Ignoranţa, supărările vieţii, relele şi numeroasele e-
xemple sociale, pot să fie deasemeni circumstanţe ate­
nuante.
Autorii vechi admit şi alte cauze de scăderea pedepsei,
c) Vezi Saleilles, L’individualisation de la peine, ed. 2, p. 208; Car-
nevale, L’arbitrio del Giudice nell'applicazione délia pena, in Réviste Pe­
nale, 1897.
4) Carpzov., Practica, part. 111, Ouacst CXL1X. Nr. 23224.
Nr. 34 p. 407.
 — 271

cum ar fi mărturisirea spontanee (5), ori mărturisirea priit

tăgăduirea mincinoasă a impunităţii (6), lungimea închiso­
rii preventive (7), starea sănătăţii (8), poziţiunea socială
(9), abilitatea în meşteşug (10), şi alte multe cauze (11), din
care unele pot fi primite şi astăzi.
— Lista împrejurărilor cari ar putea servi ca circumstanţe
atenuante judecătoreşti poate fi nesfârşită, fiindcă infinite
sunt modalităţile în cari se desfăşoară acţiunile omeneşti.
Dar nu numai numărul prea mare al acestor împreju­
rări face enumerarea lor aproape imposibilă, ci şi semnifi-
caţiunea extrem de variabilă de la fapt la fapt a aceleiaşi
circumstanţe. De cele mai multe ori, privită in abstracto, o
împrejurare oarecare exprimă un ce echivoc care nu capătă
un colorit decât atunci când este raportată la un fapt con­
cret, aşa fel că din concertul tuturor celorlalte împrejurări
ce însoţesc acel fapt să apară adevăratul caracter al îm­
prejurării examinate.
Pentru a fi bine înţeles acest adevăr, nu trebue să ui­
tăm un lucru, că oricare circumstanţă, atenuantă sau agra­
vantă, trebue raportată nu numai la violaţiunea în sine
care constitue ilicitul penal, ci şi la personalitatea infracto­
rului. Cu alte cuvinte, nu e suficient să constatăm că cutare
circumstanţă denotă că faptul penal pierde ceva din gra­
vitate, sau, din contra, apare mai grav, ci trebue să ne în­
trebăm dacă aceiaşi circumstanţă, deşi, de pildă, micşorea­
ză gravitatea infracţiunei, nu indică oare o fire mai pericu­
loasă. mai perversă, mai greu de îndreptat în persoana in­

şi Carpzovius: Practica, Part. III. Ou. CXLIX, N-le 23—2t>.

6) Idem: Practica, Part. III. Ou. CXLIX, N-le 1 şi 2.
7) Idem: Practica, Part. III, Ou. CXLIX, N-ie 43 şi 44 şi Observ. II
Uohiner. (ibidem).
8) Idem: Practica, III, Ou. CXLIV, Nr. 40.
9) Idem: Practica, III, Ou. CXLVI1I, N-le 32—40. Vezi amănunte în
acest curs, Partea II, cap. I, sub titlul calităţile ce trebue să le întrunească
pedepsele: N-le 1577 şi urm.
10) Idem: Practica, III, Ou. CXLIX, N-le 62—64. Confr. şi cele spuse
de noi Partea Ii, cap. IV, relativ la istoricul dreptului de graţie în notă
Nr. 2074.
,11) Idem: Practica, III, Ou. CL N-le şi urm.
 272 —

tractorului, sau, viceversa, dacă circumstanţa, c< ire mărea

gavitatea infraeţiunei, nu conduce totuşi Ia const atarea căi
infractorul nu e o fire perversă şi periculoasă.
Să luăm oricare circumstanţă, de ex.: mizerii a. Privită
în abstract, s’ar putea spune- că sărăcia e îndeobş te un po­
vârniş care duce deseori la fapte ilicite, şi deci omi îl silit de
mizerie merită oarecare indulgenţă, chiar atunci ci înd3mize­
ria nu ajunge la forma stării de necesitate. Faţă c u această
credinţă ar trebui să înscriem imediat mizeria în listă cir­
cumstanţelor atenuante. Şi totuşi împrejurările de fapt pot
dovedi contrariul, făcând ca în unele cazuri miz< iriar să fie
o agravantă.
In adevăr, să presupunem că infractorul care ihvoacă
mizeria, se dovedeşte că a fost bogat dar a risipit în destră­
bălări; că după ce a sărăcit şi a cunoscut ee e ir iizer ia, no­
rocul i-a aruncat o moştenire pe care a risipit-o iarăşi, a-
jungând din nou în mizerie, încât situaţia sa, departe de a
pleda ca o atenuantă, se întoarce în contra lui.
Să luăm o altă circumstanţă: lipsa de cui tu ră.. Desigur
toată lumea este ispitită de a consideră această împrejurare
prin ea însăşi ca o atenuantă. Totuşi, atâta timp c â t nu o pu­
nem în legătură cu alte circumstanţe, această calificare o
credem pripită şi eronat generalizată.
In adevăr, să presupunem că se constată ca un infrac­
tor e lipsit de cultură şi' deci că fapta sa este înnmcâtva re­
zultatul compătimitor al acestei stări, dar se mai constată
că inculpatul a avut părinţi cu stare cari l’au dat pe la toate
şcolile, au făcut toate sforţările pentru a’l instrui, dar a fost
imposibil, căci copilul lor părăsea veşnic şcoală umblând der­
bedeu, sau eră eliminat pentru rele purtării. Fireşte că în
acest caz lipsa de cultură, care fusese luată ca o circum­
stanţă atenuantă, pierde acest caracter sau mai bine zis-ca­
pătă un caracter real în raport cu celelalte circumstanţe ale
faptului şi cu personalitatea autorului său.
Şi aşa putem găsi exemple cu fiecare circumstanţă lu­
ată în parte. De aceia sistemul circumstanţelor atenuante ju­
diciare şi agravante judiciare exclude o enumeraţiune a -
priorică şi implică o evaluare concretă în raport cu întregul
de circumstanţe obiective şi subiective, reale şi personale ce
însoţesc un fapt ilicit penal..
 — 273 —

11182 — Dar dacă împrejurările cari pot fi circumstanţe jude­

cătoreşti sunt prin natura lor echivoce, aceasta nu însea­
mnă că toate împrejurările ce ar putea însoţi un fapt pe­
nal au acest caracter. Există şi împrejurări cari tot prin
natura lor au un caracter perfect univoc, încât întotdeauna
ele se impun numai ca atenuante sau numai ca agravante.
Dar tocmai din cauza acestui caracter univoc, asemenea
împrejurări nu mai aparţin familiei indefinite a circumstan­
ţelor judecătoreşti agravante sau atenuante, ci iau loc în
rândul circumstanţelor agravante legale şi a scuzelor ate­
nuante.
Aşa dar, într’un sistem legislativ corect orice circum­
stanţă cu caracter univoc trebue să figureze printre circum­
stanţele legale de agravare sau de atenuare; din contra,
toate circumstanţele echivoce vor aparţine circumstanţelor
judiciare putând fi când atenuante, când agravante, după
semnificaţia lor concretă.
11183 — Sunt legislaţiuni cari se pare că nu au voit să ţină sea­
mă de consideraţiunile de mai sus şi au prevăzut prin texte
pozitive înprejurările ce pot servi ca circumstanţe judecă­
toreşti atenuante (a).
Această catalogare nu poate fi decât arbitrară şi in-
complectă, fiindcă pe de o parte oricât s’ar sforţa legiuito­
rul de a imprimă un caracter univoc unei circumstanţe, care
prin natura sa este echivocă, desigur nu va reuşi, şi pe de
altă parte, oricât de bogată ar fi enumerarea legiuitorului,
tot se vor mai găsi în practică circumstanţe cari au rămas
în afară de această enumeraţiune.
De aceia aproape toţi autorii sunt contra acestui sistem
al circumstanţelor atenuante judecătoreşti specifice, apă­
rând sistemul opus al atenuantelor judecătoreşti generice.
Totuşi sunt numeroase codurile cari au adoptat acest
sistem: austriac (parag. 46, 47); portughez (art. 39); spaniol
(art. 9); norvegian (art. 52); unele cantoane elveţiene şi u-
nele state americane.
In mai toate aceste coduri enumerarea făcută în lege
nu are însă un caracter limitativ, căci după ce se enunţă di-

a) Pentru acest sistem: Râul de la Grasserie, Principes sociol. delà

criminologie, p. 402.
 — 274 —

feritele circumstanţe, se adaugă la sfârşit că vor avea ace­

laşi efect şi oricare alte circumstanţe analoage cu cele enun­
ţate, încât în realitate, catalogarea legală nu e decât for­
mală, în fond recurgându-se tot la sistemul circumstanţe­
lor nedeterminate.
Socotim că aceste catalogări legalfe nici nu pot fi pri­
vite ca o enumeraţiiune de circumstanţe, fiindcă în realitate
ceia ce indică legea nu sunt nişte circumstanţe, ci adevă­
rate situaţiuni de fapt cari presupun un complex de cir­
cumstanţe. De ex.: când se spune antecedente bune, prin
aceasta se înţelege: lipsa de condemnaţiuni, o viaţă regu­
lată şi cumpătată în trecut, contactul cu un mediu sănătos,
etc., deci un întreg de circumstanţe.
1118 ^ — In practică circumstanţele atenuante judecătoreşti tre-
bue să fie căutate în complexitatea elementelor esenţiale,
componente şi accidentale ce alcătuesc un fapt penal, ele­
mente examinate concret în raport cu personalitatea in­
fractorului, cu cauzele acţiune! sale, ca rezultatul produs
şi consecinţele acestuia.
In genere orice circumstanţă care nu poate satisface
condiţiunile unei scuze atenuante, poate fi privită ca o ate­
nuantă judecătorească.
Pentru uşurinţa unui examen complect, se va ţine sea­
mă şi în căutarea circumstanţelor atenuante de aceleaşi cri­
terii de cari ne-am ocupat şi în materia circumstanţelor a-
gravante, şi anume: cauza, persoana, locul, timpul, moda­
litatea, cantitatea şi întâmplarea.
Pentru orice circumstanţă, care obiectiv ar micşoră
gravitatea infracţiunei, ne vom întrebă dacă subiectiv ea
diminuează şi perversitatea infractorului, căci numai atunci
când o circumstanţă atestă că se poate recurge la o reac-
ţiune represivă mai redusă, numai atunci ea este o adevă­
rată atenuantă.
A individualiza pedeapsa numai în raport cu gravita­
tea obiectivă a infracţiunei şi a nu ţine seamă de gravitatea
subiectivă este a nesocoti cel mai esenţial interes al repre-
siunei.
1118J :— In vederea unei şi mai largi posibilităţi de individualizare
judecătorească a pedepselor, s’a preconizat instituirea unei
categorii noui de. circumstanţe, aşa zisele circumstanţe foar­
 275 —

te atenuante, cari să conducă la reduceri mai simţitoare a

pedepselor fixate de lege (a).
Un proiect de lege în acest sens a fost depus în Fran­
ţa, la Senat, de senatorul Bozerîan, la 4 Mai 1885.
Proiectul de cod penal elveţian admite deasemenea cir­
cumstanţele foarte atenuante.
Importanţa acestor circumstanţe e oarecum limitată la
infracţiunile grave, fiindcă pentru aceste infracţiuni chiar
prin efectul aplicării circumstanţelor simple atenuante, pe­
depsele rămân uneori destul de severe, aşa că numai inter-
venţiunea unor circumstanţe şi mai uşurătoare ar putea
atenua pedepsele în măsura reclamată de o bună indivi­
dualizare.
Cât pentru infracţiunile uşoare, sunt suficiente circum­
stanţele simplu atenuante pentru a se ajunge la pedeapsa
cea mai redusă, amenda poliţienească, încât rolul circum­
stanţelor foarte atenuante e aproape nul.
1119 — Alte cauze, precum e bătrâneţea şi sexul, pot să fie
cauze de micşorare a pedepsei, nu însă de nepedepsire. Des­
pre bătrâneţe am vorbit când am tratat minoritate (Nr. 641);
nu vom reveni deci asupra acestei cauze (11 bis).
Jac Novei zice de femeile care au comis crime : „Cum
illis mitius est agendum (12). Aceasta eră şi părerea lui de
Youglans, care se întemeiază pe texte romane (13).
Tiraqueau ne spune că autorii vechi erau de părere că
femeile trebuesc pedepsite mai uşor, de oarece bărbaţii au
mai multă minte decât ele, căci pot mai cu bărbăţie să se
împotrivească la aţâţările injuriei, şi, după cum zic teologii,
la ispite ; că deaceea e drept ca femeile să fie mai uşor pe-
a) Leloir, De la fréquence des acquittements et du projet de loi sur
les circonstances très atténuantes, în France judiciaire XI; Fourriez, Des
circonstances très atténuantes, Riom, 1885; Jolly, Les circonstances très
atténuantes, în Revue Pénit. XXVII.
1i bis) Legiuitorul a făcut din vrâsta de 60 de ani a condamnatului
nu o scuză atenuantă, ca din minoritate ca să se reducă pedeapsa, ci nu­
mai o cauză de schimbare de regim al pedepsei. (Cas. II, 1864 din 12 Oct.
1923, în Jurfcprndtnfà Generala din 1923, sp. 1844, pag. 844).
12) „Cu ele trebue procedat mai blând“. Jac Novellns: Tract. s!n-
aularis, Nr. 82. p. 36, ed. citată.
13) Muyart de Vouglans: Les loix criminelles, ed. cit. p. 42, Livre II,
'Titre II. paragr. 2. Nr. 9.
 — 276 —

depsite ; nu trebue însă să rămână cu totul repedepsite, ca

animale, care sunt lipsite cu totul de raţiune, căci femeile au
oarecare raţiune (14).
Dacă raţionamentul lui Tiraqueau este cam naiv, însă
pedepsirea mai uşoară a femeilor e admisă chiar de Car-
mignani. După ce ne spune că mulţi autori vechi admiteau
şi sexul ca o scădere de pedeapsă, el arată că e prea aspră
părerea celor care nu admit deosibirea de sexe, ,,pentrucă
ar fi logic ca totdeauna în materiile penale să se trateze fe­
meia cum este tratat minorul, pentru a nu le pune în prea
făţişă contradi-cţiune cu cele civile“ (15).
1120 — Noi credem că atât motivul dat de Carmignani, cât
şi cel dat de Tiraqueau sunt neîntemeiate.
Relativ la inteligenţă, ea depinde îh general de per­
soană, iar nu de sexe; există desigur brute masculine şi ge­
nii femenine.
In ce priveşte asemănarea cu dreptul civil, ea de ase­
menea nu e concludentă, căci în dreptul civil modern, in­
capacitatea femeii nu provine propter animi levitatem, cum
credeau cei vechi, ci din trebuinţa unităţii asociaţiunei con­
jugale. Şi ceiace probează acest adevăr e că femeia nemă­
ritată majoră e perfect capabilă sub punctul de vedere al
dreptului civil, ca şi bărbatul de peste 21 de ani.
Admitem însă sexul ca o circumstanţă atenuantă, din
cauză că în general femeia e mai simţitoare la dureri decât
bărbatul.

11201 _ i n dreptul roman foarte adeseori se acordă o reducere

de pedeapsă pentru femee, aceasta „propter sexus infirmita-
tem" (a).
La fel procedă dreptul canonic (b).
In dreptul intermediar, ca şi în dreptul modern, nu se
face din diferenţa de sex o cauză de micşorare legală a pe­

n i Tiraqueau: Op. cit. X, Nr. 6, p. 40, ed. cit.

15) Carmignani: Teoria op. cit. T. II, p. 175, cart. II, cap. IX, par. 2
fine. Vezi în nota l-a autorii vechi favorabili acestei păreri.
a) Ferrini, Exposizione storica del riir. pen. rom., p. 67.
b) Schiappoli, Diritto penale canonico, p. 753.
 — 277 —

depsei, deşi foarte mulţi autori au susţinut acest lucru; (c):

totuşi e neîndoelnic că ţinându-se seamă de complexul cir­
cumstanţelor de fapt, sexul poate fi o circumstanţă modifi­
catoare nu atât sub raportul quantumului pedepsei, cât mai
ales sub raportul felului de executare a pedepsei. (Vezi cele
spuse în Volumul I la Nr. 64l 3).
Sunt însă o seamă de alte circumstanţe care. puse în
raport cu sexul, pot căpătă o semnificaţiune deosebită; aşa,
de ex.: când este vorba de durere, de frică, de influenţă
morală, etc., judecătorii vor putea reţine aceste circum­
stan ţe mai uşor când e vorba de o femeie (d).
1120 — Pentru legislaţiunile cari nu admit responsabilitatea a-
tenuată, s’a susţinut că diversele stări cari sunt înglobate
sub această denumire de răspundere atenuată îşi găsesc loc
în rândul circumstanţelor atenuante (e).
Astfel stările de slăbire mintală, sugestiunile, surdo-
mutismul, cecitatea, etc., în cazurile în cari ele nu sunt de
natură a face pe un individ iresponsabil, pot fi privite drept
circumstanţe atenuante.
Pentru legislaţiunile cari admit însă în mod expres
responsabilitatea atenuata, reglementând-o anume, aceste
stări ies din rândul circumstanţelor atenuante judiciare, in
trucât sunt declarate prin însăşi legea ca scuze atenuante.
1121 — Ce vom spune de o absenţă complectă de cultură ?
„Este clar — zice Maudsley — că ignoranţa care rezultă
dintr’o absenţă complectă de cultură, cu toate că nici medi­
cii, nici legiştii nu vor să o considere ca imbecilitate, ar
trebui, în bună dreptate şi pentru consideraţiuni de umani-

c) Tiructuclim, De poenis temperandis vel remittendis, IX; Farina-

ceus, Praxis, quest. XC1II, 10; Maltais, De criminibus, 1. XLVIII; Klein-
schrod, Systematische Entwickelung..., I, paragr. 91, Erlangen, 1794.
In timpurile moderne: Buccellaü, Ziino, Carmignani, Boneville de Ma-
sungny.
d) Vezi Manzini, Trattato. II. p. 412; Alimena, Diritto penale, I, p.
p73; Rocca din Torrepdnla, II problema della rcsponsabilita, p. 167. Ma­
rache, La responsabilité, p. 188, Paris, 1906; Puglia, La donna delinquente
e la legge- penale, în Scuola Positiva, III. p. 585.
Asupra bătrânetei, vezi cele spuse la Nr. 641'.
e) V. Altavilla, I sordomuti e la legge penale, în Rivista Penale,.
LXVIII, p. 221; Manzini, Trattato, I, p. 451.
 278 -

tate pură, să aibă de efect micşorarea responsabilităţii“ (16).

In principiu Maudsley are dreptate. Trebue să se ţină
seamă de lipsa complectă de cultură. Insă autorul englez,
care nu e jurist, greşeşte când impută legiştilor că nu vor
să o considere, ca imbecilitatea, drept o cauză de micşorare
a pedepsei. Imbecilitatea sau smintirea nu pot fi cauze de
micşorare, ci sunt cauze de apărare de pedeapsă, iar cât
despre absenţa complectă de cultură, dacă ar puteă să exis­
te la un om în societate, ea logic ar trebui să atragă ace­
laşi rezultat ca şi imbecilitatea, adică apărarea totală de pe­
deapsă. Legiuitorul însă n’a prevăzut-o pentrucă în realitate
ea nu poate să existe la un om trăind în societate. Poate,
ce e drept, să existe o lipsă de oultură relativă, însă în a-
cest caz pentru micşorarea pedepsei legiştii au prevăzut mi­
nimul şi circumstanţele atenuante (17).
1121 1 — Lipsa de cultură, ca şi toate celelalte circumstanţe ju­
diciare, nu au un caracter univoc, după cum s’a arătat la
Nr. 11181, ci trebuesc examinate în raport cu toate circum­
stanţele pe cari un tribunal le poate adună pentru a procé­
dé la o bună individualizare a pedepsei.
Am arătat însă că sunt o serie de circumstanţe uni­
voce cari ar trebui să fie ridicate la rangul de scuze ate­
nuante, ca de ex.: repararea imediată a prejudiciului, ati­
tudinea loială şi părerea de rău sincer manifestată după co­
miterea faptului prin proprie denunţare şi predare la auto­
rităţi; de asemenea, sforţarea de a anihilă rezultatele fap­
tului săvârşit, de ex.: darea antidotului după servirea otră-
vei, aducerea unui medic în caz de rănire, etc. Toate aces­
te împrejurări nefiind scuze atenuante în sistemul actual,
vor trebui în orice caz să fie considerate ca circumstanţe
atenuante.
1121 2 — In general însă, în stabilirea circumstanţelor atenuante,
vor fi avute în vedere acele circumstanţe cari pot avea o
mai strânsă legătură cu infracţiunea privită în natura sa
specifică.
Astfel, în infracţiunile de violenţă, vor interesă mai

16) Maudsley: Le crime eţ ia folie, p 65.

17) Vezi în Blanche: Etudes II, N-le 248—249, diferite împrejurări
care pot fi socotite atenuante nu exclusive de pedeapsă.
 — 279 —

ales circumstanţele în cari atacul s’a produs şi circumstan­

ţele cari ne pot indică firea infractorullui (starea sa psi-
ho-fizică).
Din contra, în infracţiunile de fraudă, se vor examina
în special1circumstanţele ce stau în legătură cu. mijloacele,
procedeul şi modalităţile execuţiunei, şi felul de viaţă al in­
fractorului (starea sa socială).
In grupul infracţiunilor ce intră în cele două mari ca­
tegorii de mai sus, sunt de făcut şi alte diferenţieri specifice
cari vor indică domeniul în care au a fi căutate circumstan­
ţele ce pot conduce la exacta individualizare; a pedepsei.
Cu chipul acesta nu numai că se uşurează sarcina ju­
decătorului în examinarea complexului de circumstanţe ce
pot înconjură un fapt penal şi a personalităţii autorului său,
dar se ajunge la o mai sigură evaluare a acestor circum­
stanţe.
Despre regulele de urmat în aplicarea circumstanţelor
atenuante, vom trată pe larg la capitolul asupra pedepselor.
1121’’ — Circumstanţele atenuante nu sunt enumerate în codul
penal maghiar.
Despre efectul lor vorbim în capitolul privitor la sis­
temul penal.

CAPITOLUL V
PLURALITATEA INFRACŢIUNILOR

1122 — Până acum am studiat cazul simplu când o infracţiune

se comite de o singură persoană. Se poate însă întâmplă
ca o singură persoană să comită mai multe infracţiuni, sau
ca mai multe persoane să se învoiască spre a comite o in­
fracţiune. In primul caz avem pluralitatea infracţiunilor, în
cazul al doilea pluralitatea infractorilor.
Cazul întâiu va formă obiectul prezentului capitol, în
care vom studiâ între altele şi importanta materie a recidi­
vei; cazul al doilea va formă obiectul capitolului al Vl-lea,
în care vom studiâ materia complicităţii. Ambele aceste ca­
pitole sunt tratate de legiuitor în Titlul al IV al Cărţii I a
Codicelui penal şi prezintă o mare însemnătate în legisla-
 — 280 -

ţhinea penală, atât din punctul de vedere teoretic, cât şi

din punctul de vedere practic.
Cu ele vom termina teoria infracţiunilor din partea ge­
nerală a Codicelui penal.
1123 — Pluralitatea infracţiunilor care formează obiectul pre­
zentului capitol, se înfăţişează sub trei aspecte diferite, care
vor fi tratate în trei secţiuni.
1. O persoană care a comis mai multe infracţiuni, n’a
fost încă judecată pentru niciuna din ele, aşa că în momen­
tul când justiţia are să se pronunţe asupra pedepsirei, tre-
bue să judece mai multe infracţiuni deodată. Această primă
ipoteză se numeşte cumul de infracţiuni.
2. O persoană, după ce a comis o infracţiune şi a fost
condamnată, comite în timpul executării pedepsei o nouă
infracţiune. Această situaţiune juridică nu are un nume spe­
cial.
3. După împlinirea pedepsei o persoană comite o nouă
infracţiune; în acest caz avem ceeace se numeşte recidivă.
Să studiem în parte fiecare din aceste situaţiuni ju­
ridice.
1123 1 - Cu ocaziunea studiului despre elementul material al in-
fracţiunei ca şi atunci când ne-aim ocupat de clasificarea in­
fracţiunilor în raport cu acest element, am arătat că acţiu­
nile (ilicite penal se pot prezenta în următoarele patru
forme:
1) O singură acţiune care violează o singură normă
din legea penală, deci o infracţiune unică, simplă sau con­
tinuă ;
2) O singură acţiune care violează mai multe norme
ale legei penale, deci unitate materială şi pluralitate de vio-
latiuni, ceia ce se numeşte un concurs sau cumul ideal sau
formal de infracţiuni;
3) Mai multe acţiuni şi o singură violaţiune a legei pe­
nale, deci pluralitate materială şi unitate de violaţiune, ceia
ce am numit o infracţiune continuată;
4) Mai multe acţiuni şi mai multe violaţiuni ale legei
penale, sau cumul ori concurs real sau material de infrac­
ţiuni.
Am văzut că şi infracţiunile continue, prin intervenirea
unei repefiţiuni pot deveni continuate, în care caz le-am nu­
 — 281

mit infracţiuni continue succesive. Acestea vor aparţine deci

celei de-a treia din formele enunţate mai sus.
In capitolul de faţă ne vom ocupă numai de formele
două şi patru, adică de aşa zisul cumul ideal sau formal şi
de cumulul real sau material, fiindcă numai în aceste două
cazuri se poate vorbi de o pluralitate de infracţiuni, pe când.
în celelalte două forme întâlnim o infracţiune unică.

Secţiunea 1. — Cumulul de infracţiune.

1124 — Cumulul de infracţiuni se întâmplă atunci când o per­

soană, înainte de a fi judecată, a comis mai multe infrac­
ţiuni, aşa încât, când infractorul se prezintă înaintea justi­
ţiei, are să dea seamă şi să fie pedepsit pentru mai multe
infracţiuni.
Este deasemni cumul, când, în timpul judecăţii, până
a nu deveni hotărîrea irevocabilă, prevenitul comite o nouă
infracţiune. De exemplu, un individ care insultă pe magis­
traţii cari l-au condamnat în prima instanţă în momentul
judecăţii sau îndată după condamnare; el se află în stare de
cumul: pentru injuria adusă magistraţilor şi pentru infrac­
ţiunea care a comis-o (2).
Nu este însă cumul în caz de infracţiune colectivă, co­
misă de un singur individ. De exemplu un hoţ care fură
dintr’o cameră mai multe lucruri, aparţinând la diferiţi pro­
prietari, sau neputând luă dintr’o singură dată cantitatea,
se întoarce imediat şi ia restul. In acest caz există o singură
infracţiune, căci există unitate de rezoluţiune delicioasă (3).
Este indiferentă împrejurarea că unele furturi sunt calificate,1

1) La noi a scris asupra cumulului M. CAocurdia: Discurs de des­

chidere la Curtea de apel Bucureşti, 1 Sept. 1900. Dreptul an. XXIX. Nr.
53. Chestiunea cumulului c strâns legată cu aceia a infracţiunilor continue
sau succesive; aceste două materii se complectează reciproc.
2) Cas. fr„ 22 Iulie 1880, J. P. 80, I, 182; Laborde: Cours Nr. 635
şi ed. 2-a, Nr. 564.
3) Civoli: Op. cit. I, Lcct. XX, p. 162; Confr. Laborde: Cours Nr.
654. Vezi şi cele zise în această privinţă în Cap. III, relativ la infracţiunile
continue. N-le 925 şi urm.
 — 282

iar altele simple, odată ce sunt comise în acelaş timp şi

loc (4).
Nu este cumul nici la infracţiunile colective prin na­
tura lor, ca loviturile, injurii or bancruta simplă (5).
1125 _ Deasemenea nu există cumul de infracţiuni, în cazul nu­
mit de penalişti concurs ideal sau intelectual de infracţiuni.
De exemplu, acel care comite o excrocherie servindu-se de
un act fals, deşi a violat două dispoziţiuni penale (întrebuin­
ţarea falsului şi exrocheria), nu va fi pedepsit decât pentru
o singură faptă, cea mai gravă, întrebuinţarea de fals, şi nu
va fi considerat că se află în stare de cumul de infracţiuni
(6). Majno critică, şi cu drept cuvânt, deriziunea Curţii de
cas. din Turin, din 16 Apr. 1884, care a considerat ca in­
fracţiune dublă furtul cu chei mincinoase, comis de persoane
suspecte. Deasemeni delictul comis cu arme, pentru purtarea
oprită de arme şi pentru delictul comis (7). Şi noi nu putem
să nu desaprobăm deciziunea Curţii de Apel din Iaşi, confir­
mată de Curtea de casaţiune, care condamnă pe un individ
cu două pedepse pentru aceeaş faptă, pe baza art. 93, al. 2,
legea judecătoriilor de pace, şi pentru delictul de calom­
nie (8). Chiar prevăzută de două legi, infracţiunea fiind u-

4) Ca?. Rom. II, 3992 din 18 Dec. 1909, „Curierul Judiciar“ 1909, Nr.
12, pag. 93.
5) Pentru bancrută simplă vezi Cas. II, -690 din .30 Nov. 1873, B. 264.
6) Laborde: Cours Nr. 658, ed. I-a; Confr. Degois: Traité, N-rile
846—847; Garraud: Précis, ed. XI-a, Nr. 245.
7) Majno: Commento, Art. 78, Nr. 403. Acelaş autor consideră ca
o eroare, deciziunea Curţii de casaţiune din Turin, din 13 Mart. 1887, care
a decis că acelaş discurs poate fi pedepsit cu două pedepse, ca provocând
la războiu civil şi la greve, „ca şi cum — zice Majno — obiectivul cel
mare nu ar fi făcut neînsemnat pe cel mic“. Majno: Op. cit. art. 78, Nr. 398.
8) Un individ, după ce fusese condamnat conf. art. 93, al. 2, legea
jud. pace, din 1908, (pentru acţiune învederat nedreaptă, fusese condamnat
în urmă şi pentru calomnie de Curtea Iaşi, II, 656 din 1909. Făcând recurs,
Cas. II, 3208 din 30 Oct. 1909, B. 1170, îi respinge recursul pe motiv că
delictul special din art. 93, al. 2, legea jud. de pace, nu poate să absoarbă
delictul de calomnie cu mult mai grav. Evident; dar acest din urmă nu va
absorbi pe ccl dintâi? Şi în orice caz n’ar fi şi aci cazul de a aplică prin­
cipiul non bis in idem 1
Deasemeni Sect. Vac., 969 din 4 Aug. 1903, B. 1004, care a considerat
ca două fapte, deschiderea plicului pentru a sustrage o coală timbrată de
doi lei, (156 şi 308 C. p.). Intentiunea infractorului eră numai furtul, iar
 — 283 —

nică, săvârşită prin o singură acţiune, se pedepseşte o singu­

ră dată (9).
Aceasta ni se pare tot atât de inadmisibil, ca şi când
s'ar condamnă o persoană pentru cumul din cauză că, o-
morând, a lovit şi a rănit în acelaş timp; ori dacă încer­
când să omoare a lovit şi rănit (10); ori, în fine, dacă du­
pă ce a îndemnat la omor, a dat şi arma. In toate aceste
cazuri este unitate de scop (11).
125 1 — Problema cumulului ideal sau formal de infracţiuni me­
rită să fie examinată mai pe larg, căci deşi toată lumea

deschiderea plicului eră mijlocul, o quasi efracţiune. Conrr. as. Cas. If

3692 din 13 Dec. 1910. Jurispr. an. IV Nr. 3 p. 4«, decizând că e cumul
de delicte, dacă inculpatul a comis delictul de ultragiu prin lovire şi cu­
vinte.
9) Vezi în acest sens Cas. 111 40 din 7 Febr. 1907, B. 329, care spune
că în asemenea caz se violează autoritatea lucrului judecat.
10) In sensul părerii noastre Camera de acuzare Buc. din 20 Nov.
1912 Dreptul 1913 Nr. 3 p. 24. In acelaş sens Cas. II 971 din 16 Apr. 1914 C.
Jud. 1914 Nr. 49 p. 404, decizând că descărcarea mai multor gloanţe de
revolver asupra unei persoane, cu intenţia de a o omorî, din care unul,
a rănit-o, iar altul a omorât un copil, constitue o singură infracţiune $i a-
nume crimă săvârşită dar neizbutită asupra celei dintâi, iar tiu două cri­
me deosebite: fiindcă n'au fost două intenţiuni. Deciziunea Cas. e însă
criticabilă fiindcă pedepseşte mai uşor acest caz mai grav decât cel din
907. (Vezi Nr. 565, voi. 1 p. 642).
10 bis) S'a decis că atunci, când dintr'un fapt nasc două contra-
ventiuni şi legea arată că aplicarea amenzilor este independentă să poată
fi cumulată, nu există autoritate de lucru judecat între sentinţa dată asu­
pra vreunuia din contravenţii şi judecarea celeilalte. (Trib. Gorj Ii. 40 din
1922, in Jurisprudenta Generală din 1923, sp. 211, pag. 80).
Deasemenea nu constitue o violare a lucrului judecat, dacă un in­
culpat a fost trimes în judecata Trib. pentru înşelăciune ş* a judecătoriei
pentru speculă şi au fost judecaţi separai, deşi faptele au fost comise în
acelaşi timp. (Cas. II, 1014 din 1924, în Jurisprudenta Generală din 1924,
sp. 2122, pagg. 1168).
11) Camera de acuzare Buc. 31 Oct. 1912 C. Jud. 1913 Nr. 3 p. 33.
Confr. de asemenea D. Alexandresco, (Dr. civ. VII, p. 612. Cn drept Cas. I,
217 din 3 Mai 905 B. 640 (civil) vorbind de o contravenţie la leg. zahari­
nei, prevăzută şi pedepsită de două legi, ţinând scamă că scopul fiind iden­
tic şi că e de principiu că nimeni nu poate să fie urmărit de două ori
pentru aceeaşi faptă, a decis că nu se poate dâ decât o singură pedeapsă.
In acelaş sens Cas. III 40 din 7 Febr. 1907 iB. 329. In ambele cazuri eră
vorba de o contravenţiune prevăzută şi de legea pentru interzicerea im­
portului zaharinei şi de regulamentul de priveghere sanitară.
 — 284 —

se ocupă de această problemă, foarte puţini însă sunt bine

edificaţi asupra ei.
Unii autori pledează pentru existenţa cumulului ideal
ca o formă specială a pluralităţii de infracţiuni, susţinând
creiarea unor norme speciale în legea penală cu privire la
acest cumul. '
Sunt alţi autori cari găsesc complect artificială această
distincţiune între cumulul ideal şi cumulul real şi pretind că
în ambele cazuri ne aflăm în faţa unei adevărate pluralităţi
de infracţiuni şi ca atare nu ar fi nevoie de două rânduri
de reguli în legea penală pentru o situaţiune unică.
In fine, alţi autori, mai puţini la număr, cred de aseme­
nea că aşa zisul cumul ideal este o născocire subtilă a celor
ce fac din dreptul penal un câmp de construcţiuni abstracte
nesocotind realitatea lucrurilor, dar aceşti autori nu văd în
situaţiunea denumită cumul ideal o pluralitate reală de in­
fracţiuni, ci o infracţiune unică, pură şi simplă.
E uşor de văzut că susţinătorii fiecăreia din tezele de
ma sus au îmbrăţişat sau un criteriu unilateral în soluţiona­
rea acestei chestiuni, sau un eclectism pornit spre compro­
mis.
începând cu ultima teză, constatăm în adevăr că auto­
rii cari o susţin pornesc de la un criteriu pur obiectivist pe
care îl consideră ca fundamental în represiune; ca atare,
întrucât în aşa zisul cumul ideal ei nu văd decât o sin­
gură acţiune, o unitate obiectivă, implicit conchid la exis­
tenţa unei singure infracţiuni.
Din contra, susţinătorii celei de a doua teze îmbră­
ţişează un cţjteriu absolut subiectivist. Ei se raportează la e-
lementul imaterial, în care găsind atâtea rezoluţiuni câte
sunt violaţiunile aduse legei penale, implicit consideră că
infractorul a nesocotit de mai multe ori legea penală şi deci
există un adevărat cumul real de infracţiuni.
Susţinătorii celui dintâi sistem, adoptând un criteriu
eclectic, au ajuns la un compromis. Ei recunosc că există
în elementul imaterial mai mult decât o rezoluţiune unică,
dar această pluralitate este numai formală, ideală, de unde
şi denumirea de cumul ideal. Pe dealtă parte, mai recunosc
că obiectiv nu există decât o singură acţiune, o unitate ma­
terială; de aceia conchid că această situaţiune nu trebuie
 — 285

privită nici ca o infracţiune unică, fiindcă subiectiv există

un plus în elementul imaterial, dar nici ca un cumul real,
fiindcă nu se întâlneşte o pluralitate materială, aşa că re­
presiunea va trebui să intervină cu o sancţiune interme­
diară.
Credem că problema privită în tot complexul său nu
poate conduce decât la înlăturarea teoriei cumulului ideal şi
Ia recunoaşterea unei pluralităţi reale.
•—- Aceiaşi soluţiune se admite şi în teza a doua de mai
sus, dar dacă primim soluţiunea, nu acceptăm şi temeiu­
rile pe cari se sprijinesc susţinătorii ei.
Pentru a exista o pluralitate de infracţiuni, trebue să
presupunem că fiecare din aceste infracţiuni întruneşte
cele două elemente esenţiale: material şi imaterial. Deci nu
putem rezolvi problema privind’o din punct de vedere nu­
mai obiectivist, sau numai subiectivist. Trebue să o exami­
năm sub ambele aspecte, fiindcă aci nu e vorba de o so-
luţiune care să intereseze numai proporţionarea represiu-
nei pentru a adoptă principiul subiectivist sau obiectivist, ci
de o soluţiune care să privească raportul de drept penal
existent între faptul ilicit şi legea penală, raport din care
pot decurge şi alte consecinţe adiacente sancţiunei penale.
Vom examina, prin urmare, dacă în aşa zisul cumul
ideal, adică atunci când o unică acţiune conduce la violarea
mai multor norme penale, putem avea mai multe infrac­
ţiuni verificate în conţinutul lor esenţial, adică, în elementul
lor material şi cel imaterial.
Câteva exemple, pentru a uşura examenul chestiunei:
1) X, factor poştal, are impresia că într’o scrisoare ar fi
bani; se hotărăşte să o deschiză şi să ia banii. Săvârşind
faptul, X violează două norme ale legei penale,, una care
pedepseşte violarea corespondenţii, cealaltă care pedepse­
şte furtul.
2) Y voind să înşele pe un oarecare negustor, se ser­
veşte de un act plăsmuit prin care constată că are o can­
titate de mărfuri în magaziile căilor ferate; cu acest act
reuşeşte să înşele pe negustor, violând două norme ale le­
gei penale, una care pedepseşte servirea de acte false, cea­
laltă care pedepseşte înşelăciunea.
 — 286 —

3) Z, având o ură de moarte contra unei familii, se

strecoară neobservat în casa locuită de ea şi reuşeşte să
toarne în mâncare otravă, otrăvind astfel pe toţi membrii
familiei. Aşa dar Z cu o singură acţiune violează de mai
multe ori aceiaşi normă penală.
4) W comite un atentat la pudoare pe un drum pu­
blic, violând prin acelaş fapt şi norma care pedepseşte a-
tingerile aduse pudoarei şi pe aceia care sancţionează ul-
tragiul public adus moralei.
Acestea sunt formele sub care se prezintă diversele
cazuri de aşa zis concurs ideal.
Examinând elementul imaterial în aceste patru exem­
ple tipice, vedem că, pentru a avea reprezentarea rezul­
tatului final urmărit de.infractor, fatal trebue să avem şi
reprezentarea celorlalte rezultate concurente sau mediate;
că deci infractorul, prentru a păşi la rezoluţiunea de a e-
fectuâ actele necesare realizării rezultatului final, a tre­
buit în prealabil sau concomitent să accepte $i celelalte
rezultate, cu alte cuvinte, să iâ câte o rezoluţiune şi pen­
tru acestea.
Factorul poştal, care s’a decis să sustragă banii din
scrisoare, a trebuit ca, alături de reprezentarea rezultatu­
lui ilicit numit furt, să aibă şi reprezentarea celuilalt rezul­
tat ilicit, violarea corespondenţei, şi nu a putut efectuâ ac­
tul decât acceptând ambele rezultate printr’o îndoită rezo­
luţiune.
La fel individul care a săvârşit excrocheria cu ajuto­
rul falsului; a trebuit să accepte pe deoparte rezultatul i-
licit, scop, iar pe dealtă parte rezultatul ilicit, mijloc, lu­
ând deci o rezoluţiune pentru fiecare.
Z, punând otrava în mâncare a avut reprezentarea
rezultatelor multiple, otrăvirea fiecăruia din membrii fa­
miliei, şi dacă nu a ezitat în fapta sa, înseamnă că a ac­
ceptat toate aceste rezultate prin tot atâtea rezoluţiuni.
In fine, W săvârşind pe drum public atentatul la pu­
doare, deasemenea a avut reprezentarea rezultatelor ili­
cite la cari eonduceâ fapta sa şi acceptându-le, a făcut
loc unei îndoite rezoluţiuni.
Aşa dar, pentru a decide, dacă există unitate sau
pluralitate de rezoluţiune, nu trebue să ne întrebăm dacă
 - - 287 —

infractorul a urmărit unul sau mai multe rezultate, ci dacă

el a putut şi a trebuit să aibă reprezentarea unuia sau mai
multor rezultate ilicite pe care le-a acceptat. Nu intere­
sează dacă acceptarea acestor rezultate s’a făcut succesiv
sau simultan; ceia ce interesează este faptul că infractorul
le-a acceptat, înţelegând să violeze legea penală de atâtea
ori câte rezultate ilicite sunt.
Aşa dar, întâlnind sub raportul elementului imaterial
mai multe rezoluţiuni, posibilitatea unei pluralităţi de in­
fracţiuni e dovedită.
Să trecem la elementul material. Când ne-am ocupat
de acest element, în volumul întâi, s’a văzut că un fapt ili­
cit penal poate constă uneori dintr’o singură acţiune, oare,
la rândul ei, e alcătuită dintr’un singur act, dar poate tot
aşa de bine consta şi dintr’o acţiune compusă din mai multe
acte. sau chiar din mai multe acţiuni, compuse fiecare din
mai multe acte. Pentru realizarea unui fapt penal, infrac­
torul poate întrebuinţa sau o execuţiune unică sau una care
se poate descompune. Mai multe fapte ilicite pot să fie, la
rândul lor, realizate, printr’o execuţiune comprimată. Este
exact aceiaşi corelaţiune pe care o putem face între act (in­
strument probator) şi convenţiune. Se poate ca o eonven-
ţiune să fie redactată în 5, 6 acte, unul cuprinzând clauzele
principale, altul pe cele secundare, altul sancţiunile, etc.
Deşi sunt atâtea acte, totuşi convenţiunea e unică. Invers,
în un singur act se pot comprima mai multe convenţiuni : o
vânzare, pentru care preţul a fost plătit de un terţiu care a
împrumutat pe cumpărător, oonstatându-se prin acelaş act
acest împrumut, iar vânzătorul şi-a rezervat dreptul prin act
de a locui un timp oarecare în schimbul unei chirii anuale,
deci un contract de locaţiune, şi aşa mai departe. Ori, deşi
avem un act unic, nu se poate tăgădui că sunt mai multe con­
venţiuni.
Mai multe fapte ilicite penal pot fi executate prin­
t r ’o acţiune comprimată, care conţine în materialitatea sa
elementul material al fiecăruia din faptele realizate. De
ex.: să presupunem că X, Y şi Z sunt singurii moştenitori
ai lui A. Insă X ar voi să rămână el singur stăpân pe ave­
re. şi se hotărăşte să suprime pe ceilalţi doi moştenitori.
Ar putea deci să procedeze cu fiecare în parte, azi omo­
 — 288 -

rând pe Y, peste câtva timp pe Z, comiţând două omoruri,

deci două infracţiuni; dar poate tot aşa de bine să-şi com­
prime execuţiunea, invitând pe Y şi Z la aceiaşi masă şi o-
trăvindu-i cu o băutură toxică, deci o singură acţiune, care
conţine însă în materialitatea sa elementul material al fie­
căruia din rezultatele ilicite obţinute.
Ini cele patru exemple tipice de cumul ideal nu avem
deaface decât cu nişte execuţiuni uneori conjuncte, alte ori
comprimate şi alte ori chiar distincte.
In adevăr, în activitatea factorului poştal care des­
chide o scrisoare şi sustrage banii din ea, avem conjuncte
elementele materiale ale violării de corespondenţă şi ale
furtului. Dovadă că este aşa, e că dacă factorul poştal nu ar
fi găsit în scrisoare nici un ban şi deci nu mai săvârşiâ
furtul, rămânea totuşi în picioare violarea de corespon­
denţă. Pentru ca această infracţiune să poată rămânea, în­
seamnă că ea există şi ca atare ea va continuă să existe
şi atunci când acţiunea comprimată va coprinde şi infrac­
ţiunea de furt.
Tot astfel în cazul când se comite o infracţiune prin
mijlocirea alteia, excrocheria prin mijlocirea falşului, a-
vem o activitate distinctă, fiindcă întâlnim o primă execu-
ţiune pentru realizarea infracţiunii, mijloc, şi o a doua pen­
tru realizarea infracţiunei, scop. In acest caz existenţa ele­
mentului material acelor două infracţiuni e vizibilă.
In cazul de al treilea, al celui care otrăveşte deodată
o întreagă familie, avem o activitate comprimată, în care
se găseşte înglobat elementul material al fiecăreia din re­
zultate obţinute. In adevăr, dacă am presupune că familia
e compusă din 6 persoane şi că numai una singură a mân­
cat din mâncarea otrăvită, infracţiunea va există oricare
ar fi acea persoană din cele 6, ceea ce dovedeşte că mate­
rialitatea infracţiunei e multiplă dar comprimată.
In fine, în cazul atentatului la pudoare comis pe drum
public, avem aceiaş activitate comprimată, în care găsim
elementul material şi al atentatului la pudoare şi al ultra-
giului public la bunele moravuri. Să presupunem că s’ar
dovedi că atentatul la pudoare nu a fost săvârşit cu vio­
lenţă, iar victima e mai mare de 14 ani, deci scapă de pe­
nalitate. Va rămâneâ însă ultragiul public la bunele mo-
 — 289 —

lavuri. Rămânând această infracţiune, înseamnă că ele-

menteie sale sunt satisfăcute, elemente cari vor există, şi
în cazul când s’ar adăugă violenţa pentru a conduce la
existenţa şi a atentatului la pudoare, încât ambele elemen­
te materiale susbistă într’o activitate comprimată.
Din moment ce am demonstrat că sub raportul su­
biectiv avem o pluralitate de rezoluţiuni iar sub raportul
obiectiv o pluralitate de elemente materiale, desigur că vom
aveă atâtea infracţiuni câte se vor realiză din împereche­
rea elementelor imateriale şi materiale multiple şi deci
toate cazurile de pretins concurs ideal de infracţiuni nu sunt
decât adevărate cumuluri reale ale aceloraşi infracţiuni.

8 — Teoria cumulului ideal a apărut în epoca în care drep­

tul penal, redus fiind la simpla cercetare dogmatică, îşi ve­
dea patrimoniul sporind cu numeroase construeţiuni ab­
stracte, artificiale dar subtile, datorite sforţărilor pe cari
le făceau penaliştii de a stoarce prin abilităţi de dialectică
juridică ultimile picături ale unei doctrine epuizate (a).

Totuşi această teorie a trecut—desigur necontrolată şi

atrăgătoare—mai departe, dând posibilitate multor pena-
lişti cu pretenţiuni de spirite novatoare de a o preconiză şi
susţine fără a puteă însă să o aprofundeze.
Rezultatul a fost că multe coduri penale au înscris-o în
rândul dispoziţiunilor lor.
Astăzi însă această teorie nu mai este în favoare. Ea
4

a) Carrara, Programma, parag. 52; 166—8; 1237—41; lupiima,

Corso completo din diritto penale comparato, I, paragg. 293 şi urm.jjjiea-
poli, 1868; Pessina, Elementi di dir. pen, I, parag, 127, Neapoli,j|||pî82;
Brnsa, Sagio di una dottrina del reato, parag. 253 şi urm., TorijgBwl8S4;
Ortolan, Elementes, II, Nr. 15; Molinier, Traité de dr. pén. II, p. Na-
podano, II diritto pen. italiano, I, p. 188 şi urm. Neapoli, 1898; Hmxemann,
Die Lehre von der Idealkonkurenz, Berlin, 1893; E. Larcher, Du concours
idéal d’infractions, în Revue crit, 1898;
iDintre autorii moderni au susţinut concursul ideal: „Garraud, Traité,
ed. 3. III, p. 193; Garçon, Cod. pén. annoté, sub art. 145; Vidal et Magnol,
Cours, ed. 6, p. 387; Castori, Dai concorso di reati e di pene, în Cogliolo,
I, p. 1349; Lanza, Osservazione su alcune forme di concorso di reati, în
Sup. Riv. Pe» VI; Fr. von Liszt, Traité de dr. pen. ail. I, p. 357.
I. Tanoviiieanu, vol. II. 19
 — 290 —

poate fi discutată mai în linişte, şi nu este exclus ca ştiinţa

să o îndepărteze ca inutilă (b).
11254 — Teoria cumulului ideal a fost adoptată de codul ger­
man, parag. 73; de codul ungar, parag. 95; codul italian,
art. 78; codul olandez, art. 55—56; codul suedez, cap. IV
parag. 1 ; codul bulgar, parag. 63 ; codul finlandez, cap.
VII, parag. 1; codul japonez, art. 54. •=
Deasemenea anteproiectul de cod penal român, în art.
60, a primit teoria cumulului ideal de infracţiuni. Pentru a-
ceastă formă de cumul, anteproiectul prevede sistemul ab-
sorbiţiunei, adică se aplică pedeapsa cea mai gravă, spre
deosebire de cumulul real, pentru care s’a prevăzut siste­
mul cumulului juridic.
11255 — Dacă în teorie se distinge cumulul ideal de cumulul
real, aceasta nu are vreo influenţă cu privire la pedeapsă,
fiindcă în sistemul codului penal actual atât cumulului i-
deal cât şi celui real li se aplică totdeauna pedeapsa cea
mai gravă, în primul caz infracţiunea urmărindu-se sub ca­
lificarea cea mai gravă, în al doilea caz aplicându-se prin­
cipiul absorbiţiunei înscris în art. 40.
Interesul deosebirei între cumulul ideal şi cel real se
raportă deci la alte probleme decât sancţiunea, şi anume:
1) asupra calificării faptelor ; 2) asupra urmărirei; 3) asu­
pra autorităţii lucrului judecat.
Cum la cumulul real se admite existenţa reală a mai
multor infracţiuni, implicit se recunoaşte că fiecare infrac­
ţiune va primi calificarea sa respectivă, fiecare *va putea
fi urmărită separat, iar judecarea definitivă a uneia din ele
nu constitue lucru judecat pentru celelalte.
La cumulul ideal, din contra, autorii nerecunoscând

5 0 Combat teoria cumulului ideal: Köstlin, System des Strafrechts,

p. 559, Tübingen, 1855; Habermaas, Die ideale Konkurrenz der Delikte,
Stutgart, 1882; Haelschner, Das gemeine deut., Strafrecht, I, parag. 268,
Bonn, 1887; Binding, Handbuch, p. 349, Liţpsca, 1885; Impallomeni, Con-
correnza reale e formale dei reati, Catania, 1884; Alimena, Diritto penale,
I. 420; J. A. Roux, Cours, p. 92.
La noi vezi asupra concursului ideal: pentru E. C. Decusarä, Probleme
de drept penal, p. 19 şi urm., Bucureşti 1920; contră V. Bongoroz, notă
în Curierul Judiciar, Nr. 16, 1923.
 — 291

existenţa reală a mai multor infracţiuni, cele trei chestiuni

au a fi examinate în mod special.
In genere, cei cari admit cumulul ideal susţin că fap­
tul trebue urmărit sub calificarea cea mai gravă şi că, în
orice caz, alături de această calificare se poate face men­
ţiune şi de celelalte infracţiuni ideal concurente.
In privinţa urmăririi, infracţiunile legate printr’un con­
curs ideal fiind indivizibile au a fi urmărite deodată, iar
instanţa competinte a le judecă va fi instanţa în a cărei
competinţă revine infracţiunea cea mai gravă.
Dacă una din infracţiuni nu poate fi urmărită decât
în urma plângerei părţii lezate, atunci se va urmări numai
cealaltă infracţiune la instanţa competinte.
Când faptul a fost judecat sub o calificare, nu se mai
poate judecă din nou, sub altă calificare, în caz de concurs
ideal, deoarece cu ocaziunea primei judecăţi instanţa eră
datoare să examineze faptul sub toate calificările posibile.
Asupra acestor chestiuni, vom reveni în volumul des­
pre procedura penală.
125° — Conform textului art. 60 din anteproiectul de cod pe­
nal român, pentru a există cumul ideal se cer două con-
diţiuni :
1) Să existe o singură faptă ;
2) Două sau mai multe dispoziţiuni ale legei să fie
violate.
Prin stabilirea primei condiţiuni, legiuitorul nostru in­
tenţionează să restrângă mult noţiunea concursului ideal
de infracţiuni. Dacă am fi preferat complecta eliminare a
acestei teorii artificiale, nu putem însă să ne oprim de a a-
probâ cel puţin restrângerea ce i s’a adus.
In adevăr, textul anteproiectului cerând să existe a-
ceiaşi faptă, reduce aşa zisul cumul ideal la un singur caz,
şi anume cazul când un fapt. care constitue o infracţiune
violează în acelaşi timp şi alte norme ale legei penale.
Prin fapt nu trebue să înţelegem nici acţiune şi nici
act (vezi Nr. 3711), ci elementul material, deci materialita­
tea obiectivă a infracţiunei. Acest sens îl dă cuvântului şi
anteproiectul de cod pen. român, care în art. 2 spune :
„Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă care... nu eră
socotită de lege ca infracţiune“. Aceiaşi semnificaţie o gă­
 — 292 —

sim confirmată în art. 90 alin. 3; 93 alin. 1; 94 alin. 1 şi

2; 95 alin. 1 şi 2; 97 alin. 1 şi 2, etc.
Aşa dar numai atunci vom avea un concurs ideal,
când aceiaşi faptă, adică aceiaşi infracţiune, cade sub pre­
vederile mai multor dispoziţiuni de lege, ca una care con­
ţine comprimate în materialitatea sa şi elementele mate­
riale ale altor infracţiuni.
Să presupunem un fapt A. Din moment ce nu faptul A
în complexul său, ci o acţiune sau numai un act din des­
făşurarea execufiunei acestui fapt, violează o dispoziţiune
a legei penale, acea acţiune sau acel act vor formă prin
ele înseşi un fapt B, deci o infracţiune care îşi va păstră
individualitatea în complexul materialităţii faptului A. Fi­
ind două fapte, A şi B, nu mai avem un cumul ideal.
In exemplul excrocheriei săvârşite cu ajutorul unui
falş, sau în cazul punerei de incendiu pentru a scăpă din
puşcărie sau alte cazuri în care o infracţiune servă ca mij­
loc pentru realizarea altei infracţiuni, nu vom mai aveâ un
concurs ideal, fiindcă avem două fapte: falşul şi excroche-
ria, incendiul şi evadarea, etc., fapte ce nu sunt legate de
cât prin împrejurarea că unul din ele figurează printre
actele sau acţiunile ce compun materialitatea celuilalt.
In exemplul celui ce toarnă otravă în mâncarea din
care vor luă mai multe persoane, avem, conform art. 60
din anteproiect, un cumul ideal, fiindcă e o singură faptă
în materialitatea căreia găsim atâtea violaţiuni ale legei pe­
nale câte victime vor fi.
Deasemenea în cazul atentatului la pudoare, pe dru­
mul public, găsim un singur fapt, însă în el stau compri­
mate şi elementele unei alte violaţiuni a legei penale.
Aşa dar, în virtutea dispoziţiunei din anteproiect, vor
fi eliminate din cadrul cumulului ideal infracţiunile concu­
rente prin execuţiune conjunctă (exemplul,I de la Nr. 11252),
cum şi cele concurente prin execuţiune distinctă (exemplul
II),v şi vor rămâne numai cele de execuţiune comprimată
(exemplul III şi IV).
1125' — Codul penal italian, în art. 78, se exprimă exact ca
şi art. 60 din anteproiectul român: „Cel care cu acelaş
fapt..."
Jurisprudenţa italiană în mod constant a eliminat din
 293 —

cadrul cumulului ideal de infracţiuni cazul când o infrac­

ţiune a servit ca mijloc pentru săvârşirea unei alte infrac­
ţiuni, de ex.: falş săvârşit pentru a comite o excrocherie,
şi cazul când o infracţiune pentru a fi săvârşită necesită
săvârşirea unei alte infracţiuni, ex.: factorul care pentru
a sustrage bani dintr’o scrisoare, trebuie mai întâi să vio­
leze scrisoarea (a).
S’a considerat însă ca un concurs ideal faptul celui
care atentând la pudoarea unui copil, comite şi un incest—
fiind ascendentul copilului, întrucât avem o execuţiune
comprimată, infractorul neputând comite o faptă fără ca
implicit s’o comită şi pe cealaltă, chiar dacă ar fi voit nu­
mai pe una din ele (b).
8 Din cele expuse mai sus, statornicim următorul crite­
riu practic, care va puteâ servi în aplicaţiunea art. 60 din
anteproiectul român pentru a distinge cumulul ideal de cel
real
Ori decâţe ori într’un fapt întâlnim comprimate ele­
mentele mai multor infracţiuni, pentru a vedea dacă com­
primarea este inerentă faptului şi deci există un concurs
ideal, sau este aparentă şi deci avem un concurs real, ne
vom întrebă: Dacă infractorul ar fi voit să săvârşească în

a) Astfel: violarea de domiciliu prin spargerea uşei a fost conside­

rată ca concurs real al delictului de violare de domiciliu şi distrugere.
(Cas. it. 26 Ianuarie 1921, în Scuola Positiva, 1921, p. 81): excrocheria co­
misă cu ajutorul unui act fals formează un cumul real între delictele de
excrocherie şi servire de acte false (Cas. it. 17 Martie 1922, în Scuola Po-
sitiva, 1922, p. 216); ifactorul poştal care violează o corespondentă şi fură
conţinutul, comite un cumul real de infracţiuni. (Cas. it. 15 Maiu 1922, în
Scuola Positiva, 1922, p. 395); cel ce face o denunţare calomnioasă pen­
tru a reuşi să şantajeze comite un cumul real. (Cas. it. 20 febr. 1922 în
Scuola Positiva, 1922, p. 172).
b) Faptul celui care svârle cu pietre într’un loc' public pentru a lovi
pe cineva, constitue un cumul ideal, fiindcă se săvârşeşte prin acelaş fapt
şi delictul de loviri şi acela de tulburare a circulaţiunei. (Cas. pen. it. 24
Ianuarie 1921, în Scuola Positiva, 1921. p. 315).
Vezi şi doctrina: A. Andreotti, II falso reato mezzo in concorso coi
reati fini, Brescia, 1910; V. Lanza, Uso di atto falso e concorso di reati,
Bolettino di dir. pen. 1924, I; N. Cianci di San Severino, Reati simultanei,
complessi e continuaţi, Torino, S. Giacomelli, concorso materale nel fatto
che il fiduciario poştale sopprima le leftere e ne asporti i francobolli, il
dinaro, i documenti, în Scuola Positiva, 1921, part. II. p. 177.
 — 294 —

condiţiunile concrete ale faptului numai una din infracţiuni

rezultatul erâ acelaş? In caz afirmativ, este cumul ideal ;
în caz negativ, un cumul real.
Aşa în exemplul cu violul şi incestul; dacă inculpatul,
care erâ ascendentul copilului victimă, ar fi voit numai vio­
lul, rezultatul nu ar fi fost mai redus, fiindcă săvârşind vio­
lul săvârşea şi incestul, şi viceversa.
Să luăm din contra cazul unui inculpat care e învi­
nuit că a bătut şi înjurat în acelaş timp pe cineva. S’ar pă­
rea că e un singur fapt şi o execuţiune comprimată, totuşi,
punând întrebarea de mai sus, vedem că dacă inculpatul ar
fi vcit numai să lovească sau numai să înjure, rezultatul ar
fi putut fi altul.
In cazurile în care o infracţiune a servit ca mijloc;
sau condiţiune indispensabilă pentru a ajunge la o altă in­
fracţiune, întrebarea nu se mai pune, fiind inutilă: avem ac­
tivităţi distincte cari alcătuesc fapte distincte conexe.

11259 — Nu trebue să se confunde însă concursul ideal de infrac­

ţiuni cu infracţiunile progresive (vezi Nr. 9777), sau cu in­
fracţiunile calificate.
Foarte adeseori un fapt care prin el' însuşi poate con­
stitui o infracţiune, este convertit de lege fie într’un ele­
ment constitutiv al unei alte infracţiuni, fie într’o circum­
stanţă agravantă care transformă o infracţiune din simplă
în calificată. In aceste cazuri, infracţiunea degenerată în e-
lement constitutiv sau în circumstanţă agravantă, pierzând
individualitatea, nu mai poate fi un concurs de infracţiuni.
De ex.: art. 317 alin. II c. pen. spune: „Se socoteşte
asemenea că comite o tâlhărie şi acela care surprins fiind
în flagrant delict de furt întrebuinţează violenţe...“ Aci in­
fracţiunea de furt a devenit un element al infracţiunei tâl­
hărie.
Alt ex. în art. 318 Nr. 4, unde se spune că constitue
o circumstanţă agravantă: „dacă tâlhăria s’a săvârşit prin
bătăi sau rele tratamente..“, deci în acest caz infracţiunea
de loviri a devenit o circumstanţă agravantă a tâlhăriei.
Exemple sunt numeroase atât în codul penal cât şt
în legile speciale.
 — 295 —

10 — Alteori întâlnim în codul penal infracţiuni, conţinând în

materialitatea lor acte sau acţiuni, cari, dacă ar fi săvâr­
şite separat şi n’ar aparţine materialităţii infracţiunilor în
în chestiune, ar putea fi urmărite ca infracţiuni de sine stă­
tătoare.
Astfel, în cele mai frecuente cazuri, omuciderea în ma­
terialitatea sa implică o leziune, o rănire produsă în or­
ganismul victimei; totuşi nu se poate vorbi de un concurs i-
deah între infracţiunea de omucidere şi cea de răniri, fiind­
că rănirile aci sunt de natura infracţiunei omucidere.
Tot astfel delapidarea de bani publici, de cele mai mul­
te ori implică o sustractiune pe sub ascuns cu cugetul de
a-şi însuşi pe nedrept un lucru al altuia; nu vom putea
însă spune că avem un cumul ideal de furt şi delapidare,
fiindcă furtul este în acest caz o acţiune inerentă materia­
lităţii infracţiunei delapidare.
Aeelaş lucru vom spune în caz de incendiu. Această
infracţiune implică distrugere, fiindcă (lucrul incendiat e
mistuit de flăcări, însă distrugerea fiind inerentă materiali­
tăţii infracţiunei incendiu nu vom avea un concurs ideal de
distrugere şi punere de foc.
Exemple şi în această chestiune sunt numeroase.
11 — Când aeelaş fapt penal ar putea constitui sau o infrac­
ţiune sau alta, încât una sau mai multe calificări să fie po­
sibile, însă în aşa fel încât reţinerea unei calificări să con­
ducă implicit la înlăturarea celorlalte, vom avea ceia ce se
numeşte o alternanţă de calificări, iar nu un concurs ideal.
La concursul ideal situaţiunea se poate reprezenta prin
formula: „faptul A se califică infracţiunea B şi infracţiunea
C" pe când la alternanţa de calificări avem formula: „fap­
tul a se califică: sau „infracţiunea b sau infracţiunea ,c“.
Alternanţa de calificări se rezolvă prin menţinerea ca­
lificării predominante, adică a aceleia care corespunde fap­
tului perfect dovedit.
De ex.: cineva loveşte pe o altă persoană; aceasta, din
cauza loviturilor, moare. Faptul ar putea fi sau omucidere
simplă, dacă se va dovedi că infractorul a lovit cu intenţia
de a cauza moartea, sau loviri cauzatoare de moarte, dacă
se va dovedi că infractorul nu a voit decât să lovească: sau,
în fine, omucidere prin imprudenţă, dacă se va dovedi că
 — 296

îr.săşi loviturile au fost pricinuite din nebăgare de seamă sau

neglijenţă.
In această alternanţă plurală de calificări, ne vom opri
la uceia care va corespunde cu faptele constatate şi do­
vedite.
Alt ex.: X adresează cuvinte injurioase lui Y, care e
funcţionar public, faptul poate fi infracţiunea de injurii, dar
poate fi şi infracţiunea de ultragiu, dacă se va dovedi că
Y eră în exerciţiul sau cu ocaziunea exerciţiului funcţiunei
sale şi că această circumstanţă eră cunoscută de X.
Şi în acest caz de alternanţă simplă de calificări, se
va reţine calificarea care va rezultă din faptele constatate.
1125 12 In fine, nu trebue confundat cumulul sau concursul ii-
deal de infracţiune cu concursul de texte (a).
Avem un concurs de texte atunci când acelaş fapt, pri­
vit sub acelaş aspect şi conţinând perfect aceleaşi elemente
constitutive, este prevăzut de mai multe texte ale aceleiaşi
legi sau ale mai multor legi. In codul penal întâlnim puţine
cazuri de concurenţă de texte; în schimb sunt foarte nume­
roase cazuri de atari concurenţe între codul penal şi legile
speciale.
Din codul penal am putea cită o concurenţă de texte
între art. 73, 203 şi 338 cari pedepsesc acelaşi fapt material,
distrugerea de titluri, însă atunci1când cineva va distruge
titlurile indicate de art. 73 nu va comite şi infracţiunea din
art. 203 sau 338, tocmai fiindcă ou e vorba de un cumul
ideal, ci de un concurs de text, care se rezolvă prin apli­
carea textului care corespunde faptului constatat în speţă.
Tot astfel avem o concurenţă între art. .76 care pre­
vede atentatele1contra vieţii suveranului şi textele de la o-
mucidere. Un individ care ar omori pe monarh, nu ar să­
vârşi alături de infracţiunea din art. 76 şi pe aceia de o-
mucidere; deci nu avem un concurs ideal de infracţiuni,
ci numai o concurenţă de texte.
In genere, cazurile de concurenţă de texte din codul

a) In acest sens Beling, Die Lehre von Verbrechen, p. 306: din con­
tra Fr. von Liszt, Traité, cap. 55 crede că nu trebue să vorbim de concurs
ideal de infracţiuni, ci numai de concurs de texte; în acelaş sens Garraud,.
Traité, ed. 3, III, p. 183.
 — 297 —

penal, după cum sp vede din exemplele de mai sus, rezultă

din vizarea unor situaţiuni speciale şi ca atare ori decâteori
faptul corespunde acestor situaţiuni se aplică textul spe­
cial iar nu textul general.
112513 — Mult mai serioase dificultăţi nasc însă din cauza concu­
renţei de texte între codul penal şi legile speciale.
Cazurile de atari concurenţe sunt numeroase. Cităm
câteva exemple:
Furtul de lemne din pădure este prevăzut expres de
codul silvic; furtul de efecte militare este prevăzut special
de codul justiţiei militare, încât textele din aceste legi vin
în concurenţă cu textul din codul penal.
Falşul în registrele comerciale este sancţionat sper
cial de legea contribuţiunilor directe, dar este susceptibil
şi de sancţiunile din codul penal.
înşelarea la cântar este prevăzută de legea speculei,
dar e prevăzută şi de codul penal.
Delapidarea e prevăzută de legea băncilor populare,
dar e prevăzută şi de codul penal.
In fine, nu e aproape lege specială în care să nu găsim
unul sau mai multe texte în concurenţă cu codul penal.
Chipul în care se soluţionează acest concurs de texte
între legile speciale şi codul penal l’am expus la Nr. 10152.
1125 14 — Se poate întâmplă însă ca acelaşi fapt să fie privit sub
alt aspect de legea specială decât cel sub care e privit de
codul penal, încât infracţiunea din legea specială să aibă
un concept deosebit de acela al infracţiunei din codul pe­
nal, deşi ambele au oarecum acelaşi conţinut.
De ex.: Un beţiv face sgomot pe stradă în mijlocul
nopţii; conform codului penal acest fapt constitue o infrac­
ţiune (art. 393 alin. 8), infracţiune al cărui conceput se
desprinde din ideia de ocrotire a liniştei publice; dar faptul
mai constitue o infracţiune şi după legea contra beţivilor,
unde însă conceptul este derivat din ideia de combaterea
alcoolismului.
In aceste cazuri în cari infracţiunea din legea specială
nu are acelaş concept cu cea din codul penal, vom putea
aveâ, după circumstanţele cauzei, fie un cumul ideal, fie
unul real de infracţiuni.
 — 298 —

Felul în care se soluţionează acest cumul este de a-

semenea indicat la Nr. 10152.
1126 — De asemenea se admite că nu există două infracţiuni
atunci când se omoară o persoană în locul alteia r
nu este, cu alte cuvinte, un omor prin imprudenţă şi un omor
săvârşit dar neisbutit, căci din o singură intenţiune şi ac­
ţiune nu pot naşte două infracţiuni.
11261 — Cazul de mai sus l’am examinat sub dubla formă de
error in persona şi abberratio ictus în Volumul I (Nr. 5661-
5672), unde am discutat şi chestiunea dacă există unitate
sau pluralitate de infracţiuni. Trimetem deci la cele expuse
acolo.
1127 — Chestiunea e mai delicată când s’âu lovit două per­
soane, pe cea voită şi pe alta; de pildă, ucigaşul rănise nu­
mai pe cel pe care voise să-l omoare şi ucisese pe un ter­
ţi u. Curtea de cas. din Neapoli, în 11 Febr. 1884 şi C. cas..
din Roma, în 12 Febr. 1890, au decis în asemenea cazuri
că nu sunt două infracţiuni, căci lovitura e una, şi prin
fapta că s’a fracţionat nu se poate adăugă imputarea ac­
tului unic, în intenţiune şi în fapt (12). Curtea noastră de
Casaţiune s’a pronunţat în acelaş sens (13).
Soluţiunea ni se pare întemeiată, căci există o singură
intenţiune.
11271 — Jurisprudenţa italiană s’a menţinut la soluţiunea de mai
sus, socotind că nu există decât o singură infracţiune, omu­
ciderea (a).
Această soluţiune este aprobată de o parte a doctri­
nei, însă cei1mai mulţi autori o cred criticabilă (b).
înclinăm a spune că ne aflăm în faţa unui concurs real
în cazul când cineva cu aceiaşi lovitură omoară pe o per-

12) Vezi Majno: Commento, art. 78, Nr. 399. In sens contrar la noi.
Cas. II, 92 din 5 Martie 1879, B. 2S5. Confr. Nr. 562 şi urm. voi. I.
13) Cas. II 971 din 16 Apr. 1914 Curierul Judiciar 1914 Nr. 12 cir
nota noastră.
a) Cas. it. 5 Sept. 1906 în Giustizia Penale 1906, col. 1505. idem, 15
Ianuarie 1916 în Bollettino giurisp. penale, 1916, 266.
b) Castori, Dai concorso di reati e di pene, în Cogliolo, I, p. 1349;
Lanza, Osservazioni su alcune forme di concorso di reati, in Sup. Pivista
Penale, VI.
Contra unităţii vezi: Alimena, Diritto penale, I, 431.
 — 299 —

soană şi răneşte pe o a doua, concurs întţe infracţiunea o-

mucidere şi infracţiunea rănire prin imprudenţă.
Existenţa infracţiunei de omucidere nu poate fi contes­
tată, oricare ar fi victima, adică fie persoana vizată de u-
cigaş, fie cealaltă persoană, fiindcă error in persana, sau
abberratio ictus nu schimbă calificarea faptului. Existen­
ţa infracţiunei de rănire prin imprudenţă are însă nevoie
de a fi evidenţiată. Am văzut, când ne-am ocupat despre
•culpă, în ce condiţiuni un rezultat ilicit penal poate fi im­
putat cu titlu de infracţiune culpoasă. Spuneam anume că
există culpă ori decâteori cineva voind o acţiune, omite să
conceapă sau concepe greşit un rezultat ilicit pe care tre­
buia şi putea să’l conceapă în finalitatea actului voit.
Dacă celui ce desfăşoară o activitate licită îi cerem
să fie prudent, prevăzător şi băgător de seamă sub sanc­
ţiunea pedepsei oricărui rezultat ilicit ocazionat din cul­
pă, ar fi absurd ca să tratăm mai blând pe cel ce în des­
făşurarea unei acţiuni ilicite face, dovadă şi de o patentă
neglijenţă, sau mai bine zis, se desinteresează de rezulta­
tele ilicite suplimentare la cari ar putea dâ loc actul său
ilicit.
Un vânător care din nebăgare de seamă ar trage cu
puşca către un drum public rănind un trecător, desigur că
va fi vinovat de rănire prin imprudenţă, pe când, după so-
luţiunea jurisprudenţei italiene, un individ care voind să
se răsbune pe o persoană, trage cu puşca tot pe un drum
public, omorând un trecător şi rănind pe cel vizat, nu va
răspunde decât de faptul intenţionat şi i se va scuză im­
prudenţa. Este oare logic, când reprimarea infracţiunilor
culpoase rezidă pe ideia că şi omul imprudent şi neglijent
este într’o măsură oarecare periculos menţinerei ordinei
juridice şi securităţii generale şi că trebue să se reacţioneze
contra lui, să înlăturăm totuşi acest principiu atunci când
un infractor, săvârşind o faptă intenţionată, simultan dă
dovadă şi de o patentă neglijenţă şi nesocotinţă? Dacă o-
biectiv avem două rezultate ilicite, oare subiectiv nu întâl­
nim deasemenea două aspecte ale criminalităţii infractoru­
lui : dolul şi culpa ? Şi dacă infractorul s’a făcut vinovat
sub acest dublu aspect, represiunea nu trebuie să intervină
de aşa natură încât să corespunză întregei vinovăţii?
 — 300

Iată de ce credem că avem un cumul real, care tre-

bue să conducă la aplicarea sancţiunei impusă de un atare
cumul.
— Ce vom zice de bancruta simplă şi frauduloasă? Car-
rara crede că nu pot fi cumulate, ci va fi absorbfiune (14).
Opiniunea lui Carrara, deşi combătută de Cosenza(15) şi
respinsă de două deriziuni ale Curţii de casaţiune dm Tu-
rin din 1886 şi 1888 (16), în cele din urmă, a prevalat în
jurisprudenţă, şi credem cu drept cuvânt (17).'Curtea noa­
stră de cas. s’a pronunţat însă în sens contrar (18).
1129 — In fine, nu trebne a confundă cumulul cu infracţiunea
unică dar complexă.
Puccioni dă ca exemple de infracţiuni complexe: când
cineva se ceartă, injuriază, ameninţă, loveşte şi va ucide, va
fi o singură pedeapsă, cea mai gravă, căci este o singură
impulsiune, uciderea, o singură persoană vătămată, iar di­
feritele acte sunt mijloace pentru a ajunge la scopul prin­
cipal (19).
Carrara crede că nu este juridic să se cheme cineva
la răspundere pentru rebeliune şi injurie, căci cel care, re­
zistă forţei publice, are un singur scop, rezistenţa, şi toată
activitatea sa fizică concurge la acest scop, iar nu să jig­
nească onoarea celuia căruia-i rezistă şi pe care poate nici
nu-1 cunoaşte. „Pe când mâna — zice Carrara — încear­
că să biruiască puterea fizică a agentului, vocea caută să-i
slăbească curajul; nu pentru a-i micşoră reputaţiunea, ci
pentru a-1 reduce, mai bine a-i cedă, el strigă şi insultă...
„Simţul moral nu admite ca din doi rebeli, şă se pe­
depsească mai puţin acela care a dat 10 .pumni decât a-
14) Carrara: Programma, P. S. VII, parag. 3601.
15) Cosenza: Foro italiano, 1889, II, p. 352 şi 1890, III, p. 202.
16) Cas. Turin, 10 Oct. 1886 şi 22 Martie 1888.
17) Cas. Roma, 1 Iunie 1889; 6 Aug. 1890. In acelaş sens Majno r
Op. cit., art. 78, Nr. 400, ed. 1 şi 424 ed. 2.
18) Cas. II, 852 din 1 Oct. 1901, C. jud. X, 646 şi Cas. II, 14 Mai
1904, B. 852 şi C. Buc. III, 20 din 1904. Insă bancruta simplă compunându-se
din mai multe acte, nu se poate aplică art. 40 C. p„ Cas. II, 690 din 30
Nov. 1873, B. 264; confr. şi Cas. II 845 din 11 Apr. 19112 Curierul Judiciar
1912 Nr, 44 p. 527 care a admis că se vor aplică art. 123 tşi 140 c. p. când
delapidările au fost şi simple şi prin întrebuinţare de fals.
19) Puccioni: Cod. pen. tosc. illustr., T. II, p. 223—224.
 — 301 —

cela care a dat un pumn, fiindcă a adăugat şi o vorbă in­

jurioasă“ (20).
11291 — Credem că trebue să se facă în acest caz deosebire în­
tre infracţiunea zisă colectivă prin natura sau conţinutul
ei, adică atunci când o infracţiune implică în materialita­
tea sa, acte sau acţiuni cari prin ele însăşi ar putea con­
stitui infracţiuni, de infracţiunea aparent colectivă, care se
pare colectivă din cauză că prin felul în care a fost e-
xecutată a înglobat în materialitatea sa şi acte ce constituesc
prin ele înseşi infracţiuni. In primul caz avem o infracţiune
unică, în al doilea caz avem un cumul de infracţiuni.
De ex., ultragiul este pedepsit fie că s’a săvârşit prin
cuvinte, gesturi sau ameninţări. Ei bine, un infractor care
ar ultragiâ vociferând, gesticulând şi ameninţând, săvâr­
şeşte o singură infracţiune, deşi fiecare din actele sale ar
fi putut prin ele însăşi să constitue o infracţiune.
Deasemenea omuciderea care s’ar săvârşi prin loviri şi
dare de otravă nu constitue decât o singură infracţiune,
deşi iarăşi fiecare din actele sale ar fi putut constitui o in­
fracţiune separată, dacă s’ar fi săvârşit în chip singuratic.
Alt exemplu: art. 72 pedepseşte pe cel care prin co-
rupţiune, fraude sau violenţă, sustrage planuri privind a-
părarea naţională. Dacă un infractor lovind pe o persoană,
înşelând buna credinţă a alteia şi mituind pe un al treilea
reuşeşte să sustragă atari planuri, nu săvârşeşte decât o
infracţiune, deşi fiecare din actele sale ar fi putut constitui
o infracţiune.
In toate aceste trei cazuri — şi exemple sunt nume­
roase — infracţiunea este colectivă prin natura sa intrin­
secă sau prin conţinutul fixat de lege, şi de aceia ne aflăm
în faţa unei infracţiuni unice.
Din contra, în cazul unui infractor care loveşte şi în
acelaş timp adresează cuvinte calomnioase, sau sechestrea­
ză pe o persoană insultând-o şi lovind-o, avem acte cari
deşi însoţesc materialitatea infracţiunei voită în principal
de infractor, totuşi ele nu sunt de natura infracţiunei şi nu
fac parte din conţinutul său, încât numai aparent infrac-

20) Carrara: Programma, P. S. V. parag. 2786—2790; Majno este

de aceiaş părere, Commento, art. 78, Nr. 398.
 — 302 —

ţiunea e colectivă, în realitate avem însă un cumul de in­

fracţiuni- In adevăr, infractorul putea să execute infrac­
ţiunea urmărită de el şi fără actele cu cari a însoţit-o şi
care oonstituesc prin ele înseşi nişte infracţiuni, iar dacă
a acceptat aceste acte înseamnă că alături de rezoluţiunea
privitoare la actul-scop a făcut loc şi altor rezoluţium cari
au condus la efectuarea actelor ce l’au însoţit.
Argumentul că sentimentul moral s’ar revoltă la ideia
că din doi infractori cel care a dat 10 pumni să fie mai
uşor pedepsit decât cel ce a dat un pumn, şi a proferat şi-o
insultă, nu poate fi primit, căci reducând-o la această sche­
mă simplistă orice problemă de drept penal poate deveni
inadmisibilă.
Sentimentul moral nu se simte oare ofensat şi în ca­
zul când unui hoţ care a furat deodată un milion i se a-
plică, în teorie, o pedeapsă mai mică decât unui borfaş care
a furat azi cinci lei din buzunarul unui trecător şi ieri o
pereche de pantalon rupţi de pe o funie întinsă într’o curte,
încât fiind dat în judecată pentru cumul de infracţiuni, ar
trebui, tot în teorie, să i se aplice maximul pedepsei ? !
In practică însă se corectează toate aceste neajunsuri
cari sunt inerente oricărei teorii, prin apelul ce se face la
măsurile complimentare menite a regulă şi sistematizâ me­
canismul represiunei în raport cu faptele concrete ce vin în
faţa judecăţii.
Aşâ dar, deşi cel ce a dat 10 pumni a comis o sin­
gură infracţiune, ca şi cel ce a furat un milion, pe când cel
ce a dat un pumn şi a spus şi-o vorbă injurioasă, sau cel
ce a furat 5 lei odată şi o pereche de pantaloni altă dată,
au comis un cumul de infracţiuni, nimic nu împiedică pe
judecători ca în primul caz să fie mai severi aplicând o pe­
deapsă aproape de maximul pedepsei sau chiar acest ma­
xim, pe când în cazul de al doilea ţinând seamă de puţina
gravitate a faptelor cumulate, să facă loc circumstanţelor
atenuante dând o pedeapsă mai uşoară.
11292 — Cumulul real poate derivă din fapte ce au legătură
între ele, dar el are loc chiar şi atunci când faptele sunt
perfect independente.
După corelaţiunea ce există între infracţiunile concu­
rente se disting diferite varietăţi de cumul real, de ex.: cu-
 — 303

mu! simultan, atunci când faptele se produc deodată: înjur

şi lovesc; cumul succesiv, când faptele sunt succesive., azi
înjur, mâine lovesc; cumul ontologic, când un fapt serveşte
de mijloc celuilalt, omor pe gardian şi apoi evadez ; cumul
cronologic, când dintr’un fapt rezultă cellalt, calc cu au­
tomobilul un om şi sărind un trecător să’l scape, îl calc şi
pe acesta; cumul consecuenţional când a doua infracţiune
îmi e necesară pentru a acoperi pe prima, de ex. fur, şi
surprinzând o persoană, care a fost martor la furt, o omor.
Toate aceste modalităţi nu interesează decât ca crite­
riu de apreciere pentru judecător în stabilirea natúréi per-
zistenţei delictuoase la infractor; sub raportul legei penale
însă, ele nu au nici un interes.
1130 — Problema, dacă faptele diferite constituesc un cumul
ori o infracţiune succesivă, e o chestiune de drept ori o
chestiune de fapt? Cu alte cuvinte, cade ori nu sub censura
Curţii de casaţiune hotărîrea care s’a pronunţat asupra e-
xistenţei infracţiunea succesive?
Curtea noastră de casaţiune a admis în 1896, prin o
deciziune dată în secţiuni unite, iar în 1897, prin alte două
deciziuni, că aceasta e o chestiune de fapt: „Considerând
— zice suprema instanţă ■ — că chestiunea de a se şti dacă
mai multe fapte imputate unui inculpat constituesc mai multe
delicte distincte, sau dacă această continuitate de fapte, să­
vârşite într’un anume scop determinat, constitue unul şi a-
celaşî delict, e o chestiune de fapt, a cărei rezolvare şi a-
preciere e lăsată judecătorului fondului“ (21). „Spre a se
stabili dacă delictele singuratice imputate — zice cea de a
doua deciziune — sunt un delict colectiv, aceasta se poate
numai de instanţa de fond, întrucât numai ea are şi poate
constată condiţiile de fapt neapărate pentru existenţa de­
lictului colectiv, precum aceeaşi rezoluţie criminală, unita­
tea concepţiunei şi a scopului“ (22).
1131 — Soluţiunea Curţii de casaţiune e foarte contestabilă, în
multe cazuri.
In adevăr, dacă se repetă aceeaşi infracţiune, de pildă

21) Cas. Sect. Unite 5 din 21 Nov. 1896, B. 1583 si textual; Cas. II,
56 din 4 Febr. 1897, B. 211.
22) Cas. II, 97 din 24 Febr. 1897, B. 255.
 — 304 —

un furt, la un an de interval în paguba aceleiaşi persoane ori

a altei persoane, va putea oare Curtea de casaţiune să ad­
mită că e vorba de o infracţiune unică şi că este o apreciere
de fapt dacă există unitate de intenţiune? Diferitele pro­
bleme juridice pe cari le naşte subtila teorie a infracţiuni­
lor continue, vor scăpă de sub controlul Curţii de casaţiune?
Dar, când e vorba să se acorde beneficiul legii de ab­
sorbire a pedepselor, poate oare suprema instanţă să ab­
dice dela dreptul său de a censurâ hotărîrile judecătoreşti?
Lucrul ne pare absolut inadmisibil.
1132 — Adevărul este că trebue a distinge printre elementele
cumulului, elementele de fapt, particulare fiecărui caz, şi
problemele juridice generale tutulor cazurilor. Este evident,
de ex. că chestiunea dacă faptele s’au comis în acelaşi
timp ori în timpuri diferite, e o chestiune de fapt, care in­
fluenţează asupra existenţii unităţii infracţiunei şi scapă de
sub censura Curţii de casaţie.
in schimb însă, chestiunea dacă la un an de interval mai
poate sa fie unitate de timp, nu mai e chestiune de fapt, ci.
de aplicare a raţiunei, care e parte integrantă a dreptului.
In orice caz, însă, trebue ca înainte ca instanţa să se
pronunţe asupra aplicării art.10, partea să fi fost pusă în
stare să discute aplicarea acelui art., fie de procuror, fie
de judecător (23).
11321 — Problema aceasta capătă un şi mai mare interes din
momentul în care legea penală admite, alături de cumu­
lul real, şi cumulul ideal de infracţiuni.
Când ne-am ocupat de continuitatea infracţiunilor, am
arătat că nu trebuesc confundate infracţiunile continue cu
cele continuate.
Elementul continuităţii în infracţiunile continue fiind
de esenţa acestor infracţiuni şi el derivând din însuşi con­
ceptul şi conţinutul pe care legea îl fixează în definiţiu-
nea infracţiunei, a stabili dacă o infracţiune e continuă sau
nu, este o chestiune de drept ce cade sub controlul Supre­
mei Instanţe.
Din contră, la infracţiunile continuate, continuitatea ne-
fiind de esenţa infracţiunei, ci ea derivând din cincumstan-

23) Cas. II, 1324 din 13 Iunie 1908, B. 1139.

 305 -

ţele de fapt: unitate de rezoluţiune şi unitate de finalitate,

stabilirea acestui caracter e o chestiune de fapt, ce scapă
de sub cenzura înaltei Curţi (vezi Nr. 95 91).
In ceia ce priveşte chestiunea dacă o pluralitate de in­
fracţiuni constitue un cumul real, sau un cumul ideal, sau
chiar o infracţiune unică complexă, întrucât toate aceste
situaţiuni depind de conceptul pe care legea l’a fixat cumu­
lului real şi celui ideal şi de conţinutul infracţiunilor în ra­
port cu definiţiunea lor legală, ne aflăm în faţa unei ches­
tiuni de drept care va puteă oricând să fie discutată înaintea
Curţii de casaţie.
1133 -— Dar care e pedeapsa ce se va dă persoanei în stare
de cumul de infracţiuni?
Se pot concepe trei sisteme în privinţa pedepsirei cu­
mulului de infracţiuni:
1) Cumulul pedepselor, care se exprimă prin adagiul
latin Quot drficta, tot poenac (24). Acest sistem se pare cel
mai logic, căci e natura! ca fiecare faptă să-şi aibă şi răs­
plata; la adiţionarea infracţiunilor de infractor, societatea
ar răspunde cu adiţionarea pedepselor. Insă s’a observat
drept cuvânt că, dacă un individ a comis mai multe infrac­
ţiuni, fără să fi fost pedepsit delà prima infracţiune comi­
să, societatea are să-şi impute ei că n’a fost destul de vigi­
lentă, ca să-l oprească la timp de pe povârnişul pe care a
apucat. Ea n’are dar dreptul să fie prea severă, ci trebue
să aplice o pedeapsă mai mică decât adiţionarea pedepse­
lor, şi dacă această pedeapsă nu-şi va produce efectul, a-
tunci se va dă una mai grea. Dealtmintrelea, după cum
spunea Carrara, dând o pedeapsă peste o altă pedeapsă
suferită, se măreşte intensitatea până chiar a o face intole­
rabilă (25), iar Mittermaier eră de părere că prin cumulul
pedepselor, suferinţa creşte, nu proporţional, ci în progre-
siune geometrică (26).

24) Câte infracţiuni, atâtea pedepse.

25) Carrara: Programma P. Q. parag. 729.
26) Comisiunea Camerei italiene pentru redactarea Codicelui penal
care cita aceste cuvinte, spunea că se poate susţine contrariul, că deprin­
derea face mai puţin simţitor răul pedepsei. Raport asupra proectului 2a-
nardelli din 1887, Nr. XCIV; Confr. Majno: Commento Art. 67, Nr. 361, ed.
1 şi 377 ed. 2.
 — 306 —

Trebue să adăugăm că uneori cumulul pedepselor este

de fapt imposibil. De exemplu când e vorba de mai multe
omoruri cu precugetare, sau chiar de alte fapte a căror pe­
deapsă trece de viaţa unui om. Menochiu arată, că infrac­
ţiunile se pot repetă, dar unele pedepse nu se pot repetă,
de ex. se tae mâna dreaptă acelui oare răneşte pe stăpânul
său, dar dacă a făcut mai multe răni, ce pedeapsă să i se
dea? Rămâne la aprecierea judecătorului. „Quando delic-
tum fuit reiteratum punitur deliquens ultra poenam ordina-
riam pro judicis arbitrium usque ad mortem ob delinquendi
consuetudinem“ (27). '
Sistemul cumulării pedepselor există în legislaţiunea
brasiliană. Ortolan îl combate (28), Thiry îl susţine cu
oarecare rezerve (29); Garofalo consideră deasemenea di­
ferenţa între cumulist şi recidivist ca neserioasă şi că în
privinţa ambilor trebue a se dă aceeaşi pedeapsă 30). Noi,
pentru motivele mai sus arătat, suntem contra cumulării
pedepselor în caz de cumul de infracţiuni.

1134 — 2) Sistemul absorbirei sau al pedepsei celei mai grele,

care se formulează prin adagiul: Major poem minorem
absorbet (31).

Acest sistem e mai rău decât cel precedent, căci dacă

primul are cel puţin meritul logicei şi al siguranţei sociale,
cel din urmă nu are nici chiar acest merit. El este din contra
extrem de periculos, fiindcă, dacă un infractor a comis o
infracţiune mai mare, el a căpătat dreptul de impunitate

27) Când infracţiunea a fost repetată, se pedepseşte infractorul peste

pedeapsa ordinară după aprecierea judecătorului până chiar cu moartea
din cauza obiceiului de a comite infracţiuni. Menochius: Op. cit. II, Cas.
591, p. 697.
28) Ortolan: Eléments, I, Nr. 1157.
29) Thiry: Op. cit. Nr. 265.
30) Garofalo: Criminologia Jll-ème partie Ch. II, paragr. 5 p. 355 şi
urm.
31) Pedeapsa mai mare absoarbe pe cea mai mică.
 307 —

pentru toate infracţiunile mai mici pe care le-ar comite în

urmă (32).
Carmignani susţine sistemul absorbţiunii, însă argu­
mentarea lui e foarte slabă. La obieeţiunea că acest sistem
ar fi o încurajare pentru alte infracţiuni mai mici, Car­
mignani răspunde că „ar fi prea straniu să presupunem în
firea omenească o răutate aşa de rafinată“, şi apoi face ur­
mătoarea dilemă: or infractorul e descoperit şi prins, şi
nu mai poate comite noi infracţiuni, ori nu e prins şi atunci
el are interes să nu mai comită infracţiuni spre a nu fi des­
coperit şi judecat şi pentru infracţiunea mai gravă (33).
Dilema nu are absolut nici o valoare, căci dacă infrac­
torul comite o nouă infracţiune mai mică pentru care e prins
şi judecat, prin aceasta nu rezultă implicit şi descoperirea,
judecarea şi pedepsirea pentru infracţiunea mai gravă.
Oricum ar fi însă, sistemul absorbirei e sistemul legii
noastre şi a celor mai multe legislaţiuni moderne.

1135 — 3) Ultimul sistem admite pedeapsa pentru infracţiunea

cea mai gravă, însă la această pedeapsă se adaogă un su-
plement pentru celelalte infracţiuni săvârşite.

32) In acest sens Degois: Traité Nr. 851. St. Stătescu afirmă chiar
într’un raport din 1894 cătră Min. Justiţiei că sistemul absorbtiunii ins­
piră uneori un comerciu, căci uni infractori ştiind că au atins maximum,
se dau vinovaţi pentru fapta altora primind bani. Dreptul XXIII (1894) Nr.
80, p. 644, al. 9. Critică acest sistem şi Bonneville de Marsaugy, Traité
des diverses institutions complémentaires du système pénitenciaire Livr.
IV şi R. Roland, de l'Esprit du droit criminel p. 363.
33) Carmignani: Elementi, paragr. 371.
33 bis) Jurisprudenta a făcut variate aplicatiuni, astfel a decis că
principiul absorbţiunei pedepselor nu se poate aplică decât în cazurile în
care pentru pedeapsa pronunţată cu privire la fapte ce au fost comise de
condamnat înaintea primei condamnatiuni definitive şi pentru cari ar fi
putut fi judecate simultaneu şi condamnat prin acea hotărâre. In speţă
însă, s’a hotărât că nu se pot contopi pedepsele pentru tâlhăre şi furt
(una comisă în 1920, alta 1921), când cea de a doua urmărire şi condamna-
tiune avuse loc, după ce rămăsese definitivă pedeapsa de doi ani închi­
soare corectională pentru furt. (Cas. II, 3040 din 28 Noembrie 1924, în
Jurisprudenta Generală din 1925, sp. 460, pag. 236).
De asemenea s’a decis că în caz de cumul de delicte, pe baza prin­
cipiului major poena minorem absorbit — în materie de judecată instanţa
 — 308 —

Acesta e sistemul cel mai raţional, căci el ţine seamă

de toate infracţiunile săvârşite, şi ocroteşte astfel interesele
societăţii (34). El a fost admis de codicele penal austriac
din 1852 şi de cel italian din 1899 (35).
Tot aşa şi de anteproiectul austriac din 1913, care
prevede în para.gr. 65, ca pedeapsa să fie fixată în cadrul
determinat prin minimul mărit cu un sfert şi maximul mă­
rit cu un sfert al pedepselor prevăzute pentru infracţiunile
cumulate.
11351 — Acest ultim sistem este cunoscut sub denumirile de
cumul juridic, sau cumul redus, sau, în fine, cumul compri­
mat, fiindcă pedeapsa care se aplică este mai mică decât
totalul pedepselor ce s’ar fi cuvenit pentru fiecare din in­
fracţiunile săvârşite, dar este mai mare decât pedeapsa in­
fracţiune! celei mai grave (a).
Acest cumul juridic se operează de obiceiu lăsându-se
ca bază pedeapsa cuvenită pentru infracţiunea mai gravă,
la care se adaugă sau un suplement fixat mai dinainte de
lege, sau unul derivat dintr’o reducere a totalului tuturor
pedepselor cuvenite pentru celelalte infracţiuni, reducere a
cărei proporţium este indicată iarăşi de lege.
competinte este aceea a faptului celui mai grav care atrage după sine şi pe
cel mai puţin grav. (Cas. II, 607 din 26 Febr. 1924, în Jurisprudenta ro­
mână Nr. 11 din 1 Iunie 1924).
34) In acest sens Prins: Science penale, N-le 531—534; Degois:
Trăită Nr. 859, Nr. 419; şi la noi M. Ciocărdia: Discurs de deschidere la
Curtea de apel Bucureşti, 1900—1901. C. Jud. 1900, Nr. 57, p. 454; şi
A. Oprescu: Discurs de deschidere la Curtea de apel Bucureşti, 1905—
1906. Dreptul 1905 (XXXIV), Nr. 55, şi Revista judiciară an. I (1905), Nr.
1, p. 4.
35) Comisiunea Camerei nu admitea nici părerea lui Miitermayer,
că prin cumul pedeapsa creşte geometric, nici ideia contrarie că deprin­
derea uşurează suferinţa pedepsii. A admis cumulul juridic (combinato),
din cauză că infracţiunile nu se cumulează, nici nu se absorb, însă produc un
rău social progresiv. Vezi Raportul asupra Proiectului Zanardelli din 1887,
Nr. XCII. Teorie susţinută de hnpallomeni: Cod. pen. I, p.252 şi aprobată
de Majno: Art. 67, Nr. 361. O dispoziţiune în acest sens găsim în parag.
34 C. P. Austr. din 1852: „Când cineva a săvârşit mai multe acte, care
se judecă odată, trebue pedepsit cu pedeapsa infracţiunii celei mai grave,
având în vedere însă celelalte fapte".
a) Acest sistem a fost examinat printre cei dintâi de: Pessina, Ele­
mente, I, p. 312. Neapoli. 1882; Hebermann, Die ideale Koncurrenz der De­
licte, p. 97, Stutgasdt, 1882.
 — 309

Criticele ce se aduc acestui sistem sunt în parte criti­

cele aduse sistemelor precedente, fiindcă rezultând din com­
binarea. acelor sisteme, implicit a moştenit şi parte din de­
fectele lor. Astfel, deşi pedepsele nu se totalizează, nu este
mai puţin adevărat că suplementul ce se adaugă poate în
unele cazuri reprezintă împreună cu pedeapsa de bază o
sancţiune mai gravă decât sancţiunile fixate de lege pentru
fapte cari prin natura lor ar fi mai odioase decât toate in­
fracţiunile comise de un infractor, iar alteori acest suple-
ment echivalează cu o adevărată absorbţiune.
in adevăr, dacă se adoptă de lege o proporţie, de e-
xemplu o treime sau o pătrime din totalul infracţiunilor cu­
mulate, minus infracţiunea mai gravă, şi această treime
se adaugă la pedeapsa infracţiunei mai grave, un infrac­
tor care a comis 10 furturi, va putea fi privat de liber­
tate mai îndelungă, decât un altul care ar fi săvârşit un
omor. invers, dacă legiuitorul adoptă un suplement fix, a-
tunci infractorul se găseşte la un moment dat exact în si-
tuaţiunea pe care o are în sistemul absorbţiunei, adică du­
pă ce a săvârşit două infracţiuni făcându-se pasibil de pe­
deapsa cea mai gravă plus suplementul, capătă imunitate
pentru orice infracţiuni mai uşoare, fiindcă oricâte va mai
săvârşi, el nu va luă o pedeapsă mai mare.
De aceia credem ca suplementul aplicabil în caz de cu­
mul, ar trebui să fie stabilit de legiuitor în aşa fel încât
să aibă un maxim şi un minim destul de largi pentru ca
judecata să poată, deia caz la caz, să lunece între acest
maxim şi minim după circumstanţele concrete ale faptelor
cumulate, încât infractorul care a săvârşit două sau mai
multe infracţiuni, să poată totuşi găsi o cât de mică frână
în legea penală, gândindu-se că, dacă 'va continuă, s’ar
putea să i se aplice maximul suplementului.
1136 — istoric. înainte de a expune dreptul actual, vom face
istoricul cumulului.
Platon admitea cumulul pedepselor: ,,Orice infractor
— zice dânsul — pentru fiecare infracţiune care va fi co­
mis, va suferi pedeapsa cuvenită pentru îndreptarea sa“ (36).
Sistemul roman e confus. Ce e drept, Ulpian pare fa-

36) Platon: De legibus XL Ed. V, Cousin, T. VIII, p. 326.

 — 310 —

vorabiî sistemului cumulării pedepselor; „Nici odată — spu­

ne Ulpian — mai multe infracţiuni concurente nu aduc ne-
pedepsirea infractorului, căci o infracţiune nu micşorează
pedeapsa altei infracţiuni. Prin urmare, acela care a furat
un om şi l’a ucis, fiindcă l’a răpit va fi pasibil de acţiunea
iurti, şi fiindcă l’a ucis de acţiunea Aquilia ; şi o acţiune
nu stinge pe cealaltă. Tot aşa este dacă a răpit şi a ucis,
căci va fi pasibil de acţiunea: vi bonorum raptorum şi de
acţiunea Aquilia“ (37).
Este însă de observat, că aci e vorba de infracţiuni
private şi că alte texte sunt. în sens contrariu (38).
Ori cum ar fi, sistemul roman a indus în eroare pe
glosatori, şi chiar pe penaliştii ulteriori, care au admis cu­
mulul pedepselor în caz de cumul de infracţiune, înteme-
indu-se pe dreptul roman, şi în special pe Ulpian. Farinaceu
ne spune că regula este: plurima delicta, plurimis poenis
plecti debent (39).
Acelaş lucru îl spune şi Carpzov, vorbind de infrac­
ţiunile mari, care nu se absorb una pe alta: „pluribus et
diversis delictis concurentibus, una et simplex poena suffi-
cere non videtur“ (40), însă când o infracţiune mai mică
concură cu alta mai mare, există absorbţiune (41). De a-

37) Leg. 2 princ. şi parag. 1 şi 2, Dig. De privatis delictis.

38) Confr.' pentru dreptul roman relativ la cumul de delicte; Mo-
linier: T. II, p. 283.
39) La pluralitate de infracţiuni trebue a aplica pluralitate de pe­
depse“. Farinaceus: Op. cit. Lib. I, Titl. III, Quaest XXII, Nr. I.
40) „Pentru mai multe şi diverse infracţiuni care se judecă deodată,
o singură pedeapsă nu se pare îndestulă“. Practica nova. Part. I, Quaest
XXIII, Nr. 39. Part. III, Ou. CXXXII, N-le 7, 8, şi 24. „Singulis delictis
singulae. poene competent, si ut altera alteram non consumat.
41) Carpzovius: Loc. cit., N-le 47 şi 48. Că pedeapsa infracţiunilor
mici nu se cumula cu a celor mari, ne o spune şi Pufendorff: „De câte
ort concură pedeapsa aflictivă corporală cu o pedeapsă mai uşoară, de
pildă închisoarea, prima absoarbe pe cea din urmă“. E. Pufendorff: In-
troductio. Cap. XXV, parag. 15 şi 16, p. 288.
Carpzovius dă ca exemple de absorbţiune adulterul şi furtul, omo­
rul şi rănirea, şi spune că „concurrentibus delictis, majus absorbet minus
et una duntaxat poena, majoris scilicet delicii, imponitur“. Part. II. Qu­
aest LI, N-le 41 şi 42. Deaceia spune dânsul că e de criticat judecătorul
care ar pedepsi prealabil cu bătaia, amenda şi cu galerele pe cel condam­
nat la moarte. Part. III, Quest CXXXII, N-le 10—13 şi 63^65.
 311 —

semenea când pedepsele sunt incompatibile, de ex. diferi­

tele pedepse cu moartea (42), ori când tind la acelaşi
scop (43).
Ceiace ne spune Carpzov pentru Germania, erâ re­
gula care se aplică şi în Franţa. Jousse, care scria în a
doua jumătate a veacului al XVIII-a, ne spune :
„Când un om este învinovăţit de mai multe infracţiuni,
dintre care fiecare merită să fie pedepsită cu o pedeapsă
particulară, trebue să i se aplice atâtea pedepse, câte in­
fracţiuni a comis, după regula stabilită de Ulpian: leg. 2
De privatis delictis, căci o infracţiune nu poate micşoră
pedeapsa unei alte infracţiuni“ (44).
Tot aceeaşi idee e exprimată şi de Muyart de Vou­
glans (45).
Se pare însă, că această regulă de cumularea pedepse­
lor n’a fost admisă totdeauna, ori pretutinderea, în vechiul
drept francez. Cel puţin în dreptul consuetudinar se pare
că eră altfel, căci Loysel vorbind de regula din dreptul con-
suetudinar: la g r a n d e a m e n d e e m p o r te la p e tite , dă ca un
principiu: L a p lu s g r a n d e p ein e e t a m e n d e a ttir e e t e m p o r te
la m o in d r e (46).
In Franţa, în timpul perioadei revoluţionare s'a ad­
mis sistemul dreptului consuetudinar. Legea din 27 Sept.
1791, partea Il-a, Titl. VII, art. 40, a adoptat sistemul ab-
sorbirei, care a fost menţinut de Codicele din 3 Brumar an.
IV, în art. 446.
In darea de seamă a Ministrului de justiţie francez din
3 Complimentar an. XI, se arată, cu drept cuvânt, că pre­
venitul de mai,multe infracţiuni nefiind pedepsit decât cu
pedeapsa cea mai grea, primeşte chiar delà lege un fel

42) Carpzovius: Practica, Part. III, Quaest CXXXII, Nr. 19—25 si

68, care citează si jurisprudenţa în acest sens, că pedeapsa cu moarte
prin ardere fiind socotită cea mai mare, absoarbe oricare altă pedeapsă
capitală. Hotăr. din Aug. 1627, Ibidem: Nr. 27. In orice caz ilustrul pe-
nalist recunoaşte că această chestiune prezintă uneori dificultăţi: Ibidem:
N-le 14 şi 15.
43) Ibidem: Nr. 16.
44) Jousse: Justice criminelle. N-le 280 si urm.
45) Muyart de Vouglaus: 48, XV.
46) Loysel: Institutes contumières. Cart. VI. Titl. Il, Maxima Nr. 855..
 — 312 —

de amnistie pentru toate celelalte, ceeace e periculos pen­

tru societate (47). Cu toată această critică înţeleaptă, dis-
poziţiunea legii din Sept. 1791 şi din Brumar an. IV, a fost
menţinută în art. 365 şi 379 codicele de Instr. crim. fr. (co­
respunzătoare articolelor 388 şi 402 pr. pen. română), c a re
dispun că, în caz de concurs de mai multe crime sau de­
licte, se va aplică pedeapsa cea mai grea.
Articolele sus citate fiind puse atât la Francezi, cât şi
la noi, în Procedura penală sub rubrica Cărţii Il-a, Titl.
II, intitulată „D e s p r e c a u z e le c a re tre b u e sc a fi su p u se ju ­
r a ţilo r “ , s’a tras concluziunea în Franţa, că ele nu se apli­
că decât la curţile cu juraţi, iar nu şi la tribunalele corec-
ţionale, unde s’ar aplică sistemul cumulului pedepselor.
Acest sistem, admis altădată de Curtea de casaţie fran­
ceză, a fost în urmă părăsit atât de doctrină cât şi de ju-
risprudenţă, fiindcă nu se vede nici un motiv serios pentru
ce s’ar schimbă sistemul pedepsirei după jurisdieţiune, când
legea nu arată formal acest lucru.
1136 — In dreptul roman, cumulul material eră aplicabil în ge­
neral la început, încât se admiteâ în caz de cumul de in­
fracţiune pedeapsa capitală, deşi nici una din infracţiunile
săvârşite nu ar fi putut atrage acea pedeapsă.
Mai târziu, în timpul procedurei q u a e stio n e s şi mai ales
în faza când fiecare quaestio nu puteâ judecă decât o anu­
mită infracţiune, se aplică prin forţa lucrului cumulul real
la infracţiunile de naturi diferite, fiindcă erau judecate ose­
bit. Din contra, pentru infracţiunile de aceiaş natură se a-
plicâ o singură pedeapsă în caz de cumul fie prin absorb-
ţiune, fie printr’o agravare uşoară a pedepsei obişnuite (a).
In dreptul canonic se aplică strict principiul cumulului
material (b).
1136 2 — S iste m u l. In legislaţiunile actuale găsim consacrate câte
şi trele sistemele. Astfel sistemul cumulului material, în a-
fară de cazuri speciale când e admis în multe legislaţiuni,

47) Observations sur le projet de code criminel, p. 226.

a) Mommsen, Römisches Strafrecht, p. 380; Ferrini, Esposizione sto-
rica del dir. pen. romano, p. 133; Landucci, Storia del diritto romano, I,
parag. 400, Verona, 1898.
b) Schiappoli, Diritto penale canonico, p. 747.
 — 313 —

se găseşte consacrat ca regulă generală în Chili şi Sta-

tele-Unite.
Sistemul absorbţiunei e adaptat în Franţa, Belgia, Ge­
nova, şi în cazuri speciale şi de alte coduri.
Sistemul cumulului juridic este însă cel mar răspândit;
codul italian, art. 67; codul german, paragr. 74; olandez,
art. 57; norvegian, art. 62; bulgar, art. 64; rus, art. 60;
ungar paragr. 96, în parte cel austriac, paragr. 34; pro­
iectul elveţian, art. 52, şi toate proiectele recente de co­
duri penale.
1137 — In România sistemul absorbirei se găseşte încă delà
Reg. org. al Munteniei. Art. 293 lit. 2 dispune : ,,Dacă vi­
novatul va fi vădit cu mai multe vine de odată, îi se va ho­
tărî, numai o osândă, însă acea care va fi mai grea“ (48).
Acest sistem al absorbţiunei se găseşte şi în Cod. pen. Ştir­
bei, art. 43 (49).
1138 — Legiuitorul nostru a tradus art. 388 şi 422 pr. p. după
codicele de procedură penală francez, însă alin. 2-lea al'
art. 388 este de prisos la noi, fiindcă tot în legea penală
română avem art. 40 C. p., tradus după paragr. 55 C. p.
prusian, care tratează materia cumulului de infracţiuni.
Prin urmare, la noi n’a existat şi nici nu poate există con­
troversa delà Francezi.
In art. 40 C. p. s’a admis sistemul legii prusiane, care
în realitate este şi al legii franceze, şi pe care Léveillé, la
cursul său de legislaţiune penală delà Facultatea de drept
din Paris (1884), îl numea sistemul absorbţiunii. El se gă­
seşte şi în codicele nostru de justiţie militară din 24 Mai
1881 în art. 56 şi 129. Acest sistem însă â fost admis eu
o distincţiune, care e luată din Codicele penal prusian. A-
nume, dacă faptele sunt de aceiaşi natură, cu alte cuvinte
dacă există reiteraţiune, or dacă sunt pedepsite cu aceiaşi
pedeapsă, se va dă maximum prevăzut de lege pentru a-

48) Intr’un manuscris din 1849 conţinând dreptul criminal prescurtat

după Carmignani, se spune la pag. 46: „Pedeapsa cea mai mare trebue
să înghită pe cea mai mică“. Manuscris de la Casa Şcoalelor, probabil un
curs de drept penal dela începutul studieri acestui drept la noi. Vezi şi
pag. 48 acelaşi ms.
49) Vezi în V. Petroni. Comentar, p. 205.
 — 314 —

cele fapte. Dacă însă infracţiunile sunt de diferite naturi şi

pedepsite cu diferite pedepse, judecătorii vor aplică pe­
deapsa prevăzută în lege pentru fapta cea mai gravă. De
exemplu dacă un delict e pedepsit cu închisoarea şi altul cu
amenda, nu se va dă nici o pedeapsă pentru delictul din
urmă (50).
1 1 3 9 — Ca aplicare a acestei regule, urmează că pedeapsa com­
plicităţii e absorbită şi exclusă prin pedeapsa care se dă
pentru comiterea de aceeaşi persoană a faptului principal
(51); de asemenea pedeapsa tentativei se absoarbe de pe­
deapsa săvârşirei faptei, aceia a ameninţării, de fapta con­
sumării infracţiunei (52). (Vezi Nr. 1162)
Nu este însă caz de cumul şi prin urmare de absorbire,
când un individ, după ce şi-a executat pedeapsa, devine re­
cidivist prin comiterea unei noi infracţiuni. In asemenea
caz pedeapsa pentru recidivă se va cumula cu pedeapsa
deja suferită (53).
1 1 3 9 1 — Art. 178 c. p. creiazâ prima excepţiune de la principiul
necumulării pedepselor. In adevăr, acest text spune că în
caz de rebeliune din partea deţinuţilor dintr’o închisoare,
pedeapsa ce se va pronunţa pentru acest fapt nu se ab­
soarbe cu pedeapsa pe care infractorul o va luă pentru
faptul din cauza căruia se află deţinut.
O a doua excepţiune întâlnim în art. 195 c. pen., care
prevede că în caz de evadare, pedeapsa ce se va pronunţă
nu se va absorbi iarăşi cu pedeapsa la care va fi condem-
nat deţinutul pentru faptele de care este învinuit şi pus în
stare de detenţiune.
11 3 9 2 — Un caz în care legiuitorul pedepseşte cumulul la fel
cu pedeapsa aplicată faptelor ce îl compun, este în art.
87 c. pen .

50) Cas. fr. 10 Ian. 1896, Sir. 98, i, 150.

51) Vom arâtâ mai departe că trebue a admite că pedeapsa agen­
tului provocator absoarbe pe a complicelui concomitent în aceaşi in­
fracţiune.
52) De Liszt: Lehrbuch, parag. 56, II. Nr. 2, trad. fr. p. 357; Cas.
M, 3272 din 14 dec. 1912, Curier, jud. ,1913 Nr. 26 pag. 312. (Era vorba
de omor şi de omor săvârşit dar neisbutit: s’a casat pentrucăl se dedese
munca silnică pe viaţă).
53) Cas. II, 192 din 3 Mart. 189, B. 456—458.
 — 315 —

Conform acestui te x t: „dacă vreuna sau mai multe’

din crimele menţionate de art. 76, 78 şi 81.... se vor pe­
depsi cu munca silnică pe toată viaţa.... “
Aceiaşi situaţiune o întâlnim în caz de cumul de in­
fracţiuni identice, atunci când chiar pentru infracţiunea sin­
gură, legea prevede maximul pedepsei. Astfel un falşifica-
tor de monete cari a săvârşit fapta o singură dată va fi
pedepsit la fel cu cel ce a cumulat de mai multe ori a-
ceastă faptă, sau care s’a făcut vinovat de exemplu de:
falşificare de monete şi rupere de sigilii în calitate de cu­
stode (art. 200), sau orice alt cumul cu fapte sancţionate
cu maximul pedepsei.
Cel puţin pentru aceste cazuri legiuitorul ar fi trebuit
să admită un cumul juridic, pentru a evită soluţiunile ine­
chitabile cari slăbesc prestigiul justiţiei.
1140 — Trebue să observăm că art. 40 C. p. şi art. 388 proc.
pen., vorbesc de cumulul de crime şi delicte. Prin urmare
cumulul de contravenţiuni nu e supus regulei major poena
minorem absorbet. Cu alte cuvinte, principiul necumulării
pedepselor nu se aplică la contravenţiuni, deşi firesc a fost
ca legiuitorul să nu fie mai aspru pentru micii infractori în
stare de cumul (53 bis).
Vom adăogâ de altmintrelea că, până în 1842, Curtea
de casaţiune franceză admiteâ că principiul absorbirei se
aplică şi la contravenţiuni, întemeindu-se pe lucrările pre­
paratorii şi pe motivul că expresiunea delict din art. 365
Cod. de instrucţiune crim. fr„ ar avea vechea însemnare
generală de orice infracţiune afară de crimă. In acest sens
e pronunţată o deriziune din 15 ianuarie 1841 a Curţii de
casaţie franceză (54), "însă Tribunalul de simplă poliţie în

53 bis) Jurisprudenta a admis în mod constant ca în materie de con--

travenţhmi nu se aplica principiul tiecumulărei pedepselor, astfel că se pot
cumula pedepsele între im delict de lovire si o eontravenţinne de insultă
(Jud. oc. Săveni, 71 din 30 lan. 1924, în „Jurisprudenta Generală“ din 1924,
sp. 352, pas. 176).
De asemenea se poate cumula pedeapsa delictului de evadare cu aceea
a crimei pentru care acuzatul este deţinut (Cas. fr. 19 iulie 1917, Pand. fr.
1920. 1. p. 286. reprodusă si în „.Jurisprudenta Generală“ din 1923, sp. 1170,
pas. 493).
54) Cas. ir. Sirey, 41, I, 141.
 — 316 —

.urma acestei casări, a judecat în acelaşi sens ca şi Tribu­

nalul a cărui sentinţă' fusese casată, şi în urmă C. cas., în
secţiuni-unite, după concluziunile conforme ale Proc. gene­
ral Dupin, a părăsit în 7 Iunie 1842 vechilii sistem care dă
o interpretare greşită cuvântului delict (55). încât argumen­
tul tras din lucrările preparatorii, nu poate să fie deciziv
fată cu textul formal al legii (56). Deaceia credem, împre­
ună cu Molinier (57) şi Degois (58) că jurisprudenţa inau­
gurată în 1842 de Curtea de casaţiune franceză este con­
formă legii.
Vom mai adăogă, că secţiunea penală a Curţii de ca-
satiune franceză s’a supus jurisprudenţii secţiunilor-unite, şi
nu a mai variat de atunci.
Iată încă o diferenţă între crime şi delicte, pe de o
parte şi contraventiuni, pe de altă parte (59).
1141 — Cum se explică această deosebire, din punctul de ve­
dere al legiferării?
S’a spus că pedepsele contravenţiunilor sunt mici şi
nu pot dă rezultate absurde ca la celelalte infracţiuni. ,,Nous
croyons — ziceà Léveillé la „cursul său în 1884 — qu’il
est assez naturel de cumuler les peines en matière de con­
traventions, autrement la peine serait ridicule“.
Acesta se pare să fi fost motivul legii. Insă el nu poa­
te justifică această diferenţă între crime şi delicte faţă cu
contraventiunile, chiar de am admite că este faptul exact în
realitate (60).
In adevăr, după cum am spus, ni se pare curios ca
legea să fie mai severă în privinţa cumulului pedepselor,
tocmai cu infracţiunile^cele mai puţin grave. Acei cari spun
că aici nu se ajunge cu cumulul pedepselor la rezultate ab­
surde, uită că nu acesta e motivul principal al necumulării
pedepselor, ci neglijenţa pe care însăşi societatea are să

55) Cas. fr. Sirey, 42, i, 496.

56) Normand: Op. cit. Nr.. 429 şi 364.
57) Molinier Vidai: Op. cit. II, p. 301.
58) Degois: Traité, Nr. 858.
59) In Belgia cumularea pedepselor pentru contraventiuni e pre­
văzută expres de lege (art. 58 c. p.).
60) Se citează în Franţa un individ care a avut un cumul de 654
..zile, cumul de contraventiuni, iar altul de 662. Rev. pén. 1905, p. 882.
 — 317 —

şi-o impute iaţă cu infractorul pe care nu l-a oprit din ca­

lea greşită pe care apucase. Prof. Léveillé însuşi citează
cazul Teatrului francez din Paris (Comédie française), care
în 1881 a comis 94 contravenţiuni la dispoziţiunea luată
de prefectul poliţiei pentru perdeaua de fer la teatre între
scenă şi sala de spectacole. Ne întrebăm însă, cine eră
mai vinovat în acest caz? Comedia franceză sau Prefectu­
ra poliţiei care toîeră ca primul teatru din Paris să dea
exemplul de nesupunere la legi?
Mărturisim că, după noi, acei cari lasă să se comită
mai multe infracţiuni, pe care ar puteă să le împedice, ni
se par cel puţin tot atât de culpabili ca infractorii înşişi,
fiindcă infractorul are cel puţin scuza interesului său ori is­
pita infracţiunii, pe când cel care tolerează infracţiunea nu
are nici o scuză.
Dacă vom mai ţine seama că, de ordinar, contraven-
ţiuniie sunt mai uşor de constatat, fiindcă de multe ori ele
se comit pe faţă, şi că prin nepedepsire autorii lor pot crede
că măsura de poliţie e abrogată în fapt prin desuetudine, a-
tunci vom înţelege cât de neraţională e legea care admite
sistemul cumulului numai în materie de contravenţiuni (61).
Este însă afară de orice îndoială că reparaţiunile civile
rezultând dintr’o infracţiune se pot cumulă (62).
^ 141 1 — Codul italian în art. 71 admite principiul necumulării
şi în materie de contravenţiuni, reglementând concursul de
contravenţiuni cu delicte şi acela de contravenţiuni cu contra­
venţiuni.
In Franţa, doctrina, de acord cu jurisprudenţa, conti­
nuă de a fi contra extinderei principiului necumulului la
contravenţiuni (a).
Totuşi în caz de concurs ideal, jurisprudenţa franceză
a decis că se aplică chiar şi la contravenţiuni principiul

61) Pentru cumulul la contravenţiuni M. Ciocărdia : Dreptul, an

XXIX, (1900), p. 432, col. 2-a şi C. Judic. 1900, Nr. 57.
62) Degois: Traité, Nr. 863.
a) Vezi, Garraud, Traité, ed. 3, p. 204: Ortolan, Elements, II, Nr.
1173: Bertauld, Cours p. 328. Le Sellyer, De la criminalité, I, Nr. 294; Vi­
dal et Magnol, Cours, p. 407.
Jurisprudenţa recentă: 3 mai 1912 în Sirey Som., 1912, 1. 101.
 — 318 —

necumulului, pronunţându-se o singură pedeapsă, cea mai

gravă (b).
1141a — Codul austriac aplică în cazuri de cumul al delictelor
sau contravenţiunilor (conf. parag. 267) acelaşi principiu,
acceptat în parag. 34, 35 pentru cumul de crime, adică
se aplică acea dispoziţiune legală, care prevede pedeapsa
cea mai mare, însă ţinându-se seamă şi de celelalte, in­
fracţiuni.
Când însă chiar şi numai pentru una dintre infrac­
ţiunile concurente este prevăzută o amendă, o confiscare
sau pierdere de drepturi, şi aceste pedepse se vor aplică
pe lângă cealaltă.
Aceleaşi principii a acceptat şi anteproiectul german
din 1919 (parag. 39, 40), care declară (în parag. 390)
că la contravenţiuni se vor aplică regulele generale (din
cartea I), întrucât legea nu dispune altfel şi întrucât ele
nu sunt prevăzute expres numai pentru crime şi delicte, sau
nu se referă după natura lor numai la crime şi delicte.
Anteproiectul austriac din 1913 dispune în parag. 65,
Că în caz de cumul de infracţiuni se va pronunţă o pe­
deapsă colectivă, care se va fixă cu aplicarea pedepsei pre­
văzute pentru cea mai gravă dintre infracţiunile cumulate,
însă mărindu-se atât minimum cât şi maximum cadrului pe­
depsei prevăzute prin lege cu un sfert. Când concură o pe­
deapsă privativă de libertate cu o amendă, judecătorul va
puteâ aplică şi amenda sau va puteâ ţine seamă de amendă
la fixarea pedepsei privative de libertate.
1142 — Să revenim la necumularea pedepselor în materie de
crime şi de delicte.
Legea dispune ca se va aplică pedeapsa cea mai
grea (63); dar care e acea pedeapsă?

b) Cas. îr. 31 Oct. 1908 în Sirey 1910, 1, 595; idem, 16 febr. 1912 m
Sirey Som. 1912, 1, 63.
63) Trebue să observăm că acest lucru nu e obligator pentru ju­
decător. In acest sens C. Cas. rom., II, 466 din 7 Nov. 1890 B. 1322 a
decis cu drept cuvânt că, deşi pedeapsa faptei celei mai mari eră dela
3—5 ani, dar, de oarece acea faptă fusese judecată şi pedepsită cu 7
luni, e lucru judecat că acea faptă nu merită o pedeapsă mai mare. Confr.
Cas. II, 10 din 9 Ian. 1896, B. 68.
 — 319 —

Pentru a răspunde la această întrebare, trebue a con­

sultă ordinea prescrisă de Codul penal în art. 7, 8 şi 9. Iar
între pedepse de aceiaşi ordine, vom ţine seamă de maxi­
mum şi de minimum lor.
Dar dacă pedepsele sunt de aceeaşi natură, însă la u-
nele e maximum, iar la altele minimum mai ridicat?
Această chestiune am mai tratat-o altă dată (64). Vom
adăogâ că gravitatea depinde de gradul pedepselor în sca­
ră. Prin urmare, 16 zile închisoare sunt o pedeapsă mai
mare decât 3000 lei amendă; 5 ani muncă silnică repre­
zintă o pedeapsă mai mare decât 10 ani de recluziune sau
de detenţiune. La Francezi detenţiunea e o pedeapsă mai
mare decât recluziunea, pe când la noi din contră 5 ani
de recluziune este o pedeapsă mai mare decât 10 ani de
detenţiune.
Dealtminteri trebue să observăm că regula pusă de
legiuitor poate uneori să ducă la absorbirea infracţiunii ce­
lei mai grave de către infracţiunea cea mai puţin gravă.
In adevăr, se poate întâmplă ca o infracţiune care în'iege
e pedepsită mai aspru, de ex. 3 luni până la 2 ani de închi­
soare, să fie, din cauza circumstanţelor atenuante, pedep­
sită de judecători numai cu o lună de închisoare, şi ea va
absorbi o infracţiune sancţionată cu 2 Juni până la un an
de închisoare, şi care poate că din cauza împrejurărilor în
care s’a comis ar fi fost pedepsită de judecători cu un an
de închisoare.
Soluţiunea e sigură, însă ea arată absurditatea ,dis-
poziţiunii legii în privinţa cumulului.
Deşi pedepsirea cumulului de infracţiuni pare rezol­
vată de legiuitor, însă ea prezintă multe greutăţi de apli-
caţiune, care fac ca jurisprudenţa asupra acestei materii
să fie foarte bogată.
Î143 — O primă chestiune care a preocupat adeseori instan­
ţele judecătoreşti, este de a ştî ce soluţiune se va dâ în ca­
zul când o persoană fiind condamnată definitiv, se des­
copere că înaintea condamnării mai comisese alte infrac­
ţiuni? Va mai fi dat în judecată infractorul pentru acele
fapte?

64) Numerile 262 şi 263.

 ' ........................................ ...... , - 320 —

1 Pentru aceasta treime să distingem trei ipoteze.

a) Dacă pedeapsa care s’a dat este pentru, fapta cea
mai puţin gravă, infractorul se va judecă din nou şi se va dă
pedeapsa pentru fapta cea mai grea, ţinându-se însă sea­
mă în condamnare de pedeapsa deja suferită.
b) Dacă pedeapsa este aceeaşi ca aceia la care a fost
condamnat, judecătorii vor judecă din nou şi vor putea
pronunţă maximum pedepsei, ţinând iarăşi seamă de pe­
deapsa suferită.
c) Dacă însă s’a pronunţat pedeapsa pentru infracţiu­
nea cea mai grea, problema devine mai dificilă şi chestiu­
nea e controversată.
1144 ‘— Autori de mare valoare (65) sunt de părere că infrac­
torul;'fiind condamnat definitiv pentru infracţiunea cea mai
gravă, aceasta nu împedică urmărirea pentru faptă mai puţin
gravă, căci nicăeri legea nu declară stinsă, acţiunea publi­
că prin condamnarea pentru infracţiunea cea mai gravă,
ci numai împiedecă două executări de pedeapsă. Se adaogă
că, după art. 22 pr. pen., procurorul e dator să urmărea­
scă infracţiunile de care are cunoştinţă. Jurisprudenţa fran­
ceză e conformă acestei păreri (66).
Sunt însă autori nu mai puţifr'însemnaţi care susţin
părerea contrarie, pe motiv că noua urmărire nu ar avea
niciun rezultat, deoarece s’a aplicat pedeapsa cea mai
gravă (67).
1145 — Noi credem că prima opiniune este mai întemeiată, de
oarece nu e adevărat că darea îrt judecată în acest caz
nu ar avea niciun rezultat, după cum pretind acei care sus­
ţin părerea a doua. ' f
■' ;

65) F. Hélie: Instr. crim. II, N-rile 1092 çi urm.; Ortolan: Eléments
II, Nr. 1818; Bertauld: Leçons p. 290. Molinier: II, p. 291-293: Laborde :
Cours, N-le 583, 668 si urm., çi ed. 2-a Nr. 581 si urm.; Vidal: Cours,
Nr. 264; Degois: Traité, Nr. 870 çi -urm.; Garraud: Traité, T. II, Nr. 177
ed. 1-a. Précis, ed. IX-a, Nr. 302; ed. XI, Nr. 252.
66) Vezi iurïsprudenta în Molinier : Op. cit. II, p. 294 si 295.
67) Mangin: De l'action publique II, Nr. 458; Legraveraml: Traité
de législ. crim. II, p. 609; Le Sellyer: De l'exercice et de l'extinction du
droit d’action I, Nr. 356; Morin: Répertoire V-bo Cumul de peines ; De
Liszt:: Lehrbuch paras. 56 III, si trad. fr. p. 359.Collet Rev. crit. 1867,
p. 385. Thierret: Revue de législ. T. XIII, p. 483.
 — 321 —

Sunt în adevăr interese multiple pentru ca infractorul

să fie din nou dat în judecată. Vidai enumeră cinci inte­
rese: 1) pentru ca în caz de amnistie a faptei mai grave, să
rămână pedeapsa pentru fapta mai puţin gravă; 2) Pentru
constatarea moralităţii individului, folos foarte mare, mai
ales dacă se admite ideia lui Prins de a se substitui noţiu­
nea stării de individ periculos, noţiunei infracţiunei comise;
3) Pentru cazul de anulare a primei condamnaţiuni; 4) Pen­
tru a se putea exercită acţiunea privată de persoana vătă­
mată înaintea tribunalelor represive şi 5) Pentru atragerea
incapacităţilor care rezultă din infracţiunea nejudecată.
Pentru aceste motive, Curtea de casaţiune franceză,
care admisese la început părerea a doua, acum este favo­
rabilă primei păreri, susţinută de autori mai noi, ca Gar-
raud, Vidai, Laborde, Degois.
1 — Noi credem că problema nu se poate pune raportân-
du-ne la diferenţa de gravitate a infracţiunilor, fiindcă, du­
pă cum s’a arătat la Nr. 1142, nu este exclus ca uneori
pedeapsa infracţiunei mai uşoare să absoarbă pedeapsa in-
fracţiunei mai grave prin afectul aplicării circumstanţe­
lor atenuante acesteia din urmă.
Aşa dar din cele trei ipoteze, în caz de descoperirea
unei noui infracţiuni, prima şi ultima nu-şi au raţiunea da­
că ne raportăm la gravitatea infracţiunilor. Altele sunt î-
potezele cari s’ar putea discută, şi anume:
1) Când pedeapsa infracţiunei descoperite ulterior ar
puteâ fi, dacă nu se vor aplică circumstanţe atenuante, mai
mare decât pedeapsa dejă pronunţată pentru faptul jude­
cat, în acest caz judecarea nouii infracţiuni se impune nea­
părat.
2) Ipoteza a doua dela Nr. 1143, adică infracţiuni de
aceiaş natură, în care caz iarăşi trebue să urmeze o jude­
cată pentru a se pronunţă maximul.
3) Când pedeapsa infracţiunei descoperite ulterior,
chiar dacă s’ar pronunţă maximul ei, ar fi mai mică decât
pedeapsa pronunţată pentru faptul dejă judecat. In acest
caz s’ar păreă că o nouă judecată e inutilă. Totuşi acea­
stă credinţă e greşită pentru consideraţiunile arătate la nu­
mărul precedent.
I. T anoviceanu, voi. II.
21,
 322 —

11452 — Astăzi jurisprudenţa Casaţiunei franceze este definitiv

fixată în sensul de a se admite întotdeauna urmărirea chiar
pentru faptul mai puţin grav descoperit după prima com-
demmaţiune, judecata putând pronunţă pedeapsa cuvenită
pentru acest fapt, cu obligaţiunea însă de a operă conto­
pirea cu pedeapsa mai gravă déjà pronunţată (a).
11453 — Cele mai multe coduri penale prevăd în mod expres
că, în caz de cumul, dacă o persoană a fost judecată de­
finitiv şi în urmă se descopere o altă infracţiune, săvârşi­
tă înainte de a fi intervenit prima condemnatiune, această
nouă infracţiune va trebui să fie judecată, fiindcă cumulul
de infracţiuni este o institutiune pe care legea penală o con­
sacră pe baza unei realităţi de fapt, iar nu pe baza unei
simple eventualităţi a unei judecăţi simultane. Vezi cod. pr.
pen. italian, art. 76; codul norvegian, parag. 79; codul
danez, art. 64; proiectul elveţian, art. 43.
Judecata examinând al doilea fapt, va pronunţă pe­
deapsa şi va operă contopirea pedepselor, ţinând seamă de
timpul cât infractorul a executat prima pedeapsă, aşă fel
încât aceasta a doua sentinţă să conţină operaţiunea de
regulare a pedepsei, ca şi cum ambele fapte ar fi fost jude­
cate deodată.
Chiar când infractorul a executat în întregime pe­
deapsa, încă se va operă contopirea, fie deducându-se din
noua condemnaţiune dacă aceasta e mai mare, fie absor­
bind-o complect dacă aceasta e mai mică (b).
1146 _ U n caz foarte important relativ la această controver­
să, este cazul celebru al lui Abadie, care fiind condamnat la
moarte pentru asasinat în Aprilie 1879, i se comutase pe­
deapsa în muncă silnică pe viată. In urmă însă descope-
rindu-se că el comisese un alt asasinat, în Ianuarie 1879,
Curtea cu juraţi a Senei a decis în 30 August 1880 (68),
că nu poate interveni o nouă condamnare fiindcă prima pe­
deapsă, fiind cea mai mare din pedepsele codicelui penal,
a) Cas. fr. 28 Februar 1902 în Revue P.nit. 1902, p. 680; idem, 16
Martie 1911 în Dalloz 1914, 1, 201 nota Degois.
b) In acest sens Cas. italiană 16 Mai 1898 în Rivista Penale, XLVIII,
62. Vezi şi doctrina italiană favorabila; Alimena, Diritto penale, II, p.
225.
68) Sirey, 188R 2; 17.
 323 —

le absoarbe pe toate şi prin urmare a absorbit şi pe a doua,

insă această deciziune a iost casată de Curtea de casaţiune,
şi G. Vidai şi C. Degois aprobă soluţiunea Curtei supre­
me (69). Vom adăogă că, în urmă, Curtea cu juraţi a Se­
nei a revenit asupra jurisprudenţei sale, şi a admis inter­
pretarea Curţii de casaţiune (70).
1147 — La noi credem că această soluţiune este cu atât mai
admisibilă, cu cât legea noastră nu se exprimă ca legea
franceză: ,,La peine la plus forte s e r a s e u l e p r o n o n c é e “
(art. 365, al. 2, p. p.), ci „ s e v a a p l i c ă numai osânda cea
mai grea“ (71), prin urmare: se pot pronunţă cele două
pedepse, însă se va aplică numai una. Ce e drept, la finele
art. 40 „ l e g e a z i c e c ă j u d e c a t a v a h o t ă r î m a x i m u m p e d e p ­
s e i “ , aceasta însă nu însemnează că nu va pronunţă
două pedepse, adică pedeapsa cuvenită pentru fiecare in­
fracţiune, ci numai că pronunţând două pedepse va avea
grijă a le întruni în o singură pedeapsă (72).
114 7 1 — Jurisprudenţa franceză a stabilit definitiv că atunci
când mai multe infracţiuni sunt judecate deodată, iar nu
separat, nu se va pronunţă decât o singură pedeapsă pen­
tru infracţiunea cea mai gravă, pentru celelalte infracţiuni
inculpatul va fi declarat numai vinovat prin sentinţă, fără a
se pronunţă vreo pedeapsă (a).
Pentru a înlătură neajunsurile enunţate la Nr. 1145,
Casaţia franceză a emis o teorie nouă, aceia a i n d i v i z i b i l i ­
t ă ţ i i p e d e p s e i în caz de cumul. Conform acestei teorii, pe­
deapsa unică pronunţată pentru două sau mai multe infrac­
ţiuni cumulate nu reprezintă suma pedepselor ce judecata
ar fi aplicat fiecărei infracţiuni în parte, ci reprezintă o pe­
deapsă unică care loveşte toate infracţiunile la un loc şi pe
fiecare în parte. Consecinţa acestui caracter indivizibil este
că în caz când una sau mai multe din infracţiunile cumu­
late ar fi amnestiate sau desfiinţate de o nouă lege, pe-

69) Molinier-Vidal : Op. cit. II, p. 295-297. Degois : Traité, Nr. 880.
70) Cas. ir., 17 Apr. 1901, Sir. 1903, II, 151.
71) Traducând cuvintele din codicele penal prusian, 355.
72) Vezi şi cele spuse în Cursul de proc. penală Nr. 282.
a) Cas. tr. 5 Ianuarie 1907 în Sirey, 1910, 1.161 cu nota Le Poit-
tevin; idem, 1 febr., 1908, în Sirey, 1910, 1, 166; idem, 26 Decemb. 1919,
în Gazette du Palais, 1920 febr. 1.
 — 324 —

deapsa nu dispare, ci ea se execută pentru infracţiunea sau

infracţiunile ce au rămas pedepsibile în măsura maximu­
lui prevăzut pentru acea infracţiune, sau pentru cumulul a-
celor infracţiuni, dacă sunt mai multe.
Astfel, dacă un infractor a fost condemnat pentru
două furturi simple (art. 308), loviri (art. 238 alin. 3) şi
ultragiu (art. 182 alin. 1) la 2 ani închisoare, reprezentând
pedeapsa infracţiunei mai grave, furtul, care fiind cumulat
cu ei însuşi a atras maximul, şi dacă presupunem că inter­
vine o amnistie care iartă cele două infracţiuni de furt, însă
nu amnestiază ultragiul şi lovirile, pedeapsa de 2 ani nu dis­
pare, deşi ea reprezintă pedeapsa infracţiunei mai grave
care a fost amnestiată, ci ea se va execută în măsura ma­
ximului ce s’ar fi putut dă pentru cumulul de răniri şi ul­
tragiu, adică 1 an şi jumătate. Iar dacă am presupune că şi
lovirile ar fi amnestiate, atunci pedeapsa se va execută în
limitele maximului prevăzut pentru ultragiu, adică un an.
Aşă dar pedeapsa este indivizibilă şi ea se raportă la
fiecare din infracţiunile cumulate în limita maximului pre­
văzut pentru fiecare infracţiune.
1148 — Care e caracterul cumulului ? O altă chestiune care se
controversează relativ la cumul, este dacă acest principiu
este un principiu absolut care se adresează chiar puterii e-
xecutive, sau din contră, el obligă şi are să fie aplicat nu­
mai de judecători ?
Ch. Adolphe şi F. Hélie sunt de părere că principiul
necumulării pedepselor e o regulă de executare a pedepsei
absolută, prin urmare ipso jure pedeapsa cea mai mare
absoarbe pe cea mai mică, şi chiar dacă judecătorii n’au
pronunţat absorbţiunea, totuş nu se va execută decât pe­
deapsa cea mai grea (73). De aceiaşi părere este şi Le
Sellyer (74).
După aceşti autori, principiul necumulării se va aplică
de ministerul public, căruia incumbă executarea pedepse­
lor, şi numai în caz de dificultăţi de aplicare, se va face
apel la judecata tribunalelor (75).

73) Ch. Adolphe şi F. Hélie: Théorie ,1, Nr. 171.

74) A. Le Sellyer: De la criminalité, 1, Nr. 248 şi urm.
75) In acest sens. Ai. Ciocărdia: Dreptul, an. XXIV, Nr. 53.
 — 325 —

Insă majoritatea autorilor crede -ă chestiunile relative

la cumulul pedepselor trebue să fie totdeauna rezolvate de
autorităţile judecătoreşti, şi jurisprudenţa franceză este în
acelaşi sens (76),
Această a doua părere o credem mai întemeiată, fi­
indcă legea zice, vorbind de cumul, că judecata va aplica
pedeapsa, ceiace probează că legiuitorul s’a referit numai
la instanţele judecătoreşti. Condamnatul, care crede că are
drept să invoce principiul absorbţiunei, n’are decât să facă
apel ori recurs contra hotărîrei a doua. Şi chiar dacă din
neştiinţă, ori din negligenţă nu a uzat de aceste căi, există
dreptul de gratie al Suveranului, ori contestarea la execu­
tare, prin care se poate înlătură pedeapsa cea mai mică.
Nu credem însă că ministerul public, sau puterea executi­
vă, ar avea dreptul de a nu execută o deciziune definitivă,
chiar când ea ar fi contrarie legii, căci aceste autorităţi au
misiune să execute, iar nu să cenzureze ori să îndrepteze
hotărîrile judecătoreşti.
In acest sens s’a pronunţat şi Curtea noastră de ca-
saţiune (77).

1149 — Care e însă instanţa de judecată care se va pronunţă

în caz de contestare asupra aplicării pedepselor relativ la
cumulul de infracţiuni?
Curtea de casatiune franceză a decis în 1893 că in­
terpretarea hotărîrei, în caz de contestaţie, se va face de
jurisdicţiunea care a pronunţat ultima deciziune (78), ceia
ce ne pare raţional (78 bis).
Curtea noastră de casatiune admite aceiaşi soluţiune

76) In acest sens: Laborde: Cous ed. 2-a, Nlle 580 şi 586; Ber­
tauld: Lect. 15-a; Garraud: Traité, II, Nr. 178 şi Précis. Nr. 303; Vidai:
N-le 256 şi 269; Villey: Nota C. cas. fr„ 15 Ian. 1877, Pal. 78, 803. Sirey:
78, I, 329, si 22 Iul. 80 Pal. 82, 1, 180; Sirey: 82, I, 1880. In caz de ca­
sare, casarea se face fără trimitere, suprimându-se pedeapsa cea mai
mică, (Deciziunea din 20 Iulie 1880, mai sus citată).
77) Cas. II, 167 din 19 Mart. 1897. B. 491.
78) Cas. fr. 2 Iunie, 1893; S. şi P. 1894, I, 157.
78 bis) In acelaşi sens: Cas, II, 967 din 1915 în Curierul Judiciar
di" 1915, Nr. 61 pag. 502. De altfel jurisprudenţa e constantă.
 — 326 —

(79). Vom observa ca în Franţa se admite că, în caz de ne-

aplicare a regulei necumulării pedepselor de instanţa a doua,
nu intervine casare, căci tăcerea trebue să se înţeleagă în
sensul absorbirei, şi absorbirea se ya face pe cale de inter­
pretare, când se vor aplică pedepsele (80).
1150 — Ce se întâmplă când s’au pronunţat două pedepse pen­
tru două infracţiuni de aceiaşi natură, fără să se fi spus
nimic de cumul, însă pedeapsa amândurora nu trece peste
maximum? (81 şi 81 bis). (Cpr. Nr. 1143).
Curtea de casaţiune franceză admite că ambele pe­
depse se vor cumula până la maximum. Astfel, de exem­
plu, Curtea de casaţiune a decis că o pedeapsă de 8 ani şi
alta de 12 ani de muncă silnică- pronunţate fără să se spună
nimic de cumul, se vor execută amândouă, fără să se ab­
soarbă (82).

79 ) Cas. II, 172 din 15 Mart. 1896 B. 639; 273 din 20 Mai 1897 B.
77; 372 din 25 Iunie 1897 'B. 959; 383 din 1Iul. 1897, B. 985. 542 din 4
Nov. 1897 B. 1353 ; 626 din 28 Sept. 1898, B. 1141. 494 din 22 Mai 1901
B. 1910; 544 din 5 Iunie 1881 B. 1005 (Reg. comp): Sect. Vac. 682 din 1
Aug. 1901 B. 1100 (Reg. comp. Tribunalul condamnase în urma Curţii
cu juraţi).— Sec. Vac. 824 din 1 Aug. 1906 B. 984. 420 din 17 Ian. 1906,
B. 102; 2238 din 31 Oct. 1907, B. 1561; Cas. II, 967 din 14 Apr. 1915,
Curier. Jud. 1915 p. 502. In acelaşi sens M. Ciocârdia. Dreptul XXIX,
433. In orice caz contopirea pedepselor nu se face de Curtea de cas.,
ci de instanţa de. fond. Cas. II, 2230 din 19 Sept. 1912,Curier..Judiciar
1912 Nr. 84 p. 995.
80) Vidai: Op. cit. Nr. 269.
81) Bine înţeles că trebue ca cele două infracţiuni să fi fost su­
puse judecăţii în diferite timpuri; dacă s’au supus deodată şi le-a jude­
cat separat, e casare. Cas. II: 303 din 4 Mai 1898, B. 750. Se pot însă
instrui diferit. Cas. II, 819 din 24 Nov. 1899. B. 1335.
81 bis) Jurisprudenta constantă. Cas. II, 1863 din 12 Oct. 1923
în Jurisprudenta Generală din 19.23, sp. 1539, pag. 681. In speţă eră vorba
de două furturi la care acuzatul a fost condamnat succesiv: unul sim­
plu, altul cu efractiune (art. 310 al. 2). — şi ambele pedepse nu întreceau
maximul pedepsei prevăzut de furtul cu efracţie.
In acelaşi sens: Cas. II, 3095 din 1915 în Curierul Judiciar din 1916,
Nr. 43 pag. 352, de altfel jurisprudenta constantă.
82) Cas. fr. 13 Febr. 1880, S. 81, I, 233; şi 24 Mart. 1898. Sirey, 1900
I, 200. C. Cas. fr. în considerentul său spune formal că principiul necu-
mulului „nu obligă Curtea a nu pronunţă decât o singură pedeapsă, ci ’i
interzice numai de a depăşi în totalul condamnărilor pronunţate ma-
 327

Curtea noastră de casaţiune a admis acelaşi sistem,

prin numeroase deciziuni (82 bis).
1151 — Insă în Franţa Molinier (83) şi Ch. Adolphe şi F. Hé­
lie (84) au combătut acest sistem care violează legea. După
părerea noastră, cu drept cuvânt aceşti autori critică sis­
temul jurisprudenţei, care în realitate e un sistem de cu­
mul în loc de sistem de absorbire. Soluţiunea jurispruden-
ţei franceze şi române ne readuce la regula: quot delicta tot
poeme, cu singura restricţiune să nu se depăşească ma­
ximum. Această regulă însă a fost înlăturată de legiuitor şi
înlocuită ou regula major poena minorem absorbet, şi aici
vedem că, din contra, pedeapsa cea mai mare nu absoarbe
pe cea mai mică.
In zadar se obiectează că judecătorii ar fi putut dă,
fără să violeze legea, maximum pedepsei prevăzute pentru
acea infracţiune; că prin urmare ei ar fi putut să deă o pe­
deapsă unică egală cu cumulul celor două pedepse pronun­
ţate. Negreşit că judecătorii ar fi putut face acest lucru, dar
chestiunea este: l’au făcut? Aceasta a fost.intenţiunea lor?
Dacă n’au ştiut de prima pedeapsă, este multă proba­
bilitate că aceşti judecători n’au voit să se cumuleze pedea­
psa pe care au pronunţat-o cu o pedeapsă pe care nu o cu­
noşteau. Din contra, este certitudine că, respectuoşi legii
care a stabilit principiul absorbirei, în loc de a dă, de e-
xemplu, 12 ani, plus 8 ani, pedeapsa, meritată pentru fie­
care infracţiune, ar fi dat numai 12 ani, ori 12 ani plus o
agravaţiune judiciară din cauza faptei care merită 8 ani.

ximum pedepsei celei mai grele“. In treacăt vom spune că preferăm cu­
vântul absorbi cuvântului contopi, de oarece contopirea nu arată clar
necumularea, cum o arată absorbirea.
82 bis) Jurisprudenţă constantă. Vezi, între altele, decizia Cas.
II, 72 din 4 Febr. 1886, B. 128; Cas. II, 94 din 19 Febr. 1886; Cas. II, 270 din
20 Mai 1897. B. 774; 858 din 11 Oct. 1900, B. 1243 şi 112 din 12 Ian, 1903,
B. 123; 4417 din 21 Apr. 1903, B. 596. Cas. II, 760 din 21 Nov. 1906, B.
-592; Cas. II, 2238 din 31 Oct. 1907, B. 1561. Cas. II 726 din 7 Apr. 1909;
C. Jud. 1909 Nr. 76. Bul. 427 şi C. Craiova, II, din 16 Iunie 1909, Dr.
XXXIX (1910), INo. 25, p. 204, col. 2-a; Cas. II, 309 din 41 Dec. l(915
Curier. Jud. 1916 Nr. 43 p. 352; C. Iaşi I 1028 din 25 Aug. 1915. Ibidem.
83) Molinier Vidal: II, 299.
84) C/î. Adolphe şi F. Hélie: Théorie, I. N-Ie 170—172.
 — 328 —

Dealtminteri dacă se face aditiunea celor două pe­

depse, pronunţate separat, una în necunoştinţa celeilalte, in­
fractorul nu beneficiază .de-principiul necumulării pedepse­
lor pus de legiuitor în art. 40 C. p., ceiace este o violare
vădită a legii. Un accident de procedură, cum zice cu drept
cuvânt Laborde, nu trebue să modifice o importantă regulă
de fond (85).
Soluţiunea e cu atât mai nedreaptă, cu cât dacă pe­
depsele sunt pentru diferite infracţiuni, jurisprudenţa, con­
form desigur cu legea, nu cumulează pedeapsa cea mai mi­
că cu cea mai mare, chiar dacă pedeapsa cea mai mare nu e
dată la maximum.
Astfel, de exemplu, dacă s’a comis un furt cu efrac-
ţiune, pedepsit de judecători cu un an de închisoare, şi un
furt simplu pedepsit cu 15 zile, prima pedeapsă va absorbi
pe cea de a doua şi individul va face numai un an. de în­
chisoare (86). Dacă însă presupunem că un furt simplu, pe­
trecut în împrejurări mai grave, a fost pedepsit cu un an
de închisoare, iar alt furt simplu cu 15 zile de închisoare

85) Laborde: Cours Nr. 670 şi ed. 2-a, Nr. 580.

86) Cas. II. 273 din 20 iMai 1897, B. 776. (S’ar mai puteâ cită e-
xemplul bancrutei simple şi celei frauduloase). In acelaşi sens Cas. II, 113
din 6 Martie 1884, B. 203. (Cond. cu art. 310, al. 2 la un an şi cont. art.
309 la 7 luni, s'au contopit pedepsele. C. Focşani 21 din 1885). Vom ob­
servă că în caz când pedepsele ce au să se contopească sunt déjà pro­
nunţate, nu se mai poate ivi inconvenientul pe care l’am semnalat la Nr.
1142 că infracţiunea cea mai puţin gravă să absoarbă pe cea mai gravă.
Inacest caz judecătorul va ţine pur şi simplu seamă de pedeapsa dată,
în afară de natura faptelor şi pedeapsa legală, şi vor declară că pedeapsa
cea mai mare absoarbe pe cea mai mică. De ex. o persoană condamnată
pentru omor la maximum închisorii corecţionale şi pentru rebeliune cu
recluziunea (art. 171, C. p.), va suferi prin aplicarea art. 40 C. p. nu­
mai pedeapsa pentru rebeliune, recluziunea.
Cum se vor contopi 5 ani muncă silnică cu 7 ani de recluziune ?
Fostul preş. de Curte, Ciocărdia, ne spune că parchetele obişnuesc, pen­
tru contopire, a luă regimul delà una din pedepse şi durata delà cealaltă,
dând 7 ani de muncă silnică! Aceasta ni se pare o enormitate, căci fă-
cându-se această contopire hibridă, cum o numeşte Ciocărdia, în reali­
tate nu se dă una din pedepse, cea mai grea, ci o a treia pedeapsă mai
grea decâ ambele pedepse. Bun sistem poate pentru legiuitor, însă ab­
solut ilegal vorbind de aplicarea legii. Ciocărdia: Discurs de deschidere.
C. Bucureşti, 11 Sept. 1900, Dreptul XXIX, Nr. 53 p. 432.
 — 329 —

corecţională, aceste două pedepse se vor cumula fiindcă

n ’au întrecut maximum de 2 ani prevăzut de art. 308 C.
p. Este cu neputinţă să credem că legiuitorul ar fi voit să
admită acest sistem hibrid şi nelogic de cumulare şi necu-
mulare. Astăzi când intenţiunea legiuitorilor este să fie mai
aspri cu infractorii profesionişti şi specializaţi (reiteraţiu-
nea), am înţelege ca legiuitorul să admtă acest sistem, dar
desigur că atunci când s’a redactat Codul penal nu s’a gân­
dit la el (86 bis).
Ce e drept însă, absorbirea pur şi simplu a pedepsei
în aceste cazuri, ni se pare deasemeni inadmisibilă şi con­
trarie intenţiunei legiuitorului, căci infractorul s’ar află în-
tr’o situaţiune mai bună decât dacă ar fi fost dat odată în
judecată pentru ambele fapte, deoarece e probabil că fapta
cea mai puţin gravă ar fi servit cel puţin ca o agravare
judecătorească a pedepsei celei mai mari. Accidentul de
procedură de care vorbeşte Laborde, nu trebue să fie nici
contra, nici în favoarea osânditului. De aceia părerea noas­
tră este că, în asemenea caz, prin contestare la executarea
pedepsei, judecătorii din urmă vor fi chemaţi a se pronunţă
asupra fuzionării celor 2 pedepse.
Laborde susţine că ministerul public trebue să ceară
această interpretare a celei de a doua hotărîri, chiar în
lipsa unei contestări la executare de către cel condamnat
(87), ceeace ni se pare şi nouă întemeiat (88).
1152 — Dar când se va cere această interpretare ? Curtea de
casaţiune franceză a decis că se va cere în momentul când
va fi vorba de a se începe executarea celei de a doua pe-

86 bis) Când un individ a fost condamnat succesiv pentru fapte

de aceeaşi natură—furturi,—dintre care cel din urmă era cu «fracţiune,
care e pedepsit cu 3—5 ani închisoare, cum pedepsele aplicate de ju­
decători adiţionate nu atingeau maximul pedepsei prevăzut de furtul
cu efracţie (art. 310 al. 2): 5 ani închisoare, jurisprudenţa a decis că nu
mai este locul să se facă contopirea de pedepse. (Cas. II, 1863 din 12
Oct. 1923, în Jurisprudenţa Generală din 1923, sp. 1539, pag. 681).
87) Laborde: Cours. Nr. 679 şi ed. 2-a, Nr. 586.
88) O părere extremă a fost susţinută de d. Flaişlen, că judecăto­
rul în acest caz să nu fie mărginit de maximum, şi să respecte numai
autoritatea lucrului judecat; cu atât mai mult că vinovat e însuşi condam­
natul că n’a comunicat judecătorilor condamnările ce a suferit şi nici
n'a uzat de recurs, C. judiciar 1897, Nr. 24.
 — 330 —

depse (89), ceeace după noi e iraţional, fiindcă, în cazul când

judecătorii ar hotărî absorbirea pedepsei a doua în cea
dintâi, am avea situaţiunea ca osânditul ar stă în închi­
soare în timpul cât durează judecata, şi acea închisoare ar
fi contrarie hotărârei care ordonă contopirea (90).
Dealtminteri e indiferent dacă s’a discutat sau nu de
contopire în timpul judecăţii (91).
1153 — Materia cumulului prezintă o mulţime de probleme ju­
ridice. Vom semnală câteva din ele.
Pedepsele accesorii sunt supuse regulei necumulării?
Această chestiune nu înfăţişează nici o greutate. Au­
torii admit că, dacă pedeapsa principală e înlăturată prin
aplicarea absorbţiunei, evident că pedeapsa, accesorie va
urmă soarta sa, adică va fi înlăturată, fiindcă accesoriul ur­
mează soarta principalului (92).
Prin urmare, pedepsele accesorii sunt absorbite şi ele
de pedeapsa cea mai grea, în acelaşi timp cu pedeapsa prin­
cipală din care ele decurg.
1154 — Quid pentru pedepsele complementare ? In Franţa doc­
trina admite în general, că aceste pedepse nu sunt supuse
principiului absorbirei, fiindcă ele sunt o măsură de protec-
ţiune socială, care nu trebue să fie înlăturată prin comite-
era unei infracţiuni mai mari (93). Motivul ni se pare ne­
întemeiat, căci orice pedeapsă e o măsură de ocrotire so­
cială, şi ar trebui prin urmare, ca nici o pedeapsă să nu mai
fie absorbită de alta, deoarece comiterea unei infracţiuni
mai mari nu e un motiv de a înlătură pedeapsa unei infrac­
ţiuni mai mici. Ne pronunţăm dar contra acestei păreri (94).

89) Cas. rf. 23 Dec. 1880, B. 81, I, 278.

90) Deaceeaşi părere L a b o r d e : Op. et. loc. cit.
91) Cas. II, 84 din 13 Febr. 1889, B. 213 şi 24 din 14 Iunie 1874.
B, 12.
92) B e r ta u ld : Leçons, p. 341 şi 399. B la n c h e : Etudes, I, 201 şi 206;
G arra u d : ed. 3-a, Précis, Nr. 331; şi ed. 9-a, Nr. 298; ed. Xl-a, Nr. 248;
T r é b u tie n : Op. cit. I. p. 322 şi 323; V i l l e y : Précis, ed. V-a, p. 156, şi ed.
6-a, p. 131; O r to la n : Eléments, II, Nr. 1644; L a b o r d e : Cours, Nr. 663 şi
ed. 2-a, Nr. 574; D e g o i s : Traité, Nr.. 864, p. 424, nota 2 D e L i s z t : Lehr-
buch, ed. 1905, parag. 56, şi trad. fr. p. 356.
93) Autori mai sus citaţi.
94) In acelaşi sens L a b o r d e : Cours. N-le 665—666 şi ed. 2-a, Nr. 576.
 — 331 —

1155 — Curtea de casaţiune franceză are o jurisprudenţă toar­

te ciudată în aceaştă materie.
Ea distinge: .admite cumulul pedepselor complemen­
tare corecţionale, împreună cu majoritatea autorilor (95);
nu admite însă cumulul pedepselor complementare crimi­
nale !
Astfel, de exemplu, în cazul Cambaneyre, condamnat
la moarte în 18 Nov. 1904 de Curtea cu juraţi Seine şi Oise
pentru asasinat, şi la 100 lei amendă pentru fals. El a fă­
cut recurs şi Curtea de casaţiune, în 17 Decembrie 1904, a
casat deciziunea Curţii cu juraţi, contrariu jurisprudenţei
anterioare din 1850 (97), pe care a părăsit-o în 1881 (97).
Această distincţiune pe care o face Curtea de casaţiune
franceză între pedepsele complementare corecţionale şi cri­
minale, relativ la aplicarea principiului necumulării pedep­
selor, este absolut arbitrară (98), şi nu ne-o putem explică
decât ca o transiţiune la aplicarea întreagă a sistemului
absorbirei la toate pedepsele accesorii ori complementare,
fie ele corecţionale, fie criminale.
Dar dacă nu se poate cumula amenda ca pedeapsă
complementară criminală, şi , după noi, nici chiar ca pe­
deapsă complementară corecţională (99), este însă incon­
testabil că amenda fie ca pedeapsă principală, fie ca pe­
deapsă complementară, se poate cumulâ cu pedepsele cri­
minale ori corecţionale. Astfel, de exemplu, în cazul lui
Cambaneyre, nici o îndoială nu este că el ar fi putut să
fie condamnat la moarte pentru crima de asasinat şi la a-

95) Cas. crim. fr. 20 Mart. 1903. Le Droit, 29 Mart. 1903.

96) Cas. fr. 11 Apr. 1850, D. 50, V. 349.
97) Cas. r. 30 Iun. 1881, Bl. 165; 12 Mai 1881, B. 131; 11 Ian.
1883, B. 11; 26 Ian» 1888. In acelaşi sens Ch. Ad. şi F. Hélie : Théorie
I, Nг. 172; Garraud: Traité II, Nг. 272.
98) Laborde: Cours, Nr. 663, ed. 2-a Nr. 573, în notă califică de
cOntradicţiune foarte însemnată sistemul Curţii de cas. franceză. Vom a-
dăogâ că după jurispr. fr. pedepsele complementare ca afigerea jude­
căţii şi confiscarea specială nu sunt supuse principiului absorbirei; Vidai:
Cours. Nr. 258; Confr. Degois, Nr. 864.
99) La noi amenda neputând fi dată nici odată în materie crimi­
nală, principiul necumulării nu ne interesează decât la pedepsele com­
plementare corecţionale.
 — 332 —

mendă de 5 lei pentru beţie publică (100), pentru că pe­

depsele de simplă poliţie se pot cumula şi între ele, şi cu
pedepsele corecţionale ori criminale (101).
1156 ■— Art. 40, C. p. se aplică şi la tentativă? Dacă o per­
soană a încercat de 3 ori să comită incendiu şi n’a, isbutit,
se va aplică art. 40 C. p. ? Curtea noastră de cas. a răs­
puns afirmativ, şi credem cu drept cuvânt, căci faptele con­
stituind tentativa fiind pedepsite de lege, alcătuesc infrac­
ţiuni şi sunt supuse regulelor generale ale infracţiunilor..
După cum poate să fie recidivă de tentativă, tot aşa poate
să fie şi cumul de tentativă (102). Nu poate să fie vorba îrr
asemenea caz de infracţiune continuă, fiindcă nu există nici
unitate de acţiune, nici unitate de intenţiune, ci o nouă in-
tenţiune.

1157 — Poate să fie cumul de complicitate la o singură in­

fracţiune ?
Ni se pare incontestabil că nu. Deaceea credem că bine
a judecat suprema noastră instanţă, când a decis că faptul
de a provocă prin daruri şi promisiuni comiterea unei in­
fracţiuni, precum şi darea de instrucţiuni şi asistarea la fap­
tele cari au înlesnit comiterea crimei, constituesc o singură
infracţiune (103). După noi complicitatea prin provocare fi­
ind mai gravă, absoarbe complicitatea prin ajutor, care e
mai puţin gravă.

1158 — Să presupunem că judecătorii au aplicat fără motiv

art. 40 C. p., totuşi nu au agravat pedeapsa, din cauză că
au acordat circumstanţe atenuante. Hotărîrea lor va fi su­
pusă casării?
Curtea noastră de casaţiune a răspuns negativ, în

100) Revue pénitentiaire, 1905 Mart. An. XXIX, Nr. 3, p. 384—385.

101) G. Vidal: .Cours, Nr. 270; Laborde: Cours, Nr. 660 çi ed. 2-a
Nr. 570; Confr. Ortolan: 1, Nr. 1172; Bertauld: p. 338: Trébutien, I, p.
326; Garraud: Précis Nr. 329, ed. 3-a çi Nr. 295, ed. 9-a, çi Nr. 247, ed.
Xl-a (din 1912).
102) Cas. II, 2668 din 28 Sept. 1909, B. si Curierul Jud. 1909. Nr.
3, p, 20.
IU5) Cas. II 1517 din 17 Dec. 1934, B. 1869.
 — 333 —

1875 (104), însă această veche deriziune contrarie juris-

prudenţei franceze (în materia de recidivă) ni se pare că nu
face o bună aplicaţiune a legii. In adevăr, jurisprudenţa
constantă franceză admite că aplicarea textelor de lege
i dative la recidivă, când în realitate nu există recidivă, a-
trage casarea, afară de cazul când prin aplicarea circum­
stanţelor atenuante s’ar fi atins minimum pedepsei infrac-
ţiunei fără recidivă. Şi motivul care se dă este foarte te­
meinic; anume fiindcă este probabilitate că, dacă judecătorii
nu ar fi crezut greşit în existenta unei alte infracţiuni, ar
fi redus şi mai mult pedeapsa prin aplicarea circumstanţe­
lor atenuante (105). Motivul ni se pare decisiv.

1159 — Quid dacă un individ fură mai multe obiecte în acelaşi

timp? sau dacă falsifică în acelaşi timp mai multe cecuri
contra aceleiaşi case ?
In aceste cazuri este incontestabil că nu avem cumul,
şi art. 40 este inaplicabil (106).
Dar dacă comite două falsuri în acelaşi timp şi în a-
celaşi scop? De exemplu, s’a falsificat registrul stării civile
constatând moartea în ziua de 9 Dec. în loc de 7, şi s’a
dat autorizaţia de înmormântare falşificată în acelaşi mod.
Curtea noastră de casatiune a admis că sunt două delicte
deosebite şi este caz de aplicare a art. 40 C. p. (107). Nu
credem solutiunea justă. Aici e unitate de timp şi de scop;
cele două falşuri se complectau în scopul de a comite o

104) Cas. II, 20 din 20 Ian. 1875, B. 24 şii Dreptul, 1876, Nr. 8.
Confr. decis. Cas. II, 487 din 19 Oct. 1894, |B'. 1004, care însă pare că
ar fi în concordantă cu jurisprudenţa franceză, fiindcă vorbeşte de mi­
nimum, ce s’ar fi putut dâ prin aplicarea art. 124, comb. cu 60.
105) Vezi cele zise la recidivă la numărul 1212 şi 2012.
106) Cas. II, 3992 din 18 Dec. 1909, B. 1482. In sens contrar camera
de acuz. Bucur., Nr. 336-109 şi C. Galaţi II, 389 din 3 Sept. 1900. Afa­
cerea Marzola Jeschek. Curierul Judiciar IX, 33, p. i259 şi urm. Ches­
tiunea nu s’a discutat, dar s’a rezolvat astfel de curte. Coluţiunea se
pare dreaptă, căci ori s’ar falsifică în aceiaşi zi două cambii de 500 lei,
ori o singură cambie de 1000 lei, contra unei1 persoane, şi juridic şi în
fapt situaţiunea este aceiaşi.
107) Sec. Vac., 551 din 5 Aug. 1898, B. 1004.
 — 334 —

singură violare a dreptului, prin urmare nu pot îi socotite

ca două infracţiuni. Cu mult mai bine ni se pare că a ju­
decat Curtea noastră de cas. în 1893, când a decis că acel
care plăsmueşte un înscris fals, şi în urmă autentifică acest
înscris falsificat de notar, comitând un nou fals, nu răs­
punde de un cumul de fals, ci de o singură infracţiune, căci
spre a există cumul se cere ca fiecare faptă să fie indepen­
dentă şi să constitue o infracţiune (108 şi 108 bis).
1160 _ Ce vom spune despre delictele prevăzute prin legile
speciale? Se aplică şi în acest caz principiul necumulării pe­
depselor ?
In Franţa chestiunea a fost foarte discutată, şi juris-
prudenţa Curţii de casaţiune, după ce a trecut prin mai
multe faze (109 şi 109 bis), pare astăzi fixată în sens afir­
mativ (110). Acelaşi sistem credem că trebue admis cu atât
mai mult la noi, unde art. 40 C. p., pune o regulă generală
relativă la aplicarea tuturor pedepselor.
1160* — Principiul necumulării pedepselor fiind înscris în par­
tea generală a codului penal, constitue o regulă de drept
comun, aplicabilă în orice materie unde întâlnim sancţiuni
penale.

108) Cas. 11, 90 din 3 Febr. 1893. Curierul Judiciar 1893, Nr. 44.
108 bis) Principiul necumulării pedepselor se aplică şi, pedepselor
prevăzute de legile speciale, în speţă legea speculei, când nu există o dis­
poziţie specială (Trib. Ilfov, s. IV, 244 din 23 Febr. 1923, în J m i s p r u d e n t a
G e n e r a lă din 1922, sp. 153, pag. 55).
109) Vezi discutiunea şi jurisprudenta în L a b o r d e : Cours, Nr. 661 şi
nota 1, p. 283 şi ed. 2-a, Nr. 571, nota 3-a.
109 bis) Jurisprudenta a făcut importante aplicatiuni cu privire
la f a ls , astfel s’a decis că există cumul, când cineva săvârşeşte un act
fals pentru a comite o escrocherie. (Cas. pen. it. II, 5 Nov. 1921, R iv . P e n a le
din 1922, pag. 446, reprodusă în Jurisprudenta Generală .din 1923, sp.
108, pag. 41). Deasemenea şi acela care a falsificat un cek şi apoi s’a
servit de el pentru a comite o escrocherie. (Cas. pen. it. 30 Nov. 1922,
in G iu s tz . P e n . din 1922, col. 477, reprodusă şi în J u r is p r u d e n ta G e n e r a l ă
din 1923, sp. 348, pag. 138 cu nota Dongoroz). Sau se violează o cores­
pondentă (scrisoare) pentru a se sustrage din ea valori. (Cas. pen. it.,
15 Mai 1922, Scuola Pozit. 1922, pag. 395, Cas. it., 20 Oct. 1920, Scuola
Pozit. 1921, II, pag. 177 cu nota d-lui S. Giacomelli).
110) Cas. fr„ 28 Ian. 1876, Sir. 76, I, 89; 13 Iul. ,1884, Sirey 86, I, 234;
22 Aug. 1887, S. 88, I, 397. In acelaş sens L a b o r d e : Nr. 661, si ed. 2-a, Nr.
577; D e g o i s : Nr. 860; G a r r a u d : Précis, ed. XI-a, Nr. 247, III,
 335 —

Acest efect general derivă dintr’un alt principiu pre­

văzut expres de codul penal, şi anume, că toate regulile în­
scrise în codul penal sunt aplicabile şi legilor speciale a-
tunci când acestea nu conţin dispoziţiuni contrarii.
Ca atare, ori decâteori o lege specială nu înlătură
principiul necumulării, acest principiu va fi aplicat aşa după
cum dispun textele din codul penal (a).
1161 — Cât despre amenzile fiscale, incontestabil că se pot cu-
mulă, fiindcă ele au un caracter mixt, de pedeapsă şi de re-
paraţiuni civile.
Cu atât mai mult nu poate fi îndoială, că despăgubirile
civile care rezultă dintr’o crimă sau dintr’un delict, se pot
cumulă oricare ar fi suma lor (111).
1162 — In fine, vom notă ca derogări la regula necumulării
pedepselor corecţionale, articolele 178, 181, 195; confr.
207 şi 234 C. p.
1163 — Noi credem că materia cumulului de infracţiuni este
prea sumar şi prea rău tratată de legiuitor. Ar trebui ca
în viitorul codice penal, legea să se preocupe mai de aproa­
pe de această materie pe atât de uzuală pe cât este de di­
ficilă.
11631 — Anteproiectul de cod penal român, în art. 57-—61, tra­
tează materia cumulului de infracţiuni în ambele sale mo­
dalităţi, real şi formal, introducând o serie de inovaţiuni.
Acest anteproiect nu îmbrăţişează un sistem unic, ci
adoptă toate trei sistemele: 1) Al cumulului material pentru
contravenţiuni (art. 58), dispunând că în caz de concurs de
contravenţiuni cu contravenţiuni, pedepsele se totalizează,
cu singura restricţiune, în caz de pedepse privative de liber­
tate, totalul lor să nu depăşească un an, Deasemenea se
cumulează orice pedepse pecuniare (art. 57 alin. 9); 2) al
absorbţiunei pentru concursul ideal de infracţiuni (art. 60)
şi în caz de concurs între crime cari nu sunt identice prin ele­
mentele lor constitutive, sau de concurs de delicte în ace­
leaşi condiţiuni (art. 57 alin. 2 şi 3), în aceste două din ur­
mă cazuri se dă însă facultatea judecătorului de a mai a-
dăugă, când va crede de cuviinţă, o treime din acelaş ma­

ni) Ortolan: Op. cit. I, Nr. 1158; Degois: Traité, Nr. 863.
a) Vezi Garraud, Traité, ed. 3, vol. III p. 206.
 — 336 —

xim. Deasemenea se aplică sistemul absorbţiunei în caz de

cumul de crimă cu delict, dar şi în acest caz se dă facul­
tatea judecătorului de a maii adăugă o cincime din maxi­
mul pedepsei delictului ; 3) în fine, sistemul cumulului ju­
ridic în caz de concurs între crime identice prin conţinutul
lor, sau în caz de concurs între delicte iarăşi identice. De
asemenea, în caz de concurs între mai multe crime şi de­
licte (art. 57 alin. 1 şi 7).
In caz de concurs între crime, delicte şi contravenţiuni,
art. 59 dispune că concursul între crime şi delicte se va
rezolvi după principiile din art. 57, iar sancţiunea rezul­
tată se va cumula cu pedepsele pronunţate pentru contra­
venţiuni.
In fine, în art. 57 alin. 8 se prevede că incapacităţile,
interdicţiunile şi decăderile se cumulează.
!
1 1 6 3 2 — Trebue să mărturisim că chipul în care anteproiectul
rezolvă dificila problemă a concursului de infracţiuni, nu
este din cele mai fericite.
In primul rând se face o mare greşală dacă se ia ca
model felul în care e tratată această materie în unele co­
duri străine, coduri cari tocmai au nevoie de a fi îmbunătă­
ţite în această privinţă.
Problema cumulului de infracţiuni nu mai este astăzi
o problemă de aritmetică juridică. Era un timp când se cre­
dea, e drept, că cel mai desăvârşit mod de a rezolvi acea­
stă problemă este a creiâ fel de fel de combinaţiuni prevă­
zând regule deosebite pentru fiecare caz în parte. Aşâ, de
ex., se examina cazul concursului între o crimă şi altă crimă
de acelaş fel, apoi între două crime diferite ; în fine între o
crimă şi două delicte, şi cum numerile cardinale sunt ne­
sfârşite, nesfârşite erau şi combinaţiunile.
Acum, dacă, paralel cu aceste combinaţiuni, punem
soluţiunile ce se preconizau, de ex.: agravare cu o cincime
în cutare caz, agravare cu o pătrime în altul, sau agravare
cu o zecime din pedepsele pentru delicte şi cu o şesime din
cele pentru crime, în caz de concurs de delicte cu crime,
putem uşor să ne dăm seamă că aceasta nu mai este şti­
inţă, ci pură. contabilitate juridică, contrară tuturor princi­
piilor ce stau la baza ştiinţei dreptului penal şi dăunătoare
 — 337 —

mecanismului represiunei prin dificultăţile şi chinezeriile la

cari poate conduce în practică.
1163° — In ştiinţa penală modernă, cumulul de infracţiuni nu
poate avea decât o singură valoare, aceia de a indică, în
cea mai mare parte a cazurilor, că infractorul este o fire
mai periculoasă şi că deci trebuie să se reacţioneze mai se­
ver contra lui (a).
In ce măsură ar trebui să sporească această severitate,
nimeni nu o poate preciza mai dinainte, aşa după cum ni­
meni nu poate spune mai dinainte care trabuc să fie pe­
deapsa ce urmează a se aplică unui infractor ce a săvârşit
numai o infracţiune. Din această cauză legile penale au fi­
xat un maxim şi un minim şi au mai făcut apel şi la insti-
tuţiunea circumstanţelor atenuante pentru a puteâ permite
o cât mai desăvârşită individualizare faţă de orice infrac­
tor. Şi atunci ne întrebăm, cum se face că se pune atâta
grijă pentru individualizarea pedepsei atunci când un in­
fractor a comis o singură infracţiune şi se uită complect
acest principiu înţelept, atunci când e vorba de cumul, a-
jungându-se aproape la pedepse prefixe, stabilite aritmetic
şi invariabil fără posibilitate de adaptare vinovăţiei con­
crete şi cerinţelor represiunei în raport cu nevoile unei juste
şi utile reacţiuni penale ?

Oare e suficient să constatăm că un infractor e auto­

rul mai multor infracţiuni nejudecate încă, sau săvârşite
înainte ca vreuna din ele să fi fost judecată, pentru a de­
clară fără ezitare că i se cuvine maximul cutărei pedepse
plus un adaus de o cincime sau o treime din acel maxim?
Cu alte cuvinte, dacă nu intervin unele circumstanţe ate­
nuante, lucru cam greu când e vorba de cumul, pedeapsa
infractorului este absolut prefixă, căci dispare acea grada­
ţie între un maxim şi minim, înlocuindu-se cu o pedeapsă
de durată fixă.
Acest rezultat e în contradieţiune cu toate principiile
ştiinţei penale şi credem că nu poate fi primit decât igno­
rând şi nesocotind aceste principii.

a) Vezi: Garofalo, Criminologie, p. 355; E. Florian, Trattato di diritto

penale, I, p. 505 ; Puglia, Délia récidiva, în Enciclop. Pessina, V, p. 147.
 338

11634 — După cum arătăm şi la Nr. 11351, într’un sistem re­

presiv înţelept şi conform datelor ştiinţei penale, problema
pluralităţii de infracţiuni: cumul ca şi recidivă, nu trebue
să fie soluţionată decât ţinându-se seamă de principiul unei
cât mai desăvârşite individualizări. Ori această individua­
lizare nu se obţine prin născocirea unui sistem complicat
de sancţiuni diferenţiate in abstracto, ci1prin armonizarea
procesului de individualizare legală cu cel de individuali­
zare judiciară.
Legea penală trebue să deosebească în linii largi si-
tuatiunile ce-şi au o individualitate a lor prin semnificatiu-
nea deosebită ce o prezintă pentru represiune; astfel legea
penală trebuie să distingă unitatea de pluralitatea de in­
fracţiuni, cumulul de recidivă şi aşa mai departe, dar fie­
care din aceste situatiuni distincte trebue supusă aceloraşi
principii fundamentale cari reclamă ca, alături de indivi­
dualizarea legală a sancţiunilor, să se facă loc iîn largă
măsură unei a doua individualizări, individualizarea jude­
cătorească, netăgăduit mult mai importantă decât cea
dintâi.
Ori, cum se pot armoniza aceste individualizări, când
legea penală efectuând individualizarea legală adoptă pe­
depse prefixe cari zădărnicesc orice individualizare jude­
cătorească ?

De aceia soluţiunea cea mai conformă cu principiile

penale şi cu interesele represiunei nu poate fi obţinută în
această materie decât păstrând acelaşi sistem de sancţiuni
cu maxim şi minim, ca şi în caz de infracţiune unică, cu sin­
gura modificare impusă de faptul că ne aflăm în fata unei
situatiuni care presupune prezenta unui infractor mai pe­
riculos, modificare ce va constă în majorarea hiinimului
şi maximului sanctiunei.
Cu chipul acesta, cu o singură regulă s’ar rezolvi toate
cazurile de cumul, statornicindu-se, că în caz de concurs
de. infracţiuni, judecata va aplică pedeapsa cuvenită pen-
J r u infracţiunea cea mai gravă, al cărei maxim şi. minim
se vor consideră dublate aşâ fel încât judecătorii să poată
fixă durata pedepsei, după circumstanţele faptelor con­
crete, între acest maxim îndoit şi minim iarăşi îndoit.
 — 339 —

Numai aşa vom avea o individualizare judicară a pe­

depselor alături de individualizarea legală. Ori decâte od
prin numărul lor, prin gravitatea lor, prin legătura dintre
ele, infracţiunile cumulate vor indica prezenţa unui infrac­
tor contra căruia e nevoie de o reacţiune represivă severă,
judecătorii se vor apropia de acel maxim dublat; din con­
tra, pentru cazurile mijlocii, vor putea alege o sancţiune
de durată intermediară între maximul dublu şi maximul
simplu, iar în cazurile uşoare vor putea scoborî chiar sub
maximul simplu până la minimul dublat. Ceva mai mult,
dacă judecătorii ar constată circumstanţe atenuante cari să
dovedească că avem deaface cu un infractor puţin pericu­
los, ei vor putea coborî pedeapsa chiar sub minimul îndoit,
fiindcă, încă odată repetăm, nu trebue să generalizăm în
mod aprioristic că orice infractor învinuit de cumul de in­
fracţiuni trebue neapărat să fie pedepsit mai aspru ca un
infractor ce nu a săvârşit decât un fapt. Numai examinând
faptele în concret, putem decide în ce măsură represiunea
trebuie să intervină, şi de aceia individualizarea judecăto­
rească trebue să fie unul din caracterile dominante ale unui
sistem represiv cu adevărat ştiinţific.

11630 — Proiectul preliminar de cod penal italian ţinând sea­

mă de valoarea exactă pe care concursul de infracţiuni o
are în fenomenele criminale, a înlăturat soluţiunile multiple
şi combinaţiunile pur aritmetice, şi a decis prin art. 23 că,
în caz de concurs de infracţiuni, se va aplică pedeapsa in-
fracţiunei celei mai grave, la care se va adăugă pentru cele­
lalte infracţiuni, privite ca o circumstanţă agravantă, un
surplus de pedeapsă în proporţia fixată de art. 75 pentru
circumstanţele ce dovedesc o fire mai periculoasă.
Ceia ce se poate obiectă acestei dispoziţiuni este că
face posibilă individualizarea judiciară numai în ascensiu­
nea sancţiunilor, adică atunci când trebue să se reacţioneze
mai sever, dar înlătură această individualizare în sens in­
vers, atunci când circumstanţele concrete ar impune o reac­
ţiune redusă. Acest neajuns a isvorât din faptul ca proiec­
tul italian a considerat în mod aprioric cumulul de infrac­
ţiuni ca o circumstanţă ce indică totdeauna o fire mai peri­
culoasă la infractor, contrar de ceia ce au susţinut tocmai
 — 340 -

pozitiviştii, că nu se poate decide mai dinainte şi în ab­

stracta când un infractor e mai periculos decât altul (a).
11636 — Anteproiectul de cod penal român, în art. 61, regulează
contopirea pedepselor în caz când infracţiunile concurente
nu au fost urmărite şi judecate deodată.
Astfel se pune capăt, printr’un text pozitiv, asupra tu­
turor controverselor de cari ne-am ocupat în paragrafele
precedente.
Infracţiunea descoperită după ce va fi (intervenit o
condemnaţiune definitivă, însă săvârşită înainte, va fi în­
totdeauna judecată, indiferent dacă ea este mai gravă sau
nu decât cea judecată deja, iar cu această ocaziune se va
face şi contopirea pedepselor.
Când mai multe hotărîri condamnă pe un infractor,
fără să se fi operat contopirea, art. 61 stabileşte că conto­
pirea se va cere de la instanţa care a pronunţat ultima
hotărîre. Dacă vreuna din condemnaţiuni a fost în parte
sau în total executată, se va ţine seamă de aceasta în ope­
raţiunea contopirei.
1163 7 — Se pune întrebarea, ce se întâmplă în cazul când, apli-
cându-se principiul necumulării pedepselor şi pronunţându-
se pedeapsa infracţiunei celei mai grave plus suplementul
fixat de lege, intervine o amnistie care iartă tocmai infrac­
ţiunea cea mai gravă, dar exceptează pe celelalte (b).
Am văzut la Nr. 11471, că jurisprudenţa franceză a
creiat teoria indivizibilităţii pedepsei în caz de concurs de
infracţiuni, conform căreia pedeapsa pronunţată, deşi este
a infracţiunei celei mai grave, ea însă loveşte deopotrivă
pe toate celelalte infracţiuni concurente în măsura maximu­
lui pedepselor fixate pentru aceste infracţiuni, încât chiar
dacă intervine o amnistie pentru infracţiunea cea mai gra­
vă, pedeapsa rămâne pentru celelalte infracţiuni, restrânsă
însă până la concurenţa maximului prevăzut pentru infrac-

a) Această critică a fost ridicată chiar de către un pozitivist în

contra proiectului italian redijat sub preşidenţia lui En. Ferri, critică apă­
rută dealtfel în organul şcole pozitiviste condus de asemenea de En. Ferri,
vezi: E. Pili, Appunti sul Progetto di nuovo Codice penale, în Scuola Po­
sitiva, 1922, p. 553.
b) Cod. pr. pen. italian art. 591 prevede expres că amnistia nu pro­
fită decât infracţiunei amnestiate în caz de concurs de infracţiuni.
 — 34 î —

ţiunea neamnistiatâ, sau, când sunt mai multe, până la con­

curenţa maximului pedepsei infracţiunei mai grave din cele
rămase neamnistiate.
Soluţiunea este perfect juridică în teorie, fiindcă pre­
supunând că infracţiunea amnistiată nu ar fi existat dela
început, desigur că pedeapsa ce s’ar fi pronunţat ar fi fost
pedeapsa infracţiunei ce însoţea infracţiunea amnistiată,
sau, în cazul când erau mai multe, pedeapsa infracţiunei
mai grave din cele ce rămâneau. Dar dacă aceste sancţiuni
urmau să fie aplicate sub raportul naturei pedepsei, în
schimb sub raportul duratei s’ar fi putut prea bine ca să nu
se pronunţe chiar maximul lor.
Ori după teoria indivizibilităţii amnistiindu-se faptul
mai fgrav. se reduce pedeapsa în măsura maximului pe­
depsei infracţiunei ce urmează ca gravitate infracţiunei am­
nistiate, maxim care poate nu s’ar fi pronunţat dacă dela
început erau judecate faptele concurente minus faptul am­
nistiat.
De aceia ar fi fost bine să se prevază chiar în lege
obligaţiunea pentru judecători, ca atunci când judecă mai
multe infracţiuni concurente să pronunţe pentru fiecare pe­
deapsa cuvenită, ca şi cum infracţiunile ar fi judecate se­
parat, şi, după ce pronunţă aceste pedepse, să opereze con­
topirea.

1163 8 — Chestiunea intervenirei unei amnistii creiază o proble­

mă şi mai discutată atunci când e vorba nu de concurs
real de infracţiuni, ci de concurs ideal.
Am văzut că la concursul ideal elementele materiale
ale infracţiunilor concurente sunt comprimate într’o mate­
rialitate unică, ambele infracţiuni derivând din acelaş fapt.
Să presupunem că intervine amnistia pentru una din
infracţiuni, de ex.: atentatul la pudoare săvârşit pe un drum
public; avem concurs ideal între atentatul la pudoare şi ul-
tragiu la bunele moravuri, primul este amnistiat, al doilea
nu, însă fiind un singur fapt, se pune întrebarea: acest fapt
nu dispare complect prin efectul amnistiei?
Autorii cari admit că faptul este indivizibil, s’au pro­
nunţat în sensul că amnistierea uneia din infracţiuni atra­
ge stingerea faptului în întregul său, căci, spun ei, dacă
 — 342 —

faptul se consideră ca şi cum n’a existat, nu e posibil să-I

facem totuşi să subsiste pentru cealaltă infracţiune (b).
Credem această părere exagerată. Infracţiunile* dacă
sunt legate printr’o materialitate comprimată, nu înseamnă
că în această materialitate ele nu şi-ar avea individualitatea
şi că nu pot fi izolate.
Dovadă că este aşa, e suficient să presupunem că la
judecarea invinuirei din exemplul de mai sus s’ar face do­
vada că pretinsa victimă a atentatului la pudoare a cedat
de bună voe şi că deci a simulat siluirea, că această victimă
e mai mare de 14 ani şi deci nu există atentat ia pudoare.
Va dispărea oare şi ultragiul ce s’a adus bunelor moravuri
prin comiterea actului pe un drum public ? Desigur că nu !
Aşa dar actele pot fi izolate din materialitatea lor compri­
mată şi pot constitui infracţiuni perfect independente.
Ori efectul amnistiei nu are decât aceiaşi valoare de
a ridică uneia din infracţiuni caracterul de ilicit penal din
consideraţiuni specifice amnistiei. Dispărând astfel una din
infracţiuni, rămâne însă cealaltă şi ea poate şi trebue să
cază sub sancţiunile legei penale.
Aceasta dovedeşte încă odată caracterul artificial al
teoriei cumulului ideal, care în realitate nu este decât o
modalitate mai deosebită a cumulului real.

Cumulul în dreptul penal unguresc

1163' — 1. o singură acţiune sau mai multe acţiuni pot pro­

duce sau un singur rezultat, sau mai multe rezultate.
In aceste cazuri poate fi vorba de unitatea sau de plu­
ralitatea infracţiunilor.
2. Infracţiunea este simplă şi atunci când ea este du­
rabilă (continuă); de ex.: arestarea ilegală. Nu atinge acest
caracter al infracţiunii nici faptul că situaţia ilegală (pro­
dusă printr’o acţiune instantanee) durează mult timp (de.
ex. la bigamie).
3. Deasemenea există unitate de act şi atunci când in­
fracţiunea este compusă din mai multe acţiuni şi rezultate,

b) Manzini, Trattato di dir. pen. III, p. 232; A. Bernau, Concorso i-

deale e amnistia, în Rivfcta di dir. e per. pen. XI, part. II, p. 1.
 — 343 —

dar aceste rezultate prezintă o unitate a dolului, a scopului

şi a rezultatului final, iar acţiunile sunt toate similare, în­
dreptate la acest rezultat final. De ex. uciderea unu om
cu mai multe împuşcături (mai multe acţiuni cu un singur
rezultat); plăsmuirea unei mulţimi de bucăţi de monetă
(mai multe acţiuni şi mai multe rezultate unite prin unitatea
dolului şi scopului final).
4. Există unitate de act şi atunci când infracţiunea
este continuată vezi 959 b).
5. Câte odată legea penală face unitate din mai multe
infracţiuni (delictum complexum); de ex. tâlhăria. In a-
ceste cazuri, una dintre aceste infracţiuni este numai mij­
locul necesar pentru a putea săvârşi pe cealaltă, deci îşi
pierde independenţa. De ex. când hoţul intră în casă pen­
tru a fură: violarea domiciliului este numai un mijloc pen­
tru comiterea furtului, deci furtul o absoarbe. Când însă
infracţiunea ce serveşte de mijloc este mai gravă, decât
infracţiunea al cărei rezultat a fost mobilul deciziv, se pe­
depsesc ambele infracţiuni (există pluralitate), de ex. pen­
tru a putea fura, hoţul omoară pe păzitorul casei.
6. Câteodată legea penală stabileşte o pedeapsă uni­
tară şi singură pentru un complex de infracţiuni (delic­
tum complexum), de ex. omorîrea mai multor oameni (art.
280).
In aceste cazuri există unitatea infracţiunii.
1163b 1 — Cât priveşte pluralitatea, chestiunea este cea mai grea
problemă a dreptului penal. Ne mulţumim deci cu repro­
ducerea sistemului codului.
1. La concursul ideal se aplică acea dispoziţiune a
legii care stabileşte cea mai gravă pedeapsă (art. 95).
2. La concursul real se aplică o pedeapsă colectivă,
care se stabileşte în genul cel mai grav şi maximul aces­
tuia (adică maximul special) poate fi majorat cu un an,
dacă concurează delicte; cu 2 ani dacă cu o crimă concu-
iează delicte; cu 5 ani dacă concurează crime. Pedeapsa
colectivă nu poate trece de 15 ani.
Dacă pentru diferitele infracţiuni sunt stabilite (de
lege) diferite genuri de pedepse, drept cea mai gravă tre­
buie considerată cea stabilită pentru crime, dar în caz de
concurs de mai multe crime, pedeapsa al cărei maximum
 — 344 —

special este cel mai mare. Dacă durata este egală, ordinea
va fi: temniţă grea, recluziune. Când însă o infracţiune pe­
depsită cu detenţiune concurează cu infracţiuni pedepsite
cu recluziune sau temniţă grea, pedeapsa colectivă va
fi stabilită în temniţă grea sau recluziune. Amenda se
stabileşte separat pentru fiecare infracţiune, dar pedeapsa
privativă de libertate cu care se înlocueşte de un an (dacă
sunt pedepse secundare). Dispoziţiuni similare cuprinde co­
dul penal de contravenţiuni.
3. Aceste dispoziţiuni se aplică şi atunci când agentul
a fost condamnat cu diferite sentinţe pentru diferite infrac­
ţiuni, sau când a fost condamnat în cursul executării pe­
depsei pentru o altă infracţiune (comisă înaintea dării sen­
tinţei definitive pe baza căreia îşi execută pedeapsa).
4. Dacă cineva comite o infracţiune în timpul când
execută pedeapsa, va fi condamnat şi va execută pedeapsa
după ispăşirea pedepsei actuale. Durata totală nu poate
trece de 20 ani. Pedepsele vor fi unificate şi, în caz de ne­
voie, proporţionalizate.

Secţiunea Il-a. — Comiterea unei infracţiuni după condamnarea definitivă.

1164 — Această ipoteză intermediară între cumul şi recidivă,

nu are un nume special. Insă ea se distinge de cumul prin
aceia că infracţiunea este comisă după ce a intervenit o
condamnare definitivă, iar de recidivă din cauză că persoa­
na condamnată nu şi-a suferit încă pedeapsa când a comis
noua infracţiune.
Această ipoteză e prevăzută de art. 44 C. p. (confr.
art. 195, al. 3 C. p.).
1 1 6 4 1 — Pentru legislaţiunile cari nu pun, ca condiţiune a re­
cidivei, faptul de a se fi executat condemnaţiunea, ci se
mulţumesc a cere să existe o condemnaţiune definitivă, im­
plicit ipoteza intermediară de care ne ocupăm aci, este în­
lăturată. !
Unii autori au numit recidivă fictivă situaţiunea de­
rivată din săvârşirea unei infracţiuni după ce a intervenit
c sentinţă condemnatorie definitivă, fără ca această con­
demnaţiune să se fi executat, şi recidivă reală săvârşirea u-
nei infracţiuni după executarea primei condemnaţiuni.
 — 345 —

Trebue să recunoaştem că această terminologie este

absolut improprie, şi e surprinzător cum se creiază într’un
domeniu ştiinţific care reclamă o deosebită rigoare în ale­
gerea termenilor tehnici, fel de fel de împărecheri, de cu­
vinte cari nu au darul decât de a etichetă o situaţiune, fără
însă să spună ceva despre ea, sau, ceia ce e şi mai rău,
spunând altceva decât ceia oe ar fi trebuit să spună.
Recidiva ca şi cumulul sunt modalităţi ale pluralităţii
de infracţiuni. Ele sunt o realitate de fapt, aşa că nu poate
există pluralitate fictivă şi deci nici cumul sau recidivă
fictivă.
Legea penală a creiat o limită despărţitoare între cu­
mul şi între recidivă pe consideraţiuni de ordin criminolo­
gie. Firesc e deci ca unde sfârşeşte cumulul, să înceapă re­
cidiva, şi viceversa.
Legiuitorul nostru însă a mai admis o situaţiune in­
termediară, situaţiune care derivă din săvârşirea unei in­
fracţiuni noui după o condemnaţiune definitivă, dar înainte
de a fi executat această condemnaţiune.
Această situaţiune intermediară nu este nici cumul,
nici recidivă, fiindcă nu corespunde cu conţinutul fixat de
lege acestor două situaţiuni şi fiindcă legiuitorul nu a voit
să o echipareze cu nici una din ele; ea este o situaţiune
totuşi reală.
In ziua în care legiuitorul ar îngloba această situaţiune
intermediară fie la modalitatea cumul, fie la modalitatea
recidivă, ea va deveni un adevărat cumul sau o adevărată
recidivă, fiindcă legea fixează limitele cumulului şi ale re­
cidivei şi din moment ce o situaţiune e coprinsă în aceste
limite, ea aparţine real grupului respectiv, iar nu printr’o
ficţiune.
Ca să putem spune recidivă fictivă, ar trebui să pre­
supunem că în locul primei infracţiuni şi deci în locul pri­
mei condemnaţiuni ca termen de plecare al recidivei, legea
ar admite că se poate substitui un fapt care fără a fi in­
fracţiune, să echivaleze totuşi sub raportul represiunei cu
o infracţiune şi să facă posibilă o reacţiune represivă iden­
tică cu a recidivei. In acest caz s’ar putea spune că avem
o recidivă fictivă, fiindcă printr’o ficţiune s’a echivalat cu
recidiva o situaţiune care realmente nu e o recidivă şi pe
 — 346 —

care legea nu o putea privi ca atare decât numai făcând liz

de o ficţiune.
De ex.: dacă legea ar fi spus că infractorii cari au
un trecut dezordonat chiar la prima lor infracţiune, vor îi
socotiţi ca recidivişti, această recidivă ar fi fictivă.
Dar în cazul situaţiunei intermediare de care ne ocu­
păm, nu poate fi vorba de ficţiune, căci ori această situaţie
nu e tratată de lege ca recidivă şi deci nu e recidivă, ori
legea mută punctul de plecare al recidivei, fixându-1 din
momentul pronunţărei unei condemnaţiuni definitive şi a-
tunci această situaţie intermediară devine o adevărată şi
reală recidivă.
1165 — Legiuitorul prevede două cazuri intermediare :
1. Dacă în timpul pe când execută pedeapsa, sau fiind
evadat din închisoare, condamnatul comite o nouă infrac­
ţiune mai gravă decât aoea pentru care e condamnat, atunci
se va aplică maximum pedepsei celei de a doua (1).
Legiuitorul nu face aici nici o distincţiune, cum vom
vedea că face în materie de recidivă, dacă prima infrac­
ţiune e pedepsită cu mai mult ori mai puţin de 6 luni. De aci
poate rezultă că o persoană care suferă o pedeapsă mai
trică de 6 luni, în cazul de ar comite o infracţiune, în tim­
pul executării pedepsei, să fie mai aspru tratată decât un
recidivist care ar comite aceiaşi faptă, ceiace e neraţional,
căci situaţiunea juridică a recidivistului este mai rea decât
a infractorului din cazul art. 44 C. p.
2) Dacă pedeapsa pentru fapta a doua este mai puţin
gravă, infractorul nu va suferi nici o pedeapsă pentru acea
faptă, afară dacă pedeapsa ce s’ar putea dă pentru infrac­
ţiunea a doua, ar fi mai mare decât timpul ce mai rămâne
din executarea vechii pedepse. In acest caz i se va dă o pe­
deapsă care va fi egală cu prisosul de timp între pedeapsa
a doua şi timpul ce-i rămâne de executat din pedeapsa întâia.1

1) Deaceia considerăm ca greşită deciziunea Cas. crim., 318 din 12

Sept. 1867, B. 796, în care un individ condamnat la 2 ani închisoare pentru
evadare prin violentă, comitând în urmă un furt cu efracţie, Curtea de cas.
spune, că în cazul de fată nu e nici concurs (cumul), nici recidivă, şi nu
se poate trage dintr’însul „nici o urmare în greutatea recurentului“. Evi­
dent că nu e nici cumul, nici recidivă, ci cazul din art. 44, Cod. pen., însă
 — 347 —

11651 — Art. 44 din codul penal e defectuos redactat, fiindcă

lasă să se înţeleagă că dispoziţiunile sale nu ar fi aplicabile
decât în cele două cazuri expres prevăzute, şi anume când
infractorul fugind din închisoare mai comite o infracţiune,
sau când săvârşeşte o nouă infracţiune chiar în închisoare.
Rămâne deci în afară de art. 44 situaţiunea cea mai frecu-
entă, adică aceia a infractorului condamnat definitiv, care,
fie din neglijenţa autorităţilor, nu e trimes să-ş execute pe­
deapsa, fie că el se sustrage cu abilitate dela urmărirea auto­
rităţilor, şi care săvârşeşte, chiar înainte de a începe execu-
ţiunea primei condamnaţiuni, o nouă infracţiune.
Această situaţiune nu este în sistemul actual nici cu­
mul, fiindcă fapta a doua e săvârşită după ce a intervenit o
condemnaţiune definitivă, nu e nici recidivă, fiindcă infracto­
rul nu a executat prima pedeapsă.
întrucât însă dispoziţiunea din art. 44 este în favorul
inculpatului, căci evită cumularea celor două pedepse, ur­
mează că acelaş tratament trebue impus şi infractorului, care
a săvârşit o nouă infracţiune înainte chiar de a fi început e-
xecutarea primei pedepse. Cu atât mai mult situaţiunea a-
cestuia trebue să fie pusă la adăpost de un cumul al pedep­
selor, dacă ţinem seama că legea actuală consideră executa­
rea pedepsei ca critreiu de diferenţiere sub raportul gravită­
ţii între recidivă şi cazul intermediar de care ne ocupăm. Da­
că art. 44 avantajează pe cel ce a început să execute şi a
simţit oarecum influenţa pedepsei, cu atât mai mult trebue
să vină şi în favoarea celui ce nu a executat încă nimic din
prima pedeapsă.

1166 — Dispoziţiunile legii relative la ipoteza art. 44 C. p.r

sunţ deasemenea foarte defectuoase. Vom observă mai în­
tâi că legiuitorul nu prevede o a 3-a ipoteză, în care condam­
natul, definitiv comite o infracţiune de aceiaşi natură cu a-
ceia pentru care e condamnat. Afară de aceasta, art. 44 C.
p. merită să fie criticat, fiindcă graţie textului lui, un con­
damnat la munca silnică pe viaţă, ori pe timp mărginit, se

în acel caz se prevede maximum pedepsei. E adevărat însă că graţie

circumstanţelor atenuante, maximum e facultativ.
 — 348 —

bucură de nepedepsire pentru cea mai mare parte din infrac­

ţiuni. El este un adevărat pericol social(2).
Deasemenea condamnaţii sunt un mare pericol pentru
personalul penitenciarelor şi pentru ceilalţi deţinuţi. Singu­
rul frâu pentru infracţiunile din penitenciare sunt pedepsele
disciplinare ale arestaţilor, adică agravarea pedepsei lor prin
separaţiunea celulară şi prin punerea în lanţuri.
Rămâne însă marele pericol pentru societate, când de­
ţinutul scapă din închisoare. In această privinţă legea e ne­
prevăzătoare.
Vom notă terminând că, în teza sa de doctorat asu­
pra recidivei în dreptul roman, Rosen, e de părere că infrac­
torul în cazul art. 44 C. p., ar trebui să se considere ca re­
cidivist, căci e prea periculos (3). Această părere o credem
admisibilă de lege ferenda.
1166 1 — Anteproiectul de cod penal român a extins limitele re­
cidivei şi asupra situaţiunei intermediare derivate din săvâr­
şirea unei noui infracţiuni, după intervenirea unei condam-
naţiuni dar înainte de executarea deplină a pedepsei pro­
nunţate.
Deci, în viitorul cod, recidiva va începe acolo unde
sfârşeşte cumulul, ţinându-se totuşi seamă de valoarea simp­
tomatică deosebită sub raportul criminologie între recidiva
care are ca prim termen simpla condamnaţiune definitivă şi
recidiva care are ca prim termen o pedeapsă deja executa­
tă. Anteproiectul a supus aceste două modalităţi de recidivă
la tratamente oarecum deosebite, dispoziţiune pe care o gă­
sim perfect justificată (a).
Pentru diferenţierea terminologică a acestor modalităţi,
vom întrebuinţa denumirile de recidivă de condemnaţie (post
condemnatorie) când are ca prim termen o endemnaţiune
neexecutată, şi recidivă de executiune (post executorie) când
are ca prim termen o condemnaţiune executată.
Asupra dispoziţiunilor din anteproiectul de cod penal
român asupra recidivei, vom reveni în secţiunea următoare.
2) Confr, Al. Oprescu: Revista judiciară, an. II (1906), Nr. 9, p. 122.
care critică de asemenea această dispoziţiune a legei,
3) Rosen: De la récidive, p. 208 şi 209.
a) Pentru această diferentiene vezi: Berner. Lehrbuch, paras. 150:
Sacker, Der Rückfall, p. 111, Berlin, 1892: Alimena, Diritto penale, I, p. 754.
 — 349 —

Secţiunea H(-a. — Despre recidivă

Gravius peccant it qui poena soluta ac fin-

ta renovatum delictum perfxiunt. Cicero .
Semet malus, semper praesumitur malus
in eodern genere mali. J u l. Clarus. Quaest
XXI, No. 1.
Semel malus, semper praesumitur malus,
quia de praecterito praesumitur in futurum.
Pr. Farinaceus. Qu. XXXlll, No. 21.
Quelques ciimes toujours précèdent les
grands crimes. Racine Phèdre. Act, IV, Se, 2,
vers. 1093.

1167 — Recidiva este una din cele mai importante materii ale
dreptului penal, atât ca doctrină, cât şi mai cu seamă ca
practică. Sub punctul de vedere doctrinal, această materie
prezintă o mulţime de probleme juridice. Din punctul de ve­
dere practic, recidiva este, poate, cea mai importantă ma­
terie a dreptului penal.
„In adevăr — zice Garraud — delà începutul seco­
lului, statisticile penale constată acest dublu fenomen: nu­
mărul actelor delictuoase creşte,şi acela al infractorilor sca­
de; criminalitatea se concentră aşa dar asupra unui oare­
care număr de indivizi, pe cari nici o represiune nu-i inti­
midează, şi cari trăesc în stare de război declarat cu so­
cietatea regulată. Faţă cu ei, penalitatea nu poate aveă de
cât un obiectiv: acela de a-i reduce prin măsuri exclusive
în neputinţă de a vătămă (1).
Mulţi au recunoscut acest adevăr.
Waldeck-Rousseau în expunerea de motive a unui pro­
iect de lege relativ la închisorile de scurtă durată, ziceă în
1884: „Criminalitatea creşte, dar mai cu seamă prin faptul
indivizilor cari fac profesiune din ea“ (2).
Tarde deasemenea spunea că „criminalitatea se locali­
zează, devenind o carieră, şi din ce în ce mai mult deosebirea
se adânceşte prin un fel de diviziune a muncii între oamenii1

1) R. Garraud: Précis, ed. 1888, Nr. 336: Confr. Nr. 254, ed. Xl-a; si
Nr. 304, ed. 1907, şi în acelaş sens F. Dupont: Rapport în Bulletin de l'U­
nion internat, du droit pénal XIII-ème année, Livr. I, Berlin 1905, p. 85 şi
P. Macaigne, în Rev. pénit, 1910, p. 1263.
2) Anexele şedinţei Adun. depui, din 26 Ianuarie 1884.
 — 350

cinstiţi... şi între mişei“ (3). înaintea lor, Ducpétiaux zisese

relativ la criminalitatea belgiană: „După noi, creşterea re­
cidivei dovedeşte mai ales că aceiaşi indivizi sunt cari să
vârşesc aceleaşi infracţiuni, şi că criminalitatea tinde din ce
în ce mai mult să se mărginească şi să se întărească într’un
cerc definit“ (4).
1167 1 — Localizarea criminalităţii asupra unui anumit număr de
indivizi este un adevăr verificat de toate statisticele şi re­
cunoscut de toţi criminelogii (a).
Precocitatea infractorilor şi recidiva sunt considerate
deci ca aspecte specifice ale criminalităţii din timpurile
noastre (b).
In orice infractor precoce putem vedea un candidat,
aproape sigur de promovarea sa din clasa infractorilor pri­
mari în aceia a recidiviştilor, şi trebue să o recunoaştem,
aceasta este datorită în cea mai mare parte modului impro­
priu şi condamnabil de reprimare a criminalităţii infantile.
Nu e deci nimic extraordinar în constatarea ca acelaş
număr de indivizi, aproape invariabil, de la epocă la epocă,
săvârşesc din ce în ce mai multe infracţiuni, în schimb din
această constatare se pot trage două concluziuni intere­
sante :
1) Pe deoparte localizarea numărului tot crescând a
infracţiunilor asupra numărului aproape invariabil de infrac­
tori dovedeşte că în aceleaşi condiţiuni neprielnice de or­
din social şi cosmic, deci în acelaş mediu ambiant numai a-
numiţi indivizi iau calea crimei, ceia ce înseamnă că în afa-

3) Tarde: La criminalité comparée, p. 82.

a) Vezi statisticele în acest sens în: J. L. de Lanessan, La Lutte con­
tre le crime, p. 61 şi urm. Paris. 1910; Henri Joly, Problèmes de science cri­
minelle, p. 1—83, Paris, 1910; G. L. Duprat, La criminalité dans l’Adoles­
cence, p. 27—41, Paris, 1909; André Lorulot, Crime et Société, p. 32 şi
urm., Paris, 1923; D. Bellet, Les Mépris des Lois, p. 180, Paris, 1918; Fi­
lippo Manei, Studi di sociologia penale, cap. II, Mesina, 1920.
b) Vezi: D’Olivecrona, Des causes de la récidive et des moyens d’en
resteindre les effets, Paris, 1873; Manzini, La recidiva nella sociologia, nella
legislazione e nella scienza del diritto penale, Florenza, 1899; Garofalo şi
Carelli, Dei recidivisti e délia recidiva, în Cogliolo, I, p. 903 şi urm.; Sa­
cker, Der Rückfall, Berln, 1892; Filippo Manei, Studi di sociologia penale,
Messina, 1920.
 — 351 —

ră de cauzele sociale şi cosmotelurice, infractorul e târât la

crimă şi din cauza unor factori interni psiho-biologici. Aşa
dar monogeneza crimei nu poate fi susţinută din moment ce
factorii sociali trebuesc să se întâlnească cu cei psiho-bio­
logici.
2) Pe de altă parte localizarea criminalităţii este do­
vada cea mai patentă de ineficacitatea sistemului represiv
actual şi poate chiar a oricărui sistem represiv şi deci ne­
voia de a se îndrepta cât mai mult privirile sub raportul
luptei contra criminalităţii pe tărâmul prevenţiunei, preve-
nirei crimei, iar nu numai pe cel represiv cum s’a procedat
până acum (c).
1168 — Recidiva a existat totdeauna şi în toate ţările, însă
problema legislativă a recidivei nu s’a născut decât în secolul
al XIX, şi deaceea ea n’a fost îndestul studiată. In secolele
trecute recidivişti aproape nu existau, căci ei erau extermi­
naţi. Atunci când chiar infractorii primari mijlocii abia scă­
pau cu viaţă, se înţelege că recidiviştii şi mai ales infractorii
de obicei, nu puteau să aibă o mai bună soartă ; ei erau o
adevărată raritate în secolele trecute.
Recidiva e o buruiană născută, sau cel puţin enorm des-
voltată în secolul al XlX-lea, graţie ideilor becariane de în­
dulcirea pedepselor. Umanitarismul exagerat şi bolnăvicios,
care s’a revărsat în acest secol asupra tuturor infractorilor,
n’a exceptat nici pe recidiviştii ori pe infractorii profesionişti.
El n’a omis decât o singură categorie de persoane, pe oame­
nii detreabă, nenorocitele victime ale infractorilor. „Toată
lumea a constatat — zice Saleilles — că problema recidivei
abia se puneâ în vechea noastră Franţă. Trebue oare să ne

c) Chestiune discutată la congresul penitenciar de la Stockholm, v.

Desportes et Lefébure, La science pénitentiaire au Congrès de Stockholm,
Paris, 1880.
Vezi şi: Yvernès, De la récidive et du régime pénitentiaire en Europe,
Paris, 1874 şi G. de Montvallon, La récidive, sa répression et ses remèdes,
1898.
Congresul penal de la Catania din 1923 în urma raportului Iui Dome-
, nico Rende a votat dezideratul că în nouile legi penale să se deâ o deose-
ibită atenţiune recidivei şi delicuenţei de obiceiu (v. Bollettino di dir. pen.
1923, fas. I, p. 113).
 — 352

mirăm ? A fost un timp în care se spânzurau oamenii pen­

tru primul lor furt“ (5).
De. aceia Léveillé, într’un articol publicat în le Temps
din 8 Iunie 1886, spuneâ că după dânsul Codicele penal vii­
tor va trebui să se compună din două volume. Cel dintâi re­
lativ la infractorii primari, iar cel de-al doilea la recidiviştiî
profesionişti. Pentru cei dintâi se va întrebuinţă închisoarea,
pentru cei din urmă expatrierea, ca unii cari s’au dovedit
că nu pot fi adaptaţi mediului social în care trăesc, prin
mijloacele de care dispune astăzi societatea.
Acesta e adevărul, şi el va fi şi mai bine înţeles, când
vom face istoricul recidivei.
1169 — Pentru a uşura studiul acestei materii, o vom împărţi
în 6 paragrafe: 1) Definiţiunea şi motivul agravărei pedep­
sei recidivei ; 2) Istoricul ; 3 şi 4) Condiţiunile recidivei ;
5) efectele şi pedeapsa ; 6) Dovada recidivei, cazierele ju­
diciare, sistemele constatării identităţii.

§ 1. Definiţiunea recidivei şi motivul agravării pedepsei

în caz de recidivă

1170 — Recidiva, din punctul de vedere al legii române, este

starea unui infractor, care, dupăce a fost condamnat şi şi-a
executat pedeapsa, comite una sau mai multe infracţiuni în­
tr’un timp determinat.
Cuvântul recidivă vine delà re şi cădere, a cădea din
nou, subînţelegându-se în infracţiune. Insă acest cuvânt nu
e latin. Romanii nu aveau expresiune corespunzătoare cu
cuvântul nostru recidiva ; vechii penalişti, cari scriau lati­
neşte, întrebuinţau expresiunea reiteratio, care poate fi echi­
vocă, fiindcă astăzi ea însemnează repetarea aceleaşi in­
fracţiuni.
1170 — Anteproiectul de cod penal român a întins limitele re­
cidivei înglobând în această modalitate de pluralităţi de in­
fracţiuni şi situaţiunea intermediară de care ne-am ocupat
în secţiunea precedentă.
Aşă dar în viitorul cod recidiva va fi nu numai starea
infractorului care după ce a executat o primă condemnaţiune

5) Salleiles: De l’individualisation de la peine, p. 48.

 353 —

săvârşeşte o nouă infracţiune, ci şi a acelui care după o pri­

mă condemnaţiune chiar neexecutată, va comite o altă in­
fracţiune.
Anteproiectul pune deci ca prim termen al recidivei o
condemnaţiune definitivă, pe când actualul cod cere ca prim
termen o condamnaţiune a cărei pedeapsă a fost executată.
1171 — Am văzut că, în caz de cumul de infracţiuni, nu există
cumul de pedepse, ci se dă numai pedeapsa cuvenită infrac-
ţiunei celei mai grave ; din contra, în caz de recidivă, nu
numai că există cumul de pedepse, adică fiecare infracţiune
îşi ia pedeapsa sa, dar chiar infracţiunea a doua e pedepsită
mai aspru decât ar fi fost pedepsită dacă nu ar fi fost pe-
. depsită prima infracţiune. Cu alte cuvinte, în caz de cumul
se dă o pedeapsă mai mică decât adiţiunea, de ordinar numai
pedeapsa cea mai mare, pe când în caz de recidivă se dă
pedeapsa adiţionată a celor două infracţiuni, plus un suple-
ment de agravare.
Care e motivul acestei distincţiuni ? Şi pentru ce se a-
gravează pedeapsa recidivistului ?
Motivul este uşor de înţeles. Cu drept cuvânt, Cicero­
ne spunea că : ,,Mai mult sunt vinovaţi aceia cari, după în­
deplinirea şi executarea pedepsii, săvârşesc din nou o in­
fracţiune“ (1).
In adevăr, infractorul care, după ce a fost odată con­
damnat şi şi-a săvârşit pedeapsa, comite o nouă infracţiune,
probează că pedeapsa anterioară n’a fost îndestul de aspră
spre a-1 împedecâ dela comiterea de infracţiuni. Trebue dar
să mărim doza. penalităţii, fiindcă penalitatea obişnuită a
Codîceiui penal s’a dovedit insuficientă pentru acest individ.
După cum zice Carrara, unica raţiune a creşterii pedepsei
recidiviştilor e insuficienţa relativă a pedepsei (2). Afară de1

1) G ra v iu s p ccca n t il qui poena solu ta a c finita renovatum d elictu m

p erficiu nt. De asem enea Gothofredus în L. 3 cod. De E p isc. au d .: Con-
suetudo d elin q uend i est circu m sta n tia aggravandi d elictum et delin-
qucntem a criu s pu n ie nd i.
2) Carrara: P r o g r a m m a , P . G .,p a g a r. 733; C o n fr. 7 4 ]. D u p ă Carrara
recid iv a probează că in fr a cto ru l d isp refu eştc răul pe care l-a suferit. El
are atunci o natură excep ţion ală, este m ai n esim ţitor, deci trebue o pe­
deapsă mai aspră p en tru ca să ajungem la rezu ltat (paragr. 7 3 9 , p. 532,
ed. 1871).

I. Tanovic oanu, voi. II. 23

 — 354 —

aceasta, după cum eu drept cuvânt observă Nypels, în rea­

litate acela care a suferit o pedeapsă, când e din nou pe­
depsit, sufere mai puţin decât neofitul închisorilor (3).
Din contra, individul care comite o a doua infracţiune,
fără a fi pedepsit pentru prima, poate să fie pedepsit mai
uşor, pentrucă societatea n’a experimentat încă asupra lui
eficacitatea pedepselor prescrise de lege, şi se poate ca o
mică pedeapsă să fie suficientă pentru a-1 face să părăsească
povârnişul pe care a apucat.
1172 — Distincţiunea ne pare raţională, şi de aceia nu putem a-
probâ critica lui Garofalo, după care acest criteriu „ar pu­
tea să treacă cel mult într’un colegiu de copii mici, dar de­
vine ridieul când se transportă în domeniul criminalităţii na­
turale“ (4).
Garofalo crede că această idee nu provine decât din pre­
judecata eficacităţii pedepselor pentru corecţiunea culpabilu­
lui. Această prejudecată noi o avem tot atât de puţin ca şi
ilustrul penalist italian, ceiace nu ne împiedecă să conside­
răm distincţiunea ca raţională. Căci oricare ar fi ineficacita­
tea relativă a pedepselor pentru îndreptarea infractorilor,
rămâne totuşi învederat că pentru recidivist ineficacitatea pe­
depselor din codicele penal este dovedită, pe când pentru
individul în stare de cumul această dovadă nu este încă fă­
cută.
De aceia după noi, Leveille a formulat un mare ade­
văr atunci când a prevăzut că în viitor vor trebui două co­
dice penale, unul pentru infractorii primari, şi altul pentru
recidivişti (5).
1172 1 -— Penaliştii pozitivişti au combătut diferenţierea ce se face
între cumul şi recidivă; dar atât cei ce au acceptat această
teză, cât şi cei ce s’au ridicat contra ei par a nu prea îi îi
înţeles sensul, fiindcă au deplasat discuţiunea de pe tărâmul
pe care au pus’o pozitiviştii.
Pozitiviştii consecvenţi principiilor doctrinei lor care
pune pe primul plan în represiune infractorul şi natura mai
mult sau mai puţin periculoasă a acestuia, au susţinut că

3) Nypels: De recidivis, 1828, p. 14.

4) Garofalo: La criminologie, a 5-a ed. fr., p. 355 şi 256.
5) /. Leveille în Soc. generală a închisorilor. Vezi mai sus, Nr. 1168.
 — 355 —

din punct de vedere criminologie deosebirea dintre cumul

şi recidivă nu are absolut nici o valoare.
Pentru ca o situatiune de iapt să poată avea o semni­
ficaţie în regularea represiunei, trebueşte ca acea situatiune
privită chiar in abstracto să aibă un caracter univoc, adică
în mod aproape absolut şi general să exprime un sens unic.
Ori, nici cumulul, nici recidiva, prin ele însăşi nu au
acest caracter. Nu se poate susţine în mod aprioric că un
infractor învinuit de cumul de infracţiuni e mai puţin pericu­
los decât un recidivist, după cum nu se poate susţine că
orice recidivist e mai periculos decât un infractor primar.
Aşa dar pluralitatea de infracţiuni prin ea însăşi nu
înseamnă în mod absolut şi general că avem aface cu un
infractor mai periculos şi aceasta nu o spun numai pozitiviş­
tii, ci chiar şi legea actuală care în art. 60 reglementând
circumstanţele atenuante stabileşte că ele vor fi aplicabile
„chiar în caz de recidivă“.
Şi în adevăr, cum poate fi pluralitatea de infracţiuni fie
sub forma cumul, fie sub forma recidivă în mod general o a-
gravantă, când toată lumea este de acord în a recunoaşte
că în rândurile infractorilor există o clasă care merită multă
compătimire, aceia a infractorilor de ocazie ? Aceşti oameni
nu ar fi ajuns nici odată să vină în conflict cu legea penală,
să săvârşească o infracţiune, dacă un complex de împreju­
rări nenorocite nu ar fi creiat ocaziunea fatală ce i-a arun­
cat spre rău. Ori din moment ce se admite existenţa infrac­
torilor de ocazie implicit trebuie să admitem că împrejurări
nenorocite se pot ivî de mai multe ori în viaţa unui om ;
ocaziunea care poate face dintr’un om paşnic un delicuent
nu alege dacă acesta a mai trecut sau nu prin puşcărie şi
nici închisoarea nu’l îmbracă în haina imunităţii pentru a’l
exonera pe cel ce a trecut prin ea de lovitura unor nenoro­
ciri viitoare.
Aşa dar deşi cineva este învinuit de un cumul de in­
fracţiuni sau de recidivă, nu înseamnă că nu poate rămânea
totuşi un infractor de ocazie. Ambele sale infracţiuni pot fi
rezultatul unor împrejurări vitrige, împrejurări ce dovedesc
că avem deaface cu un om nepericulds contra căruia nu e
locul a se reacţiona sever.
 — 356 —

11722 Deci nu pluralitatea de infracţiuni prin ea însăşi poate

vorbi represiunei, ci caracterul acestei pluralităţi. Din acest
caracter se poate constată fie că infracţiunile sunt consecin­
ţa unor împrejurări nenorocite şi deci avem deaface cu un
infractor de ocazie, fie că aceste infracţiuni sunt rezultatul
unei perseverenţe sau obişnuite în activitatea criminală a in­
fractorului şi deci avem deaface cu un profesionist ai crimei
sau cu un infractor de obiceiu.
Iată cele două noţiuni cari trebuesc substituite noţiu-
nei de cumul şi recidivă în pluralitatea de infracţiuni: per­
severenţa criminală şi obişnuinţă criminală.
Ori pentru a declară că un infractor este un obişnuit de-
iicuent, nu trebue să aşteptăm ca el să devină recidivist; în
rândurile celor vinovaţi de cumul de infracţiuni putem în­
tâlni tot aşâ de bine profesionişti ai crimei ca şi în rândurile
recidiviştilor.
Ori dacă cumulul nu exclude posibilitatea infractorului
de obiceiu după cum recidiva nu exclude prezenţa unui in­
fractor de ocazie, la ce bun, spun pozitiviştii, să mai păstrăm
aceste diferenţe între cumul şi recidivă, la ce bun chiar să
mai facem uz de aceste noţiuni când ele sub raportul crimi­
nologie, nu sţ)un nimic !?
Pluralitatea de infracţiuni nu are interes decât într‘un
singur caz, atunci când se constată că autorul multiplelor in­
fracţiuni este un profesionist. Deci nu de cumul şi nici de re­
cidivă trebue să ne preocupăm, ci de infractorii profesionişti,
contra acestora reacţiunea represivă trebue înăsprită, fiind
vorba de naturi periculoase puternic înclinate spre crimă.
După cum vedem, pozitiviştii au examinat problema
sub raportul criminologie şi de aceia au ajuns la concluziu-
nea asimilării cumulului cu recidiva.
11723 — Dar dacă din punct de vedere criminologie deosebirea
dintre cumul şi recidivă nu este cu nimic justificată întru
cât în ambele cazuri ceia ce interesează este dacă ne aflăm
în faţa unui infractor de ocazie sau în faţa unuia de obiceiu,
în schimb sub raportul juridic diferenţierea se impune inevi­
tabil din cauza unor alte consideraţiuni.
Sub raportul juridic, situaţiunea unui infractor care a
săvârşit mai multe infracţiuni, fără ca să fi fost pedepsit
pentru vreuna din ele în momentul comiterei celorlalte, a fă-
 — 357 —

cut să nască acea problemă de care ne-am ocupat în sec­

ţiunea precedentă, cu privire la pedeapsa ce se va dă unui
atare infractor. Am văzut acolo că din cele trei sisteme : al
cumulului material care constă în adunarea pedepselor cu­
venite pentru infracţiunile concurente, al absorbţiunei care
contrăgeâ pedepsele mai uşoare în pedeapsa mai gravă şi
al cumulului juridic care aplică pedeapsa mai gravă plus un
supliment, sistemul preconizat astăzi este acesta din urmă.
Deci nu poate există o legiuire penală care să nu se
pronunţe asupra calculului pedepsei în caz de cumul decât
dacă s’ar adoptă sistemul cumulului material de pedepse
sistem care este însă combătut şi respins de mai toţi au­
torii. Ori din moment ce într’o lege se adoptă un alt sistem
implicit avem o situaţiune specifică aceia a infractorului vi­
novat de mai multe infracţiuni nejudecate, situaţiune cunos­
cută sub numele de cumul.
Existenţa acestei situaţiuni care reclamă o reglemen­
tare propriee în legea penală prin forţa lucrurilor conduce la
existenţa celeilalte situaţiuni, aceia a infractorului care a să­
vârşit o infracţiune după ce a suferit o condemnaţiune, încât
chiar dacă nu am voi să vorbim de recidivă în dreptul pe­
nal, trebuind însă să vorbim de cumul, implicit aducem în
scenă şi pe cellalt termen.
Aşa dar de acord cu pozitiviştii că ceea ce interesează
este dacă infractorul care a săvârşit mai multe infracţiuni,
este un infractor de ocazie sau de obiceiu, dar odată stabilit
acest lucru, vine a doua întrebare ce pedeapsă îi dăm in­
fractorului şi forţat trebue să distingem situaţiunea cumulului
de a recidivei din moment ce nu admitem ca pedeapsă în
caz de cumul, suma totală a pedepselor cuvenite pentru
fiecare din infracţiunile comise. A echivalâ deci cumulul cu
recidiva, ar însemnă sau să totalizăm şi la cumul pedepsele
cum se totalizează la recidivă—ceia ce nimeni nu admite—
sau sa aplicăm şi recidivei sistemul cumulului juridic — ceia
ce ar fi absurd căci în multe cazuri recidivistul ar rămâne
nepedepsit pentru fapta a doua, pedeapsa primei fapte aco­
perind-o complect.
Recunoaştem însă că această diferenţiere, sub rapor­
tul dreptului penal iar nu criminologie, dispare într’un sistem
strict pozitivist în care pedepsele fiind cu durată indetermi-
 358 —

nată nu mai poate fi loc pentru problemele acestea referi­

toare la calculul pedepsei.
1173 — Confundarea cumulului cu recidiva se găseşte în unele
texte din legile romane (6), şi chiar la unii din vechii pena-
lişti; totuşi în alte texte din dreptul roman distincţiunea este
foarte bine făcută (7). Ea este întemeiată pe raţiune şi pe
utilitatea socială; deaceia noi credem că legea a făcut bine
admiţând-o.
1174 — Unii penalişti clasici au criticat agravarea pedepsei în
caz de recidivă, pe motiv că ar violă regula: non bis in idem,
şi că trebue să fim drepţi chiar cu aceia care nu merită nici
o milă. Infractorul care a fost pedepsit — spun aceşti autori
— a plătit datoria către societate şi trebue să se găsească
în situaţiunea Unei persoane care n’a comis nici o faptă re-
presibilă. Dacă în repetirea infracţiunii, reamintirea primei
fapte se reînoeşte pentru a îngreuna pedeapsa—zice Gaster-
ding—infracţiunea pedepsită e pedepsită a doua oară şi Sta­
tul ar evocă o pretenţiune déjà satisfăcută şi stinsă prin
plată.
S’a adăugat că pedeapsa trebue să fie agravată numai
pentru circumstanţe care fac cu infracţiunea un tot indivizi­
bil, şi, în fine, că maximum prevăzut de lege e destul pen­
tru a dă oarecare agravare (8).
Răspunsul la aceste critice e foarte uşor.
Pedeapsa are de scop apărarea socială, şi e natural că,
atunci când se vede că pedeapsa ordinară prescrisă de legile
penale e insuficientă pentru un individ, să se mărească doza

6) L. 28, parag. 10. D. De poenis: L. 8. Ad. Leg. Iul. de vi; Cod 3. De

Episcopali aud,
7) L. 28, parag. 16 şi leg. 10, parag. 1. Dig. De poenis.
8) Carnot: Commentaire sur le code pénal. T. I, art. 56, p. 196,
ed. 2-a; Alauzet: Essai sur les peines et le système pénitentiaire. Paris,
1842; p. 76 (sub titlul La Récidive), premiat de Institutul Franţei: Hercul
Bourdon: Revue de législation de Wolovski, 1856, p. 450; Tissot: Le droit
pénal étudié dans ses principes. T. I, p. 96, ed. Paris, 1860, şi T. I, p. 143
şi urm. ed. III, Paris 1888; E. Mouton: Le droit de punir, p. 217 şi 219;
Gasterding în Nuovo archivio del criminale diritto V, p. 481; Orano: La re­
cidiva nei reati, Roma 1883; Giuliani: Instituzoni di diritto criminale, 2-da
ed. Macerata 1840; Carmignani: Teoria delle leggi III, p. 227; care la pa­
gina 62 citează o mulţime de alţi autori în acest sens; Deasemenea Vidal
în Molinier: Op. cit. II, p. 324.
 — 359

ei. Dreptul penal nu face, în aceasta privinţă, decât să imite

procedarea în cazuri identice a ştiinţei medicale.
încât despre regula non bis in idem, ea nu se violează,
căci prima hotărîre şi pedeapsa care s’a dat rămân neschim­
bate.
E chiar ciudată această orbire a penaliştilor clasici şi
acest abuz de silogisme, care a avut de rezultat să compro­
mită apărarea societăţii. Când chiar unii din adepţii şcoalei
clasice recunosc că represiunea este astăzi prea slabă, nu e
oare absurd de a nu agrava pedeapsa recidiviştilor, acest
flagel al societăţilor moderne ?
Această greşeală socială nu provine decât din punctul
de vedere greşit al fundamentului pedepsei în şcoala clasică.
Evident că responsabilitatea morală a recidivistului este mai
mică, fiindcă el are mai puţină forţă de rezistenţă, nefiind
reţinut de ruşine sau de tăria conştiinţei. Insă, dacă ne pu­
nem sub punctul de vedere al apărării sociale, cine se poate
îndoi că pentru recidivist se impun pedepse mai mari decât
acele ale codicelui penal, a căror ineficacitate s’a demonstrat
asupra infractorului (9).
Departe ca agravarea în caz de recidivă să fie criti­
cabilă, credem, împreună cu Normand, că dispoziţiunile cod.
pen. relative la recidivă sunt defectuoase prin indulgenţa lor,
după cum o dovedeşte îndestul înmulţirea enormă a infrac­
torilor de profesiune, şi că legiuitorul a făcut o gresală tra­
tând recidiva ca o circumstanţă agravantă ordinară (10).
— In general mai toţi autorii explică pedepsirea mai as­
pră în caz de recidivă prin nevoia de a se reacţiona mai
puternic contra infractorilor cari prin însăşi faptul repetării
transgresiunei legei penale se revelează ca indivizi periculoşi
pentru societate (a).
Unii autori discută cu un lux de argumente demn de o
problemă mai interesantă, dacă recidiva ca situaţiune de910

9) Degois: Traité, Nr. 891, p. 438, Confr. Rossi Traité livr. III cap. 4.
10) Normand: Op. cit. Nr. 448, p. 377.
a) P. Tuozzi, Lezioni di dir. pen. I, p. 91, Neapoli, 1895; Manzini, La
récidiva, I, 1; Florenza, 1899; Impallomeni, Instituzioni, p. 152; V. Lanza,
I. principi del dir. pen. p. 50, Torino, 1899; Alimena, Diritto penale, I, p. 751;
Vidal et Magnol, Cours, p. 409.
 — 360 —

fapt trebueşte să conducă la agravarea chiar a imputabilităţii

sau numai la agravarea pedepsei.
Intr'o primă părere se susţine că imputabilitatea infrac­
torului recidivist este aceiaş ca şi a infractorului primar, în­
trucât sub raportul obectivităţii juridice şi materiale viola-
ţiunea legei rămâne aceiaş; în schimb ceia ce trebue să di­
fere este pedeapsa, căci pentru infractorul recidivist s’a fă­
cut deja experienţa cu pedeapsa obişnuită care s’a dovedit
ineficace şi deci trebue să se dea o pedeapsă mai aspră. In
concluziune, recidiva e o cauză de agravare a pedepsei, iar
nu a imputabilităţii.
In a doua părere se susţine din contra că recidiva agra­
vează chiar imputabilitatea, fiindcă între două violaţiuni per­
fect identice ale legei penale, trebue socotită ca mai gravă
sub raportul imputabilităţii aceea săvârşită de un infractor ce
a mai suferit o pedeapsă, întrucât acesta prin repetarea vio­
lării legei penale dovedeşte un mai mare dispreţ pentru a-
ceastă lege. Deci recidiva agravează imputabilitatea şi indi­
rect şi pedeapsa.
In această a doua părere, recidiva fiind legată de în­
săşi elementul subiectiv al infracţiune!, ea este considerată
ca o circumstanţă agravantă legată.

11742 — Ambele păreri sunt lipsite de un fundament ştiinţific şi

nu pot fi considerate decât ca simple încercări artificiale de
a găsi o explicaţiune unei concluziuni exagerate.
Căci înseamnă a exagera atunci când se afirmă că ori­
ce recidivă trebue să conducă la o agravare a represiunei
şi este artificial a explică aceasta prin insuficienţa primei
pedepse sau prin dispreţul crescând faţă de legea penală.
Dovadă că nu insuficienţa primei pedepse este cauza
care impune o agravare în caz de recidivă, e însăşi faptul
că cele mai multe coduri nu cer ca prima pedeapsă să fi
fost executată, ci se mulţumesc a cere să existe o primă
condemnaţiune definitivă.
Şi apoi ar fi să exagerăm dacă ar trebui să admitem
că toate pedepsele pot avea o aşa de mare putere de amen-
. dare încât să creieze un permanent obstacol la săvârşirea
unei noui infracţiuni, şi ca atare să conchidem că ori de câte
 — 361 —

ori nu întâlnim acest obstacol înseamnă că prima pedeapsă

a foşti neeficace (b).
Cât priveşte cealaltă explicaţie, după care recidiva ar
fi o dovadă de un dispreţ crescând faţă de legea penală,
ea este tot atât de artificială fiindcă reduce întreagă etiolo­
gia psiho-biologică a acţiunilor criminale la un conflict sim-
i plist între infractor şi lege.
j-1174* — Am spus şi repetăm ceia ce interesează în materie de
I pluralitate de infracţiuni nu este simplul fapt a comiterei unei
noui infracţiuni, fiindcă această nouă infracţiune poate să-şi
aibă o explicaţiune etiologică absolut independentă de in­
fracţiunea sau infracţiunile anterior săvârşite. Iată de exem­
plu un soţ care îşi ucide din gelozie soţia, ce importă că
acest soţ nu a mai fost niciodată condamnat sau că din con­
tra a fost odată condemnat, pentru delapidare să zicem, un
an închisoare ? Există desigur recidiva în cazul din urmă,
dar ne întrebăm ce legătură putem face între primul fapt
şi cel de al doilea ? Nici una ? Obiectiv şi subiectiv fapta so­
ţului ce nu a mai fost condemnat e identică cu a celui reci­
divist, şi atunci de ce agravare juridică pentru cel din urmă?!
Exemplu putem găsi la infinit tot aşâ de elocuente sau poate
şi mai mult.
Deci nu recidiva trebue să fie o cauză de agravare, ci
un anume aspect al recidivei, aspect care se concretizează
în coeziunea ce există între infracţiunile săvârşite de acelaş
infractor evidenţiind acea unitate şi continuitatea în activi­
tatea ilicită penală care indică prezenţa infractorului pericu­
los contra căruia represiunea trebuie să intervină mai vi­
guros.
Acest aspect al recidivei sub dubla modalitate de per­
severenţă delictuală şi obişnuinţa delictuală cată a fi regle­
mentat de lege ca o cauză de agravare întru cât indică un
mai mare pericol social, iar nu recidiva în genere care prin
ea însăşi nu are un caracter simptomatic propriu.
1175 — Bertauld credea că, în o logică riguroasă, sistemul legii
ar duce la absurd, căci ar trebui ca la a 3-a, a 4-a, a 5-a
recidivă să se mărească mereu represiunea, însă logica fiind

•b) Vezi câteva reflectiuni interesante în T is s o t, Le droit penal, I,

P. 108.
 — 362 —

aici în luptă cu echitatea şi raţiunea, pedepsele ar ajunge dis­

proporţionate cu infracţiunea (11).
Ceiace Bertauld credeà absurd, penaliştii care s’au o-
cupat în ultimele timpuri mai de aproape cu chestiunile în
privinţa recidivei, găsesc din contra foarte raţional. Ei cred
că trebue a se lovi progresiv, din ce în ce mai sever, repetirea
proporţional cu numărul recidivelor.
Acest sistem s’a admis în Anglia şi a dat acolo bune
rezultate. El a fost găsit bun de congresul penitenciar din
Paris din 1895 (12), şi a fost adoptat de mai multe legisla-
ţiuni. Béranger a propus pentru Franţa o penalitate pro­
gresivă pentru fiecare recidivă şi obligatorie pentru judecă­
tori, propunere care însă a fost respinsă (13).
Sistemul e de altmintrelea foarte vechiu, căci îl găsim
după cum vom arătă în partea istorică, chiar în legile lui
Platon.

1176 — După părerea noastră, cuvântul înţelept şi definitiv în

această problemă a fost spus de Lombroso. „Cine serios vo-
eşte să obţină o descreştere a infracţiunilor, trebue să în­
cerce să îngreuneze încontinuu recidiva cu pedepse care să
se apropie de perpetuitate, iar nu să o micşoreze“ (14).
Aceiaşi idee a fost exprimată şi de Garçon ca preşe­
dinte al celui de al II-lea congres al grupului francez al Uniu-
nei internaţionale de drept penal ţinut în Toulousa. Garçon,
zicea în discursul său din 20 Mai 1907, că, atunci când se
constată că recidivistul e incorigibil şi că e o ameninţare
pentru ordinea publică, trebue să se ia în contra lui o măsură
definitivă. „Trebue ca justiţia penală, fără şovăire şi fără
slăbiciune, tare în fine de dreptul său, să lase greu mâna
sa asupra infractorului care o bravează, şi să dovedească
prin acest exemplu, că, dacă ea este adeseori indulgentă,
ştie totuşi când e de trebuinţă să lovească cu o energie fără
de milă“. In consecinţă, Garçon erà de părere că, în a-
cest caz, „e legitim să se iă contra infractorului o mă-

11) B e r ta u ld : Cours Lect. XX, p. 430.

12) Rev. pénit. 1895, p. 988 .
13) V id a l: Cours Nr. 279.
14) L o m b r o s o : Sul’incremento, p. 137.
 — 363 —

sură definitivă, capabilă cel puţin de a nimici activitatea lui

răufăcătoare“ (15).
Aceste idei sănătoase sunt antiteza elucubraţiunilor pena-
liştilor clasici ca G. Carmignani, Carnot şi alţii, şi explică în
acelaş timp meritatul discredit în care a căzut şcoala clasică
şi însemnatele servicii aduse societăţiţi de şcoala pozitivistă
penală.
11761 — Punând faţă în faţă concepţiunea clasică şi pe cea po~
zitivistă nu trebue totuşi să grefăm concluziunile celei de a
doua pe sistemul represiv al celei dintâi, căci riscăm de a
cădeă tocmai în păcatele şi exagerările acesteia.
Doctrina clasică greşeşte, de cele mai multe ori prin
aceia că ia ca bază în disciplinarea juridică a represiunei si-
tuaţiuni pur abstracte privite aprorioric sub un anumit unghiu
care dă iluziunea unităţii şi uniformităţii de unde corolarul
inevitabil, elaborarea unei regule generale şi absolute pentru
acele situaţiuni. Ori descinzând din sfera abstracţiunilor în
lumea realităţilor concrete mai totdeauna s‘a constatat că a-
colo unde se vedeă unitate şi uniformitate, există din contra
multiplicitate şi eterogenitate şi că aplicarea unei regule ge­
nerale şi absolute este nu numai greşită, dar chiar dăună­
toare.
Ori pozitivismul penal în esenţa sa este tocmai reacţiu-
nea contra acestui păcat iniţial al doctrinei clasice şi atunci
nu este oare în dezacord cu principiile pozitiviste a pretinde
în numele acestei doctrine că orice recidivă trebue pedepsită
mai aspru?
O atare formulă generală şi apriorică nu poate fi cali­
ficată pozitivistă.
Am arătat ceva mai sus în ce sens au a fi privite re­
cidiva şi cumulul în sistemul doctrinei pozitiviste. Am arătat
deasemenea că problema cumulului este inerentă disciplină-
lii juridice a represiunei şi că deci sub raportul legei penale
trebue să deosebim în cadrul pluralităţii de infracţiuni cu­
mulul de recidivă. Dar dacă nu putem echivală juridiceşte
cumulul cu recidiva din cauză că ar însemnă să ajungem
la totalizarea pedepselor de acî nu urmează că trebuie să le

15) Bulletin de l’Union intern, de droit pénal, 1907 (an. XIV), p. 689.
 364 —

distanţăm şi mai mult făcând din recidivă o cauză generală

de agravarea pedepsei.
Au fost autori cari au susţinut că agravarea în caz de
recidivă să fie facultativă (a), noi susţinem că agravarea nu
trebue să fie o regulă generală, ci excepţională şi nu moti­
vată de simplul fapt al recidivei ci de anumite aspecte con­
cret verificate ale acesteia.
Vom reveni mai jos asupra felului în care recidiva tre-
bueşte disciplinată în legile pozitive.

§ 2. Istoricul recidivei

1177 — Din cele mai vechi timpuri s’a simţit trebuinţa de a pe­
depsi mai aspru pe recidivişti şi pe cei în stare de cumul
de infracţiuni decât pe autorii unei singure infracţiuni.
Herodot ne spune că purtarea trecută se ţinea în seamă
la vechii Persani, şi că la acest popor nu se pedepsea nici o-
dată cu moartea o singură crimă (1).
Zoroastru (Vendidad sade farard IV), pedepseşte re-
zolutiunea dovedită de a lovi, cu 5 lovituri întâia dată, cu
10— 15 a doua oară, cu 15— 30 a 3-a oară, etc.; iar execu­
tarea cu pedeapsă îndoită, urmând însă proporţiunea. In
caz de rănire care necesitează 2 zile de lecuire (aredoş) se
dă 15, apoi 30 şi până la 200 de lovituri, în caz de lovire
pe la spate (khor) sau trădare nedemnă 30 de lovituri prima
dată, iar a doua dată 50 (2). El pedepseşte recidiva chiar
la animale (3).
Aristotel ne spune că Grecii pedepseau mai aspru pe re­
cidivişti (4), iar Platon, vorbind de recidiva acelor care pri-
hănescu casa părintească cu o profesiune murdară, spune
că la fiecare recidivă se va îndoi pedeapsa (5).*1

a) H a u s, Principes de dr. pén. II, Nr. 824; P e s s in a , Elementi, I, cap.

VI; N apodano, Il diritto penale, I, p. 96, Neapoli, 1895.
1) H e r o d o t: Istoria I, 13 şi VII, 194.
2) P a s t o r e t : Zoroastre, et. T. I, p. 87—88.
3) I b id e m : p. 90, nota 196. Vezi citarea în Part. I, cap. II, Sect. 1,
a acestui Curs.
4) A r i s t o t e l : Retorica I, 14. La Greci se ziceâ chiar otiyyvcj&uti tâ>
jtQiùtov àfiapTavôvTi: veniam primum delircquenti.
5) P la to n : De legibus Cart. XI, T. VIII, p. 295, ed. V. Cousin.
 Agravarea pedepsei recidiviştilor se găseşte şi în drep­
tul roman (6).
11774 — Recidiva la Romani deşi nu eră reglementată în mod
special, totuşi ea eră ţinută în seamă în anumite cazuri.
Astfel minorii, femeile şi soldaţii erau scuzaţi pentru e-
roare la prima lor infracţiune, scuză ce nu mai putea fi pri­
mită în caz de recidivă.
Graţierea eră refuzată celor ce săvârşiseră mai multe
infracţiuni.
Unele infracţiuni nu erau sancţionate decât cu măsuri
de siguranţă la prima săvârşire şi cu pedepse în caz de re­
cidivă. In fine în unele cazuri recidiva atrăgeâ o agravare
a pedepsei (a).
In dreptul barbarie recidiva nu avea aproape nici o in­
fluenţă, întru cât ceia ce preocupă nu eră perversitatea in­
fractorului, ci dauna reală produsă (b).
In dreptul canonic întâlnim recidiva specială pentru a-
numite infracţiuni (c).
Acelaş sistem restrâns la cazuri speciale a fost îmbră­
ţişat şi de dreptul intermediar (d).
1178 — In vechiul drept european, nu numai că există agrava­
rea în caz de recidivă, dar chiar agravarea eră excesivă.
In Capitularele lui Carol cel Mare se spune: ,,Cât des­
pre hoţi, la prima dată nu vor fi pedepsiţi cu moartea, ci li
se va scoate un ochiu, a doua oară li se va tăia nasul, şi dacă
vor fi prinşi şi a treia oară furând, să fie omorîţi (7).

6) Vezi texte din dreptul roman relative la agravarea pedepsei în

caz de recidivă, Ch. Adolphe si F. Hélie: Théorie du code pénal, ed. bel­
giană. Nypels, Bruxelles 1863, T. I, Nr. 448 nota 9; Morin: Répertoire, V-bo
Récidive, T. II, p. 644.
a) Ferrini, Espoxizione storica del dir. pen. romano, p. 131; Lan-
ducci, Storia del dir. romano, I, p. 819. Mommsèn, Rômisches Strafrecht, p.
458 şi urm.
b) Del Giudice, Diritto penale germanico, p. 500.
c) Schiappoli, Diritto penale canonico, p. 758 şi urm.; Hinschins, Das
Kirohenrecht, V, p. 949 şi urm.
d) Pentru dreptul intermediar francez vezi Vidal et Magnol, Cours,
P. 424; iar pentru Italia vezi Calisse, Svolgimento storico del diritto penale
in Italia, Milano, 1906.
7) Capitul. 23 din an. 779. Du Boys Hist. du dr. crim. des peuples
europ., p. 360.
 — 366

In consuetudinile Burgunziei şi Niverniei—după cum

spune Jousse— furtul se pedepsea la a 2-a ori la a 3-a reci­
divă cu moartea, iar alte consuetudini erau şi mai aspre (8).
In regulă generală există în vechiul drept occidental
principiul că a treia infracţiune, chiar mică, atrage pedeapsa
cu moarte. „Si tamen reiteratur tertia vice, potest pro tri-
bus îurtis, Quamvis minimis, poena morţiş imponi“ (9). Fa-
rinaceu, care ne spune acest lucru, adaogă că obiceiul (con-
suetudo) face ca infracţiunea să se pedepsească mai aspru
(10), astfel că, o infracţiune care se pedepseşte pecuniar
(cu amendă), poate ajunge să fie pedepsită corporal chiar şi
cu moartea (11).
Carpzov admite şi dânsul pedeapsa cu moarte pentru
trei furturi chiar foarte mici (12), şi este de părere că pe­
depsele arbitrare se pot agrava până la pedeapsa cu moar­
te, „quando in delicto aliquo consuetum (13).
Ce e drept, pedeapsa morţii e facultativă pentru jude­
cător (14); în schimb însă această agravare poate interveni
nu numai în caz de recidivă, dar chiar în caz de cumul. Şi
chiar în regulă generală penaliştii vechi se referă de ordinar
la cumul (iteratio), în care caz pedeapsa morţii „pro tribus
furtis“ eră unanim admisă, pe când în caz de recidivă, când
adică furturile precedente fusese deja pedepsite, lucrul eră
discutat, deşi aproape unanim eră admisă aceiaşi solu-
ţiune (15).

8) J o u s s e : Justice criminelle, IV, p. 171.

9) P r . F a r in a c e u s : Op. şi ed. cit. Lib. I, Titl. III, Ou. XXIII, Nr. 4.
„Dacă totuşi recidivează de 3 ori, se poate pedepsi cu moarte chiar pentru
trei furturi foarte mici“. Confr. Ord. Carolina, Cap. CLXII.
10) Ibidem XXIII, Nr. 1.
11) Ibidem XXIII, Nr. 2. înainte de Farinaceu acelaşi lucru îl spu­
sese G a n d in u s , De fur. et latr.
12) C a r p z o v i u s : Practica. Part. II, Quaest LXXVII.
13) „Când cineva este obişnuit să facă infracţiunea“. C a r p z o v i u s :
Ibid. Part. I, Ou. II, Nr. 15; Confr. însă Part. II, Qu. LXXXIV, Nr. 65.
14) F a r in a c e u s : Op, et loc. cit. Nr. 5.
15) F a r in a c e u s : Ibid. Nr. 8; C a r p z o v i u s : Part. II, Qu. LXXVIII, Nr.
79; J o u s s e : Justice criminelle IV, 1:67. Vezi însă1 Observaţiunea IX a lui
B ö h m e r asupra lui C a r p z o v i u s , Part. II, Ou. LXXVIII, care spune că obi­
ceiul în Saxonia este ca pedeapsa să se înăsprească împotriva celui deja
pedepsit, căci acela dovedeşte că e incorigibil, (p. 055, ed. 1757).
 — 367

Pedeapsa cu moarte pentru al treilea furt se află în le-

gislaţiunile evului mediu, şi chiar în epoca modernă; o gă­
sim în legislaţiunea lui Carol cel Mare, în Ordonanţa Caro-
lină din 1532, şi în Ordonanţa lui Ludovic al XV-lea din 4
Martie 1724.
In „Etablissements du St. Louis“, un prim furt de lu­
cruri mici se pedepseşte cu perderea unei urechi, la al doilea
furt se tăia piciorul, iar pentru cel de al treilea infractorul
eră spânzurat (16).
Ordonanţa lui Carol Quintul, din 1532, pedepseşte de
asemenea al treilea furt cu moartea (art. 152). Vogel* în
Comentariile sale asupra acestei ordonanţe, ne spune că
chiar dacă infractorul şi-a suferit pedeapsa pentru cele două
infracţiuni, el va fi pedepsit tot cu moartea, după Menochiu
(17); adaogă însă că trebue ca celei trei furturi să nu fie co­
mise în aceiaşi noapte, citând în această privinţă pe Jul.
Clar. De furtis V. 13(18), la care noi vom adăogă pe Pu­
fendorf f (19).
Vom spune dealtminteri că, în vechiul drept, pedepsele
fiind arbitrare, legea nu aveâ necesitate să vorbească de mă­
rirea pedepsei în caz de recidivă; judecătorii ţineau însă
totdeauna seamă de recidivă sau chiar de cumul în aplicarea
pedepsei. O maximă a vechiului drept eră: La coutûme en
délit aggrave le pesché (20).
In marea Colecţiune a Obiceiurilor Franţei (Coutumes)
găsim această regulă de agravare a pedepsei: „La septisme,
pour cause d’accoustumance, car qui est accoustumé de mal
faire doibt plus griefvement estre puny que celui qui n’est
pas accoustumé“ (21).

16) „Qui emble soc de charrue et autres choses, il doit perdre l’oreille
du premier mefifet, et de l’autre larrecin, il perd le pied, et au tiers larrecin,
il est pendable, car l’on ne vient pas du gros au petit, mes du petit au
gros (Ordonnances et établissements du Saint Louis)“.
17) M e n o c h iu s : Op. cit. II, Cas. 295, Nr. 20, p. 395, care spune că
furturile nu trebue să se fi comis în aceeaşi zi.
18) V o g e l: Ordonnance criminelle de Charles V, p. 267.
19) F . P u f e n d o r il: Introductio, Cap. XXV, parag. 44, p. 330— „fie
mare fie mic furtul, fie primul, fie repetat“.
20) Confr. R e n a z z i Elemente Lib. II, cap. V, p. XXII, T. II, p. 150
şi 151.
21) Le grand coustumier de France, Lib. IV, Gh. 6.
 — 368 —

1179 — Aceiaşi asprime nemăsurată există şi în vechiul drept

românesc în ceiace priveşte pedepsirea recidivei.
Vom cită câteva articole din Codicele lui Matei Basa­
rab, glava 346.
„Cela ce va fură lucru puţin dela vreun om mişel, acela,
când va fură întâi atunci să-l bată, iar de va fură şi a doua
oară atunci să-l seţnneaze la nas de o parte, iar de va fură
şi a treia oară, atunci să moară în furci“ (parag. 6).
„Cela ce va fură de în casa stăpânu-său lucru măcar
cât de puţin, şi de i-ar fi atunci întâia oară, acella se va certă
mai cumplit, întâi să-l semneaze la nas de o parte, iar de va
fură şi a doua oară, atunci să-l spânzure“, (paragr. 7).
Confr. paragr. 9.
„Ori carele se va face a vână pe lângă drum, şi de va
găsi ceva îndemână să fure sau să jăcuiască pe cineva, a-
cela de vor cunoaşte c’au făcut numai odată, atunci să-l
certe cu ocna, iar de va fi făcut şi altă dată, atunci să-i facă
moarte“ (22).
In Pravila lui Caragea, Partea V. Pentru furi, vedem
că primul furt se pedepsâ cu bătae şi un an de puşcărie, însă
„când tot acela va fură de al doilea, să se deă prin târg cu
bătae şi să se osândească la ocnă cinci a*ni“ (23).
1180 — Trebue însă să facem o observare terminând această
expunere istorică.
Ceiace atrăgea agravarea pedepsei recidivei, nu era co-
22) Confr. Pravila lui V a s ile L u p a care cuprinde aceleaşi dispoziţii.
Pricina 13, p. 34 şi 35. In anaforaua din 24 Mai 1788 a boerilor din Mol­
dova, pentru stârpirea hoţilor, se propune la punctul al doilea, ca furii
de vite şi de alte furtişaguri mari, la prima dată să plătească toată pa­
guba şi să sufere închisoare în temniţă, certându-se cu bătaia după vino­
văţie. După aceia să se treacă fapta în o condică şi să se libereze pe che­
zăşie. La caz de recidivă furul va fi bătut pe toate străzile Iaşilor şi apoi
dat pe timp la groapa ocnei. Iar când şi a treia oară va fi prins ca fur,
să fie pedepsit cu moartea. Gazdele vor avea aceiaşi pedeapsă. V. A . U r e -
c h iă , Istoria Românilor 1891, T. I, p. 212—213.
23) In foaia oficială a Moldovei din 23 şi 26 Mai 1840, s’au publicat
măsuri pentru stârpirea furătorilor de vite. Art. 14 dispune că primul furt
se pedepseşte cu 25 de bice, al doilea cu 50 şi un an de muncă publică,
iar la al treilea furt „socotindu-se de fur nepărăsit“, se va bate pe uliţile
oraşului cu 100 lovituri de bice şi se va surghiuî peste Dunăre. Dacă se
va întoarce în tară şi iar va fură, pedeapsa va fi o c n a p e v ia ţă . D itn . H a s-
m ş : Adunare de ofisuri, p. 245.
 369 —

miterea unea noi infracţiuni, oricare ar fi fost ea, după pe­

depsirea celei dintâi, ci repeţirea infracţiunii comise; cu alte
cuvinte, acel gen de recidivă pe care penaiiştii moderni îl
numesc reiteraţie. Prin exagerata agravare a pedepsei reci­
divei, aşa cum o înţelegeau ei, cei vechi împedecau mai cu
seamă crearea clasei infractorilor de profesiune, clasă atât
de periculoasă în societatea contimporană. Această clasă
n’au cunoscut-o cei vechi; probabil că grafie sforţărilor şcoa-
■lei pozitiviste nu o vor cunoaşte nici generaţiunile viitoare.
1 — Legislaţiunile moderne deşi prevăd mai toate starea de
recidivă, totuşi există profunde deosebiri între sistemele ad­
mise de aceste legiuiri mai ales sub raportul întinderii şi
conditiunilor recidivei şi întrucâtva asupra consecinţelor sale.
Unele coduri nu admit decât recidiva specială (a), altele
din contra fac loc recidivei generale (b), iar o a treia cate­
gorie admit ambele recidive cu consecinţe deosebite (c).
Pe de altă parte unele din legiuirile ce nu admit decât
recidiva specială o restrânge chiar şi pe aceasta numai la
câteva infracţiuni.
Ceva mai mult nu toate codurile cari vorbesc de reci­
divă specială înţeleg prin acest termen acelaş lucru, unele îi
dau o accepţiune restrânsă înţelegând repetarea exact al a-
celeiaş infracţiuni, altele din contra dau aceluiaş termen o
coprindere mai largă înţelegând săvârşirea unei noui infrac­
ţiuni de acelaş gen cu infracţiunea săvârşită anterior ex.:
furt şi excrocherie, ultragiu şi rebeliune, etc.
In fine unele coduri cer ca prim termen al recidivei o
pedeapsă executată complect (d), pe când altele se mulţu­
mesc cu o condemnaţiune definitivă.
Deasemenea unele coduri fac să înceteze efectele reci­
divei după un anumit timp (e), altele menţin aceste efecte
perpetuu.
Agravarea nu e obligatorie ci facultativă în unele co­
duri, în altele ea este obligatorie, dar se îngăduie acordarea

a) C o d u l g e r m a n , s u e d e z , o l a n d e z , u n g a r , a u s t r ia c , r u s .
b) C od u l fr a n c e z , b e lg ia n , n o r v e g ia n .
c ) C o d u l s p a n i o l , b r a z ilia n , it a lia n .
d ) O a ln d a , S u e d i a , N o r v e g i a , R u s ia .
e) C odul germ an, p o rtu g h ez , ru s, n o r v e g ia n .
 — 370 —

de circumstanţe atenuante în caz când existenţa lor s’ar

constata, iar altele impun agravarea fără admiterea de cir­
cumstanţe atenuante.
1180a — Codul austriac nu conţine referitor la recidivă alte
dispoziţiuni generale, decât cea din parag. 44 lit. c, unde
declară, că se va consideră ca circumtsanţă agravantă, dacă
infractorul a fost pedepsit déjà pentru o crimă similară. A-
cest principiu se aplică oonf. parag. 263 lit. b cod. austr.
şi în cazuri dacă infractorul a fost pedepsit pentru un de­
lict sau o contravenţiune de acelaşi fel.
Pentru crima de furt prevede cod. austr. o dispoziţiune
specială pentru cazuri de recidivă în paragr. 176 I: furtul
este crima fără considerare la valoarea obiectului furat, dacă
făptuitorul fură din obişnuinţă, dar conf. paragr. 176 II lit.
a, furtul obiectelor în valoare de mai mult decât 100 coroane
este crimă, dacă făptuitorul a fost deja pedepsit de două ori
pentru crima de furt sau contravenţiune de furt, afară de
cazul, când cu toate acestea nu se poate presupune la dânsul
o pornire de a fură.
Şi codul german din 1870 prevede pentru crima de furt,
tâlhărie, tăinuire şi escrocherie în caz de recidivă pedepse
mult mai severe decât pentru prima condamnare (paragr.
244, 245, 250 alin. 5, 261, 264 cod. germ.).

§ 3. Consideraţfunl generale

1180 2 — Starea de recidivă presupune după cum am văzut o

pluralitate de infracţiuni, cel puţin două, din care una să­
vârşită după ce fusese judecată definitiv cealaltă.
Se numesc termeni ai recidivei cele două infracţiuni
cari creiază această stare.
De fiecare din aceşti doui termeni legea penală poate
legă anumite condiţiuni necesare pentru existenţa recidivei.
Astfel legea poate să se mulţumească ca primul termen
să consteâ pur şi simplu într’o condemnaţiune definitivă,
deci orieari ar fi fost prima infracţiune ea să se găsească
definitiv judecată şi o pedeapsă să fi fost pronunţată îna­
inte de săvârşirea celei de a doua infracţiuni.
Deasemenea legea se poate mulţumi ca cel de al doilea
\
— 371 —

termen să constea într’o infracţiune oarecare săvârşită du­

pă prima condemnaţiune.
Acesta ar fi sistemul cel mai1 larg şi mai general. De
cele mai multe ori şi în cele mai multe legiuiri însă cei doi
termeni sunt mai complexi, în special primul termen e su­
pus la foarte numeroase oondiţiuni, cari prin varietatea lor
fac să se vorbească de aşa zise sisteme de recidivă (a).
11803 — Recidivă cu condemnaţiune şi recidivă cu execuţiune.
Am avut ocazkme de a vorbi în secţiunea precedentă
despre aceste două sisteme de recidivă. In recidiva cu con­
demnaţiune se cere ca prim termen al recidivei o condem­
naţiune definitivă anterioară săvârşirei celei de a doua in­
fracţiuni, pe când în sistemul recidivei cu execuţiune se cere
ca prim termen o condemnaţiune complect executată.
Am combătut ca improprii termenii de recidivă fictivă
şi recidiva reală daţi acestor sisteme. (Nr. 11641).
Cei cari susţin cel de al doilea sistem se întemeiază
pe consideraţiunea că agravarea pedepsei în caz de reci­
divă e justificată de faptul că prima pedeapsă s’a dovedit
insuficientă, ori pentru a vorbi de insuficienţa primei pe­
depse trebue ca ea să fi fost executată.
La aceasta s’a răspuns că faptul pronunţării unei con-
demnaţiuni e o suficientă avertizare dată infractorului şi
dacă el săvârşeşte o nouă infracţiune după această averti­
zare, înseamnă că el este o natură perversă şi periculoasă
şi i se poate aplică agravarea derivând din starea de re­
cidivă.
Noi am arătat în ce cazuri credem că recidiva poate
conduce la o agravare, ori desigur în aceste cazuri trebue
să facem o deosebire între recidiva ce are ca prim ter­
men o simplă condemnaţiune şi recidiva care are prim ter­
men o condemnaţiune executată. Această diferenţă însă
nu trebuie să conducă decât Ia o mai exactă individualizare
judiciară a pedepsei iar nu la o individualizare legală im­
perativă.
a ) A s u p r a r e c id iv e i în g e n e r a l, v e z i: V. Manzini, L a r e c id iv a n e lla s o ­
c i o l o g i a , n e lla l e g i s l a z i o n e e n e l l a s c i e n z a d e l d ir it t o p e n a le , F l o r e n z a , 1 8 9 9 ;
F. Puglia, D e lla r e c id iv a , în E n c ic lo p . P e s s in a , v o l. V. G. Matteotti, La
Gregori, R e c i d i v a e a b it u a lit a
r e c i d i v a , T o r in o , 1 9 1 0 ; / . n e lla d o t t r in a e n e lla
le g g e , R o m a , 1923; André, L a r é c i d i v e , P a r i s , 1 8 9 2 .
 — 372 —

Sistemul recidivei cu executiune are defectul de a dâ

posibilitatea celor mai periculoşi infractori, aceia cari ştiu
cu abilitate să se sustragă executării pedepsei de a nu pu­
tea fi niciodată socotiţi ca recidivişti.
De aceia credem că anteproiectul de cod penal român
a adaptat o soluţiune înţeleaptă atunci când a fixat ca prim
termen al recidivei condemnaţiunea definitivă păstrând nu­
mai o diferenţiere de agravare între recidiva cu execuţiune
şi cea cu condemnaţiune.
11804 ,— Recidivă limitată şi recidivă absolută.
Având în vedere caracterul ce în deobşte se atribue
recidivei, acela de a relevă pe indivizii porniţi pe fapte pe­
nale, s’a susţinut de unii penalişti că această prezumţiune
nu poate fi temeinică decât atunci când prima infracţiune a
fost de o anumită gravitate şi deci când condemnaţiunea
putea fi o forţă înhibitivă puternică care să reţină pe in­
fractor de la săvârşirea unor noui fapte. De aceia s’a spus
că primul termen al recidivei ar trebui să constea într’o
condemnaţiune de o anumită durată, acest sistem e numit
al recidivei limitate. Intr’un alt sistem se susţine din contra
că nu importă durata condemnaţiune!, că ea poate fi ori­
cât de mică, ceia ce trebue să ţinem în seamă e că infrac­
torul a primit un prim avertisment şi a continuat totuşi să
săvârşească fapte penale. Acestui sistem i se zice al recidi­
vei absolute.
Unele coduri prevăd ambele sisteme combinându-le
aşa fel încât recidiva ce are ca prim termen o condemna-
ţiune deasupra unei anumite durate ia numele de recidiva
mare, iar cea care are ca prim termen condemnaţiuni sub
această durată, se numeşte recidivă mică. Ele sunt regle­
mentate diferit şi conduc la consecinţe diferite (a). Acest
sistem îl credem recomandabil pentru legiuirile cari văd în
orice recidivă o cauză de agravare.
1180° — Recidivă specială şi recidivă generală.
In sistemul recidivei speciale cel de al doilea termen
al recidivei trebue să fie o infracţiune identică cu cea care
face obiectul primului termen. Acestei recidive i se mai

a ) In a c e s t s e n s c o d u l f r a n c e z , l e g e a d in 2 6 M a r t ie 1891.
 — 373 —

spune şi reiteraţiuni, adică repetarea aceluiaş fapt (abso­

lut specială).
Se admite deasemenea că constitue tot o recidivă spe­
cială şi cazul când se consideră că există stare de recidivă
între două infracţiuni aparţinând aceleiaşi familii, de ex.:
infracţiuni contra proprietăţii (primul termen furt, al doilea
excrocherie sau invers); contra persoanelor (răniri şi o-
mucidere), etc. (relativ specială).
In sistemul recidivei generale nu interesează diferenţa
între cei doi termeni ai recidivei ei putând constă în orice
infracţiune.
Acest sistem la rândul său poate fi absolut general a-
tunci când se admite că cei doi termeni pot constă in in­
fracţiuni prevăzute de legi deosebite, de ex. una prevăzută
de codul penal şi alta de o lege specială, sau fiecare de o
lege specială diferită, şi din contra este* relativ generală
când ambii termenii trebuesc să aparţină aceleiaş legi.
Legiuitorul nu trebue să aleagă unul din aceste două
sisteme ci să le adopte şi să le armonizeze pe amândouă
(a), fiecare din ele având a fixă anumite reguli necesare in­
dividualizării represiunei.
In limitele în cari recidiva are a fi privită ca o cauză
mai mult de modificare, decât de agravare a represiunei,
desigur că faptul repetării aceleiaşi infracţiuni sau a săvâr-
şirei de infracţiuni variate, aruncă oarecare lumină asupra
naturei infractorului separând întrucâtva pe profesioniştii'
crimei de incorigibili (b). Această concluziune nu trebue însă
să fie luată într’un sens absolut, nicăeri mai mult decât în
această materie, nu pot fi mai dăunătoare regulele aprio-
a ) In a cest sen s: Berner, L e h r b u c h , p a r a g . 1 5 0; Sacker, D er R ück­
f a ll, p . 1 1 1 ; Alimena D ir itto p e n a le , I, p . 7 5 5 .
In a c e s t s e n s ş i r e z o lu t iu n e a C o n g r e s u lu i p e n it e n c ia r d in P a r i s 1895
( R e v u e P e n it . 1 8 9 5 , p . 9 8 8 ) .
b ) S e d i s c u t ă d e u n ii a u t o r i d a c ă r e c i d i v a s p e c i a lă e m a i g r a v ă sa u
c e a g e n e r a lă . Scheurlen, O s s e r v a z i o n i s u lla r e c i d i v a , î n S c r i t t i g e r m a n ic i a
lu i M o r r i, v o i. II, p arag. 4, p. 111, s u s ţin e că r e c id iv a s p e c i a lă e m ai
g r a v ă ; d in c o n t r a Trebutien, C o u r s , I, p . 6 2 5 s u s ţ i n e c ă e m a i g r a v ă r e c id iv a
g e n e r a lă .
N u credem s ă e x i s t e d o v a d ă m a i e v i d e n t ă d e l ip s a d e b a z ă ş t iin ţ if ic ă
a a c e sto r în c e r c ă r i de a r e z o lv i in a b stra cto p r o b le m e ce nu pot p rim i
o s o lu t iu n e a p r io r is t ic ă .
 — 374 —

ristiee şi abstracte. Examenul concret al faptelor e singurul

care conduce la justa evaluare a caracterului unei plurali­
tăţi de infracţiuni atât în caz de recidivă ca şi în caz de
cumul.
Incumbă legiuitorului1 de a ţine seamă de aceste ca­
ractere, fixând consecinţele lor asupra represiunei, revine
însă judecăţii de a verifică în fiecare caz concret care din
aceste caractere ale pluralităţii de infracţiuni există în spe­
ţă pentru a desăvârşi operaţiunea de individualizare a re­
presiunei.
11806 — Recidiva temporară şi recidiva perpetuă.
Starea de recidivă constituind prin ea însăşi, pentru
cei mai mulţi penalişti, o prezumţiune de mai multă perver­
sitate la infractor, s’a spus că această prezumţiune nu poa­
te fi temeinică decât atunci când infracţiunile ce formează
cei doi termeni ai recidivei s’au săvârşit la un interval de
timp care să indice oarecare continuitate în activitatea ili­
cită penală. Ori spun unii penalişti ce continuitate poate fi
între o infracţiune săvârşită acum 20 de ani1şi infracţiunea
săvârşită astăzi de acelaş infractor?
De aceea aceşti penalişti au cerut ca, o infracţiune să
nu poată servi ca prim termen recidivei decât un anumit
timp, după expirarea acestui timp ea să fie socotită sub
raportul recidivei ca inexistentă. Acestui sistem i se spune
recidivă temporară (a).
Alţi penalişti cred din contra că în represiune trebuie
să se ţină seamă de cele mai îndepărtate antecedente ale
infractorului ele servind la evaluarea exactă a personali­
tăţii acestuia şi deci oricât timp s’ar aşterne între cele două
infracţiuni ce servesc de termeni recidivei, acesta nu va
înlătură o stare de fapt reală şi nu va face să dispară reci­
diva. Acesta este sistemul recidivei perpetui (b).
Aceste două sisteme dovedesc odată mai1 mult pe ce
baze false este disciplinată recidiva ca modalitate a plura­
lităţii de infracţiuni.

a ) In a c e s t s e n s : F. Hélie, T h é o r ie , I, N r . 1 9 8 . Ortolan, E l é m e n t s , I,
N r . 1199.
b) P e n tr u a c e s t s is te m : Garofalo, C r i m i n o lo g i e , p . 3 5 9 .
 — 375 —

In adevăr, primul sistem, care caută o limită prezum-

ţiunei aprioristice că orice recidivă înseamnă surplus de
perversitate, este însăşi dovada fragilităţii acestei prezum-
ţiuni. Nu este oare mai conform cu realitatea ca în loc să
facem să depinză recidiva de un termen înlăuntrul căruia
se presupune că există o continuitate în activitatea ilicită
penală, să impunem mai bine judecăţii de a examina nu
numai pe baza unui singur element, timpul, ci pe baza an­
samblului de circumstanţe de fapt dacă există o atare con­
tinuitate şi să recurgă la agravarea pedepsei numai atunci
când această continuitate există ?
In această măsură desigur că timpul nu va fi decât
un element printre alte multe fără a fi singurul decisiv, du­
rata lui nu va avea să fie fixată de lege, ci va rămâne ca
orice circumstanţă de fapt la aprecierea judecăţii.
Deci nu recidiva temporară sau perpetuă ci continui­
tatea în activitatea ilicită penală (perseverenţa şi obişnu­
inţa) trebuie să fie latura sub care recidiva ca modalitate a
pluralităţii de infracţiuni are a fi disciplinată de legea pe­
nală.

1180 7 — Recidivă mică şi recidivă progresivă.

Dacă recidiva poate fi redusă la forma cea mai sim­
plă a săvârşirei unei noui infracţiuni după o primă condem-
naţiune, în schimb ea se poate amplifică prin multiplicarea
termenilor săi aşa după cum o fracţiune simplă poate de­
veni o fracţiune compusă.
In adevăr, un infractor recidivist poate săvârşi, după
ce a intervenit a doua condemnaţiune definitivă, o a treia
faptă penală şi după ce va fi condemnat definitiv pentru
aceasta, să săvârşească a patra infracţiune şi aşa mai
departe.

Ori dacă recidiva este o prezumţiune de mai multă

perversitate, logica impune că a doua recidivă e o prezum­
ţiune şi mai puternică şi deci în măsura în care intervine
o nouă recidivă ar trebui să se agraveze şi pedeapsa. A-
cesta este sistemul recidivei progresive, el are meritul că
 — 376 —

e logic şi conform cu conceptiunea iniţială ce stă la baza

recidivei în majoritatea legilor penale (a).
Aşa după cum la cumulul de infracţiuni s’a părut ex­
cesiv a se totaliza pedepsele, tot aşa în caz de recidivă
repetată s’a crezut că este absurd a merge la infinit cu a-
gravarea pedepsei şi în consecinţă trăgându-se cu bure­
tele peste toată vorbăria care s’a făcut pentru a justifica
agravarea pedepsei în caz de recidivă primară, s’a decis
că pentru represiune orice nouă recidivă după recidiva pri­
m ară nu mai are vre’o valoare, iar situaţiunea infracto­
rului care e la a cinci sau a zecea recidivă, rămâne egală
cu a celui ce se află la prima recidivă. Acesta este sistemul
recidivei unice.
In practică, sistemul progresiv ajunge la absurdităţi
ce pot stă pe aoeiaş treaptă cu absurditatea la care con­
duce sistemul recidivei unice. Căci e tot aşa de absurd să
pronunţi 10 condemnaţiuni mereu sporite cari totalizate ar
dă 30— 40 de ani de puşcărie pentru un infractor de obi-
ceiu, care a recidivat de 10 ori, constatând la fiecare dată
că pedeapsa anterioară a fost insuficientă, pe cât e de abs-
surd a dă unui alt infractor' pentru aceleaşi infracţiuni să­
vârşite în 10 recidive, mereu aceiaş pedeapsă, fără vre-un
spor suplimentar, totalizând însă numai 25—30 de ani
de puşcărie. Şi într’un caz şi în altul facem o constatare
că ambii infractori au stat berechet în închisoare, că nici
unul nu s’a amendat, că fiecare a făcut de 10 ori societatea
să sângereze şi aceasta fiindcă legea penală se ocupă cu
numărarea infracţiunilor şi cu calcule aritmetice în aşeza­
rea pedepselor, în loc să se preocupe de infractor.
Dacă în loc de o teorie abstractă a recidivei bazată pe
prezumţiunea de mai multă perversitate, s’ar face loc unui
criteriu concret în care să se ţină seamă de perseverenţa
şi obişnuinţa infractorului în activitatea ilicită penală desi­
gur că nu va fi nevoie să aşteptăm ca infractorul să să­
vârşească 10 fapte pentru a-1 supune unei represiuni efi­
cace. Chiar dela prima sau a doua recidivă, infractorul
declarat incorigibil sau profesionist, va fi supus în acest

a) S is te m u l p r o g r e s iv a p lic a t d e m u lt î n A n g l i a a fo st a d o p ta t şi
■de a lt e c o d u r i.
 — 377 —

caz unei represiuni conforme cu natura sa. Şi ne între­

băm nu e mai folositor şi pentru societate şi pentru infrac­
tor să intervină o pedeapsă eficace dela început ? Decât
zece pedepse însumând 30 de ani şi zece lovituri în contra
celor oneşti, nu eră oare mai bine ca după a doua sau a
treia lovitură, infractorul să fi fost eliminat pe un timp in-
determinat din societate ?
Desigur că el s’ar fi putut amenda într’un timp mult
mai scurt decât cei 30 de ani petrecuţi în rate la puşcărie
şi cari nu l’au putut feri nici pe el dela nouî fapte rele, nicr
pe societate de noui lovituri.
Contra recidivei repetate s’au propus în schimbul pe­
depsei cu agravare progresivă, alte măsuri cari ar putea
curmă răul mai de timpuriu punând societatea la adăpost
contra unor infractori periculoşi şi dând posibilitate repre-
siunei de a acţionâ mai eficace contra acestor infractori.
Pentru ţările cari au colonii, s’a propus relegarea in­
fractorilor incorigibili, profesionişti şi de obiceiu în anumi­
te coloni unde vor trebui să rămână tot restul vieţii (b).
Pentru ţările fără colonii şi pentru cele ce având co­
lonii nu găsesc totuşi nemerit sistemul relegării s’a propus
fie izolarea perpetuă în stabilimente speciale după expira­
rea pedepsei propriu zise, fie aplicarea unei pedepse inde­
terminate cu corectivul liberării condiţionale (c).

b ) R e le g a r e a a fo st r e g le m e n ta tă în F r a n ţa p r in le g e a d in 27 M ai
1885. R e le g a r e a e ste p erp etu ă , ea se e f e c t u ia z ă după ex ecu ta rea u lt im e i
p ed ep se. E a d m is ă în u r m ă t o a r e le c a z u r i: 1) P e n tr u două c o n d a m n a t iu n i
la m u n c ă s iln ic ă sa u r e c lu z iu n e p e n tr u c r im e de drept com un; 2 ) P e n tr u
t r e i c o n d a m n a ţ iu n i d in c a r e u n a la m u n c ă s i l n i c ă s a u r e c lu z iu n e ş i d o u ă la
p ed ep se c o r e c t i o n a l e p e n tr u c r im e sa u a n u m it e d e lic t e ; 3) P a tr u con d em -
n a ţiu n i c o r e c t i o n a l e p e n tr u c r im e sa u p e n tr u a n u m e d e lic te ( în acest caz
p e d e p s e l e t r e b u ie s ă f ie m a i m a r i d e 3 l u n i ) ; 4 ) Ş a p te c o n d a m n a t iu n i d in
c a r e c e l p u ţin d o u ă p e n tr u d e l i c t e l e p r e v ă z u t e î n c a z u l 2 ş i 3 ş i d e a s e m e n e a
c e l p u ţin d o u ă m a i m a r i d e 3 lu n i ( v e z i p e l a r g : Vidai et Magnol, C ou rs,
p 4 5 3 ş i u r m ., Garraud, T r ă it e , e d . 3 , III, p . 3 2 2 ş i u r m .
A c e la ş s is te m e x is tă şi în P o r tu g a lia d in 1892.
c ) P r o b le m a a f o s t p u s ă d e ş c o a l a p o z i t iv i s t ă î n c ă d e la p r i m e l e c o n ­
g rese de a n tr o p o lo g ie c r im in a lă şi a fo st în rep eta te rânduri d e sb ă tu tă
p r in d if e r it e c o n g r e s e , v e z i : A c t e le c o n g r e s u lu i p e n it e n c ia r d in S t . P e t e r s ­
burg 1 8 9 0 , I. p . 3 2 9 şi u r m .. A c t e le c o n g r e s u l u i p e n it. d in P a r i s 1 8 9 5 , I.
 — 378 —

11808 — Caracterul juridic al recidivei.

Autorii nu sunt de acord, după cum am mai arătat,
asupra caracterului juridic al recidivei.
Unii autori califică recidiva de cauză de agravare a
pedepsei, considerând’o ca o situaţiune de fapt, iar nu ca
o circumstanţă a infracţiunei de a doua întrucât ea nu are
nimic comun cu conţinutul obiectiv şi subiectiv al aces­
teia (a).
In consecinţă la juraţi Curtea iar nu juriu se va pro­
nunţă asupra existenţei recidivei.
Alţi autori cred însă că recidiva este o circumstanţă
agravantă a infracţiunei de a doua, întrucât ea aparţine e-
lementului subiectiv al acesteia agravând imputabilitatea (b).
Noi am susţinut că recidiva prin ea însăşi nu poate
avea o valoare în represiune de aceia nu credem că-i pu­
tem atribui alt caracter juridic decât acela de simplu ele­
ment de apreciere în individualizarea pedepsei şi aceasta
în măsura în care se poate stabili o continuitate în activi­
tatea ilicită penală.
In sistemul codului actual desigur însă că recidiva
nu poate fi decât o cauză de agravare, iar nu o circumstanţă
agravantă.
11809 — Tratamentul recidivei.
In privinţa modului în care are a fi agravată pedeapsa
în caz de recidivă, s’au propus mai multe sisteme.
Intr’un prim sistem agravarea constă în ridicarea pe­
depsei în caz de recidivă cu un grad mai sus. Acest sistem
e adoptat în parte de numeroase legislaţiuim.
Al doilea sistem pornind dela idei a* că recidiva nu

p . 2 0 0 — 2 5 4 ; A c t e l e c o n g r e s u l u i p e n it e n c . B r u x e l l e s , 1 9 0 0 , e t c .; d e a s e m e n e a
în c o n g r e s e le U n iu n e i in te r n a tio n a le de d rept p enal la A nvers 1894, la
L is a b o n a în 1897 v e z i B u lle tin de l ’U n io n 1895 şi 1897.
a ) In a c e s t s e n s : Carrara, S t a t o d e lla d o t t r in a s u lla r e c id iv a , î n O -
p u s c u li, II, p . 1 2 5 : Canonico, D e l r e a t o e d e l l a p e n a , p . 3 3 7 , P a v i a , 1 8 6 7 ;
Faustin Hélie, T h é o r ie , V I I I , N r . 3 6 3 0 . Blanche, E t u d e s , I, p . 4 6 0 ; Garraud,
T r a it é , e d . 3 , III, p . 2 8 1 ; Vidal et Magnol, C o u r s , p . 4 0 9 ; J. A. Roux, C o u r s ,
203.
In a c e s t s e n s C a s . fr . ( S i r r e y 1 9 1 8 , 1, 6 8 ) .
b) Manzini, L a R e c id iv a , p. 43 4 ; Alimena, D ir it t o p e n a le , 7 5 2 ; Haas,
P r ' n c ip e s , II, N r . 8 8 3 . Laborde, C o u r s, ed . 3, N r. 474.
 — 379 —

schimbă natura infracţiunei ci agravează numai pedeapsa,

nu admite să se modifice nici natura pedepsei prin urca­
rea la un grad superior, ci menţinându-se acdaş pedeapsă
să se sporească numai quantumul ei. Şi acest sistem e con­
sacrat de multe coduri.
Intr’un al treilea sistem mixt se admite urcarea cu un
grad între pedepse de aceiaş clasă de ex.: delà o pedeapsă
criminală la altă pedeapsă criminală sau delà una corec-
ţională la alta corecţională, dar nu se admite urcarea între
pedepse de clase diferite încât atunci când ar trebui să se
treacă delà o pedeapsă corecţională la una criminală, nu
se va mai procedă la agravare prin urcarea gradului ci
prin urcarea quantumului pedepsei.
In fine în al patrulea sistem se menţine ca bază pe­
deapsa respectivă din codul penal a infracţiunei comise la
care se adaugă un supliment sub forma unei pedepse spe­
ciale (a).
118010 _ Tot cu privire la tratamentul recidivei se discută dacă
agravarea în caz de recidivă trebue să fie obligatorie sau
facultativă.
Unii autori şi unele coduri penale admit sistemul a-
gravării facultative, legea lăsând în acest sistem la aprecie­
rea judecătorilor de a aplică sau nu infractorului recidivist
agravarea pedepsei (b).
Sunt coduri cari deşi nu au înscris în cadrul dispozi-
ţiunilor lor în mod expres sistemul agravării facultative, to­
tuşi îngăduind acordarea de circumstanţe atenuante chiar
în caz de recidivă dau implicit judecătorilor posijiiltatea de
a anihilă efectele agravării (c).
Ţinând seamă de. creşterea îngrozitoare a recidivei
şi de abuzul pedepselor de scurtă durată rezultate din alt
abuz, acela al circumstanţelor atenuante, foarte mulţi pena-
lişti s’au pronunţat pentru agravarea obligatorie a pedep­
sei în caz de recidivă fără posibilitatea de a se acordă cir­

ai V ezi V. Nabokoff, M esu res d e d éfen se s o c ia le c o n tr e le s r é c id i­

v is te s r r p c r t p r e z e n t a t la c o n g r e s u l in te r n , d e d r e p t p e n a l, C o p e n h a g a 1 9 1 3 .
b ) In a c e s t s e n s c o d u r i l e : b e lg ia n , o la n d e z şi n e w -y o r c k -e z . V e z i şi
n o ta a d e s u b N r . 1 1 7 6 1.
c ) C o d u l fr a n c e z şi c o d u l n o str u a c t u a l.
 380 —

cumstanţe atenuante sau cel puţin în această materie să se

impună motivarea acordării de circumstanţe atenuante (c).
1 — Intr’un sistem represiv elaborat pe temeiul datelor şti­
inţei criminale moderne desigur că recidiva prin ea însăşi
nu ar trebui să servească drept cauză legală de agravare
a pedepsei.
Ceea ce s’ar imphne într’un astfel de sistem repre­
siv, ar fi anumite aspecte ale pluralităţii de infracţiuni şt
anume acele aspecte cari pot indică în rândurile infracto­
rilor de repetiţiune pe infractorii incorigibili, pe infractorii
de obiceiu, pe profesioniştii crimei şi pe infractorii inco-
rijaţi.
Pi intr’un complex de criterii în parte fixat de lege
în parte lăsat la aprecierea judecătorilor în fiecare caz
de pluralitate de infracţiuni s’ar cercetă şi stabili care este
caracterul acestei pluralităţi şi deci cărei categorii de in­
fractori aparţine autorul lor. Cu chipul acesta represiunea
n’ar mai fi poporţionată numărului infracţiunilor evaluate
in abstracto ci naturei infractorului concret stabilită.
In sistemul legislaţiunilor actuale elaborate pe bază de
criterii pur tehnico-juridice măsurile represive fiind ierar­
hizate în raport cu diverse situaţiuni abstract determinate,
desigur că recidiva trebue să figureze printre aceste situa-
ţiuni şi arăşi trebue să aibă un rol în statornicirea repre­
siunei.
Toate străduinţele trebuesc însă puse pentru a con­
cilia menţinerea în lege a recidivei ca o cauză modificatoare
a represiunei cu exigenţele acestei represiuni, aşa fel încât
să nu se ajungă la rezultate absurde şi contrarii unei în­
ţelepte şi pozitive reacţiuni represive.
După cum am arătat şi la cumul, legea nu trebue să
se împotmolească la stabilirea agravării pedepsei pentru re­
cidivă în sistemul comod, dar strimt al pedepselor prefixe.
Superioritatea unei legi penale stă tocmai în a face
posibilă, în orice situaţiune. celei mai largi şi mai maleabile
individualizări a represiunei.
In măsura în care această posibilitate e înlăturată sau

c) Vezi Revue P£nit., 1913, p. 417 şi u rm .

 — 381 —

micşorată, in aceiaş măsură legea penală este mai imper­

fectă.
De aceia nu adăugarea unui surplus de pedeapsă a-
nume fixat, nu urcarea pedepsei cu un grad sau creiarea
unei pedepse suplimentare fixe se impun în caz de recidivă.
După cum pentru infractorii primari legea penală se stră­
duieşte a face posibilă individualizarea pedepsei fixând un
maxim, un minim şi lăsând drum deschis circumstanţelor
atenuante, tot astfel şi faţă de infractorul recidivist legea
penală trebue să păstreze neatins principiul sănătos şi u-
til al individualizării.
118012— Soluţiunea logică şi conformă acestui principiu pe
cari deci ar trebui să o adopte legea penală, ar fi majora­
rea minimului şi maximului pedepselor ordinare cu menţi­
nerea admisibilităţii circumstanţelor atenuante şi cu posibi­
litatea urcării până la pedeapsa indeterminată.
Cu chipul acesta cea mai largă individualizare devine
posibilă. In adevăr dacă judecătorii vor constată că infrac­
torul deşi recidivist totuşi el este un infractor de ocazie,
prima ca şi a doua infracţiune săvârşite de el fiind rezul­
tatul unor împrejurări nenorocite cari departe de a indică
prezenta unui infractor pervers, incită din contra la o a-
îndoită compătimire desigur judecătorii vor putea aplica o
pedeapsă aproape de minimul sporit pentru recidivă sau
chiar sub acest minim acordând circumstanţe atenuante.
Vor constată judecătorii din examenul faptelor săvâr­
şite de recidivist că există oarecare continuitate în activi­
tatea ilicită penală evidenţiind mai mult prezenţa unui in­
fractor incorijat decât a unui profesionist sau obişnuit în
fapte rele, atunci vor pronunţă pedeapsa ce o vor crede
mai potrivită între maximul şi minimul majorate din cauza
recidivei.
Dacă însă judecătorii vor constată că există o conti­
nuitate în activitatea ilicită penală ce denotă prezenţa u-
nui profesionist care şi-a făcut din faptele penale o meserie
sau a unui infractor de obiceiu care fără a fi un profesio­
nist totuşi s’a nărăvit la fapte rele, atunci vor puteâ urcă
spre maximul majorat, iar când vor stabili că infractorul
este chiar un incorigibil fie din cauza numărului mare de
infracţiuni săvârşite (cumul), fie din cauza unor repetate
 — 382 —

recidive, atunci vor depăşi chiar maximul trecând la pe­

deapsa cu durată interminată.
Iată deci în practică cum judecătorii ar putea cu a-
cest sistem ajunge la o bună şi înţeleaptă individualizare
făcând ca represiunea să fie cât mai justă şi cât mai efi­
cace.
Recidiva nu ar mai fi prin ea însăşi o cauză de agra­
vare fiindcă în unele cazuri infractorul recidivist dar care
nu se dovedeşte cu nimic a fi periculos, ar primi o con-
demnaţiune ca şi când nu ar există starea de recidivă. Din
contra argavarea. s’ar operă oridecâteori s’ar constată ca
infractorul trebue supus unei represiuni mai aspre.

§ 4. Condiţiunile recidivei
(art. 4 1 , 42, 4 3 , 4 5 , .46 şi 397 C. p.)

1181 — Legiuitorul tratează în articole separate recidiva la

crime şi delicte, de o parte, şi recidiva de contravenţiuni,
de altă parte.
Vom face la fel, şi vom vorbi mai întâi de :

a) Condiţiunile recidivei la crime şi delicte

1182 — Pentru ca o persoană să fie în stare de recidivă, se

cer în codicele nostru penal 5 condiţiuni.
1) Să fi fost condamnat irevocabil. 2) Pedeapsa să fi
fost de mai mult de 6 luni de închisoare. 3) Să fi îndepli­
nit pedeapsa îa care a fost condamnat. 4) După împlinirea
pedepsei să fi comis o crimă sau un delict. 5) Această nouă
crimă ori delict să fi fost comis în interval de cel mult 10
ani după executarea pedepsei.
Să reluăm aceste cinci condiţiuni.
1183 — 1) Să îi fost condamnat anterior irevocabil la o pe­
deapsă.
La Francezi se cere ca osândirea să fie irevocabilă ; la
noi nu se cere în chip expres această condiţiune, însă ea
există implicit, din cauză că la noi se cere ca pedeapsa să
fie executată, şi e evident că o pedeapsă nu poate să se e-
xecute decât după ce condamnaţiunea a devenit irevoca­
bilă.
 E de observat că închiderea minorului în casa de co-
recţiune conform art. 62, nu poate să constitue primul ter­
men al recidivei (1). Deasemeni dacă a intervenit o amnis­
tie (2 şi 2 bis), ori o revizuire (3).
11831 — Anteproiectul de cod penal român schimbând primul
termen al recidivei în sensul că nu mai cere ca actualul cod
să existe o primă condamnaţiune a cărei pedeapsă a fost
executată, ci se mulţumeşte numai cu existenţa unei con-
damnaţiuni anterioare, a precizat în mod expres că această
condamnaţiune trebue să fie irevocabilă.
Deasemenea anteproiectul în art. 76 alin. d şi e pre­
vede în mod expres că amnistia şi reabilitarea fac să dis­
pară primul termen al recidivei (a).
11832 _ In ceea ce priveşte revizuirea desigur că infractorul
care a fost achitat în urma revizuirei chiar dacă va comite
o noua infracţiune, nu va fi recidivist fiindcă prin efectul
revizuirei prima condamnaţiune a fost anulată şi deci lip­
seşte primul termen al recidivei.
Dar aceasta nu înseamnă că simpla acţiune în revi­
zuire face ea condamnaţiunea pentru care s’a cerut revi­
zuirea, să piardă caracterul de irevocabilă şi să nu poată
servi ca prim termen al recidivei chiar şi în cazul când
revizuirea ar fi găsită netemeinică, iar cea de a doua infrac­
ţiune a fost săvârşită în timpul judecării acestei cereri de
revizuire.
Aşă dar, un infractor care ar fi cerut revizuirea şi care
în timpul procedurei de revizuire ar fi săvârşit o nouă in­
fracţiune, dacă i se va respinge ca netemeinică cererea de
revizuire, nu va puteă susţine că nu se află în stare de re-123
1) C . P a r i s 3 D e c . 1 8 3 0 . P. Chr. D. Peine, 2 5 8 ; Montpellier, 6 Iu n iu
1 8 4 8 ; P a l . 4 9 , I, 4 2 ; ş i D a i. 4 8 , II, 1 1 7 . Conir, Garçon, C o d . p é n . a r t. 5 6 — 58.
N r . 52.
2) Garçon: O p. c it . A r t . 56— 5 8 N - l e 8 il— 83.
2 b is ) S ’a d e c i s a stfel c ă o c o n d a m n a ţ iu n e care a f o s t a m n e s tia tă ,
f iin d în d r e p t i n e x i s t e n t ă , n u p o a t e s e r v i c a p r im t e r m e n p e n tr u a c r e i â o
sta r e d e r e c id iv ă . ( C a s . p e n . it., II, 1 9 Ia n . 1 9 2 3 , în Riv. Pen. 1923, fa s c .
3, p ag. 471, rep ro d u să ş i în Jurisprudenţa Generală d in 1923, sp . 491,
p a g . 1 9 6 ).
3) Garraud: T r a it é II, 1 8 9 ş i e d . 2 - a , III, 7 4 3 ; Garçon: ib id . N r . 8 6 .
a) C a- fr . 2 I a n u a r ie 1 9 1 4 , în B u lle t in , c r im ., N r . 4 ; /. A. Roux,
C o u r s, p. 207.
 — 384 —

ci divă pe motivul că în momentul când a comis a doua in­

fracţiune, condamnaţiunea anterioară nu eră irevocabilă
fiindcă se ceruse revizuirea ei.
1184 — 2) P e d e a p s a p r i m e i i n f r a c ţiu n i s ă f i f o s t m a i m a r e d e
6 lu n i î n c h i s o a r e c o r e c ţ i o n a l ă .
De aceea, pentru a face cu siguranţă recidiva aplica­
bilă în caz de o nouă infracţiune, adeseori judecătorii pro­
nunţă condamnarea d e 6 lu n i ş i o z i de închisoare corec­
ţională.
Prin urmare, nu există recidivă când fapta pentru care
a intervenit prima condamnare, a fost de puţină gravitate,
aşa încât nu s’a pedepsit cu mai mult de 6 luni de închi­
soare.
Această dispoziţiune e luată din codicele penal fran­
cez (4), care cereă, ca prim termen al recidivei, o pedeapsă
de mai mult de un an (art. 58); prin legea din 26 Martie
1891, asupra agravaţhinei şi atenuaţiunei pedepselor (le­
gea Béranger), această condiţiune de existenţă a recidivei
a fost suprimată din codicele penal francez.
1185 — Sistemul legii noastre este arbitrar, căci nu se poate
înţelege pentru ce ar există recidivă între două crime, în­
tre două delicte pedepsite cu mai mult de 6 luni şi chiar în­
tre două contravenţiuni (5), şi n’ar există recidivă când e
vorba de un delict care a fost pedepsit mai puţin de 6 luni.
Este o soluţiune de discontinuitate în materia recidivei absolut
inexplicabilă. Graţie ei, mica delictuositate, sub pedeapsa
de 6 luni, scapă de agravaţiunea rezultând din recidivă.
Şi +rebue să observăm că marea mulţime a delictelor
sunt tocmai delictele care se pedepsesc cu mai puţin de 6
luni. La Francezi, 80 la sută din condamnările pentru de­
licte nu treceau de un an (limita corespunzătoare celor 6
luni din codicele nostru penal), aşă că patru cincimi dintre
persoanele condamnate pentru delicte scăpau de agravarea
recidivei (6).
4) Se află şi în Cod. pen. belgian.
5) In legile speciale există recidivă chiar între delicte mai mici de
6 luni. De ex., art. 30 şi 31 legea din 5 Iunie 1892 p. îmbunătăţirea şi în­
mulţirea rasei cailor în ţară (200 lei, în caz de recidivă 1-3 luni, art. 30,
50—200 lei, în caz de recidivă 200—500 lei, art. 31).
6) Laborde : Cours., 1891. Apendice, p. 28, nota 1.
 — 385 —

S’au văzut infractori condamnaţi de nenumărate ori,

şi cari totuşi, din punctul de vedere legal, nu erau conside­
raţi ca recidivişti. Thiry citează cazul unui individ, care
în 14 ani suferise 30 de condamnări, din care 18 pentru
furt şi tăinuire, care nu fusese însă recidivist decât o sin­
gură dată (7).
Cu drept cuvânt, Prins critică sistemul legiuitorului re­
lativ la recidivă delà delict la delict care favorizează pe
infractorii de obicei. „Ei vor sfârşi — zice dânsul — ca să
socotească închisorile noastre ca hoteluri în care locueşte
cineva câteva zile“. Thiry e de aceiaşi părere şi spune că a
auzit oameni de acest soi, spunând fără nici o ruşine, că
sunt fericiţi să steă în închisoare vre-o câteva luni (8).
Prin urmare, această condiţiune e criticabilă şi trebue
suprimată din codicele penal la prima revizuire.
11851 — Anteproiectul de cod penal român prevede şi aşă zisa
mică recidivă corecţională pentru condamnaţiunile sub 6
luni închisoare.
Pentru existenţa acestei recidive anteproiectul fixează
ca prim termen trei condamnaţiuni mai mici de 6 luni.
Din termenii întrebuinţaţi în textul anteproiectului
care vorbeşte de cel ce a suferit trei condamnaţiuni s’ar
păreă că nu e suficient ca cele trei condamnaţiuni să fi fost
irevocabile ci infractorul să fi executat chiar pedepsele.
Totuşi ţinând seamă de sistemul adoptat de anterpoiect
în ansamblul materiei recidivei, credem că şi în caz de
mică recidivă, trebue să existe numai condamnaţiuni irevo­
cabile nu şi executate.
11852 — jn Ceea ce priveşte această mică recidivă care fără în­
doială trebue să fie reglementată într’o bună lege penală,
credem că ceea ce are a fi cu atenţiune examinat, este
primul său termen.
Fiind vorba de condamnaţiuni mai mici de 6 luni, de­
sigur că ar fi oarecum exagerat ca chiar delà a doua in-
7) F. Thiry : Cours, No. 226. Coni. aceleaşi : La libération condition­
nelle et le patronage.
8) F. Thiry : Cours, No. 226. Sistemul există si în alte codice penale,
de ex. în cod. pen. norvegian, art. 61. care cere executarea totală sau
parţială a pedepsei. Vezi le Nouveau Code pénal norvégien, trad. Paris
1903, cu prefaţa de E. Garçon.
I. Tanoviçe.anu, vol. V.
25
 - 386 —

fracţiune să tratăm pe infractor ca pe un recidivist, jude­

cata va puteâ fn acest caz ţinând seamă de condamnaţiunea
anterioară să încline către maximul prevăzut de lege pen­
tru cea de a doua infracţiune şi aceasta e întru câtva su­
ficient.
Dar dacă la a doua infracţiune nu e locul să vorbim de
recidivă, aceasta nu însemnează că trebuie să cerem un
număr exagerat de condamnaţiuni sau să ne fixăm la un
număr care am bănui că are darul să indice fără greş pe
recidivişti.
Noi credem că baza primului termen în mica recidivă
trebue să fie alcătuită din două elemente: numărul con-
damnaţiunilor şi suma pedepselor pronunţate. Nu va fi re­
cidivist infractorul care săvârşeşte o infracţiune nouă după
ce fusese condamnat irevocabil la o pedeapsă mai mică de
6 luni, dar va fi recidivist acest infractor dacă săvârşind
o a treia infracţiune, suma pedepselor celor două condam­
naţiuni anterioare trece de 6 luni. Căci ce deosebire între
infractorul care a primit un avertisment printr’o condamna-
ţiune mai mare de 6 luni şi care va fi socotit recidivist la
a doua faptă şi infractorul care a primit două avertis­
mente cari însumate trec de 6 luni ?
Credem că în cea mai sănătoasă logică ambii trebue
să fie socotiţi recidivişti.
După trei condamnaţiuni credem că infractorul poate
fi socotit recidivist chiar când ele nu însumează 6 luni.
1186 _ 3) P ersoan a c o n d a m n a tă s ă -ş i fi e x e c u ta t p e d e a p s a .
Legea noastră, în art. 7, 41 şi 42 Cod. pen., nu se
mulţumeşte ca legea franceză cu o condamnare irevocabilă,
ci mai cere şi executarea pedepsei.
Această condiţiune, care nu există în Cod pen. fr. şi
belgian şi nici în codicele penal Ştirbei din Dec. 1850, a
fost introdusă în art. 46 prin legea modificatoare a acestui
din urmă codice (din 8 April 1853) şi a fost menţinută în
codicele penal actual (9).
Dispoziţiunea în sine n’ar fi neraţională, fiindcă e fi-9

9) Vezi asupra acestei conditiuni cele zise de d. G. Vidai în Molitiier :

Traité II, 334.
 — 387 —

resc ca să se considere o pedeapsă ineficace şi în conse­

cinţă să se pronunţe una mai mare numai atunci când pri-ma
pedeapsă a fost executată, iar nu atunci când ea a fost nu­
mai pronunţată, fără să fi fost executată.
1 — Anteproiectul de cod penai român în art. 62 şi urm.
modifică această condiţiune în sensul că nu mai cere ca pri­
ma condamnaţiune să fi fost executată.
Dar dacă executarea pedepsei nu mai este în antepro­
iect o condiţiune a recidivei în schimb ea e prevăzută ca o
cauză de agravare înlăuntrul stării de recidivă.
Toate chestiunile cari priveau această condiţiune ră­
mân deci a fi discutate mai departe, ele interesând în acelaş
grad dar sub un punct de vedere deosebit.
Insă această a treia condiţiune a făcut să se nască ur­
mătoarea controversă (10) :
Să presupunem că un individ e condamnat definitiv, şi
în urma condamnării este graţiat sau fuge imediat din în­
chisoare, aşa că pedeapsa nu este executată şi cu trecerea
timpului poate fi prescrisă. Dacă acest individ comite o
nouă infracţiune în urma graţierii, sau după ce a prescris
pedeapsa, va fi oare socotit ca recidivist ?
La Francezi această chestiune nu prezintă nici o difi­
cultate. Singură amnistia, adică ştergerea chiar a faptului
şi a condamnării, are de rezultat ca să împiedice recidiva.
Din contră, graţia, reabilitarea sau prescrierea pedepsei nu
împiedică recidiva, din cauză că legea franceză se mulţu­
meşte cu o condamnare irevocabilă, şi nu cere, ca legea
română, executarea pedepsei (11).
La noi chestiunea este controversată.
După G. Cantilli (la curs) graţierea sau prescripţiu-
nea pedepsei nu împedecă recidiva, ca şi la Francezi, fiindcă

10) Tocmai din cauza acestei controverse, sau mai bine zis din
cauza soluţiunei în general admisă pentru această controversă, d. Degois:
Traité, 444, nota 1, se arată potrivnic sistemului nostru. Este însă de ob­
servat că şi sistemul franco-belgian dă naştere la multe controverse. Vezi
Garçon, Cod. pén., an. art. 56—58, N-le 17 şi urm.
11) Blanche : Etudes I, No. 454 şi urm. ; Garçon : Art. 56—58, No. 87.
Laborde : Cours, ed. 2-a, No. 440. Vezi însă în sens contrariu Cas. fr„ 30
Ian. şi 25 Febr. 1897, Qaz. Trib., 5 Febr. şi 6 Mart. 1897.
 — 388 —

ele n’au eiect asupra condamnaţiunii, ci numai asupra pe­

depsei.
Din contra G. Costa-Foru, fără să spună cu claritate
opiniunea sa, pare a crede că în legea noastră graţierea
sau prescrierea pedepsei împiedică recidiva. Acest lucru îl
deducem din faptul că Costa-Foru critică sistemul legii noa­
stre, aprobând sistemul legii franceze tocmai din cauza că
în Franţa graţia sau prescrierea pedepsei nu împedecă re­
cidiva ( 1 2 ).
Din aceste două păreri, noi credem că mai întemeiată
este părerea lui Costa-Foru.
In adevăr, motivul dat de Cantilli nu are valoare, fi­
indcă legea noastră cere ca pedeapsa să fie executată, şi,
în caz de graţiere sau prescripţiune, ea nu este executată.
E adevărat, cum spune fostul nostru profesor, că gra­
ţia sau prescripţiunea nu au efect decât asupra pedepsei,
iar nu asupra condamnării, însă acest lucru e suficient în
legea noastră în care se cere şi condiţiunea executării pe­
depsei, căci prin graţiere sau prescripţiune dispărând una
din condiţiunile legale ale recidivei, ea nu mai poate există.
In realitate, Cantilli nu ţine seamă de textul legii noastre,
ci vorbeşte astfel ca şi cum noi am avea dispoziţiuni iden­
tice cu ale legii franceze în privinţa recidivei (13).
1188 — Această controversă e dealtminteri foarte veche, şi nu
credem că legiuitorul nostru să fi introdus din întâmplare
dispoziţiunea din art. 41 şi 42 C. p. Deja în secolul al XV,
Angel Aretin (mort 1460) discutând chestiunea, eră de pă­
rere că graţia nu va împiedecă pedeapsa cu moarte la al
treilea furt, fiindcă vinovatul n’a meritat favoarea care i
s’a acordat (14).
In secolul al XVI-lea Farinaceu eră de aceiaşi părere.
După acest autor chiar când acuzatul ar fi obţinut graţia
pentru crima de mai înainte, recidiva totuşi va există, şi
îi se va adăogâ pedeapsa (15), ceiace concordă şi cu păre-

12) G. Costa-Foru : Magazinul judecătoresc, voi. II. Partea penală,

p. 82 şi 83.
13) Vezi D. Alexandresco, Dr. civil, T. XI, p. 527.
14) Aug. Aretinus : Cap. Vestem coelestem. No. 14, p. 168.
*5) Farinaceus : Op. cit., Quaest XXIII, Nr. 11.
 — 389 —

rea iui Menochiu (16). Aceiaşi soluţiune o admite Farina-

ceu în caz de prescripţiune a pedepsei (17), şi aceasta chiar
dacă infracţiunile s’au comis în diverse teritorii (18). De
altminteri acest autor recunoaşte că individul nepedepsit
nu poate să fie socotit incorigibil (19).
In vechiul drept francez se pare că eră admis acelaşi
sistem, fiindcă Jousse reproduce părerea Iui Farinaceu (20).
în fine, vom spune că în Germania graţia nu împie­
decă recidiva (2 1 ).
1189 — Totuşi legiuitorul nostru, care în general a admis so-
luţiunile cele mai blânde, credem că a părăsit acest sistem,
şi în această privinţă suntem de acord cu Costa-Foru. Pen­
tru aceasta avem un argument care ni se pare decisiv.
Am spus că în Cod. pen. Ştirbei din 1850 (art. 44-46),
ca şi în Cod pen. fr., nu se cerea conditiunea executării pe­
depsei pentru existenta recidivei şi că această conditiune a
fost introdusă prin legea modificatoare din 8 Apr. 1853, în
art. 46. Insă art. 46, adăugă formal că este în stare de re­
cidivă şi cel iertat, ori cel care a prescris pedeapsa. Legiui­
torul din 1864, care a avut această dispoziţiune în vedere
şi chiar formase din ea în comitetul legislativ un articol
deosebit (art.45), a suprimat-o în adunarea generală a Con­
siliului de Stat cu majoritate de voturi, ceeace dovedeşte
că n’a voit să admită recidiva în acest caz (22). Nu se
poate susţine că legiuitorul din 1864 a suprimat această
dispoziţiune fiindcă a crezut-o inutilă, de oarece odată ce
legea cere condiţiunea executării pedepsei pentru existen­
ţa recidivei, în mod logic soluţiunea noastră se impune, şi
trebuia un anume text de lege pentru ca recidiva să existe
chiar fără executarea pedepsei. De altfel dacă acastă con-

16) Menockius : Op. cit. îl, 295, N-rile 17 şi Î9, p. 394 şi 375.
17) Farinaceus : Op. et Ioc cit. No. 12.
18) Ibidem : No. 13.
19) Ibidem : Quaest XVIII, No. 9 „Alias sine tali punitione reiterando
•delictum non possit dici incorrigibilis“.
20) Jousse: Op. cit. II, p. 604.
21) Bertier : Lehrbuch, § 169 fine, cd. 18 din 1898 şi § 181, p. 285,
-cd. italiană.
22) Vezi Al. Cretiescu : Comentariu al Codicilor României (Codice
■penale); Bucureşti, 1866. Lucrările preparatoare, p. 54 şi 57.
 — 390

diţiune, executarea pedepsei, nu se referă tocmai la cazul

de prescripţiune şi la gratie, nu vedem la ce s’ar referi şi
ce altă însemnare ar avea ? (2 2 ).
In fine, o agravaţiune de pedeapsă ca .recidiva, uu se
poate admite fără un text formal de lege, chiar contra tex­
tului legei, pe cale de interpretare.
1190 Această soluţiune este chiar raţională sub punctul de
vedere al legiferării, căci acel care n’a suferit pedeapsa, fie
din cauza gratiei, fie din cauza prescripţiunii, n’a primit
încă delà societate învăţătura de care aveă trebuinţă, de
oarece nu condamnarea, ci însăşi executarea pedepsei face ..
pe infractor să sufere şi să cugete asupra îndreptării sale.
In van se spune că acel care a suferit pedeapsa ar fi mai
rău tratat decât açel care s’a sustras delà ea prin grafie
sau prin fugă. E natural să fie aşă, căci primul şi-a primit
învăţătura şi n’a profitat de ea, pe când cel din urmă n’a
primit-o, aşă că, după cum scrie T. Canonico, nu se poate
afirmă, că pedeapsa a fost insuficientă pentru el, când ea
n’a fost. aplicată (23).
Prin urmare, din acest punct de vedere, nu împărtă- *
şim părerea lui Costa-Foru, care critică pe legiuitorul nos­
tru că n’a adoptat sistemul legii franceze. Credem, din con­
tra preferabil sistemul legiii noastre cu singura condiţiune
ca legiuitorul să fi prevăzut formal consecinţa că graţia sau
preşcripţiunea împiedecă recidiva.
11901 —- Anteproiectul de cod penal român în art. 71, alin. 1
şi 76 alin. c curmă această controversă.
Conform art. 71 alin. 1 infractorul care a fost graţiat
de prima pedeapsă, va fi pedepsit la fel cu infractorul reci­
divist, care are ca prim termen al recidivei o condamna-
ţiune neexecutată.
Aşă dar graţierea nu echivalează cu executarea pe­
depsei şi nu atrage acel surplus de agravare pe care ante-

22 bis) Chiar se spune că suprimarea s’a făcut „consequentă definitiuniî

de recidivă“. Ce însemnează aceste cuvinte laconice, se vede din comen-
tarul lui Costa-Foru, care, ca membru al consiliului de Stat, a ştiut ce în­
semnează, şi probabil că a votat cu minoritatea în această privinţă de
aceia dânsul critică legea.
23) T. Canonico : Del reato, p. 341.
 — 391 —

proiectul l’a prevăzut pentru cei ce au recidivat după exe­

cutarea pedepsei dată printr’o condamnaţiune anterioară.
In ceea ce priveşte prescripţiunea prin art. 76 alin. c.
se prevede că condamnaţi unile a căror execuţiune a fost
prescrisă nu mai pot servi ca prim termen recidivei şi deci
nu există recidivă în cazul când în momentul săvârşirei
celei de a doua infracţiuni, execuţiunea primei pedepse eră
prescrisă.
Această dispoziţiune cu privire la prescripţiune o cre­
dem absolut criticabilă (a). Prescripţiunea pedepsei nu în­
seamnă decât un obstacol de drept la executarea unei con-
damnaţiuni, dar ea nu face condamnaţiunea inexistentă. Ori
pentru a există recidiva, anteproiectul se mulţumeşte cu e-
xistenţa unei condamnaţiuni anterioare, ceea ce desigur e-
xistă şi în caz de prescrierea pedepsei, încât logic ar fi fost
ca infractorul care a prescris pedeapsa să fie socotit ca re­
cidivist, fără a se merge însă până la echivalarea pedepsei
cu executarea ei, aşă cum s’a procedat şi pentru infracto­
rul graţiat.
Dar a se consideră ca inexistentă prima condamna­
ţiune din cauza prescrierei pedepsei considerându-se în caz
de săvârşirea unei noui infracţiuni că infractorul este un in­
fractor primar, iar nu recidivist este nu numai a contrazice
realitatea, dar a creiă o favoare deosebită infractorilor ce
au ştiut să se sustragă delà rigorile legei penale.
Oare nu e absurd a săpă o prea mare diferenţă între
infractorul care a comis o nouă infracţiune după ce a reu­
şit să prescrie şi cel care a săvârşit aceiaş infracţiune cu
câteva zile înainte de a fi prescris. Iată de exemplu un in­
fractor condamnat la doi ani închisoare care a doua zi după
ce a prescris pedeapsa, săvârşeşte o nouă infracţiune, însă
nefiind socotit de lege ca recidivist, i se va aplică pedeapsa
ordinară, dar mai iată un al doilea infractor coautor cu
cel dintâi, condamnat tot la doi ani, dar care săvârşeşte
o nouă infracţiune cu câteva zile înainte de a prescrie şi
deci cu câteva zile înainte ca tovarăşul său să fi săvârşit
şi el o nouă infracţiune, ei bine, dacă acest al doilea in­
fractor va fi arestat imediat, nu numai că prescripţiunea

a) In acest sens şi J. A. Roux, Cours, p. 207.

 — 392 ;

va ii întreruptă şi va trebui să execute prima pedeapsă de

2 ani, dar va mai ii condamnat şi ca recidivist.
înţelegem ca primul infractor să fie exonerat de pri­
ma pedeapsă, fiindcă a prescris, dar să fie tratat ca infrac­
tor primar înseamnă a-i creiă prin prescripţiune o îndoită
favoare distanţând enorm siţuaţiunea lui de a celuilalt in­
fractor.
De aceea ne pronunţăm contra acestei dispoziţiuni din
anteproiect după cum vom aveă ocazia mai departe să a-
rătăm că nu aprobăm nici termenele fixate de art. 76 alin.
a şi b pentru încetarea stării de recidivă.
1191 — Codicele penal olandez din 1881, în art. 421, 422 şi
423, rezolvă în mod expres problema în sensul legii fran-
zeoe. Deasemenea Cod. pen. ital. din 1889, zice: „Acela
care, după o sentinţă de condamnare, şi în termen de 1 0
ani de când pedeapsa a fost suferită sau condamnaţiunea
stinsă... etc.“
1192 — 4) Comiterea unei noui infracţiuni.
De ce natură trebue să fie noua infracţiune? Lăsând
la o parte contravenţiunile, precum le-a lăsat şi legiuitorul,
între crime şi delicte patru combinaţiuni sunt posibile pen­
tru recidivă: a) Delà crimă la crimă; b) Delà crimă Ia de­
lict; c) Delà delict la delict şi d) Delà delict la crimă.
Legea a prevăzut fiecare din aceste patru combina­
ţiuni, în 4 articole: 41, 42, 43 şi 45, C. p., însă nu a ad­
mis recidiva decât în trei cazuri. Ea n’a admis recidiva delà
delict la crimă, pentru motivele pe cari le vom arătă când
vom vorbi despre pedeapsa şi efectele recidivei. Vom ob­
servă însă relativ la a doua infracţiune, că ea trebue să fie
independentă de prima. De exemplu în caz de delict sau
crimă de evadare, nu există recidivă (24).
1192 1 —- Anteproiectul de cod penal român a menţinut dispozi-
ţiunea din actualul art. 45 care exclude recidiva delà delict
la crimă.

24) Vidal : Cours, No. 263 şi jurisprudenta citată de dânsul şi Garçon:

Art.. 56—58, No. 93; Confr. însă No. 96, jurisprudenta franceză, din care
se vede că evadarea poate să serve ca prim termen al recidivei, şi aecasta
cu drept cuvânt, căci nu e nici o legătură între ea şi infracţiunea comisă
în urmă. Confr. şi Nr. 98 pentru recidiva de evadare, care deasemenea
şi cu drept cuvânt nu e admisă de jurisprudenta franceză.
 — 393 —

Menţiunea acestui text dovedeşte că legiuitorul nostru

nu s’a putut încă desbrăcâ de vechea conceptiune asupra
recidivei, după care agravarea pedepsei în caz de săvârşi­
rea unei noui infracţiuni e o chestiune de pură logică ju­
ridică care poate fi rezolvită pe hârtie în cabinetul de lu­
cru, iar nu in concreto examinând activitatea ilicită a in­
fractorului şi natura personalităţii acestuia pentru a aviză
la măsura represivă necesară şi eficace.
Se iau exemple izolate cari pot convinge pe cei pro­
fani şi se reduce la absurd existenta recidivei între delict
şi crimă, dar acest procedeu nu numai că nu e ştiinţific,
dar este jenant prin superficialitatea lui.
Se spune de ex.: iată un individ care a săvârşit de­
lictul de insulte sau de ultragiu şi a fost condamnat, iar
în urmă comite o crimă; ce legătură poate fi între aceste
infracţiuni? Cum se poate socoti ca recidivist acest infrac­
tor? Şi se conchide la absurditatea recidivei de la delict
la crimă.
Dar de ce nu se aleg alte exemple cari ar putea do­
vedi absurditatea tocmai a argumentaţiunei de mai sus. Să
presupunem un infractor care prin efracţiune şi escaladare
comite un furt şi e condamnat, iar ulterior cearcă un nou
furt, dar e surprins şi pentru a scăpă întrebuinţează violenţe
comitând astfel crima din art. 317 alin. 2. Oare nu e nici
o legătură între primul delict şi crima din urmă? Oare nu
avem un caz tipic de recidivă şi încă din cea specială pe
care anteproiectul o tratează cu severitate.
Dar alt exemplu: Iată un individ gâlcevos, care la
mânie pune mâna pe un ciomag şi loveşte pe un altul, pro-
ducându-i grave incapacităţi. E condamnat şi după con­
damnare din nou provoacă scandal şi omoară pe cineva.
Prima dată comisese un delict, a doua oară o crimă, dar
oare nu există o continuitate în activitatea ilicită a acestui
infractor şi nu avem deaface cu un recidivist ordinar.
Un alt exemplu: Un individ atentează cu violenţă la
pudoarea unei fete de 16 ani şi e condamnat pentru acest
delict; în urmă el atentează din nou cu violenţă la pudoarea
unei fete mai mici de 15 ani şi comite crima din art. 264
alin. 2. Dacă nici în cazul acesta nu mai exstă continuitate
în activitatea ilicită şi dacă acest infractor nu este tipul
 -3 9 4

recidivistului, atunci trebue să recunoaştem că termenii de

recidivă şi recidivist nu mai exprimă o situaţiune de fapt,
ci ei au o valoare pur convenţională, lăsată la bunul plac al
fiecărui legiuitor.
Din toate exemplele de mai suş, absurdul ţâşneşte bru­
tal de evident. In adevăr, hoţul din primul exemplu dacă ar
fi avut nenorocul să nu fie surprins şi să nu aibă nevoie de
a uză de violenţe, ar fi fost. recidivist, dar fiindcă la activi­
tatea sa ilicită sau mai adăugat, acte ce au mărit gravita­
tea faptului, el nu mai e recidivist. In al doilea exemplu
dacă bătăuşul gata oricând de a pune mâna pe ciomag n’ar
fi avut norocirea ca a doua oară să-şi omoare victima, ar
fi fost recidivist, dar cum victima a sucombat, a scăpat şi el
de a fi recidivist. Tot aşa în exemplul ai treilea şi al pa­
trulea, infractorul scapă de recidivă fiindcă fapta sa are
consecinţe mai grave fără de cari a r fi fost recidivist.
1192 2 Dar desigur nu numai aceste exemple dovedesc că
excluderea recidivei de la delict la crimă nu e cu nimic
justificată, dar cele mai elementare principii de crimonolo-
gie, vin în contra unei atari excluderi. Aceste principii im­
pun represiunei anumite criterii de diferenţiere în reacţiu-
nea contra faptelor ilicite penale, criterii în cari elementul
primordial este infractorul şi caracterul activităţii sale ili­
cite. Ori, când printre aceste criterii de diferenţiere întâl­
nim ca unul din cele mai importante pluralitatea de infrac­
ţiuni, din care se pot desprinde atâtea elemente de natură
a fixă personalitatea infractorului, când acest criteriu pri­
meşte în lege un larg acces prin reglementarea chiar prea
excesivă a recidivei, privită prin ea însăş ca o cauză de a-
gravare, cum e posibil a se trece cu buretele peste toate
aceste consideraţiuni şi a se spune că pluralitatea de in­
fracţiuni, atunci când se manifestă sub forma recidivei dela
delict la crimă, nu are nici o valoare pentru represiune ?!
Cum e posibil ca în aceiaş lege infractorul vinovat de
cumul de delict eu crimă, adică cel ce a comis un delict
şi apoi o crimă înainte de a fi fost definitiv condamnat pen­
tru delict, să fie pedepsit de lege cu maximul pedepsei pre­
văzută pentru crimă, în timp ce recidivistul dela delict la
crimă care după toate principiile legei ar fi trebuit să aibă
 — 395 -

o situaţie mai rea, să fie pedepsit cu pedeapsa obişnuită

a crimei, deci chiar sub maxim?
Credem că e inutil a insistă mai mult !
1193 — Trebue însă ca infracţiunile să fie de aceiaşi natură?
In vechiul drept acesta eră genul de recidivă care a
preocupat mai cu seamă pe legiuitori. Ei au prevăzut reci­
diva specială, ceeace se numeşte reiteraţiune. O ordonanţă
franceză din 9 Martie 1310, prevede până la 8 agravări
succesive pentru repeţirea aceleiaşi infracţiuni. Recidiva
generală, delà o infracţiune la o infracţiune de altă natură
n’a apărut decât mai târziu. Ea a fost admisă prin Ordo­
nanţa lui Ludovic al XIV, din Aug. 1672, şi prin declara-
ţiunile din Aug. 1701 şi din Martie 1724 (25).
1194 — Legiuitorul francez a admis recidiva generală, şi cu
drept cuvânt, căci, după cum observă Ministrul de justiţie
în darea de seamă din 3 complementar an. XII, un Codice
penal ar fi defectuos dacă ar admite că un individ care ar
comite o crimă pentru a 10-a oară, să nu fie pedepsit mai
aspru decât pentru prima oară, numai din pricina că cele
nouă infracţiuni precedente n’au fost de aceeaşi natură ca
infracţiunea din urmă (26).
Acelaşi sistem a fost admis şi de Codicele nostru pe­
nal şi de mai toate Codicele penale moderne (27).
1195 — Deşi recidiva specială e mai periculoasă, căci ea cre-
iază pe infractorii de profesiune, totuşi nu putem admite
părerea exprimată de Béranger în şedinţa senatului francez
din 23 Mai 1890, că singura recidivă spăimântătoare ar fi
numai aceea de fapte identice.
Câteodată recidiva generală poate să fie mai condam­
nabilă decât cea specială. Haus citează exemplul următor:
,,Un hoţ, abiă liberat, se duce şi găseşte pe martorul care a
depus contra lui, şi-l răneşte grav. Un hoţ, eşit din închi­
soare, şi semnalat neîncrederii patronilor şi lucrătorilor, nu
găseşte de munci nicăeri. Pentru a dă de mâncare familiei

25) Vezi Laborde ; Cours, No. 497, p. 290. nota I, ed. l-a.
26) Observations sur le projet de Code criminel, p. 226.
27) In legile speciale se prevede numai recidiva specială. Vezi de
ex. Codul silvic din 1910, legea din 5 Iunie 1892 pentru îfnbunătăţirea şi
înmulţirea rasei cailor în ţară, etc.
 — 396 —

sale, cufundate în mizerie, se duce noaptea să fure câteva

previziuni din câmp. Care din cei doi hoţi e cel mai cul­
pabil ?“ (28).
Canonico este de asemenea de părere că recidiva tre-
bue să existe şi în caz de infracţiuni diferite, căci „viţiile
din cari isvorăsc faptele rele (ca şi virtutea din care proced
cele bune), sunt legate între ele şi unificate în prima lor
rădăcină“ (29).
Deaceea noi credem că foarte bine a făcut legiuitorul
nostru admiţând recidiva generală, ca şi legiuitorul fran­
cez (30). !
1195 1 — Anteproiectul de cod penal român a admis ambele sis<
teme, al recidivei generale şi al celei speciale, diferenţiind
numai tratamentul lor juridic.
In sistemul anteproiectului recidiva specială există
numai în caz de reiteraţiuni, adică atunci când s’a repe­
tat exact aceiaş infracţiune, sau cum se exprimă antepro­
iectul când infracţiunea de a doua este identică prin ele­
mentele sale constitutive cu prima infracţiune.
Aşa dar prin recidivă specială nu se va înţelege şi
recidiva între două infracţiuni aparţinând aceleiaş catego­
rii, de ex.: două infracţiuni contra siguranţei publice, sau
contra proprietăţii, etc. în aceste cazuri vom avea recidivă
generală.
Anteproiectul consideră recidiva specială ca mai gra­
vă şi deci prevede agravări mai simţitoare pentru această
recidivă.
1195 2 — Se discută în doctrină dacă trebue admisă recidiva în­
tre infracţiunile de doi şi cele de culpă.
Unii autori sunt pentru admiterea recidivei, fiindcă
susţin ei, fără ca dolul şi culpa să se confunde totuşi ele e-
videnţiază o activitate ilicită penală de care trebue să se ţi­
nă seamă în represiune. Faptul că această activitate s’a

28) Haus : Op. cit. II, 878, nota.

29) T. Canonico : Del reâto, p. 342. In acelaşi sens, A. Laborde :
Cours, No. 497, Garçon în Nouveau code pénal norvégien, Paris 1903, Pré­
face p. XVI.
30) Legiuitorul francez a făcut după noi, în această privinţă, un
pas înapoi în legea 26 Mart. 1891 (Legea Béranger), urmând ideea senato­
rului Béranger, ceeace vom arătă când vom vorbi despre această lege.
 — 397

manifestat prin modalităţ diferite nu împiedecă însă posi­

bilitatea unei continuităţi în desfăşurarea sa (a).
Alţi autori combat însă recidiva delà infracţiuni cul-
poase la cele de doi şi viceversa pe motivul că nu se poate
stabili nici o legătură între activitatea culpoasă şi cea do-
loasă de natură a indică o perversitate crescândă (b).
E curios că cei cari susţin admiterea recidivei se spri-
jinesc pe un argument care nu corespunde cu concepţiunea
pe care recidiva o are în sistemul represiv actual şi care ar
trebui să conducă tocmai la înlăturarea ei, pe când cei
cari refuză recidiva între infracţiunile doloase şi culpoase,
invoacă argumente cari în raport cu caracterul şi funda­
mentul recidivei din legile actuale, vin tocmai în sprjinul
admisibilităţii recidivei.
In adevăr cei cari admit recidiva delà fapte culpoase
la fapte doloase şi invers invoacă ideia de continuitate în
activitatea ilicită penală, ori această idee nu numai că nu
este fundamentul recidivei în sistemul actual, dar ea nici nu
se împacă cu instituţiunea recidivei. Fiindcă, una din două,
ori ţinem seamă în caz de pluralitate de infracţiuni de sim­
pla săvârşire a unei noui infracţiuni după o primă condam-
naţiune pentru a agravă represiunea şi atunci avem insti­
tuţiunea recidivei, ori ceea ce interesează e continuitatea
în activitatea ilicită penală şi atunci simpla repetare nu mai
e suficientă prin ea însăşi şi deci instituţiunea recidivei de­
vine caducă.
Aşa dar autorii cari se sprijinesc pe continuitatea ac­
tivităţii ilicite penale posibilă între infracţiuni doloase şi cul­
poase nu trebue să conchidă la admiterea recidivei fiindcă
argumentul lor e tocmai negaţiunea acestei instituţiuni.
Din contra, cei cari vorbesec, de imposibilitata unei
legături între activitatea culpoasă şi cea doloasă de natură
a indică o perversitate crescândă şi cari refuză recidiva
între astfel de infracţiuni, uită că în sistemul actual acea­
stă perversitate crescândă e presupusă juris et de jure la

a) Florian, Dei reati e delle pene in generale, p. 377 . Altavilla, I. fat-

fori deila clelinquenza colposo. cap. IV.
b) Scheurlen, Osservazioni sulla recidiva, Scitti germanici del mori,
§ 5 ; Alimcna, Dritto penale, I, p. 75S.
 — 398 —

baza recidivei pe îndoita consideratiune că o nouă infrac­

ţiune dovedeşte un surplus de dispreţ fată de lege şi că
prima condamnaţiune nu a fost un suficient avertisment.
Ori infractorul care a fost condamnat odată pentru o in­
fracţiune eulpoasă şi comite apoi una doloasă sau viceversa,
cade şi el sub aceiaş prezumtiune legală absolută, fiindcă
şi el a primit un prim avertisment şi totuşi nu şi-a luat mă­
surile necesare de a nu mai violă legea penală, deci şi el
evidenţiază un dispreţ sporit faţă de această lege. Aşa dar
argumentul autorilor ce combate recidiva între infracţiunile
de doi şi culpă vine contra tezei lor.
1195 3 Noi, de acord cu cei ce susţin că se poate stabili exis­
tenţa unei continuităţi în activitatea ilicită penală din plu­
ralitatea mixtă de infracţiuni culpoase şi doloase, credem
că această constatare nu poate fi conciliată cu instituţiunea
recidivei decât sistematizându-se această instituţiune după
normele arătate la Nr. 118011.
Cu chipul acesta admiţând în principiu recidiva între
infracţiuni culpoase şi doloase, judecata ar putea totuşi
proporţionă pedeapsa după cum se va constată sau nu o
continuitate în activitatea ilicită (c).
Dacă ne raportăm însă la sistemul actual nici nu poate
fi discuţiune că recidiva există chiar între infracţiuni cul­
poase şi doloase, fiindcă nici fundamentul pe care îl are
recidiva în acest sistem şi nici legea nu se opun la această
soluţiune. Rămâne judecaţii însă ca prin intervenţia cir­
cumstanţelor atenuante să îndulcească consecinţele reci-
. divei atunci când ele ar fi vădit exagerate.
1 1 9 5 4 — S’au întrebat unii autori dacă poate există recidivă în
cazul când a doua infracţiune a fost săvârşită în condiţiuni
cari fac loc unei scuze atenuante de ex.: provocare.
Unii autori au pretins că în acest caz trebue înlăturată
recidiva fiindcă infractorul nu ar fi comis o a doua infrac­
ţiune dacă nu eră provocat şi deci starea de recidivă nu-i
este imputabilă lui.
c) Antiproectul de cod penal italian nu a admis recidiva între fapte
culpoase şi doloase, art. 26. v. Dongoroz, Reforma legislaţiunei penale în
Italia, Bucureşti, 1921. Totuşi în expunerea de motive se spune că se va
ţine seamă în aceste căzuţi de infracţiunea anterioară ca de un antecedent
al infractorului în proporţionarea pedepsei.
 - 399 —

Fără a mai reveni asupra caracterului artificial al re­

cidivei în sine, vom observă numai că existenţa sa trebue
admisă chiar şi în caz de provocare.
In adevăr dacă legea nu scuză în mod absolut pe cel
provocat, ci numai îi atenuiază în mare măsură pedeapsa,
înseamnă că chiar faţă de infractorul provocat represiunea
este necesară şi deci această necesitate va spori cu atât
I' mai mult atunci când cel provocat a mai cunoscut deja
t* rigorile represiunei.
' Aşa dar chiar în caz de provocare se poate stabili o
continuitate de activitate ilicită, reacţiunea violentă a celui
provocat explicându-se uneori tocmai prin antecedentele
sale, încât nu numai în sistemul legei actuale, dar chiar în sis­
temul expus de noi la Nr. 118011 vedem perfect admisi­
bilă recidiva. Bine înţeles însă agravanta recidivei va con­
cură cu scuza provocării.
1196 _ Ce vom spune însă de infracţiunile speciale, ca in-
' fracţiunile politice, eclesiastice, militare, etc.? Există oare
recidivă, dacă o persoană a comis o infracţiune de aceste
naturi şi în urmă a comis o infracţiune ordinară ?
Şi, invers, după ce a comis o infracţiune ordinară, se
poate consideră recidivist dacă s’a făcut vinovat de o in­
fracţiune politică, eclesiastă sau militară?
Dacă legiuitorul a admis recidiva generală, poate acea­
stă generalitate să se întindă şi la infracţiunile de natura
sus indicată?
Chestiunea este delicată.
Pentru unul din aceste genuri de infracţiuni nu există
îndoială, fiindcă avem un text formal de lege. Anume, prin
legea modificătoare a Cod. pen. din 17 Febr. 1874, s’a a-
dăogat un alin. la art. 43, din Cod. pen. în care se spune
că nu există recidivă între delicte sau crime politice şi în­
tre infracţiuni de drept comun.
1196 1 — Anteproiectul de cod penal român statorniceşte dease-
menea în mod expres că nu poate există recidivă între in­
fracţiunile politice şi cele de drept comun, cu alte cuvinte,
nu poate fi recidivă atunci când unul din termeni este o
infracţiune politică, iar cellalt o infracţiune de drept co­
mun şi aceasta indiferent dacă primul termen este o infrac­
ţiune politică şi al doilea una de drept comun sau viciversa.
 — 400 —

Principiul e de altfel unanim admis de doctrină şi con­

sacrat de mai toate codurile penale.
11962 — Infracţiunile de presă deasemenea nu pot servi nici ca
prim, nici ca al doilea termen al recidivei atunci când cellalt
termen este o infracţiune de drept comun (art. 43 alin. ul­
tim din actualul cod penal).
Această dispozitiune nu a mai fost menţinută în ante­
proiectul de cod penal român şi credem că bine s’a făcut.
Infracţiunile de presă prin ele însăşi sub raportul na-
turei ilicitului penal ce-1 conţin, nu au un caracter propriu,
ci ele sunt, pur şi simplu, sau infracţiuni de drept comun,
sau infracţiuni politice săvârşite prin presă. Logic şi juri­
dic este deci ca sub raportul recidivei, ele să fie tratate
conform regulelor privitoare la infracţiunile de drept co­
mun, atunci când în esenţa lor, au acest caracter, sau con­
form regulelor de la infracţiunile politice în cazul când
vor avea caracter politic.
Totuşi sunt o categorie de infracţiuni prevăzute spe­
cial de legea presei cu privire la îndatoririle editorilor, ti­
pografilor, etc., infracţiuni cari având un caracter special
intră sub raportul recidivei în categoria infracţiunilor spe­
ciale şi li se aplică regulele privitoare la acestea. (Vezi Nr.
1200 şi 12001).
1197 — In celelalte cazuri, chestiunea rămâne controversabilă.
După raţiune, ar trebui să admitem recidiva, de orice
gen ar fi infracţiunea, pentrucă în toate cazurile se vede
că avem aface cu un individ periculos. Am putea să adăo-
găm că, după textul legii, recidiva este exclusă numai între
infracţiunile politice şi cele de drept comun, deci în cele­
lalte cazuri reintrăm în dreptul comun, după care există
recidivă ori de câte ori o persoană comite o infracţiune
după ce a fost condamnat şi a suferit prealabil o pedea­
psă (31).
Se poate însă spune, în sens contrariu, şi aceasta e
părerea noastră, că legea vorbind de recidivă a înţeles să
se refere numai la infracţiunile prevăzute de legile penale

31) In acest sens Elanche: Etudes, I, No. 469, şi jurispr. fr. citată
de dânsul.
 ordinare şi că, în orice caz, în îndoială, trebue să interpre­
tăm legea în favoarea prevenitului.
Dealtmintrelea ar fi greu şi chiar imposibil să stabi­
lim echivalenţa pedepselor; de exemplu, punerea în dispo­
nibilitate pentru un an este ea oare echivalentă cu 6 luni de
închisoare corecţională?

11971 — Pentru infracţiunile cu caracter disciplinar şi deci pen­

tru condamnaţiunile disciplinare, chestiunea posibilităţii re­
cidivei între aceste infracţiuni şi cele de drept comun, nici
nu se poate pune.
In primul rând, după cum am arătat atunci când ne-am
ocupat de dreptul penal disciplinar (Nr. 8762) finalitatea
acestui drept este cu totul deosebită de finalitatea dreptu­
lui penal comun.

Deci deşi pedepsele disciplinare constituesc adevărate

penalităţi, ele fiind edictate în vederea unei anumite fina­
lităţi cu totul distinctă de finalitatea pedepselor de drept
comun, o apropiere între aceste două categorii de sancţiuni
nu poate fi făcută aşa fel încât unele să înrâurească asupra
celorlalte.
După cum nu se violează principiul non bis in idem,
atunci când pentru acelaş fapt se pronunţă o pedeapsă, de
drept comun şi una disciplinară, tot astfel nu se nesoco­
teşte principiul agravării în caz de recidivă, atunci când se
înlătură recidiva între infracţiunile de drept comun şi cele
disciplinare.

Pe de altă parte, limitele dreptului penal disciplinar sunt

mult mai largi, acest drept fiind statornicit pe baza unui
nivel etic superior nivelului mediu al conştiinţei morale a
grupului social, care servă de bază dreptului penal comun,
încât nu se poate statornici o continuitate între activitatea
ilicită penală obişnuită şi cea disciplinară de natură a mo­
delă însăşi represiunea.
De aceia condamnaţiunile disciplinare nu pot servi de
cât ca elemente de apreciere sub forma de antecedente ce
pot justifică în fixarea pedepsei o lunecare spre maximul
acesteia.
 — 402 —

1198 — in Franţa se admite că infracţiunile pur militare ori ma­

rine, nu se combină cu cele de drept comun pentru a con­
stitui recidiva, fiindcă nu denotă perversitatea special ce­
rută la recidivă (32 şi 32 bis). Insă, dacă se dă o pedeapsă
unică mixtă de tribunalele militare, pentru infracţiuni mili­
tare şi de drept comun, récidiva poate să existe în cazul
când se comite în urmă o infracţiune de drept comun (33),
(art. 4 al legii din 28 Iunie 1904, e formal în acest sens).
In Italia, art. 83 C. p. din 1890, nu admite recidiva: a)
pentru infracţiuni militare, b) pentru infracţiuni cunoscute
de tribunalele străine, şi c) pentru infracţiuni comise prin
imprudenţă, negligenţa sau neexperienţa într’o profesiune,
ori prin neobservarea regulamentelor, ordinei sau discipli­
nei. Civoli explică aceste dispoziţiuni prin aceea că infrac­
ţiunile militare nu arată o corupţiune, o aplecare spre crimi­
nalitate, iar relativ la tribunalele străine, erau prea multe
greutăţi practice de învins spre a le aplică regulele reci­
divei (34).
Sistemul belgian se aseamănă celui francez (35).
La noi credem că soluţiunea va fi aceeaşi ca în Franţa,
pentru motivele mai sus date. Déjà este o întindere reci­
diva generală faţă cu reiteraţiunea; a o aplică însă chiar
la infracţiuni de altă natură, ni se pare excesiv.
11981 — In privinţa infracţiunilor militare anteproiectul de cod
penal român a statornicit în mod expres că aceste infrac­
ţiuni nu pot intră ca termen în creiarea stării de recidivă
decât atunci când condamnaţiunea militară a fost pentru
o infracţiune prevăzută de dreptul comun.
Am văzut când ne-am ocupat de infracţiunile militare
(Nr. 10151) că aceste infracţiuni sunt de 3 categorii: in-

32) Vezi jurispr. fr. înainte de 1832, Garçon: Code pén., art. 56—58,
No. 61 ; după 1832 e text formal de lege. Ibidem: N-rile 62—65
32 bis) Vezi în acest sens şi Cas. 217 din 3 Mai 1872. Cas. II, 165
din 16 Mai 1878 în Fratoştiţeanu, cod. pen. an. sub art. 41, No. 3.
33) Cas. fr., 9 Nov. 1878, S. 1880, I, 89 şi Pal. 80, 179; Blanche:
Etudes I, No. 491; Vidai (în Molinier) : Cours II, 344 şi 345, Degois : Traité,
No. 900.
34) Civoli: Op. cit. Part. II, Lect. 31, p. 299.
35) Prins : Science pénale,, Nr. 513.
 — 403 —

fracţiuni militare propriu zise, infracţiuni militare mixte şi

infracţiunile de drept comun comise de militari (a).
Conform textului din anteproiect primele infracţiuni,
adică cele militare propriu zise, nu pot formă recidivă cu
cele de drept comun, pe când celelalte două categorii pot
servi de termen recidivei.
Din felul în care este redactat textul din anteproiect,
ar rezultă însă că chiar atunci când recidiva este admisă
între infracţiunile militare şi cele de drept comun, aceasta
nu e posibil decât atunci când infracţiunea militară este
primul termen al recidivei, iar cea de drept comun al doilea
termen, nu şi invers.
Această credinţă poate fi întărită şi prin faptul că în
acelaş articol din anteproiect vorbindu-se de infracţiunile
politice, se prevede expres că ele nu pot fi nici primul, nici
al doilea termen al recidivei, de unde ar urmă că întrucât
la infracţiunile militare, nu s’a adoptat aceiaş redacţiune, ci
se vorbeşte numai de cazul când după o infracţiune militară
se comite o infracţiune de drept comun, recidiva să fie
admisă întotdeauna când primul termen e o infracţiune de
drept comun, iar al doilea o infracţiune militară.
Deşi textul este defectuos redactat, credem însă că şi
în cazul când după o condamnaţiune de drept comun se
comite o infracţiune militară, nu poate există recidivă decât
dacă această infracţiune este prevăzută şi de codul penal,
căci raţiunea care a impus această limitare în cazul când
infracţiunea militară e primul termen, există întreagă şi re­
clamă acelaş tratament juridic şi atunci când infracţiunea
militară este al doilea termen:
De altfel în sistemul actual al codului justiţiei militare,
care nu admite recidiva, chestiunea pierde din interes fiind­
că a doua infracţiune fiind militară, implicit la judecarea
ei nu se va pune chestia recidivei.
198 “ — Când infracţiunea militară care serveşte de prim ter­
men recidivei este prevăzută şi de codul penal şi de codul
justiţiei militare în calculul pedepsei recidivei, se va ţine

a) Asupra infracţiunilor pur militare vezi : Vicv, Diritto penale mi­

litare, în Eneielop. lui Pessina, XI, p. 152. Martzini, Commento ai codici
penali militari, Torino, 1916, p. 11 şi 123.
 — 404 —

seamă de calificarea pe care codul penal o dă infracţiunei,

încât dacă infracţiunea e în codul penal delict, iar în codul
justiţiei militare crimă şi infractorul a comis de exemplu o
nouă crimă, vom avea recidivă de la delict Ia crimă, iar
nu de la crimă la crimă, iar dacă fapta de a doua e delict,
vom avea recidivă de la delict la delict.
Această soluţiune se impune prin însăşi faptul că le­
giuitorul nu a voit să admită recidiva decât atunci când in­
fracţiunea militară este prevăzută şi de codul penal şi deci
la aceasta s’a raportat legiuitorul şi în ceeace priveşte cal­
culul pedepsei (a).
11983 — Se poate întâmplă ca o infracţiune militară să fie ju­
decată de tribunalele ordinare fie pentru că infractorul nu
aparţine cadrelor militare, fie că infracţiunea este săvârşi­
tă concurent şi indivizibil cu alte infracţiuni cari au proro­
gat competinţa instanţelor ordinare.
In acest caz deşi condamnaţiunea va fi pronunţată de
un tribunal ordinar, totuşi ea fiind pentru un fapt penal mi­
litar, nu va puteâ servi ca termen recidivei, întrucât nu
caracterul instanţei, ci caracterul infracţiunei intră ca ele­
ment în regulele recidivei (b).
1199 _ Trebue să observăm că recidiva nu poate să existe la
infracţiunile militare nici chiar între ele, căci art. 195 C.
J. M. nu menţionează şi articolele relative la recidivă prin­
tre dispoziţiunile Cod. pen., care se aplică de tribunalele
militare (36). De aci noi credem că se poate trage chiar un
argument a forţiori, pentru soluţiunea mai sus dată, căci
dacă infracţiunile militare nu se pot combină nici chiar în­
tre ele spre a formă recidiva, cum s’ar puteâ combină cu
infracţiuni de drept comun ?

1200 __ Ce vom spune de infracţiunile prevăzute prin legile

speciale, de ex.: Codicele silvic, legea vânatului, legea za­
harinei, etc. ?
In general, afară de un text contrariu, se admite că

a) In acest sens : Pessina, Elementi, I, p. 324; Manzini, Trattato, II,

p. 369 ; Alimena, Diritto penale, I, p. 772 nota. J. J. Haus, Principes, nr. 836.
b) In acest sens : Garraud, Traité, ed. 3, III,, p. 272. Cas. fr. 30 Mar-
tie 1851 în Dalloz, 61. 1, 185.
 — 405 —

pentru aceste infracţiuni nu există decât recidiva specială,,

adică de infracţiune de aceeaşi natură (37).
Unele legi spun aceasta în mod formal, de ex.: vechiul
Codice silvic din 1881, art. 29: „Este recidivă, când după
(sic !) trecere de 3 luni s’a dresat asupra aceloraşi indivizi
un nou proces-verbal de delict“ (38). Deasemeni noul Cod
silvic din 9 April 1910, art. 174 (39).
Deasemeni în legea vânatului nu e recidivă decât pen­
tru reiterarea aceleeaşi infracţiuni.
12001 — In principiul infracţiunile din legile speciale nu sunt
susceptibile decât de recidivă specială fie în sensul res­
trâns de reiteraţiune, adică repetarea aceleiaşi infracţiuni,
fie în sensul mai larg de recidivă, între infracţiuni chiar di­
ferite dar prevăzute de aceiaş lege specială.
Totuşi de la această regulă întâlnim trei excepţiuni:
1) In primul rând recidiva e posibilă între infracţiu­
nile speciale şi cele de drept comun atunci când însăşi le­
gea o permite în mod expres (ex. Legea speculei din 1923
art. 17).

36) Conir. Garçon : Art. 56—58, Nr. 66.

37) Conir. Degois : Traité, Nr. 950 şi Laborde : Cours, Nr. 497. Câ
regulele recidivei se aplică la legile speciale, afară de di.spozitiune expresă
contrarie, vezi Garraud : III, 757, ed. 2-a ; Garçon : Op. cit., art. 56—58. Nr..
95 şi 109 si jtirisprndenta franceză tot acolo, N-rile 101 şi urm. în aceiaş sens.
38) Acest art. 29, e o dovadă patentă de negligenţa extremă ori de­
săvârşita ignoranţă a făcătorilor noştri de legi. După cuvintele de mai sus.
art. 29 adaogă că este recidivă: „Când tăerea lemnelor s’a făcut cu feres­
truit. când tăerea arc loc între apusul şi răsăritul soarelui“. Ce legătură are
ferestrăul cu recidiva, e imposibil de ghicit, afară poate de pluralitatea
dinţilor îerestrăului ! In Codicele forestier ir., art. 201, după care s’a tradus
art. nostru 29, Se spune că în asemenea cazuri pedeapsa se îndoeşte ca şi
în caz de recidivă, dar nu .spune enormitatea că această circumstanţă a-
gravantă. ar constitui o recidivă. In afară de aceasta, Cod. forestier francez
dispune că este recidivă dacă în 12 luni precedente s’a dat o hotărîre, iar
nu după 3 ori >2 luni, ceeace e un nou sens în teoria recidivei.
Nici la sălbatici, credem, nu s’ar fi putut face legea de mai desăvâr­
şiţi ignoranţi cari după ce nu Ştiu principiile dreptului, se pare că nici nu
cunosc limba din care traduc. .Din fericire, în noul Cod silvic din 9 Aprilie
1910 au dispărut aceste enormităţi.
39) După art. 74, pedeapsa recidivei e amenda îndoită şi închisoare
delà 5 zile la o lună . recidiva e specială şi în termen de un an delà con­
damnare.
 — 406 —

2) In al doilea rând, recidiva e admisă între infrac­

ţiunile speciale şi cele de drept comun ori de câte ori legea
specială nu face decât să aplice sancţiuni speciale unor in­
fracţiuni prevăzute în acelaş timp de codul penal. (De ex.:
furtul de pe câmp şi din păduri e prevăzut de codul penal,
însă codul silvic pedepseşte şi el furtul de lemne din păduri;
sau rănirile şi omorul prin imprudentă sunt prevăzute de
codul penal însă ele sunt sancţionate special şi de Legea
din 1924 privitoare la imprudenţele comise de funcţionarii
căilor ferate). In aceste cazuri nu avem propriu zis o in­
fracţiune specială, ci o infracţiune de drept comun cu sanc­
ţiune specială şi ca atare aceste infracţiuni pot servi de ter­
men în recidivă.
3) In fine se admite recidiva între infracţiunile spe­
ciale şi cele de drept comun atunci când legea specială
prevăzând un fapt ilicit, îl asimilează cu o infracţiune din
C. penal trimiţând la textul şi sancţiunea din acest cod. (De
ex.: Legea băncilor populare vorbind de sust-racţiunile co­
mise de funcţionarii acestor bănci prevede că atari fapte
vor fi socotite ca delapidări şi pedepsite conform codului
penal. Sau legea circulatiunei automobilelor prevede că u-
tilîzarea unui automobil fără învoirea patronului va fi pri­
vit ca un abuz de încredere şi se va pedepsi conform co­
dului penal).
In toate aceste cazuri legile speciale deşi creiază noui
infracţiuni, totuşi asimilându-le cu cele din codul penal, le
face să piarză caracterul de specialitate care le diferenţia
de infracţiunile de drept comun, încât aceste infracţiuni nu­
mai aparent sunt speciale în realitate nefiind decât infrac­
ţiuni de drept comun creiate prin legi speciale.
Şi în acest caz recidiva este perfect admisibilă.
12002 — Dar dacă infracţiunile speciale nu pot creiâ starea de
recidivă alături cu infracţiunile din codul penal decât în ca­
zurile indicate mai sus, se pune întrebarea dacă regulele
privitoare la recidivă înscrise în codul penal sunt aplicabile
şi recidivei limitate dintre infracţiunile prevăzute de legea
specială. Cu alte cuvinte, atunci când legea specială pre­
vede anumite delicte sau contraventiuni, recidiva între aces­
te infracţiuni speciale, este guvernată .de regule din codul
penal.
 — 407

Un principiu unanim admis este că normele înscrise în

partea generală a codului penal constituesc un iei de drept
comun încât ele sunt aplicabile şi legilor speciale, atâta timp
cât acestea nu derogă printr’un text contrar. Deci regulele
şi condiţiunile recidivei statornicite de codul penal vor ii
aplicabile şi recidivei dintre infracţiunile speciale între ele
în lipsa unei dispoziţiuni contrare exprese (a).
1200 3 — Pentru inîracţiunile din legile speciale care iie că prin
natura lor sunt contravenţiuni, iie că legea specială le de­
numeşte impropriu astfel, dar care sunt sancţionate cu pe­
depse corecţionale, deci pentru infracţiunile aşa zise delicte-
contravenţionale sau contravenţii-delictuale, se vor aplică
în privinţa recidivei regulele de la delicte. Căci, recidiva
fiind o cauză de agravare a pedepsei, în sistemul represiv
actual, ar fi nelogic ca unui fapt pedepsit corecţional să-i a-
plicăm regulele de agravare privitoare la alte pedepse decât
la cele corecţionale.
1201 — Dar dacă legea desfiinţează incriminarea după săvârşi­
rea pedepsei, se pune întrebarea: în caz de se comite o nouă
infracţiune, este oare recidivist individul ce a făptuit-o?
Vom răspunde la această chestiune, când vom vorbi de
recidiva delà delict la crimă.
1202 — Trebue să se ţină în seamă, la recidivă, de infracţiu­
nea comisă în streinătate ?
Afirmativa a fost susţinută în Italia de Nioolini şi de
P. Fiori (40), însă Curtea de casaţiune din Neapoli, la 1
Dec. 1819 a respins această părere (41).
Chestiunea a fost foarte discutată în Congresul peni­
tenciar de la Paris, din 1895, în care s’a ajuns la soluţiunea
transacţională', ca să se lase judecătorului facultatea de a
ţine sau nu seama de hotărîrile tribunalelor străine (42).

a) V. Garraud, Traité, ed. 3, III, p. 316.

40) P. Fiori: Effetti internazionali delle sentenze penali. Torino, 1877,
Nr. 101.
41) Vidai în Molinier : Traité II, p. 343—344.
42) Vidal : Cours Nr. 289; Conir. Laborde : Cours Nr. 507 şi ed. 2-a,
Nr. 434 ; Degois : Traité Nr. 900; Garraud : Précis ed. 3-a, Nr. 308, p. 423.
şi 426 şi ed. 9-a, Nr. 308, p. 430; ed. Xl-a (1912), Nr. 258, p. 478. Blanche:
Etudes I, Nr. 450; Garçon: Cod. pén., art. 57—58, Nr. 1 şi jurispr. fr
şi doctrina fr. unanimă la Nr. 54, Confr. şi N-rile 55—57.
 408 —

Doctrina şi jurisprudenta franceză admit însă că nu se

poate fine seamă pentru aplicarea agravării recidivei, de ho-
tărîrile pronunţate de tribunalele străine, căci s’ar recu­
noaşte prin agravare un efect hotărîrilor străine.
Această opiniune ni se pare întemeiată, căci, după cum
vom vedea cu ocaziunea expunerei efectelor şi a pedepsei
recidivei, legiuitorul se referă la sistemul său penal, în ceea
ce priveşte agravarea, şi se poate ca sistemul legii penale
străine să fie cu totul altul. Regulele recidivei se bazează
în legislatiunea noastră pe diviziunea tripartită a infracţiu­
nilor. Cum vom face aplicarea acestor regule, când, legis­
latiunea străină va admite diviziunea bipartită ? (42 bis).
1203 — Recunoaştem de altfel că mai bine ar fi făcut legea
să fi ţinut seamă şi de oondamnatiunile din altă tară, regle­
mentând mai de aproape această materie (43).
S’a invocat independenta reciprocă a Statelor. Moti­
vul nu ne pare însă temeinic, căci cu drept cuvânt s’a răs­
puns că această independentă nu împiedecă să se aplice
în dreptul internaţional regula non bis in idem. In afară de
aceasta, un individ care a fost condamnat în tară străină
pentru altă faptă şi nu s’a îndreptat, probează o perversi­
tate mai mare. In fine, aici nu poate fi vorba de indepen­
denta Statelor, ci mai curând de liniştea şi ocrotirea lor
contra elementelor antisociale.
1204 — Totuşi mai în toate legislatiunile, chiar în cele mai noi,
- hotărîrile date de tribunalele străine, nu pot constitui reci­
diva (44). Codicele penal mexican, art. 29, a admis însă
sistemul contrariu, pe care am văzut că-1 susţinea şi Fari-
naceu în secolul al XVI-lea (45). De asemenea Codul pe­
nal norvegian din 1904.

42 bis) Vezi în acest sens critica pe care o face prof. Garçon Codu­
lui penal norvegian, în Nouveau code pénal norvégien, Paris 1903, Pré­
face p. XVI şi XVII, care de altmintrelea recunoaşte că ar fi de dorit
să ajungem la acest rezultat, internaţionalizându-se pedeapsa, cum s'a
internaţionalizat şi infracţiunea.
43) In acest sens Al. Oprescu: Discurs de deschidere, Curtea Bu­
cureşti, Dreptul, an. XXXIV (1905), Nr. 55, p. 453.
44) Vezi, de exemplu, pentru Belgia, A. Prins: Science pénale.
Nr. 513.
45) Farinaceus: Op. cit., Ouest XXIII, Nr.-13:
 409 —

12041 — Anteproiectul de cod penal român în art. 7 a prevăzut

în mod expres că sentinţele condamnatoare străine, pentru
infracţiuni săvârşite în ţară străină, dar cari sunt prevă­
zute şi de legea română, pot servi ca prim termen al reci­
divei în caz de săvârşirea unei a doua infracţiuni în ţară (a).
Anteproiectul arată că în acest caz se vor aplică re-
gulele şi condiţiunile recidivei din codul penal român.

Deci în cazul când sentinţa streină aparţine unei ţări

care are sistemul bipartit: delicte şi contravenţiuni, iar con-
damnaţiunea a fost pronunţată pentru un delict care după
diviziunea codului nostru este crimă şi dacă a doua infrac­
ţiune comisă în ţară este de ex. iarăşi o crimă, vom avea
recidivă de crimă cu crimă, dacă infracţiunea comisă în ţară
va fi delict, vom avea recidivă de la crimă la delict.
Acelaş lucru când infracţiunea ar fi după legea străină
crimă, iar la noi delict sau viceversa, se va luă calificarea
din legea română şi vom avea ca prim termen al recidivei
infracţiunea cu această calificare, iar ca al doilea termen,
infracţiunea săvârşită în ţară.

12042 _ S’a pus întrebarea în doctrină, şi chestiunea a ve;nit

chiar şi în faţa instanţelor judecătoreşti, dacă sentinţele
condamnatorii pronunţate de tribunalele dintr’un teritoriu
anexat, mai înainte de anexiune, vor fi privite ca sentinţi
străine sau nu de către instanţele Statului anexant, sub ra­
portul recidivei.
De ex.: sentinţele pronunţate de instanţele ungureşti
în Transilvania, sau de cele ruseşti în Basarabia şi austria-
ce în Bucovina anterioare anexiunei, au a fi ţinute în seamă
astăzi de instanţele româneşti pentru constatarea stării de
recidivă?

a) In sensul admiterei condamnatiunilor străine ca prim termen al

recidivei: Aliniem, Diritto penale. I, p. 773; Manzini, La recidiva, p. 493.
Nicolini, Qucstioni di diritto. I, p. 36.
Proiectul de cod penal peruvian din 1917 dispune în art. 86 că sen­
tinţele străine pot serv: ca termen recidivei. Proiectul preliminar italian
din 1921 a admis deasemenea această solutiune, art. 24.
 — 410 —

Doctrina (a) străină ca şi jurisprudenţa (b) s’au pro­

nunţat în sens negativ considerând cu drept cuvânt că sub
raportul formal aceste sentinţe condamnatorii anterioare a-
nexiunei trebuesc să continue a fi privite ca sentinţe străine.
Invers, sentinţele pronunţate înainte de pierderea unui
teritoriu de tribunalele naţionale, vor continuă să servească
ca termen recidivei în ţara căreia a aparţinut acel terito­
riu (c).
1205 — Quid de infracţiunile comise de minor, care a fost pus
într’o casă de corecţiune, pentru lipsă de pricepere, conf.
art. 62 Cod. pen. Dacă el va comite mai târziu o infracţiune,
va fi socotit în stare de recidivă?
Evident că nu, pentru bunul motiv că dispoziţiunea art.
62 Cod. pen. nu este o dispoziţiune penală, ci o măsură e-
ducativă. Proba acestui adevăr este că măsura din art. 62
nu e prevăzută în enumeraţiunea pedepselor din art. 1, 7,
8 şi 9 Cod. pen.
1206 — O ultimă chestiune, dificilă şi controversată, e aceia de
a se şti cine se pronunţă asupra recidivei la Curţile cu ju­
raţi; juraţii ori asesorii Curţii?
In Franţa, Curtea de casaţiune a admis la început că
chestiunea recidivei trebue pusă juraţilor, însă mai târziu,
prin o deciziune din 11 Iunie 1812, a adoptat sistemul con­
trariu, în care a perseverat până astăzi (46).
Doctrina franceză e împărţită. Carnot (47) mai întâi,
şi apoi după el Haus (48), Villey (49), Blanche (50), La-

a) Manzini, Trattato, ed. 2, vol. I, Nr. 196 nota 3 si Diena, Diritto

internazionale, ed. 2, part. I, p. 300; Garraud, Traité, ed. 3, III, p. 273.
Fernex de Montgex. Etudes sur la récidive, p. 109, Chambéry, 1868, con­
tra /. A. Roux, Cours, p. 206.
b) Curte ap. fiume, 16 August 1924 în Rivista Penale, vol. Cl, p.
81 si Curte apel Chambéry, 23 Ianuarie 1875 în Rivista Penale, vol. II,
P. 336 si Dalloz 76, 2, 108.
c) Garraud, op. $i loc. cit. ; I. A. Roux, op. si loc. cit.
46) Vezi Garçon: Art. 56—58, Nr. 248. Dalloz: Rép. V-bo, Instr.
crim. 2447.
47) Carnot: Commentaire sur l’art. 56, Nr. 4 si art. 337, Instr. crim.
48) Haus: Droit pénal II, Nr. 883.
49) Villey: Précis, p. 527 si ed. 6-a, p. 474.
50) Blanche: I, 461.
 - 411

borde (51), sunt de părere că chestiunea recidivei trebue pu­

să juraţilor, însă majoritatea autorilor, între cari vom cită
pe Ch. Adolphe şi F. Hélie (52), Trébutin .(53), Nypels (54),
Garraud (55) şi Degois (56) susţin că chestiunea va fi rezol­
vată- de asesorii Curţii.

1207 — La noi, Curtea de casaţiune a admis jurisprudenţa Cur­

ţii de cas. franceze, prin o deciziune din 1871. „Starea de
recidivă a unui acuzat, zice suprema noastră instanţă, este
un element de agravarea pedepsei, independent de fapta a-
cuzării ce trebue constatată şi apreciată numai de magis­
traţii Curţi cu juraţi, iar nu şi de juraţi, cărora legea prin
art. 361 şi urm. din C. pen. (sic.), le dă drept de a se pro­
nunţă numai asupra faptelor ce fac obiectul acuzaţiunii (57
şi 57 bis).
1208 — .Această părere combătut de G. Cantilli la cursul său

51) Laborde: Cours Nr. 557, ed. l-a, şi 447 nota 1, ed. 2-a.
.52) Ch. Adolphe şi /'. Hélie: Théorie 1, Nr. 209.
53) Trébutien: Op. cit., T. I„ Nr. 639, p. 461.
54) Nypels: Bd. belg. a lui Ch. Ad. şi t'. Hélie, T. I, Nr. 490, nota 1,-
55) Garraud: Traité, T. II, Nr, 194 (ed l-a), Précis, ed. Xl-a, Nr. 276,
p. 513 şi Nr. 342, ed. 3-a şi Nr. 309, p. 423, ed. 8-a; G Vidai în Molinier:
II, 233. Vezi asupra doctrinei şi jurisprudcnţii franceze; Vidal: Cours
Nr. 272.
56) Degois: Traité. Nr. 982.
57) Cas.'U, 378 din 14 Iunie 1871, B. 109. 743 din 18 Dec. 1873, B. 301 r
253 din ;18 Dec. 18195, B. 1490; 682 din 3 Nov. 1898, B. 1320. Cas. II 511 din:
19 Febr. 1914, Curier. Judiciar 1914 Nr. 34 p. 284. Prin această din. urmă
decizie, C. cas. adăoga însă că dacă chestiunea a fost pusă juraţilor, în
chestiunea principală, această nu atrage casarea, fiindcă chir dacă n’ar
fi fost pusă, ca fiind certă, magistraţii ar fi ţinut socoteală de ea, deşt
nu s'ar fi pronunţat juraţii.
57 bis) Jiirisprudenţa constantă. Cas. II, 571 din 1914 în Curierul '
Judiciar din 1914/ Nr. 34, pag. 284. — „Recidiva unui acuzat, zice men­
ţionata decizie, fiind o stare anterioară şi fără nic o legătură jurdică cu
faptul comis ulterior, o atare circumstanţă nu este necesar a se pune ju­
raţilor sub forma unei chestiuni principale sau separate. Iar dacă totuşi
această circumstanţă a fost pusă juraţilor în chestiunea principală a cul­
pabilităţii, nu poate atrage casarea verdictului juraţilor, de, oarece stare
de recidivă, fiind certă şi necontestată numai magistraţii Curţii trebue
să ţie seamă de ea, independent de răspunsul juraţilor“.
 - - 412 —

şi susţinută de Q. Costa-Foru (58), Dem. C. Popeseu (59)

şi de I. Rosen (60), ni se pare întemeiată, pentru trei mo­
tive:
1) Existenţa recidivei influenţează numai pedeapsa, şi
pedeapsa nu e de atribuţiunea juraţilor, care au a judecă
numai dacă fapta s’a comis, dacă e imputabilă acuzatului
şi dacă există circumstanţe ale infracţiunei care ar modifi­
că culpabilitatea infractorului;
2) După cum zice Nypels: „B^că^ceqjdiya este legal
constatată, dacă ininisterul public înfăţişează o copie au­
tentică a hotărîrei de condamnare, nu ar fi absurd de a
expune credinţa acestui act la incertitudinile deliberării ju­
raţilor, de a dă ca problemă un adevăr incontestabil?“ (61).
3) Ni se pare absurd ca problemele juridice pe care
le-am discutat până aici, şi altele pe cari le vom discută
relativ la pedeapsa recidivei, în paragraful următor, să fie
rezolvate de ignoranţa juraţilor.
Şi, vom adaogă, că dacă recidiva se reduce la o ches­
tiune de conştiinţă şi apreciere pentru juraţi, atunci verdic­
tul lor scapă de sub censura Curţi de casaţiune. Până a-
colo însă, nu au curajul să meargă nici chiar partizanii pri­
mului sistem. Astfel, Villey admite recursul în casaţiunfe în
ceeace priveşte constatarea recidivei.
Şi, e natural să existe recurs în casaţiune în acest caz,
căci existenţa recidivei nu e numai o chestiune de fapt, care
ar puteâ să fie rezolvată de juraţi, (deşi nu se raportă la
infracţiunea pe care ei o judecă), ci foarte adeseori o ches­
tiune de drept foarte dificilă, cum se vede din problemele
mai sus discutate de noi. Astfel fiind, poate cinevâ concepe
că legiuitorul să fi voit ca juraţii, judecători de fapt ai in •
fracţiunei a doua, să rezolve chestiunea complexă juridică
a existenţii recidivei ? Dar aceasta ar fi negaţiunea prin-

58) G. Costa-Foru: Mag. Jud., Partea pen., p. 86, 101 şi 102.

59) Dem. C. Popeseu: Dreptul XVI (1887), Nr. 54, care spune: „Pe
cât ştim. Curtea noastră de casaţiune nu a avut încă ocaziunea a se pro­
nunţă asupra chestiunei“. Ibidem, p. 267, col. I, nota. 12.
60) I. Rosen: De la récidive dans Ie droit pénal; roumain, Paris,
1907, p. 469.
61) Nypels: Op. et loc. cit.
 — 413

cpiului separaţiunei chestiunei de drept de chestiunea de

fapt, pe care se bazează instituţiunea juraţilor.
De aceia subscriem la sistemul admis de jurisprudenţa
franceză şi cea română.

1209 — Pentru ca hotărîrea de recidivă — zice Curtea noastră

de casaţiune — să fie valabilă, se cere ca să se constate
într’însa existenţa primei sentinţe definitive (62).
Mai corect încă se exprimă instanţa noastră supremă,
cerând ca hotărîrea să constate condamnarea anterioară şi
executarea pedepsei (63). Condamnarea trebue să rezulte
din prcducţiunea hotărîrei definitive, iar nu, de pildă, din
o telegramă a direcţiunii penitenciarului (64).
Curtea dc casaţiune franceză nu se mulţumeşte ca in­
stanţa de fond să constate existenţa recidivei, ci cere ca să
arate că s’au îndeplinit condiţiunile cerute de lege pentru e-
xistenţa recidivei. Şi această jurisprudenţă, devenită mai
riguroasă în urma art. 10 al legii din 1885 contra recidi-
viştilor, există şi mai înainte de această lege sub imperul
Codicelui penal din 1810 (65).
1210 — Insă jurisprudenţa eră şi este mai ales foarte riguroasă
când e vorba de contravenţiuni, relativ la care legea cere
condiţiuni speciale. Casaţia franceză voeşte să se încredin­
ţeze prin sine însăşi dacă acele condiţiuni speciale sunt în­
deplinite şi de aceia casează, pentru lipsă de motivare, orice
hotărîre care nu menţionează acele condiţiuni (66).

62) Cas. crim. 224 din 5 Oct. 1868, B. 170; Cas. II, 378 din 14 Iunie
1871, B. 109 şi 29 din 23 Ian. 1873, B. 5.
62 bis) S’a decis că neconstatarea faptului că hotărîrea condamna-
toare dintâi a rămas definitivă şi a fost executată de acuzat, de către
instanţa de fond, atrage casarea hotărârei numai în ce priveşte aplicarea
pedepsei, iar nu şi partea privitoare la existenta faptului. (Cas. II, dec.
2687 din 24 Dec. 1923, în Jurisprudenţa Generală 1924, sp. 569, pag. 298
jurisprudenţa constantă: Cas. II, 356—99 în Bul. pag. 587; Cas. II, 719-98,
Bul. pag. 1344; Cas. II, 743—93, Bul. pag. 304, etc,
63) Cas. crim. 42 din 27 Ian. 1870, B. 30; Cas. II, 98 din 2 Martie
1876, B. 117.
64) Cas. II, 743 din 18 Dec. 1873, B. 304 ca să se ştie ce agravare
să se facă.
65) Garçon: Code pénal annoté, Art. 56—58, Nr. 267 şi urm.
66) Ibidem: Nr. 270.
 — 414

1211 — Jurisprudenţa iranceză a înrîurit pe cea română, care

într’o deciziune din 1899, nu se mai mulţumeşte cu consta­
tarea recidivei prin hotărîrea condamnatoare, ci cere ca
acea hotărîre să constate faptele şi actele din care rezultă
că individul este recidivist. Curtea adaogă însă că, dacă
instanţa de fond a constatat existenţa infracţiunei a doua,
ea nu se mai judecă de instanţa de trimitere, care trebue
numai să cerceteze existenţa recidivei şi să aplice legea în
consecinţă (67).
Insă, în anul următor, Curtea de cas. a decis că e des­
tul ca instanţa de fond să constate cOndamnaţiunile anteri­
oare, şi nu e necesar să citeze acele hotărîri, căci ele nu se
citează decât în caz de contestare a inculpatului (68).
1212 — Ce se întâmplă dacă instanţa de fond declară că există
recidiva, pe când în realitate ea nu există, însă aplică o pe­
deapsă care se putea da şi în absenţa recidivei ?
Curtea de cas. fr., prin numeroase deriziuni, a hotărît
că în'acest caz hotărîrea trebue casată, deşi termenii art.
410 pr. pen., pare că s’ar opune acestei interpretări (69).
Motivul acestei jurisprudenţe constante se întemeiază
pe consideraţiunea că, chiar în limitele puterii lor de apre­
ciere, e probabil că judecătorii nu ar mai fi pronunţat ace­
iaşi pedeapsă, dacă nu ar fi crezut că există recidiva.
Bine înţeles că aceasta nu se aplică atunci când judecă­
torii, prin aplicarea circumstanţelor atenuante, au dat mi­
nimum pedepsei, care s’ar fi putut dâ, prin aplicarea circum­
stanţelor atenuante, chiar fără agravarea recidivei (70).
1212 1 — In practică însă se poate întâmpla mai des situaţiunea
inversă, un infractor care este ricidivist nu e pedepsit de
cât cu pedeapsa ordinară fiindcă în momentul judecării şi
67) Cas. II. 356 din 27 Apr. 1899, B. 588.
68) Cas. II, 117 din 9 Febr. 1900, B. 199.
69) Garçon: Art. 56—58, Nr. 259, care citează jurisprudenţa C. Cas.
fr. La noi solutiune contrarie în materie de cumul Cas. II, 20 din 20 Ia­
nuarie 1875, B. 24, şi Dreptul, 1876, Nr. 8, şi cas. II, 56 din 4 Febr. 1897.
B. 211, care spune că e suficient că prin aplicarea art. 60 C. p., s’a dat
o pedeapsă mai mică decât minimum din art. 213; confr. Cas. II, 487 din
19 Oc.t 1894, care pare că ar admite solutiunea jurisprudenţei franceze,
de oarece spune că recursul e inadmisibil fiindcă s’a dat minimum rezul­
tând din combinarea art. 124 şi 60 C. p. Vezi şi Nr. 1158.
70) Garçon: Art. 56—58, Nr. 261; Confr. mai sus Nr. 1158 al -nostru.
 — 415 —

pronunţări sentinţei definitive nu se ştia că mai suferise o

condamnaţiune anterior.
în sistemul actualului cod un atare infractor rămâne
bine pedepsit ca infractor primar, nefiind nici o posibilitate
de a-i agrava pedeapsa după ce sentinţa a rămas defintivă.
Dacă însă faptul condamnaţiunei anterioare se desco­
pere după judecarea la prima instanţă şi înainte de judeca­
rea în apel, atunci agravarea pentru recidivă se poate face,
bine înţeles dacă apelul este al Ministerului Public, fără a
se violă prin aceasta principiul celor două grade de juris-
dicţiune, căci aplicarea regalelor privitoare la recidivă fiind
mai mult o chestiune de drept, infractorul e suficent garan­
tat în caz de greşită aplicare prin recursul ce-1 va putea face
în Casaţie.
2 — Anteproiectul de cod penal român a tranşat printr’un
text expres cazul infractorului condamnat definitiv fără a
se fi ştiut că e recidivist.
Art. 73 din anteproiect dispune că atunci când exis­
tenţa unei condamnaţiuni anterioare e descoperită după ce
se va fi pronunţat o a doua condamnaţiune definitivă şi îna­
inte ca infractorul să fie executat sau să fi fost graţiat de a-
ceastă a doua pedeapsă, Ministerul Public se va adresă
instanţei de fond a cărei hotărîre a rămas irevocabilă ca faţă
cu condamnatul să-i agraveze pedeapsa în măsura fixată de
lege pentru genul de recidivă ce-i este imputabil.
In practică desigur această dispoziţiune va ocazionâ
oarecare discuţiuni.
Astfel să presupunem că infractorul a obţinut circum­
stanţe atenuante cu ocaziunea judecării celei de a doua in­
fracţiuni şi a fost condamnat la o pedeapsă care i s’ar fi
putut da chiar şi atunci când s’ar fi cunoscut că el este re­
cidivist. Descoperirea ulterioară a recidivei va mai atrage
în acest caz agravarea, sau, pedeapsa fiind posibilă şi pen­
tru starea de recidivă, nu se va mai procedă la nici o agra­
vare ?
Răspunsul e foarte greu de dat. Se poate ca judecătorii
cari au pronunţat a doua pedeapsă să nu fi mai acordat cir­
cumstanţe atenuante dacă ar fi ştiut de faptul recidivei, dar
se poate iarăşi ca aceste circumstanţe să fi fost acordate
pentru alte consideraţiuni puternice cari ar fi anihilat chiar
 416 —

efectele recidivei? Cum acordarea circumstanţelor atenu­

ante nu se motivează în sentinţe, va fi greu a se şti ce ar
fi făcut judecata dacă ar fi ştiut că infractorul e recidivist.
Pentru a se ajunge la un rezultat care să nu vatăme
nici interesele inculpatului, nici ale represiunei, credem că
instanţa de fond care a pronunţat sentinţa definitivă, atunci
când i se va cere de ministerul public să modifice pedeapsa
pe baza descoperirei ulterioare a stării de recidivă, va tre­
bui nu numai să proceadă la o agravare automată a pe­
depsei, ci după actele cauzei să desbată din nou pricina, fi­
xând pedeapsa ce o va crede necesară.
1213 .— A dom crimă sau delict să fie comisă în termen de cel
mult 10 ani delà executarea pedepsei celei dintâi. Această
dispoziţiune e luată din paragr. 60 Cod. pen. prusian, care
a inspirat mai toate legislaţiuinle penale moderne. Intr’un
raport din 6 Marte 1890, Béranger ziceâ: „Există o pre-
scripţiune pentru urmărire, o prescripţiune chiar pentru pe­
deapsă, pentru ce nu am admite prin à fortiori una pentru
agravarea legală a penalităţii, mai cu seamă atunci când
baza acestei prescripţiuni speciale este o presupunere de
bună purtare ?“
Alţi autori însă au criticat fixarea unui termen pentru
existenţa recidivei.
Astfel Lombroso spune: „Se ştie îndestul că jumătatea
infracţiunilor rămân nepedepsite fiind necunoscute, şi se ştie
perfecţionarea răului pe care ’1 învaţă vinovaţii în puşcărie
făcându-se mai meşteri să comită infracţiuni; e dar nera­
ţional să se creadă că un atare individ care pare că a să­
vârşit o recidivă după 5 ani, în realitate recidivează pentru
prima oare“ (1).
Thiry critică deasemeni cu multă asprime termenul de
5 ani cerut în Belgia spre a fi recidivă în materie de delict.
„Nu putem îndestul protestă contra unei asemenea măsuri.
Pedeapsa se pronunţă pentru a dobândi un rezultat defini­
tiv. Dacă culpabilul reîncepe mai curând sau mai târziu, a-
ceasta probează că prima pedeapsă nu şi-a ajuns scopul, şi1

1) C. Lombroso: Sull’incremento del delitto, p. 137. In acelaşi sens

Garofalo: Criminologie, ed. IV-a fr. p. 3S8.
 — 417 —

urmarea logică este că trebue pronunţată o pedeapsă mai

aspră. Ce importă fapta că o aplecare rea nu reapare decât
după ce s’a ascuns mai multă vreme? Reapariţiunea sa e o
dovadă că în loc de a fi distrusă, ea e puternic înrădăcinată
în sufletul vinovatului“ (2).
1214 — In orice caz, chiar de s’ar admite fixarea unui termen
ca o condiţiune a recidivei, cum e tendinţa în legislaţiunile
noi, trebue a se distinge în privinţa gravităţii pedepsei. Cod.
pen. italian, art. 80, distinge între pedeapsa mai mare de
5 ani, când se cer 10 ani pentru ca să existe recidiva, şi pe­
deapsa mai mică de 5 ani, când legiuitorul prescrie terme­
nul de 5 ani pentru existenţa recidivei.
Codicele penal francez nu cerea această condiţiune; ea
însă se găseşte în diferite legi speciale franceze. Cele mai
multe codice penale au admis condiţiunea de timp. Vom
cită art. 56 Cod. pen. belg., parag. 245 Cod. pen. german,
art. 421— 423 C. p. olandez; cod pen. norvegian din 1904,
art. 6 (care cere 6 ani după împlinirea primei pedepse).
Vom spune, în fine, că multe legi speciale fixează alt
termen în care trebue să se săvârşească noua infracţiune.
Astfel vom cită art. 29 vech. Cod. silvic (3).

12141 — Anteproiectul de cod penal român fixează deasemenea

anumite durate de timp, după care o condamnaţiune înce­
tează de a mai putea servi ca prim termen recidivei.
Când condamnaţiunea a fost pentru crimă, durata este
fixată la 10 ani ce se numără din momentul când infracto­
rul a executat toată pedeapsa sau a fost graţiat.
Dacă condamnaţiunea a fost pentru delict, atunci a
cest termen e redus la 5 ani în aceleaşi condiţiuni.

2) Thiry: Cours, Nr. 226; Confr. în acelaş sens Laborde: Cours, Nr.
499, ed. l-a care admite termenul numai pentru contravenţiune. Dease-
menea acest sistem era criticat de G. Cantilli la cursul său de drept penal
la Fac. de drept din Bucureşti.
3) Acest codice punea termenul de 3 luni, însă din greşală zicea
(lupe în loc de „în termen de trei luni“, ceeace c o absurditate, căci ar
fi ciudat ca să nu fie recidivă în cazul când delictul silvic s’a comis a
doua zi şi să existe când s’a comis după 20 de ani. Dealtmintrelea te--
memil de 3 luni, în loc de 12 ca la Francezi, eră nerafional pentru un de­
lict, când la noi chiar contravenţiunile prevăd termenul de 12 luni.
I. T a n oviţ e an n , voi. Iî. 27
 — 418 —

Pentru contravenţiuni, termenul este de un an, curgând

din momentul pronunţării condamnaţiunii.

Noi am arătat la Nr. 1180® că suntem contra fixării

unor atari termene, întrucât în această materie timpul este
de cele mai multe ori un element secundar.
Am mai arătat că recidiva prin ea însăşi nu trebue să
fie o prezumţiune absolută şi generală de mai multă perver­
sitate, chiar atunci când cele două infracţiuni ce servesc de
termeni recidivei, s’ar fi săvârşit la scurte intervale. Dar
tot atât de adevărată este şi inversa că nu ori decâte ori
între cele două infracţiuni s’a interpus un spaţiu mai lung
este exclusă posibilitatea constatării unei naturi în deosebi
de periculoasă.
Iată de ex. un criminal care a fost condamnat şi şi-a
executat pedeapsa. După 10 ani e adus din nou în faţa jus­
tiţiei pentru o nouă infracţiune şi cu această ocaziune din
cercetarea antecedentelor sale, se constată că între timp a
mai fost de două ori implicat în alte crime şi achitat pentru
lipsă de probe, că a mai fost înaintat parchetului, dar nu
s’a putut deschide acţiune publică tot din lipsă de probe
suficiente, ete. Oare în cazul acesta între cele două infrac­
ţiuni distanţate nu se aşterne o trăsătură de unire care să
indice judecăţii adevărata personalitate a infractorului. In­
contestabil că în stabilirea acestei continuităţi judecătorii
trebuie să fie extrem de atenţi, căci foarte adeseori orga­
nele poliţieneşti în neputinţa de a descoperi pe autorii unor
infracţiuni, arestează şi trimet parchetului sistematic pe toţi
cei ce au mai fost certaţi cu justiţia, încât aceştia disperaţi
uneori de atâtea învinuiri nedrepte sfârşesc prin a săvârşi
realmente fapte rele.
De aceea credem că trebuie lăsat judecăţii să aprecieze
în mod concret chiar atunci când a trecut un termen de timp
între cele două infracţiuni, dacă e locul sau nu a se recurge
la o represiune mai severă. In sistemul recidivei reglemen­
tată după normele indicate de noi la Nr. 118011, această so-
luţiune este perfect posibilă.
In sistemul anteproiectului român ar fi trebuit ca cel
puţin după termenele de 10 şi 5 ani, agravarea pentru re­
cidivă să fie facultativă.
 — 419

12143 — O chestiune care merită a fi discutată în sistemul ce­

lor ce nu admit recidiva perpetuă, fixând anumite termene
de prescripţiune, este aceia a bazei la care trebue să se ra­
porteze aceste termene.
Un punct unanim admis este că termenul trebue să
curgă din momentul când pedeapsa a fost împlinită fie prin
executare, fie prin remitere.
Dar la cine trebuesc raportate termenele de 10 şi 5
ani, la calificarea primei infracţiuni sau la natura şi durata
primei pedepse ?
Intr’un sistem represiv unde niciodată nu se poate a-
junge, nici chiar în caz de scuze sau circumstanţe atenuante,
la trecerea de la pedepse criminale la cele corecţionale în
pedepsirea faptelor calificate crime, desigur că poate servi
ca bază în aşezarea termenilor de 10 şi 5 ani calificarea
faptului.
Din contra în sistemul legilor în cari chiar crimele pot
fi pedepsite cu pedepse corecţionale prin aplicarea scuzelor
şi acordarea de circumstanţe atenuante nu mai poate fi pri­
mită ca bază calificarea faptelor.
Să luăm un exemplu: X săvârşeşte o crimă fiind pro­
vocat, constatându-se această scuză, i se dă pedeapsă un
an de închisoare corecţională. Y a săvârşit un fals de mo­
nede, şi cum prejudiciu trecea de 2000 lei, i s’a dat ma­
ximul închisorii corecţionale îndoit, deci 10 ani.
Ori dacă luăm ca bază calificarea faptului aşa cum
face şi anteproiectul de cod penal român, X deşi condamnat
un an şi deci pedeapsa a putut mai puţin să-şi producă e-
fectele, va fi expus timp de 10 ani să devină recidivist dacă
va mai comite o nouă infracţiune. Din contra Y fiindcă fapta
sa a fost delict deşi a stat 10 ani la închisoare, totuşi nu va
avea de aşteptat decât 5 ani pentru a scăpă de recidivă.
Absurditatea este evidentă mai ales atunci când ţinem
seamă că prezumţiunea care motivează agravarea generală
a recidivei în sistemul adoptat şi de anteproiect, este insu­
ficienţa primei pedepse şi a primului avertisment primit de
infractor.
Ori dacă acesta e fundamentul recidivei, cum se pot
concilia rezultatele de mai sus în care X deşi nu a primit
decât un avertisment de un an închisoare, i se cere totuşi
 — 420 —

ca timp de 10 ani să facă dovada că avertismentul a fost

suficient, pe când lui Y care a primit un drastic avertisment
de 10 ani puşcărie nu i se cere să se resimtă de acest aver­
tisment decât 5 ani.
Iată de ce credem că baza adoptată de anteproiectul
român în fixarea termenelor de 10 şi 5 ani, nu este fericită
şi că în locul bazei calificare, trebue să se adopte o bază de
durată a pedepsei, de ex.: condamnaţiunile până la 5 ani,
indiferent natura pedepsei, să producă efect cu privire la
recidivă în termen de 5 ani de la executarea pedepsei, iar
cele mai mari de 5 ani în termen de 10 ani.
1214a — Codul penal austriac nu conţine referitor la recidivă
alte dispozitiuni generale decât cea din paragr. 44, că se
va consideră ca circumstanţă agravantă specială, când făp­
tuitorul a fost pedepsit déjà pentru o crimă similară.
Afară de aceasta, se consideră recidivă ca un element
constitutiv la crima de furt calificat conform paragr. 176
cod. pen. austriac, când făptuitorul fură din obişnuinţă sau
a fost pedepsit déjà de 2 ori pentru furt.
Conform anteproiectului austriac (paragr. 63) se con­
sideră ca recidivist oricine, care înainte de expirarea de 5
ani delà îndeplinirea unei pedepse, comite un fapt, care are
de bază aceiaşi înclinaţiune ca şi faptul, pentru care a fost
pedepsit.
Pedeapsa are să fie fixată în limitele cadrului legal
de pedeapsă prevăzută pentru faptul nou, mărit cu un sfert
(paragr. 62).

Conform anteproiectului german, (paragr. 118), este

recidivist acel care, după ce a fost condamnat în ţară la o
pedeapsă privativă de libertate pentru o crimă sau un de­
lict intenţionat, comite înainte de expirarea de 5 ani de
când pedeapsa a fost executată, prescrisă sau ertată, iarăşi
o crimă sau un delict intenţionat.
La recidiva întâia şi a doua se va mări pedeapsa în
mod corespunzător în marginile cadrului de pedeapsă pre­
văzut pentru fapt (paragr. 119).
La recidiva a IlI-a şi la recidive ulterioare se va aplică
o pedeapsă mai mare. care poate fi urcată până ia dublul
 — 421 —

maximului 'pedepsei prevăzute pentru fapt. Ea nu poate în­

I: trece însă maximul legal prevăzut pentru gradul respectiv
de pedeapsă.

I2 t4 al — Anteproiectul austriac din 1909 şi 1913 (parag. 62,

63) precum şi anteproiectul german din 1913 şi 1919 (parag.
118) cere ca o condiţiune pentru existenta recidivei, ca in­
fracţiunea cea nouă să fie săvârşită înainte de expirarea de
5 ani de când a fost executată, prescrisă sau ertată, prima
pedeapsă. Anteproiectul elveţian din 1909 (oaragr. 55) fi­
xează termenul acesta chiar numai la 3 ani.
Anteproiectul austriac motivează în expunerea de mo­
tive introducerea acestei condiţiuni (prescripţiune de reci­
divă, Riickfallsverjăhrung) cu următoarele consideraţiuni :
„Cu cât mai mare e spaţiul între comiterea de două in­
fracţiuni, cu atât mai puţin dovedeşte recidiva o calitate
mai periculoasă a infractorului cu atât mai puţin probabil
este că faptele provin dintr’o închinare criminală a făptui­
torului. Şi efectul pedepsei este limitat în ce priveşte tim­
pul. De aceia săvârşirea unei infracţiuni nu trebue să con-
stitue recidiva, când a trecut un spaţiu mai lung de la e-
xecutarea ultimei pedepse“.

1214b — Dreptul maghiar nu a adoptat sistemul recidivei gene­

rale. Codul nu cuprinde nici o dispoziţiune generală asupra
recidivei (în afară de art. 49, care vorbeşte de eliberarea
condiţionată).
In schimb recidiva este concepută în anumite cazuri
(în partea specială) ca element calificativ (care agravează
pedeapsa). Anume:
La furt (338), la tâlhărie (349), sustracţiune (357),
înşelăciune (381), tăinuire (371). Mai găsim astfel de dis-
poziţiuni şi în legile speciale.
Recidivă există numai atunci când:
1) agentul a fost condamnat prin sentinţă definitivă;
2) şi-a executat pe deplin pedeapsa;
3) n’au trecut 10 ani dela executarea (terminarea) pe­
depsei.
Insă, chiar şi în aceste cazuri, recidiva are efect caii-
 — 4 22 —

ficativ numai, dacă recidivistul comite furt, tâlhărie, sus-

tracţiune, înşelăciune sau tăinuire.
In acest cadru se socotete ca recidivă:
a) la furt, sustracţiune şi tăinuire: dacă faptele ante­
rioare au fost sau furturi sau tâlhării, sau sustracţiuni, sau
tăiftuiri, pentru care agentul a fost pedepsit cel puţin de
două ori ; -
b) la tâlhărie, dacă a fost pedepsit anterior pentru tâl­
hărie sau şantaj;
c) la înşelăciune: două pedepse anterioare pentru în­
şelăciune.
Sistemul codului este cu totul arbitrar.

§ 5. Efectele şi pedeapsa recidivei

121 5— Vom examină cele 4 ipoteze: recidiva delà crimă la

crimă, delà crimă la delict, delà delict la delict, şi delà de­
lict la crimă. In urmă vom vorbi şi de recidiva delà contra-
venţiune la contravenţiune.

a) Recidiva delà crimă la crimă

1216 — In caz de recidivă delà crimă la crimă, art. 41 C. p.

dispune că seva condamnă criminalul la o pedeapsă cu un
grad mai mare decât aceea ce hotărăşte legea pentru cri­
ma ce a săvârşit. Bine înţeles că această agravare e inapli­
cabilă când fapta a doua prin sine însăşi e pedepsită cu cea
mai mare pedeapsă, adică cu munca silnică pe viaţă.

Prin urmare, vedem delà această primă ipoteză, că e-

fectul recidivei este de a agravă pedeapsa care se inflige
infractorului. Trebue însă să adăogăm că, graţie circum­
stanţelor atenuante, judecătorii nu sunt obligaţi a da tot­
deauna o pedeapsă cu un grad mai mare decât cea pre­
văzută de lege, căci dacă din cauza recidivei ei urcă pe­
deapsa cu un grad, prin. aplicarea circumstanţelor atenu­
ante ei pot scădeâ pedeapsa cu un grad sau cu-două.
Ce se întâmplă dacă pedeapsa este micşorată prin o
scuză atenuantă, cum ar fi provocarea? Se admite că în
 — 423 —

asemenea caz se aplică întâiu scuza minorităţii, şi fapta de-

; venind delict, se aplică art. 42 C. p. (4 şi 4 bis).

' b) Recidiva dela crimă la delict

1217 — In caz de recidivă dela crimă la delict, legea dă în

art. 42 C. p. maximum pedepsei prevăzute pentru delict.
Quid, dacă legea pedepseşte delictul cu o pedeapsă
fixă? De exemplu, bancruta frauduloasă se pedepseşte cu
maximum închisorii corecţionale; ce se întâmplă când indi­
vidul culpabil de bancrută se află în stare de recidivă?
Legea a prevăzut această ipoteză şi a dispus că, în a-
cest caz, osânda se poate îndoi. Prin urmare, se poate în­
tâmplă ca un individ să fie condamnat la 10 ani de închi­
soare corecţională, deşi maximum închisorii corecţionale
este. după cum vom vedea, în regulă generală, de 5 ani
Trebue însă să spunem şi aici, că judecătorii nu sunt
obligaţi să îndoiască osânda maximă a delictului. Aceasta
e limita extremă la care pot condamnă, însă e evident că
ei pot condamnă la 6 sau 8 ani de închisoare corecţională,
şi chiar mai puţin.
^218 — Care e motivul pentru care legea, deşi agravează pe­
nalitatea în caz de recidivă dela crimă la delict, preferă să
depăşească maximum închisorii pedepsei corecţionale, însă
se fereşte de a se urcă în scara pedepselor şi a dă o pe­
deapsă criminală ?

4) Vezi Garçon: Art. 56—58, Nr. 137. De minoritate nu poate fi vor­

ba, căci minorul e totdeauna pedepsit corecţional. Ibidem, Nr. 137.
4 bis) S'a decis ca în caz de concurs între recidivă şi circumstanţe
atenuante, trebue să se aplice maximul pedepsei pentru cel de-al doilea
delict. în speţă 2 ani închisoare (art. 308), pedeapsă ce s’ar fi aplicat in­
culpatului fără beneficiul circ. uşurătoare, şi asupra acesteia urmează să
se aplice circ. uşurătoare scoborând pedeapsa până la un an închisoare,
iar nu sub minimul de 15 zile. (Cas. II, 1400 din 20 Mai 1924, în Jurispru-
denţa Generală din 1924, sp. 1493, pag. 808).
Cas. II, 625 din 1899 în Bull. Cas. pag. 908 vezi şi Pastion şi Papu-
dopul cod. pen. adn. sub art. 41, Nr. 1 şi urm.
In caz de concurs între scuza legală a minorităţii, recidivă şi cir­
cumstanţe atenuante pentru aplicarea pedepsei, vezi Cas. II, dec. 441 din
27 Febr. 1922 în Curierul Judiciar Nr. 27 din 1922 pag. 425 şi urm. cu nota
noastră (Decusară).
 — 424 —

P. Rossi mai întâi, şi alţii dupâ dânsul, au susţinut că

recidiva nefiind decât o agravare a culpabilităţii în aceiaşi
speţă de infracţiune, ,,nu ar trebui niciodată schimbat genul
pedepsei, ci numai să se adaoge cotitatea“ (5). Haus dease-
menea zice: „Recidiva nu poate autoriză pe legiuitor să
substitue o pedeapsă criminală unei pedepse corecţionale,
nici o pedeapsă perpetuă unei pedepse criminale, şi încă
mai puţin a sancţiona pedeapsa cu moartea, căci recidiva
nai poate schimbă natura faptei pedepsibile“ (6).
Multe legislaţiuni, printre care şi cea belgiană, nu au
admis această idee.
1218* — Dacă această bdiscuţiune a putut interesă pe penaliştii
clasici cari nu stabiliau în represiune o ecuaţiune între pe­
deapsa şi natura infractorului, ci între pedeapsă şi infrac­
ţiune privită sub simplul aspect de entitate juridică, desi­
gur că faţă cu concepţiunile curente în ştiinţa criminală
modernă, o atare discuţiune nu mai are decât valoarea unui
simplu exerciţiu de dialectică juridică.
Pedepsele, regimurile lor şi finalitatea lor, nu sunt sta­
tornicite pentru a găsi un echivalent concret pentru noţiu­
nile abstracte ale diverselor infracţiuni înscrise în codul pe­
nal, ci pentru a răspunde nevoilor represiune! în raport cu
natura infractorilor şi cu pericolul pe care aceştia îl pre­
zintă pentru societate.
Oare însăşi codurile actuale nu recunosc ele acest a-
devăr atunci când permit ca prin efectul scuzelor şi cir­
cumstanţelor atenuante, infractorii vinovaţi de crime să
fie pedepsiţi cu pedepse corecţionale? Şi dacă se poate
schimbă natura pedepsei prin coborâre, atunci când in­
fractorul nu este prea periculos, nu a r fi absurd să susţi­
nem că nu se poate procedă la fel în mod ascendent în
cazurile când se constată invers că infractorul este deosebit
de pervers?
Iată de ce discuţiunea o credem lipsită de interes ştiin-

5) P. Rossi: Traité de droit pénal, T. III, p. 114.

6) Haus: Principes, ch. III, parag. 624, Confr. Observations sur le
projet de code pénal, I, p. 184. In acelaç sens Van Hoorebekc: De la ré­
cidive Gand., 1846, p. 219; Ortolan: Eléments I, Nr, 1191; A. Laborde:
Cours Nr. 501, ed. 1-a.
 — 4 25 —

t ţific. Dar noi am arătat la Nr. 118011 că fată cu o bună in­

dividualizare, sistemul urcării pedepsei la un alt grad este
defectuos în materie de recidivă, atunci când el constitue o
măsură unică şi generală.
1219 — Codicele penal francez din 1810, se suia fără nici o
ezitare, dela un grad la altul în caz de recidivă (7), însă
cu ocaziunea revizuirei din 28 Aprilie 1832, legiuitorul a ad­
mis ideia lui Rossi, şi codicele nostru penal a urmat pe le­
giuitorul francez cu modificarea din 1832 (8). Trebue să
spunem însă, că în Franţa, chiar după modificarea din 1832,
din două pedepse perpetue, legea trece la pedeapsa cu
moarte.

1220 — F. Thiry critică, şi cu drept cuvânt, după părerea noas­

tră, această dispoziţiune a legii belgiane, şi combătând pe
Haus, arată: ,,E evident că recidiva nu schimbă criminali­
tatea intrinsecă a faptei. Important este că recidiva modifi­
că în mare măsură culpabilitatea agentului, stabilind tena­
citatea, persistenţa, încăpăţânarea acestui individ de a co­
mite infracţiuni. Culpabilitatea fiind mai gravă, pedeapsa
trebue să fie mai tare. Şi până unde va merge această a-
dăogare? Până unde va cere trebuinţa socială“ (9).
In zadar se spune că un delict nu se poate transformă
în crimă, oricare ar fi perversitatea infractorului (10). A-
cest motiv nu e întemeiat, fiindcă distincţiunea între crime
şi delicte e arbitrară şi nu are nici o bază ştiinţifică. Insă,
chiar de am admite temeinicia acestei distincţiuni, nu ve­
dem oare pe legiuitor pedepsind uneori crime cu pedepse
corecţionale (art. 63 şi 254 C. p.) ?
Legiuitorul din 17 Febr. 1874 a transformat o mulţi-

7) A. Laborde: Cours Nr. 501, ed. l-a, susţine contrariul.

8) Totuşi legea noastră diferă de cea franceză, căci la Francezi
nu se trece, în urma revizuirei din 1832, dela pedepsele temporare la
cele perpetue, ci se îndoeşte pedeapsa. De exemplu un individ condamnat
la munca silnică dela 5—20 ani, dacă săvârşeşte din nou o infracţiune pe-
depsibilă cu 5—20. ani de muncă silnică, se va pedepsi cu 20—40 ani de
muncă silnică. Vidai: Cours Nr. 295; pe când la noi în asemenea caz s’ar
dâ pedeapsa perpetuă a muncii silnice.
9‘ F. Thiry: Cours, Nr. 226.
10) Costa-Foru: Op. cit., p. 87.
 — 4 26 —

me de crime în delicte, cum sunt de exemplu furturile ca-

. lificate, bancruta frauduloasă, etc.
Dacă o crimă se poate converti în delict, fie de legiui­
tor, fie chiar de judecător, din cauza împrejurărilor în care
s’a săvârşit, pentru ce nu s’ar putea converti şi un delict în
crimă de către un legiuitor, în certe împrejurări agravante?
furtul, care în legea noastră e un delict, nu devine în anu­
mite împrejurări o crimă ?
In afară de aceasta, se va vedea când vom vorbi de
recidiva în materie de contravenţiuni, că, din cauza recidi­
vei, contravenţiunea din art. 389 al. VI devine delict. Pen­
tru ce nu s’ar putea transformă şi un delict în crimă în
caz de recidivă, după cum se transformă contravenţiunea
în delict ? Şi trebue să observăm că deosebirea între contra­
venţiuni şi delicte e mai mare decât între delicte şi crime.
S’ar mai putea zice că infractorul, comiţând o infrac­
ţiune mai mică, dovedeşte că prima pedeapsă a produs un
efect, cel puţin relativ. Infractorul dovedeşte că nu e ne­
simţitor la pedeapsă, prin urmare, că nu e necesitate să
fim severi în privinţa lui.
Acest motiv e mai serios, însă, dacă s’ar ţine seamă de
el, ar trebui să nu se mai admită nici o agravare a recidi­
vei în acest caz, iar nu să ne mărginim a nu schimbă ge­
nul pedepsei.

1220 1 — In dreptul penal englez recidiva nu este prevăzută prin-

tr’o dispoziţiune generală ci la fiecare infracţiune în parte
se spune care va fi represiunea în caz de recidivă (relaps).

Ori în foarte multe cazuri infracţiunile calificate mis-

demeanor (echivalent oarecum cu delictele) se pedepsesc
prin efectul recidivei ca felony (echivalent cu crimele), (a)
In toate aceste cazuri însă nu înseamnă că infracţiu­
nea schimbă natura sa, ci numai împrumută pedeapsa de la
o altă clasă de infracţiuni.
Dispoziţiuni similare se găsesc în numeroase legisla-
ţiuni nord americane şi în codurile din coloniile engleze.

a) Stephen, A digest of the criminal law, p. 15 şi urm.

 — 427 —

c) Recidiva dela delict la delict

1221 — In acest caz agravarea este aceaşi ca şi în caz de re­

cidivă dela crimă Ia delict: delictul din urmă se va pedepsi
cu maximum pedepsei prevăzută în lege pentru acel delict,
şi pedeapsa chiar se va îndoi, dacă delictul se pedepseşte
cu o pedeapsă fixă, ori cu maximum închisorii corecţionale
(art. 43 C. p.).
Asupra art. 43 C. p., vom observă că legea prescrie
agravarea recidivei numai în cazul când primul delict a
fost pedepsit cu mai mult de 6 luni de închisoare, dispozi-
ţiune rea pe care am criticat-o, şi relativ la care vom adăo-
gâ că ea produce un rezultat la care desigur că nu s’a gân­
dit legiuitorul (1). Anume, judecătorii sunt influenţaţi de a-
cest termen de 6 luni, şi uneori1condamnă peste 6 luni, nu­
mai în vederea de a face aplicabile dispoziţiunile legii rela­
tive la recidivă, iar alte ori condamnă la mai puţni de 6
luni, tocmai pentru a nu fi considerat infractorul mai târ­
ziu ca recidivist. Prin urmare, acest termen de 6 luni in­
fluenţează uneori asupra quotităţii primei condamnaţiuni,
ceiace desigur că n’a fost intenţiunea legiuitorului (2).
1222 — Trebue să atragem însă atenţiunea că atât în acest
caz. cât şi în caz de recidivă dela crimă la delict, maximum
la care se referă legiuitorul, e maximum special prevăzut
de lege pentru delictul al doilea, iar nu maximum general
al închisorii corecţionale (3).

d) Recidiva dela delict la crimă

1223 _ Art. 45 C. p. zice că nu există recidivă dela delict la

crimă.
Dispoziţiunea legii pe lângă că este neraţională, cum
vom arătă îndată, dar este şi rău formulată, căci în reali­
tate recidiva există, însă legiuitorul nu admite numai agra- 123
1) Prin exceptiune art. 166 Cod. pen. prevede o recidivă specială
care nu cere 6 luni de închisoare.
2) G. Costa-Foru: Op. cit. p. 91, critică şi dânsul acest articol.
3) Noi ne-am referit numai la recidiva generală prevăzută de cod.
penal; cât despre recidiva specială, ea e uneori supusă altor regule. Vezi
de ex. mai sus Nr. 1185 nota 2.
 — 428 —

varea pedepsei rn acest caz de recidivă, care, fiind con­

damnat pentru o infracţiune, comite o nouă infracţiune du­
pă executarea pedepsei. Cazul art. 45 C. p., intrând în pre­
vederile definitinnei, constitue desigur un caz de recidivă.
In acest caz legiuitorul, întru a tot puternicia sa, poate
să apere pe infractor de agravarea rezultând din recidivă;
nu poate însă să spună că infractorul nu ar fi în stare de
recidivă, căci aceasta e un neadevăr din punctul de vedere
ştiinţific.
Dar să venim la fondul ideii, şi să lăsăm la o parte mo­
dul defectuos de a se exprimă al legiuitorului.
El nu agravează pedeapsa în caz de recidivă dela de­
lict la crimă.
„Nu se socoteşte în stare de recidivă — zice art. 45—
aceia care, osândit fiind pentru un delict, a săvârşit la urmă
o crimă“.
1224 — Care e motivul acestei dispozifiuni? Pentru ce nu se
agravează pedeapsa în caz de recidivă dela delict la crimă?
In Franţa, fără ca să existe un text formal de lege ca
la noi, jurisprudenţa a ajuns la* aceiaşi solutiune. Curtea de
casatiune franceză, într’o deriziune din 21 dec. 1871, a
zis că: „legea nu aduce nici-o agravare pedepsei recidivei
dela delict la crimă, pentru motivul că pedeapsa aplicabilă
crimei, lasă judecătorului o latitudine îndestulătoare pen­
tru a asigură represiunea“ (1). (Vezi şi Nr. 1192 1 şi urm.).
1225 —. G. Costa-Foru, în Magazinul judecătoresc, discută şi
critică această dispozifiune cu multă tărie de argumentare,
combătând motivele ce s’ar puteâ aduce spre a susţine sis­
temul legiuitorului. Terminând, regretatul nostru profesor
zice: „Din toate acestea decurge pentru noi convinctiunea
că art. 45 nu este conform cu principiile cele adevărate şi
că ar trebui a se îndreptă la prima revizuire a legislaţiunei
noastre penale“ (2).
Revizuirea s’a făcut după iniiţiativa lui Costa-Foru, şi
acest neraţional articol nu a fost modificat.12

1) Sirey: 18, 72, I, 447.

2) Costa-Foru: Codicele penal, 1, P. 88—90; Vezi în sens contrariu
C. Eraclide: Studii practice asupra dreptului criminal. Bucureşti 1865,.
T. I, p. 116 care găseşte raţională această dispoziţiune. .
 — 429

Am văzut că Curtea de ca sa pune franceză argumen­

tează că agravarea e inutilă în cazul art. 45 C. p., de oarece
e suficient a uză de latitudinea lăsată de lege judecătorului
în materie de crimă. Acest argument este inadmisibil, căci
el probează prea mult. In adevăr, dacă el ar fi întemeiat, ar
fi trebuit ca legea să nu agraveze pedeapsa nici în caz de
recidivă dela crimă la crimă, căci pedeapsa crimei lasă ju­
decătorului „o latitudine suficientă spre a asigură represiu­
nea“. Şi acelaşi lucru se poate spune în general, în orice
caz de recidivă, cum ar fi de exemplu recidiva dela delict
la delict.
S’a mai spus că nu se agravează pedeapsa în caz de
recidivă dela delict la crimă, fiindcă recăderea probează
insuficienţa pedepselor corecţionale pronunţate, dar nu in­
suficienţa pedepselor criminale care au să se pronunţe (3).
Acest motiv este deasemenea fără valoare, căci de ar
fi întemeiat, ar trebui să nu admitem agravarea nu numai
dela o clasă de pedepse la alta, dar şi dela o pedeapsă cri­
minală la una superioară. De exemplu, nu s’ar putea oare
zice că nu trebue să se îngreuneze pedeapsa recidivistului
pedepsit cu recluziunea, când a comis în urmă o infracţiune
pedepsită cu munca silnică, fiindcă s’a dovedit insuficienţa
recluziunei pentru acest infractor, iar nu a muncei silnice?
Negreşit că raţiunea ar fi aceiaşi.
Se mai poate susţine că pedeapsa pentru crimă fiind
destul de serioasă, nu e necesitate să o agravăm pentru o
faptă de puţină importanţă, relativ vorbind (4). Acest ar­
gument e deasemenea nefundat, căci prima infracţiune fiind
un delict pedepsit cu mai mult de 6 luni de închisoare, nu
se poate zice că e o faptă de mică importanţă. In orice caz,
se vede că prima pedeapsă n’a fost suficientă pentru infrac­
tor; că, departe de a se îndreptă, infractorul se afundă din
ce în ce mai rău în calea abaterilor penale. Pedeapsa an­
terioară se pare că l’a făcut să creadă că poate înfruntă co­
dicele penal, fiindcă pedepsele ce prevede nu sunt destul
de simţitoare, cel puţin pentru el; trebue dar să-i dăm o pe-

3) G. Vidai în Molinier: Op. cit. II, p. 353; Confr. Garçon: Art.

56—58, Nr. 191.
4) Vezi Normand: Cours, Nr. 498.
 — 4 30 —

deapsă mai tare şi să ferim societatea de acest om peri­

culos.
Ne asociem dar cu totul la părerea lui Costa-Foru,
susţinută şi de Prins, care consideră această recidivă ca pe­
riculoasă (5).
1226 —, E locul să spunem totuşi că legiuitorul, deşi neraţio­
nal, e consecuent cu sine însuşi în această privinţă.
In adevăr, am arătat că nu este recidivă delà contra-
ventiune la delict; deasemenea nu e recidivă delà un delict
pedepsit cu mai puţin de 6 luni la alt delict oricât de mare
sau mic ar fi; legiuitorul e deci logic când nu admite agra­
varea pedepsei în caz de recidivă delà delict la crimă.
Dar această dispoziţiune a legii, pe lângă că e nera­
ţională şi periculoasă pentru societate, face să se nască trei
controverse.
1227 — 1. Ce se întâmplă când fapta comisă de infractor, deşi
constituind o crimă, a fost pedepsită corecţional din cauza
scuzelor ori a circumstanţelor atenuante, şi în urmă infrac­
torul comite o crimă?
In aceste cazuri, dacă am ţine seamă de calificarea
primei fapte, ea fiind o crimă, vom aveă recidivă delà cri­
mă la crimă, care conf. art. 41 C. p. se pedepseşte cu o pe­
deapsă criminală de un grad superior. Dacă, din contra,
vom consideră pedeapsa, vom aveă recidivă delà delict la
crimă, care, conf. art. 45 C. p., nu atrage agravarea pe­
depsei.
Textele legii sunt contradictorii: art. 41 se referă la
pedeapsa suferită, iar nu la calificarea faptei comise, în
schimb art. 42, 43 şi 45 se referă la infracţiune, iar nu la
pedeapsă.
Prin urmare, textul legii nu ne dă soluţiunea proble­
mei ; însă, raţiunea şi spiritul legii sunt în sensul că trebue
a se ţine seamă de pedeapsă, iar nu de calificarea faptei
comise.

5) Prins: Criminalité et repression, p. 111. In acelaşi sens Rosen:

Op. cit. p. 190, care observă că legea duce la un rezultat absurd că o
persoană care a comis întâi un furt corecţional şi pe urmă unul crimi­
nal, nu e recidivist, pe când din contră dacă a comis întâi un furt cu
Violenţă şi în urmă un furt simplu, el este socotit recidivist.
 — 431 —

1228 — Istoricul redacţiunii legii ne arată care este intenţiunea

legiuitorului.
Imediat după aplicarea Cod. pen. fr. din 1810, se năs­
cuse chestiunea dacă se va ţine seamă de infracţiune ori de
pedeapsă. Pentru a înlătură orice discuţiune, legea modifi­
catoare a Codicelui penal francez din 1832 a substituit for­
mula: pedeapsă aflictivă şi infamantă (pedeapsă criminală
în art. nostru 41), cuvântului crimă din codicele penal din
1810, voind a arătă intenţiunea sa de a se ţine seamă de
pedeapsă, iar nu de calificarea infracţiunii. Insă legiuitorul
din 1832 n’a avut grija să îndrepte tot atunci şi articolele
următoare, ci abiă în 13 Mai 1863, a curmat controversa
ce există la Francezi, dacă şi în celelalte cazuri trebue a se
admite aceeaşi soluţiune. Din nenorocire, Cod. pen. român,
deşi promulgat după anul 1863, n’a ţinut seamă de această
modificare, şi din această cauză controversa a rămas posi­
bilă în dreptul nostru.
Totuşi, trebue să admitem şi la noi aceiaşi soluţiune ca
în dreptul rancez, căci nemodificarea art. 42, 43 şi 45 Cod.
pen. rom. e numai rezultatul unei îndoite inadvertenţe a le­
giuitorului francez din 1832, şi a legiuitorului român din
1864, care n’au pus în concordanţă diferitele articole rela­
tive la recidivă. Dar voinţa şi spiritul legiuitorului nu poate
fi îndoios. Cu drept cuvânt Ortolan zice: ,,Ar fi să ne ţinem
prea judaic de litera legii, şi să ne arătăm uitători de toate
legile noastre anterioare, dacă am conchide că codicele din
1810 a voit să retrogradeze chiar asupra ceiace se făoeâ
înainte de revoluţiunea din 1789, şi să părăsim principiul
de logică predominantă, că, măsurile în contra recidivişti-
lor trebue să fie întemeiate atât pe pedeapsa real suferită
pentru prima faptă, cât şi1pe aceia de suferit pentru noua
faptă, iar nu pe calificarea abstractă a acelor fapte“ (6).
1229 — Raţiunea e deasemenea favorabilă acestei interpretări.
In adevăr, infracţiunea este în sine o abstracţiune,
care nu ne poate dă o idee precisă de gravitatea faptei. Sin­
gura măsură egală a gravităţii faptei comise este pedeapsa
prescrisă de legiuitor. Dacă o infracţiune, fie ea chiar o cri­
mă, nu e pedepsită, din cauză că lipseşte intenţiunea (atunci

6) Ortolan: Op. cit. I, Nr. 1222, p. 582.

 — 432 —

când e cerută de lege), sau conştiinţa, ori libertatea agentu­

lui, de sigur că nu poate să fie vorba de recidivă în acest
caz, fiindcă lipseşte primul termen al recidivei. Dacă însă
crima, în loc să fie nepedepsită, ca în cazurile precedente,
este pedepsită mai uşor, cu o pedeapsă corecţională, din
cauza unei scuze, ca provocarea ori minoritatea, sau din
cauza circumstanţelor atenuante, ne întrebăm, pentru ce
micşorarea pedepsei nu ar produce toate efectele sale na­
turale, după cum produce şi anihilarea pedepsei ?

1230 — Textul legii pare însă împotriva acestei interpretări.

Legea se referă, în unele articole, la natura infracţiu-
nei, iar nu la pedeapsa suferită. Când însă o crimă e pe­
depsită coreeţional, din cauza unei scuze sau circumstanţe
atenuante, infracţiunea tot crimă rămâne, numai pedeapsa
ei se schimbă. Art. I C. p. zice: Infracţiunea care se pe­
depseşte de lege cu pedepsele: munca silnică, recluziunea,
etc. (pedepse criminale) se numeşte crimă. In ipotezele de
mai sus însă nu legea, ci judecătorii, prin aplicarea scuze­
lor sau circumstanţelor atenuante, dau pedeapsa corecţio­
nală. încât despre, lege, ea pedepseşte fapta cu pedepse cri­
minale, prin urmare fapta constitue o crimă.

Acest mod de interpretare al legii ni se pare judaic,

căci atunci când judecătorii, prin aplicarea dispoziţiunilor
legii, dau o pedeapsă corecţională, în realitate fapta aceia
concretă e pedepsită de lege coreeţional, şi prin urmare este
în realitate un delict, deşi de regulă ea constitue o crimă.
Nu trebue să dăm formulei întrebuinţate de legiuitor:
pedepsită delege, o însemnare la care el nu s’a gândit; anu­
me, că dacă fapta e pedepsită de judecători cu altă pedea­
psă decât aceea care se dă de lege în general acelei fapte,
ea rămâne tot cu calificarea ei generală, şi nu cu acea care
rezultă din pedeapsa ce i se aplică de judecători conformân-
du-se legii. In realitate, totdeauna tot legea pedepseşte, căci
judecătorii sunt instrumentele de aplicare a legei, astfel că
nu se poate zice că fapta nu e pedepsită de lege cu pedeapsa
care se dă de judecători; numai că pedeapsa se dă prin
combinarea mai multor articole.
 — 433 —

■
— Această soluţiune a fost admisă şi de Curtea .noastră
de casaţiune printr’o veche deciziune din 1872, confirmată
în 1912, în care se spune că nu trebue a se aplică art. 41
C. p., fiindcă legea determină caracterul infracţiunei după
pedeapsa ce se aplică; prin urmare, dacă o crimă, prin apli­
carea scuzelor sau circumstanţelor atenuante, a fost pe­
depsită corecţional, art. 41 nu se mai poate aplică (7).
,Opiniunea pe care o susţinem este admisă şi de mica
noastră doctrină, de G. Costa-Foru (8) şi G. Cantilli (9).
Putem dar să o considerăm ca definitivă. Ea este admisă şi
de jurisprudenţa franceză (10).
1231 1 — La Nr. 898 şi urm. ne-am ocupat despre problema ca­
lificării faptelor penale întrebându-ne dacă sub raportul
consecinţelor juridice trebue să se ţină seamă de calificarea
legală a infracţiunei derivată din tariful abstract al legei sau
de calificarea judiciară corespunzătoare pedepsei pronun­
ţate de judecători?
Noi am adoptat a doua soluţiune aceia a calificării ju­
diciare pentm consideraţiunile expuse acolo.
Chestiunea însă în materie de recidivă se prezintă sub
un îndoit aspect, încât credem că e nevoie să distingem a-
ceste aspecte pentru a alungă posibilitatea unei confuziuni.
Recidiva ca modalitate a pluralităţii de infracţiuni re­
clamă în primul rând, într’un sistem represiv înţelept şi
conform cu nevoile represiunei, un examen asupra caracte­
rului pluralităţii de infracţiune pentru a desprinde valoarea
simptomatică a activităţii ilicite penale a infractorului care
ajută la stabilirea natúréi mai mult sau mai puţin pericu­
loase a acestuia.
7) Pentru minoritate vezi Cas. II, 217 din 3 Mai 1872, B. 134] (ca­
sând deciz. în sens contrar a Curţii cu juraţi Tecuci, 5 din 1872). Dreptul
1872, Nr. 45 (idem altă deciziune a C. cas. din 5 Mai 4872, casând deci-
ziunea 6 din 1872 a aceleiaşi Curţi); Cas. II, 2369 din 28 Sept. 1912 C u ­
r ie r u l J u d ic ia r 1912, Nr. 16 p. 188.
Pentru circumstanţe atenuante, Cas. II, 165 din 16 Mai 1878, B. 187,
Cas. II, 129 din 3 Martie 1892, B. 258. 719 din 17 Nov. 1898, B. 1345. Confr.
Cas. II, 646 din 7 Sept. 1899, B. 1019 (asemenea se zice „natura infrac­
ţiunilor se determină după aplicatiunea pedepselor“)
8) G. C o s ta - F o r u : Op. cit., p. 84.
9) G . C a n tilli la curs.
10) G a r ţ o n : Art. 56—58, N-rile 129 şi urm.
 — 434 —

Ori în acest prim examen ceia ce interesează nu este

nici calificarea legală a infracţiunilor ce alcătuesc termenii
recidivei, nici calificarea judecătorească, ci faptul concret
prin el însăşi.
De ex. un individ săvârşeşte un omor, însă fiind mi­
nor i se aplică o pedeapsă corecţională. După catalogarea
legală infracţiunea e o crimă, după cea judiciară ea este
un delict. Acest individ însă după prima condamnaţiune şi
după ce devenise major, comite un nou omor, deci o cri­
mă. Pentru a stabili natura infractorului şi gradul de peri­
col pe care el îl prezintă pentru societate, desigur nu e su­
ficient să ne referim la evaluarea abstractă exprimată prin
formulele recidivă de la delict la crimă sau delà crimă la
crimă, fiindcă aceste formule spun prea mult şi nu spun
nimic.
Nu interesează deci dacă prima faptă e socotită crimă
sau e socotită delict, interesează faptul concret, omucidere
în toate circumstanţele sale, şi acelaş lucru şi pentru a
doua faptă. Punând faţă în faţă aceste două fapte concrete,
vom stabili adevărata natură a activităţii ilicite penale a
infractorului.
Odată efectuat acest prim examen, urmează-un al doi­
lea care reprezintă cellalt aspect de care vorbeam mai sus
şi care are de scop determinarea măsurei represive ce tre-
bue impusă infractorului în raport cu rezultatul obţinut din
primul examen. Ori în operaţiunea de individualizare a pe­
depsei, judecătorul este ţinut a se mărgini la anumite li­
mite pe cari sistemul actual i le impune şi deci în aflarea
acestor limite e nevoie a se stabili şi genul recidivei. Aci
intervine chestiunea ce ne-o puneam la început, adică dacă
la stabilirea genului de recidivă judecătorul se va raporta
la calificarea legală sau la cea judiciară.
Răspunsul ni se pare categoric, în sensul calificării ju­
diciare. In adevăr în sistemul oodificaţiunilor actuale agra­
vările derivate din starea de recidivă îşi au fundamentul
în insuficienţa primei pedepse şi a primului avertisment pri­
mit de infractor care lasă a se bănui un surplus de perver­
sitate. Ori dacă agravarea îşi găseşte o atare explicaţiune
cum e posibil la fixarea ei în practică să nu ne raportam
 — 435

la pedeapsa anterioară şi deci la calificarea derivată din

această pedeapsă, ci să luăm de bază calificarea legală, care
nu are nimic comun cu raţiunea şi mecanismul care au ser­
vit la aşezarea agravărilor în materie de recidivă?
1231 2 — Anteproiectul de cod penal român în art. 64 a îmbră­
ţişat soluţiunea contrară făcând să depinză agravarea nu
de calificarea judiciară, ci de cea legală, dar admiţând o
diminuare a agravantei obişnuite pentru recidiva de la cri­
mă la crimă.
Soluţiunea aceasta desigur nu se poate explică decât
dacă ţinem seamă că anteproiectul român a privit proble­
ma recidivei mai mult ca o chestiune de ierarhizare aritme­
tică a pedepselor decât ca o problemă de politică crimi­
nală şi ştiinţă pozitivă.
Dealtfel toate dispoziţiunile din anteproiect privitoare
la recidivă, au fost complect revăzute cu ocaziunea ultime­
lor revizuiri făcute acestui anteproiect, încât credem că e-
rorile iniţiale nu vor mai figură în proiectul definitiv.
1232 — 2) O a doua controversă care rezultă din art. 45 C. p..
este aceia de a se şti ce se întâmplă dacă, după executarea
pedepsei criminale, o lege posterioară corecţionalizează fap­
ta care mai înainte constituiă o crimă. Dacă individul co­
mite în urmă o crimă, se va socoti recidivist delà crimă la
crimă, şi prin urmare se va aplică art. 41 C. p., ori reci­
divist delà delict lâ crimă, şi prin urmare conform art. 45
C. p., nu se va socoti recidivist?
Această chestiune se poate generaliză: anume se poa­
te pune întrebarea dacă o lege nouă desfiinţează infracţiu­
nea, ori o corecţionalizează, sau o coutravenţionalizează,
ce efect va aveă această modificare asupra recidivei?
După Haus, legea veche nu poate să mai producă nici
un efect de agravare în timpul legii celei noi, când cea nouă
a desfiinţat pedeapsa, sau nu poate să producă alte efecte
agravante decât acele prescrise prin legea nouă (11). Insă
Curtea de casaţiune franceză, la 4 Iul. 1828 şi la 19 Aug.
1830 (12), şi C. cas. belgiană în 22 Iun. 1833, a admis pă-

11) H a n s : Op. cit. II, 899 §i 900; în acelas sens L a b o r d e : Cours,

Nr. 510; C a r n o t: Art. 56, . Nr. 9; L e g r a v e r a n d : II, 613. ”
12) Cas. 4 lui. 1828, B. 199 çi 19 Aug. 1830, S. 1831, I, 185.
 — 436 —

rerea contrarie, căci fapta fiind irevocabil judecată, califi­

carea legii noi nu mai poate produce nici un efect.
.Socotim că această din urmă părere trebue admisă.
Argumentarea Iui Haus e greşită, căci dacă am admite-o,
ar urmă că ori şi când se promulgă o nouă lege, cea veche
nu mai produce efecte sub punctul de vedere al agravării
recidivei, ceiace ar fi absurd. In realitate, nu legea veche
produce efectele, ci cea nouă (13 şi 13 bis).
1 2 3 2 1 - - împărtăşim din contra părerea lui Haus (a) care cre­
dem că e conformă în primul rând cu principiile ştiinţei cri­
minale şi în al doilea rând chiar cu acele ale dreptului penal.
Ce semnificatune are oare o dispoziţiune dintr’o lege
nouă care desfiinţează o infracţiune sau o priveşte sub o
gravitate diminuată? înseamnă recunoaşterea legiuitorului
că s’a înşelat asupra natúréi ilicite a unui fapt oarecare
sau asupra valorei sale simptomatice şi în consecinţă a so­
cotit util şi just să desfiinţeze sancţionarea penală a acelui
fapt sau. să o-reducă la' justa sa valoare.
Să presupunem că într’o legiuire modernă ar fi mai
rămas ca un vestigiu al vremurilor de demult pedepsirea
ereziei şi că s’ar găsi indivizi condamnaţi pentru acest
fapt. Să presupunem iarăşi că un legiuitor cu idei liberale
şi moderne vine şi desfiinţează această infracţiune recu­
noscând că ea constitue un anacronism în vremurile de as­
tăzi. Oare în faţa acestei recunoaşteri a legiuitorului n’ar fi
absurd să susţinem că infractorul care ar mai avea la pa­
sivul său şi o condamnaţiune pentru erezie să fie socotit re­
cidivist, când faptul ereziei nu mai constitue o violaţiune a13

13) In acelaş sens Blanche: Etudes I, 483; Thiry. Cours, Nr. 225;
Garraud: II, 189 şi ed. 2-a III, 743; Ch. Adolphe şi F. Hélie: I, Nr. 213 ;
Bourguignon: Art. 56; Garçon: Art. 56—58, Nr. 88, care mai citează şi
o hotărâre din 5 Nov. 1812 a Cas. fr.
13 bis) S’a decis astfel că în caz de recidivă când pedeapsa pre­
văzută de legea nouă e mai blândă decât legea veche, se va aplica legea
nouă, în speţă era vorba de o infracţiune la legea speculei, care în caz
de recidivă era pedepsit infractorul cu 2 luni închisoare (art. 9 şi 16), pe
când- decretul lege 2969 din 1919 pedepsea recidiva cu 6 luni închisoare.
(Cas. II, 3269 din 16 Dec. 1924, în Jurisprudenţa Generală, din 1925, sp.
659, pag. 347).
a) Părere combătut, şl de I, A. Roux, Cours, p. 206.
 — 437

ordinei juridice şi nu mai are sub raportul criminologie nici

o valoare simptomatică? De ce să-i aplicăm agravanta re­
cidivei, când prima sa faptă pe baza căreia a fost condamnat
s’a recunoscut că nu eră de natură a indică o fire peri­
culoasă şi un individ anti-social? O atare concluziune nu se
împacă decât cu concepţiunea simplistă care nu vede în re­
cidivă decât ineficacitatea pedepsei anterioare iar nu o con­
tinuitate de activitate ilicită penală. Ori atunci când însăşi
legea recunoaşte că greşit a fost privit un fapt ca ilicit pe­
nal, orice idee de continuitate este exclusă între acel fapt
şi alte fapte cari ar aparţine ilicitului penal.
12322 — Acelaş lucru atunci când legea transformă o infrac­
ţiune din crimă în delict, sau din delict în contravenţiumi.
Oricât de arbitrară şi lipsită de fundament ştiinţific ar fi
distincţiunea între crime şi delicte, cert este că în ochii le­
giuitorului se stabileşte o gradaţiune între aceste două ca­
tegorii de infracţiuni, gradaţiune care redusă la ultima ex­
presie, înseamnă diferenţă de gravitate şi de valoare simp­
tomatică. Pentru lege, cel ce comite o crimă, e mai vinovat
şi mai periculos decât cel ce comite un delict. Şi atunci
dacă la un moment dat legiuitorul constată că în aprecie­
rea sa s’a înşelat, că o anumită faptă nu numai că nu con-
stitue o prea gravă atingere adusă ordinei sociale, nu numai
că morala publică nu o blamează prea aspru, dar nici cel
puţin nu indică că infractorul e un individ aşa de periculos
şi ca atare o transformă din crimă în delict; oare cel ce a
fost condamnat mai înainte pentru o astfel de faptă şi care
comite în urmă un alt delict, să fie socotit ca recidivist de
la crima la delict? Ai aplică agravarea acestei forme de re­
cidivă înseamnă a pretinde că acest infractor se găseşte în
situaţiunea vizată de lege, atunci când a fixat agravarea,
adică s’a revelat de la început că un infractor periculos co-
miţând o crimă, după care a comis o nouă infracţiune. Ori
primul termen al acestei situaţiuni vizate de lege nu mai co­
respunde fiindcă însăşi legea a recunoscut că greşit faptul
eră privit crimă şi l’a transformat în delict, deci acest fapt
nu avea darul de a revelă un infractor periculos şi ca atare
nu există situaţiunea care să justifice aplicarea agravării
dela crimă la delict, ci va trebui să se aplice cea dela de-
het la delict.
 438 —

1232 ? — Dar dacă sub raportul recidivei desfiinţarea unei infrac­

ţiuni nu trebue şi nu poate să producă alt rezultat decât
cel arătat mai sus, de aci nu urmează că o candamnaţkine
anterioară pentru o infracţiune desfiinţată nu are a fi de
loc ţinută în seamă.
Ori ce infracţiune prin însăşi comiterea ei exprimă o
îndoită atitudine din partea infractorului: atitudinea celui ce
urmăreşte a lovi într’un interes sau drept aparţinând co­
lectivităţii sau unui membru al acesteia şi atitudinea celui
ce nesocoteşte legea.
Dacă desfiinţarea unei infracţiuni face ca la baza con­
damna ţi un ei anterioare să nu mai găsim un fapt care să con­
ţină prima atitudine de mai sus, în schimb rămâne cea de a
doua atitudine, şi de aceasta va trebui să se ţină seamă nu
sub forma agravării bazate pe recidivă, ci ca un simplu
antecedent care poate indică conduita unui infractor.
Judecătorii vor putea deci constatând că nu e loc a fi
considerat un infractor ca recidivist, întrucât legea a des­
fiinţat infracţiunea pentru care fusese condamnat anterior
să reţină totuşi ca o circumstanţă agravantă judiciară fap­
tul că infractorul a mai arătat şi altă dată oarecare dispreţ
faţă de lege.
1233 - 3) Ce se întâmplă în cazul când primul delict a fost
pedepsit cu mai mult- de 6 luni, iar a doua oară individul
comite o crimă care prin aplicarea circumstanţelor atenu­
ante e pedepsită cbreeţional? Se va aplică în acest caz art.
43, ori art. 45?
Curtea de casaţiune franceză nu admitea existenţa-re­
cidivei în asemenea caz (14), de aceia doctrina, cu drept
cuvânt după părerea noastră, a criticat această soluţiune
(15). Chiar dacă ar fi soluţiunea Curţii de eas. fr. confor­
mă literii legii care nu distinge, nu poate fi conformă spi­
ritului său. Ar fi în adevăr ciudat să se agraveze pedeapsa
acelui care comite un delict, fiindcă a comis altădată un de­
lict, şi să nu se agraveze pedeapsa acelui care a comis o
crimă corecţionalizată, adică transformată în delict. Cu
alte cuvinte infractorul să se bucure de transformarea in-

14) G arçon : Art. 56—58, Nr. 177 şi urm.

15) I b id e m : Nr. 1718.
 — 439 —

fracţiunei, fără a suferi şi consecinţele naturale ale tran­

sformării. Dealtmintrelea, motivul dispoziţiunei art. 45 C.
p. (că pedeapsa criminală e destul de gravă şi lasă o su­
ficientă latitudine de apreciere) nu se aplică aici.
1234 — Din cele expuse până aci, rezultă că dacă un infractor
a comis mai întâi un delict, recidiva e restrânsă sub două
puncte de vedere :
1) Se cere ca primul delict să fie pedepsit cu mai mult
de 6 luni de închisoare.
2) Chiar dacă primul delict a fost pedepsit cu mai
mult de 6 luni de închisoare, tot nu există recidivă, dacă a
doua infracţiune este pedepsită cu pedepse criminale, le­
giuitorul socotind ca îndestulătoare grava pedeapsă a aces­
tei a doua infracţiuni.

1234 1 — Anteproiectul de cod penal român a admis aoelaş cri­

teriu de sistematizare în materie de recidivă ca şi codul ac­
tual, păstrând distincte cele trei combinaţi uni: 1) recidivă
delà crimă la crimă, 2) recidivă delà crimă la delict şi 3)
recidivă delà delict la delict, refuzând existenţa recidivei
delà delict la crimă.
In lăuntru fiecăreia din aceste trei modalităţi, antepro­
iectul face să varieze agravarea după cum este vorba de
recidivă specială sau generală, de recidivă cu condamnaţi-
une sau cu execuţiune, de recidivă primară sau progresivă.
Nu insistăm asupra acestei meticuloase ierarhizări în
care sferturile şi treimile de pedepse abundă ca o dovadă
surprinzătoare de urmele încă adânci pe cari le-a lăsat ve­
chea credinţă că toate problemele represive pot fi rezolvite
prin adăugarea sau suprimarea unei fracţiuni de pedepse
şi că o lege e cu atât mai perfectă cu cât la tot pasul în­
tâlnim în ea infime variaţiuni de pedeapsă pentru tot; atât
de infime diferenţieri abstracte de situaţiuni.
De altfel materia recidivei a primit serioase modificări
cu ocaziunea ultimelor revizuiri făcute anteproiectului de
cod penal, încât suntem îndreptăţiţi a crede că în locul sis­
temului arhitectonic dar eronat de care vorbeam mai sus,
s'a substituit un sistem simplu şi conform cu necesităţile re-
presiunei.
 — 44a —

J 2 3 4 a -— De lege ferenda se impune chestiunea, cât de departe

să meargă legiuitorul în reglementarea recidivei şi dacă e-
xistă necesitatea sau numai motive de utilitate spre a pune
în aplicare prin lege în totalitate şi în mod cazuistic teoria
complicată despre recidivă.
Anteproiectele elaborate în ultimii decenii aşa ante­
proiectul elveţian din 1908, anteproiectele austriace din
1909 şi 1913, anteproiectele germane din 1913 şi 1919,
precum şi anteproiectul cehoslovac au căutat să evite orce
■cazuistică şi se mărginesc la dispoziţiuni generale cuprinse
în câte 2 sau cebmult 3 articole.
Anteproiectul elveţian dispune într’un articol unic (55):
Este cineva de condamnat pentru crimă la o pedeapsă pri­
vativă de libertate şi n’au trecut încă 3 ani de când a ob­
ţinut o pedeapsă mai mare decât de 6 luni, atunci judecă­
torul va mări pedeapsa în mod cuvenit, nefiind legat prin
maximum pedepsei prevăzut pentru această crimă, nepu­
tând însă trece peste maximum legal al genului de pe­
deapsă.

Se va consideră ca recidivă când făptuitorul a fost pe­

depsit în străinătate pentru o crimă, pentru care conform
dreptului elveţian s’ar putea admite extrădarea.
Anteproiectul austriac din 1913 prevede (paragr. 62),
că pedeapsa se va fixă în limitele cadrului legal, mărite cu
un sfert, dacă făptuitorul a suferit 2 pedepse de recluziune
sau 2 pedepse de închisoare, cari întreceau durata de câte
6 luni, şi săvârşeşte înainte de expirare de 5 ani dela execu­
tarea ultimei dintre acele pedepse o infracţiune, pentru
care trebue să fie pedepsit cu recluziune sau închisoare.
O pedeapsă suferită în străinătate se va luă în cons
derare, dacă infracţiunea se pedepseşte şi conform dreptu­
lui din ţară şi dacă pedeapsa suferită echivalează cu pe­
deapsa recluziunii sau închisorii din ţară.
Conform paragr. 63, antepr. austriac va fi supus dis-
pcziţiunilor pentru recidivişti şi acela, care înainte de ex­
pirarea amintită de 5 ani, comite un fapt, care are de bază
aceiaşi înclinare ca şi faptul pentru care a fost pedepsit mai
înainte.
 — 441 —

12 34 a ' — Anteproiectul german din 1919 consideră ca recidivist

pe acela, care după ce a fost condamnat în ţară la o pe­
deapsă privativă de libertate pentru o crimă sau un delict
intenţionat săvârşeşte înainte de a fi trecut 5 ani de când
pedeapsa a fost executată iarăşi o crimă sau un delict in­
tenţionat (paragr. 118): Acest anteproiect prevede, că pen­
tru recidiva I-a şi a doua, se va mări pedeapsa în mod cu­
venit în marginele cadrului legal prevăzut pentru infracţiu­
nea respectivă.
La recidiva a IlI-a şi la recidiva ulterioară, se va a-
pJică o pedeapsă mai mare, care poate fi urcată până la
îndoitul maximului pedepsei prevăzute, (paragr. 119 ante­
proiectul german).
Cel ce devine recidivist după ce fusese condamnat în
ţară sau în străinătate de 5 ori pentru crime sau delicte
intenţionate, se va pedepsi cu munca silnică dacă infracţiu­
nea cea nouă în legătură cu faptele anterioare arată, că el
este un criminal de profesiune sau din obişnuinţă (paragr.
120 anteproiectul german).
Precum se vede, legislaţiunile cele mai noui nu în­
cearcă de a introduce dispozîţiuni detaliate pentru a regle­
mentă diferitele cazuri de recidivă (delà crimă la crimă, de
la crimă la delict, etc.), ci stabilesc numai regulele gene­
rale, lăsând judecătorului latitudinea de a apreciă şi a in-
dividualiză la fixarea pedepsei. Sistemul acesta este de si­
gur mai preferabil decât acele cari silueşte conştiinţa ju­
decătorului penal făcând din el un fel de automat în ce pri­
veşte fixarea pedepsei, ce nu poate corespunde idealului jus­
tiţiei.
Recidiva la contravenţiuni

1235 — Relativ ia recidiva contravenţiunilor, vom studiâ cu­

mulativ condiţiuniie şi efectele recidivei, materia nemeritând
aceiaşi importanţă ca recidiva la crime şi delicte.
Pentru recidiva la contravenţiuni. legea cere mai multe-
condiţiuni:
1) Să se fi comis o primă contravenţiune:
2) In urmă .sâ se fi comis o nouă contravenţiune ;
 — 442 —

. 3) Ca noua contravenţiune să se fi comis în interval

de 12 luni delà prima condamnare. Acest termen, în mate­
rie de eontravenţiuni, corespunde cu termenul de 10 ani de
la crime şi delà delicte, însă diferă prin aceia că termenul
pleacă delà data condamnării, iar nu delà expirarea pe­
depsei (1).
Observăm că termenul de 12 luni nu se aplică la toate
contravenţiunile, ci numai la cele prevăzute de codicele pe­
nal, în legile speciale se pot prevedeă alte termene, cum am
văzut termenul de 3 luni din art. 29 Cod. silvic din 1881
(care .însă face greşala nepermisă de a zice: după 3 luni,
în loc de a zice: în interval de 3 luni) (2).
4) Contravenţiunea să se comită în jurisdicţiunea a-
celuiaşi tribunal, în care s’a comis şi prima.
Aceste infracţiuni sunt considerate de legiuitor ca de
minimă importanţă, de aceia pune această condiţiune de
Ioc, care nu are echivalent la recidiva delà crime şi delicte;
el le consideră ca neturburând ordinea generală ci numai
pe cea locală (3).
5) Contravenţiunea să fie prevăzută de codicele penal.
Ortolan pretinde că legea mai cere şi o altă condiţiune.
şi anume: cele două eontravenţiuni să fie din aceiaşi cla­
să (4). Doctrina (5) şi jurisprudenţa franceză (6) sunt însă
în sens contrariu. Jurisprudenţa noastră a mers mai depar­
te şi a admis recidiva chiar cu infacţiuni speciale, ceiace
nu ne pare conform principiilor (7).

]) Data e de când hotărârea a devenit irevocabilă, iar nu de când

s’a pronunţat. In acest sens G a r r a u d : Traité, II, 191. L a b o r d e : Cours, Nr.
517; D e g o is : Traité, Nr. 941. In sens contrariu C h . A d o lp h e şi F. H é lie :
Théorie VI, Nr .2731.
2) Această greşală a fost rectificată în Cod. silvic din 9 Apr. 1910.
3) L a b o r d e : Cours, Nr. 518, ed. 2-a, Nr. 316.
4) O r to la n : Eléments I, Nr. 1228.
5) B la n c h e : Etudes VII, 525; G a r r a u d : Traité I, Nr. 340; L a b o r d e :
Cours, Nr. 519; D e g o i s : Traité: Nr. 942.
6) Cas. fr., 3 Iunie 1875, D. 76, I, 334.
7) Astfel C. cas. II, 2337 din 11 Oct. 1911, Curierul Judiciar 1911,
Nr. 82 a admis recidiva între o infracţiune la legea sisteului metric şi o
infracţiune de Cod. penal. Ni se pare că această solutiune e contrară tex­
tului legii. O r to la n cade într’un exces şi Curtea noastră de casatiune a
căzut în excesul opus.
 — 443 —

— Cât despre agravare, în general ea se mărgineşte ia 3

zile, 5 zile şi la maximum închisorii poliţieneşti (8). Există
însă un caz în care recidiva la contravenţiime e pedepsită
cu 6 zile până la o lună de închisoare şi cu amendă delà 26
până la 100 lei (art. 392 C. p.). Această agravaţiu.ne se a-
plică în cazul art. 389, al. VI Cod. penal, când-se aşează
pe strade, în pieţe, pe drumuri sau în bâlciuri, jocuri de
loterie sau orice ailt joc de noroc. In asemenea caz, vedem
că fapta se transformă din contravenţiune în delict, şi, în
consecinţă, se aplică regulele delictelor (9).
Judecătorul de pace însă, neavând competinţă pentru
delicte decât în mod excepţional, credem întemeiată păre­
rea lui Vidai că nu va fi competent să judece cazurile de
recidivă la art. 389 al. VI, C. p. (10).

— Este de observat că circumstanţele atenuante neputân-

du-se aplică în materie de contra,venţiuni, în caz de reci­
divă de contravenţiuni pedeapsa va fi totdeauna închisoarea
şi uneori chiar maximum închisorii poliţieneşti, pe când în
materie de pedepse corecţionale (afară de pedeapsa maxi­
mum închisorii), judecătorul poate totdeauna, prin aplica­
rea circumstanţelor atenuante, să se coboare până la 5 lei
amendă. Astfel încât, delà o pedeapsă de 3—5 ani de în­
chisoare, judecătorul se poate coborî ia 5 lei amendă prin
aplicarea circumstanţelor atenuante, pe când nu are acest
drept delà pedeapsa de 3 zile închisoare poliţienească în
caz de recidivă de contravenţiuni (11).

8) Recidiva e pedepsită cu 3 zile pentru contraventiunile din Secţ,

l-a, cu 5 zile pentru sect. Il-a şi a IlI-a, şi cu maximum închisorii poli­
ţieneşti pentru sect. IV-a (vezi art. 3S8, 392, 395, şi 397 C. p.). Noi cre­
dem că recidiva la contravenţiuni este specială la fiecare secţiune, în a-
cest sens că nu se poate să se combine pentru recidivă contraventiunile
din două secţiuni diferite.
9) G a r r a u d : Traité III, Nr. 719. L a b o r d e : Cours, ed. 2-a, Nr. 316,
nota 1.
10) G. V id a l: Cours Nr. 305. In acelaşi sens Ş te f a n S c r ib a n : C u r ie r u l
J u d ic ia r an. XIII Nr. 5, 15 Ian. 1904, p. 36.
11) Vom vedea însă, când vom vrbi de circumstanţele atenuante
în partea IF-a, că jurisprudenţa noastră le admite şi în materie de con­
travenţiuni, Nr. 2022.
 — 444 —

1237 1 — Recidiva între contravenţiuni şi alte infracţiuni superi­

oare, delicte şi crime, a fost întotdeauna înlăturată din le­
gile penale.
Această sotuţkme îşi găseşte explicaţiunea în deose­
birea profundă ce există între activitatea ilicită penală al­
cătuită din infracţiuni calificate crime şi delicte şi activita­
tea ilicită penală rezultată din contravenţiuni.
Când ţ ne>-iim'ocupat de clasifi§4ţpa ^pţtţ^cţiiiiralor' în
crime, delicte şi contravenţiuni, am arătat că există dife­
rente ontologice între primele două categorii (crime şi de­
licte) şi cea de a treia categorie (contravenţiuni).
Această deosebire rezultată din însăşi natura specifică
a infracţiunilor le diferenţiază atât de mult sub raportul
valorii simptomatice încât, atât din punct de vedere crimi­
nologie cât şi din punct de vedere represiv, o coreiaţiune
între faptele calificate crime şi delicte şi cele calificate con­
travenţiuni în aşezarea măsurilor represive, nu poate avea
o bază ştiinţifică.
De altfel am arătat că astăzi tendinţa este de a se con­
centra contravenţiumle într’un cod special, oare va avea
faţă de codul pentru crime şi delicte caracterul unei legi
speciale, aşa că implicit recidiva între infracţiunile din a-
ceste două coduri, va fi exclusă pe baza principiului că in­
fracţiunile speciale nu pot servi ca termeni ai recidivei ală­
turi de infracţiunile din oodul penal.
1237 2 — Anteproiectul de cod penal român fixează cu privire la
recidiva în materie de contravenţiuni următoarele condiţi-
uni:
1) Existenţa unei condamnaţiuni anterioare pentru con­
travenţie;
2) O a doua contravenţiune;
3) Aceasta să se fi săvârşit în curs de 12 luni dela pro­
nunţarea primei condemnaţiuni.
S’a eliminat deci condiţiunea ca cele două contraven­
ţiuni să fie săvârşite în circumscripţiunea aceluiaş tribunal.
Pedeapsa în caz de recidivă de contravenţiuni este a-
ceia a maximului pedepsei prevăzută pentru ultima contra­
venţie plus o treime din acel maxim. Dacă legea prevede şi
amenda sau numai amenda pentru ultima contravenţiune a-
tunci aceasta se va îndoi.
 — 445 —

Prima pedeapsă dacă nu a fost executată, se cumu­

lează cu a doua.
1237 1 — Conform dispoziţiunior codului pen. austriac (paragr.
263—266) sunt în vigoare aceleaşi principii în privinţa cir­
cumstanţelor atenuante şi agravante pentru delicte şi con-
travenţiuni ca şi pentru crijne.

§ 6. Dovada recidivei

Caziere judiciare, indentificarea antropometrică, Dactiloscopia

1238 — Acela care are să dovedească vinovăţia, adică ministe­

rul public, trebue să aducă în acelaşi timp dovada recidivei,
când ea există. Dacă -ministerul public uită sau nu poate să
facă acest lucru, nu se -mai poate cere în urmă agravarea
pedepsei, din cauza recidivei.
t239 — Cum se face însă această dovadă? Care sunt mijloa­
cele spre a se putea constată că un individ este recidivist?
In şedinţa din 20 frirnar an. XIII, Béranger a atras
atenţiunea că e greu a aplică pedeapsa recidivei . pentrucă
infractorii îşi schimbă numele şi exercitează tâlhăria lor de­
parte de locul unde au fost prinşi; un oarecare dintre ei a
fost osândit sub 15 nume diferite (1).
Insă, după cum cu drept cuvânt ziceà Ortolan, pe cât
timp nu se vor puteâ şti cu preciziune antecedentele infrac­
tor ah:• ,,dispoziţiunile legii penale nu sunt decât o abstrac­
ţiune. recidivele scapă dispoziţiunilor care trebue să le lo-
vc;-.j i şi societatea nu e garantată. Ce va urmă — adaogă
Ortolan — dacă va fi posibil unui rău făcător recidivist să
uzurpe numele cu antecedentele neprihănite ale altei per­
soane şi să arunce pe ea sarcina trecutului său penal? Şti­
inţa penală contra recidiviştilor e dar incomplectă. ca să
nu zicem iluzorie dacă nu învaţă a dă satisfacţiune acestei
necesităţi practice de aplicare“ (2).
Care sunt mijloacele întrebuinţate de lege ca să ajun­
gă la acest rezultat ?1

1) Procès-verbaux. Paris. ISrtS p. 383.

2) Ortolan: Eléments 1. Nr. 1208.
 — 4 46 —

In Franţa, după oarecari dibuiri, putem să zicem că

legea a ajuns la o soluţiune nimerită (3).
Legiuitorul penal francez din 1808, deşi prevăzuse a-
ceastă chestiune în art. 600 Pr. pen., n’a putut să o rezolve
în mod satisfăcător. Prin acest articol,, care corespunde cu
art. 573 proc. pen. rom., grefierii tribunalelor şi ai Curţilor
cu juraţi erau obligaţi să ţină în ordine alfabetică un regis­
tru special cu numele, profesiunea, etatea şi locuinţa celor
condamnaţi la o închisoare corecţională sau la o pedeapsă
mai mare. Art. 574 şi 575 vorbesc de concentrarea acestor
ştiinţe la Ministerul justiţiei şi la Ministerul de interne, şi
ţinerea unui registru general de către aceste autorităţi.
La noi se ţineă unul din aceste registre la Biuroul sta­
tistic din Direcţiunea penitenciarelor, unde se trimiteă lista
tuturor condamnaţilor la închisoare din ţară. Insă la noi
ca şi în Franţa, aceste registre erau impracticabile, şi fără
de nici un folos, căci eră foarte greu de găsit un nume în
nişte registre foarte vaste. Deaceea în practica tribunale­
lor nu se recurgeă niciodată la aceste registre, şi la Direc­
ţiunea penitenciarelor ele nu se mai ţin.
12391 — Actualmente se găseşte la Direcţiunea generală a închi­
sorilor un adevărat serviciu central .de identificare a con­
damnaţilor.
Toate închisorile din ţară trimet direcţiunei generale
fişele celor condamnaţi, fişe redijate de personalul închiso­
rilor, conţinând anumite semnalmente antropometrioe şi am-
pretele digitale.
•
3) In vremile vechi chestiunea nu prezentă mari dificultăţi, mai
întâi fiindcă pedepsele erau atât de severe încât rareori ajungea cinevă
la a doua ori la a treia condamnare. Pe lângă aceasta, neexistând nici o
milă pentru persoană, procedeul identificării erâ uşor. Pe timpul lui Ca-
rol cel mare, spre a recunoaşte pe tâlhari, li se scoteâ un ochiu la prima
condamnare; în Anglia se tăia mâna sau urechia culpabililor; acelaşi sis­
tem de recunoaştere a infractorilor se găseşte şi în Pravilele lui V. Lupii
şi Matei Basarab. Mai târziu s’a introdus în străinătate înfierarea cu fierul
roşu, la Francezi floarea de crin, emblema Regilor Franţei. La noi îm-
bourarea (în Moldova), emblema Ţării s’a aplicat până în secolul al XIX,
Confr. Prins: Science pénale, Nr. 514, nota 1, Mai eră încă şi tăerea na­
sului.
 — 447

Orânduite, sistematic şi riguros verificate aceste fişe

alcătuesc un adevărat cazier judiciar ai populaţiunei obiş­
nuite din închisorile noastre (a).
I — In Franţa s’a căutat de timpuriu a se remedia incon­
venientul căutării în registre, introdueându-se buletinele mo­
bile. Aceste buletine, introduse în anul 1832 la Prefectura
poliţiei din Paris, de Henri Gisquet, fostul prefect al poli­
ţiei, prezentau două bunuri: a) Precizau mai bine litera al­
fabetică, ceeace permitea a se descoperi mai eu uşurinţă pe
infractor; b) Graţie lor se putea scrie pe aceiaşi foaie tot
ce privea pe un infractor, astfel încât se putea cunoaşte
toată activitatea sa antisocială (4).
Această reformă deşi bună, eră totuşi insuficientă, de
oarece se practică numai la Paris, unde se concentrau ştiin­
ţele din toată Franţa.
■
— Un magistrat, Bonneville de Marsagny, procuror la
trib. Versailles, a propus descentralizarea acestor caziere în
fiecare departament. Această idee exprimată într’un dis­
curs de deschidere a anului judiciar în 1848, a fost reali­
zată puţin timp în urmă de Ministerul Justiţiei Fug. Rouher.
Printr’o circulară din 6 Nov. 1850, introducând cazierele
judiciare, Rouher reglementează în modul următor imstitu-
ţiunea lor:
1. Cazierul. Se va stabili la grefa fiecărui tribunal civil
un cazier destinat ioformaţiunilor judecătoreşti. El va fi di­
vizat în despărţiri, după ordinea alfabetică.
2. Localul. Acest cazier va fi pus într’un loc neacce­
sibil publicului, şi pe cât va fi cu putinţă la locul unde se
păstrează actele stării civile.
3. Buletinul. In acest cazier se vor depune şi aşeză în
ordine alfabetică, buletinele care constată, în privinţa fie­
cărui individ născut în arondisment:

a) Acest serviciu central a fost reorganizat şi e condus cu multă price­

pere şi sârguinţă de d. Simion Niculescu, director în Direcţiunea generală
a închisorilor.
4) Vezi H. Gisquet: Mémoires. Paris 1846, T. IV, p. 293; Cir. Mi-
ronesco: Traité théorique et pratique du Casier judiciaire. Paris, 1899, p.
18. „In scurt 14 funcţionari abià puteau să satisfacă însărcinarea lor... Am
modificat lucrarea şi actualmente doi funcţionari sunt îndestul“. H. Gis-
quet, Op. cit. IV, p. 293.
 448 —

a) Orice hotărîre definitivă dată în materie corecţio-

nală ;
b) Orice hotărîre criminală dată de Curţile cu juraţi
sau de tribunalele militare ;
c) Orice condamnare disciplinară relativă la un individ;
d) Orice sentinţă declarativă de faliment dacă e co­
merciant ;
e) Orice reabilitare, obţinută de comerciant, fie ca o-
sândit, fie ca falit (5).
1241 1 — In sistemul francez cazierul judiciar este organizat în
chipul următor:
Pe lângă fiecare tribunal există un serviciu special al
cazierului judiciar. La acest serviciu se adună şi clasează
toate condamnaţiunide pronunţate de diferite instanţe pri­
vind pe indivizii născuţi în districtul acelui tribunal.
Pentru străinii şi pentru cei cu domiciliul naşterei ne­
cunoscut există un serviciu central la Ministerul de Justi­
ţie însărcinat cu alcătuirea cazierului judiciar.
Adunarea şi clasarea condamnaţiunilor se face de ser­
viciul cazierului cu concursul instanţelor judecătoreşti.
Imediat ce un individ a fost definitiv condamnat, un
extras de pe hotărîrea condamnatorie se trimete prin inter­
mediul parchetului, de către grefierul tribunalului, la ser­
viciul cazierului judiciar al tribunalului locului naşterei ce­
lui condamnat.
La primirea extrasului, serviciul cazierului' cercetează
dacă la litera respectivă nu se găseşte figurând déjà un do­
sar al individului condamnat. In caz afirmativ noua condam-
naţiune se adaugă la acest dosar, iar dacă nu există dosar,
atunci i se alcătueşte unul aşezându-1 în rafturile orânduite
alfabetic la litera respectivă.
Cu chipul acesta toţi condamnaţii născuţi în districtul
tribunalului, îşi au un dosar al lor în cazierul judiciar.
Dosarul e alcătuit din mai multe buletine. Buletinul Nr.
1 care conţine toate extrasele de pe condamnaţiuniile sufe­
rite de infractor şi actele judecătoreşti de natură a interesă

5) O. Despatys: Traité des casiers judiciares. Paris, 1870, p. 279

până la 280, Observăm că, spre a evita grămădirea nemăsurată a bule­
tinelor, se distrug buletinele decedaţilor şi celor ce au împlinit 70 de ani.
 — 449 -

' justiţia represivă. Buletinul Nr. 2 care nu este decât o to-

taliZare a condamnaţiunilor din buletinul Nr. 1 rezumate
pe o singură fişă. In fine buletinul Nr. 3 care nu e decât o
reproducere parţială a buletinului Nir. 2.
Buletinul Nr. 1, rămâne întotdeauna inalterabili din el
neputându-se radiă decât condamnaţiunile pentru care a in­
tervenit amnestie sau revizuire. Nu se trec în acest buletin
condamnaţiunile minorilor sub 13 ani. Se trec însă eondam-
naţiunile disciplinare ce atrag incapacităţi, declarările în
stare de faliment, deciziunile de expulzare, graţierile, redu­
cerile şi comutările de pedepse.
După buletinul Nr. 1 nu se dau extrase decât excepţio­
nal autorităţilor judecătoreşti civile şi militare, birourilor e-
lectorale şi autorităţilor streine.
Buletinul Nr. 2 nefiind decât un rezumat al buletinu­
lui Nr. 1 se poate obţine extrase după el de orice autoritate,
cu mici restricţi-uni. Când nu există buletin Nr. 1 pe extra­
sul buletinului Nr. 2, se scrie néant.
Buletinul Nr. 3 conţine parte din menţiunile de pe bu­
letinul Nr. 2, întrucât pe acest buletin Nr. 3 nu se trec a-
chitările pentru lipsă de discernământ a minorilor delà 13—
18 ani, condamnaţiunile pentru cari s’a obţinut reabilita­
rea, condamnaţiunile pronunţate în ţară streină pentru fap­
te neprevăzute de legea franceză, condamnaţiunile pronun­
ţate cu sursis, etc. '
Deasemenea de pe buletinul Nr. 3 dispar după anumite
termene de 2, 5, 10 şi 15 ani diferite menţiuni, prin perima­
rea lor.
Extrase dupe buletinul Nr. 3 se dau numai condamnă- ’
tului. In caz când buletinul nu are o menţiune, nu se scrie
néant fiindcă se poate să existe pe celelalte buletine Nr. 1 şi'
2 menţiuni cari nu se pot trece pe buletinul Nr. 3 încât
menţiunea néant nu ar exprimă realitatea, de aceia pe ex­
trasul de pe buletinul Nr. 3 atunci când nu conţine nimic,
se trage o linie peste el.
1241 2 — In' linii largi organizaţiunea şi mecanismul cazierului
judiciar sunt pretutindeni cam aceleaşi. Variaţiumle nu pri­
vesc instituţiunea în esenţa sa, ci mai mult partea pur for-
maiistică. Astfel în.-unele state există un sistem centraliza­
tor, serviciul cazierului judiciar fiind încredinţat unui birou
I. Tanoviceanu, vol. II. 29
 — 450 —

unic unde se centralizează toate buletinele condamnaţilor

din acele state. Din contra în alte ţări există ca şi în Fran­
ţa o descentralizare mai mult sau mai puţin întinsă.
Deasemenea există mici variâţiuni asupra felului şi
numărului buletinelor, asupra menţiunilor ce ele conţin, a-
supra extraselor ce se pot eliberă, ete. (a).
1241 3 — Prin legile de organizare a serviciilor cazierului judi­
ciar se prevăd dispoziţiuni speciale în ceeace priveşte co­
rectarea erorilor ce s’ar puteâ strecură cu ocaziunea redi-
jării buletinelor, şi mai ales în privinţa fraudelor ce se pot
ocazionâ prin însuşirea unor nume streine de! către infrac­
torii cari au căutat să se sustragă prin aceasta de la înscrie­
rea în cazier.
Deasemenea prin dispoziţiuni exprese se arată în ce
cazuri şi în ce măsură extrasele de pe buletinele cazierului
judiciar au forţa probantă.
In general se prevede că simpla declaraţiune făcută de
un inculpat că nu recunoaşte arătările din extrasul de pe
buletine, obligă pe Ministerul public să prezinte copii depe
sentinţele condemnatorii.
In ceia ce priveşte însă incapacităţile, se admite solu-
ţiunea contrară şi anume atunci când-cineva este şters de
ex. din listele electorale pe baza extrasului de buletin din
cazier, simpla tăgăduire a exactităţii acestui extras nu mai
este suficientă, ci incumbă celui contra căruia se opune a-
eest extras să facă dovada inexactităţii lui (b).
1242 .— Guvernul francez, nu numai că a introdus aproape i-
mediat cazierele judiciare, după cum le propusese Bonne-
ville de Marsagny, dar chiar înţelegând marea lor utilitate,
le-a aplicat pentru trecut, înscriind în buletine toate con­
damnat lunile dintre anii 1830— 1850, aşâ încât cazierele

a) In afară de autorii citafi déjà în notele de sub Nr. 1241—1254 a se

mai vedeà: L. A t f o s s o , II casellario guidiziale centrale, Torino, 1896; L.
C a s a n o v a , Casellario giudiziale, Roma. V. C o s e n z a , Relazione sul Casel­
lario presentato alia Commissione per la statistica giudizlaria, Torino, 1895;
P . V ic o , De! Casellario giudiziale, în Enciclop. Pessina, vol. III; P . G ia n -
z a n a , Casellario giudiziale, Milano, 1903 ; G . E . M a r tin a , II casellario giu-
diziale în Germania, Riv. Pen. 1909.
b) Vezi G a r r a u d , Traité, ed. 3, III, p. 373—422; V id a l e t M a g n o l,
Cours, p. 482—514.
 — 451 —

judiciare franceze au început să funcţioneze îndată după

creearea for. Graţie acestei folositoare instituţăuni, parche­
tele pot obţine în 48 de ore, sau cel mult în 4 zile, buleti­
nul din locul cel mai depărtat , al Franţei,
1243 — Cazierele judiciare s’au introdus în multe ţări. In anul
1899, după cercetările făcute de G. Mironescu, ele func­
ţionau în Germania, Belgia, Egipt, Italia, Olanda, Portu­
galia şi în cantoanele Berna şi Vaud din Elveţia (6). Ele au
fost introduse în Republica St.-Marin, în 15 Sept. 1906 (7),
şi reglementate în Italia în 30 Ianuarie 1902, prin legea
Lucchini (8). In Franţa, după ce mult timp au fost regle­
mentate administrativ, actualmente sunt reglementate de le­
gile din 5 Aug. 1899 şi 11 Iulie 1900.
Mai mult decât atât, Austria şi Bavaria comunică bu­
letinele judiciare în părţile ce interesează cu Franţa; iar în
anul 1883, la congresul penitenciarelor dela Roma, s’a pro­
pus chestiunea: „care ar fi cele mai bune mijloace de urmat
pentru schimbarea regulată a cazierelor judiciare între di­
ferite ţări ?“
1244 — O problemă foarte importantă care se desbate relativ
la cazierele judiciare, este aceia a ameliorărilor şi în spe­
cial a dării de extrase particularilor.

In Franţa cazierele joacă un mare rol; ele sunt cerute

nu numai de justiţia penală, ci şi de administraţiune, de aşe-
zămintele particulare şi de fabrici. Comunicarea cazierelor
la particulari, e combătută de multe persoane, şi mai cu
seamă de senatorul Béranger, sub cuvânt că ar împiedică
reclasarea condamnaţilor şi i-ar împinge la recidivă. Acea­
stă comunicare a cazierului ar fi ca o a doua pedeapsă, mai
teribilă decât cea dintâi, fiindcă aceasta a doua este perpe­
tuă. De aceia în unele ţări ca Germania, Belgia şi Portu­
galia, registrele nu se comunică particularilor, iar în Franţa

6) G. Mironeseo: Traité théorique et pratique de casier judiciaire,

Paris 1899, 98 bis. Con.fr. 75. (Tesa de doctorat).
7) Revue pénit. 1907, Febr., p. 289.
8) R. de Notaristefani: La Legge Lucchini sul casellario giucnziale.
Verona, 1902.

»\0AICA CEA/7)fy
1 \ 1
 — 452 —

se comunică de câtva timp cu mare greutate. Mulţi sunt par­

tizanii acestui sistem (9).
Noi avem îndoială asupra temeiniciei sistemului clan­
destinităţii cazierelor judiciare. Se spune că sistemul con­
trariu împiedică reclasarea şi expune la recidivă (10). La a-
ceasta vom răspunde că sistemul clandestinităţii punând în
aceiaşi linie pe puşcăriaş cu omul cinstit, riscă să facă ast­
fel ca puşcăriaşul să iâ pâinea şi locul omului cinstit. Pe de
altă parte, expune ia eventualităţi neplăcute pe patron şi
pe societate, ca cinstitul neclasat să comită o primă infrac­
ţiune, lucru cu mult mai regretabil pentru societate, căci
aduce încă un individ în clasa infractorilor.
Graţie clandestinităţii, oeiace se sustrage dela recidivă
se perde prin comiterea unei noi infracţiuni,—e adevăra­
tul antereu al lui A rvinte(ll).
Afară de aceasta, clandestinitatea nu e o dispoziţiune
francă şi leală. Şi dacă guvernul ar decretă clandestinita­
tea,- cine ar puteâ împiedecă o societate particulară să in-
stituiască un cazier de informaţiuni judiciare, hotărîrile pe­
nale fiind publice (12).

1245 — Prin două articole importante, publicate în „Le Temps“

din 3 şi 27 Martie 1891, Leveile, vorbeşte de cazierele
judiciare şi de reformele ce s’ar puteâ introduce în această
materie.
Fostul nostru profesor emite două idei:

9) Mironesco: Op. cit.: N-le 132—135: Cantonul de Vaud, prin un

regulament din 10 Iunie 1898, a stabilit regulele relative la cazierele ju­
diciare: după art. 15, extractele pot să fie date >şi particularilor care pot
invocă motive serioase şi legitime. Vezi articolul profesorului A. Gautier:
în Bulletin de l’Union internationale de droit pénal, IX, 238.
10) A. Prins: Science pénale, Nr. 514 bis.
11) „Sunt două moduri, pentru o societate, de a împinge pe in­
fractor mai departe în calea cea rea, sau de a-I aruncă fără milă în afară
din societate, sau din contră de a-i uşură peste măsură intrarea abuzivă
în societate. Prima metodă nu e practică, a doua încă şi mai puţin, şi
eu mă tem că actualmente această din urmă este cea mai răspândită în
populaţiunile noastre“. 11. Joly : Problèmes de science criminelle. Paris,
1910, p. 57, nota 1.
12) Nu mai vorbim că prin comunicarea cazierelor, Statul are un
venit spre a puteâ susţine această instltuţiune.
 — 4 53 —

1. Trebue să se distingă, între liberaţi, pe aceia care

merită şi pe acei care nu merită interes.
2. Trebue a se consideră inscripţiunea în cazierul ju­
diciar ca o pedeapsă (13).
1246 — Cazierele judiciare franceze, puse în funcţiune au dat
rezultate spăimântătoare în privinţa recidivei, şi, dacă nu
ar fi avut un alt folos decât a atrage atenţiunea lumei asu­
pra flagelului recidivei, şi totuşi această institutiune ar fi
bine meritat delà omenire şi ar fi răsplătit cu prisosinţă mi­
cile sacrificii pe care le necesită.
Delà 1851— 1880, mergând din 5 în 5 ani, proporţia
recidiviştilor delà Curţile cu juraţi a crescut încontinuu faţă
cu inculpaţii primari; azi ea trece de 50 la sută, după ce a
plecat delà 33 la sută şi a trecut succesiv prin 36, 38, 41,
47, 48. In 1882 ea ajunsese la 52 la sută (14), iar în 1903
la 79 la sută (15).
S’a constatat că mare parte din recidivişti reintră în
închisoare în anul chiar al liberărilor.
Dintre liberaţii din 1870, 34 la sută au reintrat în în­
chisoare în anul următor, din cei din 1871, au reintrat în
anul urjnător 37 la sută, din 1872, 39 la sută, cifră care
rămâne staţionară până în 1878, când proporţiunea se ri-
-dică la 45 la sută pentru cei reintraţi în închisoare în cei
trei ani următori.
1247 — in Italia s’a constat acelaşi lucru. Sub ministerul Man­
dai s’au amnistiat 74 persoane, dintre care unele erau con­
damnate la câţiva ani de închisoare. Dintre aceşti 74, după
cum scriă procurorul din Ferara, 1 a reintrat în închisoare
după o zi de liberare, 2 după 7, 3 după 30 de zile şi 15 în
primele 6 luni (16).
In Franţa, printre insurgenţii comunei din 1871, mai
mult de 25.000 erau recidivişti, certaţi de justiţie (17).
13) Aceste păreri sunt citate şi de Miroiiesco: Op. cit., N-le 126^132,
care le supune unei lungi şi interesante discutiuni.
14) La justice en France. Justice criminelle, Paris, 1882, Rapport,
p. LXXXV.
15) Rev. pénit., XXX (1906), p. 311.
16) Appunti al Nuovo: Codice penale. Torino, 1889, p. 28.
17) Vidal: Cours, Nr. 28, p. 32. Voleurs, galériens, mauvais sujets de
toute espèce, ce sont eux qui dans les insurrections feront l’avant garde
 — 454 —

1248 — Statistica penitenciară din Franţa, atât de interesantă,

mai constată o altă faptă destul de tristă.
Asupra a 2403 oameni eşiţi din închisorile centrale în
1880, s’au pronunţat 5380 de condamnări, până în ziua de
31 Dec. 1882, dintre care 143 indivizi au suferit 3—5 con­
damnări în acest timp,’iar 17 din ei 10— 13 condam nări!
Raportul statistic din 1882 observă, cu drept cuvânt, că :
„e regretabil că scurta durată dată pentru prima din aceste
recidive a permis acestor răufăcători să reapară de mai
multe ori înaintea justiţiei îritr’un interval atât de scurt“.
Tot statistica franceză arată că numărul recidivişti-
lor condamnaţi de 2 ori în acelaş an, a crescut considerabil,
dela 3235 în quinquenîul 1851— 1855, la 7220 în quinque-
niui 1876 până la 1880, iar al celor condamnaţi de 3 şi
mai multe ori a crescut şi mai mult, suindu-se în acelaş in­
terval dela 544 la 2154, adică împătrindu-se ! O uşoară
ameliorare se produsese după legile contra recidivei din ul­
timii ani, însă ea a fost trecătoare, şi în 1905 s ’a revenit la
cifra din 1899 (18).
1248 1 — Statisticele judiciare ne indică o scădere a recidivei
între anii 1906— 1910 (media 88.000), o creştere în 1911
(90.244), şi iarăşi o scădere în 1913 (86,268) (a).
După războiu deasemenea s’a înregistrat o diminuare
dar aceasta este datorită numeroaselor amnistii intervenite
în acest timp (b).
Realitatea este însă că în urma războiului mondial,
pretutindeni criminalitatea este în vădită creştere (c).

et pousseront le paysan, aux dernières violence. En toute révolution, la

et lie d’une société monte à la surface. H. Taine, Les origines de la France
Contemporaine, ed. XXVII iîachete T. II, p. 295 (L’Ancien. régime) eu
importante citafiuni. confr. T. IV p. 115 (La révolution) şi T. III p. 23.
Trei sferturi din apărătorii Comunei erau recidivişti. R. Lajoge, Etudes
sur le code pénal, Paris 1879 p. 65. De aceia imediat Republica III a orân­
duit o cercetare asupra stabilimentelor penitenciare.
18) Duprat, La Criminalité dans l’adolescence, Paris 1909, p. 39.
a) V. Revue pénit. 1913, p. 576 si 1028.
b) V. Vidal et Magnol, Cours, p. 413 nota 2.
c) Giuseppe Vidoni, Sui margini délia guerra, pazzia. suicidio, delitto,
Fefrarâ', 1920; A. Porot et A. Hesmard, Psychiatrie de guerre, Paris, 1919.
 — 455

1249 — Acelaşi lucru trist s’a constatat şi în alte ţări. In Belgia,

condamnările au crescut 54.700 (1898), 59.200 (1899),
59.400 (1900) şi 64.300 (1902), iar numărul recidiviştilor
în aceiaşi ani a crescut astfel: 22.500 (41.i%>), 24.600
(41.8 %), 25.500 (43 la sută) şi 29.000 (46 la sută). Iar,
dacă se (ine seamă numai de recidiva masculină, creşterea
estedela 45.6 % în 1898, la 49 la sută în 1902 (19).
S’a mai constatat că, la 100 condamnaţi primari, reci­
divează 31, din 100 recidtvişti primari recidivează 49, din
100 recidivişti secundari 56, din 100 terţiari 65, şi aşâ mal
departe, până când ajungem la gradele superioare ale reci­
divei, unde 75 la sută devin din nou recidivişti. „Aceste ci­
fre probează — conchideâ Fr. Dupont, după care cităm a-
eeste cifre — că în Belgia, ca şi în celelalte ţări, principala
cauză a creşterii criminalităţii este recidiva; şi prin urmare
infracţiunea s’a localizat într’o categorie de infractori des­
tul de restrânsă, şi pretutindenea, mai uşor de prins“ (20).
1250 — In Anglia, cifra recidiviştilor a fost în anul 1895— 1896,
după categorii, următoarea :(21)
O d a tă 2 o ri 3 ori 4 o ri 5 o ri 6 ori tl-20 F est» TOTAL
o ri 20 o*i

Bărbaţi . . 16.657 7.925 5.308 3936 2.958 7.571 5.380 5.190 54.9171

Famei . . 7.707 2.608 1.961 1.654 1.654 4.098 3.519 7.475 30.809

După statistica penitenciară engleză, pe 1909— 1910,

rezultă că din 179.961 indivizi condamnaţi la servitutea pe­
nală, închisoare şi internare, 110.773, adică peste 61.5 h

19) După, Prins recidiva ar fi mai mare ; ea ar ii crescut de la

43.5 la sută în 1899 la 49.6 la sută în 1907. Şi încă, după' cum observă
Prins, aceasta e recidiva legală, care presupune 6 luni închisoare anteri­
oară. După statistica penitenciară care admite ca prim termen condam­
narea la 3 luni închisoare, recidiva este 62 la sută. Ce va fi oare reci­
diva reală, nu cea legală? Vezi Prins La défense sociale, p. 83 şi 84.
20) Fr. Dupont, avocat din Bruxelles: Congrès de Hambourg. Ş e ­
dinţa din 13 Sept. 1905, Bulletin de l'Union intentat de droit pénal, XIII-ème
année, 1906.Livraison 1, p. 86—87 şi Li:v. II, p. 433. Credem că Ducpétiaux
(citat de Garofalo: Criminologia, ed. 2-a stal., p-, 242), se înşală când
afirmă că în anii 1851—1860, criminalitatea s’ar fi urcat în Belgia la 70 la
-sută.
21) Quatrième Congrès d’antropologie criminelle, p. 347.
 456 —

sută erau recidivişti. Dintre aceştia, bărbaţi 81.101, din

141.493, adică 57.3 la sută şi 29.672 din 38.468 femei, a-
didă-77.1 la sută (22).
1251 — Iii Germania, numărul condamnaţilor primari a crescut
delà 249.020, media anilor 1882— 1885, la 281.997, me­
dia pe 1896— 1899, cu alte cuvinte delà 537.4 la 527.«, la
100:000 locuitori, pe când numărul recidiviştilor în acelaş
timp a crescut delà 88.270 la 187Л36, adică delà 190.5 la
349.7, la 100.000 locuitori. Numărul recidiviştilor faţă cu
totalul condamnărilor a crescut delà 26.2 la sută la 39.s
la sută, ceeace este enorm.
In aceeâş ţară cifra condamnaţilor de două ori s’a suit
delà 38.989 la 70.292,-:cei de 3—5’ orii delà 41.728 la
86.627,, de 6 şi de mai multe ori delà 7.359 la 30.316 (23).
Este dar o vădită tendinţă de profesionalizare a in­
fractorilor.
In teate ţările Europei, recidiva se urcă la o cifră res­
pectabilă, între 50 şi 60 la sută (24) ; în Franţa se pare că
ar fi ajuns în 1903 la 79 la sută (25).
Ce va fi recidiva la noi, nu putem şti, neavând caziere
judiciare, şi statistica penală română fiind defectuoasă sub
acest raport. E sigur însă că recidiva trebue să joace un
mai mare rol la noi ca în restul Europei, din cauza lipsei
cazierelor şi a indulgenţei legii şi a judecătorilor (26).
22) Rev. pénit. 19-11, XXXV-ème année, Nr. 4, Apr. p. 578.
23) A. Bosco: La delinqUenza etc., p. 131 şi 152, nota 1.
24) E. Ferri: La sociologie criminelle, p. 142. •
25) Rev. pénit. XXX (1906) p. 311.
26) Noi am arătat în două Memorii la Academia română (Ro­
mânia sub raportul moral, în Analele Acad. XXIV şi Memor. Secţ. istor.)
creşterea îngrozitoare a criminalităţii noastre, care de sigur că provine
din cauzele sus indicate/ In a 2-a jumătate a sec.: al XVIlI-lea Carra
spunea,-că Moldovenii şi.Muntenii „ne sont portés ni au vol ni à l’assassi­
nat“. (Hist. de la Mold. et de la »-Valachie, Neufohâtel 1781 p. 190 şi ed.
Iaşi 1777 p, 213), iar de Bauer spune:. „Se aude foarte rar vorbindu-se
în Valachia de omoruri, furturi, asasinate şi alte crime atroce. Aceste-
popoare cam iubesc: băutura, sunt leneşi- şi sgârcifi, dar altmintreli oameni
destul de.cum se cade (assez bonnes gens); dacă se găseşte printre ei
şirefi, sunt mai totdeauna Armeni, greci şi evrei, care aici,- ça pretutin-.
deni, excelează în arta de-a se îmbogăţi în paguba altora“. Mémoires sur
. le Valachie-, aceiaşi ed. p. 234 şi ed. Francfort, Leypsic,- 1778. Pe a- ■
celaş timp Contele de Hauterive spune că se găsesc la po-
 — 457

1252 — In mare parte această creştere îngrjitoare se datoreşte

indulgenţii exagerate a judecătorilor şi relei organizări a
penitenciarelor. Saleilles observă cn drept cuvânt că, dacă
criminalitatea creşte din cauza infractorilor primari, aceasta
dovedeşte, mai cu seamă, reaua organizare socială şi scă­
derea moralităţii publice, dar, dacă creşterea criminalităţii
provine din recidivă, aceasta dovedeşte că pedeapsa, func­
ţionează rău, pentru că în loc ca să prevină, ea desvoltă
infracţiunea (27).
In Franţa, încă din anul 1860, constatând cifra în­
semnată a recidivei, Ministrul de justiţie zicea: ,,Trebue să
recunoaştem că această cifră e prea mare şi demonstrează
până la evidenţă că regimul închisorilor noastre de diferite
grade, nu produce asupra acelora cărora li se aplică, îm­
bunătăţirea pe care o dorim. E de temut că indulgenţa ju­
riului şi a tribunalelor să n’aibe o mare parte din răspun­
derea frecuenţii, recidivei“ (28).
După 13 ani Curtea de casaţiune fr. constată, în ob-
servaţiunile sale din Ianuarie 1873, că numărul recidivişti-
lor creşte în mod spăimântător cu toate sforţările făcute
spre a evită acest lucru. ,,Se trage, din aceasta consecinţa
că regimul nostru penitenciar nu este în stare de a realiză
îndreptarea condamnatului; se repetă că, intrat rău în în­
chisoare, el iese şi mai rău, şi, prin o logică naturală, lumea
se întreabă dacă regimul actual al stabilimentelor peniten­
ciare nu e absolut condamnat“ (29).
Curtea de casaţiune, ca supremă instanţă judiciară, nu
voeşte să spună nimic de una din cauzele recidivei, indul­
genţa judecătorilor, însă această cauză este incontestabilă
şi recunoscută de toţi cei care s’au ocupat de problema re­
cidivei.
In Franţa se deplorează indulgenţa exagerată a Tri-

porul moldovenesc calităţi care în zadar s'ar căută la vecinii săi. Mé­
moire sur l’état de la Moldavie en 1787, Bucureşti 1902 p. 80—81. Cliiar la
începutul secolului al XlX-lea Walschispune că crimele cele mari sunt necu­
noscute la Moldov. şi la Munteni iar când se întâmplă, elej sunt comise
de străini. R. Walsch, Voyage en Turquie, Paris 1828 p. 228.
27) Saleilles: De l’individualisation de la peine, p. 67.
28) Raport p. XVIII, apud Ortolan: Eléments, I, p. 599.
29) Ortolan: Op. cit., I, Nr. 1237, nota I, p. 596.
 — 458 -

bunalelor, care din 84.254 de condamnări pentru recidivă

în 1903, numai de 1883 de ori, adică abiâ de 20/0, au dat
pedepse mai mări de un an, ceeace a făcut ca recidiva să
se ridice la 79 la sută (30).
G. Vidai regretă deasemenea „deplorabila indulgenţă
a magistraţilor“ fată cu recidiviştii, din care ■— după dân­
sul — peste 93 la sută sunt condamnaţi la mai puţin de
un an (31).
Dar, ce dovezi mai mari de indulgenţă se poate da, de
cât ceeace povesteşte A. Prins, de închisoarea din Louvain,
unde un individ de 35 ani suferise 26 de condamnări, altul
de 25 avea 22 condamnări la pasivul său, altul de 21 avea
11, şi altul de 28, avea 22 de condamnări ! (32). Recidi­
vele, după cum spune E. Ferri se cifrează uneori ou de 10,
20 şi chiar 50 de ori. Se citează cazuri de recidivă până la
130 de ori (33).
Prin urmare, indulgenţa justiţiei represive este evi­
dentă (34). Nu e mai puţin adevărat însă că şi penitencia­
rele lasă mult de dorit, cum vom arătă când vom vorbi de
sistemele penitenciare.
Spre a pune capăt creşterii spăimântătoare a recidi­
vei, Prins a propus în sesiunea Uniunei intern, de dr. pe-

30) Rév. pén. XXXI, (1906), p. 311.

31) G. Vidal: Cours, Nr. 273, p. 279 şi 280 şi nota.
32) A. Prins: La défense sociale, Bruxelles 1910 p. 105.
33) E. Eérri: La Sociologie criminelle, Paris, 1900, p. 161—162.
34) In acest sens Garofalo: La Criminologie, V-ème édition, p. 294,
Probă că marea indulgentă a justiţiei represive e principala cauză a creş­
terii recidivei, este. că, după cum observă d. Ferri, recidiva în marea cri­
minalitate, pedepsită cu pedepse lungi, este extrem de rară, pe când în
cea mijlocie şi mică este deasă şi în creştere necontenită. (Ferri: Socio­
logia criminelle. Bruno Franchi: Compte rendu du V-ème congrès d’Anthro-
pologie criminelle, p. 167).
Lucrul se explică uşor. Oricât de mare ar fi indulgenta justiţiei re­
presive, pedepsele mari sunt totuşi serioase şi produc un efect cu mult
mai salutar decât pedepsele mici şi mijlocii. *
E încă de observat că tabelele recidivei sunt toate inexacte, ară­
tând cu mult mai jos decât realitatea, deoarece numărul infractorilor ne-
descoperiti (şi aceştia sunt adeseori recidiviştii cari ştiu mai bine să
se păzească spre a nu fi prinşi) este enorm. In Belgia, în 1907, un număr
de 31.999 crime şi delicte (6000 crime) au rămas necunoscute fată cu a-
proape 50.000 condamnaţi. Prins, Défense sociale p. 80.
 — 4 59 —

nai din Hamburg, din 12 Septembrie 1905, ca să se sub­

stitue noţiunea, stării periculoase a individului concepţiunii
prea strimte a actului urmărit. (V. La dépense sociale, p. 74
şi nota), ideia e desigur înţeleaptă,.şi a fost în general bine
primită de penalişti.
1253 — Cu toate marile şi netăgăduitele servicii pe cari le-au
adus cazierele judiciare justiţiei represive şi ştiinţei penale,
ele nu s’au introdus încă în ţara noastră. In 1890, inaugu­
rând acest curs la Facultatea de drept din Iaşi, spuneam că
va trece încă mult timp până când să se introducă; după
20 de ani trecuţi vedem că, din nenorocire, nu ne-arn înşe­
lat în previziunile noastre, cu toate insistenţele repetate fă­
cute ia 5 Miniştri de justiţie, care toţi ne-au promis, dar
nici unul nu ş-a îndeplinit făgăduiala de a introduce în Ro­
mânia cazierele judiciare.
In mare parte se obiectează cheltuiala pentru o insti-
tuţiune eminamente utilă, în ţara în care sinecurele înflo­
resc ca în nici o alta din lume. Insă nici chiar acest motiv
nu e întemeiat, căci deşi în Franţa, pentru stabilirea tutu-
îor cazierelor judiciare din Franţa şi Algeria, s’a cheltuit la
început 200.000 lei, astăzi însă cazierele judiciare în acea­
stă ţară, după cum ne spune Theureau „constitue un capitol
de venituri, (Un chapitre de recettes“ (35).
Regretăm cu atât mai mult lipsa cazierelor judiciare,
cu cât această lipsă favorizează pe infractorii de profesiune
ori pe cei care au mijloace să plătească avocaţi, care şi unii
şi alţii vor ştî să-şi ascundă trecutul spre a scăpă de agra-
vaţiunea recidivei. Se ştie că la noi judecătorii se mulţu­
mesc să întrebe pe inculpat dacă a mai fost vreodată tra­
dus judecăţii penale; cât despre ministerul public, în 5 ani,
cât am fost magistrat, nu Fam văzut o singură dată adu­
când proba unei condamnări anterioare (36). Astfel, ţăra­
nul sau alt om de jos, care nu ştie dispoziţiunile legii rela-

35) Louis Theureau: Les casiers judiciaires. Paris, 1892, p. 30.

36) Singura mărturisire a inculpatului, după părerea noastră nu e
suficientă şi ar trebui să atragă casarea; numai aducerea unui extract
de Min. public ar trebui să fie considerată ca dovadă complectă. Aşâ erâ
interpretarea şi în Franţa înainte de introducerea cazierelor judiciare.
Garçon: Cod. pén. Art. 56—58, Nr. 302. Nr. 308 şi chiar după înfiin­
ţarea lor; Ibidem: Nr. 305.
 — 4 60 —

tive la recidivă, mărturiseşte singur că a fost condamnat

şi a stat în închisoare, pe când acel care are avocat, ori re­
cidivistul de profesiune, se fereşte să facă această mărturi­
sire. Agravarea recidivei nu cade dar în ţara noastră decât
asupra oamenilor din popor cari n’au devenit infractori pro­
fesionişti.
Dealtmintreleâ necesitatea cazierelor judiciare a fost
de mult simţită la noi, şi chiar unii din Miniştri de justiţie
s’au preocupat de această chestiune. încă din 1881, se ce­
rea prin revista judiciară Dreptul „înfiinţarea cât mai grab­
nică a cazierelor judiciare“, şi se adăogâ că ministrul jus­
tiţiei de pe atunci, Q. Chiţu, a însărcinat pe un funcţionar
superior cu această lucrare (37). Se vede însă că această
lucrare nu a avut urmare.
In 1898 Iulie, ministrul justiţiei G. Palladi, după stă­
ruinţele noastre, a însărcinat pe St. Stătescu, pe atunci pro­
curor general la Curtea de apel din Bucureşti, ca să elabo­
reze un proect de lege pentru cazierele judiciare.
In reforma Procedurei penale, propusă în 1900 de Mi­
nistrul justiţiei C. Dissescu, se prevedea deasemenea în­
fiinţarea de caziere judiciare (38).

37) N . C h r is te s c u : Dreptul, 1881, (an. XI), 22, p. 178—179, confr.

discursul d-Iui S t. S t ă t e s c u la deschiderea anului judecătoresc, Curtea de
apel din Bucureşti, 1893—94. Curierul Judiciar, an. II, (1893). Nr. 70. Drep­
tul, an. XXII (1893), Nr. 51, care spune că Ministrul C h iţu fusese în­
demnat de S im . P o p a le a n u , Procuror general ăl Curţii de apel Bucureşti.
Acelaşi lucru a fost cerut de G r ig . C o lu m b e a n u , Procuroro gene­
ral la Curtea de apel din Craiova şi de S t . S t ă t e s c u , procuror la Curtea
de apel din Bucureşti în discursuri de deschidere a anului judecătoresc.
In anul următor, S t. S t ă t e s c u ^ revenit susţinând din) nou înfiinţarea de
caziere judiciare, şi arăta chiar speranţa că lucrul se va realiză. Dreptul,
an. XXII (1893), Nr. 56, şi Curierul Judiciar, 1894, Nr. 31.—S ’a mai sus­
ţinut înfiinţarea cazierelor judiciare la noi în ţară de N . A . D a n , Curierul
Judiciar, 1894, Nr. 36, care însă făceâ greşeala de a crede că această in-
stituţiune ar reclamă cheltueli însemnate, şi de S te lia n P o p e s c u , Curierul
Judiciar 1904, Nr. 15, care cită cazul că un N . /., fiind comisar sanitar,
fusese arestat de dânsul după ce în trei rânduri fusese osândit la închi­
soare pentru abuz de încredere şi delapidare de bani publici.
38) Prin circulara 10408 din 28 Iunie 1900, se prevede înfiinţarea
de caziere judiciare, unul central Ia Bucureşti în palatul justiiţei auziliar
la toate penitenciarele din ţară. Ne temem că autorul proectului nu pri-
 461 —

Vom adăogâ că, un proect de lege pentru cazierele ju­

diciare, împreună cu expunerea de motive a fost elaborat
de noi în 1906, după însărcinarea fostului ministru de jus­
tiţie D. Greceanu, care însă nu s’a transformat în lege din
cauza nenorocitelor evenimente din 1907 (339).
Niciuna din diferitele încercări făcute spre a se intro­
duce cazierele judiciare în România, nu a isbutit, unele din
cauza pretinselor mari cheltueli, iar altele din cauza schim­
bării Miniştrilor.
Ne mărginim la aceste explicări relativ la cazierele
judiciare. Pentru amănunte trimetem la Ortolan (40), Gar-
raud (41), Degois (42), şi la tratatele speciale scrise de
Despatys (43). Le Peittevin (44), Theureu (45), Mironescu
(46), Jouvenet (47), de Notaristefani (48).
1254 — Cazierele judiciare au fost complectate î-n Franţa prin
introducerea sistemului de identificare antropometrică a lui
Bertillon, probabil inspirat de scrierile lu Quetelet (49).
De multe ori, un individ certat de justiţie, mai ales
recidiviştii de profesiune, caută să-şi ascundă numele pen­
tru a nu se putea găsi cazierul său judiciar (50). Identifi-
cepuse bine mecanismul cazierelor judiciare, când voise ca ele să func­
ţioneze la penitenciare. Vezi Circulara în Curierul Judiciar, an. IX, Nr. 51.
39) Acest proect a fost publicat în Curierul Judiciar, an. XIX, Nr. 28,
împreună cu expunerea de motive.
40) Ortolan: Eléments I, Nr. 1236 şi urm.
41) Garraud: Traité T. II, N-le 225—232, ed. I-a; Précis ed. Xl-a,
N-le 271 şi urm.
42) Degois: Traité N-le 989 şi urm.
43) O. Despatys: Traité théorique et pratique des casiers judiciaires.
Paris, 1870.
44) Le Poittevin: Traité de casiers judiciaires, Paris, 1880.
45) L. Theureu: Les casiers judiciaires. Paris, 1892.
46) G. Mironesco: Traité théorique et pratique du casier judiciaire.
Paris, 1899 (Teza de doctorat).
47) Jouvenet: Du casier judiciaire. Paris, 1900.
48) R. de Notaristefani: La legge Lucchini sul casellario giudiziale,
Verona, 1902.
49) Quetelet: L'anthropométrie ou nature des différentes facultés de
l’homme, Bruxelles, 1871. Confr. A. Prins: Science pénale. Nr. 514, p. 310
nota 1.
50) Luarea de nume străin, chiar dacă numele e închipuit, trebue
pedepsită, după Jouvenet, fiindcă nimeni nu poate şti dacă acel nume nu
e purtat de vre-o persoană. Jouvenet: Op. cit. p. 165.
 — 462 —

carea antropometrică, numită şi bertillonage (după numele

inventatorului său), are de scop să preîntâmpine acest in­
convenient al cazierelor judiciare.
Ea consistă în diferite măsurători ale corpului, mai
ales ale dimensiunilor care rămân neschimbate. După aceste
măsurători se fac diverse grupări din ce în ce mai mici, ca­
racterizate prin semne comune, până când se ajunge la o
categorie de care abia se găsesc câteva zecimi de persoane,
dintre cari cu uşurinţă se poate recunoaşte fotografia indi­
vidului căutat, şi în urmă i se găseşte şi buletinul respectiv.
Să dăm câteva amănunte spre a se putea înţelege me­
canismul identificării antropometrice.
Infractori se împarte mai întâi în bărbaţi şi femei. Fie­
care din aceste categorii se împart în înalţi, inijlocii şi
scunzi, după cum măsuraţii ajung un cert număr de centi­
metri.
Aceste clase, la rândul lor, se împart, după măsură­
toarea şi conformaţiunea capului, în dolichefali şi brachiche-
fali. Se fac noi diviziuni după culoarea ochilor, după lungi­
mea braţului, etc. Graţie acestor diviziuni şi subdiviziuni se
ajunge, după cum am spus, la categorii mici, între care e
uşor a descoperi pe individul căutat.
Sistemul antropometric are de rezultat nu numai să
descopere pe acei cari îşi ascund numele, dar chiar să con­
vingă pe unii infractori de a nu mai face această încercare,
căci ştiu că ea este inutilă. Cu alte cuvinte, bertiilonagiul
are nu numai efect descoperitor, ci şi preventiv. In Franţa,
în 10 ani de funcţionare a serviciului central din Paris, s’a
putut descoperi 4364 falşe declaraţiuni de nume, iar 3800
de indivizi care îşi ascundeau numele lor, l’au declarat în
momentul când au văzut că au să fie măsuraţi (51).
Identificarea antropometrică a fost propusă de A. Ber-
tillon în 1879, şi s’a introdus de Camescasse, prefectul Po­
liţiei în 1882, la Prefectura poliţiei din Paris (52). România
51) Actes du IV-ème congrès d’Anthrop criminelle. Genève, 1896;
P. 62.
52) A se vedeà o expunere a sistemului antropometric de însuşi
autorul lui Bertillon în „Actes du 1-èr congrès d’anthropologie criminelle
din Roma, Turin, 1886—'1887, p. 151—-157, şi în Actes du IV-ème congrès
d’anthr. crim. Oenève, 1896, p. 63.
 — 4 63 —

a fost prima tară care l-a adoptat în 1890, începând a func­

ţiona în Martie 1891 (53). Acest sistem a fost introdus în
urmă de Cantonul din Geneva în 1891, de Italia în 1891,
de Spania în 1895, Anglia în 1895, Olanda în 1896, Un­
garia în 1899 şi Germania în 1900.
12541 — Servicii de identificare există şi la noi. Cel mai vast
este acel de pe lângă Parchetul Tribunalului Ilfov înfiinţat
din îndemnul prof. Mina Minoviei. Acest serviciu a fost or­
ganizat pe baza sistemului de identificare antropometric,
astăzi însă utilizează ca principală metodă dactiloscopia.
La acest serviciu se găsesc fişele tuturor infractorilor
cari au trecut prin fata parchetului de Ilfov. (a).
Servicii de identificare mai funcţionează pe lângă Si­
guranţa Generală a Statului şi pe lângă Direcţiunea gene­
rală a închisorilor.
1255 — De câţiva ani însă sistemul dactilosoopiei, adică siste­
mul urmelor digitale, tinde a înlocui pe cel antropometric.
Foloasele ce prezintă acest sistem, este simplu, repede şi e-
xact, şi nu cere operatorului o mare abilitare. In afară de a-
ceasta, are meritul de a fi un limbagiu universal. In congre­
sul delà Rio de Janeiro, din 5/i6 Aug. 1905, congresiştii s’au
pronunţat în unanimitate în favoarea sistemului dactiloseo-
pic prezentat de Vucetich. In Anglia, încă din Iulie 1902 a
început să funcţioneze dactiloscopia ca sistem de identifica­
re. A fost adoptată apoi în mare parte din ţările civili­
zate (54). In Rio de Janeiro, la 31 Oct. 1906 (55).
In Franţa, chiar din anul 1894 un loc special s’a re­
zervat în buletinele antropometrice pentru a se întipări ex­
tremităţile anterioare ale degetelor celor două mâini (56).
53) V ezi un raport d esp re s e r v ic iu l a n tr o p o m e tr ic în R o m â n ia de
C . D . S ă r ă f e a n u , C u r ie r u l J u d ic ia r , 1 8 8 8 , N r . 4 .
a) A c e s t s e r v ic iu a f o s t c o n d u s c u m u lt ă p r ic e p e r e d e r e g r e t a t u l dr.
A n d rei Io n escu .
54) R ev. p é n it. 1906, p. 605 (T im e s , 3 M a r t ie 1 9 0 6 ).
55) R ev. p é n it ., 1907, p. 290.
56) V ezi G. Vidal: C o u r s N - l e 3 8 7 ş i 3 8 9 . C orrfr. ş i c e l e s c r i s e d c a c e s t
a u to r a su p ra fo to g r a fie i j u d ic ia r e . D e a s e m e n e a A, Bertillon: L a p h o to ­
g r a p h ie j u d ic ia ir e . P a r is . Gautier Villars, 1890 ş i Hans Gross, M anuel
p r a t iq u e d ’i n s t r u c t io n j u d ic ia ir e . D e a s e m e n i A c t e s du C o n g r è s d ’A n t h r o p o -
lo g ie c r im in e lle d e G e n è v e . R a p p o r t lu i Fr. Galton, fo st P reşed . a l I n s ti­
t u t u lu i de a n tr o p o lo g ie d in L ondra in t it u la t : „L es e m p r e in t e s d ig ita le s “,
P. 3 5 — 38.
 - 464 —

După cererea Ministerului de justiţie, Academia de şti­

inţe a numit o comisiune, pentru a se pronunţa asupra dife­
ritelor metoade de recunoaşterea identităţi. Dastre spune :
„Concordanţa urmelor digitale a celor 10 degete, examinate
în forma lor generală, şi cefe 6 specii1de particularităţi ce
se disting între ele, constitue o aproape certitudine de iden­
titate. Cazul de eroare ar fi mai puţin decât unul la 64 mi­
liarde“. Vorbind de sitsemul dactiloscopic, dânsul spune:
El tinde pe’fiecare zi a se substitui identificării antropome-
trice şi poate să fie recomandat pentru stabilirea unui bu­
letin (fişă) internaţional pe care l’ar întrebuinţa toate poli­
ţiile Statelor civilizate“ (57).
E adevărat însă că sistemul dactiloscopic va avea tot­
deauna neajunsul că nu poate da o icoană descriptivă pentru
agenţii poliţiei puşi în căutarea unui infractor (58). Insă şi
sistemul aotropometrie prezintă alte neajunsuri cu mult mai
numeroase, între care ne mărginim sa cităm pe acela că nu
se poate aplică decât adulţilor (59). De aceia Academia de
ştiinţe a Franţei a recunoscut superioritatea sistemului dac­
tiloscopic asupra celui antropometric (60).
12551 — Cazierele judiciare nu ar putea produce foloase cu a-
devărat reale fără concursul întins şi sigur al metodelor de
identificare.
In măsura în care represiunea îşi organizează mijloa­
cele safe de luptă apelând la toate rezultatele recoltate de
ştiinţele pozitive, în aceiaşi măsură infractorii cari şi-au fă­
cut din crimă o profesiune, recurg la toate mijloacele posi­
bile pentru a dejuca vigilenţa organelor represive.
Astăzi recidiviştii cari voesc să-şi ascunză trecutul lor
compromiţător nu numai eă-şi schimbă numele luând la fie­
care infracţiune descoperită un nume nou, sprijinit pe acte
aparţinând altor persoane, dar merg până acolo încât prin

57) R evue pen. 1907, p. 1517.

58) Degois: T r ă it e , p . 5 0 5 , n o t a N r . 1.
59) V ezi a c e ste n ea ju n su ri în C. Zguriadescu, P o litia te c h n ic ă şi
a n ch eta j u d ic ia r ă ştiin ţific ă , B u c u r e ş ti 1912, p. 110.
60) Dr. E. Stockes, L es e m p r e in t e s d ig ita le s , B r u x e lle s , 1910 p . 8.
A c e l a ş i a u t o r s p u n e c ă a r tr e b u i s ă t r e a c ă 4 .6 6 0 .3 3 7 d e s e c o l e c a s ă s e g ă ­
sea scă două p ersoan e a le căror urm e d ig ita le să f ie a b s o lu t id e n tic e .
Ib id . p , 4 .
 - 465 —

auto-leziuni îşi schimbă chiar şi fizionomia feţei, îşi mutilea­

ză corpul pentru a face să dispară anumite semne particu­
lare care i-ar demască şi îşi alterează adânc pupilele digi­
tale pentru a nu se mai putea obţine aceiaş amprentă.
Aceasta a determinat pe oamenii de ştiinţă de a căută
încontinuu noui mijloace de identificare care să asigure jus­
tiţiei posibilitatea de a zădărnici toate manoperile infracto­
rilor ce-şi ascund trecutul.
Astfel în afară de sistemul antropometric (a) şi dacti-
loscopic (b), se mai cunosc o serie de alte metode mai pu­
ţin răspândite dar cu un coeficient de siguranţă foarte urcat.
Un sistem de identificare în care s’ar face apel la două
sau mai multe din aceste metode, cel puţin pentru infractorii
cari s’au relevat ca extrem de periculoşi, credem că ar tre­
bui adoptat alături de sistemul dactiloscopic.
1255 2 — Deşi studiul metodelor de identificare nu face parte din
cadrul propriu zis al dreptului penal vom enunţă totuşi câteva
din nouile metode de identificare :
1) Poroscopia, este bazată de urmele lăsate de orificiile
sudoripale, urme cari permit prin extrem de marea variabi-
litate de la individ la individ să se poată obţine individuali­
zarea. Avantajul acestei metode faţă de dactiloscopie ar fi
că se poate utilizâ pentru identificare chiar mici fragmente
dintr’o amprentă digitală (c).
2) Prof. italian Tomassia preconizează un procedeu de
identificare bazat pe aranjamentul reţelei de vase sanguine
de pe dosul mânii, aranjament ce nu se aseamănă la doi oa­
meni. Ori prin comprimarea pulsului acest aranjament de-

a ) S i s t e m u l a n t r o p o m e t r ic c a r e s u b f o r m a b e r t illo n a g e - u lu i m a i f u n c ­
ţ io n a în F r a n ţa , a fo st în lo c u it la 1921 cu m e to d a d a c t i lo s c o p i c ă .
b) E x trem a v a r ia b ilita te a a r a n j a m e n t u lu i ţ e s u t u lu i p a p ila r al v â r ­
fu lu i d e g e t e l o r , a f o s t c o n s t a t a t ă d e m u lt ş i p u s ă î n e v i d e n ţ ă d e M a lp ig h y
în s e c . X V I ş i P u r k in j e î n s e c X I X . I n iţ ia t o r u l m e t o d e i d a c t i l o s c o p i c e e s t e
Fr. Galton si c e l c a r e a p e r fe c ţio n a t a c e a s tă m e to d ă şi a im a g in a t c h e ia
c e a m a i d e s ă v â r ş ită a s is t e m u lu i e s t e Vucetich ( v . S i s t e m a d a c t i lo s c o p i c a
a r g e n tin o d e L. R. Almados în R i v i s t a d e C i e n c i a s j u r id ic a s , I. p . 4 5 ) .
U r m e d e a m p r e n te d ig ita le s ’a u g ă s i t p e o b i e c t e a n t ic e c e ia ce fa ce
a s e c r e d e c ă c h ia r c e i v e c h i c o n s t a t a s e r ă d if e r e n ţ a d e la o m la o m a a-
c e sto r a m p r e n te (v . E. Stockis, F ig u r a t i o n s p r é h is t o r iq u e s des lig n e s pa-
p illa r e s d ig ita le s , în R evue de d r. pén. 1921, p. 1 6 1 ).
c ) V .: Ed. Locard, M a n u e l d e T e c h n iq u e P o l i c i è r e , p. 5 0 , P a r i s 1 9 2 3 .
 — 466 —

venind mai pronunţat poate fi fotografiat. Avantajul acest

metode, este că asigură identificarea contra auto-mutilărilor,
căci infractorul oricât ar voi să modifice aranjamentul reţe­
lei vânoase nu o va putea face decât cauzându-şi leziuni prea
adânci (b).
3) In America s’a propus de Thomas Ince ca identifica­
rea să se servească şi de cinematograf, căci adeseori e mai
uşor de recunoscut un infractor după mersul său, după ţi­
nuta sa, după fizionomia feţei în timpul cât vorbeşte, etc.,
lucruri ce pot fi reţinute pe ecran şi cari pot ajută la indi­
vidualizare (c).
4) Doctorul Henri Bedere preconizează deasemenea un
procedeu de identificare cu ajutorul razelor X. Vârful dege­
telor este muiat într’o soluţiune de carbonat de bismut, apoi
se obţine o fotografie eu razele X, aşa fel încât odată cu
proiecţiunea aranjamentului papilelor digitale, avem şi fo­
tografia scheletului degetelor, baza unghiei, conformaţia ei
alveolară cari fiind extrem de variabile dela individ ,1a in­
divid şi neputând fi modificate prin leziuni, asigură şi mai
mult identificarea (d).
5) In fine Leo Haber crede că s’ar puteâ obţine identi­
ficarea cu ajutorul studiului şi fotografierii retinei (retino-
scopie) (e şi f).
1255 3 — Dar oricât de desăvârşit ar fi prin el însăşi un proce­
deu de identificare, utilizarea lui nu se va puteâ face cu fo­
los decât atunci când procedeul va fi susceptibil de o aşa zisă
„chete" adică un criteriu care să permită pe deoparte ca­
talogarea fişelor de identificare pe categorii caracterizate

b ) R e v u e p é n it e n t ia ir e , 19-10, p . 175.
c) Alber Hellwig, K in o th e a te r und V e r b r e c h e n s v e r fo lg u n g , în M o­
n a t s s c h r if t fü r K r i m in a l p s y c h o lo g i e , X I , p . 6 7 0 ; G. A. Palazzo, C in e m a t o -
g ra fo e d i r i t t o p e n a le , î n R iv . P e n a le , X C I I , p . 2 5 4 .
d ) V e z i: Scuola Positiva, a n u l 1921, p a g . 2 7 8 ; v e z i ş i P e r s o n e n id e n ­
tifiz ie r u n g durch R ö n tg e n s tr a h le n , în A r c h iv fü r K r im in a lo g ie , v o l. 74,
1, P. 60.
e) Dr. Leo Haber, R e t i n o s k o p i e , în A r c h iv fü r K r im in a lo g ie , v o l . 7 4 .
2, p . 1 3 9 . A u f o s t î n s ă ş i a lţ i s p e c i a li ş t i c a r i s 'a u o c u p a t d e s t u d iu l o c h iu ­
lu i ca m ij lo c d e id e n tific a r e .
f) S ’a u m a i p r o p u s ş i a l t e s i s t e m e î n c a r e in t r ă c a e l e m e n t v â n a f r o n ­
ta lă s a u v ă lu l p a la t in , o r i c o n f o r m a t iu n e a u r e c h ilo r , e t c .; v. Dr. Wahl. Le
c r im e d e v a n t la S c i e n c e , p . 131 ş i u r m .
 — 467 —

prin anumite elemente specifice, iar pe de altă parte găsirea

cu uşurinţă a oricăreia din fişe într’un număr oricât de mare
de alte fişe.
Aceste „cheii“ constau în genere din combinarea va­
riată a câtorva litere sau cifre aşa fel încât după ordinea
şi poziţiunea lor să reprezinte un indice sintetic al coţinutu-
lui fişei.
Când autorul unei infracţiuni este descoperit i se alcă-
tueşte imediat fişa curentă cu ajutorul procedeului de iden­
tificare adoptat de serviciul identificării, pe baza elemen­
telor caracteristice din această fişă şi cu ajutorul „cheiei“
întrebuinţate se obţine indicele sintetic. Având acest indice
se procédé apoi la cercetarea colecţiunilor de fişe aflate ia
fiecare serviciu al cazierului, căutându-se dacă la acelaş
indice nu se mai găseşte o fişă cu aceleaşi date de identi­
ficare. Operaţiunea se face în câteva clipe căci indicele
de pe fişa curentă are tocmai această menire de a circum­
scrie cercetarea numai la un număr restrâns de fişe, acelea
cari poartă abreviaţiunîle de pe fişa curentă.
Astăzi datorită unor chei foarte perfecţionate se poa­
te găsi în câteva minute o fişă între sute de mii de alte
fişe (a).
12554 — Pretutindeni astăzi serviciile de identificare utilizează
prin excelenţa sistemul dactiioscopic.
Fişele de identificare însă nu conţin numai amprentele
digitale, deşi clasificarea lor se face aproape exclusiv cu
cheia de catalogare a amprentelor. De cele mai multe ori
pe fişă se mai trec şi anumite date antropometrice însoţite
uneori de fotografiile din faţă şi din profil a infractorului;
alteori fotografia e înlocuită numai cu portretul vorbii, adică
descrierea făcută cu nişte abreviaţiuni a figurei infractoru­
lui privit din faţă şi din profil (b).
a) A m ă n u n te a su p ra id e n t if ic ă r ii a se v e d e â în : E d. Locard, M a ­
n u e l d e T e h n iq u e p o l i c i è r e , p . 2 5 S ş i u r m .: G . Falco, I d e n t ită , m e t o d o s c i e n -
t if ic o d i s e g n a la m e n to , R o m a , 1923. V. R . Ferrer, M a n u a l d e id e n t i f i c a t io n
j u d ic ia l, M a d r id , 1 9 2 1 ; R . Heindl, S y s t e m u n d P r a x i s d e r D a k t y lo s k o p i e u n d
d er s o n s tig e n t e c h n is c h e n M eth o d en der K r im in a lp o liz c i, B e r lin , 1922.
b ) Vezi>: U. Ellero, L a f o t o g r a f i a n e l l e f u n z io n i d i p o l i z i a e p roces-
s u a li, M ila n , 1908; R . A. Reiss ş i D. P. Cavalieri, M a n u a le d e l r itr a tto
p a r la t o , id e n t i f i c a z i o n e , fo to g r a fia , in d a g in i g i u d iz ia ir e , B o lo n ia , 1907. A.
Lecha-Marzo, E l r e t r a d o h a b la d o , G r e n a d a , 1 9 0 9 , G . Dncry, M a n u e l vcca-
 468 —

12555 -r—■Pentru a se combate cât mai eficace recidiva care a de­

venit o plagă internaţională, infractorii periculoşi ne mai cu­
noscând graniti şi pentru a se cunoaşte dacă un infractor nu
a mai săvârşit infracţiuni în alte ţări s’a propus creiarea
unor oficii mondiale de identificare unde să fie centralizate (b)
fişele tuturor infractorilor cari au suferit anumite condem-
naţiuni.
Cu ajutorul telegrafiei fără fir s’a reuşit în urma in-
ventiunei lui Belin să se transmită la orice distanţă ampren­
tele digitale şi chiar fotografia infractorilor (belinografie) (c).

CAPITOLUL VI

PLURALITATEA INFRACTORILOR

Despre Participaţiune >)

1256 — Adeseori un individ nu poate să comită singur una sau

mai multe infracţiuni, şi deaceia el se asociază cu mai mulţi
alţii cu care împreună săvârşeşte infracţiuni. Aceşti asociaţi
sunt coautori şi colaborarea lor la comiterea de infracţiuni,
nu prezintă nici un interes .juridic. Toate principiile penale
care sunt puse de lege relativ la un singur infractor, se apli­
că şi la mai mulţi infractori, când ei comit împreună una
sau mai multe infracţiuni (1 bis). In special, pedeapsa nu

b u la ir e du p o r t r a it p a r lé , M a r s ilia , 1909; Th. Borgeroff, L es p r e m iè r e s

p h o to g r a p h ie s ju d ic ia ir e s , B r u x e lle s , 1920.
b) Curi Weiss, U n Ü f f i c i o m o n d i a l e d i in d a g in i, î n S c u o l a P o s i t i v a ,
1921, p . 164.
c ) V e z i: S c u o la P o s it iv a , n u o v a s e r ie , 1921, p. 3 7 4 ; Hakon lôrgensen,
B e li n o g r a p h i e und F e r n id e n t if iz ie r u n g , în A r c h iv fü r K r im in o lo g ie , v o l. 7 4 ,
ca etu l 4 , p. 255; Th. Borgerhoff, D ie F e r n id e n t if iz ie r u n g n a c h d em S y stem .
H akon I ô r g e n s e n , în a c e ia ş r e v is tă , v o l. 74, c a e tu l 2, p. 81.
1) P e n tr u b i b lio g r a f ia a c e s t e i m a t e r ii, v e z i Garçon: C ode p énal an­
n o té .
1 b is ) A s t f e l s ’a d e c i s c ă a tu n c i c â n d m ai m u lţi in c u lp a ţ i a u c o m i s
îm p r e u n ă u n d e lic t s i l v i c ca autori, e i p o t fi t r im iş i î n ju d e c a tă p r in tr ’u n
s in g u r p r o c e s - v e r b a l, ş i c o n d a m n a ţ i p e b a z a lu i. ( C a s . II, 81 1 d in 18 M a r ­
tie 1 9 2 1 , în Jurisprudenta Generală d in 1 9 2 5 , s p . 9 9 9 , p a g . 5 3 0 ).
 — 4 69 —

se divide, şi, dacă 1Q indivizi comit un furt, o bătae sau

escrocherie, fiecare din aceşti infractori .îşi va luă pedeapsa
întreagă, ca şi cum ar fi săvârşit fapta singur, şi numai în
ceiace priveşte despăgubirile va fi o singură despăgubire de
ia toţi infractorii
12561 — După cum o singură persoană poate fi autorul mai mul­
tor infracţiuni—deci pluralitate sau concurs de infracţiuni
—tot astfel se poate ca o infracţiune să fie opera mai mul­
tor persoane — pluralitate sau concurs de infractori.
Dacă orice infracţiune trebue să aibă un subiect activ,
un autor, nimic nu se opune ca acest subiect activ să fie
compus din mai multe persoane. Pluralitatea în sufiectul ac­
tiv constitue deci pârtieipatimea.
1226 2 '— Participaţiunea poate fi :
1) Principală, atunci când fiecare din persoanele cari
au concurat la săvârşirea infracţiunei, a pus în mişcare cau­
zalitatea actului ilicit, luând parte direct şi imediat la acti­
vitatea intrinsecă desfăşurării infracţiunei.
De aceia participaţiunea principală se mai numeşte şi
cooperaiiune sau coreitate, iar participanţii principali: coau­
tori sau corei.
2) Secundară, atunci când concursul dat de o persoană
nu pune în mişcare cauzalitatea faptului ilicit, ci ajută sau
foloseşte acestuia în mod indirect şi mediat printr’o activi­
tate extrinsecă desfăşurării infracţiunei.
Participaţiunea secundară se numeşte complicitate, iar
participanţii secundari complici. (Vezi Nr. 12801).
12563 — Participaţiunea implică două condiţiuni esenţiale pen­
tru existenţa sa juridică:
1) Un acord ,o înţelegere prealabilă între persoanele
cari au concurat la săvârşirea infracţiunei. Acest acord
pactum sceleris apropie' activitatea diverşilor participanţi
sub raportul elementului subiectiv, apropiere fără de care ori
cât de strâns legate ar fi actele unor persoane în materia­

1 t e r .) T o ţ i c o a u t o r i i s u n t r ă s p u n z ă t o r i s o l i d a r i p e n tr u p r e j u d ic iu l c a u ­
zat v i c t im e i, aşa dar n e c ita r e a a u to r u lu i p r in c ip a l n-u p o a t e avea n ic i o
în r â u r ir e a su p ra c o n d a m n a ţ iu n e i lu i la d e s p ă g u b ir i, ş i n ic i n u p o a te fi i n ­
v o c a t ă d e c o in c u lp a ţ ii lu i. ( C a s . II, 1029 d in 1 A p r ilie 1924, î n Jurisprudenla
Generală d in 1 9 2 4 , s p . 1 3 0 6 , p a g . 7 5 1 ).
 — 470

lita tea lor,, nu vom puteâ avea o participatiune, ci cel mult

o conexitate de infracţiuni.
2) Activitatea eoparticipanţilor să fi condus fie la o in­
fracţiune consumată, fie cel puţin la o tentativă pedepsibilă.
Să examinăm fiecare din aceste condiţiuni (a).
1 2 5 6 4 — Condiţiunea acordului sau înţelegerei prealabile este pe
cât de importantă pe atât de complicată şi susceptibilă de
discuţiuni.
Cele mai multe erori şi confuzi uni în materie de parti-
cipaţiune sunt datorite faptului că s’a neglijat a se studia
riguros şi complect tocmai condiţiunea acordului prealabil,
care este decisivă în soluţionarea celor mai importante din
problemele privitoare lâ părticipaţiune.
in adevăr, participaţiunea rezidă pe ideia de Coeziune
subiectivă între acţiunile mai multor persoane. Eliminată a--
ceastă legătură subiectivă, faptele pot fi conexe, concurente,
dar nu va mai există participaţiune.
In fiecare activitate susceptibilă de a cădea sub inci­
denţa legei penale, noi am distins, atunci când ne-am ocu­
pat de elementele infracţiunei, un element imaterial şi altul
material.
Participaţiunea derivând din legătura subiectivă, punc­
tul în jurul căruia se vor desbate toate problemele privitoa­
re la această materie va fi deci elementul imaterial. In ra­
port însă cu acest element, vine tocmai condiţiunea acor­
dului prealabil; de aceia ea este decizivă în soluţionarea
tuturor problemelor privitoare la participaţiune.
1256 5 --.P rin acord prealabil nu trebuie să înţelegem pur şi sim­
plu un fel de convenţiune între participanţi. Dacă delibe­
rarea în comun şi luarea unei rezoluţiuni pe baza unei înţe-

a) A s u p r a p a r t ic ip a t iu n e i în g e n e r e , v e z i: G. B. Impallotneni, Del
con corso di p iu p erson e in un r e a t o , P a le r m o , 1887. P. Nocito, II c o n -
c o r s o d i p iu p e r s o n e n e llo s t e s s o r e a t o , î n E n c i c l o p . P e s s i n a , v o l . V ; P. S.
Caiazzo, D e l c o n c o r s o d i p iu p e r s o n e in u n o s t e s s o r e a t o , L a n c ia n o , 1 8 9 1 ;
Carrara. D e l g r a d o n e lla f o r z a f i s i c a d e l d e lit t o , î n O p u s c o li, v o l. I ; Matt-
zitri, T r a t t a t o , II. p . 4 1 5 ş i u r m .; Alimena, D i r i t t o p e n a l e II p . 2 0 ş i u r m .,
Castori, C o n c o r s o d i p e r s o n e in u n s t e s s o r e a t o , î n C o g l i o l o , I, p a r t . 3 .
P e n t r u b o g a t a b i b lio g r a f ie g e r m a n ă , v e z i : F. v . Liszt, T r a it é , I. p a g .
3 1 6 . 3 2 4 . P e n t r u F r a n ţ a , v e z i : Garraud, T r a it é , e d . 3 , v o l. III, p. 1 ş i u r m .;
Vidal et Magnol, C o u r s , p . 5 4 1 ş i u r m .; J. A. Roux, C o u r s , p . 2 5 7 ş i u r m .
 — 471 —

legeri este genul cel mai frecuent şi mai de temut al parti-

cipaţiunei criminale, nu înseamnă însă că participaţiunea se
rezumă numai la această modalitate (asociaţiunile de răi fă­
cători—sodetos scelerum).
In afară de acordul prealabil expres, există şi acord
prealabil tacit, rezultat dintr’o înţelegere ocultă care nu re­
clamă o deliberare şi o rezoluţiune luată în comun.
Cât timp infracţiunea nu este consumată, oricând poate
naşte acordul prealabil prin îmbinarea activităţii a două
sau mai multe persoane pe baza unei coeziuni subiective.
Pentru a înţelege această coeziune, care conduce la
existenţa acordului prealabil, trebue să recurgem la diseca-
rea conţinutului său, conţinut pe care ni-! oferă elementul
imaterial inerent fiecărei activităţi omeneşti.

12566 —- Când am studiat în volumul f elementul imaterial al

infracţiunei, am arătat că el se compune din doi factori:
volitiv şi intelectual.
Factorul volitiv, voinţa de a efeçtuà un act. este nece­
sar şi indispensabil pentru existenţa tuturor infracţiunilor
fără distincţiune şi absolut în aceleaşi condiţiuni.
Factorul intelectual, am văzut că este deasemenea ne­
cesar şi indispensabil, dar el nu este uniform pentru toate
infracţiunile. La unele infracţiuni el trebuie să îmbrace for­
ma dolului, intenţiunei, altfel infracţiunea nu cade sub inci­
denţa legei penale; alteori, este suficient ca acest factor
să ia forma culpei, pentru ca să existe .infracţiune; în fine,
în alte cazuri, legea penală se mulţumeşte cu prêter inten-
ţiunea şi cu dolul implicit.
Ori ca să existe o coeziune subiectivă între activitatea
mai multor persoane, în aşa fel încât să se poată vorbi de un
acord prealabil şi deci de o partieipaţiune criminală, va tre­
bui să urmărim dacă în elementul imaterial cu care acele
persoane au lucrat, întâlnim mai întâi o voinţă comună de
a efectua acelaş act (factorul. volitiv), apoi o identitate de
finalitate în efectuarea aceiuiaş act (factorul intelectual).
Factorul volitiv este.acela care ne Indică prezenţa par-
ticipaţiunei; factorul intelectual va indică dacă participaţiu­
nea este incriminabiîă sau nu.
 — 472 —

1 2 5 6 7 — Să urmărim analiza principiilor de măi sus cu ajutorul

unor exemple.
X voeşte să otrăvească'un isvor de unde îşi iâ apă de
băut un cioban. Acest act îl voeşte în scopul de â omorî
pe cioban şi a-i fură oile. Y, fără să ştie de planul lui X,
voeşte şi el să facă âcelaşi lucru, cu aceeaşi intenţiune.
Chiar dacă X şi Y vor efectua actele lor la aşa de scurt
interval unul de altul, încât ciobanul să moară otrăvit de
otrava turnată de amândoi criminalii, nu vom avea parti-
cipaţiune, ci două infracţiuni distincte dar conexe, fiindcă nu
există o voinţă comună, ci două voinţe străine una de alta.
Să presupunem însă că X şi Y iau împreună hotărârea
de a otrăvi izvorul, sau, deşi au luat fiecare în parte acea­
stă hotărâre, însă în momentul când X otrăvea apa, soseşte
şi Y şi surprinzând pe X îi spune: ,,ai otrăvit apa, nu-i ni­
mic, şi eu voiam s’o otrăvesc şi, ca să fim mai siguri, am să
torn şi otrava pe care am adus-o eu“ , şi deşartă conţinu­
tul unei sticle cu otravă.
In ambele aceste cazuri avem o voinţă comună, fiind­
că X şi Y au efectuat împreună acţiunea de otrăvire a apei;
deci va există participaţiune.
Dacă X şi Y au desfăşurat activitatea lor în vederea
aceleeaşi finalităţi: otrăvirea ciobanului, existând identitate
. de finalitate, partiioipaţiunea va fi de natură ilicită penală.
Să presupunem însă că X se înţelege cu Y să otră­
vească isvorul, dar în timp ce X voeşte acest act în scopul
de a omorî pe ciobanul ce luă apă dela isvor, Y este con­
vins de X că otrăvirea are loc pentru a stârpi fiarele săl­
batice ce beau din acel isvor şi că ciobanul a fost încu-
noştiinţat să nu mai iâ apă deacolo. In acest caz, deşi exis­
tă voinţă comună de a efectua o acţiune: otrăvirea isvo-
rului, deci deşi există participaţiune, totuşi această parti-
cipaţiune încetează de a mai fi criminală lipsind identitatea
de finalitate în vederea căreia acţiunea a fost efectuată.
Ne mai fiind participaţiune criminală, vom avea două
fapte distincte şi conexe": o otrăvire cu intenţiune şi un o-
mor prin imprudenţă. '
Aşa dar, pentru a exista acordul prealabil, va trebui
întotdeauna să cercetăm dacă două sau mai multe persoane
au voit în comun, deci cu ştiinţă reciprocă, efectuarea unei
 anumite acţiuni şi dacă, voind această efectuare, fiecare din
acele persoane a urmărit aceiaşi finalitate (identitate în fac­
torul intelectual).
' — In acest examen.dublu, verificarea primei condiţiuni pri­
vind factorul volitiv, se va face perfect în acelaşi fel, ori­
care ar fi natura infracţiune!, fiindcă voinţa este cerută în
condiţiuni absolut identice în toate infracţiunile.
Din contra, verificarea celei de a doua condiţiuni re­
feritoare la factorul intelectual, va diferi după cum va fi
vorba de o infracţiune pentru care se cere intenţiune, pre-
terinteriţîune, culpă preterconştientă sau culpă simplă.
I. -—In infracţiunile intenţionate, ca să existe acord
prealabil, va trebui deci, alături de voinţa comună de a e-
îectuâ aceiaşi acţiune, să cercejăm dacă finalitatea urmă­
rită de fiecare din persoanele c artau participat la-efectua­
rea acţiunei a fost chiar rezultatul ilicit penal produs de acea
acţiune, sau ce! puţin o finalitate ce putea folosi realizării
acestui rezultat şi dacă fiecare din ei a cunoscut finalitatea
urmărită de ceilalţi.
Astfel dacă X, Y şi Z îşi propun să bată pe V, şi trec
la execuţiune, însă X voeşte să lovească cu intenţia de a
omorî, Y cu intenţia de a răni, pe când Z numai cu inten­
ţia de a lovi uşor, desigur că există voinţa comună pentru
efectuarea acţiunei de lovire, dar întrucât lipseşte identita­
tea de finalitate, Y şi Z nu v-pr fi .participanţi la faptul de
omucidere comis de X, şi Z nu va fi participant la faptul de
rănire comis de Y. Dacă însă Y şi Z ian cunoscut finalitatea
urmărită de X şi au primit-.să efectueze acţiunea de lovire,
Y cu intenţia de a răni -şi Z^y.jintenţia de a lovi, întrucât
au cunoscut finalitatea urmărită, de X şi întrucât finalită­
ţile urmărite de ei au folosit finalităţii urmărite de X, impli­
cit ei au. primit această finalitate şi deci existenţa acordu­
lui prealabil verificându-se şi sub raportul factorului inte­
lectual, vom avea participaţiune.
II, —-Jn infracţiunile preterintenţionale, pentru a există
acord prealabil, după ce se va verifica existenţa unei voinţe
comune de a efectua acelaşi act, se va cercetă dacă fiecare
din participanţi a conceput, în reprezentarea finalităţii fireşti
a actului voit, ca probabil sau posibil un rezultat ilicit şi dacă
*
474

au acceptat să efectueze actul chiar cu riscul realizării aces­

tui rezultat.
III. —In aceleaşi condiţiuni se va cercetă, la culpa pre
ter-conştientă, dacă participanţii,1 au întrezărit rezultatul,
dar au contat pe nerealizarea lui.
IV. — In fine, la infracţiunile de culpă se va cercetă,
dacă participanţii au voit împreună aceiaşi acţiune, şi, în al
doilea rând, dacă fiecare din ei puteâ şi trebuiă să conceapă
rezultatul ilicit în finalitatea firească a actului voit.
ţ2 5 6 9 — Participaţiunea, deci pluralitatea în subiectul activ, pre­
supune o ’coeziune între activitâte»*mafemultor persoane,
coeziune rezultând din legătura subiectivă între copartici-
panţi. Cum o atare legătură este indepentă de obiectivitatea
juridică a faptelor ilicite, vom conchide că poate există
pârtieipaţiuni în orice infracţiune.
Crime, delicte şi contravenţiuni, infracţiuni doloase sau
culpoase, infracţiuni de drept comun sau infracţiuni speciale
toate vor fi susceptibile de participaţiune. (Vezi Nr. 1269 \
13031 şi urm.).
125610 - Când mai multe persoane s’au pornit în acelaş timp,
chiar cu ştiinţă reciprocă, contra aceleiaşi victime, însă cu
activităţi diferite Ce riu pot ajută un^alteia,-rfemai.fiipd vo­
inţă comună de a efectuâ aceiaşi acţiune, nu mai poate fi
participaţiune.
Astfel dacă X voeşte să omoare, Y să insulte, Z să
excrocheze pe aceiaşi persoană, deşi fiecare din ei cunoaşte
hotărîrea celorlalţi şi porni' toţi la acţiune în acelaşi timp,
cum avem deaface cu acrie lăţi diferite cari nu concură şi
nici nu ajută la realizarea finalităţii urmărită de fiecare in­
fractor în parte, vom aveâ infracţiuni distincte, iar nu par­
ticipaţiune.
1256 1 — Dar dacă este necesar ca coparticipanţii să fi cunoscut
reciproc că activitatea lor concură sau ajută la realizarea
aceleeaşi finalităţi, nu este însă nevoie ca ei să fi lucrat mâ­
naţi de acelaşi mobil, deci să fi urmărit acelaş obiectivitate
idiologică.
Astfel dacă X, Y şi Z se înţeleg să omoare pe W, pri­
mul determinat de mobilul răzbunării, al doilea din impulsiu-
nea crudă de a vărsă sânge, iar al treilea din cupiditate
pentru a despoiâ pe victimă, deşi există mobile diferite, to­
 tuşi ele nu au nici o inrîurire asupra existenţei participa-
ţiunei.
125642 >- Se discută de unii autori dacă iniracţiunile săvârşite
de o colectivitate accidentală, de un grup de indivizi întâm­
plător adunaţi laolaltă, de mulţimea agitată, trebue să fie
privită ca având o obiectivitate juridică, unică şi deci mem­
brii acelei colectivităţi să fie socotiţi ca coparticipanţi la
infracţiunile săvârşite, sau dacă, din contra, există atâtea
infracţiuni conexe câţi indivizi au luat parte la săvârşirea
actelor ilicite ?
'• Desigur că modul cel mai înţelept de a rezolvi această
modalitate a pluralităţii de infractori este a rezervă un tra­
tament represiv cu totul distinct pentru infracţiunile săvâr­
şite de mulţime.
In ceia ce priveşte insă chestiunea, dacă avem o par­
ticipaţiune sau mai multe infracţiuni conexe, este greşit sis­
temul care ar căută o soluţiune unică, fiindcă în activitatea
ilicită penală a unei mulţimi putem întâlni deopotrivă şi
acte de participaţiune şi acte distincte.
Să nu se răspundă că însuşi faptul că mulţimea este
rezultatul accidental al unei asociaţiuni spontane, fără vre­
un acord prealabil, implicit ar lipsi aci condiţiunea înţele-
gerei preexistente necesară participaţiunei.
Am văzut că prin acord prealabil nu trebue să înţe­
legem stricto sensu o adevărată convenţiune între părţi, ci
e suficient ştiinţa reciprocă că se conlucrează sau se ajută
la realizarea aceleiaşi finalităţi.,
E destul deci un gest pornit "din mulţime, o privire, un
cuvânt care să fi determinat pe mai mulţi indivizi să săvâr­
şească o infracţiune, pentru a există acord şi deci parti-
cipâţiune.
Iată de ex.: un grup de oameni ieşiţi cu spiritul întă­
râtat de la o întrunire; cineva arunca ideia că să se spargă
geamurile unei autorităţi, şi câţiva indivizi din mulţime au
şi trecut la acţiune. Se poate oare spune că nu există acord
şi deci participaţiuni ? Dar să presupunem că din aceiaşi
mulţime, unii se reped să spargă geamurile, alţii linşează pe
nişte agenţi ai forţii publice; desigur că vom aveâ în acest
caz acte de participaţiune faţă de cei ce au spart geamurile,
 — 476 —

tot astfel fată de cei ce au lovit pe agenţi, şi vom aveâ co­

nexitate între aceste infracţiuni diferite.
Aşâ dar, în infracţiunile săvârşite de mulţime putem
întâlni şi modalitatea concurenţei subiective: participaţiune
şi modalitatea concurenţei obiective: conexitate.
125 6 13 — In al doilea rând am văzut că se cere, pentru existenţa
participafiunei, ca activitatea diverselor persoane să fi con­
dus la o infracţiune consumată sau -..cel;^pţin la o tentativă
pedepsibilă.
De acî rezultă că simpla înţelegere între infractori pen­
tru a efectua o infracţiune; nu poate fi pedepsită mai înainte
ca să se fi păşit la executarea rezoluţiunei luate.
Legea penală consideră însă, în unele cazuri, asocia-
ţiunile de răi făcători, înţelegerile prealabile de a săvârşi
anumite infracţiuni, chiar fără a se fi trecut la execuţiune,
ca infracţiuni de sine stătătoare, şi le sancţionează cu pe­
depse speciale (art. 79, alin. 2, 106 şi 107, 213 şi 214 cod.
pen., precum şi art. 1—4 din legea pentru reprimarea unor
noui infracţiuni contra liniştei publice) (a).
Afară de aceste cazuri speciale, înţelegerea între mai
multe persoane nu ia forma participaţiunei ilicite penale de
cât dacă s’au efectuat acte susceptibile de o calificăre pe­
nală.
Deci sub raportul obiectivităţii materiale, toate pro­
blemele cari au fost discutate cu ocaziunea studierii ele­
mentului material al .îracţiunei primesc aceleaşi soluţiuni
şi în materie de par* Jpaţiune.
1 2 5 6 14 — Nu e, prin urmare, posibilă tentativa de participaţiune,
ci trebue ca o persoană să fi cooperat sau ajutat în mod e-
fectiv la săvârşirea unei infracţiuni. Ori activitatea celui care
încearcă să participe, fără a isbuti să conlucreze sau să a-
jute la comiterea unei infracţiuni, rămâne o activitate stră­
ină de infracţiunea comisă.
Astfel Carrara (a) citează, ca exemplu de tentativă de
a) Lege publicată în Monitorul Oficial din 19 Decembrie 1924 şi în
Revista Penale, 1924. No. 11—12.
a) Carrara, Del grado nella forza fisica del delitto, în Opusculi, I,
paragr. 323, în acelaş sens: Alimena, Diritto penale, II, p. 33; Castori,
Concorso di persone in un stesso reato, în Cogliolo, I, p. 624. Vidal et
Magnol, Cours, p. 565; Garraud, Traité, ed. 3, III, p. 47.
 — 477 —

participaţiune, faptul celui care trimite o scrisoare unei per­

soane pentru a o îndemnă să omoare pe un terţiu, dar scri­
soarea soseşte după ce persoana căreia i se adresă scrisoa­
rea, omorâse din proprie rezoluţiune pe terţiu. In acest caz
faptul celui care îndemnă a rămas o simplă tentativă, care
nici n’a contribuit, nici n a (provocat infracţiunea, şi deci nu
poate constitui un act de participare la infracţiune.
125615 -— Participaţiunea, atât cea principală cât şi cea secun­
dară, poate fi morală şi materială.
Şi într’un caz şi în celălalt, pentru ca participaţiunea
să cază sub sancţiunile legei penale, trebue să întâlnim o ac­
tivitate care să întrunească condiţiunîle necesare pentru e-
xistenţa unei infracţiuni consumate sau tentate, adică un e-
lement imaterial şi unul material.
Dacă lipseşte unul din elemente, nu mai avem parti­
cipatiune, fiindcă, în lipsa elementului imaterial, nu vom
mai puteă aveă acordul prealabil, iar în lipsa elementului
material, nu vom aveă un început de execuţiune, necesar
oricărei incriminaţiuni.
Aşă dar participaţiunea morală nu exclude elementul
material,'după cum participaţiunea materială nu există fără
elementul imaterial.
Astfel cel care îndeamnă sau dă instrucţiuni este un
participant moral; dar pentru ca să existe participaţiune,
nu e suficient să fi promis că va îndemnă sau va dă instruc­
ţiuni (elementul imaterial), ci trebue să fi trecut la acte de
execuţiune şi să fi îndemnat sau să fi dat efectiv instrucţiuni
(elementul material).
125616 — Sunt infracţiuni cari nu pot fi săvârşite decât de mai
multe persoane, deex.: complot, asociaţiunea răifăcătorilor,
duelul, adulterul, mituirea (când se pedepseşte şi mituitorul),
incestul (în legile cari prevăd această infracţiune), (a).
în aceste cazuri coautorii răspund fiecare de infrac­
ţiune, după regulele obişnuite, iar nu după normale partici-
paţiunei.
Astfel dacă participaţiunea ar fi socotită ca o circum-

a) In doctrina germană aceste infracţiuni se numesc Konvergenz

ddikte (rebeliunea, complot) şi Begegmmgsdelikte (duet, adulter, etc.), v.
Fr. von Liszt, Traité, I, p. 323.
 — 478 —

stantă agravantă, această circumstanţă nu-şi va găsi apli-

caţiunm în cazurile de mai sus, fiindcă pluralitatea în aces­
te cazuri nu este o circumstanţă accidentală a infracţiunilor,
ci o condiţiune de natura acestor infracţiuni.
Aceasta nu înseamnă însă că infracţiunile citate mai
sus, în afară de pluralitatea inerentă natúréi lor, nu ar pu-
teă ocaziona şi o pluralitate care să constitue o participa-
ţiune pedepsibilă. Aşa agenţii provocatori pot există şi faţă
de aceste infracţiuni; deasemenea pot există complici inte­
lectuali sau materiali la aceste infracţiuni.
1257 — Departe ca pluralitatea coautorilor să aducă diviziunea
pedepsei, ea este de multeori o circumstanţă agravantă, după
cum am văzut mai sus, în Cap. IV, iar uneori un element
constitutiv şi esenţial, cum este cazul la coaliţiunea func­
ţionarilor, complot, adulter, etc.
Ţinând seamă de marele pericol social al întovărăşi-
rei infractorilor, care se manifestă mai intensiv în infracţiu­
nile mai grave (crime) (2), Sc. Sighele a susţinut cu multă
energie că trebue a se consideră totdeauna complicitatea ca
o circumstanţă agravantă (3). Această idee, raţională după
părerea noastră, a câştigat teren.
In congresul penitenciar internaţional delà Washington,
din Oct. 1910, s’a discutat dacă nu trebue să se considere
ca infracţiune specială orice participare sau înţelegere de­
licioasă, sau cel puţin complicitatea să constitue o circum­
stanţă agravantă. Deşi prof. Garçon a combătut ideia par­
ticipării ca o circumstanţă agravantă, pe motiv că sunt in­
fracţiuni care nici nu se pot înţelege ca săvârşite !de unul
singur, de pildă completul, bandele armate, adulterul (4),
totuşi congresul a admis că: 1) Nu pare conform spiritului
dreptului penal de a face din orice înţelegere prealabilă in-
fracţiunei o infracţiune specială; 2) De oarece se observă

2) Sc. Sighele: Op. cit., p. 125 şi 131.

3) La 100 de infracţiuni judecate de tribunalele corecţionale sunt
159 infractori, şi la 100 judecăţi la juraţi sunt 169 de acuzaţi si chiar mai
mulţi. Vezi Sc. Sighele: La teorica positiva della complicitâ, 2-da ed.
Torjno, 1894, p. 92 şi nota 1.
4) Argumentul e fără valoare; timpul şi locul deasemenea pot fi
uneori elemente constitutive, aceasta nu le împedecă totuşi să fie de re­
gulă circumstanţe agravante.
 — 479 —

creşterea infracţiunilor în care participarea se revelează, şi

ţinând seamă că ele sunt săvârşite mai ales de infractori de
obicei, adică de cei mai periculoşi din punctul de vedere so­
cial, trebue a se consideră participarea ca o circumstanţă
agravantă a actului delictuos, şi a mări facultatea judecă­
torului ca să ridice quantumul pedepsei (5).
1 — Trebue, de sigur, sub raportul reacţiunei represive, să
se facă deosebire între diferitele genuri de participaţiune.
Nu acelaşi tratament se impune faţă de o participa­
ţiune întâmplătoare ca şi faţă de o participaţiune serios
concertată în vederea săvârşirei unei infracţiuni, precum nu
la fel trebue să fie tratată această din urmă faţă cu asocia-
ţiunile de răifăcători, cari au de scop o adevărată campanie
de infracţiuni.
Participaţiunea criminală şi-a găsit expresiunea cea mai
puternică, în toate timpurile, în aşâ zisele bande, sau asocia-
ţiuni de răifăcători (a). Prin împărţirea bine orânduită a a-
tribuţiunilor, prin alcătuirea dibace a planului de atac, prin
utilizarea tuturor mijloacelor pe cari progresul le pune la
indămână şi celor ce vor să facă rău ca şi color ce vor să
facă bine, asociaţiunile organizate de răifăcători au fost şi
vor fi cel mai de temut gen al particip aţi unei criminale. De
aceia acestor asociaţi uni nu li se poate opune decât o tot
atât de bine organizată luptă preventivă şi o extrem de se­
veră reacţiune represivă. .
Dacă legea pedepseşte asociaţiunile-de răifăcători ca
infracţiune de sine stătătoare, chiar atunci când nu s’a să­
vârşit încă nici o infracţiune, ea ar trebui să prevază p-en-

5) Rev. pénit. 1910, p. 1153.

a) Asupra vechilor asociaţiuni dc răifăcători: piraţi, chauffeurs, ban­
diţi, vezi Moreau-Christophe, Le monde des coquins, vol. II, p. 175.
Asupra bandiţilor automobilişti (Bonnot, Oarnier, şi a.) v. Revue pé-
nit. 1912, p. 587. Asupra asotiaţiunilor din Italia, v. G. Alongi, La Camorra.
Torino, 1890: idem, La Mafia, Palermo; G. B. Avellone şi S. Morasca, Ma­
fia, Roma, 1911, Bruno, La Sicilia e la mafia, Roma, 1900; G. Caggiano,
I misteri della camorra, Milano. A. Cuirera, La mafia e i mafiosi, Palermo,
1900. A. de Blasio, Usi e costumi des camorristi, Neapoli şi Nel paese della
Camorra, Neapoli; G. Recagni, La Camorra, Milano: O. de Felice Giufirida,
Mafia e delinquenii in Sicilia, Milan 1900.Cu privire la anarchişfi, v. Lom­
broso, OU anarchici, Torno, 1905: Garraud, L’anarhie et la répression,
Paris, 1895.
 — 480 —

tru cazul când s’au săvârşit infracţiuni un surplus de pe­

deapsa pentru faptul asociaţiunei peste pedeapsa aferentă
infracţiunilor comise.
12572 —. In privinţa celorlalte două genuri de participaţiune, fi­
reşte că se impune în certe cazuri şi cu anumite condiţiuni
o reacţiune represivă mai severă decât pentru infracţiunile
săvârşite de un singur individ.
Vom reveni asupra acestei chestiuni ia capitolul în
care se tratează despre pedeapsa complicităţii şi unde vom
expune diversele teorii şi sisteme preconizate de autori.
Tot, acolo se: va vedea că, uneori, pluralitatea infrac­
torilor poate fi şi o cauză de atenuare a represiunei.
1258 — In acest tratat noi nu ne vom ocupă . de coautori, re­
lativ la care nu avem nici o teorie juridică de expus, ci de
colaborarea secundară, numită complicitate, care se întâm­
plă atunci când una sau mai multe persoane, fără să comi­
tă ele însăşi infracţiunea, ajută şi contribuesc ca să o co­
mită alţii (6). Aceste persoane se numesc-complici, iar legă­
tura lor, cu acei care săvârşesc infracţiunea se numeşte com­
plicitate.

T eoria Complicităţii

1259 — Vom împărţi materia complicităţii în,cinci secţiuni: 1)

Definiţiunea şi interesul distincţiuneii între autori ori coau­
tori şi complici; 2), Istoricul complicităţii,;. 3) Gondiţiunile
de existenţă; 4), Diferitele cazuri de complicitate; 5) Pe­
deapsa complicităţii ■

Secţia I. — Definiţiunea complicităţii; interesul distingerii

acestei noţiuni

1260 — Сил'ântul complicitate, deşi compus din cuvinte latine,

ca şi recidiva;,, nu este de origină romană, după cum s’ar
crede, lâ prima dată.
El este compus din două cuvinte latine сот, împreună,
şi plecto,: care are îndoită semnificare de îmbrăţişare şi de

6) Despre infracţiunile comise de universalităţi sau.. colegii, .vezi

Cap. Ti, Seci I. sub titlul: Subiectul activ al infracţiune)'.
 481

pedepsire. Prin urmare, după etimologie, complicitatea ar

ii legătura între mai multe persoane în sens pejorativ, adică
împreună pedepsire a mai multor indivizi. După cum ob­
servă Ortolan, când zicem complice, însemnează etimologi-
ceşte: legat cu şi pedepsit cu (1).
1261 — Mai există un alt cuvânt care se apropie de compli­
citate prin etimologie., conexitate, cuvânt care derivă dela
eoni şi mexus, împreună legat. Insă în ştiinţa dreptului pe­
nal s’a rezervat cuvântul conexitate pentru legătura între a-
faceri, şi s’a admis cuvântul complicitate pentru legătura în­
tre persoane.
Germanii numesc pe complice: Mitschuldig, adică îm­
preună vinovat.
1262 — Este foarte greu a dă o bună definiţiune complicităţii, din
cauză că legea nu numai că se depărtează dela sensul eti­
mologic al cuvântului, dar chiar cuprinde sub acest nume
situaţiuni şi roluri juridice foarte diferite în comiterea unei
infracţiuni.
Vom dă, prin urmare, o definiţiune vagă şi largă a com­
plicităţii zicând: Complicitatea este ajutorarea cu bună şti­
inţă la comiterea unei infracţiuni în unul din modurile pre­
văzute de lege (2).

1262 1 — Titulatura dată de legiuitorul nostru Titlului V din Car­

tea I a Codului Penal: „Despre complicitate“ trebue tăl­
măcită în sensul larg de participaţiune, întrucât în acest
titlu legiuitorul s’a ocupat nu numai de participaţiunea se­
cundară (complicitate, în sensul strict), ci şi de participa­
ţiunea principală.
Prin urmare, nu toate situaţiunile tratate în acel Titlu
vor trebui să fie considerate ca acte de complicitate. (Vezi
cele spuse la Nr. 131512).

1) Ortolan: Elém. I, Nr. 1240. Damhouder, voind să vorbească de

complici în general îi numeşte coadjutori. Vezi Enchiridion. De coadiuto-
ribus crimintim. Cap. CXXXIII.
2) Deîinifiunea lui de Liszt ne pare defectuoasă: „Complicitatea e
participarea la un act de executare început sau terminat de altul“. Lehrbucli.
paragr. 51 p. 224, ed. 1905, şi traduc, fr. paragr. 51, p. 330,—fiindcă ea
se poate aplică la coautori, şi pe de altă parte nu prevede intentiunca.
ţ. T aco v icean u , voi. II. 31
 — 482 —

1263 — Materia complicităţii este foarte dificilă, poate chiar

cea mai dificilă materie a codicelui penal. „Nu există parte
a ştiinţei penale şi1 a siguranţei sociale—zice Carmignani
— în care teoria să fie mai nesigură, încurcată şi contra­
dictorie, decât aceia a complicităţii. Modul şi gradul in­
fluenţei pe care mai multe voinţe, preordinate împreună la
o aceeaşi infracţiune, au sau au putut să aibă una asupra
alteia, greutatea de a fixă fiecăreia dreptul său grad de
moralitate, examenul nu mai puţin greu al mai multei sau
mai puţinei directe cooperaţiuni a fiecăreia la infracţiune, in
caracterul extrinsec al actelor pe care toate de acord l-au
asumat; noile conflicte în care s’au găsit în această ma­
terie principiul moral şi principiul politic, au produs erori,
riesiguranţe şi dispute greu de a fi înlăturate“ (3).
La cele zise de Carmignani, trebue să adăogăm că, e
natural că teoria complicităţii să fie dificilă şi obscură din
cauză că ea este, după cum vom arătă mai târziu, o teorie
artificială creată de legiuitor, şi care nu se întemeiază pe
natura adevărată a lucrurilor.
Ori cum ar fi însă, teoria complicităţii are o mare im­
portanţă sub punctul de vedere juridic, căci ea prezintă atât
pentru legiuitor cât şi pentru interpret foarte multe proble­
me juridice destul de greu de rezolvat.
1264 — In pluralitatea de infractori, trebue să distingem cu
multă grijă pe complici de autorii sau coautorii infracţiunii.
Interesele acestei distineţiuni sunt multiplei.
Mai întâi este un interes foarte mare în privinţa pena­
lităţii, căci legiuitorul român, după cum vom vedea, pedep­
seşte de regulă mai uşor pe complice decât pe autorul prin­
cipal.
In afară de aceasta, complicele nu se pedepseşte în
materie de contravenţiuni, pe când autorul sau coautorul se
pedepseşte. Deasemenea pedeapsa care se dă infractorilor,
se socoteşte după capul autorului ori al autorilor principali,
iar nu al complicilor; după autorul principal se va califică
infracţiunea şi va rezultă pedeapsa atât pentru el, cât şi pen­
tru complici.

3) Carmignani: Teoria, II, Cap. XVII.

 — 483 —

Sub punctul de vedere al procedurei penale, de asemeni

trebue şă distingem pe autori de complici.
In adevăr, complicii se judecă toţi împreună înaintea
tribunalului competent să judece pe autorul principal, căci
numai astfel se poate determină rolul ce fiecare infractor a
jucat în comiterea infracţinuei, şi se poate dă în conse­
cinţă pedeapsa prescrisă de lege (4).
In ceeace priveşte punerea chestiunilor la juraţi, tre­
bue să spunem că nu este îndestul, în caz de complicitate, a
se vorbi în chestionar numai de elementele constitutive ale
infracţiunii, ca la autori, ci trebue a se menţiona şi elemen­
tele complicităţii, arătându-se anume genul de complicitate
la care se referă (5).
1265 — Ca punct comun între complicitate şi colaborare de
coautor, la comiterea unei infracţiuni, există numai acela că,
în ambele cazuri, fără nici o distincţiune, pluralitatea infrac­
torilor este o cauză de agravare a pedepsei, pentru bunul
motiv că legiuitorul consideră foarte periculoasă pentru so­
cietate colaborarea mai multor persoane la comiterea unei
infracţiuni. E destul să cităm ca exemplu: art. 310 uit. alin.
Cod. pen.
1266 — Cu toaC' aceste multilpe interese de a distinge pe coau­
tori de complici, în Franţa jurisprudenţa confundă uneori a-
ceste două noţiuni juridice. Intr’o decizie din 15 Iunie 1860,
Curtea de cas. fr. zice: ,Jn adevăr c o a u t o r u l unei crime

4) De aci s’a tras consecinţă că chiar o jurisdicţiune etxraordinară

ca aceia a Curţi de apel, relativ la autorul principal, atrage acolo şi pe
complici. Cas. II, 172 din 26 Mart. 1890; B. 397; Cas. II, 128 din 1 Mart.
1893, B. 261. De aci încă şi consecinţa că, dacă crima s’a comis în ţară
streină, iar în România numai un act de complicitate, competent să ju­
dece va fi tribunalul strein. Vezi pentru doctrina şi jurispr. fr.. Garçon:
Cod. pén. annoté, art. 59—60, N-le 183' şi urm. Insă întrebuinţarea folo­
sului nu e socotit ca o complicitate, ci o infracţiune separată, Ibidem Nr.
191 ; confr. 193 şi la noi Cas. II, 775 din 20 Sept. 1876.
5) Jurisprudenţa fr. admite că nu e nici o contradicţiune în răs­
punsul juraţilor care declară că acuzatul nu e autor principal al infrac-
ţiunei, însă îl condamnă ca fiind complice. Garçon: art. 59—60, N-le 109 si
urm. Pentru coautori se pune numai chestiunea circumstanţelor constitu­
tive ale infracţiunii; la complici trebue puse şi elementele constitutive ale
complicităţii. Ibid. N-le 458 şi 459 şi 508 şi urm., doctrina şi jurisprudenţa
franceză.
 4 84 —

a ju tă neapărat pe celalt culpabil în faptele care consumă ac­

ţiunea, şi devine, prin forţa lucrurilor ,legal c o m p l i c e l e
s â n " (6).
Desigur că această confuziune este criticabilă, căci dacă
la Francezi nu există interes de a distinge pe autor de com­
plice, din punctul de vedere al pedepsei, deoarece pedeapsa
este aceeaşi (7) există totuşi celelalte interese multiple pe
care le-am arătat, de a nu se confundă complicii cu coau­
torii (8).
E de regretat că instanţa supremă franceză face con­
fuziune între aceste două noţiuni juridice; doctrina franceză
însă se fereşte de a o imită.
1 2 6 6 a — In dreptul penal austriac atât doctrina, cât şi practica
judecătorească, distinge totdeauna cu exactitate, noţiunile
de coautor şi complice.

Secţiunea II. — Istoricul complicităţii M

1267 — Jurisconsulţii romani n’au dat dreptului public în gene­

ral, şi celui penal în special, importanţa şi atenţiunea pe
care au dat-o celui privat, şi aceasta pentru motive pe care
e inutil să le arătăm aici. Deaceia mai în toate materiile le-
gislaţiunei noastre penale studiul dreptului roman este de
puţină utilitate. Atât la complicitate, cât şi la recidivă şi la
alte materii, găsim texte, nu însă un sistem, un corp de doc­
trină, şi cu atât mai puţin un sistem raţional, care să merite
să fie citat.
La complicitate mai cu seamă, teorie artificială, creată
de legiuitorii moderni, e chiar natural să nu găsim nimic

6) Cas. fr., 15 Iun. 1860 s. 61, I, 398, D. P., 60, I, 467.

7) Aceasta din punctul de vedere legal, căci sub punctul de vedere
judecătoresc, chiar în Franţa, trebue a distinge pe coautori de complici,
pentru ca judecătorii să poată, când vor crede de cuviinţă,să diferenţieze
jtidecătoreşte pedeapsa în limitele maximum şi minimum.
8) Vezi aceste interese Garçon: Op. cit., art. 59—60, N-le 11 şi urmă­
toarele.
1) Pentru istoricul complicităţii vezi între alţii: Scipio Sighele: La
teorica positiva, délia complicità; ed. 2-a, Torino 1894, cap. I, Nr. 17—48
şi bibliografia Garçon: Cod. pén., art. 59—60, Nr. 10.
 — 4 85 —

important în dreptul roman, care putem zice că n’a cunoscut

această noţiune juridică.
Numele chiar de complice sau complicitate lipseau în
dreptul roman; termenii de cari se serveau Romanii spre a
indică pe complici, erau variaţi: socii (2), participes, fawto-
res, miniştri, în opoziţiune cu autorii principali ai infracţiu-
nei cari sunt numiţi rei sau autores (3).
Vechiul drept urmează în această privinţă dreptul ro­
man; Carpzov tratează materia complicităţii în mod inci­
dental, vorbind de diferite infracţiuni, şi mai cu seamă în
materia furtului. Nici el, deşi scrie la începutul veacului al
XVII-lea, nici anotatorul său Böhmer, în mijlocul veacului
al XVIII-lea, nu întrebuinţează cuvântul de complicitate; ei
vorbesc De auxiliatoribus et receptatoribus furtum (4).
1268 — Deşi materia complicităţii în dreptul roman prezintă ob­
scuritate, obscuritate care a înrâurit legiuirile apusene, un
lucru totuşi reese lămurit din textele romane asupra compli­
cităţii, acela că se pedepsea complicele cu aceeaşi pedeapsă
ca şi autorul infracţiunii. Cu alte cuvinte, deosebirea între
coautori şi complici nu eră stabilită în dreptul roman (5).
Ce e drept însă, că atunci când legea lăsă o latitudine de
2) Cuvântul soţii în sensul de părtaş la comiterea unei infracţiuni,
era întrebuinţat şi în vechea limbă romană. In 23 Mart. 1635 (7143). Mi-
hail Furtună, pâre. de Roman, spune că a întrebat pe un Gligorie, care
furase nişte stupi: furat’au au năpast iaste, el au spus că i-au furat cu
alte soţii". Ghibănescu: Surete şi isvoade, Iaşi 1907, voi. III, p. 179: Conîr.
Miron Costin: la cuvintele zise de Ştefan Totnşa, de Vasile Stroici, „Ai
câinele ! a voit să moară cu soţii. Conf. şi îndreptarea legii, glava 87,
zacon 13 şi 14; glava 346. zacon 14. „Când vor fi nişte soţii multe de
vor ţine drumul“. Aici prin soţiii se înţelege complicitate lato sensul, a-
dică şi pe coautori.
3) Carmigtiani: Teoria, T. 366, nota 3 ne spune că cuvintele com­
plex şi complices, încep abiâ In veacul al IV-lea, cu Prudentiu şi Sidoniu
Apolinar; care numesc astfel pe partizanii unei infracţiuni (coautori). îna­
inte de ei, Arnobiu numeşte complici pe cei 12 zei în care religiimea p-
truscă presupuneâ o singură voinţă.
4) Carpzovius: Practicae novoe rerum criminalium; edit. Böhmer,
Francfort, 1757. Part. III. Quaest LXXXIV; Carpzovius întrebuinţează şi a-
cest cuvânt (complice) însă nu pentru complicitatea propriu zisă (ajutarea,
participarea secundară), ci pentru participarea în general, (vezi Carpzo­
vius: Practica. Sumarul IQuaest CXI, Nr. 65 şi numărul 65 însuşi.
5) Acelaşi lucru există şi în dreptul atenian. R. Roland, Esprit du
droit criminel, p. 142.
 — 4 86 —

apreciere în pedepsire, această facultate puteă să atragă

reducerea pedepsii complicelui (6).
In principiu însă în dreptul roman există parificare de
pedeapsă între diferiţii participanţi, fie primari, fie secun­
dari, la comiterea infracţiunii. Ulpian exprimă foarte lămu­
rit ideile romane asupra participării la infracţiuni, când a-
rată că: ,.Legile au voit să se pedepsească cu aceeaşi se­
veritate voinţa de a se comite infracţiunea ca şi infracţiu­
nea realizată“ (7).
Dreptul canonic a adoptat şi chiar a exagerat doctrina
romană asupra complicităţii (8).
1268 ' — In dreptul roman, participaţiunea eră diferit reprima­
tă, după cum eră vorba de un delict public sau de unul
privat.
Pentru delictele publice eră paritate de pedeapsă; pen­
tru cele private, în genere se pronunţă o singură pedeasă,
care eră suportată de toţi participanţii la un loc, oricare ar
fi fost numărul lor (a).
In infracţiunile contra onoarei, fiecare participant eră
considerat că a comis un delict distinct.
Se distingea participaţiunea materialâ=op<?/n f e r r e , de
participaţiunea moralâ = i n s t r u e r e , c o n s iliu m .
Complicitatea eră pedepsită numai atunci când infrac­
ţiunea se consumase.
12682 — Dreptul penal barbar nu a cunoscut teoria participa-
ţiunei, mai ales că răspunderea colectivă, care există în le­
giuirile barbare, făceă să nu se simtă nevoia unei astfel de
teorii.
Dreptul canonic pedepseă participaţiunea sub diferitele
sale forme, admiţând paritatea de pedeapsă pentru toţi par­
ticipanţii (b).
6Î Mommsen: Droit pénal romain, T. II, p. 238 şi 243.
7 ) L e g . 11, p a r a g . 3 , D ig . X L V , 9 .
8) Non solum qui manibus occidunt, sed etiam quorum consilio et
fraude alii occiduntur homicidae probantur.C. 23 Caus. XXXIII, qu. 3.
a) Ferrini, Esposizione storica e dottrinale del dir. pen. romano,
în Enciclop. lui Pessina, I, P. 108—122; Mommsen, Römisches Strafrecht,
p. 100 şi urm.; Landucci, Storia del dirittoi romano, I, par. 398 şi urm-.,
Padova, 1898:
b) Schianpoli, Diritto penale canonico, p. 716, în Enciclop. Pessina.
vol. I.
 — 487 —

? 1269 — In evul mediu două sisteme au fost în prezenţă; legea

vizigotă — cea mai puţin barbară, cea mai romană din toate
legile barbare, cum o califică du Roys (9) — care păstrea­
ză sistemul roman al parificării (10), şi legea longobardă.
; Capitulările lui Carol Magnul (11), Aşezămintele Sfântului
Ludovic (12) şi legile statutare italice (13), care diferenţia­
ză genurile de participare.
1270 —- In vechiul drept francez, pedepsele fiind arbitrare, ju­
decători puteau proporţionâ pedeapsa cu rolul jucat de fie­
care participant în comiterea infracţiunii (14), însă doctri­
na, inspirată de dreptul roman, aplică aceeaşi pedeapsă com­
plicilor ca autorilor infracţiunii.
Astfel, Jousse arată că pedeapsa cu moarte pentru fur­
tul cu spargere din edictul lui Francisc I, din Ian. 1534, se
da nu numai contra făptuitorilor, dar şi contra acelora cari
!e dădeau, ajutor sau instrumente, însă cu această neînsem­
nată atenuare că ei nu se pedepsesc cu roata, ci numai cu
moartea simplă (15). Şi Jousse arată acelaşi lucru despre
furtul cu chei mincinoase.
12701 — Legiuirile diferitelor state italiene din evul mediu ad­
miteau în regulă generală deosebirea între coautori ( s o c i i
c r i m i n i s ) şi complici ( s o c i i in c r im in e ) .
Această deosebre a trecut apoi din statutele italiene
în dreptul comun (a).
9) A. de Boys, Hist. du dr. crini, des peuples europ., p. 217.
10) „Non solum iile qui furtuni fecit, sed etiam quicumque conscius
iuerit, vel potius ablata sciens susceperit, in numero furantium habeatur et
simili vindictae subjaceat'. Lex Visigot, Lib. VII, Titl. II, leg. 5; Confr.
autorii citali de Carpzovius: Qu. LXXXIV, Nr. 39.
11) Actores facti interficiuntur adjutores vero corum singuli aliter
ab altero flagellantur et narres, sibi invicem praecidant. Pertz Monumenta
III, 133. Capitul, din 805, II, 10.
5) A. Gaudinus, De maleficiis. De poen. reor.. Nr. 3-6 urm. confr.
Pessina, Elementi, T. I, p. 274
12) Etabliss S t . L o u is , L ib . I, p a r a g . 3 2 .
1 3 ) E x e m p lu c e le b r u c i t a t d ePitaval în C a u z e l e c e l e b r e I, V . p . 3 1 2 .
A s a s s in i i m a r c h is e i d e Gange a u f o s t o s â n d i ţ i î n 21 A u g . 1 6 6 7 , s ă f ie u c i ş i
cu r o a t a , ia r p e r c e p t o r u l Perette c a r e î i d e d e s e o t r a v a , p e d e p s i t c u g a ­
le r e p e v ia ţă .
14) Jousse: La justice criminelle.IV, 217.
1 5 ) I b id e m : I V , 2 2 2 .
a ) v e z i: A limena, D ir i t t c p e n a le , II, p. 3 6 şi autorii c it a ţ i în n o tă .
Pessina, E le m e n t i, I, p , 2 5 4 .
 488 —

Se pare că aceste deosebiri au fost inspirate de vechiul

drept germanic, care admitea paritatea numai pentru agen­
ţii provocatori şi complicii indispensabili, nu şi pentru ceilalţi
complici, cari erau pedepsiţi mai uşor (b).
1271 — Erau astfel legi, ca cea milaneză, în care complicii se
pedepseau mai uşor decât autorul principal, însă se vede că
ele erau departe de a excită admiraţiunea contimporanilor
lor. Menochii^ care se ocupă de această lege, arată că, după
opiniunea cea mai răspândită, complicele concomitent se pe­
depseşte la fel cu autorul principal, şi că, aproae toţi inter­
preţii, mai ales cei noi, de părerea cărora este şi el, se m i r ă
că, în Constituţiunea (Statutul) Milanului, complicele se pe­
depseşte mai blând ca autorul principal (16).
1272 — Vechiul drept german a fost inspirat de principiul plu-
rificării de pedeapsă al dreptului roman, însă, în anul 1532,
Carol Quintul, în faimoasa lui Ordonanţă dela Ratisbona,
numită Carolina, prevede în art. 177 o pedeapsă mai mică
pentru complici decât pentru autorii infracţiunei, deosebin-
du-se în aceasta de multe legislaţiuni anterioare şi posteri­
oare (17).
Art. 177 al Ordonanţei lui Carol Quintul pedepseşte
diferit pe complici, de autori.

1273 _ Se pare însă că, întotdeauna, în occident judecătorii

temperau rigoarea legii dând complicelui o pedeapsă mai
blândă. Astfel Damhouder, după ce pune în principiu că ori
de ce natură ar fi ajutorul la comiterea unei infracţiuni, el
se va pedepsi ca şi autorul principal (18), adaogă însă că,
dacă nu complicele a fost cauza infracţiunei, care s’ar fi

b) Vezi :Fr. v. Lisit, Trăite, voi. I, p. 318.

16) Menochius: Op. cit. Cas. 349, Nr. 8. Confr. şi Nr. 25. Aceasta
pedeapsă mai mică nu se aplică decât când ajutorul erâ depărtat, Ibi­
dem Nr. 9.
17) Confr. Berner: Lehrbuch, paragr. 50, p. 63 şi 64.
In art. 177, după ce se spune că se pedepseşte complicele, adaogă:
,.Aber in einem Pall anderst dann indem andern“. Confr. Carpzovius: P.
II, Qu. I.XXXIV, N-le 62-63.
18) Damhouder: Enchiridion. De coadiutoritms criminum CXXXIII.
Nr. 2. Confr. Carpzovius: Practica nova Part. I, Quaest XXII, N-le 31„
32 si 33.
 4 89 -

putut face şi fără el, atunci acest ajutător va fi pedepsit mai

blând decât autorul principal (19).
La rândul său Beccaria, care tindea să îndulcească as­
primea exagerată a legilor penale de pe timpul său, sus­
ţine deasemenea diferenţiarea de pedeapsă între complici şi
autorii infracţiunii (20). Insă sub acest raport, Petre Leo-
pold, marele duce de Toscana în Ordonanţa sa penală din
30 Nov. 1786, diferă de ideile lui Beccaria, admiţând în
art. 67 paritatea de pedeapsă.
1274 — Francezii au păstrat vechiul lor sistem, pe care Black-
stone îl rezumă în câteva linii. „In Franţa, ascunzătorul e
pedepsit cu moartea, conform vechilor constituţiuni, care
distingeau cele trei feluri de furt: Unum qui consilium daret,
alterum qui contrectaret, tertium qui receptaret et occule-
ret, pari poenae singulos obnoxios“ (21).
Şi Francezii au menţinut vechiul lor sistem nu numai
în Cod. pen. din 25 Sept. 1791, dar şi în cel actual din 1810,
care, în regulă generală pedepseşte pe complice cu aceeaşi
pedeapsă ca pe autorul principal (22).
1275 — Vechea noastră legislaţiune a fost condusă de aceleaşi
principii de asimilare a pedepsei complicelui cu a autorului
pe care le-a împins până la extrem.
In Pravila lui Vasile Lupu şi în acea a lui Matei Basa­
rab, se admite orice fel de complicitate şi chiar complici­
tatea posterioară comiterii infracţiunei, şi se dă aceeaşi pe­
deapsă ea autorului principal. „Cela ce va făgădui celui vi­
novat, d u p ă c e v a f a c e g r e ş a l ă , să-i ajute la ceva, şi de i va
da ceva ajutor, atunci acela se va certă întocmai ca şi cel
vinovat“ (23).
19) Ibidem: Nr. 3.
20: Beccaria: Dei deliii delle pene, paragr. XIV.
21) Blackstone: Commentaire, V. 366.
22) Există un caz în care complicele este pedepsit la Francezi mai
aspru decât autorul principal : la adulter, femeea adulteră e pedepsită cu
3 luni până la doi ani de închisoare, pe când complicele pe lângă această
pedeapsă mai sufere şi pedeapsa complementară a amenzii dela 100—2000
ír. Art. 337 şi 338 C. p. fr.
23) îndreptarea legii, glava 346, zacon 26 şi 339, Nr. 11; Confr. despre
complici, glava 87, zacon II. „Oricare dregător va lăsa şi nu va opri să
umble banii cei răi, acela numai cu capul să plătească“.
Sc admite deasemni şi complicitatea negativă: „Cela ce va şti unde
 — 4 90

Indemnătorul şi chiar lăudătorul sau răsplătitorul, pe

care legea îl numeşte mulţumitor, este pedepsit la fel cu
făptuitorul, şi uneori, lucru curios, chiar mai aspru decât
făptuitorul. „Cela ce va lăudă pe cel vinovat, şi de va zice:
bine au făcut de au făcut aceasta, de acesta dăm învăţătură,
de va fi greşala ce au făcut, greşală de ceale mari ce sunt
de cap (24), atunci se va certă mai mult decât cel vinovat.
Şi aceasta se va face, când va fi lăudat pe cel vinovat mai
înainte de ce va fi făcut greşala, iar ded va fi lăudat după
ce-au făcut greşala, atunci se va certă întocmai ca şi cel
vinovat. Iar de nu va fi greşala care au făcut de în cele mari,
şi de va lăudă mai înainte de ce va fi făcut greşala, atunci
nu va luă mai multă certare, ci ca şi cel vinovat“ (25).
Condica lui Andronache Donici (Cap. XLI, Nr. 6V. pre­
cum şi Codicele criminal Ion Sturza pedepsesc deasemenea
deopotrivă pe complice şi pe autor. In parag. 214 Cod. pen.
Sturza se spune: „Cel ce va fi poroncit de cătră altul, cum
şi acela ce va dă bani sau unelte,sau otravă spre omorârea
cuiva, se pedepseşte întocmai ca ucigaşul“ .

Legiuitorul Caragea n’are nici o normă. Astfel, de e-

.xemplu: Gazda de tâlhari se pedepseşte cu ocna pe 5 aţii,
cea de hoţi întocmai ca şi hoţul. In schimb tovarăşii mu-
fluzului mincinos, zice legea: „să se pedepsească cu plată de
bani“. Ce e drept, mufluzii mincinoşi înşişi sunt destul de
slab pedepsiţi, cu un an de puşcărie (26).
In fine, Condica criminală din 5 Dec. 1850, a Domnu­
lui Barbu Dim. Ştirbei, inspirată de Cod. pen. fr. din 1810,
admite în art. 47 în principiu egalitatea de pedepse între
autori şi complici: „Părtaşii la o crimă sau vină se vor pe­
depsi eu aceiaşi pedeapsă ca şi săvârşitorii acelei crime sau

fac bani răi, şi de nu va spune judecătorului, acela cu capul să plătească“,

glava 87, zacon 12. Pedepsirea e admisă în caz de îndemnare, chiar dacă
îndemnatul scapă de pedeapsă, de exemplu femeia care fură dela bărbatul
său. Glava 348, zacon 13.
24) Infracţiunile capitale, care 'se pedepsesc cu moartea.
25) Pravila Mat. Basar., glava 339, Nr. 10. Acelaşi lucru şi la A-
tenieni. Roland, Esprit du dr. crim., p. 142.
26) Legiunea Caragea: Partea V, Cap. 3 şi 4.
 vini, afară de întâmplările în care legea hotărăşte într’alt
chip“ (27).
Deşi Cod. pen. Ştirbei pune principiul egalităţii de pe­
deapsă, însă găzduitorii, pe care-i consideră drept complici,
nu sunt pedepsiţi cu moartea, chiar când găzduesc persoane
care merită pedeapsa morţii. Deasemenea, prin legea mo­
dificatoare din 8 Apr. 1853, se micşorează pedeapsa tăinui­
turilor, pe care legea declară că nu-i socoteşte părtaşi (com­
plicii. Art. 50 şi 51.
1276 —• Aceasta însă ca dispoziţiuni legislative; în practica ju­
decătorească însă, cel puţin în Moldova înainte de Pravilele
Donici şi I. Sturza-vodă, complicii se pedepsea mai uşor de
cât autorii principali.
In 1800, patru indivizi pun în gând să omoare, şi chiar
omoară un om; doi sunt prinşi, unui care ucisese şi altul
care priveghea. Boerii propun ocna pe viaţă pentru cel din-
tâiu, şi pe timp mărginit pentru cel de al doilea; Domnul
însă osândeşte pe cel dintâiu la spânzurătoare, rar pe cel
din urmă să stea la ocnă pe timp nedeterminat (28).
Regula însă nu eră absolută, cel puţin în ceiace privea
pe tăinuitori.
Astfel, un hoţ furase peşte sărat şi-l mistuise (ascun­
sese) în casa unei femei; boerii hotărăsc şi Domnul întă­
reşte să se bată cu 200 toege atât hoţul, cât şi femeia (29).
Poate că diferenţierea se făcea la infracţiunile mai gra­
ve; numai astfel se poate explică aceste hotărîri, care altfel
par contradictorii.
1276 1 — Legislaţiunile moderne disting aproape toate pe coau­
tori de complici (a).
Cele mai multe prevăd pentru complice o pedeapsă mai
mică decât pentru autorul principal: cod german, olandez.
27) Aceiaşi dispoziţiune o găsim în Condica criminalicească a lui
Ribcscu din 1841, art. 46, 49 şi 50, care edictează pedeapsa deopotrivă cu
a autorului principal chiar pentru găzdmtori şi tăinuitori.
28) Condica anaioraîeîor criminale pe 1799—1900. Arch. St. laşi. Ho-
tărîre din 2 Iunie 1800, f. 40 vers.
29) Ibid.: f. 29 vers. hotăr. din 20 Martie 1800; Co'nfr. şi hotărârea
din 3 Oct. 1800, f. 56—57, în care atât autorul cât şi complicii sunt osân­
diţi numai la despăgubire.
a) Vezi asupra dreptului comparat ; Alimena, DirUto penale, II, p.
 — 492

belgian, italian, spaniol, ungar, portughez, bulgar, danez,

norvegian, grec şi aproape toate cantoanele elveţiene.
Codul francez, austriac şi rus admit paritatea de pe­
deapsă pentru complici; totuşi codul rusesc prevede în mod
expres că judecătorii vor putea aplică şi o pedeapsă mai
mică. La aeelaş rezultat se ajunge de altfel şi în sistemul
codului penal francez fie prin diferenţierea pedepsei com­
plicelui de a autorului principal înlăuntrul maximului şi mini­
mului pedepsei, fie prin aplicarea circumstanţelor atenuante
şi deci coborârea pedepsei complicelui chiar sub minimul
pedepsei cuvenite autorilor principali.
In dreptul englez complicii anteriori se pedepsesc la
fel cu autorii. Soluţiune adoptată de statele nord-ameri-
cane (b).
2 — In legislaţiunile cari asimilează pe complici cu autorii,
fiecare coautor e considerat ca complicele celorlalţi autori,
încât sub raportul calificării obiective a faptului săvârşit în
comun, toţi coautorii şi complicii' au o situaţiune juridică i-
dentică.
Astfel dacă doi inşi au comis un omor, însă unul din
ei a premeditat fapta pe când cellalt s’a asociat în mod
spontan la săvârşirea omorului, ambii vor răspunde de a-
sasinat, fiindcă infractorul al doilea fiind considerat ca com­
plice ia fapta celui dintâi şi complicele având aeelaş trata­
ment ca şi autorul ei, sunt pasibili de aceiaş pedeapsă.
Din contra în legislaţiunile cari diferenţiază pe com­
plici de autori, fiecare coautor deşi răspunde de aceiaş re­
zultat, totuşi acest rezultat este calificat în raport cu condi-
ţiunile obiective în care el a participat, (cele subiective fiind
strict personale, ele nu se răsfrâng nici chiar faţă de com­
plici). Astfel în exemplul de mai sus, primul infractor va fi
pedepsit pentru asasinat din cauză că a lucrat cu precuge-
tare, al doilea numai pentru omor simplu.
Deasemenea de ex.: într’un furt, un coautor poate fi
pedepsit fiindcă. a sărit zidurile pentru furt cu escaladare,
un al coautor care a intrat pe uşă cu o cheie falşă, pentru
furt cu efracţie, un altul, care a nemerit pe o uşă deschi­
să, pentru furt simplu, etc.

b) V. Stephen, A. digest of the criminal law, p. 29.

 — 4 93 —

Secţia 111. — Condiţiunlle complicităţii

1277 — înainte de a vorbi de aceste condiţiuni, trebue să preci­

zăm bine cine sunt complicii şi în ce constă complicitatea.
Limba obişnuită confundă, după cum am spus, pe complici
cu coautori; după ea, sunt complici toţi ooparticipanţii la co­
miterea unei infracţiuni, ori care ar fi rolul lor de partici:
pare. Insă, dacă orice complicitate e o participare, nu orice
participare este un act de complicitate. Participarea, sau
pluralitatea infractorilor poate să existe şi fără complicitate,
atunci când mai mulţi invidizi fără să se fi înţeles mai îna­
inte, comit prin revolte sau greve, loviri, incendiuri, omo­
ruri, etc. Aceste adunări de oameni sunt supuse contagiu-
nei şi foarte mult emotive. Ele nu pot fi supuse aecloraşi
regule ca societăţile de rău făcători, de oarece faptele ce
comit nu sunt comise cu premeditare, şi nici de oameni răi,
ci de oameni târîţi de curent, supuşi unei excitări nepre­
văzute, unei quasinebunii trecătoare.
1277 1 — Desigur că sferele noţiunilor de participaţiune şi compli­
citate nu sunt identice; sfera noţiunei participaţiune, repre­
zintă întregul, faţă de sfera noţiunei complicitate, care nu
este decât o fracţiune a acestui întreg.
Dar aceasta nu înseamnă că complicitatea are în con­
ţinutul său elemente specifice, cari lipsesc participaţiunei,
pentru a putea vorbi de participaţiune cu complicitate, sau
participaţiune fără complicitate.
A spune participare cu complicitate este ca şi cum ai
spune participare cu participare, fiindcă complicitatea nu e
decât o modalitate a participaţiunei, şi deci tot atât de greşit
este a se vorbi de participare fără complicitate, ca şi cum i’ar
lipsi participării un element oarecare!, ce s’ar numi compli­
citate.
Acest mod de a se exprimă nu poate avea un sens de
cât dacă se dă termenului de complicitate o semnificaţie
greşită, aceea pe care o are în limbajul vulgar de a c o r d
p r e a l a b i l î n t r e i n f r a c t o r i , încât zicând participare fără com­
plicitate, ar însemnă participare fără acord prealabil.
In limbajul corect ştiinţific nu poate fi însă primită a-
ceastă construcţiune, pentru îndoitul motiv că o participa­
ţiune fără acord prealabil nu mai e participaţiuni oricât de
 — 494

mulţi infractori ar fi produs rezultatul ilicit, ci un concurs

de fapte penale conexe; în al doilea rând, complicitate nu
înseamnă acord prealabil ci participaţiune secundară, care
implică desigur, ca orice participaţiune un acord preexis­
tent.
Aşa dar, cu privire la infracţiunile săvârşite de mulţi­
me, chestiunea care se pune, nu este dacă avem complici­
tate sau nu, ci dacă avem participaţiune şi în ce fel trebue
reprimată această participaţiune. (Vezi cele spuse la Nr.
1256e).
1278 — încă din vechiul drept se considerau aceste fapte ca
mai puţin grave şi atrăgând o pedeapsă mai mică, de oarece
mulţimea e uşor sugestibilă şi adeseori supusă la excitare.
Autorii care s’au ocupat de aceste chestiuni, şi ei sunt
destul de numeroşi în ultimele timpuri (1), sunt de părere
a se face mai întâi distincţiune între conducători sau insti­
gatori şi între conduşi sau pasivi, primii fiind pedepsiţi cu
pedeapsa întreagă ar ultimii mai uşor. Se va ţine iarăşi sea­
mă de categoria infractorului, dacă e de oeaziune ori re­
cidivist, precum şi de mobilul infracţiunei colective.
In Italia aceste idei înţelepte au influenţat jurispru-
denţa (2). La noi, ca şi în Franţa, nu se poate face decât
aplicarea circumstanţelor atenuante. Juraţii însă de ordi­
nar achită, ceeace probează, după cum cu drept cuvânt ob­
servă Vidai, că legiuitorul a făcut rău că nu a prevăzut
această materie (3).
1279 — In aceste cazuri avem participare colectivă la comiterea'
uneia sau mai multor infracţiuni, însă nu avem complici­
tate propriu zisă.
Deasemenea nu sunt complici în înţelesul legal al cu­
vântului, aceia care împreună săvârşesc materialmente fap­
ta; aceştia sunt, după cum am spus, coautori, cofăptuitori
sau codelinquenţi, şi regulele pe care avem să le expunem,
nu se aplică lor.
Asupra acestor puncte nu există nici o îndoială.1

1) Vezi Bibliografia în Vidai: Cours Nr.406, nota 1.

2) Scipio Sighele: La foia delinquente e setta delinquente; finele
operii.
3) Vidai: Cours Nr. 406, p. 553, ed. 3-a şi p. 575, ed. IV-a.
 — 495 —

1279 — In fapftele ilicite penale, săvârşite de o colectivitate

amorfă, aşa zisa mulţime, putem întâlni deopotrivă ambele
; modalităţi de participaţiune: cooperaţiune şi complicitate.
Că această participaţiune trebue să fie special privită
şi sancţionată de legea penală, desigur că toată lumea este
de acord; dar, prin faptul ca anumite acte de participaţiune.
au un caracter simptomatic deosebit sub raportul gravităţii
furburării ordinei juridice şi a pericolului social, aceasta nu
autoriză a se ridică acelor acte calificarea ce derivă din
obiectivitatea lor juridică de acte de cooperaţiuni şi com­
plicitate.
1280 — Dar care sunt adevăraţii complici?
In ce fapte constă complicitatea?
Aci încep dificultăţile pentru legiuitor şi chiar uneori
pentru interpret. Şi chestiunea importă, fiindcă e o ches­
tiune de drept, supusă censurei Curţii de casaţiune (4).
După legea noastră, autor este numai acela care să­
vârşeşte material infracţiunea, adică acela care realizează
circumstanţele intrând în definiţiunea legală a infracţiunei,
iar complice este acela care ajută în vreun mod oarecare
pe autor la comiterea infracţiunei, fără să o comită însă
el (5).
De exemplu, cel care pune scara este complice, pe când
cel care fură e autor; individul care bate pe altul este dea-
semenea autor, acela însă care împiedecă pe victimă să fu­
gă, sau pe altă persoană să-i dea ajutor, este considerat
complice (6). Mai este autor şi acel care se servă de un
neresponsabil ca de un instrument, de exemplu dă un pum­
nal epilepticului să ucidă pe cineva (7).
Spre a şti cine este autor, se pune întrebarea cine a
furat, cine a omorît, cine a bătut, în fine cine a făcut cu-

4) In Franţa jurisprudcnţa constantă. Vezi Garçon: Art. 59-—60, Nr. 461.

5) Aceasta e teoria clasică italiană, susţinută de Carmignani (Teoria
delle leggi, T.II, p. 365 şi urm.): Carrara■■ Studi sul conato e sulla com-
plicitâ, paragr. 186 şi 187, şi Programma paragr. 427 şi (428; Nicolini:
Ouestioni di diritto, p, 623. ea a fost susţinută în Germania de Berner:
Lehrbuch, paragr. 109) şi de Liszt: Lehrbuch, paragr. 50, Nr. I; în Franţa
de Bertauld: Lect. XXII, p. 409, ed. 1859 şi 482, ed. 1872.
6) Vidal: Cours, Nr. 420.
7) De Liszt: Lehrbuch, paragr. 50, Nr.II.
 — 496 —

tare infracţiune? Pentru a şti cine e complice, vom între­

ba cine a ajutat ori a înlesnit furtul, omorul, bătaia or in­
fracţiunea (8).
1 — Foarte adeseori se vorbeşte de autori materiali şi de
autori morali; corect însă, prin autori trebue să se înţelea­
gă executorii materiali, termenul de materiali fiind oarecum
un pleonasm, iar aşa zişii autori morali, trebuesc denumiţi
instigatori sau agenţi provocatori.
Şi unii şi alţii însă desfăşoară o activitate principală.
In adevăr, pentru a avea desfăşurarea întreagă a unei in­
fracţiuni, trebue să ţinem seamă nu numai de faza execuţiu-
nei, ci şi de faza concepţiunei acelei infracţiuni.
Ori, în această întreagă desfăşurare se poate distinge
o activitate principală, am putea-o numi intrinsecă, şi o ac­
tivitate accesorie, extrinsecă; aceasta din urmă, fără a con­
stitui însăşi cauzalitatea unei infracţiuni, îi foloseşte totuşi.
Vor fi deci autori toţi cei ce au conlucrat la activitatea in­
trinsecă (principală); vor fi complici, toţi cei ce-şi întâlnesc
colaborarea lor încadrată în activitatea accesorie, extrin­
secă.
Agenţii provocatori şi autorii iau deci parte la desfă­
şurarea activităţii principale, primii numai în faza concep­
ţiunei, cei de al doilea şi în aceea a execu-
ţiunii. Dar pe când participarea agentului provocator poate
fi directă sau indirectă, mediată sau imediată, participarea
autorilor va trebui totdeauna să fie directă şi imediată, a-
ceastă deosebire derivând din însăşi substanţa acestor două
genuri de partieipaţiune, prima intelectuală, deci suscepti­
bilă de interpuneri, a doua materială, deci exclusiv oon-
ceptibilă numai prin contact nemijlocit.
Aşa dar, oridecâte ori voim să deosebim pe complici,
de agenţii provocatori şi de autori, vom căută în primul
rând, în raport cu conceptul şi conţinutul fiecărei infrac­
ţiuni, să desfacem cu preciziune activitatea intrinsecă, care
constitue cauzalitatea psihică şi fizică a infracţiunii.
Vom examina apoi, faţă cu fiecare participant, dacă
colaborarea sa aparţine acestei activităţi intrinsece: orice

8) Vezi Garçon: Op. cit. art. 59—60, 18 şi autori citaţi, iar pentru
nirisprudenţă art. 458 şi urm.
 497 —

‘ colaborare directă sau indirectă, din care a rezultat rezo-

luţiunea delictuoasă (inspirarea ideii), demonstrarea, Con­
vingerea şi determinarea de a se comite infracţiunea) ne va
indică pe agenţii provocatori; orice colaborare care direct
a condus la rezultatul ilicit ne va indică pe autori.
Pe de altă parte, orice colaborare, care aparţine activi­
tăţii extrinsece, deci care nu a condus la determinarea re-
zoluţiunei delictuoase sau nu a contribuit direct şi imediat
la realizarea rezultatului ilicit, ci numai a folosit într’ufi
mod oarecare, activităţei principale, ne va indică pe com­
plici.
1281 — Legiuitorul merge până acolo cu principiul, că numai
executătorul, autorul material al infracţiunei, este autor, iar
ceilalţi sunt complici, încât consideră ca fiind complici,
chir pe agenţii provocatori, pe instigatori, care în realitate
sunt autorii morali ai infracţiune (9).
Prin urmare, după legiuitorul nostru, acei care execu­
tă material şi direct infracţiunea sunt autori, acei care se
asociază indirect inspirând ideia, preparând înainte mijloa­
cele, ajutând executarea în momentul comiterii sau ascun­
zând în urmă lucrurile provenind din infracţiune, sunt
complici.
După Vidai, complici sunt aceia, care au participat
cu bună ştiinţă la infracţiune prin acte, care nu constituesc
executarea materială a infracţiunei, dar cărora o adeziune
la infracţiune le este imputabilă (10). Carmignani numeşte
pe complice, delinquent accesoriu (11).
1282 — Ştiinţific vorbind însă, participarea este de două feluri:
principală sau coreitate, şi secundară sau complicitate.
Cea principală poate să fie materială, sau morală, să
consiste în conlucrare, în executarea împreună a actului
material ,ori în determinarea prin îndemnare a voinţei de­
licioase.
Cea secundară poate să consiste şi ea într’un act rna-

9) ,.După conceptiunea Codicelui nostru penal provocatiunea (An-

snitung) nu trebue să fie considerată ca o cauză independentă ((de sine
stătătoare) faţă cu rezultatul produs, or ca o acţiune primară intelectuală,
ci ca o participare la actul altuia“. De Liszt: Lehrbuch, paragr. 29.
10) Vidai: Cours, Nr. 401.
' 11) Elementi, Nr. 243.
 — 498 —

terial, poate însă să consiste şi în un act moral, în întă­

rirea voinţei de a comite infracţiuni, căci dacă naşte voinţa
este o coreitate, iar nu o complicitate, neputând fi vorba
în acest caz de o participare secundară (12).
Rezultă de aci că nu se poate concepe o complicitate
posterioară comiterii infracţiunei, afară dacă înainte chiar
de comitere s’a făgăduit ajutor, căci aceasta a fost un în­
demn de comitere de infracţiuni. Ascunderea lucrului după
comiterea infracţiunei, poate totuşi constitui o infracţiune
de sine stătătoare (13).
1283 — Să lăsăm pe autori la o parte, căci lor se aplică pedep­
sele şi regulele prevăzute în codicele penal; să vorbim des­
pre dispoziţiunile aplicabile ia complici. Pentru ca să e-
xiste complicitate se cer patru condiţiuni, din care va rezultă
definiţiunea ce se dă complicităţii.
1284 — a) Trebue să fie vorba de o infracţiune căci pedeapsa
care se dă complicelui e o pedeapsă de împrumut, cum vom
arătă (14).
De aci rezultă că nu poate să existe complicitate: de
sinucidere, pentrucă sinuciderea nu este pedepsită de legea
noastră şi nu poate să existe complicitate la o faptă nepe­
depsită de lege (15).
Soluţiunea e sigură şi chiar logică; este ea însă raţio­
nală ?
Noi ne îndoim.
Se înţelege uşor pentru ce nu se pedepseşte sinucisul.
Se poate zice că acel care se sinucide este într’un moment
de întunecime a minţii, şi, afară de aceasta, el nu se poate
apără în judecată. Insă aci adevăratul făptuitor este aşâ nu­
mitul complice; prin urmare, vorbind de lege ferenda, sun-

12) Confr. în acest sens. Majno: Commento, Art. 64, Nr. 330, ed. 1 şi
Nr. 343 ed. 2.
13) Majno: ibidem.
14) în Sect. V a acestui capitol, Nr. 1345 şi urm.
15) In acest sens Cas. fr., 27 Apr. 1815, S. I, 317 şi 16 Nov. 1827
S. 1828 I 135. Blanche: Etudes II. Nr. 405. (Afacerea Catrina Lhuillier,
care ajutase pe soţul său să se sinucidă dându-i mijloacele. Vezi Moli-
nier: Cours II, 219. In acelaş sens doctrina. Vezi Garçon, art. 59—69 Nr. 88
şi autorii citati de dânsul, şi art. 295 Nr. 227. Ce e drept. Curtea cu ju­
raţi condamnase la moarte pe Catherina L’huillier.
 — 499 —

tem în contra acestei dispoziţiuni. Cel puţin ar trebui să

se iacă din complicitatea ori îndemnul la sinucidere o in­
fracţiune de sine stătătoare, cum susţin Carrara şi Gar­
raud (16).
Ce vom zice însă de nepedepsirea sinuciderii? Este ea
raţională? Şi pe ce motiv se întemeiază nepedepsirea sinu­
ciderii care aduce ca o consecinţă nepedepsirea complicităţii
de sinucidere ?
Vom trată această chestiune în Proc. pen., când vom
vorbi de stingerea acţiunei publice: prin moartea inculpa­
tului (17).
12841 — Cele mai multe legislaţiuni prevăd astăzi provocarea
şi ajutorul ia sinucidere ca infracţiuni de sine stătătoare,
iar nu ca acte de complicitate, ne putând există participa-
ţiune Ia fapte pe cari legea nu le consideră ca infracţiuni.
Pentru alte amănunte a se vedea volumul 1, nr. 864\
In unele cazuri, provocarea la sinucidere poate fi conside­
rată însă, în orice legisiaţiune, ca o omucidere mascată,
de ex.: atunci când s’ar constată, că provocatorul a simu­
lat că se sinucide şi el, numai pentru a convinge pe altă
persoană să se sinucidă, în scopul de a vedeă ridicată via­
ţa acestei persoane; sau, atunci, când, în mod sistematic,
provocatorul, prin constrângere morală, maltratări şi alte
manopere, împinge pe o persoană la gestul desperat al si­
nuciderea In ambele cazuri provocatorul, prin mijloace in­
directe, a răpit viaţa unei persoane. Obiectiv şi subiectiv
există omucidere mascată de sinucidere (a).
1285 — Dacă însă complicele de sinucidere nu se pedepseşte-,
cantorul unei sinucideri nu scapă de pedeapsă, fiindcă re­
lativ la dânsul fapta constitue nu o sinucidere, ci un omor;
doctrina şi jurisprudenţa sunt unite asupra acestui punct (18).

16) Carrara, Programma paragr. 115 Nr. 1157 nota 1; Garraud,

Traité T. IV.
17) Vezi Nr. 231 şi urm.
a) Vezi : V. Lanza op. cit. la Nr. 864»; Olivieri, Măriţi bestiali e giu-
ciici pietosi, în Sc. Positiva, VII, p. 416; Fr. de Luca, Istigazione al sui-
cidio ed omicidio per colpi moral o mezzi indiretti, în Riv. dir. e pr. pen.
XI, p. 325;lmpallomeni, II cod. pen. illustr. III, p. 136.
18) Blanche: Etudes, II, Nr. 46; Molinier Vidal: II, p. 219, care
arată legislatiunea comparată. Garçon: Op. cit. Art. 59—60. Nr. 88. Nor-
 — 500 —

1285a — Pentru dreptul penal austriac se poate spune că con­

form dispoziţiunei exprese a parag. 4 cod. pen., un fapt
criminal săvârşit în contra aceluia, care ar fi cerut singur
acest lucru, este considerat ca infracţiune.
Este însă necesar de a distinge, cazul când pretinsul
complice la sinucidere a săvârşit însuşi acţiunea ucigătoare;
fiind în această ipoteză culpabil conf. parag. 4 şi 134 c. p.
de crimă de omor, ca autor direct, chiar dacă a fost ru­
gat de către victimă, de a comite faptul acesta.
Când însă victima însăşi s’a sinucis, atunci neexistând
obiectul crimei de omor, nu mai poate fi vorba de complici­
tate la omor; ajutorul dat la sinucidere, va fi atunci pe­
depsit, numai ca delict în contra siguranţei vieţei, conform
paragr. 335 cod. pen. austriac.
1286 — Observăm că tot ce se cere este existenţa unui autor
principal ori a infracţiunei; este indiferent dacă autorul prin­
cipal scapă de pedeapsă fiindcă a murit (19 şi 19 bis), a
fugit (20), e necunoscut (21 şi 21 bis), sau nu este urmărit,
deşi e cunoscut (22).

mand: Traité, Nr. 700; Cas. ir. 2 Aug. 1816, 16 Nov. 1827, 23 Iunie 1838,
concluziunl conforme Proc. gen. Dupin.
19) Garçon: loc. cit. Nr. 101, arătând şi jurisprudenta franceză con­
formă.
19 bis) Astfel s’a decis că, complicele la o crimă poate să fie ju­
decat de Curtea cu juraţi şi pedepsit, chiar dacă în cursul procesului,
autorul principal a încetat din viată. (Cas. II, 194C din 1913, în Curierul
Judiciar din 1914, Nr. 69, pag. 559 cu nota lui Tanoviceanu, în acelaş sens).
20) Garçon: loc. cit. Nr. 102, arătând şi iurispri\denta franceză
conformă.
21) Garçon: loc. cit. Nr. 103. Numeroase deriziuni în aselaş sens.
cu atât mai mult la tăinuire. Cas. II, 335, din 24 Mai 1895. B. 823;. Cas.
II, 862 din 22 April. 1908. B. 698; Cas. II 1687 din 9 Iunie 1915 Curier
Jad. 1916 Nr. 2, p. 16.
21 bis) Agentul provocator poate să fie osândit chiar când autorul
material este necunoscut. (Cas. Il din 18 Noembrie 1924, în Jurisprudenta
Generală din 1925, sp. 368, pag. 184) sau este iresponsabil (Cas. II, 431
din 13 Febr. 1924, în Jurisprudenta Generală din 1925, sp. 803, 419 cu nota
Dongoroz).
22) Garçon: loc. cit. Nr. 100 şi 105, care citează autori şi juris­
prudenta franceză constantă; Le Poittevin, Instr. crim. art. 1 Nr. 335. La noi
Cas. II, 906 din 30 Aug. 1908. B. 724 Cu atât mai mult nu e necesar
că să fie urmărit, judecat şi pedepsit autorul principal, în caz de tăi­
nuire. Cas. II. 199 din 20 Apr.1890. B. 539.
 — 501 —

11287 — Quid în caz de achitare?

l Depinde de cauza achitării; dacă ea este reală, de e-
xemplu legitima apărare, ori neexistenţa faptei (23), ea pro­
fită şi complicilor. Dacă, din contră, achitarea provine din
cauze personale, de ex. nebunia (24), ori delaţiunea (art.
116 şi 122 C. p.), ea nu profită complicelui (25).
1288 — Chestiunea însă, dacă în caz de furt dela părinţi, copii
ori soţii poate există complicitate, este controversată în
Franţa şi la noi. Vom reveni mai târziu asupra acestei con­
troverse (26).
Este însă afară de orice îndoială, că dacă sunt şi co­
autori străini ,ei se pedepsesc, şi, în acest cas, se pedepsesc
şi complicii (27).
1288 a — Această controversă nu există pentru codul penal aus­
triac, care în această privinţă dispune expres în paragr.
463, 464, că furtul şi abuzul de încredere între soţi, pă­
rinţi, copii, fraţi şi surori, atât timp cât aceste persoane con-
veţuesc în comun, se va pedepsi conform parag. 460 ca con-
travenţiune, însă numai la cererea capului familiei.
Participarea la contravenţiuni de acest fel este tot o
contravenţiune, dacă nu constitue însă crima de tăinuire
prevăzută în paragr. 185, 186 cod. pen. asutriac, fie din
cauza valorii mai mari, fie din cunoştinţa ce tăinuitorul a-
veâ, că furtul a fost săvârşit într’un mod, ce îl califică de
crimă.

23) Întrucât delictul imputat autorului principal nu are fiinţă, e inu­

til a discută existenţa complicităţii în acea afacere. Cas. Ii, 122, din
1 Mart. 1897, B. 372; Ccnfr. Cas. II, 772 din 18 Sept. 1900. B. 1082.
24) Vezi mai la vale, Nr. 1293.
25) Vezi în Garçon: Art. 59—60 Nr. 114, doctrina, iar jurispru-
denţa la Nr. 115, şi urm. In materie criminală verdictul ncfiind motivat,
nu poate fi contradicţiune dacă se achită autorul principal şi se con­
damnă complicele. Garçon: ibid. Nr. 118, iar la noi, Cas. II, 188 din 25
Mai 1879. B. 453.
26) Vezi Nr. 1396 şi urm.
27) Cas. fr. Secţ. Un. 25 Mart. 1845. Concluz. cont. Proc. gen, Uupin,
Pal. 45, 407. In acelaş sens. Blanche: Etudes II, Nr. 57 şi urm. Molinier:
Cours, II, p. 221.
La noi, Cas. II, 1900 din 22 Iunie 1909. B. 828, (o persoană îndem­
nase pe sotie să fure banii delà brăbat; ea luase banii şi i-a cheltuit. In
acelaş sens C. Georgescu: Revistacritică an. I (1941). Nr. 8, p. 500 şi urm.
 502 -

Dispozitiuni similare sunt conţinute în anteproiectul

austriac paragr. 354, deasemeni în anteproiectul german
din 1919 (parag. 365, 366) şi cel din 1925 (paragr. 302,
303), care însă nu pedepseşte furtul şi abuzul de încredere
în dauna unui soţ sau unui descendent, atunci când valoa­
rea acestor lucruri este neînsemnată.
1289 — Deasemenea în Franţa se admite că, chiar dacă nu ar
interveni coautori străini, tăinuitorii nu scapă de pedeapsă,
fiindcă fapta lor, după cum vom arătă, constitue nu o com­
plicitate, ci o infracţiune de sine stătătoare, independentă
de infracţiunea principală (28). Jurisprudenţa noastră este
însă în sens contrariu (29).
1890 — Tot ca o consecinţă a acestei prime condiţiuni, nu poate
să existe complicitate, în caz de amnistie, fiindcă amnistia
nu numai că apără de pedeapsă, dar chiar face să se consi­
dere fapta ca neexistentă (30 şi 30 bis).
1890 1 :— Complicitatea fiind o participaţiune secundară la o in­
fracţiune, va urmă întotdeauna condiţiunea juridică a fap­
tului principal sub raportul cauzelor obiective (reale, ope­
rante in rem) cari înlătură incidenţa legei penale.
Amnistia, prescripţiunea acţiune! publice, abrogarea
dispoziţiunei care sancţiona faptul principal, toate vor face
imposibilă urmărirea complicilor, întrucât ele au scos de
sub incidenţa legei penale faptul principal care constitue nu­
cleul complicităţii (a).
28) Molinier: Cours II, 21. Goni. Vidai în Molinier, la loc. cit. In
acelaş sens D. Alexandresco, Curierul Judiciar 1901, Nr. 14 şi C. Bucu­
reşti, I, 939, 1906.
29) Vezi Nr. 1430. In acest sens Trib. Iaşi, I, 1098 din 30 Nov. 1901;
Curierul Judiciar 1901 Nr. 14; Curtea Iaşi, I, 1208 din TI Oct. 1904 Cu­
rierul Judiciar 1904, Nr. 84; Cas. II, 2689 din 29 Nov. 1906. Nr. 82 (ca­
sare fără trimitere).
30) Garçon: Op. cit. art. 59—69 Nr. 96. Doctrina şi jurisprudenţa
în acest sens.
30 bis) Amnestia profită tuturor persoanelor cari au comis infrac­
ţiunea; coautori, provocatori, complici, etc. (Cas. II, 1649 din 16 Noem-
brie 1920, Pand. Rom. 1921—922, I, 142 cu notă A. Qrigorovici. In ace­
laş sens. C. A. Bucureşti IV, 246 din 5 Noembrie 1923, în Jurisprudenţa
Generală 1923, sp. 1767, pag. 803; Curtea cu juraţi Constanta din 30
Sept. 1920 în Curierul Judiciar Nr. 13 din 1921, pag. 20'1 şi urm., cu
nota (Decusară) şi trimeterile arătate acolo.
a) V. Vidal et Magnol, Cours, p. 565; Garraud, Traité, III, p. 46.
 - 503 —

12902 — Deasemenea atunci când actul de complicitate e privi'

tor la o infracţiune numai încercată, dacă tentativa nu va
fi pedepsibilă obiectiv, fie pentru că legea nu o pedepseşte,
fie pentru că autorul material s’a oprit el singur de a mai
săvârşi faptul, această situaţiune va profită şi complicelui.
1290 1 — Această teorie însă nu este adoptată de toate legisla-
ţiunile şi nu e recunoscută în teoria dreptului penal ger­
man (x).
Statul sau suveranul unui stat poate graţia în 3 for­
me: 1) prin suprimarea complectă a unei urmăriri penale
(aboliţiunea), 2) prin iertarea sau reducerea pedepsei deja
pronunţate de către o instanţă judecătorească (graţierea în
sensul propriu) sau 3) prin iertarea urmărilor unei condam­
nări (reabilitare).
In fiecare dintre aceste 3 forme graţia acordată se
poate referi fie la un infractor special, fie la o totalitate de
infractori. In cazul din urmă, actul de graţiere se numeşte
amnestie.
Orice act de graţiere poate înlătură numai urmările
legale ale inracţiunii nu însă şi faptul penal săvârşit. Infrac­
ţiunea există deşi a fost graţiată sau amnestiată, ea scuteşte
numai de pedeapsă nu însă şi de obligaţiunea de despăgu­
bire şi reparare; ea poate fi luată în considerare ca ele­
ment de agravare a pedepsei la judecarea unei alte in­
fracţiuni.
Prin urmare graţierea sau amnestia nu se referă dela
sine la foţi participanţii unei infracţiuni. Un complice, în pri­
vinţa căruia nu există condiţiunile prevăzute prin amnestie
va fi deci pedepsit, deşi autorul principal în urma amnestiei
e scutit de pedeapsă.

1291 — In Belgia, nu poate să existe complicitate decât la in­

fracţiunile prevăzute de codicele penal; cât despre cele pre­
văzute de legile speciale, complicitatea nu există decât când
este anume prevăzută prin legea specială (31).
Din contră, în Franţa, delictele contravenţionale din le­
gile speciale sunt considerate ca delicte corecţionale, şi prin

x) De Liszt: Lehrbuch paragr. 75, Meyer: Lehrbuch parag. 46.

31) Tiry: Cours, Nr. 253.
 — 5 04 —

urmare susceptibile de complicitate (32). Vom reveni mai

la urmă asupra acestei chestiuni. (Vezi N-rele 1304 şi 1305).
1291 1 — Principiile înscrise în partea generală a codului penal
formând dreptul comun pentru toate legile penale şi legile
conţinând dispoziţiuni penale, principiile privitoare la pai-
ticipaţiune în genere şi deci şi la complicitate se vor aplică şi
legilor speciale, afară de cazul când prin dispoziţiuni ex­
prese s’ar derogă în legile speciale dela aceste principii (a).

1292 — Tot din cauză că nu poate să fie complicitate decât la

o infracţiune, s’a dedus că acela care îndeamnă pe nişte per­
soane ca să dea mărturie falsă de filiaţiunea sa, nu poate fi
considerat complice, fiindcă art. 290 C. p., este relativ nu­
mai la cei ce dau mărturii în justiţie (33). Solutiunea este
de sigur logică, însă în asemenea caz, dacă martorul nu
poate fi pedepsit conf. art. 290 C. p., trebuiâ pedepsit ca
vinovat de fals în acte publice, iar agentul provocator, pe
baza art. 47 C. p. (34).

1293 — Vom merge însă mai departe, şi vom spune că în cazul

când autorul principal este un nebun, şi prin urmare fapta
lui nu constitue infracţiune, complicele său va scăpă de pe­
deapsă. Această concluziune a fost de altfel admisă de tri­
bunalul suprem al Imperiului german (16 Iunie 1885). Maj-
no numeşte eroare stranie (errore singulare), această inter­
pretare a legii, şi negreşit că are dreptate (35). Dacă însă
dreptul penal se reduce numai la ştiinţa logicei şi a silogis­
melor, mărturisim că, după principiile complicităţii, trebue
să admitem cu tribunalul Imperiului german, că nu poate fi
vorba de complicitate acolo unde lipseşte infracţiunea auto-
fUlui principal, executător material al faptei.

32) Garçon: Op. cit. N-rile 194 şi urm.: jurisprudenţa franceză.

Bine înţeles, afară de o dispoziţiune contrarie a legii. Ibidem Nr. 203 şi
urm.
a) V. Alimena, Diritto penale, II, p. 72.
33) Trib. Ilfov, I, Nr. 1170 din 7 Sept. 1904; Curierul Judiciar 1905,
Nr. 75.
34) In acest sens Stelian Popescu în nota asupra sentinţei trib. Il­
fov, 1170 din 1904.
35) L. Majno: Commento, art. 63, Nr. 321 ed. 1 şi Nr. 335 ed. 2.
 505 —

12931 — Credem că soiuţiunea tribunalului suprem german, nu

are nici cel puţin meritul de a fi logică, fără a mai relevă
că e complect neştiinţifică.
Am arătat la Nr. 6411 (volumul I), că în caz de ne­
bunie infracţiunea există, că nebunia nu exclude intenţiunea,.
ci înlătură numai incidenţa legei penale din cauza irespon­
sabilităţii infractorului.
Cum cauzele de iresponsabilitate sunt pur personale
şi deci nu pot produce decât efecte limitate in personam, şi
cum infracţiunea există, desigur că poate există participa-
ţiune, chiar sub forma complicităţii, la infracţiunile săvâr­
şite de un nebun.
Aceiaş soluţiune se impune în toate cazurile de irespon­
sabilitate.
1293 1 — O asemenea interpretare este exclusă pentru codul pe­
nal austriac prin dispoziţiunea expresă din parag. 5. care
prevede că împrejurările personale, ce exclud punibilitatea
autorului principal sau unuia dintre complici sau partici­
panţi, nu pot folosi celorlalţi complici sau participanţi.
In anteproiectele confecţionate până în prezent şi a-
nume în cel elveţian paragr. 23, german din 1919, parag.
30, austriac parag. 12, cehoslovac din 1921 (parag. 23) şi
cel german din 1925 (parag. 28), se găseşte exprimat acest
principiu în mod mai general, în sensul, că împrejurările
sau calităţile speciale, ce exclud, atenuează sau înăspresc
pedeapsa, unuia dintre infractori, au efect numai pentru
persoana aceluia faţă de care ele sunt existente.
1294 — b) Infracţiunea trebue să constitue o crimă sau delict.
In materie de contravenţiurie nu există complicitate (36), a-
fară de o dispoziţiune contrarie a legii; s’a dat pentru acea­
sta două motive:
1. Contravenţiunile se pedepsesc uşor chiar în per­
soana autorilor; pedeapsa complicilor fiind mai mică poate
fi suprimată;
2. La complicitate trebue intenţiune, după cum vom a-

36) Punct unanim admis atât în doctrină cât şi în jurisprudentă r

vezi Garçon: Cod pen., art. 59^60, N-le 211 şi urm.
La noi Cas. II 476 din 4 Dec. 1881. B. 952. (relativ la contrabanda.
de tutun).
 — 506 —

rătâ îndată; la contravenţiuni însă, în general, nu există in-

ienţiune.
1295 — Aceste două motive sunt insuficiente. Mai întâi obser­
văm că s’ar putea dâ, în caz de complicitate la contraven-
ţiune, minimum pedepsei de simplă poliţie, iar în ceeace
priveşte cel de al doilea motiv, se poate zice că nu toate
eontravenţiunile sunt lipsite de intenţiune (37).
Mai observăm că legea se exprimă rău. In art. 47 vor­
beşte în general de infracţiuni, încât pare că ar voi să vor­
bească şi de contravenţiuni; în articole următoare însă, se
vede intenţiunea sa, căci vorbeşte numai de crime şi delicte.
1296 — Liszt spune că ajutorul la contravenţiuni nu se pedep­
seşte, fiindcă ajutorul e un sprijin intenţionat (38). Aceasta
este exact, nu vedem însă pentru ce nu s’ar putea dă un
sprijin intenţionat în materii de contravenţiuni. De exemplu:
0 persoană care comite infracţiunea prevăzută de art. 385,
al. 6, aruncând înaintea locuinţei lucruri de natură a vătă­
ma sănătatea, poate prea bine să fie ajutată de o altă per­
soană, care caută să îndepărteze pe agentul poliţienesc ce
ar fi putut să împedece această contravenţiune.
Prin urmare, de lege ferenda ar trebui pedepsită şi
complicitatea de contravenţiuni (39); desigur însă că ea nu
e pedepsită, căci art. 47 şi urm., ca aproape întreaga Carte
1 a Codului penal vorbeşte numai de crime şi delicte.
1296 1 — Am văzut, când ne-am ocupat de elementul imaterial,
în volumul I Nr. 5092 şi 552‘, că astăzi se admite de ma­
joritatea autorilor de drept penal că există şi la contraven­
ţiuni un element imaterial- alcătuit din cei doi factori: voli­
tiv şi intelectual.
Existenţa elementului imaterial fiind admisă şi în ma­
terie de contravenţiuni, singurul motiv bare justifică îrt-
îăturarea complicităţii în această materie dispare şi deci

37) Thiry: Cotirs Nr. 253, admite primul motiv, critică însă pe cel
de al douilea. In acelaş sens Laborde: Cours Nr. 617 şi Blanche: Etudes
II. Nr. 69 şi jurispr. Cas. ir,
38) De Liszt: Lehrbucli paragr. 51, ed. 1905.
39) Sc. Sighele dă ca exemplu pe un stăpân care porunceşte vizi­
tiului să mâne repede în mijlocul unei mulţimi; aci stăpânul e complicele
vizitiului pentru contraventiunea de a fi mânat prea repede Sc. Sighele :
Complicii p. 159 şi 161. In art. 60 C. p. italian, cel care dă ordinul, având
 — 507 —

vom admite alături cu toată doctrina mai nouă, că parti-

I picaţiunea sub ambele sale forme, cooperare şi complicitate,
V
este posibilă şi la contravenţiuni (a).
1296 2 — Anteproiectul de cod penal român a admis printr’un
text expres complicitatea în materie de contravenţiuni, pe­
depsind pe complice cu minimul pedepsei prevăzut pentru
contravenţiunea comisă.
f 1296 1 — Codul austriac dispune în parag. 239, că dispoziţiunile
generale despre complicitate, instigare, tentativă prevăzută
în parag. 5— 11 ale acestui cod, se vor aplică şi la delicte
precum şi la contravenţiuni, întrucât legea nu dispune ex­
pres altfel pentru cazuri speciale, sau întrucât excepţiunea
nu urmează din natura însăşi a delictului sau a infracţiunii.
O asemenea dispoziţiune generală conţine şi antepro­
iectul german din 1919 (parag. 405) şi din 1925 (paragr.
345), dispunând însă (parag. 408 din 1919, paragr. 348
din 1925), că atât complicitatea cât şi tentativa la contra-
venţiuni nu se vor pedepsi.
Anteproiectul austriac dispune în paragr. 13 alin. 2 că
tentativa nu se va pedepsi, dacă pedeapsa prevăzută pen­
tru infracţiunea săvârşită nu trece peste 3 luni de închisoa­
re, sau una mie de coroane amendă. O asemenea dispozi­
ţiune prevede şi anteproiectul cehoslovac, din 1921 (parag.
1 şi 3 al legei despre contravenţiuni).
1297 — Cu atât mai mult de lege ferenda ar trebui pedepsită
provocarea la contravenţiuni când produce efect, fiindcă,
după cum am mai spus, agentul provocator este în reali­
tate un coautor, şi, dacă nu poate există complicitate de
contravenţiune, poate însă să existe coautori de contraven­
ţiuni. (40). Aceasta însă din punctul de vedere al raţiunei.
autoritate, spre a se comite o contravenţiune, se pedepseşte cu aceeaşi pe­
deapsă ca autorul contraventiunci. Aci însă cu drept cuvânt observă; Si-
ghele, nu e stabilită complicitate la contravenţiune, ci coresponsabilitate..
(op. cit., p. 164).
a) llmpatlomem, II sistema generale della contravvenzioni, în Ri-
vista Penale, XXVIII; S. Longhi, Teoria generale delle contrav. p. 162.
P. Tuozzi, Corso di dir. peu. IV, p. 216, Alimena, Diritto penale, II, p. 71.
40) Vezi Rev. penitent. 1914 p. 405 şi 406. I>e pildă, dacă se con­
damnă şofeurul unui automobil care a întrebuinţat muzica (testofon) îtt
loc de..., se poate condamnă şi proprietarul, pentrucă a înzestrat automo­
bilul său cu testofon ca im coautor de contravenţiune.
 — 508

căci juridic vorbind, după dreptul penal pozitiv, nici chiar

provocarea la contraventiune nu se pedepseşte, fiindcă art.
47 deşi întrebuinţează odată cuvântul general de infracţiu­
ne, arată în urmă de două ori la ce fel de infracţiuni se re­
feră, vorbind de crime şi delicte. Art. 50, alin. 3, 53 şi 56,
de-asemenea, se referă la crime şi delicte, iar art. 49 vor­
bind de pedeapsă, nu prevede decât închisoarea corecţio-
nală şi criminală (41).
12971 — Credem, că în actualul cod provocarea calificată, a-
dică cea prevăzută de art. 47 alin. 1, este pedepsită chiar
şi în materie de contravenţiuni.
Diferenţa de redacţiune între alin. 1, care prevede pe cei
ce au provocat la o infracţiune, şi alin. 2, care se ocupă de
provocarea la crimă sau delict, dovedeşte tocmai, că legiui­
torul, ţinând seamă că provocarea calificată este mai gra­
vă, o pedepseşte oricare ar fi infracţiunea la care s’a pro­
vocat, chiar contravenţiune, pe când provocarea simplă
din alin. 2 fiind mai uşoară, o pedepseşte numai când e
privitoare ia crime şi delicte.
Argumentul că în celelalte articole privitoare la com­
plicitate nu se vorbeşte decât de crime şi delicte, nu este
operant în această chestiune, deoarece situaţiunea agenţi­
lor provocatori e cu totul deosebită de aceea a complicilor,
iar faptul că titlul în cari sunt aşezate dispoziţiunile privi­
toare pe provocatori şi complici poartă titulatura unică
„Despre complicitate“ este fără valoare pentru interpre­
tare într’u cât legiuitorul s’a exprimat greşit zicând „des­
pre complicitate“ în loc de „despre participaţiune“. (vezi
Nr. 1315 ‘).
1297 2 — Anteproectul de cod penal român pune capăt şi aces­
tei controverse, statornicind în mod expres şi prin text spe­
cial pedepsirea provocării şi în caz de contravenţiuni, fără
deosebire dacă ea este simplă sau calificată. Anteproectul
se exprimă greşit când spune că agenţii provocatori la con-

41) Majno: Commento, art. 63 C. p„ N-le 307 şi 309, ed. 1, şi 3

şi 325 ed. 2-a, spune că în Cod. italian ca (şi în Cod. penal al Sardiniei,
art. 690), poate există complicitate la certe contravenţiuni; legiuitorul ita­
lian întrebuinţează în art. 61 şi 62 C. p., expresiunea reato (infracţiune),
jar nu delitto.
 — 509 —

travenţii vor fi socotiţi ca autori; pot fi pedepsiţi la fel cu

autorii, dar în nici un caz nu e corect a spune că sunt au­
tori.
1297 a — Pentru codul penal austriac nu există nici o îndoială,
referitor la chestiunea dacă şi provocarea la oontravenţi-
uni se pedepseşte (par. 239 şi par. 5— 11 cod. pen. austr.).
In acelaş sens anteproectul austriac (par. 12), ante­
proectul german din 1919 (par. 405 şi 28) şi din 1925 (par.
345 şi 25), precum şi anteproectul ceho-slovac din 1921
(par. 23 şi par. legii despre contravenţiuni).
1298 — c) Se cere ca ajutorul să fie dat cu intenţiune ; art.
47, 50, 52 şi 53 cod. pen. nu lasă nici o îndoială în această
privinţă (42). Nu poate să fie complicitate din partea ace­
luia care ajută fără să ştie acţiunea culpabilă a infractoru­
lui. Iar dacă autorul trece peste marginile acţiunei culpa­
bile care erau cunoscute complicelui, acesta încetează să
fie complice pentru rest (43).
De această condiţiune vorbeşte şi Menochiu în veacul
al XVI-lea : „Intenţiunea — zice dânsul — neexistând, nu
se va pedepsi. In îndoială se va presupune că acela care a
dat o armă a dat-o fără intenţiune” (44). De exemplu, un
servitor care ar dă informaţiune unui hoţ despre aparta­
mentul stăpânului său, crezând că hoţul vrea să ia cu chi­
rie acel apartament, nu poate să fie socotit ca un compli­
ce (45).
Deasemeni, în un exemplu pe care déjà l-am citat, dat
de jurisprudenţa franceză, nu poate să fie complice indi­
vidul care cu ştirea justiţiei, pentru a uşurâ arestarea ho­
ţilor. primeşte lucrurile furate (46).
1299 — Şj intenţiunea trebue să fie judiciar constatată prin
hotărârea judecătorească ; altfel hotărârea este casabilă.

4.2) Vezi în acest sens, doctrina şi jurisprudenţa franceză, Garçon :

Art. 59—(50 N-le 348 şi 349. Adaugă Haas: Principes 1, Nr. 496, nota 12.
43) Berner: Lehrbuch parag. 110, Nr. 5.
44) Menochius : Op. cit., Cas. 349, N-le 6 şi 16; în acelaşi sens că se
cerc intenţiune ia ajutorul complicelui; Carpzov: Ouest. LXXXVII, Nr. 16. Şi
chiar ta Romani, 53, parag. 2. Dig. 50, 16.
45) Garçon : Ibidem, Nr. 350.
46) Cas. fr. 11 Brum. an. XIV. Garçon: Ibidem Nr. 359. La noi Cas.
II, 170 din 18 Mart. 1892, B, 277.
 — 510 —

Jurisprudenţa e constantă în Franţa asupra acestui

punct (47).
1300 — De aci rezultă că nu există complicitate nu numai la
contravenţiuni, dar şi la orice altă infracţiune neintenţio­
nată, cum ar fi omorul sau loviturile fără voinţă, bancrută
simplă, etc. (48). Se poate, ce e drept, pedepsi un ajutor
neintenţionat la comiterea unei infracţiuni intenţionate, de
exemplu vânzarea otrăvei de către farmacist, şi oricare
alte fapte de această natură, însă ele nu se pedepsesc în
acest caz ca fapte de complicitate, ci ca infracţiuni de sine
stătătoare(49). Cu alte cuvinte, în aceste cazuri, fapta nu
se pedepseşte conform regulelor cod. pen., relative la com­
plicitate, ci conform legilor speciale, care prevăd pedepsi­
rea acelei fapte, independent de orice intenţiiune.
1301 — Laborde este de părere că poate să existe complici­
tate chiar la infracţiunile neintenţionate. El constată că în
cod. pen. există aproape 28 de delicte neintenţionate, şi
s’ar restrânge arbitrar dispoziţiunile legii relativ la compli­
citate, dacă nu s’ar aplică teoria complicităţii la infracţiu­
nile neintenţionate (50).
Că poate să existe culpabilitate, şi chiar intenţiune în
ajutorul ce se dă la comiterea unei fapte neintenţionate, a-
ceasta ni se pare incontestabil. Exemplu, un doctor prescrie
şi dă un medicament care conţine şi elemente toxice în o
mică doză; le prescrie însă din greşeală într’o mare doză ;
farmacistul, care ştie cărui bolnav va fi administrat acel
medicament şi care deşi cunoaşte greşala medicului, voind
să omoare pe bolnav, dă acea mare doză elementelor to­
xice ale medicamentului, şi pricinueşte astfel moartea bol­
navului. In acest caz avem ajutare intenţionată a unui omor
prin imprudenţă, însă aici nu poate fi vorba de complici­
tate de omor prin imprudenţă, ci de adevărat omor inten-

47) Vezi Garçon asupra art. 59—69, N-le 541 şi următoarele. Cu­
vintele cu cunoştinţă or cu bună ştiinţă nu sunt sacramentale, Ibid. p. 545.
48) E. Pessina : Elementi T. I p. 265; contra Setti : Dell’imputabilità,
Torino; Fratelli Bocea: 1892, p. 122.
49) Civoli : Op. cit. Lect. XXXI, p. 255.
50) A. Laborde: Cours, Nr. 617 şi ed. 2-a, Nr. 538; în acelaşi sens
Garçon: Code penal, Art. 59—60, Nr. 366; Confr. Blanche: Etudes, II Nr. 70.
 — 511 —

ţionat. In realitate farmacistul e culpabil de omor, el este

autorul uciderii voluntare, iar medicul numai un infractor
imprudent (51).
Se mai poate da ca .exemplu, o persoană care ştiind
pe alta că se joacă cu puşca descărcată, o încarcă şi stă­
pânul puştii crezând-o neîncărcată, omoară pe o persoană
cu care voiă să glumească. Sau, ştiind că două persoane
fac exerciţii de floretă, nu numai că slăbeşte nasturul din
capul floretei (fleuret moucheté), dar chiar otrăveşte vâr­
ful floretei şi provoacă astfel moartea rănitului.
Aci desigur că există ajutor la un omor neintenţionat,
însă nu există complicitate, în sensul legiuitorului, deoare­
ce complicele e un copartieipant care ia parte secundară
la comiterea infracţiunii voită de autorul principal, e o co­
munitate de voinţă, pe când în cazurile noastre, departe ca
pretinsul complice să fie participant secundar al faptei să­
vârşite de altul, este un autor principal al altei fapte, iar
pretinsul autor nu e decât un auxiliar inconştient al infrac-
ţiunei altuia, un adevărat instrument.
Acî e mai mult conexitate între o infracţiune intenţio­
nată şi alta neintenţionată. La această coparticipare nu s’a
gândit legiuitorul în materia complicităţii ; relativ la ea se
vor aplică regulele dreptului comun : infractorul intenţionat
se va pedepsi ca autor al faptei voite, iar cel neintenţionat
ca autor al faptei comise prin imprudenţă. Şi este just ca
primul să fie pedepsit ca autor al faptei voite, căci deçà o
persoană după ce a preparat o substanţă explosivă, o aşea­
ză astfel ca ea să producă efect delicios prin forţa elemen­
telor naturei ori prin lovirea prin inatenţiune cu piciorul,
desigur că acea persoană va răspunde de infracţiune. Ipo­
tezele noastre sunt însă absolut identice cu aceasta.
Dacă s’ar admite teoria pe care o combatem, compli­
cele ar trebui pedepsit mult mai aspru decât autorul prin­
cipal, căci el ar comite infracţiunea cu intenţiune, iar auto­
rul fără intenţiune, ceeace ar fi contra tutulor principiilor
în materie de complicitate. Ne mirăm că autorul francez

51) In acest sens de Liszt: Lehrbuch, parag. 51, II, Nr. 2. Garçon.
Code'pénal Art. 59 si 60, Nr. 354.
 — 512 —

nu s’a gândit la această consecinţă, care arată netemeini­

cia părerii sale.
1302 — In realitate însă greşala lui Laborde — căci merită
să fie calificată greşală această stranie părere — provine
din cauza ,că dânsul confundă pe coautori cu complici.
Evident că pot fi coautori la infracţiunile neintenţio­
nate. Exemplele sunt foarte numeroase (52). Mai mulţi ex­
cursionişti pe un munte, cercând să mişte o piatră mare, o
prevălesc şi provoacă moartea unei persoane ; sau irai mulţi
lucrători, care doborând o grindă de pe o casă, lovesc ori
omoară din greşeală pe un trecător pe care nu-1 văzuseră în
momentul aruncării bârnei (53).

Dar în aceste cazuri, avem coautori, iar nu complici,

a căror pedeapsă va fi cea prescrisă de lege, iar nu pe­
deapsa micşorată dată de lege în caz de complicitate. La­
borde citează ca exemplu de complicitate neintenţionată
fapta unui stăpân care ordoană vizitiului său să mâne caii
mai repede într’o stradă frecuentată (54), şi spune că în
asemenea caz stăpânul va fi vinovat de complicitate, dacă

52) Majno: Commento, Art. 63, Nr. 309 ed. I-a şi 323 cd. 2-a, pre­
tinde că la delictele neintenţionate (culpoase, cum le numeşte dânsul), nu
poate fi nici coreitatc, nici complictiate. Mi se pare că dânsul merge prea
departe; coreitate poate există. Dânsul spune dealtmintrelea că în Cod.
pen. it. care întrebuinţează formula reato (infracţiune), iar nu delict, poate
fi coreitate şi complicitate chiar la contravenţiuni ca şi în art. 690, C.
p. al Sardiniei, însă numai relativ la certe contravenţiuni. Ibtlem: art. 63,
Nr. 309:
53) Carrara dă un exemplu mai subtil şi complicat: Un bucătar gă­
seşte o hârtie cu arsenic, deşi crede că e sare, însă din prudentă nu în­
trebuinţează ceeace a găsit. Un terţiu râzând de scrupulele bucătarului, îl
face să întrebuinţeze arsenicul, şi să comită omor. Ambii sunt culpabili
de omor prin imprudenţă, însă nu poate să fie vorba de complicitate. De
asemeni dacă stăpânul a îndemnat pe vizitiu să meargă mai repede şi s’a
comis o lovitură sau omor, poate să existe coautori de omor prin im­
prudenţă, nu însă complicitate. Confr. Sc. Sighele: Complicitâ p. 159—161.
54) Acest exemplu e citat si de A. Setti: Deli’imputabLlitâ. Part. II,
Cap. II, parag 9, ca să susţină că poate să eziste complicitate la infrac­
ţiunile neintenţionate. Vezi şi alţi autori în acelaşi sens citaţi de dânsul
p. 123, nota 1, iar la noi acest exemplu A. D. Oprescu, care deasemeni ad­
mite o complicitate sui generis a infracţiunilor neintenţionate. Revista ju-'
diciară an. II, 1906, Nr. 9, (15), p. 123.
 — 513 —

rezultă o rănire sau un omor involuntar (55). Noi credem

că, în asemenea caz, stăpânuk poate ori să fie considerat
ca un coautor intelectual al infracţiunei neintenţionate, ori
ca strein infracţiunei, în nici un caz însă nu poate fi so­
cotit un complice al omorului sau loviturei prin imprudenţă.
Liszt consideră fapta ca o infracţiune mediată (56).
302 1 — Exemplul cu stăpânul care îşi îndeamnă vizitiul să
mâne mai repede a preocupat pe toţi autorii, fiindcă toţi
s’au oprit la acest exemplu ca la un caz tipic de parti-cipa-
ţiune.
In realitate, tocmai în acest caz nu există o participa-
ţiune, ci un concurs de cauze succesive.
Ordinul stăpânului este cauza mediată, iar faptul vi­
zitiului este cauza imediată. Ori, în atari cazuri, fiecare din
autorii cauzelor concurente răspund de culpa lor în mod
independent, (vezi mai jos Nr. 1303 4).
Dacă însă stăpânul nu ar fi dat ordin vizitiului sau şo­
ferului să mâne repede, însă aflându-se în vehicul a tolerat
viteza excesivă cu care vizitiul sau şoferul mâna, cum stă­
pânul are aceiaş îndatorire ca şi şoferul sau vizitiul de a
păzi regulamentele şi, ceva mai mult, de a-şi supraveghea
propuşii, el va fi complice la rezultatul ilicit ce va rezultă
din fapta acestora, întrucât aci toleranţa stăpânului a aju­
tat la actul care a servit de cauză rezultatului ilicit, pe când
în exemplul dintâi ordinul stăpânului fusese cauza mediată
a actului care a produs rezultatul.
303 — Adăogăm în fine că, dacă s’ar admite ideia pe care o
combatem, în caz de bancrută simplă toate persoanele care

55) Laborde: Cours Nr. 627 şi ed. 2-a Nr. 548; Normand : Cours, Nr.
691, crede deasemenea că poate să exise complicitate la infracţiunile nein­
tenţionate. „R destul — zice dânsul — de a presupune că acela care a dat
instrumentul infracţiunii, să fie dc vină că n’a prevăzut şi împedicat uzul
imprudent care ar fi făcut cu el. S’a citat exemplul unui închirietor de cai
care, încredinţând un animal prea vioi unui individ pe care îl ştia inca­
pabil de a-1 stăpâni, se face astfel complice al omorului sau rănirilor in­
voluntare pricinuite prin greşala sa“. Ni se pare ciudată această compli­
citate la două persoane, care nici una, nici alta n’au voit infracţiunea ! Poate
să fie amândouă culpabile pentru omorul prin imprudentă; şi aceasta încă
e contestabil. Dar complici !
56) De L iszt: Lehrbtich, parag. 52.
I. T an ov icea n u , v o i. II. 33
 — 514 —

împreună cu comerciantul au produs ruina Iui făcând pe­

treceri împreună cu dânsul când ştiau că se ruinează, tre-
bue să fie socotite culpabile de complicitate la bancrută
simplă şi pedepsite ca atare !
Deaceea noi menţinem principiul că, nu poate să existe
complicitate la infracţiunile neintenţionate, căci în acest caz
participatorul secundar ar (fi mai culpabil decât cel princi­
pal, oare este lipsit de intenţiune, lucru contrar principiilor
complicităţii.
13031 — Admisibilitatea complicităţii în materie de infracţiuni
de culpă nu mai este astăzi socotită ca o părere hazardată
şi cu atât mai puţin deci ca o greşală grosieră (a).
Noi am arătat la Nr. 1256 8, că participaţiunea în ge­
nere, deci şi cea principală şi cea secundară (complicitate),
poate există în orice fel de infracţiuni, prin urmare chiar
în cele culpoase.
Vechea teorie, că orice participaţiune este bazată pe
intenţiunea comună de a săvârşi aceeaşi infracţiune este
astăzi complect abandonată.
Participaţiunea în obiectivitatea sa materială, se spri­
jină, după cum am mai arătat, pe voinţa comună de a efec­
tua acţiunea care a condus la un fapt ilicit penal. Dacă fap­
tul ilicit efectuat nu este incriminat de lege decât atunci
când e săvârşit cu intenţiune, pentru ca participaţiunea să
fie pedepsibilă ca atare, va trebui să se constate că partici­
panţii au lucrat cu intenţiune, dar dacă legea pedepseşte re­
zultatul produs şi în caz de culpă atunci va fi suficient să
se constate că există o culpă comună tuturor participan­
ţilor pentru ca participaţiunea să cază sub sancţiunile le­
gii penale.
Aşa dar, dacă mai mulţi inşi voesc să efectueze un a-
numit act, şi conform acestei voinţe comune unii efectuează
a) Vezi în afară de autorii citaţi la numerile următoare: Tosti La
culpa penale, p. 213; Stoppato, Eventa punibile, p. 262; Maşini, La culpa
nel diritto penale, p. 157, Pesaro, 1890; Castori, Conoorso di persone in
uno stesso reato, în iCoglolo, I, p. 616; Angiolini, Dei delitti colposi, p. 277 ;
Moşea, Nuovi studi e nuove dottrine sulla calpa, p. 66. Campili, Condi-
zioni e limiti délia punibilitâ dalia colpa, p. 151; Florian, Dei reatl e delle
pene, p. 285; Sauvard, Le délit d’imprudence p. 144; Garraud, Traité, ed.
3, III, p. 36 şi urm.
 515

actul, iar alţii ajută la efectuarea lui, participaţiunea există

sub raportul obiectivităţii materiale. Să presupunem însă,
că acest act, efectuat în atari condiţiuni, a produs un re­
zultat ilicit pe care nici unul dintre participanţi nu l’a ur­
mărit prin efectuarea actului voit de ei, rezultat pe care
însă legea penală îl pedepseşte şi în caz de culpă. Dacă se
va constată, că fiecare din participanţi a putut şi a trebuit
să conceapă rezultatul ilicit produs, ca posibil în finalita­
tea firească a actului comis, existând identitate în factorul
intelectual, aceiaşi culpă, participaţiunea va există şi sub
raportul obiectivităţei juridice şi deci va fi incriminabilă. In
această participaţiune cei ce au efectuat actul vor fi coau­
tori, cei ce au ajutat vor fi complici.
Dacă însă se va stabili, că numai parte din persoanele
ce au voit actul efectuat au putut întrevedeâ rezultatul ili­
cit, atunci numai aceştia vor fi participanţi în sensul legei
penale, pe când pentru ceilalţi participaţiunea va scăpă ori­
cărei incriminaţiuni lipsind identitatea în factorul intelec­
tual, culpa comună.
2 — Pornind de la aceste principii şi ţinând seamă că fac­
torul intelectual al infracţiunilor neintenţionate este culpa,
care joacă acelaş rol pe care îl are intenţiunea în infrac­
ţiunile intenţionate, vom putea constată că există un per­
fect paralelism între complicitatea la infracţiunile doloase
şi complicitatea la infracţiunile culpoase.12

1) Pentru a fi complice, deci participant secundar, la

o infracţiune intenţionată, se cere în primul rând ca să fi
efectuat o activitate extrinsecă desfăşurării faptului ilicit
penal.
La fel, pentru a fi complice la o infracţiune eidpoasă,
se va cere o activitate extrinsecă desfăşurării acelui şir de
cauze directe şi indirecte, mediate şi imediate, ce au produs
rezultatul ilicit.
2) Pentru ca activitatea extrinsecă să oonstitue un act
de complicitate, la o infracţiune doloasă, va trebui ca ea să
fi folosit, sau să fi fost efectuată pentru a folosi, desfăşu­
rării faptului ilicit.
Tot astfel, în faptele culpoase. activitatea extrinsecă
 — 5 16 —

a complicelui trebue să fi folosit desfăşurării cauzelor re­

zultatului ilicit.
3) Pentru ca participarea secundară să fie pedepsibilâ
în infracţiunile intenţionate, este necesar să se fi cunoscut
de către complice, finalitatea activităţii în sprijinul căreia
a efectuat actul de participaţiune şi că dânsul să fi efectuat
acest act în vederea acestei finalităţi (intenţiune).
Pentru ca participarea secundară să fie pedepsibilâ
în infracţiunile culpoase, complicele trebue să fi putut şi să
fi trebuit să conceapă în finalitatea firească a activităţii în
sprijinul căreia a efectuat actul de participaţiune, ca po­
sibil rezultatul ilicit produs.
13033 _ Să luăm un exemplu de activitate extrinsecă suscep­
tibilă de a conduce la o participaţiune secundară şi să ur­
mărim diferitele modalităţi ce pot rezultă din variaţiunile
în factorul intelectual cu care s’a efectuat acea activitate.
X procură lui Y o substanţă toxică :
1) Dacă X ştie că Y voeşte să se răzbune pe un duş­
man al său otrăvi ndu-1 şi îi procură totuşi otrava, X ac­
ceptând intenţiunea lui Y şi efectuând un act care foloseşte
activităţii necesare realizării finalităţi urmărite de Y, va fi
complice la infracţiunea intenţionată de omucidere.
2) X nu ştie că Y voeşte să otrăvească pe cineva, dar
cunoaşte că* Y e un om periculos, o fire detracată, cu pre­
cedente rele, încât îşi poate închipui cam în ce scop cere
otrava şi totuşi i-o procură, acceptând eventualitatea unui
otrăviri probabile sau posibile ; va fi iarăşi complicitate,
preter-intenţiunea primind un tratament identic cu intenţiu­
nea în atari fapte.
3) X nu ştie că Y voeşte să omoare pe cineva, nici nu-1
cunoaşte pe Y şi nici nu Pa mai văzut vreodată, dar totuşi
îi dă otrava. Dacă Y va morî pe cineva nu va există partici­
paţiune între fapta acestuia şi fapta lui X, lipsind identitatea
factorului intelectual, dar vor fi două infracţiuni corelative,
omor cu intenţiune din partea lui Y şi acţiune mediată cul-
poasă din partea lui X fiindcă acesta trebuia şi putea să
conceapă, atunci când procură unui necunoscut otravă, că
acest necunoscut ar fi putut să otrăvească pe cineva şi oa
 — 517 —

atare va răspunde de culpa sa care a condus la un rezultat

ilicit, (vezi Nr. 1452 5 şi urm.).
4) Y cere delà X o substanţă inofensivă pentru a o
servi unui bolnav ; X voeşte însă să se răzbune pe persoa­
na bolnavă, şi cu intenţie, dar fără ştirea lui Y, îi dă o o-
travă în locul substanţei inofensive. '
Chiar dacă Y ar aveă vreo culpă fiindcă s’a adresat
la un duşman sau la un om incapabil, în nici un caz nu va
fi participaţiune între fapta sa şi fapta lui X, lipsind iarăşi
identitatea factorului intelectual, Y fiind, în cazul când s’ar
dovedi vreo culpă, vinovat de acţiune mediată culpoasă la
omorul comis de X, fiindcă X este autorul omorului, ne-
fiind nici o diferenţă între fapta celui ce omoară delà dis­
tanţă trimiţând un glonte de armă şi între fapta celui ce tri-
mete o otrava în acelaş scop.
5) Tot astfel dacă Y cere pe baza unei reţete o sub­
stanţă toxică delà X, însă X observă că medicul a greşit
doza şi că administrată în cantitatea indicată de reţetă, doc­
toria va omorî pe bolnav, totuşi având ură contra medicului
care a făcut reţeta, prepară doctoria în doza prescrisă şi
omoară pe bolnav. In cazul acesta nu există o participa­
ţiune între fapta lui Y, fapta medicului şi fapta lui X, lip­
sind iarăşi identitatea factorului intelectual, ci va fi o ac­
ţiune mediată culpoasă din partea medicului la omorul in­
tenţionat comis de X, iar Y nu va răspunde de nici un fapt
penal, (vezi iarăşi Nr. 1452 1 şi urm.).
6) Y cere lui X o substanţă toxică pentru a otrăvi apa
delà un izvor în scopul stârpirei unor fiare sălbatice. Mai
mulţi inşi cari luau apă delà acest izvor, mor otrăviţi. X
ca şi Y ştiau că aceşti oameni îşi procură apa delà izvor şi
deci, deşi trebuiau şi puteau să conceapă acest rezultat ili­
cit, nu l’au conceput. Existând identitatea factorului inte­
lectual există şi participaţiune pedepsibilă, în care Y va fi
autorul omuciderei prin imprudenţă, iar X complice.7
7) Y cere lui X o substanţă inofensivă şi X din greşală
îi dă o otravă ; în acest caz, chiar dacă s’ar puteă imputa
lui Y vre-o culpă nu există participaţiune între culpa lui Y
şi culpa lui X, ci culpe concurente (cauze mediate şi ime­
diate, sau concauze).
 — 518 —

1 3 0 3 4 — Nu trebue însă confundată participaţiunea în infrac­

ţiunile culpoase, ou concursul de cauze, fie succesive (cauze
mediate şi imediate), fie simultane (eoncauze).
Astfel de ex.: X e rănit din greşală de Y şi a fost in­
ternat în spital. Aci un infirmier, Z din neglijenţă, infectea­
ză rana, încât i se amputează lui Y un picior. Avem un con­
curs de cauze succesive legate printr’un nexum, nu însă o
partieipaţiune. X şi Z, autorii acestor cauze, răspund inde­
pendent unul de altul de culpa lor.
Sau, X, trecând pe o şosea, e lovit în acelaş timp de
un glonte rătăcit şi de un automobil ce trecea în viteza ma­
re. X moare din cauza celor două lovituri. Şi în acest caz
nu există o partieipaţiune, ci două activităţi distincte cari
au produs un rezultat (eoncauze), iar autorii lor vor răs­
punde indepedent unul de altul, fiecare de culpa sa.
Pentru a există partieipaţiune în infracţiunile culpoa­
se trebue să fie vorba de un singur act care a servit de cau­
ză directă sau indirectă, mediată sau imediată, rezultatului
ilicit; acest act să fi fost voit de mai multe persoane împreu­
nă, iar aceste persoane să fi efectuat actul sau să fi ajutat
Ja efectuarea lui fără să fi întrezărit rezultatul ilicit deşi
puteau şi trebuiau să-l conceapă ca posibil în finalitatea ac­
tului voit.
13 0 3 5 — Astăzi foarte mulţi autori de drept penal admit parti­
cipaţiunea în infracţiunile neintenţionate, atât cea princi­
pală (coreitate) cât şi cea secundară (complicitate), (a).
Desigur că subiectiv culpa complicelui este identică cu
culpa autorului în infracţiunile neintenţionate, dar şi inten­
ţia complicelui este identică cu intenţiunea autorului în in­
fracţiunile doloase şi totuşi sub raportul represiunei se păs­
trează o diferenţiere de tratament între autori şi complici.
După cum se spune că Complicele la o infracţiune in-

a) Alimena, Diritto penale, II, p. 66; Manzini, Trattato, II, p. 75 ;

I:essina, Element! di dir. pen. p. 265; Majno, Commente», I, Nr. 301; Sighele,
Teoria positiva della complied ; p. 164 ; Bauer, Die akzessorische Natur
der Teilnahme, p. 84, Gottingen, 1904; Weimberg, Teilnahme am fahrlässi­
gen Handlungen nach geltenden Rechte, p. 85, Berlin, 1908; Binding, Grund­
riss, 152; Birkmeyer, Die Lehre von der Teilnahme, p. 141; Haus, Princi­
pes de dr. pen. I Nr. 496.
 — 519 —

tenţionată dacă a avut tăria de a ajută, poate nu ar fi a-

vut-o pe aceea de a comite el însuşi infracţiunea, tot astfel
în infracţiunile culpoase vom spune că complicele care a
fost mai puţin prudent atunci când a ajutat poate ar fi des­
chis ochii mai bine dacă ar fi efectuat el însuşi actul care
a produs rezultatul ilicit ; deci o simetrie de raţionament în
diferenţierea tratamentului complicilor fată de autori.
1303 6 — Totuşi mai sunt autori cari nu admit participatiunea şi
în special complicitatea în infracţiunile culpoase (b).
Aceşti autori susţin că cei cari ajută la efectuarea unui
act cari produce un rezultat ilicit, nu fac de cât să pună în
mişcare o cauză mediată a acestui rezultat şi deci ei vor
răspunde pe cont propriu de culpa lor.
Credem în primul rând că se fărâmiţează prea mult
ideia de cauzalitate atunci când se descompune un act, care
a servit de cauză unui rezultat, în atâtea cauze câţi inşi au
participat efectuând sau ajutând la efectuarea acelui act.
In al doilea rând, dacă activitatea secundară a unui
complice nu este decât punerea în mişcare a unei cauze me­
diate, dece nu se spune acelaş lucru şi despre complicii din
infracţiunile intenţionatei şi dece nu se asimilează şi aceştia
cu autorii ?
Atât timp cât legea penală diferenţiază pe complici de
autori în infracţiunile doloase, trebuie să o facă şi în cele
de culpă.
1 3 0 3 7 — Participatiunea este admisă şi în materie de infracţi­
uni preter-intentionate în conditiunile deja arătate la Nr.
1256 8.
Această soluţiune se impune cu atât mai mult, cu cât
preter-intenţiunea formează o modalitate intermediară între
culpă şi intenţiune şi deci admiterea participaţiunei în in­
fracţiunile culpoase implică aceiaşi soluţiune pentru infrac­
ţiunile preter-intentionate (e).

b) Vezi bibliografia italiană în Alimena, Diritto penale, II, p. 66; pe

cea germană în Fr. von Liszt, Traité, I, p. 316.
c) Alimena, Diritto penale, II, p. 71 ; Gismondi, Correitâ e compli-
citâ, p. 72, Tivoli, 1902; Manzini, Trattato II, p. 450.
Jurisprudenţa italiană în acelaş sens: Cas. it. 21 Octombrie 1921,
în Rivista Penale, XCVIII, p. 537.
 — 520 —

13038 — Complicitatea nu e posibilă în infracţiunile de obiceiu,

adică acele infracţiuni cari nu se pedepsesc de cât atunci
când există o pluralitate de acte similare (ex.: eamăta, găz­
duirea de hoţi, etc.) de cât în cazul când participaţiumea
secundară se referă şi ea la o pluralitate de acte suscepti­
bile de a constitui la un loc faptul principal al infracţiune!
de obiceiu.
Astfel, coruperea de minori (art. 267 c. p.) este o in­
fracţiune de obiceiu. Dacă un individ a ajutat pe X să co­
mită o atare infracţiune, apoi l’a ajutat şi pe Y tot în acelaş
scop, iar mai târziu pe Z, nu va putea fi complice la infrac­
ţiunea de corupere de minori, fiindcă nici X, nici Y şi nici
Z nu au săvârşit această infracţiune deoarece nu au efec­
tuat decât câte o singură dată actul corupţiunei ; ori, legea
cere pentru existenta infractiunei ca faptul să se fi repetat
de mai multe ori. Ne fiind deci infracţiune nu poate fi com­
plicitate.
Dar chiar dacă unul din cei trei corupători s’ar fi găsit
în stare de repetire încât ajunsese la întregirea infracţiunei:
de obiceiu, încât cel care l’a ajutat la ultimul act de corup-
tiune nu va fi un complice pedepsitul dacă nu se va constată
că şi acesta la rândul său a prestat în mai multe rânduri
ajutor la acte de oorupţiune, căci altfel ar fi să admitem
conditiuni de imputabilitate mai aspre pentru complice de
cât pentru autor.
1304 — Cu mult mai delicată e chestiunea, dacă poate să exis­
te complicitate la oontravenţiunile prevăzute prin legile spe­
ciale şi condamnate cu pedepse corectionate, la care nu se
cere de lege intenţiune (57).
Astăzi, în Franfa, teoria delictelor contravenţionale e
părăsită şi se admite că orice faptă pedepsită cu pedepse
corectionale, fie ea prevăzută de cod. pen., fie de legile spe­
ciale, este un delict corectional supus regulelor generale ale
Codicelui penal. Prin urmare, în Franfa, actualmente juris-
prudenta admite că teoria complicităţii se aplică şi la con-

57) Vezi discutiunea în Blanche, care distinge între contravenţiunil

care nu diferă de cele ordinare, decât prin quotitatea pedepsii, şi acele
care au natura mixtă de delict si de contravenţiune.Blanche: Etudes, II, Nr.
70. Vezi şi cele spuse de noi la Nr. 1291.
 — 521 —

travenţiunile prevăzute prin legile speciale şi pedepsite oa

delicte. Deciziunile mai vechi ale jurisprudenţii franceze,
după cum zice Qarçon, se pot astăzi omite, ca ne mai având
importanţă (58).
Părerea noastră este că principiul pe care l-am pus se
aplică şi aici ; cu alte cuvinte, nu poate există complicitate
la delicte fără intenţiune, fie din Codicele penal, fie din
legile speciale. Ce e drept că în Franţa, după ce chestiunea
s ’a discutat, astăzi jurisprudenţa este contra părerii noas­
tre (59). Insă e firesc ca jurisprudenţa franceză să ajungă
la această soluţiune, fiindcă, după cum am văzut, ea con­
fundă pe coautori cu complicii. Astfel în Franţa Ch. Adol­
phe şi F. Hélie dau ca exemplu de complicitate de infrac­
ţiuni neintenţionate, pe stăpânul care ordonă vizitiului său
să meargă repede, pricinueşte rănirea unui om, sau pe co­
pilul care cu ajutorul tatălui său trage cu puşca şi omoară
sau loveşte din imprudenţă pe o persoană (60). Insă în a-
ceste cazuri, o repetăm, nu e vorba de complici, ci de coau­
tori, şi numai din cauza acestei confuziuni, jurisprudenţa
şi unii autori francezi admit că ş’ar putea să existe compli­
citate la infracţiuni neintenţionate.
1305 — Garçon şi Vidai sunt de părere că, acela care împru­
mută o puşcă pentru vânătoare, este complice de delictul
de vânat comis, deşi n’a ştiut că vânătorul va comite un
delict cu puşca, căci ar fi neraţional să cerem complicelui
mai mult decât autorului (intenţiunea) (61). Răspunsul nos­
tru e însă uşor : nu cerem complicelui ceeace nu cerem
autorului, ci spunem că, neexistând intenţiune, cineva poate
fi autor ori coautor, dar nu complice.
Ne mirăm că cei doi autori francezi nu văd cât de falsă
este teoria lor. Dacă se pedepseşte cel care vânează în timp

58) Vezi această1 jurisprudenţă Garçon. Art. 59—60, Nr. 220 şi urtn.,
Confr. N-le 194 şi urm.
59) Cas. fr. 8 Sept 1831, S. P. chr.. 17 Sept. 1887, Bul crim, 392;
22 Sept. 1895, Pand. fr. 96. I, 438. Vezi juris. fr. C. Cas. fr, Molinier :
Cours II, 228 şi 230.
60) Ch. Adolphe şi /'. Hélie: Théorie N-le 1425 şi 1426.
61) Garçon: Code pénal annoté art. 59 şi 60 N-le 364—366; Vidai :
Cours Nr. 427. Vezi însă Garaud : Précis, ed. XI (1912) Nr. 233 şi Orléans :
28 Ian. 1896 S. 97, II, 180; D. 97, II 3.
 — 522 —

oprit, chiar dacă n’a ştiut că vânătoara e oprită, cauza este

că dânsul e un autor de infracţiune neintenţionată, şi cineva
poate să fie pedepsit ca autor chiar prin infracţiuni neinten­
ţionate, căci i se poate impută neglijenta. Dar pentru cel
care a împrumutat puşca unui prieten, ca să se considere
că e şi el complice la neglijenta prietenului său, este un non
sens juridic, căci complicitatea este legătura în intenţiuni,
şi aici cum ar putea să fie legate două intentiuni, ambele i-
nexistente ? In realitate în acest caz am avea o imprudentă
mediată, provenită din imprudenta altuia ; împrumutătorul
puştei ar fi vinovat de imprudenţa că a încredinţat puşca
unui imprudent !

Merge însă legiuitorul până acolo cu pedepsirea im­

prudenţii ?
Negreşit că nu.
Să luăm cazul unui stăpân care are un imprudent vi­
zitiu ori conducător de automobil. Acesta omoară un om; fi-
va oare stăpânul responsabil penal, că i-a dat vehiculul spre
conducere ?
Evident că nu ; răspunde numai civil, conf. art. 1000
cod. civ. Şi, când stăpânul nu răspunde penal de omorul
unui om, omor comis prin imprudenta servitorului, pe care-1
poate supraveghiâ, va răspunde de omorul unui epure, să­
vârşit de prietenul său în timp oprit, fiindcă prietenul n’a
ştiut ziua exactă a deschiderii vânatului ? Imprudenţa care
omoară epuri va fi atât de mare încât să se comunice prin
complicitate şi la alte persoane, pe când cea care răpune
oameni scapă de orice răspundere când este indirectă ?

Mergem mai departe, pentru a arătă cât de absurdă

ste această teorie.
Presupunem că prietenul a comis delictul cu intenţiu-
ne, ştiind că vânatul e oprit, ori că a împuşcat cu voinţă un
om, va fi oare culpabil împrumutătorul puştei ? Nu — răs­
punde Garçon: „Dacă actul de complicitate consistă în a
da arme, instrumente, sau orice alte mijloace care servesc
la acţiune, legea cere expres ca să ştie complicele că ser­
 — 523

vesc la infracţiune. Nu e destul să ii putut şti sau să fi ştiut

că putea servi la comiterea infracţiunilor” (62).
Prin urmare, infracţiunea gravă în care există intenţiu-
ne, nu poate împrumuta prin complicitate imputabilitatea
sa unui terţiu care a contribuit ca ea să se comită, decât
dacă acest terţiu a voit acea infracţiune, pe când slaba şi
palida infracţiune neintenţionată, care abia se susţine pe
sine însăşi (Tarde propunea numai despăgubiri civile), va
fi în stare să împrumute imputabilitatea sa unui terţiu chiar,
care n’a voit ca infracţiunea să fie comisă !
Cu alte cuvinte, infracţiunea mai gravă nu produce res­
ponsabilitate mediată decât în md condiţional, ca să fie cel
puţin legătura sufletească, dacă nu e cea materială între ea
şi terţiu, pe când infracţiunea neintenţionată va produce res­
ponsabilitate mediată fără nici o oondiţiune1 de legătură,
nici materială, nici imaterială !

Nici o teorie asupra pedepsirei infracţiunilor neinten­

ţionate, nu va fi în stare să explice pentru ce se pedepseşte,
în asemenea caz, pretinsul complice, care, dacă e impru­
dent că a dat arma unui imprudent, în orice caz nu e mai
imprudent decât acela care a dat-o în mâna unui ucigaş ori
a unui alt infractor intenţional.
Şi această teorie va duce, între altele, la rezultatul
ciudat şi odios ca, prietenul care a împrumutat arma, să aibă
interes să susţină în justiţie că prietenul său a comis in­
fracţiunea cu voinţă, de oarece în acest mod poate scăpă de
complicitate la infracţiunea neintenţionată.
In orice caz, această ciudată teorie, care admite com­
plicitate fără ştiinţă la infracţiunile neintenţionate, pe când
la cele intenţionate, complicitatea nu poate fi decât cu ştiin­
ţă, răstoarnă principiul cel mai de căpetenie al teoriei com-
62) Garçon citează în acest sens doctrina franceză, Code pénal, art.
.59—60, Nr. 353; Confr. 374, unde spune formal, căi dând puşca, cel care
a dat-o nu este complice pentru asasinatul comis cu ea, chiar dacă a dat-o
ca să vâneze în timp oprit. Prin urmare, după aceasă teorie, acel care
dă puşca cu intcntiune ca să se comită un delict (vânatul în timp oprit)
este mai bine tratat, căci el scapă de orice pedeapsă, decât acela care
a. dat-o fără intentiune delictuoasă !
 — 524 —

plicităţii. De aceea noi credem absolut inadmisibilă o ase­

menea teorie (63).
13051 — Dacă teza admisibilităţii complicităţii în infracţiunile
de culpă a părut multor autori ca eronată este tocmai din
cauza exemplelor absolut greşite de cari s’au servit şi cei
ce susţineau această teză şi cei ce o combăteau.
Astfel, exemplul de mai sus cu prietenul care a îm­
prumutat o puşcă aşa cum este enunţat, e complectamente
inapt de a servi ,1a rezolvirea problemei complicităţii în in­
fracţiunile culpoase şi ne surprinde deopotrivă, că unii au­
tori au crezut că prin acest exemplu au dovedit existenţa
complicităţii în infracţiunile de culpă şi că alţii şi-au închi­
puit că au înmormântat-o tot cu acest exemplu.
Am arătat şi insistăm din nou, că prima condiţiune a
participaţiunei este voinţa comună de a efectua un act sau
de a ajută la efectuarea lui, şi în al doilea rând vine inten-
ţiunea sau culpa cu privire la rezultatul produs de acel act
(identitatea în factorul intelectual).
Ori, în exemplul cu puşca împrumutată sunt două ipo­
teze :

1) Sau cel care împrumută puşca ştie în ce scop i-a ce­

rut-o prietenul său şi dându-i-o înseamnă că voeşte actul
pe care îl voeşte acesta şi atunci va fi posibilitatea partici-
patiunei, existând voinţa comună şi rămânând să se verifice
dacă există şi identitate în factorul intelectual.
2) Sau împrumutătorul nu ştie la ce va servi puşca
şi atunci ne mai fiind posibilă o voinţă comună nu mai poa­
te există participaţiune.
Aşâ dar numai în prima ipoteză complicitatea va fi
posibilă şi atunci încă, numai în cazul când cu ocaziunea
efectuărei actului în vederea căruia s’a oferit puşca s ’a pro-

63) Şi să lăsăm la o parte discuţiimile subtile, pe care le tac sus­

ţinătorii acestei teorii. Pretinsul complice scapă de răspundere dacă a îm­
prumutat puşca pentru exerciţiu de tragere, nu scapă dacă a, dat-o pen­
tru vânat. Prin urmare, se tine seamă de intenţiunea complicelui nu
însă relativ la comiterea infractiunei, ci relativ la o faptă ilictă, relativ
la scopul nedelictos al persoanei căreia s’a împrumutat puşca. Aceast nu
mai e ştiinţă, ci sunt subtilităţi bizantine.
 — 525 —

dus un rezultat ilicit pe care împrumutătorul puştei ar fi

putut şi ar fi trebuit să4 conceapă ca posibil.
Astfel, dacă X împrmută puşca lui Y pentru a merge
la vânătoare desigur ar fi excesiv să impunem lui X atâta
prudenţă încât să refuze un serviciu prietenului său pe mo­
tivul că s’ar putea întâmplă ceeace nu este exclus niciodată
la vânătoare, ca să fie împuşcat din greşală un alt vânător
şi nimeni nu se va gândi să facă din X un complice la un
asemenea fapt.
Dar dacă X împrumută puşca prietenului Y pentru a face
exerciţii de tir în curtea casei, ştiind bine că Y este foarte
imprudent, şi că curtea e aşezată astfel că circulă lume pe
toate părţile, în acest caz X va fi complice fiindcă a voit
împreună cu Y actul de exerciţii de tir şi a putut şi trebuit
să prevază, ca şi Y, că s’ar putea să fie lovit vre-un vecin
sau trecător (identitate în factorul intelectual).
1305 - ■— Credem iarăşi că este greşit a se califică drept compli­
citate fără ştiinţă, complicitatea la faptele neintenţionate.
Se dă în acest caz termenului de a şti sau a nu şti, o
semnificaţiune foarte restrânsă, raportându-1 numai la re­
zultatul unei acţiuni, iar nu la acţiunea în complexul ei.
Ori, sub acest raport infracţiunile neintenţionate se ca­
racterizează tocmai prin necunoaşterea rezultatului ilicit ce
se va produce, dar care putea fi prevăzut în finalitatea fi­
rească a actului săvârşit, şi ar fi bizar dacă s’ar admite o
complicitate la fapte culpoase, cu ştiinţa că va surveni re­
zultatul.
Termenul de a şti şi a nu şti are însă o semnificaţie
mai largă, el înglobează întreg elementul imaterial al in-
fracţiunei, (factorul volitiv şi factorul intelectual).
Aşâ dar, ştiinţa priveşte voinţa de a săvârşi un act şi
capacitatea de a concepe finalitatea lui firească.
Ori, complicele la o faptă neintenţionată ştie că voeşte
împreună cu alţii un act anumit, ştie că ia parte ajutând la
efectuarea acelui act şi ştie că răspunde de consecinţele lui.
Dacă acel act va produce un rezultat ilicit pe care com­
plicele, ca şi ceilalţi participanţi, trebuiă şi puteă să-l con­
ceapă şi nu Ta conceput în finalitatea actului său, nu în­
seamnă că el a ajutat la un fapt fără ştiinţă, ci cu ştiinţă,
 526

dar fără intenţie ; ori, legea nu cere intentiuni în infracţiu­

nile culpoase, ci se mulţumeşte cu culpa.
Desigur ar fi o enormitate să se vorbească de compli­
citate fără culpă la infracţiunile culpoase, după cum ar fi
absurd să se admită complicitatea neintenţionată la infrac­
ţiunile doloase, dar a pretinde că complicitatea cu culpă este
sinonimă cu complicitatea fără ştiinţă, este a confundă cul­
pa cu iresponsabilitate infractorilor.
1306 — Carrara examinează pe larg cele trei ipoteze posibile
de participare la infracţiune :
1) Concurs de acţiune fără concurs de voinţă. Aceas­
tă ipoteză o subdivide în patru cazuri, care toate atrag ne-
pedepsirea: a) a crezut că dă ajutor la o faptă permisă, pe
când, în realitate, din acest ajutor un făcător de rele se fo­
loseşte să violeze legea ; b) a voit să ajute la o infracţiune
mai uşoară, pe când infractorul s’a servit de ajutor ca să
comită o altă faptă mai gravă pe care nu o prevedea com­
plicele. De ex. complicele pândeşte pentru furt şi făptui­
torul infracţiunei comite un viol sau un omor, — aci e a-
jutor cu corpul, dar nu cu sufletul ; c) a lucrat cu intenţiune
indirectă şi negativă, tocmai voind să nu se comită infrac­
ţiunea ; d) ou intenţiune imperfectă, adică, după cum zice
Carrara, al 4-lea grad al dolului.
2) Concurs de voinţă, fără concurs de acţiune. Aceasta
e instigarea prin mandat, comandă, constrângere, consiliu,
societate, etc. In toate aceste cazuri va fi pedepsire, fiindcă
acel care dă concurs voinţei e cauza chiar a infracţiunei.
3) Concurs de voinţă şi de acţiune. Aci se aplică regu-
lele generale ale complicităţii (64).
Această analiză ni se pare exactă.
1307 — d) In fine legea cere pentru existenţa complicităţii ca
ea să se îndeplinească în modurile arătate într’însa. Legiui­
torul nu a voit să lase la aprecierea judecătorului faptele
complicităţii, ci a arătat diferitele genuri de complicitate (65).
De acî rezultă pe de o parte, că instrucţiunea e datoa­
re să nu se mărginească să acuze pe un individ de compli­
citate, ci trebue să şi specifice în acelaşi timp de ce gen de
64) Carrara Programma, P. G., I, paragr. 431-484.
65) Vezi Garçon: Art. 59—60, Nr. 233, autorii în acest sens.
 — 527 —

complicitate este el acuzat, iar pe de altă parte, că la juraţi,

sub pedeapsă de nulitate, preşedintele Curţii va pune ches­
tiunea, nu dacă acuzatul e culpabil de complicitate, ci va
explică anume de ce gen de complicitate îi acuză, şi prin
ce fapte s’a comis complicitatea. Cu alte cuvinte preşedin­
tele Curţii cu juraţi va pune juraţilor o simplă chestiune de
fapt (66). El trebue să adaoge şi cuvintele: cu bună ştiin­
ţă (67).
13071 — Faptul că legea prevede în mod expres modalităţile In
cari complicitatea are a fi efectuată sub raportul obiecti­
vitătii sale şi nu lasă la aprecierea judecătorilor de a stator­
nici, dacă, în conformitate cu toate principiile ce guvernea­
ză materia partioipaţiunii, un fapt oonstitue sau nu un act
de complicitate, ne conduce la separarea, din punct de ve­
dere al studiului dreptului positiv, a complicităţii legale de
complicitatea reală.
Complicitatea legală este acea care se efeetuiază în
unul din modurile indicate de lege. Aceasta este singura pe-
depsibilă şi ea singură interesează din punctul de vedere
al dreptului positiv.
Complicitatea reală este orice participaţiune secunda­
ră care- din punct de vedere al principiilor ştiinţei dreptu­
lui penal ar putea sau ar trebui să fie pedepsibilă şi care
deci interesează de lege ferenda.

13072 — Enumeraţiunea modurilor în cari complicitatea pe­

depsibilă poate avea loc este limitativă, în sensul că ea nu
conţine numai o exemplifieaţiune, ci însăşi forma precisă a
cazurilor în care legea a înţeles să dea o pedeapsă cornpli-
cităţei.
Şi caracterul strict a legilor penale, şi felul în care le-

66) In caz contrariu casare. Cas. II, 193 din 28 Apr. 1891, B. 360;
449 din 2 Oct. 1887. B. 797; Cas. II, 462 din 3 Sept, 1896. B. 1270; Cas.
II, 80 din 22 Ian, 1902. B. 87, (dacă a spus numai uneltiri culpabile insufi­
cient). Confr. însă Cas. II, 295 din 14 Mart. 1901. B. 539 care spune că e
destul să se constate elementele art. 47 C. p, fără a întrebuinţa formula ;
uneltiri culpabile,
67) Cas. crim. 459 din 4 Oct. 1867. B. 867; Confr. Cas, II, diri 13
Mai 1872. Dreptul 72. Nr 47. — Dacă nu se constată buna ştiinţă, c casare.
Cas. II, 218 din 9 Mai 1894, B. 580. , . :
 528 —

giuitorul a făcut această enumeraţiune, opresc deci extinde­

rea ei prin analogie la alte cazuri.
Curtea de Casaţie va putea întotdeauna să cenzureze
dacă faptele constatate de instanţele de fond şi calificate
acte de complicitate au fost bine sau rău considerate ca a-
tare (a).
1308 — Tot din această condiţiune rezultă că fapta complici­
tăţii nu poate să existe la infracţiunile de inacţiune, pentru
că, după cum zice C. cas. fr. trebue în complicitate un act
comis, iar nu omis ori o abstenţiune (68).
1308 1 — Complicitatea — credem noi — poate există şi în in­
fracţiunile de omisiune.
In primul rând, pentru legislaţiunile cari asimilează pe
agenţii provocatori eu complicii, va fi complice oricine va
îndemnă pe o persoană să săvârşească o infracţiune de o-
misiune.
In al doilea rând, vor fi complici acei cari prin îndem­
nul lor vor întări o rezoluţiune luată de o persoană de a
săvârşi o infracţiune irt omittendo.
In fine, pot fi chiar complici materiali la infracţiuni de
omisiune, atunci când o persoană intervine şi prin fapte ma­
teriale înlezneşte săvârşirea infracţiunei de omisiune.
Aşa, de ex.: art. 378 c. pen. pedepseşte cu închisoa­
rea până la un an pe cei ce importând vite nu au executat
măsurile prescrise de guvern pentru împiedicarea introdu-
cerei epizootiilor. Să presupunem că X a introdus prin punc­
tul vamal W doi cai de rasă şi nu voeşte să-i supună măsu­
rilor preventive impuse de guvern. Pentru a izbuti în in­
fracţiunea sa, se înţelege cu Y şi Z, ca primul să distragă
atenţiunea agentului sanitar veterinar însărcinat cu supra­
vegherea vitelor introduse prin acel punct vamal, iar se­
cundul să substitue celor doi cai de rasă alţi doi cai asemă­
nători, dar de o rasă inferioară.
In acest caz X este autorul infracţiunei de omisiune

ay Garraud, Traité, III, p. 54; Garçon, Code péti. ann. art. 59 şi 60,
Nr. 535—8.
68) Cas. fr. 30 Nov. 1810 S. P. Chr. Infracţiunile de inacţiune in an-
ticitate erau cir mult mai numeroase. Astfel rabinii au calculât că în le­
gea mosaică erau 365 infracţiuni de acţiune şl 248 de inacţiune.
 — 529

pedepsită de art. 378 c. p., iar Y şi Z vor îi complici mate­

riali cari au ajutat la săvârşirea infracţiunei.
Iată de ce nu împărtăşim părerea că nu ar îi posibilă
complicitatea la infracţiunile de omisiune (v. Nr. 924).

13082 — Nu trebue însă confundată complicitatea la infracţiu­

nile de omisiune cu complicitatea prin omisiune la infrac­
ţiuni de comisiune.
Se discută foarte mult în doctrină, dacă poate există
complicitate prin omisiune.
Credem că da şi iată de ce :
Comisiunea ca şi omisiunea reprezintă o activitate voi­
tă. In primul caz activitatea este pozitivă, în al doilea, ne­
gativă ; rezultatele sunt însă identice pentru legea penală.

Să luăm un exemplu :
Pentru paza unui depozit, intendentul său e obligat să
aprinză un felinar care să permită gardienilor să observe
în timpul nopţii dacă cineva se apropie de depozit.
Mai mulţi indivizi voesc să spargă depozitul şi îşi asi­
gură complicitatea intendentului, care se însărcinează să
înlăture lumina indiscretă a felinarului. Deci ajutorul ce se
cere intendentului în calitate de complice, este de a înlătură
lumina. Cum se poate el achită de această sarcină ? Sau
stinge felinarul în clipa când trebue să sosească hoţii( co­
misiune), sau nu-1 aprinde dela început, sub un pretext oa­
recare (omisiune). Rezultatul e acelaş şi orice diferenţiere
ni se pare absurdă.
Singura condiţiune cerută este ca cel ce joacă rolul
de complice să fi fost obligat de a face ceeaee nu a făcut,
căci în lipsa unei atari obligaţiuni omisiunea nu mai are
prin ea însăşi valoare juridică.

1309 — Chestiunea s’a pus altă dată mai ales pentru aşâ nu­
mita complicitate negativă, prin nedenunţare.
In vechiul drept se admitea acest gen de complicitate.
Barthol cerea pentru complicitate singura faptă a asistenţii
chiar ca martor la comiterea unei infracţiuni. Bald, disci­
 — 530 -

polul său, impută lui Barthol, că prin interpretarea lui a

făcut să piară 6000 oameni (69).
Totuşi complicitatea prin nedenunţare continuă să fie
pedepsită în vechiul drept francez pe baza principiului Qui
peut et n’empêche, pèche (Loisel) şi în dreptul rusesc (70).
Un exemplu renumit este al lui Fr. de Thou, fiul istoricului
de Thou, care a fost ucis fiindcă n’a denunţat complotul pe
care îl cunoştea. Chiar Revoluţiunea franceză pare că avea
aceleaşi principii. Superioara Carmelitelor delà Compïèg­
ne, voind să apere pe nişte călugăriţe care dusese la poştă
nişte scrisori adresate la persoane depărtate, sub cuvânt
că fiind plătite erau datoare să se supună, preşedintele Tri­
bunalului revoluţionar, i-a răspuns cu asprime : Taci din
gură! datoria lor eră să prevină naţiunea (71).
Codicele penal fr. din 1810 pedepseă deasemeni în art.
103 şi 107 nedeclararea crimelor relative la siguranţa pu­
blică, însă această dispoziţiune a fost suprimată în 8 Mar­
tie 1832.

13091 —- Neîmpiedicarea sau nedenunţarea infracţiunilor nu eră

pedepsită în dreptul roman (a).
Deasemenea nu se pedepseau în dreptul canonic (b).
Acest principiu este admis de mai toate legiuirile mo­
derne şi de numeroşi autori (c).
A se vedea şi cele spuse la Nr. 910 şi următorii.

69) Vezi şi cele spuse în Cap. III, la infract. de inacţiune. M olinier-

Vidal: Cours II, p. 247; Confr. Carpzovius care e de părere contrarie. Ou.
CXXXII, N-le 56 şi 57 şi Part. I, Quaest XXII, 11 şi 32.
70) A. Du Boys, Histoire du dr. criminel des peuples européens, 2-a
edit-, Paris, 1866 T. I p. 612. In Codicele din 29 Ian. 1649 nerevelatorul
sau acel care lăsa să se comită un omor, se pedepsea cu moartea.
71) H. Joly : Problèmes de science criminelle. Paris, 1910, p. 90.
a) Ferrini Esposizione storica del dir. pen. romano, p. 108 şi urm.
b) Schiappoli, Diritto penale canonico, p. 717 şi urm.
c) Alimena, Studi di procedura penale, cap. VI, Torino, 1906; Gar­
raud, Traité, III, p. . 27. In Anglia nedenunţarea crimei de înaltă trădare
constitue, un act de complicitate, v. Stephen, Digest of the criminal law,
P. 121. Deasemenea cod. penal german pedepseşte ca delict special, în u-
nele cazuri, nedenunţarea, iar codul suedez o consideră ca un act de com­
plicitate. (cap. III, parag. 9—11).
 — 531 —

13092 ■— Faptul de a nu împiedica o infracţiune poate constitui

un act de complicitate, deci de participaţiune din punct de
vedere al principiilor ce guvernează această materie.
In adevăr, pentru a participă la o infracţiune se cere
să existe, subiectiv, un acord cu privire la actul ce conduce
la acea infracţiune şi o cooperare sau ajutorare la efectua­
rea acelui act. Ori, se poate ajută la un act fie prin a face
ceeace înlezneşte realizarea lui, fie prin a nu face ceeace
ar puteâ stânjeni această realizare.
Aceste condiţiuni le întâlnim perfect în actul pasiv al
celui ce cunoaşte că se va comite o infracţiune sau asistă
la comiterea ei şi nu face nimic pentru a o împiedică deşi
ar putea să intervină cu folos. Rămânerea în pasivitate e-
chivalează oarecum cu consimţirea la infracţiune, deci cu
voinţa de a vedea efectuat actul care conduce la acea in­
fracţiune şi cu acceptarea finalităţii acelui act.
De aceea de lege ferenda neîmpiedecarea infracţiunilor
ar putea să fie socotită ca un act de complicitate special,
ca o singură limitare şi anume obligaţiunea de a împiedecă
să înceteze atunci când ar există un pericol pentru viaţa,
integritatea sau alte interese ale persoanei ce ar trebui să
intervină.
Acest pericol se va apreciă obiectiv şi subiectiv, după
circumstanţele de fapt şi după condiţiunile fiecărei per­
soane.
Mai preferabil ar fi însă ca neîmpiedicarea să fie tre­
cută în rândurile acţiunilor mediate, (vezi Nr. 1452 ie),
13093 — In privinţa nedenunţării trebuie să distingem două i-
poteze care pot cuprinde diferite situaţiuni : a) cel ce nu
denunţă avea cunoştinţă de infracţiune mai înainte sau în
timpul săvârşirei acesteia ; b) nedenunţătorul a aflat de in­
fracţiune şi de autorii său după săvârşire.
a) In prima ipoteză trebuie să deosebim următoarele
situaţiuni :
1) Dacă denunţarea ar fi putut împiedică infracţiunea,
atunci nedenunţarea echivalează cu neîmpiedicarea infrac-
ţiunei.
2) Dacă denunţarea nu puteâ împiedică infracţiunea,
fie din cauză că nu mai eră timp suficient, fie din cauză că
 — 532 —

vre-un obstacol a făcut imposibilă denunţarea sau din cauză

că autorii infracţiunii, simţind, au pus în imposibilitate pe
cel ce putea denunţă, de a face acest lucru şi dacă după să­
vârşirea infracţiunei acesta păstrează tăcerea fiindcă a con­
venit cu autorii infractiunei înainte de comiterea ei să tacă,
în schimbul unor foloase, atunci vom avea întrunite perfect
condiţiunile complicităţii întru-cât promisiunea de a tăcea
a ajutat la săvârşirea infractiunei.
3) Dacă însă, în cazul de mai sus, cel ce cunoştea in­
fracţiunea, tace după săvârşirea ei din simplul motiv că nu
vrea să denunţe, situaţiunea sa va fi identivă cu a aceluia
care a aflat de infracţiune după săvârşirea ei şi nu denunţă,
deci a doua ipoteză.
b) Această a doua ipoteză în nici un caz nu poate fi
considerată ca un act de participaţiune, de complicitate,
lipsind coeziunea subiectivă, acordul prealabil. Cel mult ne-
denunţarea în acest caiz poate fi considerată ca o infrac­
ţiune de sine stătătoare, ca o favorizare (favvorigiamento)
faţă de autorii unei infracţiuni.
Toate acestea însă de lege ferenda, legislaţiunea ac­
tuală nepedepsind nici nedenunţarea nici neîmpiedicarea in­
fracţiunilor.
1310 — In par. 2 al Cod. de proc. penală în vigoare sub Iosef
II împăratul Austriei, aplicabil şi Românilor din Austria
acel care nu, denunţă pe marii făcători de rele, se pedepseş­
te ca şi ei înşişi, afară dacă sunt rude (72).
Complicitatea negativă a existat şi în vechiul nostru
drept (73).

1310a — Conform cod. pen. austriac din 1852, omisiunea de a

denunţă constitue o infracţiune numai la crima de înaltă
trădare (par. 61), spionaj (par. 67) şi recrutare pentru ini­
mic (par. 92), fiind considerată ca o complicitate la aceste
crime (par. 215).

72) Allgemeine Krimiinal Gerichtsordnung Obsteniasca giudecătorca-

seă rânduială de criminal. Lembcrg, (Lvov) 1789.
73) „Cela ce va şti unde iac răii bani şi de nu va spune judecăto-
*1-rnlui: acela cu Capul să! plătească“ glava 87, zacon 12 din îndreptarea
legii.
 — 533 -

Pentru celelalte infracţiuni însă, nu există nici un fel

de obligaţiune din partea nimănui, pentru a face vre-o de­
nunţare.
1311 — Astăzi complicitatea negativă prin neîmpiedecarea in-
fracţiunei, ori nedenunţare nu este admisă (74).
Insă nu trebue confundată complicitatea negativă, cu
actele negative, de exemplu neînchiderea uşii cu scop ca să
intre persoane cu care complicii din întru erau înţeleşi ca
să fure (75).
Afară de aceasta, chiar în Cod. penal actual pcate să
existe o quasi-complicitate prin omisiune, când e vorba de
un funcţionar superior care a tolerat infracţiuni. Art. 157
cod. pen.).

1311 — Anteproiectele cele mai noui pedepsesc însă neîmpie­

decarea sau nedenunţarea unor crime, ca o infracţiune de
sine stătătoare.
Astfel par. 241 din anteproectul austriac confecţionat
în 1913, prevede că cel ce omite de a împiedică săvârşirea
crimei de înaltă trădare, în contra persoanei suveranului,
de trădare în războiu, asasinat, tâlhărie, plăsmuire de mo­
nedă, sau unei alte crime periculoase pentru siguranţa pu­
blică, sau nu va înştiinţa la timp persoana ameninţată ori
autoritatea publică despre comiterea iminentă a unei ase­
menea crime, va fi pedepsit cu închisoare sau recluziune de
la 2 săptămâni până la 2 ani, în cazul când una dintre a-
ceste crime se va săvârşi sau încerca înfăptuirea ei.
Numai acela scapă de pedeapsă, care s’a făcut culpa­
bil de această omisiune, din cauza unui pericol serios fie
pentru dânsul fie pentru o persoană ce are legături strânse
cu el.
O dispoziţiune similară conţine şi anteproectul ger­
man din 1925 în par. 184, care prevede chiar pedepse mai
severe.

74) Garçon : Code pénal Art. 59-50, Nr. 335 çi urm.; Carrara: Pro­
gramma P. Q. parag. 404 si Orado nel forza. Opusc. I, parag, 303; Majno:
Commento Art. 64, Nr. 333; Ch. Adolphe si F. Hélie: Théorie I, Nr. 280.
75) Carrara: Grado I, parag. 297. Majno: Art. 64, Nr. 333.
 5 34 —

Trebue recunoscut, că în interesul siguranţei publice,

asemenea dispoziţiuni sunt folositoare şi necesare.
1 3 1 1 b — 1. Dreptul maghiar numeşte întreaga instituţiune a
complicităţii: „participaţiune“ (részesség, nemţeşte Teil-
nahme). Această expresiune poate cuprinde într’un sens
mai larg pe toţi care participă la comiterea unei infracţi­
uni, sau, în sens mai strict, numai persoanele a căror acti­
vitate este numai accesorie. In cazul din urmă autorul (ma­
terial) este exclus : participarea cuprinde numai pe auxiliari
şi instigatori.
Codul maghiar, deşi vorbeşte în capitolul despre par­
ticipaţiune şi de autori şi coautori, totuşi aplică acest cu­
vânt în sens strict (art. 69).
2. Conform art. 69 c. p. participanţi la crima sau de­
lictul săvârşit, sau încercat, sunt :
a) „acela care cu intenţie determină pe altul la comi­
terea crimei sau delictului (instigator)“ ;
b) „acela care cu intenţie promovează sau înlesneşte
comiterea crimei sau delictului, sau determină pe altul s’o
promoveze sau s’o înlesnească, precum şi acela care se în­
ţelege cu alţii (înainte de a se comite infracţiunea), asupra
ajutorului ce urmează a fi dat la comiterea sau după comi­
terea infracţiunii, sau asupra asigurării beneficiului ce va
rezulta din infracţiune sau asupra zădărnicirei măsurilor
ce va luă sau a luat autoritatea (auxiliar).
3. Coautorii (materiali) sunt definiţi astfel: „se con­
sideră autori toţi aceia care comit împreună sau în comun
crima sau delictul“ (art. 70).
4. Instigatorii se pedepsesc întocmai ca şi autorii (ma­
teriali) ; art. 71.
5. Complicii (auxiliarii) se pedepsesc mai uşor, şi anu­
me în conformitate cu normele referitoare la tentativă, art.
72).

1 3 1 1 bl Condiţiunile complicităţii s u n t:
1. Pluralitatea persoanelor (cel puţin două persoane).
Unul este autorul (material), ceilalţi sunt participanţii. In
această pluralitate însă trebue să fie totuşi o unitate de ve-
 — 535 —

deri ; anume se cere ca toţi participanţii să lucreze în baza

unei comune înţelegeri. Trebue deci să existe un complot,
o concertare pentru săvârşirea infracţiunei.
Conform acestora, codul penal maghiar nu cuprinde
dispoziţiuni speciale pentru complot, căci orice complot este
supus normelor referitoare la participaţiune. Deci, dacă nu
s’a comis nici o infracţiune, singurul fapt că există un com­
plot, nu interesează dreptul penal, căci cel mult de acte pre­
paratorii poate fi vorba.
Prin dispoziţiuni speciale complotul însuşi se pedep­
seşte în 4 cazuri şi anume : înalta trădare, infidelitate (tră­
dare), răsvrătire şi violenţe împotriva autorităţilor ; el se
pedepseşte în 7 cazuri dacă este însoţit de acte preparato­
rii (înaltă trădare, infidelitate, răsvrătire, violentă împotri­
va autorităţilor, falsificare de monete, asasinat, dare de foc).
Acestea sunt delicte sui generis.
2. Intenţie. Numai colaborarea cu intenţie constituie .
participaţiune. Când un rezultat s’a produs din culpa mai
multor oameni, toţi sunt pasibili de pedeapsă, fiecare pri­
mind pedeapsa separat, fără a se consideră penalitatea su­
ferită de ceilalţi ; deasemenea dacă rezultatul s’a produs
din culpa unuia şi acţiunea intenţionată a celuilalt. In fine,
dacă cineva cu intenţie face ca altul să comită din culpă o
infracţiune, există autorat (acţiune mediată). Cuprinsul in­
tenţiei : să ştie despre infracţiunea intenţionată (de autor)
şi că acţiunea sau neacţiunea intenţionată a sa va contribui
la comitere ; în fine să ştie că nu lucrează singur.
Unitatea stării de fapt, adică pluralitatea persoanelor
într’o singură faptă, se poate constată din acest element.
Acolo unde lipseşte această intenţie, „unitatea de voinţă“,
de obiceiu nu există complicitate. Despre excepţii vorbim
mai jos.
3. Se cere o infracţiune, sau tentativa unei infracţiuni.
Dacă nu există autor, nu există nici instigator, nici complice.
Acesta este un principiu greşit al codului. Când de ex.: Pri­
mus a instigat pe Secundus să omoare pe Tertius ; îi dă
bani, mijloacele necesare comiterei crimei, etc., dar Secun­
dus în ultimul moment se retrage delà comitere ; pe ce bază
 — 536 —

rămâne nepedepsit Primus ? El a dovedit prin lapte, acte

exterioare, că este capabil de a comite un asasinat, cel pu­
ţin ca instigator ; culpabilitatea sa individuală n’ar li mai
mare chiar dacă s’ar li comis crima ; scapă totuşi numai
pentru că Secundus a renunţat. Dar Primus rămâne tot atât
de periculos pentru societate, care ar trebui să-l elimine.
4. Cauzalitatea. Activitatea trebue să fie una dintre
cauzele sau condiţiunile infracţiunii : ea dă naştere infrac­
ţiunii, sau prin acte de comitere propriu zise (autorul), sau
prin creiarea dolului autorului (instigatorul), sau prin înles­
nirea comiterei (auxilarul).
Se cere deci un act exterior, care să stea în legătură
cauzală cu rezultatul. Acest act poate să fie si o omisiune
ştiută şi intenţionată. Omisiune culpoasă nu poate fi.
Este posibilă pluralitatea şi în aeelaş gen de partici-
paţiune : pot fi mai mulţi autori, mai mulţi instigatori şi
mai mulţi auxiliari. Când sunt mai mulţi autori, vorbim de
coautorat.

Coautoratul. Conform art. 70 c. p. maghiar : „Coau­

torii sunt toţi aceia care comit crima sau delictul împreună
sau în comun“.
Coautoratul este o formă a participaţiunei.
Se cere unitatea de voinţă (intenţie) care cuprinde o
înţelegere reciprocă pentru comiterea în comun. Adică : 1.
fiecare coautor ştie că acţiunea sau omisiunea doloasă a sa,
împreună cu acţiunea sau omisiunea doloasă a celorlalţi,
va produce rezultatul ; 2. toţi coautorii voiesc acest rezul­
tat ; în fine împrejurarea că ştiu faptul şi voiesc rezultatul
îsi are origina într’o înţelegere dintre ei care poate fi prea­
labilă, dar poate luă fiinţă şi în cursul comiterii crimei sau
delictului.
Se cere comiterea în comun (sau împreună). Din nefe­
ricire, această dispoziţiune a codului este bazată pe doc­
trina obiectivă, care nu cere intenţie de autor (animus auc-
toris), ci cercetează numai cuprinsul material al activităţii.
După această concepţie a codului, se cere ca fiecare coau­
tor să ia parte la comitere, adică să desfăşoare o activita-
 — 537 —

te, iară de care, infracţiunea nu ar fi putut luă fiinţă. In

acelaş sens este şi jurisprudenţa.
Când o infracţiune se comite în comun, dar nu se poa-
te constată cari persoane au comis-o, nimeni nu poate fi
pedepsit (vezi 1440 şi urm.). Rixele: art. 308 prevede pe­
deapsă redusă (coautorat fictiv).
Când sunt mai mulţi autori (materiali), dar nu există
unitatea de intenţie (de ex.: Primus răneşte pe Secundus
care se refugiază în casa lui Tertius, iar acesta din urmă
pentru a-i luă banii, îl omoară) : nu există coautorat.
Doctrina coautoratului n’are mare importanţă practi­
că (cel mult procesuală), căci singurul fapt că există coau­
torat, nu atenuează şi nici nu agravează pedeapsa. Fiecare
dintre coautori răspunde pentru întreaga infracţiune,
(art. 71).

Secţia IV. Diferitele cazuri de complicitate

1312 — încă de mult autorii au distins trei cazuri de ajutor

la comiterea unei infracţiuni : anterior, concomitent şi pos-
teror comiterii infracţiunei : concursus antecedens. concur-
sus concomitens şi concursus subsequens (1).
Această diviziune o găsim la autori, începând din se­
colul al XVI-lea până în zilele noastre.
Jacob Novel (2), şi Damhouder spun că : „Auxilium
autem confertur in crimine fere tribus modis, ante factum,.
in facto, post factum“ (3).
Menochiu deasemeni spune : „Auxilium itaque delin­
quent tribus temporibus prestări solet : primo ante delic­
tum perpetatum, secundum in ipso actu perpetrandi delic­
tum, tertio post delictum commissum (4).1

1) H. Hälschner: System des Preussischen Strafrechtes I. Theilr

Bonn. 1858 p. 299.
2) /. Novelli: Tractatus criminalis. Venetiis 1575 p. 51, Nr. 90.
3) I. Damhouder: Enchiridion rcrum criminalim. De coadjutoribus cri­
minum CXXXIII, Nr. 4. Ajutorul însă se aduce în infracţiuni cam în trei
chipuri: înainte dc făptuire, în făptuire $i după făptuire.
4) Menochius: Op. cit. 11, 349, Nr. 2, p. 443 col. 1. Aşa dar ajutorul
se obişnueşte a se dă infractorului în trei timpuri: întâi înainte de perpe-
 — 538

BJumbacher, unul din cei mai însemnaţi comentatori ai

Carolinei (Ordonanţa lui Carol V), vorbind de art. 177 spu­
ne că ajutorul se dă : vor, in, nah veruebter Missenthat (5).
Carmignani, la rândul său, distinge (p. 243) pe com­
plice pe care îl numeşte delinquente accessorio, în acel care
dă ajutor: avanti il delitto (par. 251), nel tempo del delitto
(par. 267), şi dopa il delitto (par. 271) (6).
Această diviziune fiind nu numai tradiţională, dar şi
raţională, o vom adoptă şi noi (7), studiind în parte cele
trei feluri de complicităţi.

1 3 1 2 1 — Ori cât de tradiţională ar fi diviziunea complicităţii în

anterioară, concomitentă şi posterioară, această diviziune
nu poate fi considerată ca ştiinţifică decât în ceeace priveş­
te primele două categorii, complicitatea posterioară find o
simplă ficţiune care n’ar trebui să se mai perpetueze în
ştiinţa dreptului penal.
Este contrar oricărei realităţi a se susţine, că un act
de participaţiune la o activitate ilicită penală, chiar când
această participaţiune ar fi secundară (complicitate), poate
interveni după ce acea activitate ilicită a fost complect e-
puizată prin consumarea infracţiunii.
Unei infracţiuni săvârşite i se pot alătură acte conexe,
dar în nici un caz acte de complicitate, deoarece complici­
tatea este o participaţiune secundară la o activitate care ia
sfârşit odată eu consumarea infracţiunei, încât posterior a-
cestei consumări nu se mai poate participă la rezultatul ob­
ţinut.
Termenul de complicitate posterioară este deci neştiin-
ţific ; pretinsele cazuri de atare complicitate sunt pur şi sim­
plu acte conexe infracţiunei consumate.

trarea infracţiunii, al doilea în chiar faptul perpetrării. şi al treilea, după

ce infracţiunea s’a comis — Confr. Vogel în Comentarul său asupra Ca­
rolinei, 1734 asupra art. 177, p. 285—287. Clasenius asupra aceluiaşi articol
p. 745, (ante delictum, in ipso delicto, post perpetratum delictum).
■5) Blumbacher: Op. cit. art. 177, p. 364, Nr. 1, care citează şi pe
Jul. Clarus V. parag. uit quest 90 Nr, 1.
6) G Carmignani: Elementi di diritto criminale. Milano, 1882.
' 7) E adoptată şi de autorii noi. Garçon: Codef pénal annoté. Art.
.59—60, Nr. 5.
 — 539 —

1312 2 — S’ar putea pretinde totuşi că există acte de complici­

tate posterioară în participarea la infracţiunile continue şi
continuate, atunci când complicele intervine după ce, sub
raportul obiectivitătii juridice, infracţiunea a ajuns la con­
sumare, dar în epoca în care ea se prelungeşte în timp (în
infracţiunile continue) sau se repetă (în infracţiunile conti­
nuate). Nici în acest fel de infracţiuni însă nu poate există
complicitate posterioară.
Când am analizat caracterul infracţiunilor continui şi
continuate am arătat, că în aceste infracţiuni există o pre­
lungire în timp sau o repetare a activităţii ilicite penale care
face ca infracţiunea în materialitatea sa să nu se epuizeze
în momentul când, sub raportul obiectivităţii juridice, a a-
juns la forma consumării.
Aşa dar, orice participare la infracţiunile continui şi
continuate până în momentul când continuitatea iâ sfârşit
sau până în mometul când se va efectua ultima repetire,
va fi o participaţiune concomitentă iar nu posterioară.
Astfel, în infracţiunea continuă de sechestrare de per­
soane, dacă la uşa celui sechestrat ar face de pază în fie­
care zi o altă persoană, nu înseamnă că aceştia sunt com­
plici posteriori, ci concomitenţi, fiindcă activitatea ilicită
care conduce la realizarea infracţiunei se prelungeşte şi nu
iâ sfârşit decât în clipa când încetează sechestrarea şi nu­
mai după această clipă s’ar putea vorbi de fapte posterioare.
Tot astfel, în caz de infracţiune continuată. De ex.:
cineva fură, pe baza aceleiaş rezoluţiuni delictuoase, în 10
rânduri conţinutul unui butoi cu vin ; ei bine, dacă la a treia
sau a patra oară autorul principal ar fi ajutat pe alţi com­
plici, aceasta nu înseamnă că aceşti complici vor fi poste­
riori, pe motivul că sub raportul obiectivităţii juridice infrac­
ţiunea s’a consumat dela prima sustracţiune, ci vor fi com­
plici concomitenţi, fiindcă activitatea ilicită rezultată din a-
ceeaş rezoluţiune nu se epuizează decât odată eu ultima sus­
tracţiune şi abia după aceasta se va putea vorbi de acte
posterioare.
13123 — Deasemenea, nu trebue să fie considerate ca acte de
complicitate posterioară, în infracţiunile cari se califică prin
rezultatul lor, actele săvârşite după consumarea faptului
 — 5 40 —

iniţial dar înainte de producerea rezultatului final, chiar când

aceste acte au fost concertate dinainte. Şi în acest caz exis­
tă numai fapte conexe.
De ex.: delictul de loviri este o infracţiune care se ca­
lifică după rezultat. Să presupunem că X voeşte să bată
pe Y şi convinge pe singurul medic care s’ar află prin a-
propiere ca să nu dea nici un ajutor medical lui Y. In urma
acestei înţelegeri X aplică lovituri grave lui Y ; infracţiunea
s’a consumat deci în acel moment ; Y trimete după medic,
acesta vine şi prescrie un medicament ineficace, încât peste
puţin timp Y moare, deşi nici X şi nici medicul nu ar fi voit
şi nu s’ar fi aşteptat la acest rezultat.
In cazul acesta X va răspunde de lovituri cauzatoare
de moarte dacă se va constată că Y ar fi murit chiar de i
s’ar fi dat un ajutor medical conştiincios, iar medicul va fi
numai un complice intelectual anterior, deoarece a încu­
rajat prin promisiunea sa rezoluţiunea delictuoasă a lui X.
Dacă însă moartea lui Y a provenit din imprudenta
medicului care a dat medicamentul ineficace în credinţa că
loviturile nu pot cauza moartea, atunci medicul va răspun­
de de omor prin imprudentă ca autor ale cauzei directe şi
imediate, iar X de loviri cauzatoare de moarte întrucât fap­
ta sa a fost cauza mediată a morţii lui Y.
1312 4 Dacă am tine seamă de fazele prin care trece desfă­
şurarea activităţii ilicite penale : conceptiunea, execuţiunea
şi momentul consumării infractiunei, ar trebui să conside­
răm drept complicitate anterioară participaţiunea secunda­
ră care intervine în faza conceptiunei şi drept complicitate
concomitentă pe aceea efectuată în faza executiunei până
în clipa consumării.
Totuşi, fiindcă cei mai mulţi autori admit existenţa u-
nei faze intermediare între conceptiune şi executiune, anu­
me actele preparatorii, se consideră complicitate anterioară
şi participaţiunea secundară la aceste acte.
Noi am combătut existenţa juridică a actelor prepara­
torii, susţinând că un act, ori e străin de vreo activitate ili­
cită penală şi atunci nu interesează legea penală, ori se an­
grenează într’o astfel de activitate şi atunci nu poate fi de
cât act de eexcuţiune. (v. voi. I, Nr. 399 1).
 — 541 —

Vom păstra totuşi limitele obişnuite de separaţiune în­

tre cele două categorii de complicitate pentru a nu ieşi prea
mult din spiritul operei iniţiale ce revedem.
1312 ^ — Codul maghiar nu mai menţine distincţiunea învechită
dintre complicitatea anterioară, cea concomitentă şi cea po-
sterioară. După ce s’a comis infracţiunea, nu mai este po­
sibilă participaţiunea. Deci tăinuirea şi găzduirea sunt in­
fracţiuni sui generis. Când însă promisiunea sau înţelege­
rea pentru a favoriza fapta, a ascunde pe autor sau lucrul
câştigat prin comiterea faptei, a fost prealabilă, există par-
ticipaţiune, căci prin această înţelegere comiterea infrac­
ţiunii a fost înlesnită şi poate că fără de ea, nici nu. se co­
mitea infracţiunea.
N’are importanţă nici distincţiunea dintre complicita­
tea anterioară şi cea concomitentă. Participaţiunea este po­
sibilă până în momentul săvârşirei ultimului act ce' cuprinde
o infracţiune. După terminare : ea nu mai este posibilă. A-
ceste distincţiuni n’au importanţă din punctul de vedere al
pedepsei, căci aceasta se stabileşte în raport cu culpabili­
tatea individuală a fiecăruia: este posibil ca cineva care a
intrat numai în ultima fază a comiterii, să fie pedepsit mai
grav decât acela care a luat parte la întregul corp de co­
mitere.
Deci codul penal maghiar vorbeşte de tăinuire, găzdui­
re, protejarea infracţiunii ulterioare, numai în partea spe­
cială.

§ 1. Complicitatea anterioară comiterii infracţiunei r)

1313 — La prima dată această complicitate pare imposibilă,

fiindcă, după cum am arătat, complicele este un auxiliar,
şi se pare că nu se poate dă ajutor la o faptă decât numai
atunci când ea se săvârşeşte. Complice înainte de comiterea
infracţiunii se pare a fi un non sens juridic.
Autorii însă cuprind în această categorie pe aceia care
îndeamnă la comiterea unei infracţiuni, şi pe aceia care o
prepară dând instrucţiuni sau mijloace pentru a se comite.
Să examinăm dispoziţiunile legii în această privinţă.1
1) Malum consilium, consultori pessimum. Ani. Gel., Noct. att., IV, 5.
 — 542 —

13131 — Două cazuri de complicitate anterioară pot există în

adevăratul înţeles, al cuvântului:
1) Complicitatea morală a celui ce întăreşte o rezolu-
ţiune delictuoasă luată de o persoană (a).
E o mare deosebire între cel ce determină o rezoluţiu-
ne delictuoasă, întrucât acesta efectuează o activitate in­
trinsecă desfăşurării infracţiunei, fiind promotorul ei moral
şi cel care întăreşte numai o rezoluţiune luată, deci efectu-
iază o activitate extrinsecă care ajută infracţiunei şi care
constitue un act de complicitate.
Această complicitate intervenind în faza concepţiuneî
constitue cazul tipic al complicităţei anterioare.
2) Al doilea caz de complicitate anterioară este acela
ai procurărei de instrucţiuni, sfaturi şi indicaţiuni înainte de
a se începe executarea — deci tot în faza concepţiuneî —
unor persoane ce au luat rezoluţiunea de a săvârşi o infrac­
ţiune. Şi în acest caz există o activitate extrinsecă, fiindcă
cel ce procură instrucţiuni nu provoacă luarea rezoluţiunei
delictuoase, ci numai ajută unei rezoluţiuni luate. Este deci
complice moral, nu instigator.
Afară de aceste două cazuri corect ştiinţifice, va mai
fi complicitate anterioară, dacă admitem existenţa unei faze
a actelor de preparaţiune, orice ajutor dat în această fază
ca : procurarea de instrumente, arme, substanţe toxice, ete.
ce vor servi la comiterea unei infracţiuni.
13132 — Complicitatea morală (intelectuală) derivată din întă­
rirea unei rezoluţiuni delictuoase luate se poate produce sau
prin îndemnarea şi alungarea ezitaţiunilor celui ce are gân­
dul de a comite o infracţiune, sau prin promisiunea de a-1
ajută, fie în timpul săvârşirei de va fi nevoie, fie după, pen­
tru a face să dispară urmele infracţiunei, sau pentru a as­
cunde lucrurile provenite dintr’însa.

1314 __ a) O primă categorie de complici anteriori comiterii

infracţiunei, sunt aceia pe care legea îi numeşte agenţi pro­
vocatori.
a) întărirea rezoluţiunei deja luată e considerată de toti autorii, com­
plicitate morală. V. Alimena, Diritto penale, II, p. 31.
 — 543 -

Art. 47 cod. pen., modificat în 17 Februarie 1874,

spune că :
„Sunt agenţi provocatori aceia cari, prin daruri, pro­
misiuni, ameninţări, abuz de autoritate sau de putere, unel­
tiri culpabile, vor ii provocat la o infracţiune, sau vor fi dat
instrucţiuni spre a o comite (2).
1315 — Rău face legea că pune pe agenţii provocatori în ca­
tegoria complicilor, vorbind despre ei în titlul despre com­
plicitate, fiindcă agenţii provocatori sunt în realitate autori,
sau mai bine zis coautori intelectuali, cum rezultă din ur­
mătoarea analiză. Când se comite o infracţiune mai gravă,
de exemplu o crimă sau un delict, există, după cum am spus,
două elemente : un element material şi altul intenţional. O
persoană, de ordinar, îşi propune mai întâi să comită o in­
fracţiune şi în urmă o comite ; avem în acest caz ambele
elemente, cel moral sau intenţional, şi cel material sau fi­
zic, întrunite în aceiaşi persoană.
Se poate însă ca o persoană să nu voiască să comită
ea însăşi infracţiunea, ci să întrebuinţeze o altă persoană
ca un instrument pentru îndeplinirea scopului său. In acest
caz este evident că ambii indivizi sunt autori, unul numai
moral, şi altul fizic şi moral în acelaş timp. Prin urmare,
ceiace legea numeşte agent provocator, nu e în realitate
decât un autor intelectual ori moral al comiterii infracţiu­
nii. Aceasta e atât de adevărat, încât însăşi legea noastră,
care consideră pe agentul provocator drept un complice, îl
pedepseşte totuşi cu aceiaşi pedeapsă ca pe autorul infrac-
ţiunei, deşi în regula generală complicele în legea noastră
se pedepseşte mai uşor decât autorul principal (3). Şi vom
arătă mai târziu, când vor vorbi de pedeapsa complicităţii,
ca penaliştii sunt de părere ca agenţii provocatori să fie pe­
depsiţi cel puţin cu aceiaşi pedeapsă ca autorii fizici ai co­
miterii infracţiunei.

2) Confr. în acelaşi sens: invitătorii, art. 244, Cod. pen., şi provo­

carea dc către clerici care a produs efect prevăzută de art. 168 şi 169 C. p.
3) Acelaşi lucru îl spune Carpzov sub imperiul Ordonanţei Carolina,
care deasemeni în art. 177i' pedepsea mai uşor pe complice decât pe au­
tor. Practica, Part. II, Quaest LXXXVII, N-le 11 şi urm. Ce e drept, acea­
stă regulă o aplică la toti complicii anteriori.
 — 5 44 —

Greşit dar sunt numiţi comlici asemenea indiviz ; ei

sunt în realitate coautori, de oarece ei nu au ajutat, ci chiar
sunt cauza eficientă a comiterii infracţiunii. Ei sunt complici
lato sensu, sau mai bine zis în înţelesul vulgar al acestui cu­
vânt. „Concursul agentului ■— zice T. Canonico — e sau
cauza eficientă ori ajutor la rezoluţia criminală sau la exe­
cutare. In primul caz agentul, fie moral, fie fizic, e un agent
principal, în celalt e agent secundar sau complice“ (4).
Acesta e adevăratul principiu al teoriei complicităţii.
Insă, după cum adaugă acelaşi autor : ,,Nu toţi admit că
poate să fie un agent principal la infractori un simplu agent
moral. Unii iluştri scriitori susţin că sunt agenţi principali
numai aceia care execută material, infracţiunea, şi prin ur­
mare nu sunt agenţi principali decât cei fizici“ (5).
De această părere, pe care noi nu o putem admite, este
ilustrul Berner : „Provocaţiunea (instigaţiunea) — zice dân­
sul — nu constitue o coreitate (coautor), ci o complicitate,
fiindcă pentru coautor trebue o cauzalitate externă, care
lipseşte Ia instigator, de oarece instigatul e liber in acţiunea
sa“ (6). Se adaogă că trebue mai mare răutate şi cutezanţă
pentru a consumă actul, decât pentru hotărârea de a-1 co­
mite, şi deci există mai mare imputabilitate.
Noi credem însă, împreună cu Rossi şi Ortolan, că a-
genţii morali trebuesc puşi pe aceiaşi linie cu cei fizici, că
ei sunt codelicuenţi, fiindcă participarea morală, când este
cauza impulsivă, nu poate fi socotită ca accesorie, ci e chiar
mai culpabilă (7).
4) T. Canonico: Del reato, p. 238, Art. 46 C. p. bavarez din 1813,
consideră ca autori principali, (Urheber) între alţii pe aceia care vor (fi
determinat pe alţi indivizi să comită sau să consume infracţiuni.
5) T. Canonico: ed. loco si p. 239, trad. ital., parag. 110, p. 157.
6) Berner: Lehrbuch paragr. 109, ed. 1879, şi parag. 84, ed. 1898, şi
Bertauld: Lect. XXII, p. 481—484 (ed. 1872) şi 409, ed. 1859.
7) In acelaşi sens T. Canonico: Loc. cit.
Acest punct de vedere a fost acceptat la redactarea anteproiectelor
celor mai noui, precum se vede din parag. 12 anteproiectul austriac, parag.
23 anteproiectul cehoslovac din 1921 şi parag. 25 anteproiectul german
din 1925.
Anteproiectul cehoslovac paragr. 23 declară, că instigatorul se va
pedepsi conform acelor dispoziţiuni ca şi autorul chiar dacă infracţiunea
n’a fost săvârşită.
 545

Concepţiunea aceasta a legiuitorului nostru e însă şi a

legiuitorului german. „Provocarea după concepţiunea drep­
tului nostru pozitiv — zice Fr. de Liszt — nu e făptuire in­
telectuală, ci o complicitate (dependentă) la fapta altuia. Ea
nu posedă în sine motivul culpabilităţii sale, ci ia culpabi­
litatea din această faptă străină (8).
1315 1 — Desigur că astăzi nimeni nu mai susţine teza asimilării
agenţilor provocatori propriu zişi, adică acei cari îndeamnă
la infracţiune determinând rezoluţiunea delictuoasă. cu com­
plicii. Aceşti agenţi sunt adevăraţi participanţi principali,
aşâ zişi autori intelectuali, fiindcă participaţi unea lor este
morală ; de aceea li se mai spune şi autori morali spre deo­
sebire de cei materiali.
* Vom preferi să-i numim agenţi provocatori, (motores
criminis).
1315 i — Codul nostru penal — credem, însă — numai în mod
aparent asimilează pe agenţii provocatori complicilor ; în
realitate îi supune unei condiţiuni juridice perfect distincte.
Această asimilare aparentă provine din faptul că art.
47 care se ocupă de agenţii provocatori este aşezat în titlul
V intitulat „Despre complicitate“. Ori, această aşezare nu
trebue să fie considerată ca determinantă în cauză. In pri­
mul rând este evident că legiuitorul s’a exprimat greşit zi­
când „despre complicitate“ ; el ar fi trebuit să spună : „De­
spre participaţiune", deoarece are în vedere în aceiaş titlu,
atât participaţiunea principală (coreitate), cât şi cea secun­
dară (complicitate). Aşâ dar complicitatea din titulatura Ti­
tlului V este luată în accepţiunea largă de participaţiune în
genere.
In al doilea rând, dovadă că legiuitorul nu a voit să
asimileze pe agenţii provocatori complicilor prin faptul a-
şezării în aceiaş titlu, este că tot în acest titlu se vorbeşte
la art. 53—55 de tăinuitori. Ori, legiuitorul nu asimilează
pe aceştia complicilor, întrucât face din tăinuire o infrac­
ţiune de sine stătătoare. Prin urmare, pentru legiuitor, aşe­
zarea în aceiaş titlu nu a însemnat asimilarea între catego­
riile de participaţiune coprinse într’însul.

8) Fr. de Liszt: Lelirbuch, parag. 51, Nr. 3, ed. 1905.

I. T a n o r i c e a n u , v o i . I î. 35
 546 —

Aşâ dar, credem că agenţii provocatori nu sunt com­

plici în legislaţiunea noastră actuală ci autori morali ; de
aceea chiar legea îi şi pedepseşte ca pe autori materiali.
Ceva mai mult, în cazul special prevăzut de art. 47,
alin. 4 agenţii' provocatori sunt pedepsiţi chiar atunci când
provocaţiunea nu a avut efect. Ori, dacă legea ar fi consi­
derat pe agenţii provocatori complici, nu ar fi putut pre­
vedea pedeapsă pentru complice atunci când nu există in­
fracţiune ; deci legea priveşte pe agentul provocator ca au­
tor moral, iar în alin. 4, de care vorbim, ca autor al unei
infracţiuni de sine stătătoare.

1316 — Să revenim la textul legii.

Legiuitorul prevede două genuri de provocaţiuni : pro­
vocaţiunea calificată, care se găseşte în redacţiunea primi­
tivă din 1864 a art. 47 cod. pen., şi provocaţiunea simplă,
introdusă prin legea modificatoare din 17 Februarie 1874.
Urmând ordinea cronologică, trebue să vorbim mai întâi
de provocarea calificată.

1. Provocarea calificată

1317 — Art. 47 spune că sunt agenţi provocatori aceia care au

îndemnat la comiterea unei infracţiuni prin daruri, promi­
siuni, ameninţări, abuz de autoritate sau de putere, ori în
fine uneltiri culpabile.
In aceste condiţiuni există o provocare calificată. Să
le examinăm pe fiecare în parte.
Daruri sau promisiuni. Atât darurile cât şi promisiu­
nile trebue să fie anterioare infracţiunei, căci numai atunci
pot fi socotite că au provocat infracţiunea. E însă evident
că se poate ca promisiunea să se facă înainte, iar execu­
tarea în urma comiterii infracţiunei ; aceasta nu împedecă
aplicarea art. 47 cod. pen. care nu cere condiţiunea ca exe­
cutarea promisiunei să se facă înainte. Ele pot fi făcute
chiar sub forma unei prinsori (1) sau asigurări (2).1

1) Ciarţon: Op. cit. Art. 59^60, Nr. 245

2) Ibidetn: 246; idem jurispr. C. Cas. fr.
 — 547

In această privinţă, dreptul actual diferă de legislaţiu-

nile noastre din veacul al XVII-lea, în timpul cărora nu nu­
mai darul sau promisiunea ulterioară, dar chiar o simplă
aprobare neremuneratorie atrăgea aceiaşi pedeapsă asupra
capului celui care aprobă, ca şi asupra autorului infracţiu-
nei.. (vezi Nr. 1275).
1318 — Ameninţările nu pot să fie socotite ca provocare decât
dacă s’au săvârşit înainte de a se comite infracţiunea (3).
Insă, în privinţa lor, judecătorii faptei au drept să apre­
cieze întrucât ameninţările sunt cauza comiterii infracţiu­
nii, adică întrucât ele au exercitat o presiune asupra voin­
ţei autorului infractiunei. In unele cazuri ele pot constitui
chiar o constrângere morală, care să aibă de rezultat să a-
pere cu totul de pedeapsă pe autorul infractiunei, şi să a-
tragă toată pedeapsa pe autorul provocării prin ameninţa­
re (4)- Atunci însă nu mai suntem în materia complicităţii,
adică a pedepsei împrumutate complicelui dela autorul e-
xecutător al infractiunei, ci în materia cauzelor de necul-
pabilitate, pe care am studiat-o în Cap. II al acestei părţi
şi la care trimitem (5).
1319 — Abuz de autoritate sau de putere (Confr. art. 157 C.
p.). Prin prima din aceste expresiuni legea se referă la au­
toritatea părinţilor, profesorilor, duhovnicilor, etc., iar prin
cea de a doua la abuzul de putere ce se exercită de un func­
ţionar superior asupra unui funcţionar inferior.
Este aci vorba de abuzul de autoritate legal, sau de ori
ce abuz de autoritate ? Se aplică aceasta chiar la stăpânii
care dau ordin servitorilor ? Deşi chestiunea e controversa­
tă, noi credem că nu trebue a distinge, fiindcă legea e ge­
nerală (6). Şi, în afară de aceasta, noi credem că o per-

3) Atât de rar este, jncât Garçon declară că nu cunoaşte hotărâre

în această privinţă în jurisprudenta franceză. Ibid: 250.
4) Confr. De Liszt: Lehrbuch parag. 51, Nr. 1.
5) A. Prins: Science pénale, Nr. 561.
6) Cas. fr. 10 Nov. 1899, B. 312: In acelaşi sens. Garraud: Précis,
ed. XI, Nr. 236, p. 430; Traité II, 663, ed 2-a; Ch. Ad. şi F. Hélie, I Nr.
284. Garçon: Code pén. Art. 59—60, Nr. 257, şi Nr. 259, pentru ordinul
dat servitorilor sau lucrătorilor). Şi. Nr. 261 pentru magnetizator; ila noi
Al. D. Oprescn: Revista judiciară, an, II (1906) Nr. 9 (15), p. 123. :
 — 548 —

soană, care are o autoritate de fapt asupra alteia, este tot

atât de vinovată când o îndeamnă să comită infracţiuni, pe
cât este o persoană care are o autoritate legală. Curtea noas­
tră de casaţiune s’a pronunţat în acelaşi sens (7 şi 7 bis).
Inferiorul însă nu va scăpă în general de răspundere (8).
1320 — Uneltiri culpabile. Prin această formulă legea înţele­
ge orice fraudă sau înşelăciune care ar avea de rezultat ca
să facă pe o persoană să comită o infracţiune : Omnem cal-
liditatem, fallaciam, machinationem ad circumveniendum,
fallendum,decipiendum alteram adhibitam.
De exemplu : o persoană spune unui soţ că soţia sa este
adulteră şi-l face să o omoare sau să atenteze la viaţa ei.
Sau spune cuiva că un individ caută să-l omoare, şi, pentru
ca să evite acest lucru, persoana căreia s’a spus minciuna
voeşte a preveni moartea sa ucigând pe acela care nici un
moment nu gândise să-i facă rău.
1321 — Darea de instrucţiuni. Autorii se întreabă dacă ins­
trucţiunile trebue să fie date cu mtenţiune de a se comite
infracţiunea, ori este destul să fi dat indicaţiuni fără să fi
voit ca ele să servească pentru comiterea infractiunei ?
Chestiunea ni se pare că nu merită să fie discutată.
Evident că instrucţiunile trebue să fie date cu inten-
ţiune, cu bună ştiinţă că vor servi pentru comiterea infrac-
7) Cas. rom. II, 802 din 3 Oct. 1900, B, 1215 şi Curierul Judiciar
IX, 71, p. 566. Admitem chiar autoritatea morală a unui preot asupra comu­
nei, Deasemenea Cas. II, 263 din 7 Iunie 1888, B. 615, ordinul unui' stăpân
dat servitorului său ca să comită un delict silvic. Confr. Cas. II 512 din
6 Oct. 1897. B. 1226; 115 din 14 Febr. 1890, B. 218.
7 bis) S’a decis că autorul moral este responsabil fată de fapta
slugelor saie, în calitate de agent provocator, conform, art. 47 cod. pen,,
când legea specială (în speţă cod. silvic) nu spune nimic în această pri­
vinţă, căci legile nu pot fi lipsite de sancţiune (Jud. oc. Odobeşti cart. jud.
115 din 1920, în Curierul Judiciar Nr. 88 din 1920, pag. 706 cu nota noas­
tră (Decusară). )
S’a mai decis deasemenea că în delictul de trafic de influentă nu are
nici o importantă faptul ca autorul acestui delict ar fi (lipsit de orice in­
fluenţă căci, legea pune pe aceeaşi treaptă influenta reală1 cu cea' presu
pusă. (C. Paris, 18 Mai 1923, Gaz. Palais din 28 Iunie 1923, Nr. 179, re­
produsă şi în Jurisprudenţa Generală din 1925, sp. 179, pag. 91 cu nori*
def. prof. Alexandresco şi speţa 1900 Jurisprudenţa Generală 1925 cu nota :
Dongoroz).
8) A. P r in s . Science pénale, Nr. 562.
 — 549 —

ţiunii, şi aceasta pentru două motive. Mai întâi pentru că

nu poate să existe complicitate fără intentiune, şi al doilea
fiindcă însăşi legea cere ca instrucţiunile să fie date spre a
comite infracţiunea, şi e natural că darea unor indicatiuni
fără intenfiunea ca ele să servească la comiterea unei in­
fracţiuni, nu pot să fie considerate ca instrucţiuni pentru
comiterea unei infracţiuni (9).
D'e altminteri, când legiuitorul cere intentiunea pentru
complicitatea pedepsită mai uşor a complicelui concomi­
tent, precum şi aceia foarte asemănată a procurării de mij­
loace, din art. 50 C. p., cum s’ar puteă să nu o fi cerut la
complicitatea pedepsită cu aceiaşi pedeapsă ea autorul
principal ?
Complicitatea prin imprudentă nu intră în vederile le­
giuitorului, căci ar fi straniu ca un servitor ori un prieten
care a spus fără nici un gând rău distributiunea camerelor
şi a lucrurilor din ele, unei persoane, să fie socotiţi ca nişte
complici fiindcă acea persoană, rău intenţionată, s’a folo­
sit de aceste indicatiuni.
Adăogăm că darea de instrucţiuni întovărăşind un în­
demn, presupune intentiune.
1321 1 — Credem că greşit legiuitorul, ca şi unii autori, prenu­
mără darea de instrucţiuni printre cazurile de provocare.
In adevăr, două pot fi situatiunile : 1) sau cel care dă
instrucţiuni, îndeamnă în acelaş timp şi la săvârşirea infrac­
ţiunii făcând să nască rezoluţiunea delictuasă şi în acest
caz primează îndemnul care constitue provocarea, iar da­
rea de instrucţiuni rămâne pe al doilea plan ; 2) sau cel ce
dă instrucţiuni face aceasta fată de o persoană care a luat
rezoluţiunea delictuoasă şi în acest caz nu mai e provocare,
ci complicitate morală, fiindcă prin aceste instrucţiuni nu se
îndeamnă, ci se ajută o persoană care a luat rezoluţiunea
de a trece delà faza eonceptiunei la aceea a executiunii.
Aşa dar, darea de instrucţiuni prin ea însăşi nu este
decât un act de complicitate.
De altfel această idee se desprinde din însăşi redacfi-
unea art. 47 cod. pen., care dupăce prevede că sunt agenţi9

9) In acest sens, A. Prins: Science pénale, Nr. 549.

 — 5 50 —

provocatori cei cari prin „daruri, promisiuni, etc... vor fi

provocat“, adaugă „sau vor fi dat instrucţiuni“ ; deci cei
cari dau instrucţiuni, nu provoacă, fiindcă legea separă pe
cei ce vor fi provocat de cei ce vor fi dat instrucţiuni.
13212 — Credem însă, că o redacţiune mai corectă a art. 47
ar fi putut evită asimilarea greşită a complicelui prin dare
de instrucţiuni cu agenţii provocatori şi ne-ar fi oferit în
adevăr un caz de provocaţiune calificată atunci când ar fi
îmbinat faptul provocării cu acela al dării de instrucţiuni,
aşa după cum a îmbinat provocarea cu oferirea de daruri,
promisiuni, etc.
Cu alte cuvinte art. 47 ar fi fost corect şi ar fi con­
tinui reale cazuri de provocare calificată dacă s’ar fi expri­
mat astei : „Sunt agenţi provocatori aceia cari prin daruri,’
promisiuni, ameninţări, abuz de autoritate sau de putere, u-
neltiri culpabile, dare de instrucţiuni vor fi provocat la o in­
fracţiune“, fiindcă în acest caz s’ar fi cerut în primul rând
să existe o provocare şi ca această provocare să fie însoţită
de darea de instrucţiuni, deci un surplus, adaus provocării,
care indică tocmai dece provocarea e calificată.
1321 3 —: E regretabil că greşala de redacţiune din art. 47 a
actualului cod a rămas neobservată cu ocaziunea elaboră­
rii ante-proiectului de cod penal român, în care s’a menţi­
nut vechiul text, deşi s’a creat o secţiune deosebită pentru
agenţii provocatori. Greşala e în cazul acesta mai de neier­
tat, fiindcă separându-se agenţii provocatori de complici:
trebue să se observe că darea de instrucţiuni prin ea în-
4săşi nu e un act de provocare, ci o complicitate.
1321 — Această eroare a fost înlăturată de redactorii „Legei
pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştei publi­
ce“ (a) care în art. 3 prevede : „Provocarea directă la in­
fracţiunile de mai sus prin daruri, promisiuni, instrucţiuni,
abuz de autoritate sau putere se va pedepsi... etc.
Aşâ dar, se cere ca darea de instrucţiuni să însoţească
actul provocatiunei.

a) Lege promulgată la 18 Decembrie 1924 şi publicată în „Monitorul

Oficial“ din 19! Decembrie 1924; vezi: textul în limba franceză în Revista
Penală, an. III, Nr. 11—12.
 — 551 — '

1322 — Trebue oare ca darea de instrucţiuni să fie întovără­

şită de daruri sau promisiuni ? G. Cantilli admitea afirma­
tiva, bazându-se pe textul legii care vorbeşte disjunctiv :
vor fi provocat la o infracţiune sau vor fi dat instrucţiuni
spre a o comite. Curtea noastră de casaţiune s’a pronunţat
în acelaşi sens (10). Noi credem-însă, împreună cu doctrina
franceză (11), că nu e necesar ca darea de instrucţiuni să
fie unită cu darurile sau promisiunile, toate cazurile de pro­
vocare calificată putând singure, fiecare în parte, să atragă
pedepsirea complicităţii. Astfel se pronunţase la început şi
Curtea noastră de casaţie (12 şi 12 bis). De altmintrelea
chestiunea credem că astăzi, când se pedepseşte şi provo­
carea simplă, nu mai merită importanţă (13).
De asemenea nu mai are importanţă chestiunea dis­
cutată de Matthaeus, dacă simplul îndemn neînsotit de ins­
trucţiuni, atrage pedeapsă. Afirmativa este afară de orice
îndoială (14).
Acestea sunt cazurile de provocaţiune calificată. Tre­
cem acum la provocarea simplă.
1322 1 _ Această discuţiune cu privire la darea de instrucţiune
dacă trebue să fie sau nu însoţită de daruri sau promisiuni,
desigur că este justificată numai de absurda asimilare a
celui ce dă instrucţiuni cu agenţii provocatori calificaţi.

10) In acest sens, Degois: Traité, Nr. 342.

11) Cas. II, 99 din 6 Mart. 1899; vezi însă Vidal: Cours, Nr. 417;
vezi alţi mulţi autori în acelaşi sens: Garçon: Code pénal art. 59—60,
Nr. 264.
12) Cas. II, 99 din 6 Mart. 1878, B. 119; Cas. II, 27 din 18 Ian. 1893.
B. 61. I
12 bis) Astăzi jurisprudenta este constantă. Vezi Cas. II, 2892 din 18
Nov. 1924, în Jurisprudenţa Generală din 1925, sp. 369, pag. 184).
13) O deciziune pe care nu o putem aprobă, s’a dat de C. cas. II,
3201 din 29 Oct. 1910, B. 1423. Curtea a decis că dacă un comerciant dă
instrucţiuni procuristului său să1 facă declaratiuni vamale false, el nu cade
sub aplicarea art. 47 Cod. p. şi art. 43 jeg. vamală; din 1 Iul. 1905, pe
motiv că art. 43 prevede pe agenţi vamali, comisionari şi expeditori, şi alţi
intermediatori, iar nu pe comercianţi. Curtea n’a observat însă că, dacă
comercianţii nu sunt prevăzuţi în art. 43 leg. vam. ca autori de infracţiuni,
aceasta nu-i împedică să fie complici. Oare la delapidare, infracţiune spe­
cială funcţionarilor, nu poate fi complice un particular ?
14) Matthaei, De crimin. Prolegomena I, 9.
 » — 552 —

Nevoia de a găsi un suport mai serios atributului de

calificată dat acestei falşe provocaţiuni, a făcut pe unii au­
tori să ceară ca darea de instrucţiuni să fie însoţită de da­
ruri, promisiuni, etc. pentru a-i imprimă cel puţin un ca­
racter de gravitate mai mare.
In realitate însă e absurd să ne închipuim că cel care
dă instrucţiuni va mai dă şi daruri ; de obiceiu el pretinde
plată pentru serviciile sale, încât ne miră că s’a mai in­
sistat asupra acestui punct.
Desigur, dării de instrucţiuni îi mai trebue ceva pen­
tru a deveni o provocare calificată, îi trebuie faptul provo-
caţiunei, aşa dar nu la darea de instrucţiuni vom mai a-
dăugâ daruri şi promisiuni, ci pe aceasta o vom adăugă la
faptul provocaţiunei pentru a obţine o provocare calificată.
De aceea vom consideră simpla dare de instrucţiuni
ca o complicitate morală pedepsibilă conform art. 50 c. p.,
şi numai atunci când cinevă provocând la o infracţiune a
mai dat şi instrucţiuni vom aveâ o provocare calificată con­
form art. 47.

II. Provocarea sim plă

1323 — Alin. 2 al art. 47 C. p., care prevede provocarea sim­

plă a fost adăogat în 17 Februarie 1874 şi are următoarea
cuprindere :

„Sunt asemenea agenţi provocatori, aceia cari, prin

vre-unul diri mijloacele enumerate în art. 294, vor fi pro­
vocat direct comiterea unei crime sau delict prevăzut de co­
dicele penal“.

Iar art. 294 C. p., arată acele mijloace relativ la ca­

lomnie : „prin cuvinte rostite în public, prin scrieri, prin im­
primate, prin desemne, prin gravuri, prin embleme vândute
sau expuse spre vânzare, distribuite sau afipte în public“.
Prin urmare, legea din 1874, a mers mai departe şi a
pedepsit chiar simpla provocare sau îndemnare la comite­
rea unei infracţiuni, prin grai sau prin scris şi fără nici o
presiune sau calificare a îndemnării. Este drept că această
 — 553 —

provocare trebue să fie iăcută în public, este o provocare

colectivă (1).
1324 — Bună sau rea este această modificare a art. 47, c. p. ?
C. Bosianu, fost profesor de drept roman la Univer­
sitatea din Bucureşti, în discursul său din Senat, a combă­
tut cu multă energie modificarea art. 47 C. p., în sensul de
a se pedepsi provocarea simplă, însă critica sa este decla­
matoare şi absolut fără nici o competenţă ; „Voiţi să schim­
baţi libertăţile actuale ■
— zicea dânsul — şi să ne lăsaţi în
eternitate într’un Stat de robie curată ? (2).
De asemenea a combătut şi Costa-Foru (3).
Bosianu a luat parte la confecţiunea codicelui penal
din 1864, fiind chiar la acea epocă vice-preşedinte al con­
siliului de Stat, aşa că înţelegem apărarea pe care o face
operei sale şi supărarea contra acelora cari voiau s’o atin­
gă. însă când vedem ce persoane făceau legile noastre în
1864, şi cât de puţin erau preparate pentru o discuţiune
ştiinţifică specială chiar dintre cei mai bine reputaţi şi in­
tenţionaţi, cum erau Bosianu, nu ne mai putem mira de o-
pera lor nefastă, cel puţin în ceeace priveşte legislaţiunea
penală.
Bosianu vorbeşte de libertate. Ce libertate însă s’a vio­
lat prin alin. 2 al art. 47 C. p. ? Acî, după cum cu drept
cuvânt observă ilustrul Carrara, nu e vorba de a se pedepsi
cugetarea, căci cugetarea e un act intern, iar infractorul
a comis un act extern, manifestând cugetarea sa altora prin
îndemnuri (4).

Ce altă libertate se loveşte ?

Libertatea de a îndemna la comitere de infracţiuni ?
Să mulţumim legiuitorului că a suprimat această libertate
în 17 Februarie 1974, după cum a suprimat multe alte li-1234

1) Vezi A. Prins: Science pénale, Nr. 569.

2) „Dreptul“ 1874, Nr.. 20. Confr. în acelaşi sens; Bertauld care sus­
ţine că nu s'ar putea pedepsi îndemnatorul ca autor decât într’o legisla-
ţiune care ar pedepsi chiar simpla hotărîre când ar aveâ mijloace de a
constata existenta sa. (Cours, p. 482; Lect. XXII).
3) Vezi Nr. 1360.
4) Carrara: Programma, paragr. 440.
 — 554

bertăţi prin codicele penal, ca aceea de a ucide, de a fura,

de a falsifiă, etc. !
Dealtmintrelea, după cum observă Al. Lahovari, Min.
de justiţie, răspunzând lui Bosianu, modificarea din art. 47
C. p. este luată din Cod. pen. belgian, din 1867, si nimeni
nu a pretins că Belgia se află „în eternitate într’um stat de
robie curată“. In Franţa de asemenea, simplul consiliu nu
eră suficient spre a fi considerată o persoană ca agent pro­
vocator (5), însă sub Republică â intervenit legea din 29
Iulie 1881, care consideră ca provocare discursurile, stri­
gările în public, scrierile şi imprimatele care îndeamnă la
executarea de crime sau delicte. Aceste îndemnări sunt con­
siderate ca acte de complicitate (6).
De asemenea, în proeetul Cod. pen. italian, nu se pe­
depsea decât provocarea calificată, dar în redactiunea de­
finitivă s’a pedepsit orice provocare (7).
Prin urmare, modificarea din 17 Febr. 1874 este bună.
Eră desigur neraţional ca să scape de pedeapsă persoana
care îndeamnă la comiterea unei infracţiuni, fără promisiuni
sau daruri, ci profitând numai de instrucţiunea sau inteli­
genţa sa superioară, ori de ascendentul pe care-1 avea a-
supra infractorului. Codicele penal din 1864 eră în această
privinţă criticabil (8).
1325 ■— Insă modificarea art. 47 din 17 Febr. 1874 lasă de
dorit atât ca fond cât şi ca formă.
Ca fond, nu credem că legea a făcut bine, punând pe
aceiaşi linie, sub punctul de vedere al pedepsei, provocarea
simplă din alin. 2, al art. 47 C. pen., cu provocarea cali­
ficată din alin. 1 al aeeluiaş articol. Părerea noastră este
că provocarea calificată este mai periculoasă, şi prin ur­
mare, trebue pedepsită mai aspru (9).
5) Cas. ir., 24 Nov. 1809; 3 Sept. 1812; Lyon, 4 Ian. 1860; Rouen,
12 Febr. 1887.
6) Confr. legea belgiană din 25 Martie 1891, care pedepseşte pro­
vocarea de a comite crime sau oarecare delicte, chiar când provocarea
n’ar produce efect.
7) Majno: Commento, Art. 63, Nr. 320 ed. l-a şi 334 ed. 2-a.
8) In acest sens Prins: Op. cit., Nr. 575
9) Carpzov după ce spune căi nu importă1 dacă cineva omoară cu
mâna lui sau omoară prin altul, adaogă că provocator (sau mandant, cum
 — 555 —

1326 — Din punctul de vedere al redacţiunei, alin. 2 al art. 47,

face inutil pe cel dintâi, cu toate genurile sale de calificare,
căci dacă provocarea simplă se pedepseşte la fel cu pro­
vocarea calificată, evident că nu mai este nici un interes de
a le distinge, şi a arătă în ce consistă provocarea califi­
cată. Ce mai este trebuinţă, de exemplu, să se spună că pro­
vocatorul prin daruri ori promisiuni se pedepseşte cu o a-
numită pedeapsă, când şi fără a dă daruri sau a face pro­
misiuni, provocatorul se pedepseşte cu aceiaşi pedeapsă ?
Alin. 1 al art. 47 C. p., aveâ înţeles înainte de 1874.
De oarece numai provocarea calificată se pedepsea după
Cod. pen. din 1864, trebuia să se arate precis în ce constă
provocarea calificată. Ar fi avut deasemeni înţeles menţi­
nerea alin. 1, dacă legiuitorul ar fi diferenţiat pedepsele pro­
vocării simple şi a celei calificate. Dar dând aceiaşi pedeap­
să în ambele cazuri, alin. 1 al art. 47 C. p. devine fără
rost, şi legiuitorul putea redacta mult mai simplu acest lung
articol, spunând : „Este agent provocator acela care în vre­
un mod oarecare va fi îndemnat pe o persoană să comită
infracţiunea săvârşită de dânsa“ .
In afară de aceasta, rău se exprimă legiuitorul când
vorbeşte numai de provocări la comiterea de crime sau de­
licte prevăzute de Codicele penal. Dispoziţiunea trebuiâ să
fie generală ca şi în alin. I.

1326 1 — Totuşi existenţa distinctă a celor două aliniate din art.

47 îşi are o raţiune şi aceasta face contopirea lor imposibilă.
In timp ce pentru provocarea calificată nu se cere ele­
mentul publicităţii, pentru provocarea simplă prevăzută de
alin. 2 acest element al publictăţii este indispensabil, fiind­
că art. 294 cod. pen., la care legea trimite, cere această
condiţiune.
Ori, această diferenţă în conţinutul juridic al celor
două genuri de provocare, implică în lege dispoziţiuni dis­
tincte.

îl numeşte dânsul), e acel care îndeamnă pe altul la omor, fără plată, căci
dacă intervine plata nu e mandat ci asasinare. Practica, Prt. I, Quaest
IV, N-rile 1, 3, 10, 11.
 — 556 —

1327 — In alin. 4 al art. 47 C. p., se pedepseşte provocarea

chiar când nu produce efect, — ce e drept, cu o pedeapsă
mai mică. Aceasta e încă o dovadă că agenţii provocatori
sunt coautori iar nu complici, căci dacă ar fi complici, naşte
întrebarea : ai cărei infracţiuni ar fi ei complici ? Ai infrac-
ţiunei care nu s’a comis ? Şi ce pedeapsă le-am putea dă ?
Complicii se pedepsesc cu aceiaşi pedeapsă sau cu o pe­
deapsă mai mică decât autorul infracţiunei, dar aici nu poa-
* te să fie vorba de pedeapsa infracţiunei, căci ea nu s’a co­
mis, şi prin urmare nici de a complicelui.
In realitate, în caz de îndemnare la infracţiuni, avem
autori sau coautori, cari se pedepsesc pentru propria lor
faptă, independent dacă există sau nu autori fizici de exe­
cutare, şi independent dacă se produce ori nu efect, căci,
în acest din urmă caz, ea constitue cel puţin o tentativă.
1328 — Fapta constitue o infracţiune de sine stătătoare, care
s’ar putea numi : îndemnare de comitere de infracţiuni, şi
care într’un Codice bine făcut ar fi trebuit pusă în partea
specială a Codieelui penal. Căci, cel puţin în cazul când pro­
vocarea nu produce efect, incontestabil că nu mai poate
fi vorba de complicitate, de oarece lipseşte autorul princi­
pal şi fapta relativ la care s’ar fi putut stabili complicitatea.
Legiuitorul însă, considerând provocarea care produce
efect, ca un caz de complicitate, n’a voit să o separe de
provocarea care nu produce efect, deşi aceasta din urmă
nu are nici o legătură cu materia complictităţii (10).
1329 — In Franţa, Legea presei din 29 Iulie 1881, de care am
vorbit, a instituit în art. 24 un delict special, chiar când
provocarea n’a produs efect. De asemenea legea din 28
Iulie 1894, contra anarhiştilor, pedepseşte apologia crimelor
şi îndemnul la omoruri, jăfuiri, ineendiuri, precum şi adre­
sarea către militari de a nu-şi îndeplini datoriile lor.

10) Vezi art. 157 C. p., un caz special de provocare. In Franţa, Ross
(Cours, Livre II, Nr. 36), a combătut pedepsirea îndemnărei care n’a pro­
dus efect. „Nici un raţionament nu poate face ca să existe ceeace nu e
nici cel pufin început, şi ar fi pe atât de absurd pe cât e de ridicul de a
declara culpabil pe un om pentru o infracţiune care nu a avut fiinţă“. După
Garofalo, în asemenea caz, e tentativă cu mijloace neapte. Criminologia,
2-a ed. ital.. p. 362.
 557 —

In Belgia, deasemenea, în urma afacerei Duchesne, un

Belgian care oferise în 1873 Arhiepiscopului din Paris să
omoare pe Bismarck (11) şi care fusese achitat (12), s’a
propus o lege, prin care se consideră ca o infracţiune pro­
vocarea, oferta sau acceptarea unei provocări sau oferte
de a comite o crimă pedepsită cu moartea sau munca sil­
nică pe viaţă.

Această lege propusă de Lantsheere, a fost admisă în

7 Iulie 1875 ; după ea îndemnarea constitue o infracţiune
de sine stătătoare, iar nu un caz de complicitate ; consu­
marea infracţiunei e independentă de acceptarea provocă­
rii sau ofertei. Berner criticând această lege, care a fost
adoptată de Germania în 26 Febr. 1876, se întreabă dacă
Germania nu putea să răspundă Belgiei prin o lege mai bine
chibzuită (13).

In Anglia, o lege din 6 August 1861 dispune că ,,ori­

cine a solicitat, încurajat, convins sau cercat să convingă
pe cineva sau a făcut propuneri cui-va în scop de a ucide
o persoană, fie sau nu supusă a M. S., fie sau nu în pose­
siunile Reginei, va fi culpabil de delict (mitsdemeanor)“ (14).

— Bine a făcut legiuitorul că a pedepsit chiar îndemna­

rea care nu produce efect, fiindcă în realitate ea este o ten­
tativă, şi tentativa trebue pedepsită. Legiuitorul spre a o-
crotî bine societatea, trebue să aibă ca bază sistemul su­
biectiv, iar nu pe cel obiectiv. Chiar Romanii au plecat dela
sistemul obiectiv, pe care îl găsim în dreptul clasic, la Gaius
şi Ulpian, şi a ajuns la sistemul subiectiv pe timpul lui Ar-
cadiu şi Onoriu şi al lui Justinian (15).1

11) După A. Prim această ofertă a fost făcută la 9 Sept. 1873 de

Poucelet.
12) Trib. Liège în 20 Mai 1875. Vezi Majno: Commento, art. 63,
N-rile 310-319, ed. l-a si 325—334 ed. 2-a.
13) Berner: Lehrbuch, parag. 1,12 şi ed. 1898, parag. 87.
14) C. pen. australian, Cap. 1, parag. 9.
15) Vezi N-rile 380 şi 534.
 - 558 -

13291 — Actualul cod prin art. 47 alin. 4 nu pedepseşte pro­

vocarea fără efect decât în cazul când ea s’a produs prin
unul din mijloacele prevăzute de art. 294 cod. pen., aşa dar
numai provocarea din art. 47 alin. 2 nu şi cea din alin. 1.
Incontestabil că această distincţiune este complect cri­
ticabilă, întrucât provocarea calificată din alin. 1 fiind oa­
recum mai gravă decât provocarea simplă din alin. 2, logic
ar fi fost oa legiuitorul să pedepsească în ambele cazuri ne­
reuşita provocării, iar nu numai în cazul cel mai uşor.
Textul este însă categoric, extinderea lui prin analo­
gie şi pe consideraţiunea că ar există identitate de raţiune
nu se poate face. Argumentul aceleaşi raţiuni nu dă dreptul
la o extindere în penal, iar analogia întemeiată pe argumen­
tul a minori ad maius, adică atunci când legea opreşte un
fapt mai uşor implicit opreşte pe cel mai grav, nu se poate
folosi în speţă, întrucât textul fiind categoric, analogia nu
ar mai servi la interpretarea, ci la complectarea lui. ceeace
nu e admis (vezi volumul I, pag. 246).
13292 — Anteproectul de cod penal român înlătură diferenţa
. semnalată mai sus, prevăzând pedepsirea provocărei răma­
să fără efect, în toate cazurile.
Credem însă, că sancţiunile fixate pentru această pro­
vocare neizbutită sunt arbitrare.
Din moment ce agentul provocator desfăşoară o acti­
vitate care este calificată prin ea însăşi ca ilicită penală,
aceasta poate fi privită în acelaş mod în care legea penală
priveşte orice activitate pedepsibilă, adică fie izbutită, fie
tentată.
Ori, agentul provocator oare îndeamnă alte persoane
să săvârşească o infracţiune îşi poate vedea opera-i nefastă
de îndemn rămânând imperfectă, fie că cei provocaţi nu
au acceptat îndemnul, fie că acceptându-1 nu s’au ţinut de
angajament, fie în fine că înşişi provocaţii nu au izbutit în
întreprinderea lor.
In toate aceste cazuri situaţiunea agentului provocator
este aceeaşi ; subiectiv el a voit un anumit fapt în vederea
unui rezultat ilicit, obiectiv a exteriorizat rezoluţiunea sa
prin acte univoce aparţinând desfăşurării activităţii ce tre­
buia să conducă la rezultatul ilicit. Aşâ dar, a păşit la exe-
 — 559 —

cuţiune, însă rezultatul nu s’a produs, din cauze indepen­

dente de voinţa sa ; deci sunt întrunite toate condiţiunile
tentativei pedepsibile.
Iată de ce socotim, că provocarea rămasă fără efect
trebuia considerată ca o tentativă în raport cu infracţiunea
a cărei efectuare s’a urmărit (a).
1329 — De altfel, anteproectul are şi o redacţiune confuză în
ceeace priveşte provocarea fără efect, de oarece prevede
,,Daeă persoana provocată ria dat curs provocaţiunii... ce­
eace ar însemnă că provocarea rămasă fără efect se pe­
depseşte numai atunci când cel provocat a acceptat îndem­
nul dar nu i-a dat curs, nu şi atunci când provocarea nu a
fost acceptată de loc. Ori, de sigur, această diferenţiere ar
fi cu totul neraţională, fiindcă din punctul de vedere al a-
gentului provocator activitatea sa ilicită este aceeaşi din
moment ce provocarea a intervenit şi nu se poate face ca
natura ilicito-penală a acestei activităţi să depindă de ati­
tudinea pe care o va avea cel provocat, fiindcă ar însemnă
că provocatorul nu răspunde de fapta sa ci de purtarea ce­
lui provocat.
13294 — Materia provocaţiunei simple a primit în legislaţiunea
noastră actuală o mai amplă desvoltare prin „Legea pentru
reprimarea unor noui infracţiuni contra liniştei publice“ (b).
Art. 7 şi 8 din această lege prevăd provocarea simplă
la crime şi delicte, enumerând o serie de mijloace prin cari
o atare provocare se poate comite.
Astfel, art. 7 prevede provocarea simplă prin : „dis­
cursuri, cuvântări, strigări, cântece sediţioase, sau amenin­
ţări rostite în public prin viu graiu“ .
Iar art. 8 prevede provocarea simplă prin : „răspân­
direa în public sau prin expunerea vederei publice, de :
scrieri de orice fel, ziare, corespondenţe, gravuri, desemne,
a) In acest sens art. 17 alin. 3 din anteproiectul de cod penal italian.
De sigur însă că o atare măsură raţională cere ca tentativa de delict să
nu fie pedepsită la fel cu delictul consumat, astfel.cum.face actualul nos­
tru cod. penal. Pentru doctrină vezi în acest sens: Carmignani Juris crim.
elementa, parag. 218; Carrara, Programma, parag. 343. Majno, Commento,
I, Nr. 318; Manzini, Trattato, II, p. 425; Alimena, Diritto penale, II, p. 53.
b) Vezi nota de sub Nr. 13214. Vezi şi T. Tănăsescu, Legea liniştei
publice, Cluj, 1925.
 5 60 —

afişe, embleme, imprimate olandestine, filme, anunţuri lu­

minoase sau alte asemeni“.
In realitate toate aceste mijloace de provocare intrau
în dispoziţiunea concisă a art. 47 alin. 2 şi 4 din codul pen.,
încât noul legiuitor nu a făcut decât să enunţe o lungă e-
numeraţiune acolo unde ar fi putut şi ar fi trebuii, astfel
cum recomandă toti autorii moderni, să se mulţumească
cu formula simplă şi generică : „Cel ce provoacă prin orice
mijloace".
Această formulă se impune, din moment ce se recu­
noaşte, că orice provocare simplă la o infracţiune consti-
tue o activitate ilicită penală prin ea însăşi. Ceeace importă
deci în fiecare caz concret, este de a se şti, dacă ne aflăm
sau nu în faţa unei provocări : mijlocul nu interesează a-
tunci când există efectul.
Ori, este cert că legiuitorul a făcut din provocarea sim­
plă un fapt ilicit penal oridecâteori a intervenit un îndemn,
o instigare, o incitare spre infracţiuni, indiferent de mijlocul
prin care s’a ajuns la acest rezultat, încât enunţarea din
art. 7 şi 8 trebue socotită ca exemplificativă iar nu limita­
tivă, dovadă însăşi expresiunea finală din art. 8 : „sau alte
asemeni".
1329 5 __ Este dar inutil a se examina semnificaţiunea fiecăruia
din mijloacele enunţate în art. 7 şi 8 ; toţi aceşti termeni
trebuesc luaţi în sensul cel mai larg posibil.
Ceeace vor trebui să constate instanţele judecătoreşti
nu este dacă mijlocul prin care s’a produs o provocaţiune
simplă corespunde vre-unuia din termenii enunţaţi în art.
7 şi 8, ci dacă există sau nu provocare şi aceasta va fi
suficient.
Astfel, nu importă dacă cineva a ţinut un discurs în
sensul technic al cuvântului, sau dacă a rostit o adevărată
cuvântare, e suficient prin graiu să fi desfăşurat o activitate
care a condus la provocare, de ex.: a citit o nuvelă sau o
satiră prin care a reuşit să aţâţe la fapte penale.
Acelaş lucru vom spune pentru provocarea orin scris.
Orice provocare care nu este calificată va trebui să fie so­
cotită ca provocare simplă, din moment ce va corespunde
 — 561

condiţiunilor fixate de art. 7 şi 8 adică să fie directă şi

publică.
1329® — Legea liniştei publice prin art. 7 şi 8 propriu zis nu
abrogă, în ceeace priveşte conţinutul, aliniatele 2 si 4 ale
art. 47 din codul penal ci numai parafrazându-le le detai­
lează. In schimb aceste articole abrogă sancţiunile din alin.
3 al art. 47, cari sunt înlocuite cu sancţiunile prevăzute de
noua lege. (vezi cele arătate la Nr. 1365 1 şi urm.).
1329 7 — Legea Liniştei publice în art. 7 şi 8 ca şi codul penal
în art. 47 alin. 2 cer pentru existenţa provocării simole două
condiţiuni : 1) provocarea să fie directă şi 2) să existe a-
numită publicitate.
In sensul legei provocarea directă are o semnificaţie
mai complexă. Ea înseamnă un îndemn precis, expres şi ne­
mijlocit ; cu alte cuvinte înglobează în ea provocarea di­
rectă propriu zisă, provocarea evidentă şi provocarea ime­
diată. (vezi Nr. 1332 2, 1332 3 şi 1332 5).
Aşa dar, provocarea indirectă, mediată şi mascată vor
fi excluse faţă cu redacţiunea art. 7 din legea liniştei pu­
blice şi cu intenţiunea legiuitorului, căci cu ocaziunea vo­
tării legei Ministrul de Justiţie Mârzescu faţă de explica-
ţiunile ce i se cereau a declarat că prin provocare directă
înţelege : „direct nu înseamnă a vorbi într’o întrunire şi a
lăsă ca auditorul să interpreteze cele spuse de orator. Di­
rect înseamnă îndemnul personal şi direct la comiterea unei
anumite crime : „trădează“, „dă foc“, „ucide“...”.
Din moment ce provocarea directă implică în sensul
legei o provocare nemijlocită, în această primă condiţiune
intră dela sine şi subcondiţiunea ca îndemnul să fie personal,
adică imediat dela provocator la cei provocaţi, iar nu prin
mijlocirea altor persoane. Totuşi în art. 8 se indică expres
această condiţiune.
1329 8 — In privinţa condiţiunei publicităţii trebue să facem de­
osebire între art. 7 şi 8.
In art. 7 publictatea se mărgineşte numai la prezenţa
publicului. Deci, din moment ce vor fi două sau mai multe
persoane în faţa cărora s’a produs actul provocatiunei, a-
ceastă condiţiune va fi satisfăcută. Nu este nevoe ca pro­
vocarea să se fi produs şi în loc public ; şi vice-versa dacă
 — 562 —

s’a produs in loc public fără însă să existe public condi-

ţiunea nu e satisfăcută.
In art. 8 publicitatea e mai largă : ea conţine alterna­
tiv, fie prezenţa publicului, fie existenţa unui loc public.
Aşâ dar, faţă cu art. 8 elementul publicităţii e satisfă­
cut atunci când scrierile, gazetele, etc. au fost expuse pu­
blicului chiar într’un loc ce nu eră public, sau viee-versa
când au fost expuse într’un loc public fără a se constată
prezenţa publicului, destul că erau accesibile vederei pu­
blice.
Va fi deci suficient să se constate pentru verificarea
publicităţii conform art. 8, dacă expunerea s’a făcut într’un
loc public ; în caz însă când această expunere nu s’a pro­
dus în loc public va trebui să se verifice cealaltă ipoteză,
adică prezenţa publicului.
Când un loc este public sau nu, a se vedea cele spuse
la Nr. 10401— 10402.
1329 1 — Condiţunea publicităţii nu implică neapărat o provo­
care colectivă prin conţinutul ei. Nu e nevoie deci ca cel
ce provoacă să se adreseze auditorului în genere, sau mas-
selor populare ; el poate să-şi formuleze provocarea chiar
în mod individual indicând o anumită persoană, suficient
ca această provocare să fi fost publică.
Această soluţiune se impune, fiindcă provocarea, chiar
individuală, prin rostirea sau aruncarea ei în public se con­
verteşte indirect într’o provocare colectivă.
Contagiunea extremă la care sunt supuse massele po­
pulare şi publicul în genere, vanitatea celui provocat atunci
când ştie că lumea vorbeşte de el şi va vorbi şi mai mult
dacă va dovedi că nu a cunoscut ezitarea în faţa îndemnu­
lui, ambiţia şi invidia cari rod pe cei ce se cred mai în mă­
sură de a merită un renume similar, iată numai câteva din
cauzele cari prefac provocarea individuală publică în o pro­
vocare colectivă.
1 3 2 9 10 — In legislaţiunea actuală este prevăzută şi provocarea
' indirectă în art. 180 Nr. 1 din c. p. complectat de art. 10
partea finală din Legea liniştei publice.
Această provocare indirectă este specială pentru in­
fracţiunile de rebeliune şi dezordine publică.
 563 —

In schimb, se prevede provocarea indirectă generală

sub forma apologiei infracţiunilor, în art. 181 alin. 2 şi art.
9 şi 10 prima parte din Legea liniştei publice.
In toate cazurile prevăzute de aceste texte provocarea
este indirectă, fiindcă nu constă dintr’un îndemn precis şi
expres ci dintr’o activitate de natură a crea o atmosferă şi
un teren favorabil deslănţuirei acelor porniri lesne inflama­
bile ce stau ascunse în stare latentă în sufletul mulţimei.
canalizându-le prin efectul sugestiunei în spre anumite fap­
te ilicite penale.
Art. 180 c. p. precizează din ce constă această acti­
vitate de provocaţiune indirectă : „Acela care. cu ştiinţă
şi în contra prohibiţiunei autorităţii, 'ridică, vinde sau răs­
pândeşte în orice chip, în locuri sau întruniri publice, stea­
guri sau alte semnaluri de natură a propagă rebeliunea sau
a turbură pacea publică“.
Iar art. 10 din legea liniştei publice complectează :
„Faptul de a expune sau purtă în public embleme, insigne,
steaguri sau pancarte... când după circumstanţe acestea vor
constitui aţăţare, stăruire sau încurajare la rebeliune sau la
dezordine“. !
Elementele acestei provocaţiuni vor fi deci : 1) ştiinţa
că steagurile, semnele, emblemele, etc. sunt prohibite sau
că ele constituesc un simbol aprobativ al unor fapte sau
idei de natură a turbură liniştea publică. Această ştiinţă nu
trebue confundată cu elementul subiectiv inerent oricărei
activităţi ilicite penale pentru a fi pedepsibilă ; 2) să existe
faptul material al purtării, expunerei, vindere! obiectelor
simbolice indicate de aceste texte : steaguri, semne, emble­
me, etc.; 3) să existe publicitate' în una din cele două mo­
dalităţi : ori existenţa unui loc public, ori prezenţa publi­
cului şi 4) provocarea să fie de natura a produce sau să fi
produs ca rezultat rebeliunea sau dezordinea.
132911 — Am arătat, că tot o provocare indirectă este şi apolo­
gia infracţiunilor manifestată fie printr’o aprobare expresă
şi făţişă, fie printr’una simbolică.
Art. 181 alin. 2 c. p. precizează în ce constă apologia-
expresă : „Acei cari prin aceleaşi mijloace (cele indicate de
art. 294) vor-lăudă fapte calificate de crime sau delicte d e ’
 — 564 —

Codicele penal, sau vor deschide subscripţiuni prin vericer

mezii pentru a se plăti amenzile celor condamnaţi; precum
şi acei cari vor' reproduce discursuri, scrieri, gravuri, im­
primate, desemne sau embleme condemnate de iustiţie“.
Iar art. 9 din Legea liniştei publice complectează pri­
ma parte a articolului de mai sus, adică cea privitoare la
laude, în felul următor : „Acei cari prin mijloacele arătate
la art. 7 şi 8 vor fi lăudat fapte calificate crime sau delicte,
sau vor fi lăudat pe autorii sau complicii pentru crimele sau
delictele ce le-au săvârşit...“.
Iar art. 10 prima parte din Legea liniştei publice pre­
vede apologia prin aprobare simbolică : „Faptul de a ex­
pune sau purtă în public embleme, insigne, steaguri sau
pancarte, când prin acestea se manifestă afilierea la asocia-
ţiunile sau înţelegerile prevăzute de art. 1 s a u s e a d u c e a -
p r o b a r e a în m o d n e în d o io s v r e u n u i f a p t p r e v ă z u t si pedep­
sit de legea de faţă s a u c o d u l p e n a l “ .
In toate cazurile de provocare indirectă, provocarea
este infracţiune de sine stătătoare, indenpendentă de ideia de
participaţiune.
1329 — In afară de dispoziţiunile din codul penal şi cele din
legea liniştei publice, pot există norme cu privire la provo­
care în orice lege specială. In lipsa unor atari norme spe­
ciale se vor aplică însă şi legilor speciale regulate din cod.
penal şi din Legea liniştei publice.
De altfel, Legea liniştei publice face infracţiuni de sine
stătătoare din anumite fapte de provocaţiune directă fără a
le asociâ cu ideia de participaţiune.
Astei, în art. 3 pedepseşte provocarea calificată pri­
vitoare la infracţiunile instituite prin art. 1 şi 2 din acea
lege.
In art. 12 prevede provocarea militarilor la nesupu­
nere şi dezordine, provocarea personalului civil destinat a-
părării naţionale, fie la nesupunere, fie pentru a micşoră
producţiunea necesară apărării.
Chiar codul penal în art. 181 alin. 1 face din provo­
carea directă la nesupunere către legi, ori către autorităţile
constituite, sau la dispreţ către religiunea domnitoare ori
 — 565 —

către celelalte religiuni, sau la ura ori dispreţul contra gu­

vernului, o infracţiune de sine stătătoare.
In toate aceste cazuri provocarea este directă, fiindcă-
provocatorul trebue să fi îndemnat în mod clar. expres şi'
făţiş la actele prevăzute de articolele de mai sus.
132913 — Constatarea elementelor sub raportul verificării lor în
fapt, în toate cazurile de provocaţiune, va fi de atributul ex­
clusiv a instanţelor de fond ; odată însă faptele constatate
va cădea sub controlul înaltei Curţi exacta calificare dată
acestor fapte în raport cu conţinutul şi conceptul fixat de­
lege fiecărui caz de provocaţiune şi fiecărui element cons­
titutiv al acestuia.
1330 — Ce vom zice de mituitori ? Trebue oare să fie consi­
deraţi ca agenţi provocatori ? Chestiunea interesează foar­
te mult, fiindcă legiuitorul nostru nu a tradus art. 179 C. p.
fr. care pedepseşte pe mituitor la fel cu mituitul. De acî
s’a tras concluziunea că în legea noastră mituitorii nu se
pedepsesc, spre a dă posibilitatea de a descoperi prin ei pe
mituiţi. Dacă mituitorii nu s’ar pedepsi pe baza art. 47 C.
p. român, ei ar rămâne nepedepsiţi.
Părerea noastră este însă că mituitorii se vor pedepsi
pe baza art. 47 C. p., şi credem că din această cauză legiui­
torul nostru a suprimat art. 179 C. p. fr., considerându-1
inutil (16 şi 17).
1330 1 — Dacă legiuitorul nostru a păcătuit înlăturând din codul
penal pedepsirea mituirei active, nu credem însă că pe cale
indirectă se poate ajunge la pedepsirea mituitorului ca agent
prococator pe baza art. 47 c. p. (a).
16) In acest sens G. N'. Fratostiţeanu : Dreptul, 188, an. XVII, Nr. 44,
p. 345—347.
17) Motivul că legea n’a voit să pedepsească pe mituitor ca să poată
descoperi pe mituit, nu este fără replică, fiindcă dacă legea voia acest
lucru nu avea decât să facă în acest caz din delaţiune o scuză absolutorie,
cum a făcut şi în alte cazuri (art. 122Cod. pen.).
a) In sensul pcdepsirei pe baza art. 47 s'au pronunţat şi regretatul'
profesor Cantili la cursul său, cât şi /. Gr. Perieţeanu, câteva cuvinte asu­
pra delictului de corupţiune a funcţionarilor publici, în Dreptul XXXIII, Nr.
38, p. 300.
In sens contrar părerea noastră (V. Dongoroz). Despre traficul de-
influenţă, p. 5 şi 21, unde am analizat chestiunea cu privire la traficul de
influenţă.
 566 —

In primul rând ar însemna să contrazicem voinţa ex­

presă a legiuitorului, care a înţeles să excludă pedeapsa
mituirei active prin suprimarea art. 179 c. p. ir. Argumen-
/ tul că această suprimare ar ii datorită iaptului că legiuito­
rul nu a voit să pedepsească la iei pe mituitor ca ne func-
ţionarul mituit nu poate ii primit, deoarece aplicând art. 47
ajungem exact la aceiaşi situaţie, acest text pedepsind pe
agentul provocator ca şi pe autor.
In al doilea rând argumentul că art. 47 c. p. făcea
inutilă o dispoziţiune specială care să prevază pedepsirea
mituitorului, de asemenea nu e temeinic, fiindcă situaţiunea
mituitorului faţă de fapta celui mituit este absolut deosebită
de situaţiunea agentului provocator faţă de autorul 'mate­
rial al unei infracţiuni.
La provocaţiune există următoarea situaţia : A în­
deamnă pe B să comită infracţiunea X. B n u e s te p e d e p s i t
p e n tr u r a p o r tu l s ă u in te r e s a t, c u A , ci pentru că a săvârşit
infracţiunea X, încât chiar dacă ar lipsi acest raport cu A,
B tot ar fi pedepsit. I
La mituire situaţiunea este alta : A îndeamnă pe B nu
să comită o infracţiune, ci ca în schimbul unui avantaj să-i
presteze un serviciu făcând sau nefăcând un act ce intră în
atribuţiunile serviciului său. Aşa dar <lipseşte termenul X,
adică infracţiunea din situaţiunea provocaţiunei. B, de data
aceasta este pedepsit nu pentru că ar fi (autorul unei infrac­
ţiuni X, c i p e n tr u r a p o r tu l s ă u i n te r e s a t f a ţă d e A ; dovadă:
dacă am .elimină acest raport, B nu ar mai ii pedepsit.
Aşâ dar, pe când la provocaţiune există o infracţiune
extrinsecă raportului dintre A şi B şi de aceia Aceste con­
siderat ca provocator, la mituire infracţiunea este intrinse­
că acestui raport, (deoarece constă în însuşi raportul dintre
A şi B şi deci A ca şi B sunt autorii acestei infracţiuni, A
neprovocând o infracţiune ci săvârşind un fapt pe care le­
gea l’a considerat ilicit pentru B pedepsindu-1, şi licit pen­
tru A lăsându-1 nepedepsit.
1330a — In această privinţă codul austriac prevede în mod ex­
pres (par. 104 şi 105), că atât luarea de mită, cât şi încer­
carea de a seduce pe un funcţionar determinându-4 la o păr­
tinire sau la o violare a datoriei sale oficiale, se va pedepsi
 — 567 t-

cu carcera grea (munca silnică) dela 6 luni până la un an.

Mituitorului se poate aplică) chiar o pedeapsă mai grea (de
la un an până la 5 ani), dacă a procedat cu mare şiretenie
sau a cauzat într’adevăr o daună considerabilă.
Principii similare au iost acceptate şi de ante-proeetul
austriac (par. 173— 175), ante-proectul german din 1919
(par. 169— 173) şi din 1925 (par. 121— 124) precum şi de
anteproectul elveţian (par. 204 şi 227).
Anteproectul austriac aplică principiile acestea si la mi­
tuirea unui membru al corpurilor legiuitoare, (par. 149, şi
150).
1331 — Quid despre comerciantul agent provocator la delicte
vamale de declaraţiuni false ? Curtea de apel Bucureşti,
secţia I, a decis în 1910, că art. 50 legea vamală, nepre-
văzând şi pe comerciant, ci numai pe mijlocitori printre per­
soanele care sunt supuse pedepsei, şi legea penală fiind res­
trictivă, comerciantul nu va fi pedepsit, dacă va fi el auto­
rul material al faptei, şi prin cale de consecinţă nu noate fi
pedepsit nici ca complice când este autor moral, adică a-
gent provocator, din cauză că art. 48 a prescris principiul
că un complice se pedepseşte după natura infractiunei, so­
cotită ca fiind comisă de el (18).
1332 — Relativ Ia instigare sau provocare se nasc mai multe
probleme juridice destul de grele.
Vom lăsă la o parte instigarea prin presă şi instigarea
mediată, 'adică instigarea Ia instigare, de care vom vorbi
mai târziu (19).
Mai întâi vom observă că provocarea la o contraven-
ţiune nu se pedepseşte, fiindcă legea nu vorbeşte decât de
provocarea la crime şi la delicte. De altmintrelea, cum legea
consideră provocarea ca un caz de complicitate, e natural
că nu poate să existe complicitate la o contraventiune. So-

18) C. Bucureşti, I, din 6 Mai 1910. Dreptul, an. XXXIX (1910), Nr.
46. Această deciziune, criticabilă cel puţin sub raportul moralităţii şi al
utilităţii sociale, poate servi ca model de abuzul silogismelor, mai ales în
o materie artificială ca a tentativei. Dealtmintrelea chiar sub punctul de
vedere al logicei, raţionamentul Curţii e fals, fiindcă ştiinţificeşte vorbind,
agentul provocator nu este un complice, ci un coautor.
19) Vezi N-rile 1373 şi 1414.
 568 -

lutiimea nu e raţională, dar sub punctul de vedere legal e ab­

solut sigură. Şi zicem că nu e raţională, fiindcă, pe deoparte
agentul provocator nu e în realitate un complice, ci un coau­
tor intelectual, iar pe de altă parte, fiindcă există si contra-
venţiuni intenţionate, de exemplu acea din art. 389 Nr. 6
Cod. penal.
Acest punct nu suferă discuţiune ; sunt însă altele în­
doi oase.
13321 — Provocarea, din punct de vedere substanţial este actul
intelectual prin care se comunică unei persoane ideia să-
vârzirei unei ăetivităti ilicite penale, făcându-se să nască
în cugetul acelei persoane rezoluţiunea de a săvârsî acea ac­
tivitate, sau înoercându-se acest fapt.
Din punct de vedere formal provocarea este uneori un
adevărat mandat, alteori un quasi-mandat (a), în cari pro­
vocatorul joacă rolul mandantelui iar provocatul pe acela
al mandatarului.
Din ambele puncte de vedere se impun deci următoa­
rele condiţiuni_ în materie de provocare :
1) Provocarea trebue să aibă loc în faza conceptinnei,
adică înainte de a se fi luat o rezoluţiune delictuoasă. Din
moment ce o atare rezoluţiune a fost luată, orice îndemn
posterior poate constitui un act de complicitate intelectuală,
dar nu mai este o provocare.
2) Provocarea să fi fost cauza determinantă în pro­
cesul psiho-intelectual din care a rezultat rezoluţiunea de­
lictuoasă.
De aceea se va cercetă în fiecare caz, dacă provoca-
ţiunea este cauza determinată, sau dacă nu cumva motive
subiective celui ce se pretinde provocat au determinat re­
zoluţiunea delictuoasă iar îndemnul provocatorului numai
a ajutat acestor motive, în care caz va există o complici­
tate intelectuală şi nu o provocăţiune.
3) Provocarea să fi fost efectuată în conditiunile ne­
cesare existenţei unui act ilicit penal, adică sub raportul e-
lementului material să existe cel puţin o tentativă, iar sub

a) Carrara, Grado nella forza fisica, Opusculi, I, p. 523; Puglia, Ma­

nuale di diritto penale I, p. 244.
 - f>69 —

raportul elementului imaterial să/întâlnim factorul volitiv şi

factorul intelectual (intenţia sau culpa).
13 323 — Provocarea poate fi d i r e c t ă şi in d ir e c tă .
Există provocare directă oridecâteori provocatorul in­
spirând ideia actului Ilicit penal, îndeamnă şi smulge, sau
cearcă să smulgă, dela cel provocat rezoluţiunea de a efec­
tua acel act, indicându-1 în mod expres.
Din contra, provocarea va fi indirectă atunci când pro­
vocatorul cunoscând sau bănuind că o anumită situaţiune
ar incita pe o persoană la un act ilicit penal, creiază această
situaţiune, provocând indirect săvârşirea actului, fără însă
a vorbi celui provocat de acest act ilicit.
La Nr. 1320 sunt exemple de provocare indirectă.
Un caz special de provcare indirectă este asâ zisa a -
p o lo g ie a in fr a c ţiu n ilo r ş i in f r a c to r ilo r . Aceasta poate cons­
tă fie din aprobarea şi lăudarea faptelor ilicite penale săvâr­
şite de anumite persoane ( a p o lo g ie c o n c r e tă ) , fie din legiti­
marea şi aprobarea unei infracţiuni în sine ( a p o lo g ie a b s ­
tr a c t ă ) .
Apologia infracţiunilor se poate realiză prin grai, prin
scris, şi prin acte din cari pot rezultă aprobarea sau glori­
ficarea infracţiunilor şi infractorilor.
Apologia crimelor şi delictelor este prevăzută de art.
181 alin. 2 c. p. şi de art. 9 din Legea iliniştei publice ; a-
ceste două texte se complectează unul pe altul în ceeace
priveşte apologia infracţiunilor în legea noastră. Art. 181,
alin 2 rămâne aplicabil ipentru apologia prin subscripţiuni
şi prin reproducerea de discursuri, scrieri, etc.
Art. 9 din Legea ordinei publice va fi aplicat apologiei
prin lăudarea faptelor penale sau infractorilor, săvârşită
prin unul din mijloacele prevăzute de art. 7 şi 8 din acea
lege.

13 32 :i — Provocarea mai poate fi i m e d ia tă sau m e d ia tă .

Ori de câte ori provocarea se exercită direct dela pro­
vocator la provocat rezultă o provocaţiune imediată. Din
contra, atunci când între provocator şi provocat se mai in­
terpun alte persoane, cari cooperează sau ajută la opera
de provocaţiune, va rezultă o provocare mediată pen-
 — 570 —

tril provocatorul îndepărtat şi o provocaţiune imediată pen­

tru cel ce a venit direct în contact cu provocatul.
Persoanele ce se interpun între provocatorul cel mai
depărtat, şi provocat, pot fi coautori cu provocatorul în­
depărtat, sau pot fi complici la provocaţiune.
Aşa de ex.: X voeşte să provoace pe Y pentru a omorî
pe Z, şi cum nu cunoaşte pe Y se serveşte de Y care con­
vinge pe Y să comită crima, însă Y pretinde şi X acceptă
ca preţul faptei spre siguranţă să fie depus în mâinile unei
persoane străine W indicată de X, persoană care cunos­
când concertul delictuos primeşte acest serviciu. Ei bine
X va fi un provocator mediat, V un provocator imediat şi
amândoi coautori morali în actul provocatiunei, iar W va
fi un complice moral (intelectual) la această provocaţiune.
13 3 2 4 — In provocarea mediată putem întâlni şi provocarea la
provocare, atunci când provocatorul îndepărtat provoacă
pe persoana care va juca rolul de provocator imediat.
Aşâ dar, provocatorul la provocare va fi pedepsit ca
provocator mediat, deci va avea situaţiune juridică a pro­
vocatorului direct.
Instigarea la o infracţiune poate fi deci opera unui sin­
gur provocator sau a mai multora, fie că aceştia au lucrat
în comun (coinstigatori), fie în mod separat, dar urmărind
acelaş rezultat.
1 3 3 2 5 — Tot ca modalitate provocarea mai poate fi evidentă
şi ascunsă.
Există provocare evidentă după cum însăşi termenul
arată, atunci când provocatorul în mod explicit şi limpede
îndeamnă pe provocat la acte ilicite penal determinându-i
rezoluţiunea delictuoasă.
Provocarea ascunsă, care în acelaş timp este şi indi­
rectă, se obţine prin artificii abile, prin manopere cari con­
duc la incitarea celui provocat spre acte ilicite fără ca a-
cesta să poată spune că rezoluţiunea delictuoasă nu ar fi
pornit-din. propriul său cuget.
Cel mai frecuent caz de provocare ascunsă este acela
al exaltării firilor impulsive prin lamentaţiuni şi tânguiri
desperate, cari stârnesc întâi mila, aprind apoi revolta şi
deslănţuesc în urmă reacţiunea violentă.
 - 571 —

Cei cari fac uz de acest mijloc de provocare ascunsă,

îşi aleg mai întâi cu iscusinţă victimele, firi sensibile, uşor
surescitabile şi extrem de impulsive, iar la momentul opor­
tun simulând desperarea, descriind cu lacrămi şi gemete
durerea şi nedreptatea a cărei victime sunt, determină în
chip ocult rezoluţiunea delictuoasă în cugetul celor ce-i
ascultă aruncându-i astfel spre acte ilicite, pe cari aceştia
le comit ca din propria lor hotărâre pentru a răzbună o ne­
dreptate.
Excitarea pornirilor rele, tot prin provocare ascunsă,
este un mijloc, care de asemenea nu rămâne fără aplica?
ţiune, în lumea sceleraţilor.
1332 6 ,— In fine provocarea poate fi individuală şi colectivă.
Provocarea colectivă la rândul său, poate fi concen­
trată, atunci când provocatorul se adresează unui mănun-
chiu de indivizi între cari intervine un concert fraudulos,
sau difuză, atunci când se adresează masselor populare
neorganizate. Oricare ar fi numărul celor ce au comis o
infracţiune pe baza aceleaşi provocări, agentul provocator
nu va răspunde decât o singură dată pentru un singur act
de provocare.
1332 7 _ De asemenea provocarea colectivă poate fi determi­
nată, atunci când se îndeamnă la un anumit fapt penal şi
indeterminată, atunci când îndemnul este generic incitând la
dispreţul legilor şi la nesocotirea lor sub orice formă. (v. Nr.
1329 “).
1332 8 — Cel provocat nu are nevoie să cunoască împrejura­
rea că rezoluţiunea de a comite o infracţiune a fost deter­
minată în cugetul său de o altă persoană. Se poate foarte
bine ca cel provocat să crează că rezoluţiunea a izvorât din
propria sa conştiinţă ; totuşi, dacă se va dovedi existenţa
unei provocaţiuni care ar fi adevărata cauză determinantă
a rezoluţiunei celui provocat, autorul acestei provocaţiuni
va răspunde de fapta sa şi nu va fi apărat de credinţa gre­
şită a celui provocat că s’a hotărât singur.
1332° — Se poate ca rezoluţiunea delictuoasă să se fi născut
în cugetul unei persoane sub influenţa cuvintelor sau fap­
telor altei persoane, dar dacă aceasta din urmă nu a avut
nici intenţiunea de a îndemnă la o faptă ilicită penală şi
 - 572

ti ici nu i se poate atribui culpa de a fi lucrat cu uşurinţă,

■desigur că nu mai poate fi vorba de provocaţiune.
De altfel participaţiunea reclamând un acord preala­
bil în care trebue' să existe o identitate în factorul intelec­
tual, provocarea culpoasă la infracţiuni doloase nu ar pu­
tea fi pedepsită în nici un caz ca act de participaţiune, ci
ca o infracţiune de sine stătătoare.
1333 — Ce se întâmplă când provocatul a comis o infracţiune
mai puţin gravă, decât aceia la care a fost provocat ? De
ex.: autorul material a fost îndemnat să ucidă, şi ei numai
a bătut pe victimă.
Se admite că provocatorul va profita de această îm­
prejurare şi nu va fi pedepsit decât cu pedeapsa de com­
plice la fapta comisă (20). Soluţiunea poate să nu fie con­
formă principiilor, fiindcă, în cazul acesta, în realitate pro­
vocatorul e culpabil de tentativă do omor, însă e conform
legii ca provocatorul să profite de neexecutarea ori de e-
xecutarea ineomplectă a provocării. Nu uşurează oare legea
considerabil pedeapsa'în caz când provocarea n’a produs
efect, cu toate Că şi în acest caz nu e meritul provocatoru­
lui, ci al provocatului ?
1334 — Ce se întâmplă în cazul contrar, când provocatorul
a trecut peste marginile provocării, fie din cauza că a schim­
bat mijloacele de comitere ale infracţiunii, fie că el odată
instigat a hotărât să comită o infracţiune mai mare, de e-
xemplu a fost instigat să bată şi el a ucis ?
In acest caz Carpzov, Menochiu şi Decian sunt de pă­
rere că agentul provocator nu va fi pedepsit pentru excesul
de infracţiune. Ei adaogă că lucrul nu poate suferi nici o
îndoială dacă mandatul a fost să facă ceva care, în mod
normal (verissimiliter et regulariter), nu pricinueşte moar­
tea, de exemplu a dat mandat să lovească cu un baston
mic, ori cu palma, iar mandatarul a ucis cu sabia (21).
Ce vom zice în dreptul modern ?
Mai întâi e afară de orice discuţiune că, dacă instiga­
torul a comis o altă infracţiune, de pildă a fost îndemnat
să comită un furt, şi el a comis un omor, instigatorul nu
20) In acest sens Garcoti: Code penale, art. 59—>60, Nr. 371.
21) Carpzovius: Practica nova. Part. I, Quacst IV, N-rile 17 şi 18.
 — 573

poate fi complice de omor, căci lipseşte legătura de voinţă

în comiterea aceleiaşi infracţiuni care formează baza teoriei
complicităţii (22).
In celelalte cazuri, autorii italieni fac o distincţiune
între mijloace şi scop, distincţiune propusă de Carmignani
şi admisă de Romagnosi, care desigur e inspirată de vechii
penalişti.
a) C a e x c e s In p r i v i n ţ a m ijlo c u lu i, Carrara dă exem­
plu : în loc de a dă cu ciomagul, cum a fost îndemnat, ins­
tigatorul întrebuinţează cuţitul1 şi ucide. In acest caz se
admite că, chiar fiin d p r e z e n t in s tig a to r u l, el nu răspunde,
ceeace ni se pare neraţional dacă instigatorul putea să o-
prească acest exces al mijlocului (23).
b) E x c e s u l d e v o in ţă Dacă s’a întrebuinţat bastonul şi
instigatul a ucis prin dolul sau răutatea lui şi cu scopuri
particulare, nu mai răspunde instigatorul de acest exces de
voinţă, relativ la care n’a fost în unitate cu instigatul. Insă
instigatorul va răspunde şi de acest exces de rezultat a-
tunci când el provine numai d in g r e ş e a l a executării, şi dacă
excesul putea să fie prevăzut.
Aceasta este părerea în general admisă de autorii ita­
lieni, şi francezi (24). Ea este conformă principiilor, căci o
persoană nu poate fi complice la o faptă pe care n’a voit-o.
In realitate infractorul a comis alte fapte.
1 — Se discută atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, care
trebue să fie situaţiunea provocatorului, atunci când cel
provocat este achitat de justiţie.
Vom distinge următoarele ipoteze :

22) L. Majno: Commenta, art. 63, Nr. 325 ed. l-a şi 339 ed. 2-a; Gar­
çon: Art. 59—60.
23) Carrara: Programma, P. G., parag. 501; M ajno: Op. et loc. cit.,
Conir. Garçon: Code pénal, art 59—66, Nr. 376 şi 377 şi deciz. C. cas. fr.
din 4 Pluviôse, an. XIII.
24) Romagnosi: Genesi del diritto, parag. 598, p. 599; Paoli: Nozioni
elementari di dirritto criminale, p. 115. L. Majno: Commenta Art. 64, Nr. 325
ed l-a şi 339 ed. 2-a; P. Rossi: Traité, L. II, Ch. 37; Ch. Adolphe şt F.
Hélie: Théorie T. I, Nr, 270; Garraud: Traité II, Nr. 238 şi ed. 2-a, II, 649;
Garçon: Art. 59—60. N-le 373—374, şi mai aies 375 uit. alin. Vezi însă
în sens contrariu în vechiul drept Böhmer în observ, sale asupra lui Carp-
zovius: Praeticae. Part. I, Quaest. 1 Nr. 33.
 — 5 74 —

1) Dacă cel provocat este achitat pentru motivul că

nu se constată existenţa faptului, sau pentru că nu se do­
vedeşte că el este autorul, atunci agentul 'provocator dacă
provocarea e stabilită, va fi pedepsit pentru îndemn rămas
fără efect, bine înţeles numai în cazurile când legea pre­
vede pedepsirea provocăm neisbutite.
2) Dacă provocatul a fost achitat fiindcă s’a constatat
că eră în legitimă apărare, sau stare de necesitate, ori con­
strângere, faptul său nefiind fructul provocaţiunei, agentul
provocator nu va fi de asemenea pedepsit, decât pentru
provocare rămasă fără efect.
3) Dacă în fine cel provocat este achitat pentru ires­
ponsabilitate, sau pentru că a lucrat fără intenţiune, fiind
indus în eroare de provocator, sau constrâns de acesta, a-
tunci agentul provocator îşi va primi pedeapsa ca şi cum,
faţă de el, cd provocat nu s’ar găsi în una din situaţiunîle
de mai sus ci ar fi perfect responsabil, sau fapta i-ar fi im­
putabilă.
1 3 3 4 2 — Ipoteza a treia, a agentului provocator care s’a servit
de un iresponsabil, sau care a îndemnat la un fapt inducând
în eroare pe provocat asupra circonstanţelor ce imprimau
faptului caracterul ilicit penal, sau care a uzat de constrân­
gere, este mult discutată în doctrină.
Unii cercetători văd în această provocare două acti­
vităţi principale, care au condus la rezultatul ilicit, una di­
rectă a celui provocat care este deci autorul direct şi una
mediată sau intelectuală a agentului provocator care este
astfel autorul indirect. Fiecare din aceşti autori răspunzând
personal, achitarea autorului direct nu are nici o influenţă
asupra vinovăţiei autorului indirect, de aceea el poate fi
condemnat (a).
Alţi autori consideră în această provocare pe agentul
provocator ca pe adevăratul autor al infracţiunei, provo­
catul nefiind decât un instrument, o longa manus, de care
agentul provocator s’a servit pentru a săvârşi faptul. A-
gentul provocator fiind autorul, achitarea instrumentului

a) Fr. von Liszt, Traité, I, p. 324 şi discutiunile din doctrina ger­

mană în acelaş loc. 1
 575 —

său nu poate înrâuri asupra situatiunei sale şi deci el va fi

codemnat ca autor (b).
Un sâmbure de adevăr există în fiecare din opiniunile
de mai sus, dar după noi problema nu are nevoie de cons-
trucţiuni abstracte şi de ficţiuni, din moment ce ea poate
primi o soluţiune precisă isvorâtă din însăşi traducerea rea­
lităţii lucrurilor.
Orice agent provocator, făcând să nască rezoluţiunea
delictuoasă în cugetul altora, joacă un rol activ în desfă­
şurarea cauzalităţii psihice şi fizice a unui rezultat ilicit, în
cât, întotdeauna poate fi privit ca un autor indirect, care a
cooperat la activitatea principală.
Acestui autor indirect însă i s’a dat numirea de agent
provocator, iar activităţii sale intelectuale i s’a zis provo­
care, de ce deci, să ne întoarcem de unde am plecat, din
moment ce juridiceşte şi ştiintificeşte provocatorul îşi are
o situaliune bine individualizată şi special reglementată?
Iată pentru ce prima opiniune de mai sus credem că
nu rezolvă problema, întrucât nu face decât să arate care
ar fi situafiunea provocatorului în toate cazurile, nu numai
în ipoteza când uzează de un iresponsabil, dacă legea nu
i-ar fi creiat un nume şi o situatiune distinctă.
A doua opiniune uzează de o ficţiune, socotind pe a-
gentul provocator ca pe adevăratul autor, cel provocat ne-
fiind decât un instrument inconştient, căci susţinătorii aces­
tei opiniuni spun că a te servi de mâna unui inconştient, sau
de aceia a unui constrâns, este ca şi cum ai lovi singur.
Desigur că privit în esenţa sa, orice act de provoca-
tiune urmat de efect, ne conduce la aceiaş ficţiune. Incon­
ştientul care loveşte şi omoară lucrează ca un automat, e-
zecutând voinţa şi intentiunea provocatorului ; dar oare
omul conştient care face aceiaş lucru sub imperiul provo­
cării, nu este tot un instrument al. provocatorului ? Ce deo­
sebire este între a pune un cutit în mâna unui nebun spu-
nându-i : loveşte ! şi între a pune aceiaş cutit în mâna unui
criminal ordinar, dar conştient, căruia strecurându-i şi pre­
ţul odiosului serviciu îi ordoni iarăşi: ,,loveşte“? Nici una !
b) Alimena, Diritto penale, II. p. 56.
 — 5 76 —

Aşâ dar în totdeauna cel provocat executând voinţa

şi intenţia provocatorului, poate fi privit ca instrument, ca
o longa manus, iar provocatorul ca adevăratul autor. Deci
nici a doua opiniune nu rezolvă problema provocării în spe­
cial pentru iresponsabili.
13343 — Noi credem că agentul provocator, răspunde pentru
provocare în caz de achitarea autorului material din cauza
iresponsabilităţii sau lipsei de intcnţiune, pentru simplul mo­
tiv că situatiunea agentului provocator e determinată de
faptul comis iar nu de răspunderea şi imputabilitatea auto­
rului său. Din moment ce faptul s’a comis, din moment ce
el constitue o infracţiune, faţă de agentul provocator auto­
rul material (provocatul) este considerat ca perfect respon­
sabil şi fapta îi este perfect imputabilă, chiar când el faţă
de restul lumei şi de justiţie ar fi declarat iresponsabil sau
neimputabil.

In adevăr, ce a urmărit agentul provocat ? Să vază

efectuându-se un anumit act prin mijlocirea unei alte per­
soane. Ce importă deci, şi subiectiv şi obiectiv, condiţiunea
celui provocat din moment ce actul şi rezultatul urmărit
şi provocat de agentul provocator s’a produs ?
Agentul provocator şi-a desfăşurat activitatea sa şi a-
ceastă activitate a condus la scopul urm ărit: că s’a servit
de un nebun, sau de un conştient, ori de un om constrâns,
aceasta nu modifică situaţiunea sa, ci desemnează cel mult
natura perversităţii sale.
Iată de ce, agentul provocator în caz de achitarea pro­
vocatului pentru iresponsabilitate sau neimputabilitate, răs­
punde ca şi cum faţă de el provocatul ar fi perfect respon­
sabil sau imputabil ; răspundere care vizează faptul aşâ
cum a fost comis şi cum l’a provocat agentul provocator.

1334 4 — Doctrina şi jurisprudenţa par azi definitiv fixate în

sensul că provocatorul trebue să răspundă de provocarea
sa chiar când autorul material e achitat pentru iresponsa­
bilitate sau neimputabilitate.
Curtea de Casaţie a admis la noi aceiaşi soluţiune, pe­
 577 —

depsind pe provocatorul la o distrugere deşi autorii mate­

riali fuseseră achitaţi pentru lipsă de intenţiune (c).
Soluţiunea este perfect juridică şi trebue să observăm
* că ceeace făcea ca problema să se prezinte mai dificilă, eră
credinţa ce există la noi, că în sistemul actualului cod pe­
nal provocarea este considerată ca un act de complicitate
din cauză că e aşezată în titlul complicităţii.
In general jurisprudenţa străină, consideră în cazurile
când se constată iresponsabilitatea sau neimputabilitatea
autorului material, pe provocator ca fiind autorul infrac-
ţiunei, cel provocat neputând fi privit decât ca un instru­
ment (d).
Am arătat mai sus că provocatorul în toate cazurile
de provocare, chiar când îndeamnă persoane responsabile,
poate fi socotit ca autor indirect intelectual, aceasta nu în­
seamnă însă că el a comis infracţiunea, ci că a cooperat
la activitatea principală inerentă rezultatului ilicit.
Cum însă acestui autor indirect intelectual, legea şi
doctrina îi zice provocator şi îi creiază o situaţiune distinc­
tă asimilându-1 cu autorii numai sub raportul pedepsei, cre­
dem că e mai bine să se evite termenii de a u ^ r indirect şi
autor moral.
1334“ — Aceste denumiri de autor indirect şi autor moral au
condus la anumite oonfuziuni şi la discuţiuni după noi fun­
damental eronate.
Astfel, unii autori pornind dela credinţa greşită, că a-
tunci când provocatul e achitat pentru iresponsabilitate sau
lipsă de intenţiune, se consideră ca adevărat autor provo­
catorul, s’au întrebat dacă acesta mai poate fi pedepsit în
cazul când faptul săvârşit eră posibil, sau căpătă caracter
ilicit penal datorită unei condiţiuni personale celui provocat?
De ex.: O femeie îndeamnă pe un dement să comită
un viol, ori, achitând pe dement şi considerând pe femeia
provocatoare ca autoare a faptului, vedem că infracţiunea
devenea imposibilă, căci o femeie nu poate săvârşi un viol.

c) Cas. II, dec. 431—1925 în Jurisprudenţa Generală 1925 speţa >803,

notă V. Ctongoroz.
d) Vezi jurisprudenţa germană în /*>. v. Liszt, op. cit. p. 326 notele 4-8.
I. Tanoviceanu, voi. II. 37
 — 578 —

Sau să presupunem că X îndeamnă pe Y care e de­

ment să aibă relaţiuni cu ruda sa Z comiţând un incest (a-
cest fapt e pedepsit de multe coduri), ori achitând pe Y şi
considerând pe provocatorul X ca autor, faptul pierde ca­
racterul ilicit penal, fiindcă X nu e rudă cu Z şi deci nu mai
există incest.
Exemple sunt foarte numeroase în care cel provocat
are o calitate pe care nu o are provocatorul: funcţionar,
servitor, mandatar, etc. Ori, prin achitarea provocatului ca
iresponsabil sau neimputabil, fapta fiind considerată comisă
de provocator şi acesta ne mai având calitatea pe care o
avea provocatul şi care imprima faptei caracterul de ilicit
penal, dispare infracţiunea şi deci provocatorul va fi şi el
achitat (e).
Aceasta este soluţiunea celor ce cred că provocatorul
devine autorul faptului prin achitarea provocatului pentru
iresponsabilitate sau lipsă de intenţie.
6 Eroarea este evidentă. Am arătat la Nr. 1334 2 şi
1334 3 că atunci când se consideră agentul provocator ca
autor mediat al faptului săvârşit de provocat, nu înseamnă
că provocatul se presupune ca inexistent considerându-se fap­
tul săvârşit de provocator; ci faptul rămâne realmente comis
de provocat, conservând calificarea sa în raport cu acesta,
însă în timp ce provocatul este achitat ca iresponsabil sau
neimputabil, provocatorul continuă să răspuză de provoca­
rea sa, întrucât faţă de el provocatul e privit ea şi cum ar
fi fost perfect responsabil.
Aşa dar, în cazurile enunţate mai sus situaţiunea a-
gentului provocator este determinată de faptul astfel cum
a fost comis de cel provocat, iar nu de acest fapt presupus
ca fiind opera agentului provocator.

— Consecinţa acestei regule este că din moment ce si-

tuaţiunea agentului provocator e fixată de faptul comis de
cel provocat şi de calificarea primită în raport cu acesta,

e) Bindirtg, Grundriss, p. 146; Olshausen, Kommentar, part. I, sect.

III, 5 $i altii. Contra: Meyer-Allfeld, Lehrbuch, p. 153; Fr. v. Liszt, op. cit.
p. 325, nota 3
 — 579 —

conditmnile personale agentului provocator nu vor avea

niei-o înrâurire asupra infracţiunei săvârşite.
Astfel dacă un funcţionar îndeamnă pe un particular
să falşifice un act public, deşi cel provocat e achitat ca ires­
ponsabil, totuşi, provocatorul nu va fi pedepsit decât ca
provocator la fals în acte publice comis de un particular,
iar nu ca provocator la fals în acte publice făptuit de un
funcţionar.
Actul săvârşit de provocat, fixează de asemenea locul
şi timpul comiterei infracţiunei.

1335 _ Ce se întâmplă când agentul provocator, voind să

prindă pe infractor în flagrant delict spre a-1 denunţă justi­
ţiei ca să iâ un premiu ori ca să-şi răzbune, îl îndeamnă
să comită o infracţiune, pe care instigatul o comite ? Va fi
instigatorul pedepsit în acest caz ? rmipallomeni susţine a-
firmativa, fiindcă fapta instigatorului — zice dânsul — nu
se poate despărţi de a autorului pe care el l-a provocat,
şi în infracţiuni nu trebue căutat scopul ultim, obiectivitatea
ideologică, ci intenţiunea delictuoasă şi obiectivitatea juri­
dică (25). Credem această soluţiune întemeiată, căci în ca­
zul nostru avem provocare la comiterea de infracţiune fă­
cută cu bună ştiinţă, şi atât cere legiuitorul pentru pedepsi­
rea agenţilor provocatori (26).

13351 — In ipoteza de mai sus, trebuie însă să deosebim pro­

vocarea reală de cea simulată.
Când provocatorul îndeamnă pe provocat de a efec­
tua o anumită activitate ilicită, cu voinţa de a vedea real­
mente efectuată această activitate şi cu intenţiunea de a
obţine rezultatul ilicit urmărit, existând satisfăcute perfect
condiţiunile acordului prealabil, provocarea pedepsibilă este
realizată.
------i------ -------
25) Impallomeni: Codice penale italiano illustrato. T. I, p. 219.
26) In acelaşi sens Mujno: Commento, Art. 64, Nr. 326 ed. l-a şi 340
ed. 2-a, Bine înţeles însă că, dacă nu există provocare, ci cu învoirea jus­
tiţiei şi ca să prindă pe infractori, s’a prefăcut că se uneşte cu ei, nu poate
fi infracţiune, căci lipseşte intenţiunea. (Vezi cele zise la condiţiunea inten-
ţiunii la complicitate).
 — 580 —

In acest sens s’a pronunţat toată doctrina (a).

Din contra, când provocatorul cu învoirea autorită­
ţilor îndeamnă la infracţiune pentru a dă în vileag pe anu­
miţi mercenari ai crimei, sau când cu ştirea victmei, care
a luat toate măsurile de a paraliza rezultatul dăunător pro­
vocatorul îndeamnă pe o persoană de a comite un fapt pen­
tru a se convinge de moralitatea acelei persoane, sau pen­
tru a descoperi alte infracţiuni comise de aceasta, nu va
mai fi o provocare reală, ci una simulată şi deci provoca­
torul, în primul caz, va fi scutit de pedeapsa provocării şi în
al doilea caz de aceia a provocaţiunei rămasă fără efect.

— S’a discutat dacă în caz de provocaţiune simulată, cu

concursul şi autorizaţiunea autorităţilor nu avem de aface
chiar pentru infracţiunea comisă de cel provocat, cu un fapt
nepedepsibil, cu o infracţiune imposibilă zic unii, sau pu-
tativă după alţii (b).
Argumentul ce se invoacă în acest sens, este că din
moment ce autorităţile sunt prevenite de comiterea infrac-
ţiunei, desigur că rezultatul dăunător nu se va putea pro­
duce, fie prin aceea Că agenţii acestor autorităţi vor inter­
veni înainte de consumarea infracţiunei, atunci când rezul­
tatul ar fi ireparabil şi deci vor opri infracţiunea la faza ten­
tativei, fie că ei vor anihila imediat după consumare rezul­
tatul produs, atunci când aceasta e posibil.
Nu credem acest argument nici temeinic şi nici serios.
Legea penală sancţionează activitatea ilicită a indivizilor în
raport eu condiţiunile subiective ce au prezidat la desfăşu­
rarea acestei activităţi şi în măsura actelor materiale efec­
tuate pentru realizarea finalităţei urmărite.
Intr’o societate bine organizată, vigilenţa autorităţilor
ar trebui să fie aşa de mare şi măsurile preventive aşa de
a) Carrara, Programma parag. 1594 în notă; Alimena, Diritto pe­
nale, II, p. 43; Manzini, Trattato, II, p. 414; Heilborn, Der Agent provo­
cateur, p. 191.
b) Vezi asupra acestei probleme extrem de discutată: Manzirâ,
Trattato, I, p. 413 edit. 2; Crivellari, II codice penale, IV, p. 60; Valsecchi,
Reato putativo e tentativo imposibile, p. 59; Tinger, Das Strafrecht, II, p.
409; Mayer, Allgemeine Teil d. deut. Straf., p. 406, Heidelberg, 1915; Bin-
ding, Normen, II, p. 653.
 581 —

complecte, încât cea mai mare parte din infracţiuni să fie

împiedicate de a se consumă. Aceasta nu ar însemnă însă,
că toate infracţiunile împiedicate ar deveni infracţiuni im­
posibile şi că sceleraţii cari le-ar încercă nu ar aveâ să-şi
reproşeze nimic în faţa legei penale.
1336 — Afară de agenţii provocatori, care în realitate nu sunt
complici, se mai prevăd alte cazuri de complicitate ante­
rioară comiterii infracţiunei în art. 50 C. p. „Vor fi pe­
depsiţi ca complici ai unei infracţiuni calificate crimă sau
delict:
1) „Aceia cari vor fi procurat arme, instrumente sau
orice alte mijloace, care au servit la comiterea faptei, ştiind
că o să servească la acea comitere“.
Oricât de generale par cuvintele : orice alte mijloace,
ele se referă credem numai la mijloacele materiale, căci,
atunci când e vorba de instrucţiuni ele sunt prevăzute în
art. 47 al. 1 C. p. De altmintrelea nu e nici un motiv de a
distinge între darea de instrucţiuni şi alte mijloace în pri­
vinţa pedepsei, cum face legiuitorul (27).
2) „Acei cari cu bună ştiinţă vor fi ajutat sau vor fi
asistat pe autorul sau pe autorii acţiunii în faptele care au
pregătit-o sau înlesnit-o, sau în acelea care au săvârşit-o,
fără prejudiciul pedepselor care sunt prevăzute pentru au­
torii de comploturi sau de provocaţiune în contra siguran­
ţei interioare sau exterioare a Statului, chiar în cazul când
crima ce avea în vedere conspiratorii sau provocatorii nu
se va fi executat“.
Legiuitorul are totdeauna grijă în acest alineat, ca şi
în cel precedent să arate elementul intenţiunei prin cuvin­
tele : cu bună ştiinţă.
In acest alineat se cuprinde complicitatea anterioară
şi concomitentă comiterii infracţiunii.
Aceasta e forma cea mai uzitată de complicitate în
practică ; de aceia cazurile şi deciziunile sunt foarte nume­
roase (28).

27) Evident însă că, orice alte mijloace, însemnează şi casa în care
s’a comis infracţiunea. Garçon: Art. 59—60, N-rile 267 şi 268.
28) Garçon: Ibidem, N-le 276—308.
 — 582 —

3) In fine, un ultim caz de complicitate anterioară co­

miterii infractiunei, este promisiunea sau înţelegerea ante­
rioară săvârşirei crimei sau delictului, de a ascunde lucru­
rile ce vor proveni din infracţiune.
Această promisiune trebue făcută înainte de comiterea
infractiunei, căci dacă se face în urmă, ea constitue delictul
de tăinuire, bine înţeles fiind urmată promisiunea de exe­
cutare.
Quid dacă se face simplă promisiune după executarea
infractiunei, că se vor ascunde lucrurile rezultând din cri­
mă sau delict ?
Noi credem că această faptă nu intră în prevederile
legii, fiindcă nu poate constitui nici un îndemn ori provo­
care, şi nici tăinuire, de oarece promisiunea de tăinuire nu
e tăinuire.
Observăm că art. 50 şi par. 6 C. p. prevăd adevărate
cazuri de complicitate anterioară comiterii infracţiunii, pe
când art. 47 C. p. se referă în realitate la coautorii intelec­
tuali ai infracţiunii.
13 3 6 1 _ Se discută în doctrină şi jurisprudentă dacă compli­
citatea prin procurare de arme, instrumente, etc. este pe­
depsită, sau ar trebui pedepsită, şi în cazul când autorii
principali nu s’au servit la comiterea infractiunei de armele
sau instrumentele procurate.
Această chestiune dovedeşte odată mai mult, cât de
profunde sunt încă urmele doctrinei clasice, pur obiectivis-
tă în materie de complicitate, şi cât mai are încă de luptat
ştiinţa penală până se va liberă din vechile formule şi prin­
cipii, lipsite de orice fundament ştiinţific.
E în adevăr neştiintific a subordona vinovăţia suscep­
tibilă de represiune a unei persoane de ceeace vor face alte
persoane, atunci când cea dintâi a epuizat rolul său, încât
fapta sa rămâne perfect identică, fată cu tot ceeace va mai
urmă.
Ori, când o persoană procură arme, instrumente, etc.
ştiind că ele vor servi la săvârşirea unei infracţiuni, din
punctul său de vedere şi în raport cu ordinea juridică oc-
crotită de legile penale, acea persoană a epuizat activita­
tea sa ilicită în momentul când efectiv a procurat armele
 — 583

şi instrumentele. Din acel moment procuratorul de arme şi

instrumente rămâne în complectă pasivitate, rolul său e
terminat, fapta sa subiectiv şi obiectiv întruneşte toate ele­
mentele unei activităţi ilicite penale şi reacţiunea represivă
ar trebui să intervină.
într’o legislaţiune în care s’ar ţine seamă riguros de
individualitatea acţiunilor omeneşti, ar trebui deci ca pro­
curarea de arme şi instrumente să fie o infracţiune de sine
stătătoare chiar în cazul când nu s’a comis în urma pro­
curării nici o infracţiune, aşa după cum provocarea se pe­
depseşte, chiar când nu a avut efect,
îl 336 2 ■— Dar dacă admit că legiuitorul ar putea totuşi să fie
mai îngăduitor şi să nu pedepsească procurarea de arme
sau instrumente, atunci când nu este urmată de comiterea
unei infracţiuni, pe motivul foarte şupred că ar fi greu a se
cunoaşte în acest caz cu ce intenţiune au fost procurate
acele arme şi instrumente, nu cred în schimb că există o
singură raţiune plauzibilă, care să determine diferenţierea
situaţiunei celui care a procurat arme sau instrumente, du­
pă cum autorii principali s’au servit sau nu de instrumentele
procurate. O mai absurdă şi mai neştiinţifică deosebire ad­
misă în reprimarea unui fapt penal, făcând să depinză pe­
depsirea sau impunitatea acestuia de o cireonstanţă abso­
lut străină lui, nu credem să întâlnim în tot dreptul penal !
Singurul scrupul care motivă nepedepsirea procurării
de arme, atunci când n’a urmat o infracţiune, nu mai există
din moment ce autorii principali au săvârşit infracţiunea,
desemnându-se astfel clar, intenţiunea cu care au fost pro­
curate armele şi instrumentele.
Subiectiv deci faptul procurării de arme şi instrumen­
te urmat de săvârşirea infracţiunii rămâne acelaş pentru
cel ce a procurat aceste mijloace, indiferent dacă autorii
principali s’au servit sau nu de ele.
Din punct de vedere obiectiv, faptul complicităţii ră­
mâne iarăşi acelaş, fie că armele şi instrumentele procurate
au servit, fie că n’au folosit la săvârşirea infracţiunei, fiind­
că în substanţa sa, această complicitate nu constă în aju­
torul ce ar rezultă din întrebuinţarea armelor sau instru­
mentelor procurate, ci din sprijinul moral dat autorilor
 — 584 —

principali ce întăreşte rezoluţiunea lor delictuoasă, şi-i în­

curajează la infracţiune prin procurarea mijloacelor cu cari
să o comită.
A folosi sau nu armele ori instrumentele ce i-au fost
procurate, e o chestiune subiectivă autorului principal, ea nu
poate radia asupra celui ce a procurat armele şi instrumen­
tele, acesta ne-având posibilitatea de a decide asupra acelei
alternative.
Nu depinde deci de această alegere, ajutorul pe care
procuratorul de arme l-a dat la comiterea infracţiunei, căci
ar însemnă să atribuim unui complice, un fapt ce nu-i apar­
ţine ; în schimb acest ajutor trebue să existe, altfel nu mai
avem complicitate, ori el se ooncretisează după cum am
spus mai sus, în sprijinul moral rezultat din faptul procu­
rării de arme şi instrumente, infractorii ştiindu-se înarmaţi
şi în posesiunea unor instrumente, cari vor facilita săvâr­
şirea infracţiunei asigurându-le reuşita, au simţit fortifil-
cându-se în ei rezoluţiunea delictuoasă, dispărând ezitările
şi sporind curajul în întreprinderea lor ilicită.
Aceasta este substanţa complicităţii prin procurare de
arme şi instrumente, substanţă ce rămâne neschimbată, fie.
că autorii principali s’au servit sau nu de acele arme şi ins­
trumente.
Iată deci de ce, atât din punct de vedere subiectiv şi
obiectiv, diferenţierea bazată pe întrebuinţarea armelor sau
' instrumentelor este absurdă şi trebue să fie înlăturată.
13363 — In actualul cod s’ar părea că faţă cu redacţiunea art.
50 alin. 1 care spune : „aceia ce vor fi procurat arme... cari
au servit la comiterea faptei...“, procurarea de arme, instru­
mente, ete. nu ar fi pedepsită decât în cazul când autorii
principali s’au servit de ele (a).
Noi credem că precizarea făcută de legiuitor prin ex-
presiunea „au servit“, nu are de scop decât de a stabili o
diferenţă, de tratament judiciar în pedepsirea celor ce au
procurat arme şi instrumente, considerând oarecum mai
grav cazul când armele sau instrumentele au servit efectiv,

a) Pentru alte legislaţiuni asupra acestei probleme vezi: Carrara,

Opuscoli, I, parag. 323; Alimena, Diritto penale, II, p. 33; Garraud, Traité,
III, P. 9-1.
 - 585

îaţă de cazul când ele nu au servit, fie că n’au mai fost ne­
cesare, fie că s’au găsit altele mai proprii, în care caz cel
ce a procurat armele va fi pedepsit conform art. 50 alin. 2,
întrucât prin faptul său a asistat pe autorii principali la pre­
pararea infracţunei. (vezi Nr. 1337 3).
Diferenţierea are de scop deci, numai o invitaţiune fă­
cută judecătorilor de a gradă în practică situaţiunea com­
plicilor, legea şi în alin. 1 ca şi în alin. 2 a art. 50 prevăzând
aceiaşi pedeapsă.
Art. 13 din Legea liniştei publice pedepseşte procura­
rea de arme şi instrumente omorâtoare şi incendiare prin
ea însăşi, ca infracţiune de sine stătătoare, independent de
comiterea vreunei infracţiuni.
13364 — Anteproectul de cod penal român, în art. 81 Nr. 1 a
prevăzut în mod expres pedepsirea cu închisoare până la
6 luni a persoanelor cari au procurat arme, instrumente,
etc. fără ca acestea să fi putut servi la comiterea infracţiu-
nei, pentru că autorii principali nu s’au folosit de ele.
Am criticat această distincţiune, în complicitatea prin
procurare de arme şi instrumente, bazată pe împrejurarea
absolut inoperantă că autorii s’au servit sau nu de arme ie
şi instrumentele procurate şi desigur o dezaprobăm încă
odată, atunci când vedem că ea tinde să devină text de
lege.
Ne-am fi aşteptat ca legiuitorul să facă din procurarea
de arme şi instrumente neurmată de o infracţiune, un fapt
penal pedepsibil prin el însuşi. Dar în nici un caz nu putem
admite a se consideră ca un fapt de sine stătător, pedep­
sibil cu o pedeapsă proprie de maximum 6 luni, procurarea
de arme urmată de infracţiune, atunci când armele sau ins­
trumentele n’au fost utilizate şi a se consideră pură compli­
citate pedepsită cu un grad mai jos, numai procurarea de
arme şi instrumente ce au servit la comiterea infracţiunii, a-
ceste două cazuri de complicitate fiind perfect identice o-
biectiv şi subiectiv.
Există o ştiinţă a dreptului penal, dar se vede că ea
nu fiinţează decât pentru a fi o ştiinţă în plus, iar nu pen­
tru a servi unei chemări adevărate ! Legiuitorul nostru tre-
bue să ştie ceva !
 — 5 86 —

13365 — Darea de instrucţiuni pentru comiterea infracţiunei,

atunci când nu provine dela cel ce a provocat infracţiunea,
este cuprinsă în expresiunea : orice alte mijloace prevăzute
de art. 50 alin. 1, fiind o complicitate intelectuală anterioa­
ră infracţiunei, iar nu un act de provocaţiune. (vezi cele
spuse la Nr. 1322 ’). v
In orce caz, char dacă darea de instrucţiuni. după ce
o persoană se hotărâse singură a comite o infracţiune, nu
ar fi asimilată cu complicitatea prin darea de mijloace, ea
vaconstituî un act de complicitate prin ajutor sau asisten­
ţă, după cum aceste instrucţiuni vor sprijini desfăşurarea
activităţii ilicite penale în latura sa materială sau imate­
rială. (vezi Nr. 1337 1-3).
1336® — Promisiunea de a ascunde lucrurile provenite dintr’o
infracţiune, intervenită înainte de săvârşirea faptului ilicit,
constitue prin ea însă-şi un act de complicitate, indiferent
dacă promisiunea a fost sau nu ţinută.
Aşa dar nu îndeplinirea promiisiunei constitue actul de
complicitate, fiindcă această îndeplinire se efectuează după
consumarea infracţiunei, ori este imposibil a se califică ca
act de participaţiune, un fapt care intervine după ce o acti­
vitate ilicită a' fost complect epuizată prin consumarea in­
fracţiunei. Ceeace constitue substanţa complicităţii în acest
caz, este promisiunea în sine, fiindcă aceasta a întărit re-
zoluţiunea delietuoasă a autorilor principali, cari contând
pe ea au păşit mai curajoşi şi încrezători la săvârşirea in­
fracţiunei. (vezi Nr. 1344 ‘, 1344 2 şi 1431).
Dar, dacă legea a prevăzut ca formă distinctă această
complicitate, prin promisiunea de a ascunde lucrurile pro­
venite din infracţiune, yom arăta mai departe (Nr. 1337 3)
că mai sunt şi alte promisiuni, cari conduc la existenţa
complicităţii pedepsibile în codul actual.
1336 b— Codul penal maghiar nu pune pe instigatori (,,agenţi
provocatori“) în categoria complicilor. El deosebeşte 3 for­
me de participaţiune :
1) Coautoratul (vezi Nr. 1311 punctul III);
2) Instigarea (agenţi provocatori) ;
3) Ajutorul (auxiliari).
Definiţiile vezi la Nr. 1311 punctul 1.
b 1 — Instigarea. Se c e re :
1. Intenţia, care cuprinde următoarele elemente:
a) instigatorul ştie că prin acţiunea sau omisiunea do-
loasă a celui instigat de el se va realiză starea de fapt
a infracţiunei ;
b) instigatorul voieşte să şe comită acea infracţiune;
c) ştie că prin activitatea sa dă naştere intenţiei do-
loase a autorului (viitor) ;
d) activitatea sa (de instigare) trebuie să fie voită de el.
Adică, la punctul a), trebue să ştie despre toate ele­
mentele constitutive. Eroarea de fapt poate fi invocată con­
form art. 82 Spre exemplu : Primus a instigat pe Secundus
să ia un tablou din posesiunea altuia. Tabloul poate să fie :
\

a) al lui Primus,
b) a-1 lui Secundus,
c) al unui terţiu („extraneu“)-
In cazurile a) şi b) scapă Primus şi Secundus. Indi­
ferent dacă ştiau sau nu că tabloul este ai lui Primus sau
Secundus. Chiar dacă credeau că tabloul este al unui străin
(extraneu), scapă, căci de fapt luarea lucrului nu s’a făcut
fără consimţământul proprietarului ; lipseşte deci unul din­
tre elementele constitutive.
In cazul c), dacă Primus credea că tabloul este al lui
(de ex.: că posesorul actual îl furase dela el) : scapă Pri­
mus în baza art. 82, pentrucă eră în eroare de fapt asupra
elementului constitutiv al furtului (lucrul altuia), dar nu
scapă Secundus, căci el a luat în realitate lucrul altuia fără
să fie în eroare. Invers, dacă Primus ştia, dar Secundus
nu ştia că lucrul nu este al lui Primus (sau Secundus), sca­
pă numai Secundus, căci în acest caz numai acesta poate
invocă art. 82, crezând că ia înapoi lucrul său propriu (sau
al mandantului său), dar în realitate s’a comis furtul şi prin
urmare Primus răspunde pentru instigare.
Deci instigatorul trebuie să cunoască toate elementele
faptei ce urmează a fi comisă ; la furt, spre exemplu, tre­
buie să ştie că se va luă un lucru al altuia (nu trebuie însă
să ştie, care obiect va fi luat ; ci în genere un lucru străin),
 — 588 —

să ştie că va fi lucru mişcător, că este în posesiunea altuia

şi se va luă fără consimţământul posesorului ; ba trebuie
să ştie şi dolul special: că va fi luat cu intenţia de a şi-I
însuşi pe nedrept.
Poate că activitatea autorului nu acoperă dolul insti­
gatorului. Pentru plus, instigatorul nu răspunde (excessus
mandati).
2. Se cere ca instigatorul să determine pe autor la co­
miterea crimei sau delictului. Se cere deci o activitate, care
însă nu este detaliată în codul pen. maghiar. Aceasta este
poate problema cea mai grea pentru judecător. Totul de­
pinde de indivizi, de calităţile şi însuşirile lor personale şi
de raportul lor.
Ceeace nu este instigare când e vorba de doi oameni
de aceiaşi cultură, poate fi instigare când unul este superior
celuilalt. Un caz clasic s’a ivit în Ungaria acum vre-o 15
a n i: O doamnă care trăia în sărăcie, deşi marna sa eră
foarte bogată, a spus unui tânăr, amorezat de ea : ,,mi-ar
face bine cel ce mi-ar omorî mama“. Tânărul a plecat ime­
diat şi a omorât pe femeia bătrână. Curtea maghiară a pe­
depsit pe doanmă pentru instigare, căci doamna ştia că
tânărul este amorezat de ea într’atâta, încât pentru a-i sa­
tisface o dorinţă, este capabil şi de omor, îndemnat şi de
dorul de a-şi vedea iubita în situaţie mai ferictă, înconju­
rată de lux şi bogăţie. Deci, motivul pentru comiterea omo­
rului a fost dorinţa exprimată de doamnă.
Determinarea voinţei altuia există numai dacă se pre­
cizează sau însăşi activitatea sau cel puţin rezultatul la
care aceasta trebue să tindă. Se cere deci să se prevadă
o faptă concretă. Dacă spun cuiva să fure, fără să-i spun
cum, când, ce,unde şi pentru cine să fure, n’arn comis ins­
tigare, chiar dacă acel cineva a comis vre-un furt.
3. Se cere ca instigarea să aibă succes, adică comite­
rea sau încercarea comiterii unei infracţiuni. In anumite ca­
zuri, în partea specială, codul penal pedepseşte şi instiga­
rea neizbutită.
Este posibil ca instigarea să fie îndreptată numai la
încercarea unei infracţiuni. Acesta este cazul când un a-
gent al autorităţii pentru a prinde, spre exemplu, pe un
 — 589 —

funcţionar despre care a auzit că iâ mită, pregăteşte o cursă

înduplecând pe X să ofere ,acelui funcţionar o sumă ca mită,
luând notă despre numărul de serie al bancnotelor. In ter­
minologia maghiară, vorbim în acest caz de agenţi provo­
catori, care instigă pe altul la comiterea unei crime, numai
pentru a procură dovada asupra culpabilităţii unei persoa­
ne. In practica judecătorească un astfel de agent provoca­
tor nu se pedepseşte.
Când sunt mai mulţi instigatori, aceştia lucrează sau
în mod independent sau de comună înţelegere între ei. In
primul caz numai acela sau aceia răspund care au provo­
cat în realitate comiterea infracţiunii ,sau au contribuit la
comitere. In cazul al doilea, toţi sunt instigatori ; cel mult
acela poate scăpă care a început activitatea sa numai după
ce autorul îşi luse hotărârea. Când cinevâ înduplecă pe
altul să instige pe cineva (instigare mediată), ambii sunt ins­
tigatori. Când însă determin pe celălalt să promoveze nu­
mai infracţiunea ce urmează a fi comisă de un terţiu, sunt
numai auxiliar (art. 69).

Alias îacturus. Când autorul e ste . hotărât să comită

infracţiunea, nu mai există instigare. Dar poate există a-
jutor (întărirea dolului).
Instigatorul se pedepseşte cu pedeapsa stabilită pentru
însăşi comiterea infracţiunii. In concreto, pedeapsa instiga­
torului poate fi mai gravă sau mai uşoară decât a autorului.
Din nefericire, ocdul pen. maghiar find bazat pe obiec­
tivism, instigatorul nu poate fi pedepsit cu pedeapsa infrac­
ţiunii consumate (săvârşite), dacă fapta a rămas numai ten­
tativă.

13361j 2 — Ajutorul. Se cere :

L Intenţia care să cuprindă următoarele elemente :
a) auxiliarul ştie că prin activitatea sau atitudinea voi­
tă a sa, contribuie la comiterea infracţiunii, deci trebue să
ştie ce voieşte autorul ;
b) auxiliarul voieşte producerea rezultatului şi activi­
tatea sa proprie.
 — 590 —

2. Se cere acţiune sau omisiune intenţionată care însă

să nu facă parte din însăşi comiterea infracţiunii.
3. Se cere ca acţiunea la care contribuie, să fie infrac­
ţiune. Deci, dacă a rămas numai tentativa unui delict, ten­
tativă care nr p"decceşte, auxiliarul scapă. Infracţiunea
trebuie să fie intenţionată (vezi Nr. 1311 b. II. 2). Ea poate
fi praeterintenţionailă, dacă plusul se impută autorului, tre­
buie imputat şi auxiliarului.
Dacă infracţiunea în concreto nu se pedepseşte (d. ex.:
aautorul a murit), auxiliarul nu scapă.
1 3 3 6 b — Tentativa ajutorului nu există, căci dacă activitatea
auxiliarului a înlesnit comiterea infracţiunii, există ajutor
săvârşit, iar dacă nu a înlesnit-o, nu există ajutor.
Pedeapsa auxiliarului se stabileşte în conformitate cu
regulile referitoare la tentativă (art. 72 cod. pen. maghiar),
adică auziliarul se pedepseşte ca şi când ar fi comis ten­
tativa acelei infracţiuni în calitate de autor (vezi detaliile
la Nr. 449 b). Adică, pentru a coborî pedeapsa prevăzută
de lege cu două trepte, este necesar ca circumstanţele ate­
nuante să fie covârşitoare şi să se invoace art. 92.
Chestiunea se oomplicâ atunci când fapta autorului a
rămas tentativă. Cum se pedepseşte auxiliarul ? El trebuie
pedepsit mai uşor decât autorul (art. 66, 72), iar pentru
autor fiind posibilă coborârea cu două trepte, chestiune :
pentru auxiliar putem coborî pedeapsa cu trei trepte ?
Pentru faptele pedepsite cu recluziune sau închisoare,
chestiunea nu este actuală, căci la coborârea lor cu cele
două trepte admise, ajungem la minimum absolut: amenda
de 50 lei. Când însă fapta săvârşită (consumată) se pedep­
seşte cu temniţă grea (munca silnică), după părerea noas­
tră la tentativă se poate coborî cu 3 trepte, când se sta­
bileşte pedeapsa auxiliarului. Odată, pentru că există nu­
mai tentativă (art. 66), odată pentru că există numai aju­
tor (art. 72) şi odată pentru că există (dacă există) împre­
jurări atenuante (art. 92).
Când însă legea prevede un minim absolut pentru ten­
tativă (art. 66 : când pedeapsa crimei consumate este tem­
niţa grea pe viaţă, atunci pedeapsa tentativei este minimal
de 3 ani temniţă grea), auxiliarul - - în caz de. împiejurări
 - 591 —

atenuante — poate fi pedepsit cu 6 luni recluziune ca mi­

nim, căci coborârea în baza art. 66 şi 92 este deja cuprinsă
în miomum de 3 ani (vezi Nr. 449 b), deci pentru a coborî
pedeapsa, mai există numai singurul motiv că nu este au-
, tor ci numai auxiliar ; deci se poate coborî numai cu o sin­
gură treaptă : dela temniţă grea la recluziune, al cărei mi­
nim absolut este de 6 luni.
1336b4 — Conform art. 73 cod. pen maghiar : „dacă autorul a
săvârşit o infracţiune care se pedepseşte mai greu decât
aceea la care a fost provocat de instigator, acea infracţiu­
ne mai gravă nu poate fi imputată instigatorului. Aceiaşi re­
gulă se aplică şi auxiliarilor.
Prin acest articol este rezolvată problema excesului
(excessus mandati), aplicându-se regula nu numai la insti­
gare ci şi la ajutor.
Se cere ca autorul să fi comis o infracţiune pentru ca­
re legea prevede o pedeapsă mai gravă, decât acea stabi­
lită pentru infracţiunea îmbrăţişată de intenţia instigato­
rului sau a auxiliarului.
Acest exces poate fi cantitativ sau calitativ.
El este calitativ când se comite o infracţiune de alt
gen decât cel intenţionat de complici. El este cantitativ când
se comite aceiaşi infracţiune, dar întrTvn mod care face să
fie pedepsită mai grav. Exces calitativ : Primus a instigat
pe Secundus să fure un obiect din casa lui Tertius, iar Se­
cundus după comiterea furtului aprinde casa. Primus răs­
punde numai pentru furt. Exces cantitativ : Primus a insti­
gat pe Secundus să fure o cambie ce se găseşte pe masa
lui Tertius. Secundus intră în casă noaptea, înarmat ; ne­
găsind cambia pe masă, sparge cassa de bani şi ia cam­
bia, precum şi banii găsiţi în cassă. In acest caz Primus nu
răspunde decât pentru furt simplu (fără spargere) comis
asupra cambiei, furt care poate fi numai delict, dacă va­
loarea cambiei este mică. Secundus răspunde pentru crimă.
Este însă chestie de fapt, dacă intenţia lui Primus cuprin­
dea sau nu şi eventualitatea că acea cambie va fi închisă
în cassa de bani ; dacă a dat îndrumare numai în general,
se va presupune că eră de acord şi asupra spargerii oassei
 — 592 —

(dolus eventualis), deci răspunde şi pentru aceasta. Aşa a

decis şi Curia B. T. 33-12.
La rezolvarea chestiei, dacă există sau nu exces, este
decisiv faptul, dacă rezultatul mai grav s’a putut prevedea
de instigator sau auxiliar. In cazul amintit, instigatorul pu­
tea să prevadă că acea cambie poate fi şi închisă în dulap
sau cassă, deci eră verosimil că autorul va comite şi spar­
gere la caz de nevoie. La faptele praeterintenţionaîe nu e-
xistă exces, tocmai pentru acest motiv, deci rezultatul mai
grav se impută tuturor.
Aceste norme se aplică şi la coautori.

§ 1. Complicitatea concomitentă cu infracţiunea

13 3 7 — Acesta e cazul de complicitate cel mai obişnuit ; el e

prevăzut de art. 50 C. p. care, după cum am văzut, vor­
beşte în acelaş timp de complicitatea anterioară comiterii
infracţiunii.
Aci mai cu seamă e interesul de a distinge pe coautori
de complici, adică pe făptuitorii principali de cei secundari
sau auxiliari infracţiunei.
Vom vedea, când vom vorbi de pedeapsa complicită­
ţii, că legiuitorul a distins printre complicii concomitenţi o
categorie, aceia a complicilor indispensabili, fără de care in­
fracţiunea nu se putea comite.
Caracteristica complicităţii concomitente este o par­
ticipare secundară în momentul chiar al comiterii infrac­
ţiunii. Art. 50 arată modurile prin care se îndeplineşte a-
cest gen de complicitate. Cele din alin. 1 şi al 2-lea le-am
văzut, când am vorbit de complicitatea anterioară comite­
rii infracţiunei. Acest al 24ea alineat se referă şi la com­
plicitatea concomitentă, prin cuvintele : „Aceia care, cu
bună ştiinţă, vor fi ajutat sau asistat pe autorul sau autorii
acţiunei în faptele care au pregătit-o sau au înlesnit-o, sau
în acelea care au săvârşit, etc.“.
1337 1 — Legiuitorul se serveşte de doi termini „ajutat“ şi „a-
sistat“ pentru a exprimă în chipul cel mai larg complicita­
tea în genere. ; ■' i
Aceşti termeni trebuesc bine tălmăciţi, pe deoparte
 — 593

pentru a fixa limitele complicităţii, iar pe de altă parte pen­

tru a preciza diferenţa dintre ajutor şi asistenţă, fiecare din
aceste modalităţi fiind suficiente în mod separat de a cons­
titui un act de complicitate.
„A ajută“ conform cu regulele partieipaţiunei secun­
dare este a interveni la activitatea ilicită penală a unei alte
persoane, în orice moment până la consumarea infracţiu-
nei, cu un act care fără să fi fost indispensabil desfăşurării
acelei activităţi totuşi i-a folosit din punct de vedere ma­
terial.
Aşa dar ajutorul este un sprijin material.
„A asistă“ înseamnă de asemenea a interveni în acelaş
mod ca şi în caz de ajutor, cu singura deosebire că actul
cu care se intervine la activitatea ilicită penală a altuia nu
mai foloseşte din punct de vedere material, ci moral, întă­
rind în cugetul autorului principal elementul subiectiv ne­
cesar desăvârşirei activităţii ilicite.
Deci a asistă este a dă un sprijin moral.
2 — Desigur nu trebuie să cădem în eroarea câtorva prac­
ticieni cari cred că a asista înseamnă a fi faţă la desfăşu­
rarea activităţii ilicite. Cineva poate fi prezent la comiterea
unei infracţiuni fără a fi complice prin asistenţă şi invers
cineva a putut să lipsească în tot intervalul cât s’a desfă­
şurat o activitate ilicită şi totuşi să fie un complice prin a-
sistenţă.
Aşâ de exemplu în casa unui individ se poate prepară
o crimă, pregătindu-se cursa ce va fi întinsă victimei, în-
cărcându-se armele cari vor servi la făptuirea omorului.
Soţia şi copiii infractorului în casa căruia se pun toate a-
cestea la cale se găsesc faţă la prepararea infrcţiunei, sau
poate chiar şi la comiterea ei dacă victima e invitată şi a-
trasă în cursă în această casă, totuşi această soţie şi aceşti
copii dacă au privit ca simpli spectatori, fără a avea un rol
în desfăşurarea activităţii ilicite şi neputincioşi de a reacţio­
na în bine, (de altfel legea nu le impune o atare obligaţie)
deşi au fost faţă, nu vor fi complici prin asistenţă.
Din contra X, Y şi Z se decid să spargă casa lui Y
şi să-i fure lucrurile de preţ ce ar fi găsit în ea. Pentru a
nu fi surprinşi ei însărcinează pe W ca să ţină la o cafenea
 — 594 —

de vorbă pe V în timpul săvârşirei furtului. Ei bine W deşi

nu a fost faţă la comiterea infracţiunei el este un complice
prin asistentă fiindcă a sprijinit în chip moral fapta lui X,
Y şi Z cari au putut lucră mai în linişte şi mai îndelung şti­
ind că victima lor nu se va putea întoarce curând acasă.
13373 - — Anteproectui de cod penal român a substituit termenu­
lui de „asistat“ pe acelea ăe„sprijinit şi încurajat“.
Credem că termenul „sprijinit“ este cel mai compre­
hensiv, el cuprinzând şi ajutorul material şi cel moral, aşâ
că ar fi fost suficient să înlocuiască pe ceilalţi termeni.
In orice caz adăugarea termenului „încurajat“ precizează
şi mai bine ideia de ajutor moral, încât socotim ca bine
venită substituirea din viitorul cod. .
E regretabil însă ca autorii anteproiectului deşi au
substituit termenului de „asistat” pe acela de „sprijinit şi'
încurajat” uită totuşi peste două articole de acastă sub­
stituire şi vorbind de complicitatea în materie de contra-
venţiuni, face să reapară termenul de asistat şi încă alături'
de înlocuitorii săi spunând că sunt complici la contraven-
tiuni : „toţi acei cari vor fi asistat încurajat sau sprijinit
pe autorii contravenţiei..” Cu alte cuvinte, deşi în art. 81
cuvântul asistat e înlocuit eu sprijinit şi încurajat, deci cu
un echivalent mai clar, în art. 83 aceşti termeni nu mai sunt
echivalenţi din moment ce figurează separat. Credem deci
că e o eroare de redacţie şi că în loc de asistat în art. 83'
trebue să se citească ajutat ca şi în art. 81.
1337 4 — Dacă a ajută înseamnă a sprijini infracţiunea în mate­
rialitatea sa, iar a asistă însemnă a sprijini sub raportul mo­
ral desfăşurarea activităţii1 ilicite, nu urmează însă că în
substanţa sa ajutorul trebue să constea neapărat într’o ac­
tivitate materială, iar asistenţa într’o activitate imaterială-
Se poate cineva să ajute, adică să sprijine desfăşurarea
activităţi ilicite în materialitatea sa, intervenind în chip in­
telectual şi invers se poate ca cineva să asiste, adică să spri­
jine desfăşurarea activităţii ilicite în latura sa morală in­
tervine în chip material.
Astfel dacă un individ ar însoţi pe nişte tâlhari la să­
vârşirea unei infracţiuni şi ar stă tot timpul cu mâinile îm
buzunar dar cu un fin spirit de observatiune, ar emite di-
*
 — 595 —

verse păreri în cursul săvârşirei infractiunei, păreri cari ar

facilita mult desfăşurarea activităţii ilicite şi ar atrage oare­
cum reuşita întreprinderei, deşi acest individ nu va interveni
cu nici un act material, totuşi el va fi un complice prin ajutor
fiindcă a sprijinit desfăşurarea activităţii ilicite în materia­
litatea sa.
Din contra dacă acelaş individ însoţind pe tâlhari ar fi
fost lăsat să stea de‘pândă la poarta unui conac şi dacă în
timpul cât tâlharii prădau, acest individ ar fi fost nevoit să
se lupte şi să pună pe goană pe un paznic care voia să intre
în conac, deşi deci el a desfăşurat o activitate materială,
totuşi, va fi un complice prin asistenţă, fiindcă sprijinul său
nu s’a angrenat la materialitatea infracţiunei ci el a servii
numai să întărească curajul şi să menţină în cugetul autori­
lor infracţiunei hotărârea de a desăvârşi activitatea lor i-

Desigur aeeiaş situaţie juridică are şi complicele prin

ajutor şi cel prin asistenţă, dar dacă am insistat dând exem­
plele de mai sus este pentru a preciza criteriul după care
în fiecare caz concret putem verifica dacă avem o compli­
citate fie prin ajutor fie prin asistenţă. De lege ferenda însă
ar trebui diferenţiată situaţiunea acestor două categorii de
complici.
1337 — Vom enunţă câteva cazuri deosebite de complicitate
prin asistenţă, aproape ignorate atât de doctrină cât şi ju-
risprudenţă, unii autori considerându-le ca neputând intră
în nici una din modalităţile complicităţii legale.
1) Procurarea de arme sau instrumente, etc., atunci
când aceste mijloace nu au putut servi la săvârşirea infrac­
ţiunei, după cei mai mulţi autori scapă oricărei pedepsiri ne
mai fiind un act de complicitate.
Noi credem că procurarea de arme sau instrumente, in­
diferent de întrebuinţarea lor constitue în primul rând un
act de complicitate prin asistenţă, fiindcă primul rezultai
al acestui fapt este reconfortarea rezoluţiunei delictuoase a
autorilor principali, încurajarea lor, deci, sprijinirea activi­
tăţii delictuoase în latura sa morală.
Fără arme, fără instrumente necesare, autorii princi­
pali poate ar fi ezitat, s’ar fi răsgândit, — ceeace a contri-
 - 596 —

búit deci ia risipirea ezitărilor şi la întărirea hotărârei lor

delietuoase a fost faptul asistenţei complicelui, care a pro­
curat arme şi instrumente.
2) Promisiunea de a face să dispară urmele infracţiu-
nei, de a ascunde pe autori, sau de a-i ajută în caz de
proces, etc., făcută înainte de săvârşirea infracţiunei, dar
după ce autorii infracţiunei luaseră rezoluţiunea de a o co­
mite, constitue iarăşi o complicitate f)rin asistenţă fiindcă
întăreşte rezoluţiunea delietuoasă a autorilor principali.
3) îndemnarea şi încurajarea infractorilor, sau darea
de instucţiuni, după ce aceştia luaseră rezoluţiunea de a co­
mite o infrcţiune, având ca rezultat întărirea hotărârii au­
torilor principali de a păşi la execuţiune, constituesc de a-
semeni acte de complicitate prin asistenţă.
4) Promisiunea făcută autorilor principali de a-i ajută
la săvârşirea infracţiunei, urmată, fie de retragerea promi­
ţătorului în timpul săvârşirei fără ştirea autorilor principali,
fie de simularea din partea acestuia fără însă a dă un a-
jutor efectiv, constitue de asemeni o complicitate prin a-
sistenţă fiindcă autorii principali ştiindu-se ajutaţi, — deşi
în realitate nu erau, — au avut desigur în această credinţă
greşită un sprijin moral care a întreţinut viguroasă rezolu­
ţiunea lor de a comite infracţiunea.
1337 — Complicitate anterioară considerându-se orice ajutor
sau asistenţă intervenite în faza preparaţiunei, primele trei
cazuri citate la numărul precedent vor trebui să intre în
cadrul acestui fel de complicitate prin asistenţă, ele având
de rezultat întărirea rezoluţiunei delietuoase a autorilor
principali în momentul când ei pregătesc infracţiunea.
In cazul al patrulea avem din contra o complicitate
prin asistenţa concomitentă.
Vor fi de asemeni complici prin asistenţă concomiten­
tă infracţiunei acei ce stau la pândă, sau cari împiedică să
se deâ alarma, sau cari ţin de vorbă pe victimă pentru a
dă răgaz autorilor principali să opereze în linişte, etc.
1337 7 — Chiar atunci când complicele, care eră însărcinat ca să
pândească, sau să împiedice alarma, etc., ar părăsi postul
său fără ştirea autorilor principali, actul complicităţii prin
asistenţă rămâne întreg, fiindcă el a creiat în cugetul celor
 - 5 97 —

ce comiteau infracţiunea credinţa că cineva stă la pândă,,

sau veghează să nu se dea alarma şi această credinţă a spri­
jinit desfăşurarea infracţiunei, întărind şi întreţinând rezo-
lutiunea autorilor principali de a realiză faptul ilicit urmă­
rit de ei.
1338 — Alin. 3-lea al art. 50 a fost adaos în 1874 (confr. art.
24 din vechea Constitufiune şi art. 25 urm. din noua Cons-
titutiune:
„Aceia care vor fi contribuit în cunoştinţă de cauză la
vânzarea sau numai la distribuirea ori expunerea unei scri­
eri, unui imprimat, unui desemn sau unei gravuri, care nu
vor arătă lămurit numele şi domiciliul adevărat al autoru­
lui, girantului, editorului, când scrierea, imprimatul, desem-
nul sau gravura conţin crimă sau delict.
„Persoanele de mai sus sunt scutite de orice pedeap­
să : 1) Dacă vor arătă pe adevăratul individ delà care tiu
scrierea, imprimatul, desemnul sau gravura ; 2) Dacă vor
arătă pe adevăraţii autori, giranţi sau editori“ (1).
Şi acest alineat e rău redactat.
Este în adevăr inadmisibil că, dacă o persoană ar con­
tribui la distribuirea unei scrieri sau imprimat fără nume
de autor sau editor ori girant, să fie supusă pedepsei dacă
scrierea, desernnul, gravura sau imprimatul ar conţine cri­
mă sau delict. Legiuitorul a voit, desigur să zică, dar s’a
exprimat rău : care îndeamnă la crimă sau delict. Chiar în
acest caz însă e stranie această complicitate la o infracţiu­
ne, independent de cazul comiterii şi prin simpla faptă a în­
demnării. Legiuitorul ar fi făcut mai bine să distingă şi în
acest caz, ca şi în art. 47 C. p„ provocarea care a produs
şi care n’a produs efect, considerând pe cea din urmă ca
infracţiune de sine stătătoare. Ar mai fi trebuit sa deă în
acest caz aceleaşi pedepse ca în art. 47 C. p„ fiindcă am­
bele cazuri sunt identice, deosebirea fiind numai că, în cazul1

1) Cu drept cuvânt C. cas. II, 3311' din 9 Nov. 1910, B. 1599; Cu­
rierul Judiciar 191J, Nr. 8, a decis că girantul nu mai e răspunzător, dacă
autorul scrierii este cunoscut. In adevăr, scopul pentru care cere legea
un girant, este tocmai pentru ca să aibă o persoană răspunzătoare, care
să îngrijească să nu se ascundă adevăratul culpabil de consecinţa scrise­
lor sale. ,
 — 598 —

art. 50, al. 3, infractorul se adresează la public în general,

pe când în cazul art. 47 se adresează la o anumită persoa­
nă. E chiar mai periculos infractorul din art. 50, alin. 3
C. p., fiindcă se adresează la minţi foarte variate.
Partea finală a art. 50 C. p. pare că ar voi să impună
delaţiunea în caz de infracţiuni prin presă, desemne, etc. In
realitate însă legea a voit să afle cu orice preţ pe autorul în­
demnării şi de aceia a stabilit o cascadă de responsabilităţi.
1338 1is — Asupra art. 47 uit. alin. şi 50 alin. 3 se pot naşte mai
multe chestiuni.
1) Dacă autorul nu iscăleşte articolul său. se poate
admite dovedirea autorului de către partea vătămată ?
Credem că ţinându-se seamă de lucrările preparatorii,
trebue să admitem negativa (1 bis), şi în această privinţă
suntem de aceiaşi părere cu d. Ionescu-Dolj (2), diferim însă
asupra chestiunei dacă legiuitorul a făcut bine interzicând
această cercetare a autorului : D-sa admite că da, noi so­
cotim însă că eră mai bine ca legiuitorul să fi lăsat aplica-
ţiunea dreptului comun. E drept şi bine ca vinovatul să fie
pedepsit şi nu un om de paie, plătit pentru a primi pedeapsa
în locul adevăratului culpabil. In zadar se invoacă liberta­
tea presei. Presa trebue să fie liberă, dar şi infracţiunile tre­
bue să fie pedepsite, şi pentru a le pedepsi trebue a permite
cercetările necesare.
2) Dacă gerantul fiind faţă, nu numai că nu declară
pe autor, dar chiar pretinde că el ar fi autorul, se mai poate
face dovada cine ar fi adevăratul autor ? Curtea cu juraţi
din Bucureşti a admis în 6 Octombrie 1912, negativa, pe
motiv că în asemenea caz mărturisirea gerantului ar cons­
titui în potriva lui o presumţie legală de imiputabilitate, care
nu ar admite dovada contrarie ; 3) Legiuitorul modern nu
admite în penal sistemul probelor legale ; trebue dar un
text formal de lege, mai ales în penal, spre a admite proba
legală pentru pedepsire. Chestiunea este însă dacă dovedin-1

1 bis) Monitorul Oficial, 1884 Nr. 132 p. 1934.

2) I o n e s c u - D o lj, C u r ie r u l J u d i c ia r 1913 Nr. 4.
3) C. juraţi Bucureşti, Nr. 71 din 6 Oct. 1912. C u r ie ru l J u d i c i r 1912
Nr. 4 cu nota de Ionescu-Dolj.
 — 599 —

du-se pe altă cale adevăratul autor, gerantul va scăpă de

răspundere ?
Părerea noastră este că nu va scăpă de răspundere,,
fiindcă gerantul e vinovat de complicitate, de oarece el a
lăsat să se scrie articolul incriminat, şi ca să scape de acea­
stă răspundere, legea nu-i dă decât un mijloc, ca la arti­
colele anonime să se lapede de paternitatea articolului şi să
arate pe adevăratul autor. Când, departe de a-1 arătă, el
caută să inducă justiţia în eroare, desigur că nu poate bé­
néficié de scuza legală din art. 47 cod. pen.
3) Cine se va pronunţă asupra chestiunei : care este
autorul articolului, în cazul când partea vătămată pretinde
că autorul nu e editorul care-şi asumă responsabilitatea, ci
o altă persoană pe care voeşte să o dovedească ? Curtea cu
juraţi din Bucureşti, în deciziunea mai sus citată, a admis
că, de oarece gerantul care se declară autor nu este intro­
dus în cauză, şi de oarece acei introduşi în cauză nu pot fi
dovediţi autori, a declarat acţiunea ca rău introdusă şi în
consecinţă a respins-o. Cu drept cuvânt, Curtea de casa-
ţiune a casat această deciziune, fiindcă chestiunea culpabi­
lităţii trebue rezolvată totdeauna de juraţi, iar nu de
Curte (4).
4) Girantul răspunzător are drept să invoace toate mij­
loacele de apărare ale autorului ? Curtea cu juraţi din Bu­
cureşti a admis afirmativa (5), şi credem cu drept cuvânt,
fiindcă mijloacele de apărare ori de atenuare ale pedepsei
nu pot fi răpite unei persoane fără un text anume de lege,
ele fiind de drept comun.

§ 3. Complicitatea posterioară comiterii infracţiune! 9

1339 — Acest al 3-lea gen de complicitate pare iarăşi cu ne­

putinţă; sunt chiar legislaţiuni, cum este cea belgiană, care
nu-1 cunosc (2). Aceste legislaţiuni disting pe favorizatori
4) Cas. II, 3176 din 5 Dec. 1912.
5) C- juraţi Bucureşti 15 Oct. 1912, Dreptul 1913 Nr. 11.
1) Vezi bibliografia în G a r ç o n asupra art. 59 şi 60, Nr. 309 şi art..
61, Nr. 1.
2) P r i n s : Science pénale, Nr. 585, cir. Cas. II 2301 din 24 Sept. 1912*
Curierul Judiciar 1912 Nr. 78 p. 924.
 — 6 00 —

{favoreggitaori, fautores, fauteurs) de complicii propriu zişi,

prin aceia că intervin după comiterea infracţiunei şi fără o
prealabilă înţelegere. Ei nu trebuesc confundaţi cu continua­
torii, care chiar fără concert anterior, intervin în infracţiu­
nile continue, de exemplu în caz de arestare ilegală (art.
272 C. p.) (3).
Legea noastră a prevăzut două infracţiuni, diferite ca
genuri, de complicite posterioară comiterii infracţiunei :
găzduirea sau ascunderea persoanelor, şi tăinuirea sau as­
cunderea lucrurilor.

13391 — Am arătat la Nr. 1312 1 şi urm. că nu poate există

complicitate posterioară.
in mod fictiv unii autori şi unele coduri au considerai
complici pe cei cari ajută pe autorii unei infractuni după
consumarea ei, fie făcând ca să dispară urmele infracţiunii,
fie ascunzând pe autori, fie tăinuind obiectele provenite din
infracţiune.
Nici unul însă din aceste acte posterioare nu constitue
un act de complicitate ; asemenea acte pot fi pedepsite însă
ca infracţiuni de sine stătătoare (a).

1339 2 — Nu trebue însă confundat faptul material al îndepăr­

tării urmelor unei infracţiuni, sau al găzduirei autorilor, or)
aî tăinuirei obiectelor rezultate din infracţiune, cu promisiu­
nea făcută înainte de săvârşirea infracţiunei, sau în timpul
săvârşirei, de a efectua unul din actele de mai sus.
Promisiunea prin ea însăşi, independent de realizarea
sa materială, constitue un îndemn, o-întărire a rezolufiunei
delictuoase a autorilor principali, şi de aceia ea este privită
ca un act de complicitate, constituind o asistentă anterioa­
ră sau concomitentă infracţiunei.

3) Vezi această distincfiunc în Carrara: Programma P. G. I, parag.

478—483: Confr. Majno: Commento, art. 63, Nr. 307 ed. l-a şi 321 ed. 2-a
Dânşii spun că fapta favorizatorilor nu e complicitate, ci infracţiune de
sine stătătoare.
a) Vezi asupra sprijinului posterior infracţiunei: C. Marsili-Libelli,
Sul reato di favoriggiamento, Torino, 1895; Nicola Bosco, Sul criterio dis­
tinctive ira favoriggiamento e riccttazione, în Rasegna Giuridica, 1922, p. 55.
 — 601

— a) Art. 52 vorbeşte de găzduire, care, după cum am

spus, e o infracţiune de obicei. Legiuitorul s’a gândit, că
acei care în mod obişnuit dau loc de scăpare şi ascundere
celor care comit infracţiuni, îndeamnă indirect să le comită,
căci infractorii când ştiu că vor fi ajutaţi să scape de urmă­
ririle justiţiei, sunt mai mult ispitiţi să comită infracţiuni.
Găzduirea infractorilor, chiar când e singuratică, şi nu
de obicei, e pedepsită de lege, însă în acest caz nu e consi­
derată ca o complicitate, fiindcă nu e presupusă ca un în­
demn, ca o contribuire la comiterea infracţiunei, cum e pre­
supusă găzduirea obişnuită a făcătorilor de rele (4).
Trebue să observăm că art. 52 prevede de găzduirea
numai în materie de tâlhării şi silnicii contra siguranţei Sta­
tului şi a liniştei obşteşti. Legea este şi trebue interpretată
restrictiv (5).
Darea de alimente nu intră dar în prevederile art. 52
C. p. (6).
1 — Art. 52 c. p. considerând ca complici pe cei cari în
mod obişnuit găzduesc, dau loc de întâlnire sau loc de scă­
pare făcătorilor de rele, creiază prin ficţiune un caz de com­
plicitate posterioară.
In adevăr, dacă găzduirea sau oferirea unui loc de în­
tâlnire înainte de comiterea infracţiunii puteau fi socotite
ca acte de complicitate prin asistenţă, în nici un caz găz­
duirea după consumarea infracţiunei sau oferirea unui loc
de scăpare nu sunt şi nu pot fi acte de complicitate, ele in­
tervenind după ce activitatea ilicită a fost complect epuizată.
Numai prin ficţiune legiuitorul a asimlat pe găzduitorii
posteriori cu complicii, şi această asimilare e cu atât mai
criticabilă cu cât face ca un act pretins de complicitate să
depinză nu de el însuşi ci de o condiţiune cu totul străină

4) In art. 89 C. p. găzduirea singuratică e pedepsită cu recluziunea,,

iar în art. 197 C. p., uscunderea criminalilor e pedepsită corecţional. Confr,
Al. Oprescu: Discurs de deschidere la Curtea de Apel Bucureşti. Dreptul,
an. XXXIV (1903) Nr. 56, care e de părere că legiuitorul ar trebui să facă
din găzduire o infracţiune simplă, iar nu de obicei.
5) Garçon: Op. cit., Art. 61, N-le 5 şi urm.
6) Ibidem: Nr. 12 şi Cas. fr. 1 Mai 1897, B. 155; S. şi P. 98, 1. 112;
D. 98, I, '253.
 — 602 —

activităţii ilicite la care se alătură, şi anume de elementul

obişnuinţei.
13402 — Găzduirea răufăcătorilor, fie prin ea însăşi, fie prin
derivaţiune, poate conduce, în două cazuri, la o adevărată
complicitate, şi anume :
1) Atunci când găzduirea are Ioc înainte de săvârşi­
rea infracţiunei şi se constată că găzduitorul cunoştea re-
zoluţiunea delictuoasă a autorilor cărora le-a oferit găzdui­
rea pentru a-i sprijini în desfăşurarea .activităţii lor ilicite.
Fiind deci vorba de un act de asistenţă oferit în timpul
pregătire! sau săvârşirei infracţiunei, act care a folosit des­
făşurării activităţii ilicite, vom avea o complicitate conform
art. 50 alin. 2, aceasta indiferent de elementul obişnuinţei.
2) Atunci când o persoană promite, înainte de săvâr­
şirea infracţiunei, că va dă găzduire şi loc de refugiu au­
torilor, avem iarăşi o complicitate prin asistenţă, fiindcă a-
ceastă promisiune, independent de realizarea ei, a întărit re-
zoluţiunea delictuoasă a autorilor principali şi i-a încurajat
în activitatea ilicită pe care o urmăreau. Şi în acest caz com­
plicitatea va cădea în prevederile art. 50 alin. 2.
1 3 4 0 23 — Găzduirea infractorilor nu poate fi însă considerată ca
act de complicitate în următoarele cazuri :
1) Atunci când găzduitorul, deşi ştie că indivizii găz­
duiţi sunt făcători de rele, deşi cunoaşte că ei trebue să mai
uneltească vre-o fărădelege, le oferă adăpost nu pentru a-i
ajută în planurile lor, ci pentru a trage personal un profit
din această găzduire, procurându-le astfel indirect un spri­
jin nedefinit.
2) Atunci când cineva oferă găzduire răufăcătorilor
chiar fără cuget de a trage profit, dar în scopul de a le veni
în ajutor, încurajând activitatea lor ilicită, fără a cunoaşte
însjăi ce anume infracţiune, când, unde şi în ce fel vor să­
vârşi. Este un fel de ofertă în alb făcută răufăcătorilor, că
pot găsi oricând refugiu.
3) Găzduirea răufăcătorilor, sub orice formă şi în ori­
ce condiţiuni, efectuată după săvârşirea infracţiunei, cu şti­
inţă că răufăcătorii au comis infracţiunea.
In toate aceste trei cazuri, nu avem acte de complici­
tate, ci fapte distincte dar conexe cari trebuesc sancţionate
 603 —

ca infracţiuni de sine stătătoare, aşa după cum este sanc­

ţionată tăinuirea.
Aceste infracţiuni ar putea fi condiţionate de elementul
obişnuinţei, adică sancţiunea să nu se aplice decât în cazul
când s’ar constată că în mod obişnuit au oferit găzduire rău­
făcătorilor.
1340 — Ar fi fost deci de dorit, ca în anteproiectul de cod pe­
nal român să nu mai găsim păstrat în întregime, în forma
actuală, art. 52 devenit art. 83.
Trebuia ca, ţinând seamă de principiile partieipaţiunei,.
anteproiectul să fi separat găzduirea răufăcătorilor, act de
complicitate, de găzduirea, infracţiune de sine stătătoare,,
5aşâ după cum s’a arătat mai sus.
1340 — Cu privire la găzduirea răufăcătorilor, s’a pus chestiu­
nea — după noi puerilă — dacă pentru pedepsirea acestui
fapt este nevoie ca găzduirea să fie privitoare la mai mulţi
infractori, sau e suficient să fie găzduit numai unul singur.
Nici textul legei şi cu atât mai puţin raţiunea care im­
pune pedepsirea găzduirei de infractori, nu vin în sprijinul
părerei că ar fi nevoie de mai mulţi infractori.
Legea cere să existe o obişnuinţă, adică o repetire, deci
pluralitatea va putea fi rezultatul acestei condiţiuni, dar le­
gea nu cere ca să existe o pluralitate în fiecare act separat
de găzduire, încât atunci când se verifică condiţiunile găz­
duirei pedepsibile nu importă numărul infractorilor.
Va putea deci fi pedepsit ca găzduitor cel care a dat
adăpost în mai multe rânduri aceluiaşi infractor, elementul
obişnuinţei fiind satisfăcut.
1340 6 — In privinţa infracţiunilor la cari se rapoartă att. 52,.
vom observă că legea vorbeşte de tâlhării şi silnicii, iar an­
teproiectul de cod penal a mai adăugat şi crime (deşi pentru
crime avem textul special al art. 197), toate acestea fiind,
îndreptate contra siguranţei Statului, a liniştei obşteşti, a
persoanelor sau a proprietăţii.
Oricât de restrictiv ar fi deci să interpretăm acest text,
nu se poate omite nici una din acele infracţiuni cari, îndrep­
tate contra siguranţei Statului, contra liniştei publice, con­
tra persoanelor sau contra proprietăţii, s’ar comite în con-
 — 604 —

ditiuni ce ar imprima faptelor caracterul de tâlhării sau sil­

nicii.
1340 ' — Consideraţiuniile cari impun pedepsirea găzduire! făcă­
torilor de rele, pot reclamă în anumite cazuri un tratament
similar şi pentru sprijinul dat infractorilor prin procurare
de alimente.
Sunt infractori cari, deşi operează in centrele popu­
late, preferă totuşi, fie din temerea că ar puteâ îi mai uşor
descoperiţi, fie din greutatea de a găsi o gazdă sigură, să-şi
înjghebeze un adăpost prin locuri retrase şi greu accesibile,
de unde nu ies decât pentru a purcede la un nou atac.
Mai sunt iarăşi infractori cari operând la drumul mare,
prin forţa lucrurilor trebue să-şi fixeze adăpostul în apro­
pierea câmpului lor de operaţiune (a).
Supuşi unei urmăriri întinse, aceşti infractori nu-şi pot
face apariţia şi nu se pot apropia de centrele populate decât
foarte cu greu şi cu mari riscuri, încât de cele mai multe
ori ar trebui sau să se predea sau să renunţe la activitatea
lor, dacă nu şi-ar puteâ asigură sprijinul unor indivizi cari
să le procure la timp alimentele necesare.
Procurarea de alimente, în aceste cazuri, vine pe a-
celaşi plan ca şi găzduirea făcătorilor de rele.
Ea va conduce, în aceleaşi condiţiuni ca şi găzduirea,
la acte de complicitate (Nr. 1340 2), sau la infracţiuni de
sine stătătoare (Nr. 1340 3).
Dacă însă, ca act de complicitate, procurarea de ali­
mente poate fi pedepsită chiar în sistemul codului actual,
conform art. 50 alin. 2, ca act distinct însă, întrucât nu este
prevăzută de cod, scapă oricărei sancţiuni.
1341 — b) In art. 53 C. p. legea pedepseşte pe ascunzătorii
de lucruri, declarând însă formal că ei sunt tăinuitori, iar
nu complici.
In această privinţă Cod. nostru penal a urmat legea
modificatoare din 8 Aprilie 1853 a Cod. pen. Ştirbei, care
şi ea declară că această categorie de infractori sunt tăinui­
tori iar nu complici. Insă legea din 1853, deşi nu consideră
a) Se cunosc numeroasele bande şi îndrăsnetii bandiţi cari de la un
timp au împânzit regiunea noastră muntoasă. (Pia Brădeanu, Tomescu,
Munteann şi alţii) şi bălţile Dunării (Terente, Cocoş, Achimov, etc.).
 605 —

pe tăimiitori drept complici, le dă o pedeapsă în raport cu

pedeapsa autorului principal, ceeace este aplicarea teoriei
complicităţii (pedeapsă împrumutată).
Este drept, că sub acest codice complicele pedepsin-
du-se cu aceiaşi pedeapsă ca autor principal, iar tăinuitorul
cu un grad mai jos, eră deosebire de pedeapsă între tăinui-
tor şi complice, totuşi pedeapsa tăinuitorului depindea de
pedeapsa autorului principal, ceeace e o regulă a compli-
i cităţii. Mai logic, legiuitorul nostru actual dă tăinuitorului
o pedeapsă fixă, considerând tăinuirea ca o infracţiune de
sine stătătoare. De aceea cu drept cuvânt Curtea noastră
de casaţiune a decis că e indiferent pentru pedepsirea com­
plicelui, dacă autorul principali a fost ori nu descoperit (7).
In schimb însă, legiuitorul nostru e mai puţin logic de
cât Cod. pen. Ştirbei când vorbeşte de tăinuire în materia
complicităţii.
1342 — Vom adăogâ că, în Congresul penitenciar dela Pesta
din 1905, teoria tăinuirei ca act de complicitate n’a găsit
un singur susţinător în sânul congresului. Toţi au admis că
tăinuirea fiind un act posterior, legat cu infracţiunea prin
conexitate, dar nu indivis, constitue o faptă distinctă şi pe-
depsibilă prin sine însăşi (8).
1342 1 — Delictul de tăinuire fiind o infracţiune de sine stătă­
toare, nu trebue să-şi găsească locul în partea generală a
codului penal, ci ca ori care altă infracţiune va trebui să
fie înscris în partea specială unde sunt tratate infracţiunile.
Anteproiectul de cod penal român a adoptat acest pro­
cedeu logic şi corect ştiinţificeşte, eliminând tăinuirea din
partea generală.
1342a — Această concepţiune este acceptată şi în codul austriac
din 1852 (par. 6, 185, 186).
In acelaş sens anteproiectul austriac (par. 411, 412#
413) şi anteproeetul german din 1919 (par. 383) şi din 1925
(par. 316, 317).
7) Cas. II, 862 din 22 Apr. 1508, Curierul Judiciar 1908, Nr. 56. De-
altmintrelea această regulă există chiar în caz de adevărată complicitate
(vezi Nr. 1286).
8) Rev. periit. 1905. p. 1166 si 1167. Rapportul d-lui Feuilloley; Confr.
de Liszt: Lehrbuch, parag. 49, IV, Nr. 2 Cir. şi Cas II 2301-912, citată mai
sus Ia Nr. 1339. — —■—
 — 6 06 —

1343 — Delictul de tăinuire, după cum arată art. 53 Cod. pen.^,

consistă din acte foarte diferite : „Aceia care, cu bună ştiin­
ţă, vor fi ascuns în tot sau în parte lucrurile sau banii ce
provin din furt, sau din săvârşirea vericărei alte crime sau
delict sunt tăinuitori iar nu complici.
Tăinuitori sunt aceia care, cu ştiinţă, vor cumpără, vor
primi în schimb sau dar, vor luă ca să neguţătorească, să
desfiinţeze ori să prefacă, ori vor primi drept plată sau ză­
log lucruri sau bani proveniţi din vre-o crimă sau delict“.
In orice caz însă, trebue ca hotărârea judecătorească
să menţioneze buna ştiinţă (9).

1344 — Tăinuirea însă poate să constitue şi un caz de com­

plicitate, când fusese înţelegere de mai înainte ca ea să se-
facă. Art. 56 zice : „Aceia care, mai înainte sau în timpul
săvârşirei crimei sau a delictului, ar fi avut înţelegere ca
să ascundă lucrurile ce vor proveni din infracţiune, se vor
pedepsi ca complici“.

13441 — Am arătat la Nr. 1336 8, că în ipoteza prevăzută de

art. 56 cod. pen., nu faptul tăinuirei constitue actul de com­
plicitate, ci promisiunea de a tăinui, care a întărit rezolu-
ţiunea de'lictuoasă a autorilor principali. Aşa dar avem o
complicitate prin asistenţa anterioară sau concomitentă in­
fracţiunii, întrucât intervine în momentul când se face pro­
misiunea şi există independent de faptul dacă promisiunea
a fost sau nu ţinută ; greşit deci se citează complicitatea
din art. 56 ca un caz de complicitate posterioară.

1344 2 — In cazul când cel care a făcut promisiunea că va as­

cunde lucrurile provenite din infracţiune, îşi va ţine această
promisiune, atunci el va fi vinovat de un cumul de fapte, şi
anum e: 1) complicitatea intelectuală la fapta autorului
principal, fiindcă i-a întărit rezoluţiunea delictuoasă prin
promisiunea anticipată de a ascunde lucrurile provenite din
infracţiune ; 2) tăinuire, fiindcă a ascuns după săvârşirea
infracţiunei lucruri provenite dintr’un fapt penal.9
9) Cas. II, 1403 din 27 Mai 1909, B. 653, casare din cauză că in
stanţa de fond nu constată buna ştiinţă a tăinuitorului.
 — 607 —

Secţia V. — Pedeapsa în meterîe de complicitate

1345 — Două sisteme se pot concepe în materie de complici­

tate : criminalitatea de împrumut, şi criminalitatea inde­
pendentă.
Primul sistem, al criminalităţii de împrumut, a domnit
mult timp în mod absolut în legislaţiune ; se înţelege uşor
pentru ce. Criminalitatea actului complicelui nu provine din
actul făcut de el, care în sine este nevătămător. A dă cuiva
o puşcă, a păzi în stradă, a păstră lucrurile furate, nu este
în sine un act penal ; penalitatea provine din cauza unirei
acestui act cu actul autorului principal. S’a crezut dar că,
precum acest act împrumută criminalitatea delà actul auto­
rului principi, tot astfel şi pedeapsa compliciăţii trebue să
fie împrumutată, să fie o radiaţiune a pedepsei ce inflige
autorului principal.
Acei care admit acest lucru, nu se unesc însă asupra
pedepsei de dat; unii sunt pentru paritate de pedeapsă, iar
alţii pentru pedeapsa atenuată. Aşă că, graţie acestei sub­
diviziuni, se pot concepe trei sisteme în privinţa pedepsirei
complicilor.
1346 — I. Sistemul atenuant al criminalităţii împrumutate. A-
ceasta e teoria clasică. Autorii sunt cei materiali, care execu­
tă actele constituind infracţiunea şi sunt cauza fizică a in-
îraeţiunei; cu ei se aseamănă complicii indispensabili, cari au
făcut acte atât de necesare încât fără ei infracţiunea nu se
puteă comite. De exemplu au împedecat pe victimă să fugă
sau au ţinut-o pentru a se comite violul ori lovitura. Autori
intelectuali sunt aceia care au făcut să se execute infracţiu­
nea prin alţii ; aceştia sunt aşă numiţii instigatori, sau mo­
tor es criminis.
Cât despre complici, ei sunt ajutătorii autorilor la co­
miterea infracţiunei.
In fine, favorizatorii (fautores, Beguenstiger) se dis­
ting de complici şi de autori, fiindcă au o situaţiune mai fa­
vorabilă ; în realitate ei săvârşesc acte de sine stătătoare,
conexe însă cu primul act.
In acest sistem, autorul serveşte ca măsură unitară,
iar complicii neindispensabili şi unii din favorizatori se pe-
 - - 608 —

depsese cu pedeapsă mai mică. Sistemul acesta a fost admis

de legiuitorul român.
1347 — II. Egalitatea de pedeapsă a complicelui cu autorul irtfrac-
tiunei. Acesta e sistemul roman, al dreptului canonic şi al
dreptului francez vechiu şi nou. Complicele unindu-se cu au­
torul, suferă soarta sa in solidum, căci ambii au aceiaşi in-
tenţiune criminală şi au făcut acte pentru a o reaiizâ.
Acest sistem a fost susţinut de Buri în 1860, care pre­
tinde că, la o infracţiune trebue să concure diferite condi-
ţiuni de executare, care toate constituesc un tot indivizibil
şi de perfectă echivalenţă obiectivă. Voinţa fiind aceiaşi, pe­
deapsa trebuie să fie de o potrivă (10). Liszt pare favorabil
acestei doctrine ; el admite aceiaşi pedeapsă în lege, rămâ­
nând deosebire numai judecătorească între maximum şi mi­
nimum (11).
1348 — III. Criminalitatea independentă a complicelui. In acest
sistem, fiecare persoană răspunde de fapta sa în mod inde­
pendent şi după gradul de noeuitate socială. Legătura pe
care o stabileşte primul şi al doilea sistem între complice,
care primeşte o pedeapsă împrumutată, egală sau mai mică,
dela autorul principal, dispare în acest al treilea sistem, care
putem zice că e negaţiunea, nimicirea chiar a teoriei com­
plicităţii. Pedeapsa diferiţilor coparticipanţi la comiterea u-
nei infracţiuni nu mai este pedeapsa unică a autorului prin­
cipal care radiază asupra celorlalţi coparticipanţi, ci există
pluralităţi de pedeapsă, a fiecăruia, după gravitatea parti­
cipării sale. Această teorie a fost susţinută pentru prima
oară de ilustrul Carrara, care o credea atât de revoluţio­
nară şi hazardată, încât abia cuteză să o exprime.
„După părerea mea, doctrina complicităţii ar trebui
radical înlăturată. N’am cutezat să fac acest lucru pentru a
nu fi novator, şi pentru a nu merge contra doctrinei univer-
10) Von Buri: Zur Lehre der Theilnahme an den Verbrechen und der
Begünstigung. Qiessen 1860.
11) De Listz: Lehrbuch, ed. 1905, parag. 49, p. 215. — După Listz.
teoria complicata a eomplicitătei se poate reduce la simpla frază: „cel
care a pus o conditiune la un rezultat obţinut va fi responsabil de re­
zultat. Cu aceasta s‘ar face inutile o mulţime de monografii scrise în toate
limbile civilizate“. Bulletin de l’Union int. de droit pénal. 1893, T. IV,.
fase. 2.
 609 —

sale, însă, în opiniunea mea, formula complicitate ar trebui

să fie cu totul desfiinţată, fără ca justiţia să sufere ceva, şi
cu marele folos al ştiinţei şi al practicei. Orice om răspunde
pentru propria sa faptă. Fapta pretinsului autor principal e
actul violatorului dreptului, care se pune în sarcina pretin­
sului complice, pentrucă e de asemenea consecinţa propriei
sale activităţi. El a fost cauza coeficientă a acestui act anti-
juridic, cauza lui voluntară. Prin urmare, e drept ca să răs­
pundă de fapt şi nu e necesar ca să imaginăm o legătură
între persoana sa şi persoana pretinsului autor principal.
. . . Fiecare răspunde de propria sa faptă, după ceeace
a voit, şi după efectul pe care l-a produs, ţinând seamă de
legătura ideologică şi ontologică dintre fapta sa şi faptul
violator al dreptului (12).
1349 — Această teorie nu mai pare astăzi atât de revoluţionară
cum o credeà Carrara. Ea a fost susţinută în Congresul U-
niunei internaţionale de drept penal delà Linz din 1895 (13);
este împărtăşită de Liszt (14) şi de Foinitski, profesor la
Universitatea din Petersburg ; şcoala pozitivistă penală este
de asemenea favorabilă acestei teorii (15).
1350 — Părerea noastră este că, din cele trei sisteme, acesta
din urmă e cel mai întemeiat, căci pedeapsa împrumutată
din primele două sisteme duce uneori la controverse ori la
rezultate absurde, după cum se poate vedea din cele ce vom
spune mai la urmă.
13501 — Materia complicităţii a servit multă vreme ca obiect
de vii discuţiuni, dovedite în cele din urmă ca fiind aproape
inutile.
In primul rând, apriga dispută dintre cele două mari
teorii : 1) teoria în care se susţine că complicitatea ca orice
act de participaţiune formează un tot unic cu activitatea
care a condus la rezultatul ilicit penal, deci o singură infrac­
ţiune şi o pluralitate de infractori, şi 2) teoria contrara, după
care activitatea complicelui rămâne distinctă de activitatea
autorului principal deci un singur rezultat ilicit, dar mai

12) Carrara: Programma. Parte speciale I, parag. 1149; nota 1.

13) Vezi Bulletin de l'Un. intern, de droit pénal, 1895.
14) Fr. de Liszt: Lehrbuch, parag. 49 şi imn.
15) Vezi Vidal: Cours, Nr. 404.
I. Tanoviceanu, vol. II. 39
 — 610 —

multe infracţiuni, — dispută care astăzi nu mai prezintă

nici un interes pentru doctrină.
In adevăr, aceste teorii se diferenţiază numai min fe­
lul de a privi în sine complicitatea, căci de fapt ele ajung,
pe căi diferite, exact la aceleaşi concluziuni.
In teoria infracţiunei unice, pedeapsa complicelui ra­
diază din pedeapsa cuvenită infracţiunei comise, dar punc­
tul de plecare în această radiaţiune nu-1 formează pedeapsa
ce se pronunţă contra autorului principal, ci peedapsa cu­
venită rezultatului ilicit, calificat în raport cu complicele,
dacă el ar fi fost autorul. Aşa dar şi în teoria infracţiunei
unice avem un singur gradator : rezultatul ilicit produs, ca­
re ia calificarea în raport cu condiţiunile subiective ale fie­
cărui participant, iar nu în raport cu condiţiuniie personale
autorului principal. Deci un singur gradator şi o diversitate
de pedepse.
In teoria complicităţii infracţiunei distinctă, fiecare par­
ticipant e considerat ca autor „pe cont propriu“ al rezul­
tatului ilicit produs, iar pedeapsa se va fixă în raport cu
condiţiunile personale fiecăruia din ei ; aşa dar, iarăşi un
singur gradator şi o diversitate de pedepse.
Se ştie că din prima teorie au rezultat două sisteme :
acela al pedepsei de împrumut atenuată şi acela al parităţii
de pedepse, deci de oparte pedepse diferite, de altă parte
pedepse parifieate.
Şi aceste două sisteme au importanţă numai în apa­
renţă, căci în realitate ele duc la acelaşi rezultat.
In adevăr, a parificâ nu înseamnă a da şi complicelui
aceiaşi pedeapsă ca autorului principal, ci a luă ca bază
a pedepsei, ca gradator, rezultatul ilicit produs, ca şi cum
ar fi fost opera complicelui. Acest rezultat va fi însă cali­
ficat în raport cu condiţiunile personale fiecărui complice,
încât prin posibilitatea unei calificări deosebite, prin jocul
între maximum şi minimum pedepsei, prin intervenţia cir­
cumstanţelor atenuante, sistemul purificării se reduce la cea
mai complecta diversitate de pedepse.
Iată pentru ce ambele teorii, ca şi cele trei sisteme de­
rivate (Nr. 13468) nu au nici o valoare sub raportul sta-
bilirei represiunei în materie de complicitate. o
 — 611 —

13502 — Ştiinţa dreptului penal nu este o ştiinţă pur abstractă,

-ci o disciplină ce trebue să ţină seamă de realităţi.
Realitatea ne indică două fapte de cari trebue să ţinem
seamă :

1) Că între cel ce pune în mişcare cauzalitatea directă

care conduce la un rezultat ilicit şi cel ce nu face decât să
sprijine indirect, printr’o activitate extrinsecă, obţinerea re­
zultatului, există şi obiectiv şi subiectiv o diferenţă ce nu
poate fi înlăturată. Cel care procură o armă a fost capabil
să facă acest lucru, deşi ştia că se va omorî un om, dar cine
poate afirmă că ar fi fost în stare să omoare el însuşi ? Câtă
diferenţă, sub raportul reacţiunei represive, între a voi un
fapt, a ajută chiar la efectuarea lui, şi între a-1 comite i
Diversitatea de pedepse delà autor la complice, delà parti­
cipant la participant este deci un imperativ impus de reali­
tatea lucrurilor.
2) Ori cât de multe persoane ar participă la săvârşirea
unui rezultat ilicit penal, nu se pot disociă din acest rezultat
activităţile lor concurente şi nu se poate vorbi de atâtea
infracţiuni independente câţi sunt aceşti participanţi. Desi­
gur că fiecare participant, autor principal sau complice, în
felul său şi în măsura activităţii sale a nesocotit legea pe­
nală, şi totuşi această lege nu este violată decât prin rezul­
tatul ilicit produs în comun şi susceptibil de a fi calificat
infracţiuni. Aşă dar legea penală fiind violată prin acest re­
zultat derivat din activităţile diverşilor participanţi, unita­
tea infractiunei este o realitate indiscutabilă, după cum tot
o realitate de netăgăduit este participaţiunea în ambele sale
forme, principală şi secundară.
Concluziunea deci : complicitatea, ca modalitate a par-
ticipaţiunei, nu constitue o infracţiune distinctă de infracţiu­
nea principală ; din contra, este un singur rezultat ilicit, o
singură violaţiune a legei penale, dar o diversitate de incri-
minaţiune, aceiaşi rezultat urmând a fi calificat în raport
cu fiecare participant după condiţiunile subiective, personale
lui, iar pedeapsa individualizată după nevoile represiunei,
raportată la criminalitatea fiecărui participant.
 — 612

Iată de ce credem inutil a insistă asupra vechilor dis-

cuţiuni cu privire la teoriile complicităţii (a).
13503 — Dar dacă complicitatea este oare cum indisolubil le­
gată de activitatea autorilor principali, nimic nu împiedică
ca, în anume cazuri, participaţiunea secundară să constitue
o activitate ilicită penală de sine stătătoare.
Aşa după cum provocarea se desprinde ca o activitate
distinctă, putând fi pedepsită chiar atunci când nu a produs
efect, tot astfel pot fi considerate ca infracţiuni de sine stă­
tătoare actele de complicitate anterioare comiterei infrac-
ţiunei. Aceste acte, înainte de a fi un sprijin material la co­
miterea infracţiunei, sunt un îndemn, o încurajare la înfăp­
tuirea rezoluţiunei delictuoasă a autorilor principali. Chiar
când aceştia nu au comis infracţiunea, complicii anteriori
ar putea fi pedepsiţi cu o pedeapsă specială pentru faptul
de încurajare la infracţiuni.
Astfel cei cari dau instrucţiuni, cei ce procură arme şi
instrumente, cei ce promit sprijin, adăpost, sau tăinuirea lu­
crurilor provenite din infracţiune, desfăşurând o activitate
ilicită prin însăşi aceste fapte, vor putea fi pedepsiţi, chiar
când încurajarea şi îndemnul lor ocult a rămas fără efect.
13504 _ Se menţionează foarte adesea printre teoriile privitoare
la complicitate, teoria greşit denumită a complicităţii cir­
cumstanţă agravantă.
Faţă cu tendinţa tot mai pronunţată către asociaţiune
şi organizare în adevărate întreprinderi a răufăcătorilor, s’a

a) Vezi asupra acestor terorii: Carrara, Programma, parag. 426—

509 si Qpuscoli, I, p. 473—629; Castori, Concorso di persone in un stesso
reato, in Cogliolo, I, p. 520 si urm.; Impallomeni, Del concorso di piu per­
sone in im stesso reato, în Riv. Penale, XXVI, p. 400 si urm.; Florian,
Del reati e delle pene in generale, p. 296 si urm.; Manzini, Trattato, II,
p. 400 si urm.; Alimena, Diritto penale, II p. 20 si urm.; Stoppato, Com-
mento al cod. proc. pen. IV, p. 254 ; Von Buri, op. cit. ; von Bar, Gesetz
und Schuld in Strafrecht, II, parag. 296 si urm.; Berner, Lehrbuch, parag.
82 si urm.; Foinitsky, Die strafrechtliche Doktrin der Teilnahme, in, Zeit­
schrift für die gesm. Strafr. XII; Nicoladoni, in Bulletin de l’Union intern,
de dr. pén. 1895, p. 336 si urm.; Geiz, eodem loco, p. 348 si urm. ; Fr, v,
Liszt, op. si loc. cit. Ortolan Eléments, Nr. 1254; Vidal et Magnol, Cours,
549 si urm.; Thibierge, La notion de la complicité Paris, 1898; Garraud,
Traité, ed. 3 III p. 9 si urm.; lulian Teodorescu, La complicité en législa­
tion comparée, Paris; Trajan Pop, Drept penal comparai, II, p. 818.
 6 13 —

propus de mulţi penalişti, în special de şcoala pozitivistă

(Ferri şi Sigheli) (a), ca să se considere ca o circumstanţă
agravantă faptul pluralităţii infractorilor în comiterea unei
infracţiuni.
Nu complicitatea, ci orişice participaţiune, fie ea prin­
cipală fie secundară (coreitate sau complicitate) ar trebui
să conducă la o agravare a sancţiunilor, cu alte cuvinte să
se adaoge pedepsei ordinare aplicabile fiecărui partcipant
un surplus din cauza participaţiunei (b).
Cum vedem, această teză a agravării nu priveşte pro­
blema complicităţii în special, şi mai ales nu rezolvă ches­
tiunea dacă există unitate de infracţiune sau pluralitate, de
oarece agravarea poate fi admisă în oricare din sistemele
derivate din cele două teorii examinate mai sus.
Cu drept cuvânt deci s’a amintit în acest Tratat de par-
ticipaţiunea ca circomstanţă agravantă, la începutul capito­
lului asupra participaţiunei în general (Nr. 1257) (c).
1350 a — Şi în codul penal austriac pluralitatea infractorilor este
o cauză de agravare a pedepsei — legea prevăzând chiar,
pentru unele din aceste cazuri — de exemplu furt (par. 174
II), tâlhărie (par. 192), leziune corporală gravă (par. 155 d)
— un cadru de pedeapsă mai sever.
Codul austriac consideră în general, pluralitatea in-
fractorilo' ca circumstanţă agravantă, precum reiese din
dispoziţiunea par. 44 lit. d. şi e, prevăzând însă pentru com­
plici în multe cazuri în mod expres, o pedeapsă mai uşoară
decât pentru autori, (vezi par. 71, 72, 75, 84, 137, 138 ş. a.).
Anteproectul austriac declară în general în par. 45

a) F. Ferri, Sociologie criminelle, Nr. 69; Sighele, La teorica positiva

délia complicita, p. 125 şi 143 şi urm.; idem, Coppia, criminale, ed. 3 p. 166;
Pozzolini, Per una costruzione giuridica délia dottrina della partecipazione,
în Riv. de! dir. pen. VU; Manzini, Trattato, II, p. 470; Alimena, I Urniţi e
modificatori, III, p. 689; Tarde, Philosophie pénale, p. 466; Cuche, Une thé­
orie nouvelle de la complicité;
b) Contra agravării: Angiolini, La complicità è sempre un agravante?
în Scuola Positiva, VI; E. Florian, Dei reati e delle pene în generale, p.
297.
c) Participarea ca circumstanţă agravantă e admisă de codul pe­
nal argentinian art. 19 alin. 12; brazilian, art. 33 alin. 17; portughez, art.
.34, parag. 7; Uruguay art. 19 şi Ziirich parag. 59.
 — 614 —

pluralitatea infractorilor ca circumstanţă agravantă, dar în

par. 44 pevăzând cazul unei participări mai reduse la in­
fracţiune o consideră ca circumstanţă atenuantă.
Anteproectul german din 1919 în par. 29 propune în
mod expres, ca pedeapsa ce se va aplică complicelui, să fie
mai uşoară decât acea a autorului, iar anteproectul german
din 1925 dispune în par. 26, că pedeapsa complicelui va fi
aceiaşi ca şi a autorului, pedeapsa celui dintâi putând fi însă
atenuată.
1351 - Să arătăm dispoziţiunile codicelui nostru penal rela­
tive la pedeapsa complicităţii:
Persoanele prevăzute în Titl. V Cod. pen. despre com­
plicitate, nu sunt toate supuse la aceiaşi pedeapsă ; legiui­
torul distinge între diferitele genuri de complicitate ante­
rioară, concomitentă şi posterioară comiterii infracţiunii, şi
apoi chiar în aceste genuri face subdistincţiuni în privinţa
pedepsei.
Vom examina în trei paragrafe pedepsele diferitelor
cazuri de complicitate prevăzute în acest titlu al codului.

§ 1. Pedeapsa complicilor anteriori comiterii infracţiune!

1352 — Legiuitorul face deosebire între agenţii provocatori şi

ceilalţi complici anteriori comiterii infracţiunei.
Relativ la agenţii provocatori legea face o subdistinc-
ţiune : dacă provocarea a produs efect. „Aceşti agenţi —
zice art. 47, alin. 3 — se pedepsesc întocmai ca autorul“ .
Dacă nu a produs efect, se vor pedepsi mai uşor, cum se
va vedea mai jos.
1353 — Observăm că, deşi legea zice : „se pedepsesc Întoc­
mai ca autorul“, aceasta nu însemnează că se va da agen­
ţilor provocatori exact aceiaşi pedeapsă ca autorilor infrac­
ţiunei. Există posibilitate pentru judecători, nu însă obliga­
ţiune de a da aceiaşi pedeapsă, fiindcă graţie latitudinei în­
tre maximum şi minimum şi circumstanţelor atenuante, ju­
decătorii pot diferenţia considerabil pedepsele, dând o pe­
deapsă mai mare autorului fizic ori autorului moral (1). De1

1) Cas. il, 115 din 14 Febr. 90, B. 219.

 615 —

exemplu, dacă autorul fizic, sau cel moral, are scuza mino­
rităţii. pedeapsa lui nu poate să fie decât corecţională, ori­
care ar fi pedeapsa coparticipantului. Cu alte cuvinte, pe­
deapsa este aceiaşi sub punctul de vedere legal, însă ea
poate fi inegală sub punctul de vedere judecătoresc, fiindcă
pedepsele sunt personale şi judecătorii le apreciază după
culpabilitatea individuală. Acest lucru nu e particular mate­
riei complicităţii, ci e o regulă generală de pedeapsă : doi
indivizi comit un furt împreună, pedepsele lor pot să fie
însă diferite, fiindcă pedeapsa nu depinde numai de infrac­
ţiune, ci şi de infractor.
1354 — Pedeapsa agenţilor provocatori ca înşişi autorii este
dreaptă, fiindcă agentul provocator este în realitate autorul
intelectual, cauza eficientă a infracţiunii. Prin urmare, a-
gentul provocator e cel puţin tot atât de periculos şi merită
cel puţin pedeapsa care se dă autorului material, execută-
tor al infracţiunii.
1355 — El este chiar mai vinovat, căci în loc de o victimă face
două, pe provocat şi pe cel vătămat de dânsul, făcând din
primul un infractor, şi din cel din urmă o victimă. Codicele
penal militar, mai înţelept, pedepseşte pe instigatori şi pe
şefi mai aspru (art- 210, 218 şi 243 C. J. M.).
Unii autori sunt de părere că provocatorul să fie pe­
depsit mai aspru decât autorul material al infracţiunii. Vom
cită pe Renazzi (2), Feuerbach (3), Vito Porto (4), A. Prins
(5) şi Vidai (6).
1356 — De aceiaşi părere eră şi Carpzov.
După acest ilustru penalist, mandantul e mai vinovat
(plus delinquit) decât mandatarul, căci el săvârşeşte infrac-
v

2) Renazzi, Elementa T. I. p. 288 Cart. I Cap. VIII parag. 2.

3) Feuerbach: Lehrbuch des gemeinen in Deutschland gültigen, pein­
lichen Rechts.
4) Vito Porto: Note di cronaca în Appunti al nuovo Codice penale.
2-a ed. 1889.
5) A, Prins: Science pénale, Nr. 556, p. 339 şi Nr. 564, p. 344.
6) Vidal: -Cours, Nr. 429, care greşit pretinde că Rossi şi Ortolan
ar fi de aceeaşi părere; aceşti doi autori sunt pentru egalitate de pedeapsă.
Rossi: Cours, Libre II, Cap. XXXVIII, T. III, p. 213 (Confr. 200) şi. Or­
tolan: Eléments, Nr. 1279, T. I. p. 619.
 — 6 16 —

ţiunea asupra sa însuşi, asupra mandatarului pe care îl co­

rupe, şi supra ucisului, pe când mandatarul comite infrac­
ţiunea numai asupra lui însuşi, şi asupra ucisului (7).
Brissot de asemeni a susţinut că superiorul care ordonă
o crimă, trebue pedepsit mai aspru decât acela care o exe­
cută (8).
In acelaşi sens s’a pronunţat şi Curtea de Casaţiune din
Palermo (9).
1356a — Aceleaşi principii sunt aplicate şi de practica judecă­
torească în baza dispoziţiunilor din codul penal austriac
(par. 5 şi par. 44 lit. d. şi e), care declară ca circumstanţă
agravantă, împrejurarea că infractorul a fost agentul pro­
vocator al faptei săvârşite.
1357 — Noi credem această părere întemeiată.
In adevăr, iată un individ care ştiind că Primus n’are
ce mânca şi că-i mor copiii de foame, îi propune să omoare
sau să bată de Secundus, oferindu-i o mare sumă de bani.
Să presupunem iarăşi o persoană care isbuteşte prin ame­
ninţări să facă pe alta să comită o infracţiune. Ei bine, ne
întrebăm, nu e oare drept şi folositor societăţii ca să pe­
depsim în aceste cazuri pe agenţii provocatori mai aspru
decât pe autorii materiali ai executării infracţiunii ?
1358 — Bertauld (10) şi Carmignani (11) sunt de părere con­
trarie. Acest din urmă adaogă însă că, dacă cu daruri sau
promisiuni agentul provocator a profitat de mizeria unui
om şi i-a armat mâna, provocatorul este „cel mai periculos
şi cel mai nelegiuit asasinat pe care natura în nenorocitele
sale rătăciri l-a putut produce“. Totuşi Carmignani admite
şi aici numai egalitate de vinovăţie: parită delta imputa*
zione (12), ceeace desigur nu e logic.

7) Carpzovius: Practica Quaest IV, Nr. 12.

8) Brissot: Théorie des lois criminelles. Utrecht 1781, T. I, p. 349.
9) Sc. Sighele: La teorica positiva della complicità, 2-da ediz. To­
rino, 1894, p. 69 nota.
10) Bertauld: Op. cit. Lee. XXII, p. 482—484, ed. 1872, şi p. 409, ed.
1859, şi combaterea lui de Sc. Sighele: Complicità, p. 71—74.
11) G. Carmignani: Teoria, Cart. II, cap. XVIII, parag. 1. T. II, p-
371 şi urm. ed. cit.
12) Carmignani: Ibidem, p. 380.
 — 617 —

1359 — Tot atât de puţin raţional ne pare ilustrul său discipol,

Fr. Carrara, care susţine că trebue să meargă până .acolo
în cât să descărcăm de orice răspundere pe autorul fizic,
dând toată răspunderea asupra autorului sau cauzei mo­
rale, mai ales când executorul fizic e un instrument pasiv
care nu a avut libera voinţă ori voinţa inteligentă. Carrara
arată că, dacă se admite contrariul, cei avuţi vor găsi ins­
trumente ale scopurilor lor în sărăcimea viţioasă, şi, îndrăz­
neţi ca să arunce piatra ascunzând mâna, cei avuţi vor in­
sultă nepedepsiţi justiţia şi siguranţa socială. El adaogă că
aceasta ar fi a agrava pedepsa lucrătorului şi a se scuti in­
ventatorul sau capitalistul (13).
Aceasta ni se pare o exagerare. A se pedepsi autorul
intelectual mai mult decât cel fizic, credem raţional, fiindcă
primul e mai periculos pentru societate, mai ales în ipotezele
de care vorbeşte Carrara. Nu putem admite însă nepedep-
sirea aşa zisului instrument, fiindcă, afară de cazul în care
el este un tâmpit — când e apărat din cauza lipsei de inte­
ligenţa — autorul fizic ştie că face un rău, şi că, după în­
ţeleptul proverb popular, în asemenea caz el lucrează cu
învăţul altuia şi cu părul său. Cu drept cuvânt Carpzov
spunea că „Mandatul stăpânului în general (reguîariter) nu
apără de pedeapsă pe servitor în infracţiuni“ (14). Acelaşi
lucru îl spune despre mandatul judecătorului sau al tată­
lui (15).
E evident că agentul fizic, fără să fie atât de vinovat
ca agentul moral, este totuşi destul de periculos, căci fără
el infracţiunea nu s’ar putea execută. Şi dacă nu vom pe­
depsi pe aceste pretinse instrumente, e multă probabilitate
că ele se vor înmulţi spre marele pericol al societăţii (16).

13) Carrara: Programma, parag. 417.

14) Carpzovius: Practica, Quaest IV, Nr. 7.
15) Ibidem: Nr. 8.
16) In acest sens. sent. Trib. Tutova din 23 Ian. 1884. Dr. XIII, p.
135; Ipoteza foarte interesantă. Un stăpân care aflase dela servitorul său
■că un individ ar voi să-l .fure, spune servitorului să-i dea toate informa­
ţiile şi înlesnirile ; prcfăcându-se că vrea să fie complice ; în urmă stă­
pânul ajutat de politie îl prinde pe hot. El voia să se apere sub cuvânt
că a fost provocat de însuşi stăpânul, care i-a întins o cursă. Trib. res-
 6 18 —

Oricum ar fi, legiuitorul nostru pedepseşte pe agenţii

provocatori la fel cu autorii principali, şi aceasta indiferent
daca provocarea e simplă sau calificată.
1 — Discuţiunea de mai sus ni se pare lipsită de valoare
ştiinţifică.
Legea spunând că agenţii provocatori se pedepsesc la
fel cu autorii, a înţeles că sancţiunea abstractă a provocării
să fie aceiaşi cu aceia fixată pentru autorul inîracţiunei. De
aci nu urmează însă, că in concrete trebue să se dea o egală
pedeapsă agentului provocator ca şi autorului. Dacă jude­
cătorii vor constată că vina cea mai mare este a agentului
provocator, care, de pildă, a abuzat de slăbiciunea, de mi­
zeria sau de impulsivitatea celui provocat, de sigur că în.
gradarea pedepsei concrete se vor apropia de maximul pe­
depsii prevăzută de lege în privinţa agentului provocator şi
vor coborî pedeapsa spre minim pentru autorul material,
putându-i acordă şi circumstanţe atenuante.
Aşa dar diferenţierea se poate face judiciar după îm­
prejurările speciale ale fiecărui caz în parte.
A prevedeâ însă expres în lege, că agentul provocator
se pedepseşte mai aspru decât autorul, adică cu o pedeapsă
superioară pedepsei fixată de lege pentru infracţiunea co­
misă, este inadmisibil. In adevăr, legea nu a fost turburată
decât de rezultatul ilicit produs prin instigare, adică de in­
fracţiunea comisă şi pentru care legea fixează o anumită
reacţiune. Nu se poate da agentului provocator o pedeapsă
superioară celei cuvenite pentru însăşi infracţiunea comisă,
căci ar însemnă un exces de reacţiune, ca şi cum peste in­
fracţiunea comisă s’ar fi mai produs o altă turburare. Ar
fi să pedepsim pe agentul provocator mai aspru atunci când
a îndemnat fără să comită direct faptul, decât atunci când
Гаг comite chiar el. Este incontestabil că între cel ce înar­
mează mâna altuia îndemndu-1 să omoare şi cel ce loveşte
el singur, nu este, din punct de vedere obiectiv, nici o deo­
sebire : amândoi au realizat ceeace au voit, omorând ; su­
biectiv însă, e o nuanţă care vine tocmai în favoarea celui
pinge apărarea, pe motiv ca; cursa sau provocarea n‘a fost de natură a
ridica agentului libertatea sau raţiunea morală, ci e numai o circumstanţă
care va servi la gradarea pedepsei.
 — 619 —

cc a recurs la mâna altuia, neavând curajul şi forţa să lo­

vească cu mâna lui proprie (a).
— De asemenea nu credem că trebue să se facă loc chiar
în lege deosebirei pe care o admit unii autori (şi pe care o
întâlnim în art. 63 din cod. pen. italian), între cazul când
cel provocat a lucrat numai determinat de îndemnul agen­
tului provocator şi cazul când la instigarea acestuia din ur­
mă s‘au adăogat şi motive proprii celui provocat. Se sus­
ţine că atunci când cel provocat a avut şi motive proprii
pentru a săvârşi infracţiunea, pedeapsa agentului provoca­
tor trebue să fie atenuată.
Generalizarea acestei distincţiuni ar duce la absurd.
De aceia este nepractic a o traduce în o normă legală. Ră­
mâne un simplu criteriu judecătoresc de individualizare, bun
de aplicat în unele cazuri şi de înlăturat în altele.
In realitate, dacă provocatorul care reuşeşte să deter­
mine pe o persoană ca să comită o infracţiune, deşi aceasta
din urmă nu avea vre-un motiv personal de a realiză în­
demnul, dovedeşte o mare dibăcie, o mare putere de a con­
vinge, la rândul său cel ce îndeamnă pe cineva cunoscând
că sunt anumite motive proprii acestuia pentru a-1 face să
accepte provocarea, dovedeşte în schimb abilitate în alege­
rea persoanelor de care se serveşte. Ar fi deci greu a se
generaliza în abstracte care din aceşti doi agenţi provoca­
tori e mai periculos.
Situaţiunea lor, înscrisă uniform în lege, nu împiedică
însă prin individualizarea judecătorească să fie proporţio­
nal sancţionată, în raport cu împrejurările speciale fiecărui
caz (b).
1359 3 — Se poate întâmplă ca acel care îndeamnă pe alţii să
comită o infracţiune, să ia şi el personal parte la efectuarea
ei ca autor material sau ca complice. In acest caz avem un
cumul de violaţiuni a legei penale, rezultat dintr’o activitate
complexă pusă în serviciul unei cauze unice.
In adevăr, prin îndemnul adresat altora, agentul pro-

b) In acest sens : Manzini, Trattato, II, P. 416; Alimena, Diritto pe­

del mandatario în Riv. dir. e pr. pen. VIII.
a) In acest sens: Manzini, Trattato, II, p. 416; Alimena, Diritto pe­
nale, II, p. 45.
 — 620 —

vocator a violat legea, — dovadă : chiar dacă îndemnul

a rămas fără efect, el va fi .pasibil de pedeapsă ; luând par­
te şi ca autor material sau complice, agentul provocator vio­
lează din nou legea penală, adăugând şi obiectiv şi subiec­
tiv un act nou la activitatea sa ilicită.
Aşâ dar, aplicând principiile cumulului, agentul provo­
cator care a fost în acelaşi timp şi autor material sau com­
plice, va suferi pedeapsa cuvenită modalităţii mai grave
sub care a participat, iar judecătoreşte activitate complexă
a acestui infractor va fi socotită ca o circumstanţă agra­
vantă de natură a motivă apropierea pedepsei de maximum
ei. (b).
1359 a — Codul penal austriac declară în par. 5, că instigatorul
este considerat de a fi comis aceiaşi infracţiune ca şi autorul,
iar în par. 44 Iit. e priveşte ca o circumstanţă agravantă
împrejurarea, că în aeelaş timp culpabilul a fost atât insti­
gatorul infractiunei, cât şi făptuitorul material al actului
ilicit.
1360 — Relativ la pedepsirea provocării simple au fost îndoeli.
Codicele nostru penal din 1864, nu o admitea pentru moti­
ve pe care le arată G. Costa-Foru (17) în „Magazinul ju­
decătoresc“ : „Dacă cineva — zice dânsul — n’a făcut de.
cât să dea ideia de a se comite o crimă, sau şi chiar să dea
consilii şi să îndemne pe altul de a o face, nu se poate sus­
ţine că numai pentru aceasta e punisabil. In adevăr, execu­
torul faptei nu eră ţinut să accepte ideile criminale, nici chiar
consiliile ce i s’au d a t ; prin urmare, voinţa acestuia n’a
fost influenţată într’un grad astfel încât să se poată zice
că el n’ar fi comis fără concursul moral al celuilalt, şi prin
urmare, acesta neluând cea mai mică parte, nici chiar mo­
rală la comiterea acţiunei, nu poate fi supus pedepsei, afară
numai dacă legea ar găsi de nevoie a pedepsi ideile sau teo-

b) Unii autori susţin că provocarea nefiind infracţiune de sine stă­

tătoare decât atunci când nu a produs efect, fiindcă altfel este act de par-
ticipaţiune, nu poate fi cumul între calitatea de agent provocator şi alta
modalităţi de participaţiune, ci ele se contopesc formând un singur act
de participaţiune. M. Cevollotto, Instigazione a delinquere e concorso nel
reato, în Scuola Positiva, 1921, p. 316.
17) Vezi mai sus Nr. 1324.
 621 —

riile imorale, sau consiliile ce se dau de unii oameni pentru

a îndemna la comiterea de infracţiuni, considerându-le ca
prejudiciabile ordinei sociale, ceeace şi face ea la unele ca­
zuri, dar atunci asemenea fapte nu s’ar pedepsi ca fapte de
complicitate, ci ca delicte sui generis. In regulă generală
însă, legea penală nu pedepseşte cugetarea criminală, nici
când s’ar manifestă sub formă de îndemnare sau consilii,
nici chiar când s’ar transformă în rezoluţiune, pentru că nu
vede un prejudiciu real pentru societate decât în execuţiu-
nea faptei, sau cel puţin în începutul ei, şi nu este nicide­
cum probat cât pentru consiliu, că infracţiunea nu s’ar fi co­
mis şi fără acest consiliu“ (18).
1361 — Toată această demonstraţiune e falsă şi periculoasă
societăţii, fiecare frază, dacă nu o putem califică eroare,
din cauza respectului ce avem pentru marele nostru dascăl,
este cel puţin contestabilă.
Se spune că autorul faptei, ,,nu eră tinut să accepte
ideile criminale, nici chiar consiliile ce i s’au dat“, dar dacă
aceasta ar fi adevărat, atunci nu ar trebui pedepsită nici
chiar provocarea calificată, căci în acest caz autorul fizic
nu este tinut să accepte darurile ori promisiunile întovără­
şite de consiliul dat. Cine însă va merge până acolo ?
Se adaogă că voinţa n’a fost influenţată într’un grad
astfel încât să se poată zice că el n’ar fi comis fapta fără
concursul moral al celuilalt. Ne întrebăm însă, cum se poa­
te susţine că agentul n’a fost influenţat de îndemn când a
comis actul ? Vedem un efect, infracţiunea, cunoaştem o
cauză, poate nu unică, dar totuşi o cauză, şi nu vom legă
efectul cu cauza ?
Nu există oare în natură decât influenţa materială ori
calificată, prin daruri, promisiuni, etc.?
Cum se poate susţine că îndemnatorul n’a luat nici cea
mai mică parte, nici chiar morală Ia comiterea infracţiunii,
când se va constata că Primus, care nici nu cunoştea pe
Secundus, l-a bătut după îndemnul lui Tertius ?
In zadar se vorbeşte de cugetare criminală, ori chiar
de rezoluţiunea criminală ; acestea sunt acte interne care,
pentru motive deja arătate, nu se pedepsesc, însă. în caz
18) G. Costa-Foru: Magazinul judectăoresc, T. II, p. 113.
 — 622

de provocare la infracţiuni, este vorba de un act extern an­

tisocial:
Dar, în definitiv, ce poate folosi această discuţiune ?
Noi, adepţi ai şcoalei pozitiviste, care considerăm aoărarea
socială ca bază a pedepsei, ne punem pur şi simplu întreba­
rea : este folositor apărării sociale pedepsirea agenţilor pro­
vocatori simpli ? Răspunsul nu poate fi îndoios pentru ori­
ce minte normală ; e evident că pedepsind pe provocatorii
chiar simpli, vor fi mai puţine persoane care vor orovocă
la comiterea de infracţiuni din cauza temerii de pedeapsă,
şi, prin urmare, societatea va fi scutită de câtevâ infracţiuni.
Aceste motive au prevalat şi în Codicele penal italian
actual în vigoare ; la început se cerea provocaţiunea califi­
cată, dar în redactiunea definitivă, nu s’a mai cerut acest
lucru, ci legiuitorul s’a mulţumit cu orice manifestare care
a adus comiterea infracţiunei (19).
1362 — Dacă suntem pentru pedepsirea chiar a provocării
simple, suntem însă în contra purificării sale de pedeapsă
cu provocarea calificată, fiindcă cea din urmă prezintă în
general mai multă doză de răutate, şi este mai periculoasă
pentru societate, pentru care cauză multă vreme ea a fost
singură pedepsită. Trebue a se evita cu grijă trecerile su­
bite şi extreme în legislatiune.
1363 — Vom observă, în treacăt, că deosebirea între provo­
carea simplă şi cea calificată e veche. Carpzov spune că e
indiferent a ucide cu propria sa mână sau prin altul cu sfa­
tul şi cu ajutorul său; aceasta se referă la acel care a dat
mandat sau ordin să omoare.A da mandat se chiamă acel
care a dat însărcinare să omoare fără să plătească, fiindcă.
în cazul când se dă bani fapta e un asasinat, iar nu mandat
(quando enim pecunia intervenit, non est proprie mandatum
sed assassinium). Infracţiunea mandatarului şi a mandantu-
lui este aceiaşi ; ambii se pedepsesc ca omorâtori (20).
Prin urmare, în vechiul drept, provocarea calificată de
omor (prin bani), se pedepsea mai aspru (ca un asasinat),
decât omorul, iar provocarea simplă, ca însuşi omorul.

19) Majno: Commento. Art. 63, Nr. 320. ed. l-a şi 334 ed. 2-a.
20) Carpzovius: Op. cit., Quaest. IV, N-rile 1—G.
 — 6 23 -

1364 — La noi, legiuitorul, care înainte de 1874 nu pedepseâ

provocarea simplă, astăzi o pedepseşte ca pe cea calificată.
Trebue să observăm că saltul ce s’a făcut în această
privinfă de legiuitorul nostru, este un salt extrem şi fără
precedent în legislatiunile moderne.
De unde până în 1874, îndemnarea simplă de omor ori
asasinat nu se pedepseâ de loc, în urma acestei legi ea e
pedepsită cu aceiaşi pedeapsă oa omorul şi asasinatul, deci
cu munca silnică pe timp mărginit sau pe viată. Nu credem
că există exemplu în vre-o legislatiune modernă — cel pu­
ţin noi nu cunoaştem nici-unul — în care să se fi trecut
într’o singură zi, pentru aceiaşi faptă, delà nepedepsire la
posibilitatea pedepsirei cu munca silnică pe viată, adică la
pedeapsa supremă din acea legislatiune !
1365 — E adevărat însă că, gratie circumstanţelor atenuante,
judecătorii pot să diferenţieze, dacă voesc, pedeapsa pro­
vocatorului simplu de aceea a provocatorului calificat.
După noi, rezumând cele zise până aici, credem că în­
tr’o bună legislatiune provocatorul calificat va fi pedepsit
mai aspru ca autorul material al infracfiunei, iar provoca­
torul simplu cu aceeaşi pedeapsă ca acest autor.
1365 1 — Provocarea simplă, după cum s’a arătat la Nr. 13294
şi urm., a primit o nouă reglementare în sistemul legei ac­
tuale, datorită art. 7 şi 8 ale legei pentru reprimarea unor
infracţiuni contra liniştei publice (a).
Art. 7 din această lege spune : „Se va pedepsi cu în­
chisoare delà 2—5 ani, cu amendă delà 2000— 10.000 lei
„şi cu interdictiune oorectională toti acei cari prin discur­
s u ri, cuvântări, strigări, cântece sediţioase, sau amenin­
ţ ă r i rostite în public, prin viu graiu, vor fi provocat direct
„la comiterea unei fapte calificată crimă.
„Provocarea directă la delicte prin aceleaşi mijloace
„se va pedepsi cu închisoare delà 6 luni la 2 ani şi cu a-
„mendă delà 1000— 5000 lei ; iar dacă delictul la care s’a
„provocat este pedepsibil de lege mai uşor, se va aplică
acea pedeapsă.

a) Lege publicată în Monitorul oficial din 19 Decembrie 1924 şi

reprodusă în Revista Penală, 1924 Nr, 11—12, pag. 385.
 — 624

„In cazurile alineatelor precedente, dacă provocarea

„a fost urmată de execuţiune sau de o tentativă, provoca-
,„torii se vor pedepsi întocmai ca autorul“.
Art. 8 : „Pedepsele prevăzute în art. precedent şi după
„deosebirile acolo stabilite se vor aplică şi acelora cari per­
so n a l vor fi provocat direct la comiterea unei infracţiuni
„calificată crimă sau delict, prin răspândirea în public sau
„prin expunerea vederei publice, de : scrieri de orice fel,
„ziare, corespondente, gravuri, desemne, afişe, embleme, im­
p rim ate clandestine, filme, anunţuri luminoase sau alte a-
„semenea“.
Conform acestor texte, provocarea simplă, atunci când
a fost urmată de execuţiune totală sau parţială (infracţiu­
ne consumată sau încercată), se va pedepsi cu pedeapsa
prevăzută pentru autorii acelei infracţiuni, pedeapsă care
va varia după cum infracţiunea a fost consumată sau nu­
mai încercată.
Provocarea simplă rămasă fără efect, se va pedepsi
pentru ea însăşi, în caz de crimă, cu închisoare delà 2—5
ani, amendă delà 2000— 10000 lei şi interdieţiune corecţio-
nală, iar în caz de delict cu 6 luni până la 2 ani şi amendă
delà 1000—5000 lei, iar când pedeapsa delictului e mai
mică, se va aplică această pedeapsă.
Deci pentru delictele pedepsite cu mai puţin de 2 ani,
provocarea izbutită se pedepseşte la fel cu provocarea ră­
masă fără efect, în care caz atât maximum cât şi minimum
pedepsei vor fi acelea ale pedepsei delictului.
13652 — Relativ la sancţionarea provocării simple neisbutite,
art. 7 din această lege a liniştei publice, modificând art. 47,
alin. 3 din Codul penal, a abrogat şi pedepsele din acest a-
lineat.
1365 3 — Pentru provocarea indirectă, independent de faptul da­
că a produs sau nu efect, art. 180alin. 1, 181 alin. 2 cod.
pen. şi art. 9 şi 10 legea liniştei publice prevăd pedepse de
sine stătătoare.
De asemenea provocările directe sunt sancţionate ca
infracţiuni de sine stătătoare de art. 181 alin. .1 cod. pen.
şi 12 din legea liniştei publice.
13654 — In caz de provocare directă sau indirectă prin mijlo­
cirea presei, art. 9, alin. 2 din legea liniştei publice fixează
o gradaţiune în cascadă, pentru incidenţa sancţiunilor şi anu­
me : „dacă autorul nu e cunoscut, se va urmări şi pedepsi
„pentru publicaţiunile neperiodice : editorul sau. în lipsa
„lui, tipograful; pentru cele periodice : directorul sau, în
lipsă, redactorul, iar pentru imprimatele clandestine: vân­
zătorul sau colportorul, dacă nu vor arătă pe nici una din
„persoanele responsabile după lege, sau pe acel dela care
„deţin acele imprimate“.
Această dispoziţiune nu este decât repetarea ierarhi­
zării statornicită de art. 26 din Noua Constituţiune, în pri­
vinţa publicaţiunilor periodce şi neperiodice, iar în ceeace
priveşte imprimatele clandestine s’a adaptat principiul din
art. 50, alin. 3 cod. penal, (vezi Nr. 1374 2).
13 6 5 0 — Legea liniştei publice statorniceşte o agravantă pen­
tru toate cazurile de provocaţiune, prin art. 15, atunci când
provocatorul este un funcţionar public sau orice altă per­
soană plătită sub orice formă de Stat, judeţ sau comună (a).
Agravarea constă în aplicarea maximului pedepsei.
13 6 5 6 — Atât codul penal cât şi legea liniştei publice pedepsind
provocarea directă simplă rămasă fără efect, cât si provo­
carea indirectă, indiferent de rezultat, deci făcând din a-
ceste fapte infracţiuni de sine stătătoare, vor putea există la
ele complici, cari se vor pedepsi conform regulelor compli­
cităţii din codul penal.
Astfel cel care cu bună ştiinţă primeşte să răspândeas­
că nişte manifeste incendiare în scopul de a ajută la actul
pi ovocaţiunei, deşi nu este autorul manifestului, deci autorul
provocaţiunei, va fi pedepsit ca complice la aceasta.
Când provocarea a produs efect, atunci complicele la
provocaţiune devine complice al infracţiunei comise, fiindcă
a ajutat la formarea rezoluţiunei delictuoase, care aparţine
desfăşurării activităţii ilicite penale, respectiv materialităţii
infracţiunei.

a) Art. 15 din legea liniştei publice, din eroare de numerotare cu o-

caziunea modificărilor aduse în parlament, citează art. 2, 3, 4, 6, 8, 9, 10,-11,
12, 14 şi 16; în realitate trebue citit: 2, 3, 4, 5, 7—44 incluziv.
 — 6 26 —

1366 — Atât de adevărat este că provocarea simplă trebuie

pedepsită, încât legea română în 1874, imitând alte multe
legislatiuni, a pedepsit chiar provocarea care nu produce
efect, cu o pedeapsă fixă şi mai mică decât a autorului prin­
cipal şi a complicelui.
Art. 47, alin. 4 Cod. penal, zice :
„Aceia cari, prin vre-unul din mijloacele indicate în ci­
tatul art. 294, vor provocă direct la comiterea unei crime
sau delict, prevăzut prin codicele penal, fără ca acea pro-
vocaţiune să fi produs vre-un efect, se vor pedepsi cu închi­
soare dela 3 luni până la 2 ani, şi cu amendă dela 500 până
la 5000 lei“.
1367 — P. Rossi este în contra pedepsirei provocării care nu
produce efect, însă argumentele sale n’au nici o valoare.
„Cât despre simpla propunere ■ — zice dânsul — propune­
re neprimită, e necesar de a demonstra că acest act nu tre-
bue niciodată să se găsească înscris în numărul infracţiu­
nilor ? Simple vorbe, vorbe raportate chiar de acei cărora
vor fi fost adresate, dacă în realitate vor fi fost zise, vorbe
care e atât de uşor de a face să fie rău interpretate, de a le
denaturâ într’adins, în fine, un act care prin natura lui nu
admite mărturie imparţială şi demnă de credinţă, cum să
cutezăm să o calificăm crimă? Cum să ne asigurăm că pro­
punerea eră serioasă, că ea exprimă o rezoluţiune crimi­
nală, sau, mai mult, o dorinţă criticabilă, că eră expresiu-
nea unui proect hotărât mai mult decât expresia unei miş­
cări de mânie, unui capriciu de ameninţare şi de ură ?“ (21).
Rossi ar fi putut invocă în sensul părerii sale si dreptul
roman (22), şi totuşi nu ne-ar fi putut convinge.

21) Rossi: Op. cit., Livre. II, cap. XXVII, T. II, p. 287 ed. I si T. II,
p. 135, ed. IV.Inalt loc el zice: „Niciun raţionament nu poate face, ca
ceeace nici n‘a început, să poată există, şi ar fi pe atât de injust cât de
lidicul de a declară pe un om culpabil de o crimă care nu există“. Livre
I, ch. 36. Rossi recunoaşte însă că mandatul criminal poate constitui o in­
fracţiune specială, ceeace probează că acest distins penalist raţionează bine,
numai confuza noţiune a tentativei îl întunecă. Vezi în Garofalo: La cri­
minologie, ed. V-a, p. 352, combaterea lui Rossi sub titlul: Critiques des
théories de droit pénal.
22) Leg. 503, parag. 2, Deg. 50, 16. (Vezi acest text la Nr. 369, nota
1 fine).
 — 627 —

1368 -— Chiar dacă n’ar fi vorba de o propunere insistentă, a-

dică egală unui îndemn, şi totuşi nu putem admite părerea
lui Rossi, fiindcă o propunere de a se comite infracţiuni e
periculoasă cel puţin ca o sugestiune, care poate isbutî ia
unele persoane, şi ea constituind un pericol, trebue înlăturată
prin pedeapsă. încât pentru argumentele lui Rossi, ele sunt
numai chestiuni de fapt, desigur uneori greu de rezolvat, dar
nu din cele mai grele, pe care are să le rezolve un judecă­
tor penal în funcţiunea sa.
In raportul către Senat din 25 Martie 1891, al Comis.
Just. din Belgia, se spun aceste înţelepte cuvinte :
,,Se pare drept şi conform bunului simţ, ca acela care
provoacă direct şi cu răutate la comiterea unei infracţiuni să
fie pedepsit chiar când această provocare n’ar fi produs e-
fect. N’a atârnat de el, ca provocarea lui să aibă efect, şi
acţiunea sa rea şi adeseori nefastă trebue reprimată. Dacă
am face altfel, am fi expuşi la această consecinţă exorbi­
tantă şi cu totul fortuită, că aceiaşi faptă ar fi absolvită sau
pedepsită, după împrejurări absolut indepenedente de inten-
ţiunea şi voinţa autorului său; ar rezulta că o faptă delic-
tuoasă, şi cu atât mai vrednică de mustrare că expune pe
alţii la vindicta legii, ar rămâne fără represiune, ceeace ar
constitui o infracţiune cu atât mai mare, cu cât mai tot­
deauna provocatorul nu are intenţiunea sau tristul curaj de
a comite infracţiunea la care împinge pe alţii, şi să-şi însu­
şească răspunderea, pe care alţii o vor risca şi o vor suferi
pentru fapta sa (23).
La aceste consideraţiuni adăugăm că, de altmintrelea
este cu atât mai firesc ca să fie pedepsită chiar provocarea
care nu produce efect, cu cât în realitate ea este un fel de
tentativă, şi tentativa trebue pedepsită.
1369 — Toată chestiunea este : ce pedeapsă trebue să se deâ
în acest caz ?
Legiuitorul a edictat o pedeapsă fixă de 3 luni până la
2 ani şi amendă; prin aceasta el a făcut din provocarea care
nu produce efect o infracţiune de sine stătătoare. Şi tot cu
pedeapsă fixă se pedepseşte şi provocarea specială de către

23) Thiry: Cours Nr. 243, p. 175.

 — 6 28

persoane bisericeşti, prevăzută de art. 168 şi 169 Cod. pen.„

care nu produce efect.
Eră desigur foarte natural ca el să nu considere această
faptă ca un caz de complicitate, deşi a pus-o în materia
complicităţii, căci almintrelea am avea complicitate la o in­
fracţiune inexistentă.

1370 — Este însă raţională pedeapsa pe care a dat-o legiuito­

rul nostru în caz de provocare neisbutită ?
Nu credem.
In adevăr, care este deosebirea, din punctul de vedere
al perioolului social, între provocarea care a produs şi acea
care n’a produs efect ? Pentru ce provocatorul care n’a is-
butit, să fie tratat mai bine decât cel care a isbutit ? Care
este meritul său, şi întrucât dovedeşte unul că este element
mai puţin antisocial decât altul ?
Oare, fiindcă un provocator găseşte un individ mai fri­
cos, mai milos ori mai cinstit, care să nu comită infracţiu­
nea la care <a fost provocat, este acesta un motiv suficient
ca să fie atâta disproporţiune între pedeapsa unui asemenea
provocator şi aceea a provocatorului oare a isbutit fiindcă,
a găsit un scelerat ca şi el ?
Trebue să observăm că agentul provocator, a cărui
provocare a produs efect, poate să fie pedepsit chiar cu
munca silnică pe viaţă, pe când un alt agent provocator tot
atât de infam, care a îndemnat la aceiaşi crimă, poate chiar
mai odioasă, nu va fi pedepsit decât cu cel mult doi ani de.
închisoare corecţională şi cu amendă, numai din cauză că
persoana provocată nu a executat infracţiunea. Doi ani de
închisoare corecţională sau munca silnică pe viaţă, vor re­
zultă, nu din fapta provocatorului, care în amândouă cazu­
rile este aceiaşi, ci din simpla întâmplare a faptei provoca­
tului. Desigur că aceasta e neraţional ; provocarea care nu:
produce efect, trebue pedepsită în proporţiune ou infracţiu­
nea, ea fiind, după cum am spus, o specie de tentativă. Noi
suntem conştienţi teoriei noastre, că efectele nu trebue să
se ţină în seamă infractorului.
1 3 7 0 1 — Am examinat, la Nr. 1329 — 1329 3, chestiunea pro­
vocării rămase fără efect, atât în actualul cod cât şi în an-
 — 6 29 —

teproiectul de cod penal român. Trimitem la cele spuse a -

colo.
Cât despre admisibilitatea pedepsirei provocării neis-
butate, este inutil să insistăm, întrucât şi subiectiv şi obiec­
tiv faptul celui ce îndeamnă la înfăptuirea unei infracţiuni
constitue prin el însuşi o activitate ilicită, independentă de
reuşita instigaţiunei, activitate ce trebue să formeze o in­
fracţiune de sine stătătoare.
Activitatea agentului provocator aparţine, prin urma­
re, acelui gen de activităţi progresive cari pot luă rând pe
rând, în măsura amplificării lor diverse calificări (a). Dim
moment ce agentul provocator a practicat instigaţiunca sar
el a suit o primă treaptă către rezultatul ilicit urmărit, tre­
buind să fie pedepsit cu pedeapsa cuvenită pentru tentativa
infracţiunii la care a provocat ; dacă provocarea a prins,
el a atins a doua treaptă în ascensiune către rezultatul ili­
cit urmărit, şi va fi pedepsit cu pedeapsa prevăzută pentru:
însăşi infracţiunea.
1370a De asemenea cod. austriac (par. 9), prevede că pro­
vocarea la o infracţiune, chiar dacă nu a produs efect, va
fi pedepsită cu pedeapsa prevăzută pentru tentativa acele-
eaşi infracţiuni.
Tentativa se pedepseşte conform par. 8 cod. pen. aus­
triac, cu aceiaşi pedeapsă ca şi infracţiunea săvârşită, iar
împrejurarea că faptul a rămas în stare de tentativă, con­
sideră numai ca o circumstanţă atenuantă (conform par. 44
lit. a, cod. pen.), sancţiunea penală rămânând a fi aplicată
în raport direct cu activitatea desfăşurată de infractor în
săvârşirea actului ilicit încercat.
1371 — Alin. 4 al art. 47 cod. pen., pe lângă critica de redae-
ţiune, pe care i-am făcut-o în secţiunea precedentă, că vor­
beşte numai de provocarea de crime şi delicte prevăzute
de cod. pen., mai merită critică în ce priveşte faptul că se
referă numai la provocarea simplă, neprevăzând şi provo­
carea calificată.

a) M a n z i n i , Trattato, V, p. 635; M a j n o , Commento, II, par. 1227; C r i -

vellari, II cod. pen. VI, p. 20; P a n i z z i , Llnstigazione a delinquere, p. 22;
I) c R u b e i s , Dei delitti contro 1‘ordine publico în Encicl. Pessina, VIII,
p. 939.
 — 630 —

1372 — Ce vom decide în caz de provocare calificată care nu

produce efect ? Se mai aplică în acest caz art. 47 alin. 4
cod. pen. ?
Chestiunea e îndoioasă, din cauză că în penal nu se
admite pedeapsa nici chiar prin a fortiori. Totuşi credem a'
firmativa, fiindcă provocarea calificată implică pe cea sim­
plă. Nu se poate, de exemplu, să provoace pe o persoană
prin daruri, dacă nu a provocat-o în unul din modurile pre­
văzute de art. 294 cod. pen., adică prin graiu, prin scris,
etc. îndată ce infracţiunea cuprinde toate, elementele prevă­
zute de lege, e indiferent că ea mai conţine şi altele pe dea­
supra : quod abundat non nocet.
Mai bine ar fi făcut însă legea să fi evitat această con­
troversă, dispunând că : „Acela care va fi provocat la co­
miterea unei infracţiuni, fără ca provocarea să fi produs e-
fect, se va pedepsi, etc.“.
1372 1 — In actualul cod, provocarea neisbutită nu se pedepseş­
te decât în cazurile prevăzute de alin. 2 al art. 47. iar nu şi
în cazul alin. 1, adică în caz de provocare simplă, nu şi în
cea calificată.
Această deosebire este neraţională, dar textul legei e
categoric şi nu putem pe cale de interpretare să-l modificăm,
(vezi cele spuse la Nr. 1329 ‘).
Legea liniştei publice, în art. 7 şi 8, nu a prevăzut de
asemenea decât pedepsirea provocărei simple rămase fără
efect şi a provocării indirecte (art. 9 şi 10), care este pe­
depsită independent de rezultatul produs.
Pentru provocarea calificată, această lege nu prevede
(art. 3) pedepsirea îndemnului rămas fără efect, decât a-
tunci când el se referă la infracţiunile prevăzute de art. 1
şi 2 din aceiaşi lege.
1372 a — In acest sens codul penal austriac în par. 9, dispune
că provocarea neisbutită se consideră ca tentativă de insti­
gare la infracţiunea respectivă şi se pedepseşte cu aceiaşi pe­
deapsă ca şi tentativa acestei infracţiuni.
1373 — Relativ la provocarea care nu produce efect, se pare
că erau sisteme diferite în vechiul drept. Astfel Menochiu ne
spune că : „Mandatul de omucidere dat cu făgăduială de
bani, se pedepseşte ca şi omuciderea, dacă mandatarul a fă­
cut acte aproape de omucidere ; în caz contrariu dacă n’a
 — 631

făcut vreun act. . . . se pedepseşte mandantele după arbitra­

rul judecătorului (24). Din contra, după Farinaceu : „Man-
dant aliquod delictu, non videtur puniendus si aliud non se-
quatur“ (25).
Prin urmare, după Farinaceu, cel puţin provocarea
simplă, oare n!a produs efect nu se pedepsea, pe când, după
Menochiu, provocarea calificată care n’a produs efect se
pedepsea, dar mai uşor decât fapta autorului principal.
1374 — in ultimul alin. aii art. 47 cod. pen., legiuitorul vor­
beşte despre delictele de presă şi spune cine este răspunză­
tor, nu arată-însă ce pedeapsă se va da. Nu este desigur
vorba aici de pedeapsa ordinară a infraeţiunei de presă, căci
aceia e prevăzută în legea specială, iar legiuitorul punând
acest alineat în art. 47 cod. pen., care vorbeşte de agenţii
provocatori, a voit desigur să se refere la agenţii provoca­
tori prin presă, adică la aceia care îndeamnă prin presă la
;omîterea de crime sau delicte.
Pedeapsa acestor agenţi provocatori e prevăzută de
alin. 2-lea al art. 47 cod. pen., care prevede şi provocarea
prin imprimate. Prin urmare, ea va diferi, după cum pro­
vocarea va produce efect, când pedeapsa va fi aceiaşi ca şi
a autorului fizic al infraeţiunei, sau nu va produce efect, în
care caz se va aplică pedeapsa fixă dela 3 luni la 2 ani şi
amenda dela 250 la 2500 lei.
1374 1 — In anteproiectul de cod penal român s’a înlăturat a-
cest alineat ca inutil. •
In adevăr, este fără folos a indică cine răspunde în
caz de provocare prin presă, fiindcă răspunderea în mate­
rie de infracţiuni de presă este fixată imperativ de Cons-
tituţiune, prin art. 26.
De asemenea eră fără folos a repetă că provocarea
prin presă la infracţiuni se pedepseşte, de oarece acest lu­
cru rezultă dejâ din alineatul 2, care prevede provocarea
prin scrieri, desemne, gravuri, imprimate, embleme, etc.

24) M e n o c h u s : Op. cit., II, 358, Nr. 43.

25) F a r i n a c e u s : Op. cit. Quacst, 124, Nr. 90. „Acel care a dat man­
dat pentru vreo infracţiune, nu se pedepseşte dacă nu a urmat ceva“ B e n e ­
v o l e crede însă că în acest caz trebue pedepsit mandatul, ca fiind cul­
pabil de infracţiunea consumată.
 — 632 -

1374 2 -— Legea liniştei publice, reeditând prin art. 9 alin. 2 dis-

poziţiunea din art. 26 al nouei Constituţiuni, arată cine va
fi urmărit şi pedepsit în caz de provocare directă sau indi­
rectă efectuată prin presă.
Adaugă însă responsabilitatea vânzătorilor şi colpor­
torilor pentru imprimatele clandestine, dacă aceştia nu vor
arătă pe vre-una din persoanele responsabile după lege, sau
pe cei dela cari deţin imprimatele.
Provocarea simplă fiind o infracţiune de sine stătătoa­
re, întrucât e pedepsită independent de rezultatul pe care
Ta produs, desigur că vânzătorii şi colportorii de imprimate
clandestine ce conţin o provocare ar fi fost pedepsiţi şi fără
dispoziţiunea din art. 9 alin. 2 al legei liniştei publice, pe
baza art. 50 alin. 3 din codul penal.
Legea liniştei publice nu face decât să schimbe sanc­
ţiunea, pedepsind pe vânzători şi colportori, nu ca com­
plici, ci ca autori, (vezi Nr. 1365 4).
1375 — E bine că legiuitorul a pedepsit provocările prin pre­
să, independent de rezultatul lor. Chiar liberala lege din
12 Mai 1856 a lui Grigore Ghiea Vodă, care a desfiinţat
censura în Moldova (26), sancţionează cu pedepse foarte
aspre provocările. Aşâ de exemplu provocarea la nesupu­
nere la lege şi la răsturnarea aşezămintelor fundamentale
ale ţării şi ale principiului proprietăţii e pedepsit cu 1—6
ani de închisoare, iar provocarea la arme şi intervenţiuni
străine, cu munca silnică pe viaţă. (par. 26, 44 şi 45). Pre­
sa trebuie încurajată, dar nu privilegiată şi scoasă din drep­
tul comun.
1376 — Până aici am vorbit de o singură categorie de parti­
cipanţi anteriori comiterii infracţiunei, de agenţii provoca­
tori prevăzuţi de art. 47 cod. pen. Dar afară de această ca­
tegorie, am arătat că mai sunt participanţi anteriori comi­
terii infracţiunei :
1. Acei care au procurat arme, instrumente sau oric
alte mijloace, ştiind că vor servi la infracţiuni;

26) Bulet. Oficial al Moldovei, 1856, Nr. 39. Vezi şi R . R o s e t t i : Ce

sura în Moldova. Anal. Ac. Rom. Ser. II, T. XXX Memor. Secţ. istorice,
p. 88 şi urm.
 — 633 —

2. Acei care cu bună ştiinţă vor fi ajutat la prepararea

infracţiunei (art. 50 cod. pen.) ;
3. Cei care înainte de comiterea crimei sau delictului
făgăduesc ascunderea lucrurilor ce vor proveni dintr’acea
infracţiune (art. 56 cod. pen.).
Toate aceste trei categorii de participanţi la comiterea
infracţiunei se pedepsesc mai uşor ; legea ne spune că se
vor pedepsi ca nişte complici. Prin urmare, trimitem la ex­
plicările ce urmează, relativ la pedeapsa complicilor conco­
mitenţi la comiterea infracţiunei.

P edeapsa
§ 2. Complicitatea concomitentă

1377 — După cum am spus în secţ. I a acestui capitol, atât

în dreptul roman cât şi în dreptul canonic, complicii se pe­
depseau cu aceiaşi pedeapsă ca autorul. Capitularde lui Ca-
rol Magnu, Statutul Milanului şi Ordonanţa din 1532 a lui
Carol V au edietat o pedeapsă mai mică pentru complici.
Codicele penal francez din 1810 a continuat însă să
pedepsească pe complici cu aceiaşi pedeapsă ca autorul prin­
cipal, şi condica noastră criminalicească din 1841 a lui Bi-
bescu, şi a lui Ştirbei din 1850, au admis acelaşi sistem, fi­
ind inspirate de cod. pen. francez.
1377 a — Cod. penal austriac nu face nici o distincţiune în ceea-
ce priveşte pedeapsa, între autorii şi complicii unei infrac­
ţiuni, declarând în par. 5 culpabil de aceiaşi infracţiune şi
pe acela, care cu intenţie, prin ordin, sfat, instruire, lău-
dare a pus la cale comiterea infracţiunei, sau a dat ajutor
la săvârşirea ei, prin procurarea mijloacelor, înlăturarea pie-
dicelor, ori în orice alt mod, fie numai că s’a înţeles în pre­
alabil cu autorul, despre ajutorul ce-i va da după săvârşi­
rea faptei, sau despre participarea la câştig şi folos.
Diferenţiarea pedepsei se face numai prin aplicarea dis-
poziţiunilor privitoare la circumstanţele atenuante, prevă­
zute în par. 46, 47 cod. penal austriac, deoarece sancţiunea
ce loveşte pe diferiţii agenţi ce au concurat la săvârşirea u-
nei infracţiuni, este proporţională de modul mai apropiat
sau depărtat al colaborării lor.
 — 6 34 —

1378 — Insă actualul nostru codice penal, după exemplul mul­

tor legisîaţiuni noui (1), pedepseşte pe complice mai uşor
decât pe autorul principal, urmând în această privinţă sis­
temul art. 177 al Ordonanţei lui Carol V. In proectul pri­
mitiv exista parificarea de pedepse, diferenţiarea s’a admis
după propunerea lui G. Vernescu (2).
Art. 47 zice : „Complicele se va pedepsi c u u n g r a d
m a i j o s d e c â t a u to r u l p r i n c i p a l, însă după n a tu r a c r i m e i
p r i v i t ă c a c o m i s ă d e e l , i a r n u d u p ă n a tu r a sau agravarea
ce poate luă crima sau delictul, în raport cu autorul prin­
cipal, din circumstanţe personale ale acestuia, sau din cir­
cumstanţe survenite în cursul execuţiunei crimei sau delic­
tului fără ştirea complicelui“ (3).
1379 — Acest sistem îl credem mai bun decât sistemul fran­
cez al parificării de pedeapsă, căci nu este acelaşi lucru a
participă secundar ori principal la comiterea unei infracţiuni.
Persoana care comite infracţiunea e mai periculoasă pentru
societate, fiindcă ea este mai cutezătoare, şi fără ea nu se
putea comite infracţiunea. Autorii infracţiunei sunt căpete­
niile, şi e firesc ca sa fie căpeteniile mai aspru pedepsite
(3 bis).
Cu modul acesta e speranţă că mulţi vor evită de a
luă rolul principal de autori în comiterea infracţiunei, ştiind
că este cel mai periculos şi ca executare şi ca pedeapsă ;1

1) Vom cita codice în care complicele e pedepsit mai uşor ca au­

torul principal: C. p. german, parag. 49, belgian 69, danez 47 şi 48, ungu­
resc 72, olandez 49, luxemburgez 69, italian 64, ispaniol 681—77, portu-
gez 103, suedez cap. 3, parag. 4, elveţian 13 (proect). Codicele penal nor­
vegian din 1902 a consacrat în regula generală asemănarea între complice
şi autor şi n‘a dat definiţiunea complicităţii lăsând mai mare libertate de a-
preciare magistraţilor. (Rev. penit. 1903, p. 1164).
2) Vezi A l. C r e ţ i e s c u , Comentar al codicilor în România, codice pe­
nal, Bucureşti, Imprimeria Statului, fasc. VI, p. 157 (confr. p. 31 şi 85).
3) Prin excepţiune avem însă şi cazuri în cod penal în care com­
plicele se pedepseşte cu aceeaşi pedeapsă ca autorul principal. Exemplu
art. 86, 113, 200, 271, 272 şi 273 c. p.
3 bis) Niciun text de lege însă nu prescrie că un complice al cărui
ajutor a fost de aşa natură încât fără el infracţiunea nu s‘ar fi comis,
nu poate să fie condamnat la o pedeapsă mai mare decât autorul principal.
(Cas. II, 1011 din 2 Mai 1923, în Jurisprudenţa Generală din 1923, speţa
736, pag. 296). , .
 — 635 -

şi, în consecinţă, unele infracţiuni nu se vor comite din cau­

za lipsei de executatori. Toţi indivizii voind să păzească şi
nici unul să intre în casă, omorul sau furtul nu va fi comis.
E chiar periculos a dă complicelui aceiaşi pedeapsă ca
autorului principal, fiindcă, în asemenea caz, orice com­
plice poate luă rolul de autor, ştiind că situaţia sa penală
este aceiaşi.
Vorbind de sistemul francez al parifieării pedepsei, P.
Rossi îl critică, spunând că legea e astfel încât pare inspi­
rată de răufăcători (4).
Tarde e de asemenea adversar al acestui sistem. „Pe
cât asemănarea penală a tentativei cu infracţiunea consu­
mată este înţeleaptă, fiindcă perversitatea este aceiaşi în
amândouă cazurile, pe atât e inadmisibilă asemănarea com­
plicelui cu autorul principal, pentrucă aceşti doi indivizi di­
feră profund prin natura lor fizică şi morală, prin caracte­
rul şi pasiunile lor, prin pericolul inegal şi neasemănat pe
care l-ar prezentă nepedepsirea lor“ (5).
Impallomeni combate doctrina lui Buri, unul din rarii
susţinători moderni ai sistemului purificării (6), zicând: „E
adevărat că orice cauză a efectului e necesară ca să se
producă acest efect, dar de aci nu se poate conchide că
puterea activă întrebuinţată de toate aceste persoane aso­
ciate la infracţiune, să fie substanţial deopotrivă. Dacă trei
indivizi împing o stâncă, noi vom spune — vom presupune
cei puţin — că silinţele fiecăruia sunt necesare ca să pro­
ducă mişcarea. Nu vom spune totuşi că fiecare a contribuit
deopotrivă la acel efect, dacă va fi cunoscut că forţa mus­
culară întrebuinţată de unul va fi mai mare decât aceia a
altuia.

4) „On dirait presque, une loi suggérée par les malfaiteurs“; R o s s i :

Traité II, cap. 34, T. II, p. 188, ed. IV.
5) G. T a r d e : Philosophie pénale, p. 465. In acelaşi sens L a b o r d e :
Cours Nr. 610, ed. 2-a, Nr. 532; T h i r y : Cours Nr. 256; în sens contrariu
T a r g e t : Observations sur le projet de Code criminel, p. XXVII.
6) S i g h e l e îl crede „unicul susţinător care mai există al egalităţii de
pedeapsă a coparticipantilor unei infracţiuni“, op. cit., P. 61, însă se în-
şală, căci de L i s z t susţine aceiaşi părere ca şi B u r i : Lehrbuch, paragr. 49,
Nr. I, şi trad. fr., p. 316 şi 317.
 6 36 —

„înlocuiţi opera acestui om, cu opera unui individ a

-cărui forţă musculară să fie deopotrivă sau inferioară ace­
leia a oricăruia din ceilalţi doi, şi mişcarea nu se va face ;
şi aceasta e proba dată de experienţă, că dacă mai multe
forţe sunt necesare pentru un efect, totuşi efectul nu e deo­
potrivă datorat lor“ (7).
Din neegala contribuire la comiterea infracţiunei, Im-
pallomeni deduce inegalitatea de pedeapsă, care „trebue să
se proporţionalizeze la diferita eficacitate a colaborării par­
ticipanţilor“ (8).
1380 — Astăzi sistemul diferenţierii este dominant, putem zice
unic în ştiinţă, admis nu numai de adepţii şcoalei clasice,
dar şi de aceia ai şcoalei pozitiviste (9). Trebue să spunem
însă că, graţie circumstanţelor atenuante, chestiunea pari-
ficării sau diferenţierii de pedeapsă între complici şi autorii
infracţiunei, a perdut mult din importanţa sa. Chiar din a-
ceastă cauză, în 1832, când s’a modificat cod. pen. fr., s’a
lăsat neschimbată dispoziţiunea legii în această privinţă,
deşi mai toată lumea eră atunci de părere că pedeapsa com­
plicelui nu trebue să fie aceiaşi ca a autorului (10).
1381 — Să nu credem însă, ca redactorii legii din 28 Aprilie
1832, că circumstanţele atenuante fac cu totul inutilă o dis-
poziţiuine a legii care ar prescrie pentru complice o pedeap­
să mai uşoară. Circumstanţele atenuante nu au efect decât
asupra minimului, pe care îl coboară şi mai mult, însă, cum
ele sunt facultative pentru judecător, care poate da chiar
maximum, complicele poate totdeauna să fie pedepsit în
Franţa cu maximum pedepsei, lucru ce nu se poate în le­
gea noastră. Cu alte cuvinte, în Franţa judecătorii pot să
deâ complicelui o pedeapsă mai mică decât autorului prin­
cipal, pe când la noi ei sunt obligaţi să facă această diferen-
ţiare de pedeapsă.
Atât de adevărat este acest lucru, încât cod. pcn. olan­
dez din 1881, care nu prescrie minimum de pedepse, ci nu-

7) I m p a l l o m e n i : Del concorso di piu persone in un reato, — în Ri-

vista penale, voi. XXVI, p. 109.
8) I b i d e m .
9 ) S c . S i g h e l e : Complicitâ, p. 61.
10) L ă b o r d e : Cours, ed. 2-a, Nr. 532.
 mai maximum, aşâ încât în acest codice circumstanţele ate­
nuante sunt inutile, totuşi are grija să spună că pedeapsa
complicelui e mai uşoară decât a autorului princiioal, scă-
zându-se cu Vz maximum pedepsei.
Şi chiar în privinţa pedepsei minime ce ar puteà dâ ju­
decătorii, e o deosebire între ceeace se poate da la Fran­
cezi şi la noi. Evident că la noi pedeapsa complicelui fiind
cu un grad mai jos decât a autorului, prin aplicarea circum­
stanţelor atenuante, judecătorii noştri se pot coborî la o
pedeapsă mai mică decât judecătorii francezi, căci la noi
sunt două scăderi : una legală şi alta judiciară, iar la Fran­
cezi una singură, cea judiciară, care e facultativă.
1381 1 — Ne-am pronunţat pentru sistemul diferenţierii de pe­
deapsă între autori şi complici, acest sistem corespunzând
şi realităţii lucrurilor şi nevoilor unei represiuni înţelepte
(vezi consideraţiuni delà Nr. 1350 2). Chiar codicii şi pro­
iectele de codice penale mai noui, cari au adoptat sistemul
parificării, nu au întârziat să adauge că judecătorii au drep­
tul de a aplică totuşi o pedeapsă mai redusă complicilor (a).
Cât priveşte doctrina, rar şi cu totul izolat mai găsim
câte un scriitor care să pledeze teza parificării. Avem cre­
dinţa că nici unul nu a reuşit să aducă vre-un argument con­
vingător.

1382 — Să revenim la explicarea art. 48 cod. pen.

O chestiune foarte delicată în această materie, este
de a se ştî care e influenţa circumstanţelor agravante de
pe capul autorului principal ? Pedeapsa complicelui fiind o
pedeapsă împrumutată, o radiaţiune a pedepsei autorului
principal, va fi ea influenţată şi de agravaţiunile acestei din
urmă ? (11).
Printre agravante trebue să distingem mai întâi pe cele
reale de cele personale.

a) Codul rusesc din 1902, art. 51; proiectul elveţian, art. 22.
11) Chestiunea e discutată deja de M e n o c h i u s , II, Cas. 349, N-le 17—
21,care admite că agravanta autorului principal nu priveşte pe complice,
când complicele probează că n‘a lucrat nimic la actul criminal şi că pu­
tea infractorul lucră şi fără el.
 — 638 —

13821 — Pentru rezolvirea tuturor problemelor privitoare la e-

fectele circumstanţelor agravante şi atenuante dela autori
la complici, trebue să ţinem seama de următorul principiu
dominant, consacrat în mod expres de codul penal şi admis
de doctrină :
Fiecare participant principal (coautor) sau secundar
(complice) răspunde de rezultatul ilicit produs, în raport
cu calificarea ce se cuvine acestui fapt, dacă ar fi fost săvâr­
şit de el singur şi în măsura fixată de lege pentru felul pa
ticipaţiunei sale.
Aşa dar, orice participant e pedepsit pentru faptul co­
mis, aşa după cum acest fapt se desemnează sub raportul
obiectivităti juridice, prin eliminarea tuturor circumstanţe­
lor cari ar dispare dacă faptul comis ar fi fost săvârşit în
aceleaşi condiţiuni materiale numai de acel participant.
Cu alte cuvinte, participantul răspunde de fapt ca şi
cum ar fi numai al său, iar nu şi al celorlalţi participanţi.
Aceasta nu înseamnă însă că fiecare participant răs­
punde de o infracţiune distinctă, ci răspunde de o infrac­
ţiune care mai este şi a altora, însă calificată ca şi cum ar
fi numai a lui.
Astfel, dacă X, Y şi Z, în comun, săvârşesc o infracţiu­
ne, având roluri diferite sau similare, pentru a stabili pe­
deapsa ce se cuvine fiecăruia din ei, se va consideră rând
pe rând că infracţiunea este comisă numai de X, numai de
Y şi numai de Z în aceleaşi condiţiuni materiale raportate
însă la elementul imaterial personal fiecăruia din ei, se va
califcă apoi faptul după circumstanţele iarăşi personale fie­
căruia şi se va aplică pedeapsa derivând din această cali­
ficare, gradând-o după genul de participaţiune imputat fie­
căruia.
1382 2 — Din cele arătate mai sus rezultă, că din moment ce
un fapt întruneşte elementele esenţiale pentru a corespun­
de unei infracţiuni, situaţiunea juridică a fiecărui partici­
pant se individualizează şi depinde numai de circumstan­
ţele personale fiecăruia din ei.
Pot fi deci participanţi principali sau secundari rămaşi
necunoscuţi, pot fi deasemenea achitaţi pentru consideraţi-
 — 639 —

uni personale, toate acestea nu au nici o înrâurire asupra

situaţiunei celorlalţi participanţi.
Sunt legisiaţiuni cari prevăd expres înrâurirea ce o
pot avea circumstanţele atenuante sau agravante în caz
de participaţiune (a). Cele mai multe însă au crezut inutile
a tari regule, odată ce principiile generale pot indică solu-
ţiunile în toate cazurile ce s’ar ivi în practică.
3823 _ in genere, atât doctrina cât şi jurisprudenţa disting,
în rezolvirea situaţiunei complicelui faţă cu autorul princi­
pal, douafc^gorii de circumstanţe : personale şi reale (su-

în primul rând, că pentru complici, re­

zultatul ilicir^L consideră în totdeauna ca realizat în în­
tregul circumstanţelor obiective constatate în săvârşirea a-
celui rezultat, încâtlcalificarea lui se diferenţiază dela com­
plice la autor munaî pe baza circumstanţelor pur subiecti­
ve. Intre coautori, din contra, rezultatul se califică faţă de
fiecare din ei nu numai după circumstanţele subiective, dar
şi după acele obiective cu cari fiecare din coautori a coope­
rat la producerea rezultatului, (vezi cele spuse la Nr. 12762).
Să presupunem, de ex.: că X, Y şi Z se decid să pra­
de o casă şi îşi mai iau ca complici pe V şi W. Furtul se
comite în următoarele împrejurări : X intră în casă cu a-
jutorul unei scări, printr’o fereastră deschisă ; Y intră prin-
tr’o uşă, pe care o forţează cu un drug de fier, iar Z, gă­
sind o uşă deschisă, se introduce prin acea uşă.
Complicele V stă la pândă să dea semnalul la nevoie,
iar complicele W aşteaptă cu o căruţă, cu care a adus pe
hoţi, ca să-i facă scăpaţi mai uşor.
Complicii V şi W vor răspunde de complicitate la fap­
tul calificat în raport cu totalitatea circumstanţelor obiec­
tive, aşâ dar ca complici la furt cu escaladare şi efracţiune.
Coautorii însă vor răspunde de rezultatul ilicit sub ca­
lificarea determinată de circumstanţele obiective cu care fie­
care în parte a cooperat ; deci X va răspunde ca autor al
unui furt cu escaladare, Y ca autor al unui furt cu efracţie,
iar Z ca autor al unui furt simplu.
a) Codul penal suedez cap. III, paragr. 1; codul norvegian, para­
graf 58.
 640 —

Pe scurt, circumstanţele obiective radiază în întregul

lor numai delà autori la complici, nu şi delà autori la au­
tori. Judecătoreşte însă se va ţine seamă, în fixarea pe­
depsei, de faptul participaţiunei, înclinându-se către maxi­
mum pedepsei chiar pentru coautorul care beneficiază de a
calificare mai favorabilă.
1382” _ Art. 74 cod. penal maghiar cuprinde următoarele dis-
poziţiune : „însuşirile sau împrejurările personale unuia din­
tre autori sau participanţi, care fac ca pedepsirea infrac-
ţiunei comise să înceteze, sau ca pedeapsa sa să fie mai
uşoară sau mai gravă, nu pot fi luate în consideraţie pentru
ceilalţi autori şi participanţi“.
Când instanţa judecă infracţiunea comisă de mai mul­
te persoane, va constată deosebiri nu numai privitor la mo­
dul de conlucrare (autor, instigator, auxiliar), ci şi privi­
tor la persoane ; de ex.: autorul este un tânăr fără expe­
rienţă; instigatorul este un criminal din obişnuinţă; autorul
este în serviciul părţii lezate; auxiliarul este extraneu (stre­
in); autorul este alienat, iar ceilalţi sunt imputabili, etc. Când
de. pildă, instigatorul determină pe autor să-şi omoare pe
tatăl său, instigatorul răspunde oare pentru paricid sau nu­
mai pentru omor simplu ? Aceste chestiuni sunt foarte com­
plicate, deşi în general rezolvarea lor nu este grea.
Legea vorbeşte de însuşirile şi împrejurările p e r s o n a l e .
Deci, numai acele însuşiri şi împrejurări n’au efect faţă de
ceilalţi participanţi, care sunt pur p e r s o n a l e (qualitates per-
sonae adhaerentes). Există însă însuşiri şi împrejurări care
au efect direct asupra esenţei infracţiunii şi prin urmare se
aplică tuturor participanţilor (qualitates causae inhaeren-
tes). In primul caz vorbim de împrejurări i n d i v i z i b i l e (care
nu pot fi estinse asupra altora), iar în al doilea caz de îm­
prejurări d i v i z i b i l e .
Sunt indivizibile :
1. D o lu l. Autorul lucrează cu doi premeditat ; auxi
rul poate să nu aibă acest doi.
2. T o a t e c i r c u m s t a n ţ e l e a t e n u a n t e s a u a g r a v a n t e . Au­
torul poate că a comis fapta în stare de ebrietate ; din a-
cest fapt nu rezultă nimic pentru participanţii care nu erau
beţi ;
 — 641 —

3. Toate împrejurările care exclud pedepsirea faptei.

Nebunia, forţa iresistibilă, ameninţările, legitima apărare,
necesitatea extremă, eroarea de fapt, etatea, surdomutis-
mul, recidiva, desistarea delà comitere în caz de tentativă,
moartea delinquentului, clemenţa regală şi prescripţiunea,
nu se aplică la participanţii la cari nu se referă. De aseme­
nea împrejurările prevăzute în partea specială a codului,
care în anumite cazuri apără de pedeapsă (de ex.: releva­
rea complotului, etc.). Când urmărirea depinde în tot sau în
parte de propunerea părţii lezate, se aplică următoarele ré­
gulé :

a) dacă propunerea s’a făcut numai contra unuia, se

pot urmări toţi, indiferent dacă sunt urmăribile din oficiu
sau numai la propunerea părţii lezate (art. 115) ;
b) când propunerea nu se face în termen, cei urmări-
bili din oficiu vor fi urmăriţi, iar cei a căror pedepsire de­
pinde de propunerea părţii lezate, nu vor fi urmăriţi ;
c) când propunerea se revoacă faţă de unul numa, pro­
cedura se stinge faţă de toţi neurmăribilii din oficiu.

Sunt divizibile : însuşirile şi circumstanţele fără de ca­

re n’ar există infracţiune sau care determină caracterul spe­
cial al infracţiunei.
Primul caz : incestul nu poate fi comis decât între
rude ; deci acela care a determinat pe autor să comită in­
cest, se pedepseşte pentru incest, cu toate că rudenia exis­
tă numai pentru autor.
Cazul al doilea : furtul comis de servitor asupra lucru­
lui pus sub paza sa se pedepseşte mai grav. Acela care a
determinat pe servitorul meu să fure din proprietatea mea
un obiect, răspunde pentru furt calificat, căci raportul de
gazdă şi servitor nu este o împrejurare pur personală ci
este obiectivizat în starea de fapt a furtului calificat.
Se înţelege delà sine că participanţii nu răspunde pen­
tru fapte ce nu cunoşteau ; d. ex.: instigatorul nu ştia (în
caz de incest), că femeia este rudă cu autorul, sau (în caz
de furt califcat) că autorul este servitorul meu (art. 82).
Ï. T an ov icea n u , v o l. IX. 41
 642 —

1383 — 1) C i r c u m s t a n ţ e l e p e r s o n a l e ( s u b i e c t i v e ) nu privesc pe
complice, căci ele sunt străine infractiunei. De ex.: recidiva
este o circumstanţă agravantă personală ; prin urmare, dacă
autorul principal e recidivist, această circumstanţă agra­
vantă i se va ţine în seama lui, nu priveşte însă pe compli­
ce (12), care va răspunde numai de propria sa recidivă.
Poate că soluţiunea legii nu e perfectă, căci, după cum
observă F. Thiry, este poate mai gravă fapta celui care ajută
la prima infracţiune, decât a aceluia care ajută pe un reci­
divist (13). Insă e suficientă agravarea judiciară.
Legiuitorul nostru a înlăturat în mod formal agravarea
pedepsei complicelui prin circumstanţele agravante perso­
nale ale autorului principal zicând : „iar nu după agrava­
rea ce poate luă luă crima sau delictul în raport cu autorul
principal, din circumstanţe personale ale acestuia“.
Astfel e incontestabil că agravaţiunea rezultând din
calitatea de militar nu priveşte pe complice. Această soluţiu-
ne e admisă chiar în Franţa (14).
1384 — 2) Din contra, c i r c u m s t a n ţ e l e a g r a v a n t e r e a l e s a u o -
b i e c t i v e , cum ar fi timpul şi locul, etc., privesc şi pe com­
plice, de oarece ele sunt proprii infracţiunei şi îi modifică
gravitatea (15). De exemplu, furtul în biserică, în câmp, în
timpul nopţii, în ceată, cu arme, etc. In toate aceste cazuri
complicele devine culpabil de complicitate la o infracţiune
calificată şi prin urmare agravanta nederivând dela autorul
principal, ci provenind din cauza genului infracţiunei, ea va
privi şi pe complice.
1385 _ Ce vom spune însă de circumstanţele agravante reale
pe care complicele nu le cunoaşte ? De exemplu : persoana
care se dusese să fure, găseşte că lucrul pe care voia să-l
fure este închis, şi ca să execute furtul săvârşeşte o spar­
gere, ori deschide cu o chee mincinoasă mobila în care se

12) In Franţa aceiaşi soluţiune admisă prin o mulţime de deciziuni

ale C. cas. începând din 8 Iulie 1806, Confr. G a r ç o n : Art. 5 9 —60, Nr. 440.
13) T h i r y : Cours Nr. 260.
14) Doctrină unanimă în Franţa. Vezi autori citaţi în G a r ç o n : Art..
59—‘60, Nr. 409. Jurisprudenţa e unanimă în acelaş sens. I b i d e m : Nr. 410
şi următoarele.
15) Vezi numeroase deciziuni. G a r ç o n : Op. cit., Nr. 441.
I

643 —

află. In aceste cazuri, complicele care pândeşte, ori care a

ajutat infractorului ca să intre în casă, va fi culpabil de
furt simplu, ori de furt calificat, cu efracţiune sau chei min­
cinoase ?
In Franţa se admite că şi aceste circumstanţe reale pri*
vesc pe complice, deşi el le-a ignorat, urmându-se princi­
piul că dolus indeterminatus determinatur eventu (16), lu­
cru ce e admis şi în Germania (17).
In acest sens s’a pronunţat Curtea de Casatiur.e fran­
ceză (18).
3851 — Chestiunea este foarte discutată şi în chip variat re-
zolvită de legile penale.
Sunt autori cari se pronunţă contra extinderei la com­
plici a oricăror circumstanţe ce nu le-au fost cunoscute,
pe motiv că faţă de aceste circumstanţe complicele bene­
ficiază de o eroare de fapt.
Aşa dar, fie personale fie reale, circumstanţele necunos­
cute nu se comunică. •
Alţi autori disting între circumstanţele necunoscute
cari existau chiar din momentul când a intervenit acordul
între participanţi şi circumstanţele necunoscute, ce s’au pro­
dus în urma acordului.
Pentru primele există beneficiul ero¥ei de fapt ; de ex.:
complicele, care procură instrumente unui individ pentru
a comite un furt, nu ştie că acest individ este servitorul vic­
timei ; această circumstanţă personală, asupra căreia se
discută dacă e transmisibilă sau nu atunci când e cunos-

16) Dolul indeterminat se determină de întâmplare. In sensul ju-

rispr. fr. Molinier: Cours II, 269; Le Sellyer: II, N-rile 433 şi '681.
Doctrina franceză merge până acolo, încât dacă un complice nu
ştia că ucigaşul ucide pe tatăl său, el va fi complice de paricid, art. 59
C. p. fr., nefăcând nici o distincţiune ; Dcgois : Traité, Nr. 362. Vezi amă­
nunte pentru doctrina şi jurispr. fr. Garçon: Art. 59—60, Nr. 415 şi urmă­
toarele.
17) De Liszt: Lehrbucli, parag. 52. Confr. trad. ir., p. 337.
18) Cas. fr. începând cu deciziunile din 28 Dec. 1812 şi 22 Aug. 1817.
Vezi alte deciziuni citate de Vidai în Molinier: Cours II, 269. In Franţa
circumstanţele agravante reale privesc şi pe complici (escaladarea, efrac-
ţiunea). Cas. fr., 15 Iun. 1860, S. 61, I, 398 şi P. 61, 756; 6 Nov. 1874, S.
75, I, 181 şi P. 75, 1201; 5 Ian. 1881, S. 84, I, 452 şi P. 84, I, 1098.
 — 644 —

cută, nu va îi în nici un caz pusă în sarcina complicelui,

dacă acesta nu a cunoscut-o.
Circumstanţele ce survin în timpul executării, chiar
când nu sunt cunoscute complicelui, se vor restrânge:şi.,a-
supra lui, fiindcă se susţine că participanţii între ei şi-au
dat un mandat ilimitat în realizarea infracţiunei.
Astfel, dacă autorul unui turt a fost nevoit să uzeze
de chei false, deşi complicele care pândeşte afară nu ştie
de această circumstanţă şi nu ştia că ea va interveni, va
răspunde totuşi de furt calificat.
In fine, alfi autori nu admit comunicarea circumstan­
ţelor necunoscute cari ies din cadrul faptului stabilit de par­
ticipanţi prin acordul lor, sau atunci când aceste circums­
tanţe nu puteau fi măcar prevăzute. De pildă, complicele
care a primit să ajute la un furt, nu va suferi consecinţele
circumstanţei agravante a relelor tratamente exercitate de
autor contra victimei şi necunoscute complicelui, fiindcă
complicele înţelesese să participe la furt iar nu la aceste
rele tratamente. Din potrivă, complicele care a procurat ar­
me pentru a se comite o tâlhărie, va suferi consecinţa a-
gravantei necunoscute a rănirei, fiindcă, deşi a consimţit
să participe numai la faptul tâlhăriei, putea totuşi prevedea,
atunci când a procurat arme, că aceste arme vor fi între­
buinţate în săvârşirea tâlhăriei.
Credem că •soluţiunea cea mai acceptabilă este aceia
a necomunicărei circumstanţelor, necunoscute, în genere (a).
1386 — Sistemul francez, cu drept cuvânt, criticat de Vi­
dai (19), n’a fost admis de legiuitorul nostru, care spune
a) Cele mai multe coduri vorbesc de circumstanţele cunoscute, spu­
nând că numai acestea se transmit. Codul grecesc vorbeşte şi de cir­
cumstanţele prevedibile cari nu au fost expres excluse de participantul
secundar, deci chiar circumstanţele prevedibile nu sunt puse în sarcina
complicelui când el a pretins de la autor să nu dea loc acelor circum­
stanţe.
19) Vidai: Cours Nr. 434. In sens contrariu şi favorabil jurispr. fr.
Normand: Cours Nr. 708, care se bazează) pe art. 59 C. p. fr. şi pe ma­
xima: dolus indeterminatus. Dânsul arată că ar. 59 nu cere să fi parti­
cipat la circumstanţa agravantă, şi adaogă că infracţiunile sunt indivizi­
bile. Recunoşte că justiţia ar cere contrariul, dar dacă e de rea credinţă
la fapta prncipală, i se aplicăj maxima: dolus indeterminatus. Totuşi, ter­
minând, crede că s‘ar puteâ face c micşorare de pedeapsă.
 — 645 —

formai câ pe complice nu-1 privesc „circumstanţele surve­

nite în cursul execuţiunei crimei sau delictului, fură ştireu
complicelui“. De asemenea, după lungi discuţiuni n’a fost
admis nici în Italia, căci după cum a zis Pessina şi Man-
<eini, neprevederea e culpă, iar nu doi (20),
1387 — Soluţiunea legii noastre este înţeleaptă, căci la compli­
citate cerându-se buna ştiinţă, trebue în mod firesc ca ea să
existe nu numai la infracţiune, dar şi la împrejurările care
o agravează.
1388 — Chestiunea e cu mult mai grea când e vorba de cir­
cumstanţe agravante rezultând din relaţiunile dintre victi­
mă şi infractor, sau din calitatea infractorului. De exemplu :
furtul dela stăpân, parintucidul, violul comis de ascendenţi
şi alte persoane prevăzute în art. 265 cod. pen., infracţiu­
nile comise de funcţionari ori de militari, de medic, faima-
cist, moaşă, etc.; în aceste cazuri se va ţine în seamă com­
plicelui de agravaţiunea pe care o va suferi autorul prin­
cipal ?
1389 — La Francezi chestiunea e discutată.
Jurisprudenţa admite afirmativa, din cauză că aceste
agravări modifică chiar caracterul faptei şi incriminarea ;
sunt cu alte cuvinte agravante reale (21).
Doctrina e împărţită, însă în general admite că aceste
agravante fiind personale, nu pot privi pe complici (22).

20) Majno: Commente), Art. 66, Nr. 352, ed. I-a şi 369 ed. 2-a.
21) Pentru paricid. Vezi hotăr. din Garçon: Art. 59—60, Nr. 418;
Cas. fr. 18 Mai 1865, S, 65, I. 464 şi P. 65, 1210; 11 Nov. 1866, S. 67, I, .
143 şi P. 67, 319; Confr. Blanche: Etudes II, Nr. 16 şi deciz. C. cas. fr.
Pentru furt domestic, Cas. fr., 9 Iul. 1846, P. 47, I, 160'. B. Nr. 178
şi 179 şi Garçon, ibid. Nr. 424.
Pentru avort (la moaşa, farmacist, medic) Cas. fr., 23 flov, 1872,
S. 73, I, 1110 şi P, 73, 277. Garçon, ibid. Nr. 420. i
Deturnare de bani publici de către comptabili. Cas. fr., 15 Iunie
1860, S. 61, I, 398 şi P. 61, 756 et Garçon, ibid. -Nr. 423.
Calitatea de funcţionar, 15 Oct. 1813. Dai. Rép. III, p. 651 ; Confr.
Blanche: Etudes II, Nr. 17; Garçon, ibid. Nr. 422 şi 425.
22) In acest sens Rossi: T. III, p. 5; Boitard: art. 60. Ch. Adolphe
şi F. Hélie: I, 47: Molinier II, 271; Villey: p. 171 şi ed. Vl-a p. 155; Garraud:
Précis. Nr, 289, ed. 9-a Traité II, Nr. 281 şi II a Nr. 764, Laborde: Nr. 646,
şi1 ed. 2-a, Nr. 561; Hans: I, 585; Bertauld: p. 513; Rép. Fuzier: V-bo
Complic, Nr. 653.
 — <546 —

1389a — Şi codul austriac (par. 185) consideră tăinuirea ca o«

infracţiune de sine stătătoare pedepsind-o deci şi în cazul
când un obiect, care provine dintr’un furt sau abuz de în­
credere săvârşit între soţi, părinţi, copii sau fraţi şi surori
a fost tăinuit de către o persoană străină. Aceasta cores­
punde principiului exprimat expres în par. 5 alin. 2 cod.
pen., că scuzele personale, cari folosesc autorului sau unuia
dintre complici sau participanţi nu pot fi aplicate şi celor­
lalţi complici sau particianţi.
Acest principiu este consacrat şi de anteproectul elve­
ţian, par. 23 alin. 3, anteproectul german din 1919 şi par..
30, anteproectul german din 1925 în par. 28, anteproectul
austriac în par. 12, şi anteproectul cehoslovac din 1921 în’
par. 23.
1390 _ La noi credem că trebue a se admite acest din urmă;
sistem, fiindcă legea spune expres, relativ la agravante, că
pe complice nu-1 privesc agravantele personale ale autoru­
lui principal, şi că se va pedepsi „după natura crimei privită
ca comisă de el“. Insă, în toate cazurile de care am vorbit,,
complicele fiind un străin şi nu fiu, sau ascendent, neavând
de asemenea calitatea de funcţionar, medic, moaşă, farma­
cist, militar, etc., dacă ar fi comis infracţiunea la care a aju­
tat, nu ar fi fost supus agravantei, deoarece nu avea acele'
calităţi.
1391 — Recunoaştem însă, că de lege ferenda chestiunea ar­
ii discutabilă. După cum obsearvă cu dreptate Thirv, acela
care se face complice unui paricid, unui furt dela stăpân, ori
falsului unui funcţionar, deşi nu e aşa culpabil ca fiul, ser­
vitorul sau funcţionarul infractor, dar în orice caz fapta lui
fiind mai gravă, ar trebui o pedeapsă mai mare şi pentru'
complice. De aceea, dânsul propune o pedeapsă intermedia­
ră între omor şi paricid, între furtul simplu şi cel domestic,,
etc. (23).

In sens contrariu Blanche: II, Nr. 1.1 şi urm.; Comp. Ortolan: I,

1285 şi 1286 şi 1305 şi Trebutien: I, p. 198; Le Sellyer: Crimin. II, Nr. 434;
Molinier Vidai: II, p. 272 ;
23) Thiry: Cours, Nr. 260, p. .187; Civoli e deasemenea de părere
că agravanta cunoscută trebue să lovească pe complice, T. I, Lect. XXXII;
p. 267.
 — 647 —

1 — Calităţile personale autorului pot avea, sub raportul

Obiectivitătii juridice, atât rolul de element indispensabil in­
fracţiunei, cât şi rolul de circumstanţă agravantă.
Astfel calitatea de funcţionar public este un element
în infracţiunea de mituire ; calitatea de om căsătorit este
un element în delictul de adulter ; calitatea de militar este
un element în infracţiunea de dezertare, etc.
Din contra, calitatea de funcţionar este o agravantă
în delictul de scăpare de arestaţi ; calitatea de fiu este o
agravantă a omuciderei ; calitatea de servitor e o agravan­
tă a furtului, etc.
In toate cazurile în care calitatea personală a autoru­
lui alcătueşte un element al infracţiunei, această calitate se
va resfrânge implicit şi asupra complicelui, înglobată în în­
săşi infracţiunea la care a participat.
2 — Aceasta a determinat pe foarte mulţi penalişti să susţi­
nă aceiaşi soluţiune şi pentru cazul când calitatea perso­
nală autorului formează numai o circumstanţă agravantă.
Cu drept cuvânt s’a spus, că dacă admitem atunci când
calitatea personală autorului constitue un element al .infrac­
ţiunei, că complicele răspunde, deşi el nu are această calitate,
de ce nu ar fi la fel şi atunci când calitatea autorului cons­
titue numai o circumstanţă agravantă ? Nici în primul caz,
nici în al doilea, nu se atribue complicelui o calitate pe care
nu o are, dar se constată că el a ajutat pe autorul principal,
ştiind că acesta întruneşte o calitate, care dă actului ce se
comite, în primul caz, un caracter penal, în al doilea caz
o calificare mai gravă. Ori complicele acceptând de a con­
lucra cu un autor, care avea o atare calitate, înseamnă că
a înţeles să violeze un interes care ştia că este special sanc­
ţionat sau sancţionat mai sever.
De aceia credem că va trebui să se ţină seamă în pe­
depsirea complicelui şi de circumstanţele agravante deri­
vate din calitatea autorului principal, ori de câte ori dato­
rită acestei calităţi s’a înlesnit săvârşirea infracţiunei, adică
oridecâte ori complicele a avut în vedere avantajul ce ar
rezultă din calitatea autorului.
Aceasta desigur de lege ferenda, fiindcă în sistemul ac-
 — 648 —

tualului cod, calitatea autorului nu agravează situaţia com­

plicelui. : :
1392 — Ce soiuţiune vom dă în cazul când agravanta perso­
nală există în persoana complicelui ?
Evident că ea nu priveşte pe autorul principal, căci
după cum spune Normand, pentru calificarea faptei trebue
să ne referim la autorul principal, şi să facem abstracţiune
de complice (24). împrumutul şi radiaţiunea de pedeapsă
merge delà autorul principal spre complice, nu însă şi in­
vers (24 bis).
Aceasta e incontestabil.
1393 — Dar aceste circumstanţe agravante personale, nu se
vor ţine în seamă nici chiar complicelui ?
Una este afară de orice îndoială că i se va ţine în sea­
mă : recidiva.
Quid de celelalte ?
La Francezi, Curtea de casaţiune, prin numeroase de­
riziuni, a hotărât că agravantele personale ale complicelui,
afară de recidivă, nu se ţin în seamă autorului şi nici chiar
complicelui, din cauza că, spre a califică fapta, trebue să ne
referim totdeauna la autorul principal. De aci consecinţa că
fiul care provoacă pe un străin să ucidă pe tatăl său va fi
complice la un omor simplu, iar nu la un părinturid, pe când
din contra străinul complice al unui fiu care ucide pe tatăl
său, va fi complice de părinturidere. De asemenea servito­
rul, complice la un furt delà stăpânul său cu un străin, nu
va fi culpabil decât de un furt, pe când străinul complice
la un furt domestic, va fi culpabil de furt calificat.
Doctrina este în general în acelaşi sens (25).
24) Normand: Cours Nr. 684, p. 504.
24 bis) Astfel s‘a decis că neculpabilitatea complicelui nu atrage
neapărat şi pe aceea a autorului principal, fiindcă complicitatea constă1
într'o serie de fapte accesorii menite să prepare sau să înlesnească comi­
terea unei infracţiuni, care nu duc direct şi imediat: la săvârşirea infrac-
ţiunei; aşa că, dacă faptul imputat complicelui nu întruneşte elementele
constitutive ale complicităţii, aceasta nu poate avea nici o influenţă asu­
pra faptului principal. (Cas. II, 1845 din 19(16, în Jurisprudenţa Română
din 1918, Nr. 29, pag. 456).
25) Normand: Op. cit. Nr. 684, p. 504; Bertauld: p. 514; Ortolan: 1,
1304; Lăborde: Nr. 646 şi ed. 2-a, Nr. 561; Blanche: II, p. 36—43; Le Sel-
lyer Criminalité II, 435; Garçon: Art. 59—60, Nr. 398; Garraud: Précis.
 r.

— 649 —

: 1394 — La noi credem că solutiunile trebuesc să fie date în

sens contrariu, în ceeace priveşte agravantele personale ale
complicelui relativ la el însuşi, şi anume că agravantele lui
personale i şe vor tine seamă complicelui, şi aceasta din cau­
za textului art. 48 cod. penal.
Am văzut că la noi, contrar de ceeace există în Fran­
ţa, agravantele p e r s o n a l e ale autorului, nu privesc pe com­
plice, din cauza că legea noastră spune expres acest lucru,
adăogând că pedeapsa se va da complicelui „după natura
crimei p r i v i t ă c a c o m i s ă d e e l “ . Tot din cauza acestor cu­
vinte trebue să admitem că, la noi, agravantele personale
ale complicelui, i se vor ţine în seamă, fiindcă, privind fapta
c a f iin d c o m i s ă d e e l, ea capătă circumstanţa agravantă că
el este fiu, servitor, militar, farmacist, moaşă, etc. Prin ur­
mare la noi, fiul,complice la omorul tatălui său e complice
la un părintucid, iar nu la un omor simplu, servitorul com­
plice la un furt dela stăpânul său e complice la un furt ca­
lificat, iar nu la un furt simplu.

Această soluţiune este atât de adevărată, încât La-

borde, care susţine sistemul contrariu, bine înţeles în Fran­
ţa, spune că : „A trată pe fiu, complice al omorului părin­
telui său ca un paricid, a trată pe servitor complice al'unui
furt comis de un străin în prejudiciul stăpânului său, ca
fiind complice al unui furt domestic, ar fi a pedepsi pe com­
plice „ c a ş i c u m a r f i e l î n s u ş i a u t o r u l c r i m e i s a u d e l i c t u ­
lu i“ (26).
Ei bine, la noi tocmai acest lucru îl ordonă legea, pre-

Nr. 322, ed. 3-a şi ed. 9-a, Nr. 289 şi ed. Xl-a, Nr. 241. Traité, II, Nr. 271
şi 280 şi ed. 2-a 693 şi 703 ed. 2-a; Cas. fr. 5 Oct. 1871, S. 72, 1,255; Contra
Ch. Adolphe şi F. Hélie: Théorie I, Nr. 210 ; Comp. Molinier Vidal : II,
P 273.
Vezi şi Jurispr. fr Garçon: Art. 59—60, Nr. 401 şi urni. :
26) Laborde: Cours, Nr. 646, p. 374, ed. l-a şi Nr. 560, ed. 2-a. A-
cest autor însă greşeşte când crede că sistemul legii noastre ar' duce lâ
rezultatul că s‘ar pedepsi con plicele la sinucidere ca un ucigaş; d. La-
borde uită că sinuciderea nefiird o infracţiune în legea noastră nu poate
ii vorba nici de tentativă, nici de complicitate la sinucidere.
 — 650 -

scriind să se deâ pedeapsa complicelui, după „natura crimei

privită ca comisă de el“ (27).
1 3 9 4 1 — S’au întrebat unii autori dacă premeditarea trebue să
fie considerată ca o circumstanţă subiectivă sau ca una o-
biectivă.
Intr’o părere se consideră premeditarea ca absolut su­
biectivă, şi ca atare ea nu se comunică la complici (a).
Dună altă părere, se consideră premeditarea ca o cir­
cumstanţă subiectivă atât timp cât ea nu e cunoscută de
complici ; din moment însă ce complicele ştie că autorul
principal a premeditat, atunci se va răsfrânge şi asupra sa
această circumstanţă, deci ea devine obiectivă.
In fine, în un ultim sistem, pe care-1 credem mai te­
meinic, premeditarea constatată la autorul principal nu tre­
bue să se răsfrângă asupra complicelui decât atunci când
complicele a avut în vedere această premeditare ca o cir­
cumstanţă de natură a favoriza efectuarea infracţiunei şi
când de fapt ea eră prielnică acestui scop. De ex.: com­
plicele nu a consimţit să ajute decât după ce i s’a şoptit că
infracţiunea a fost bine pregătită mai dinainte de autor, că
acesta a luat toate măsurile de siguranţă, etc- (b).
Chestiunea, de altfel, nu se pune decât atunci când
complicele intervine în timpul executării, căci pentru com­
plicii anteriori faptul însuşi, că au participat la pregătirea
infracţiunei atrage chiar în persoana lor circumstanţa pre­
meditării.
1395 — Ceeace am spus până aici de circumstanţele agravan­
te, se aplică mutatis mutandis la cauzele de neeulpabilitate,
la scuze şi la circumstanţele atenuante. Se poate ca să nu

27) In sens contrar vezi' Ştefl R. Scriban, Curierul Judiciar 1912 Nr

64 şi Troian R. Scriban, ibidem, 1914 Nr. 2; confr. şi răspunsurile noas­
tre, ibidem, an. 1912 Nr. 64’ şi an. 1914. ;
a) In acest sens jurisprudcnta italiană. Cas. 16 Feibr. 1900, în Ri-
vista Penale L, 662. vezi şi Jurisprudcnta Generală, 1925, Nr. 28 speţa 1579'
cu nota noastră. fDongoroz).
b) Alimena, Parteeipazione criminosa e premeditazione, în Legge*.
XLIV, vezi şi J. A. Roux, Cours, p. 270; Garraud: Traité, II, p. 175.“

iv ii,;:
 - 651

Sie autor principal condamnat, şi totuşi complicele să fie

condamnat (28).
De exemplu demenţa or minoritatea agentului princi­
pal, nu împedică de a se <fâ complicelui pedeapsa care i s’ar
fi cuvenit, dacă ar fi el însuşi autorul infracţiunei. Aceste
cauza sunt eminamente personale, şi necomunicabile com­
plicelui, lucru este admis la Francezi (29), şi cu atât mai
mult trebue să fie admis la noi din cauza textului art. 48
cod. pen. (30).
Provocarea însă fiind o scuză reală profită şi compli­
celui, dacă există la autorul principal (31).
Jurisprudenţa franceză admite cu drept cuvânt că pro­
vocarea va profită şi complicelui, chiar când el personal
n’a fost provocat (32). E natural să fie astfel, fiindcă pe­
deapsa complicelui este o pedeapsă de împrumut (32 bis).
Din contra, scuza minorităţii în favoarea autorului
principal fiind o scuză personală, nu poate folosi complice­
lui care este major, şi cu atât mai mult fiind la complice nu
micşorează pedeapsa autorului principal (33).
28) Confr. Blanche: Etudes II, Nr. 47 şi urm. Autorul principal poa­
nte să fie necunoscut sau să fi fugit; aceasta nu împedecă pedepsirea com­
plicelui. Vezi şi voi. de procedură penală din acest tratat, Nr. 933; confr.
Cas. II, 1 din 8 Ian. 1913, Curier. Jud. 1913 Nr. 26 p. 305 şi nota noastră
Vezi şi Dreptul 1913 Nr. 28 p. 221.
29) Laborde: Cours Nr. 661 şi ed. 2-a, Nr. 652; Vidai: Nr. 434. La
Italieni aceeaşi soluţiune; Civoli: Op. cit. Lect. XXXI, p. 254 şi Impallo-
meni: Rivista penale XXVI, p. 102. Del concorso di piu persone ,nn un
Teato.
30) Vezi totuşi discutiunea din sec. III. Condfţiunile complicităţii, pri­
ma condiţiune la sfârşit (Nr. 1289).
31) Laborde: Cours N-le 581 şi 651i şi ed. 2-a, Nr. 563; Vidai: Nr.
434. Cas. fr. 18 Nov. 1824 şi 20 Dec. 1832.
32) Garçon: Code pénal, annoté, art. 59 şi 60, p. 446.
32 bis) Jurisprudenţa română a decis că oridecâteori scuza provo-
cărei este inerentă existentei faptului a căreia criminalitate o modifică, ea
foloseşte atât coautorului cât şi complicelui, dacă a fost admisă în folosul
autorului principal. (Cas. fr. 11 Mai 1920, Journ. des Parq. 1921, pag. 116
şi Jurisprudenţa Generală din 1923, sp. 1619, pag. 723 cu nota Prof. D. A-
lexandresco) Doctrina şi jurisprudenţa italiană au decis ca provocarea
■este o circonstantă subiectivă şi profită numai celui fată de care s’a exer­
citat. In acest sens şi deciziunea Casaţiei noastre în Jurisprudenţa Gene-
irală, 1925, speţa 1976 cu nota V. Dongoroz şi autorii citati în această notă.
33) Ibidem: Nr, 452.
 — 652 —

De asemenea circumstanţele atenuante ale autorului

principal nu pot folosi complicelui. Jurisprudenţa franceza
este constantă asupra acestui punct (34), şi solutiunea ei
trebuie admisă şi la noi.
1395 1 — Asupra cauzelor cari înlătură incidenţa legei penale
vom avea următoarele soluţiuni :
1) Iresponsabilitatea autorului principal (provenită fie
din nebunie, minoritate, somnambulism, etc.) nu înlătură
sancţiunea penală faţă de complice. Acesta, fiind respon­
sabil, va fi pedepsit de rezultatul produs în măsura parti­
cipării sale şi sub calificarea obţinută în raport cu circum­
stanţele Ce-i sunt personale.
Au fost totuşi autori, cari au susţinut că complicele la
fapta 1unui iresponsabil scapă de orice pedeapsă, fiindcă
nu poate fi complice acolo unde nu este infracţiune, şi un
iresponsabil nu poate săvârşi infracţiuni (a).
Această opiniune nu poate fi admisă. Ea oăcătueşte
numai din cauză că se confundă iresponsabilitatea cu lipsa
elementului subiectiv al infracţiunei. In fapta unui irespon­
sabil avem elementele infracţiunei şi deci există infracţiune,,
dar autorul nu are capacitatea de a simţi reacţiunea repre-
presivă şi de aceea incidenţa legei penale este înlăturată
faţă de el.
2) Cauzele cari exclud ilicitul penal faţă de autor pro­
fită şi complicelui, căci ne mai fiind infracţiune, nu mai
există nici complicitate. Aşa dar constrângerea prin amenin­
ţare, starea de necesitate, legitima apărare, ordinul legei,
vor profita şi complicelui atunci când sunt verificate faţă
cu autorul principal.
3) Aceiaşi soluţiune se impune faţă cu cauzele de ne-
imputabilitate : forţa majoră, caz fortuit. Toate aceste cau-

34) Ibidem: Nr. 454.

a) Vezi Nr. 1293. Numeroşi autori susţin că complicele unui ires­
ponsabil devine el autorul infracţiunii, fiindcă activitatea sa devine în cau­
zalitatea infracţiunei o cauză mediată principală: Impallomeni, II codice
penale, I, Nr. 95; Manzini, Trattato, Ii, p. 43S: Alimena, Diritto penale, II,
p. 56. Carr&ra susţine însă că există compl'cltate, fiindcă activitatea com­
plicelui e accesorie faptului comis, iar nu autorului. (Opuscoli, I). In sen­
sul păstrării calităţii de complice: Garraud Traité, ed. 3, II, p. 156.
 I-
i
— 653 —

ze însă nu profită unui coautor, atunci când sunt verificate

numai în privinţa celuilalt autor.
1395 2 — In privinţa scuzelor absolutorii, scuzelor atenuante şi
circumstanţelor atenuante, se aplică regula generală, şi a-
nume : scuzele sau circumstanţele pur personale nu profită
complicelui atunci când există faţă de autor ; cele reale,
f din contra, îi vor profită (b).
[ 1396 — Ce vom spune despre tainicele luări din art. 307 ?
S’ar putea susţine nepedepsirea complicilor prin două ar­
gumente destul de tari :
1) Din lucrările preparatoare ale cod. pen. fr., se vede
că principalul motiv al nepedepsirei furtului în familie, nu
este ideia comunităţii bunurilor în familie, ci raţiunea de
convenienţă de a se evită scandalul unei acţiuni penale e-
xercitată în contra unei rude sau aliat foarte de aproape,
pentru simple interese băneşti. Acest scop însă nu poate fi
realizat, dacă se vor urmări complicii, de oarece cu ocaziu-
nea judecării lor se va produce scandalul pe care legiuitorul
a voit să-l evite (35).
2) Art. 307 cod. pen. rom., declară că asemenea fap­
te, pe care Ie numeşte tainice luări, nu se pot socoti furturi
ci sunt supuse numai la despăgubiri civile ; dacă însă fapte­
le acestea nu constitue infracţiuni, nu poate să fie vorba de
complicitate, fiindcă, după cum am spus, complicitatea e
ajutarea cu bună ştiinţă la comiterea unei infracţiu ii (36).
1397 — Cu toată tăria acestor argumente, noi credem că tex­
tul art. 48 cod. pen., se opune acestei interpretări, din cau­
ză că după acest articol, complicele se pedepseşte după na­
tura crimei sau deliciului, privite ca săvârşite de el, şi e e-
vident că dacă străinul ar fi comis delictul, el ar fi fost cul­
pabil de furt.
In zadar se vorbeşte de motivul de convenienţă socia­
lă, tras din lucrările preparatorii ale cod. pen. fr.; legiuito-
b) Vezi asupra acestor chestiuni: Garraud, Traité, ed. 3, II p. 154 şi
urm.; Vidal et Magnol, Cours, p. 578 şi urm.; J. A. Roux, Cours, p. 268 şi
urm.; Carrara, Opuscoli, I, p. 601 şi urm.; Alimena, op şi Ioc. cit.; Castori,
în Cogliolo, I, part. 3, p. 717 şi urm.
35) Vezi şi cele zise în Cap. IV, N-rile 1082—1085, despre scuza
absolutorie din art. 307.
36) In acest sens Bianche: Etudes II. Nr. 56 şi iurispr. C. cas. fr
 — 654 —

rul l’a înlăturat implicit prin modificarea textului articolu­

lui corespondent francez.
De altmintrelea cu sistemul pe care-1 combatem, nu a-
jungem oare la acelaşi rezultat, relativ la convenienţele so­
ciale ? Dacă un străin fură cu complicitatea persoanelor
din art. 307 cod. pen., el nu va fi apărat de pedeapsă, şi
cu această ocaziune nu se va dă oare pe faţă fapta de com­
plicitate a rudei sau aliatului foarte de aproape ? întrucât
convenienţele sunt mai apărate, dacă se dovedeşte că ruda
apropiată este un autor, decât dacă ea este un complice
a unui furt din familie ? Dacă nu se poate da în judecată
străinul complice al unui furt în familie, de teamă să nu se
descopere fapta comisă de ruda sau aliatul apropiat, nu
trebue să se dea în judecată nici străinul, ca autor sau co­
autor al furtului comis cu complicitatea aceloraşi persoane,
de temere ca să nu se producă scandalul, dovedindu-se com­
plicitatea lor. Cine însă va merge până acolo ? (37).
Oricum ar fi însă, chestiunea e delicată (38).
13971 — Impunitatea tainicelor luări este în genere greşit în­
ţeleasă. Am arătat la Nr. 1082 1 care este caracterul juridic
al acestei impunităţi.
Deşi în art. 307 cod. pen. se spune că tainicele luări
nu se vor socoti furturi, aceasta nu înseamnă însă că în
obiectivitatea sa juridică faptul nu întruneşte elementele u-
nei infracţiuni, ci numai că legea înlătură, pentru anumite
consideraţiuni, incidenţa sancţiunilor sale.
Altceva ar fi fost dacă legiuitorul ar fi spus că taini­
cele luări nu sunt furturi, atunci desigur ar fi ridicat aces­
tor fapte însăşi caracterul de acţiuni ilicite penal, dar legiui­
torul întrebuinţează termenul de nu se vor socoti, ceeace in­
dică că infracţiunea există, dar va fi considerată, pentru-
anumite persoane, ca şi cum nu ar fi avut loc. Aceşti ter­
meni sunt corecţi şi obişnuiţi când se recurge la o situaţiu-
ne fictivă ; astfel zicem că cineva este absent, atunci când
realmente nu se află de faţă, şi zicem că-l socotim absent,

37) Confr. Blanche: Etudes II Nr. 57.

38) In sensul părerii susţinută de noi, D. Alexandresco, în notă, a-
supra sent. Trib. Iaşi, sect. I, 1098-901, C. Jud. XI, 122 126, şi Alexan­
dresco, Coment. drept civ. rom, VII, P. 666, notă.
 — 655 —

atunci când e prezent, dar din anumite motive trecem sub

tăcere prezenţa sa.
Aşâ dar infracţiunea există, iar dacă persoanele indi­
cate de art. 307 scapă de pedeapsă, aceasta provine din
cauza că faţă de ele şi numai faţă de ele legea a înlăturat
pedeapsa printr’o ficţiune.
De aceia, atât autorii cari ar avea complici ce ar be­
neficia de art. 307, cât şi complicii unor autori în favorul
cărora ar veni acest text, nu vor profită de această impu­
nitate, întrucât faţă de ei infracţiunea există şi deci argu­
mentul, că nu poate fi complice acolo unde nu e infracţiu­
ne, este inoperant.
Argumentul cu raţiunea impunităţii din art. 307 e atât
de şubred, că nu vom insistă asupra lui, pretinsa ocrotire
a intereselor familiei fiind o patentă iluzie (a).
1397a — Conform dispoziţiunilor par. 5 alin. 2 al codului penal
austriac, scutirea de pedeapsă acordată de lege membri­
lor familiei, nu poate fi extinsă şi la străinii, cari au parti­
cipat la infracţiune.
In aeelaş sens se pronunţă şi antepr. austriac (par. 12
alin. 3), antepr. elveţian (par. 23-3 şi 87), antepr. german
din 1919 (par. 30) şi din 1925 (par. 28), precum şi antepr.
cehoslovac din 1921 (par. 23).
Tăinuirea fiind considerată conform codului austriac
(par. 185) ca o infracţiune de sine stătătoare, ea are fiinţă
chiar şi în cazul când de exemplu un fiu ar tăinui un obiect
fără vreo înţelegere prealabilă eu autorul furtului, însă a
cărui provenienţă o cunoaşte, lucrul fiind furat dela tatăl
său de către un străin.
1398 — Jurisprudenţa franceză admite că nu poate să existe
complicitate în caz de furt dela persoanele arătate în art.
307 cod. pen., fiindcă legea nu califică această luare drept
furt (39), soluţiune care se admitea şi în dreptul roman (40).

a) Vezi studiul nostru: V. D o n g o r o z , Impunitatea „tainicilor luări“,

în Curierul Judiciar, 1520, Nr. 69—70 şi 81—82. Pentru bibliografia fran­
ceză, vezi: G a r r a u d , Traité, ed. 3, vol. II, p. 159, nota 4.
3 9 ) G a r ç o n : Op. cit., art. 59- h60.
40) Leg. 52, princ. Dig. XLVII, 2.
 — 656 —

Credem că jurisprudenţa franceză are dreptate, aceas­

ta e o concluziune contrarie intereselor sociale, dar absolut
logică, odată ce se admite principiul complicităţii ca pedeap­
să de împrumut, fiindcă nu poate să existe complicitate a-
colo unde nu există infracţiune, şi fiindcă neantul nu poate
să împrumute ceva.
La noi jurisprudenţa a variat.
Referindu-se la tăinuire, ea a admis că nu poate să
existe acest delict, în cazul tainicelor luări prevăzute în art.
307, fiindcă ele nu constituesc infracţiuni ; aceasta e apli­
carea principiului complicităţii ca i pedeapsă de împru­
mut (41).
Referndu-se la complicitatea propriu zisă, Curtea noa­
stră de casaţiune, a admis în 1909 că, dispoziţiunile art. 307
cod. pen., sunt personale şi profită numai soţilor, iar nu şi
complicilor ; complicii sau coautorii nu profită de apărarea
de pedeapsă (42).
Insă, prin o deciziune recentă. Curtea de casaţiune a
decis în sens contrariu, că tainicele luări nefiind infracţiuni,
cei cari au asistat sau ajutat la săvârşirea unor asemenea
fapte, nu pot fi consideraţi ca culpabili de delictul de com­
plicitate (43). Cu alte cuvinte, Curtea de casaţiune a admis
sistemul jurisprudenţei franceze, ceeace, după părerea noa­
stră este neraţional, relativ la complici, fiindcă textul legii
noastre (art. 48 cod. pen.), diferă de cel francez.
La 1915, Curtea noastră supremă a revenit la juris­
prudenţa sa anterioară, şi foarte bine a făcut (44).

41) Trib. Iaşi, Sect. I, 1098 din 30 Nov. 1901, C. jud. XI (1902), p.
122—126; Curtea Iaşi, I, Nr. 1208-904, Curier. Judiciar., 1904, Cr. 84, p. 710;
Cas. II, 2689 din 1906, B. 1877 şi Curier. Judiciar. 1917, p. 659. In sens
contrar C. Bucureşti, I, 939-906. Vezi şi cele spuse la tăinuire, Nr. 1438i
42) Cas. II, 1900 din 1909, B. 824.
43) Cas. II, 30 Nov. 1911, Curier. Judiciar 1912, Nr. 14, p. 160. Vechiul
nostru drept, cel puţin în caz de instigare, .era mai înţelept, fiindcă deşi
apăra de pedeapsă pe femeia care fură dela bărbat, dar pedepsea pe sfă­
tuitorul ei. îndreptarea legii, glava 348, zacon 13 şi Pravila V a s ile L u p u i
Pricina 15, Nr. 183, ed. L o n g in e s c u , p. 52.
44) Cas. II, 2154 din 22 Sept. 1915, Curierul Judiciar 1915 Nr. 79
pagina 650.
 — G57 —

Vom adăuga că scutirea de pedeapsă fiind o deroga-

ţiune Ia dreptul comun, trebue interpretată în sens restric­
tiv ; prin urmare, cu drept cuvânt Curtea noastră de casa-
ţiune a decis că afinii numai în linie directă sunt apăraţi de
pedeapsă, nu însă şi în linie colaterală, cum ar fi cumna­
tul (45).
Din împrejurarea că tainicile luări nu constituesc in­
fracţiuni, Curtea de casatiune română a tras consecinţă,
logică de altmintrelea, că tribunalele corecţionale în aseme­
nea caz devin incompetinte pentru a acordă despăgubiri ci­
vile, fiindcă competinfa lor de a pronunţă despăgubiri ci­
vile nu este decât accesorie (46).
1399 — Ce vom spune în caz de rapt ? Complicele beneficia­
ză şi el de nepedepsirea acordată de legiuitor în cazul art.
282 cod. pen. ?
Curtea de casaţie fr. a admis afirmativa pentrucă alt­
mintrelea s’ar produce scandalul pe care legea voeşte să-l
evite ; impunitatea nu e acordată în favoarea culpabilului,
deci nu e personală lui (47).
Credem că aceiaşi soluţiune trtbue să fie admisă şi la
noi, fiindcă nepedepsirea din art. 282 cod. pen., este ca o
amnistie ; ea ridică criminalitatea faptei.
1399 1 — Denunţarea, atunci când legea acordă denunţătorului
impunitatea, nu va profită decât personal acestuia, iar nu
şi complicilor săi. Pentru coautori chestiunea nici nu se mai
discută. Personalitatea impunităţii din denunţare este im­
pusă de însăşi raţiunea acestei impunităţi, care reclamă ca
prin sacrificiul exonerării de pedeapsă a denunţătorului,
să se asigure descoperirea celorlalţi participanţi principali
şi secundari, (vez şi Nr. 1287).
1399 2 — împăcarea părţilor fiind un mod de stingere a acţiu-
nei publice în anumite infracţiuni, este de asemenea perso­
nală, neprofitând decât aceluia cu care victima s’a împăcat.

45) Cas. îl, 82 din 16 Ianuarie 1912, Curier. Judiciar 1912, Nr. 14, p.
167; Săpt. jurid. an. I, Nr. 13. In sens contrariu, deciziunea casată 385-911
a Camerei de punere sub acuzare Bucureşti.
46) Cas. II, 2916 din 30 Nov. 1911, Curier. Jud. 1912, Nr. 14, p. 161.
47) Vezi N o r m a n d : Nr. 515; şi hotărârile şi doctrina în G a r ç o n , art.
59—60, Nr. 451.
 — 658 -

Prin împăcare, infracţiunea nu dispare, ci numai se

stinge consecinţa sa principală : acţiunea publică. Cum a-
ceastă acţiune poartă distinct asupra fiecărui inculpat sau
participant, stingerea acţiunei publice pentru motive perso­
nale faţă de unul din ei, nu are nici o înrâurire faţă de cei­
lalţi.
Aşa dar împăcarea cu autorul, nu profită complicelui.
1399a _ Chestiunea delà Nr. 1399 nu se poate pune în dreptul
penal austriac, pentru care nepedepsirea raptului în cazul
căsătoriei supravenite, nu este cunoscută. Anteproectul ger­
man din 1919 (par. 317) şi din 1925 (par. 250) conţine ace­
iaşi dispoziţiune ca şi art. 282 cod. pen. rom.
In acelaş sens anteproectul austriac (par. 255).
1400 — Quid în cazul când complicele a ajutat pe un neres­
ponsabil ? Liszt e de părere, şi credem că are dreptate, că
participarea unui terţiu la o infracţiune comisă de un ne­
responsabil nu poate constitui o complicitate, însă terţiul
poate fi răspunzător ca şi cum ar fi el însuşi autorul in-
fraeţiunei (48). In acest caz — credem noi — autorul ne­
responsabil este un simplu instrument de executare al res­
ponsabilului pretins complice.
1400 1 _ Am arătat la Nr. 1395 \ că iresponsabilitatea auto­
rului principal nu trebue să aibă nici o înrâurire asupra
situaţiunei complicelui. Acesta rămâne complice şi e pe­
depsit ca atare, iar nu ca autor al faptului.
Nu împărtăşim deci opiniunea lui Fr. Liszt, susţinută
şi de alţi autori (v. nota a de sub Nr. 1395 a) şi aprobată în
precedentul paragraf, cu toate că la Nr. 1287 şi 1293 se
înclină către soluţiunea contrară.
Iresponsabilitatea autorului principal nu poate şi nu
trebue să schimbe calitatea de complici a participanţilor se­
cundari în aceia de autori, fiindcă obiectiv şi subectiv nu este
nici o deosebire între a ajuta sau asistă pe un om teafăr sau
a face acelaşi lucru faţă de un dement, când şi unul şi cel­
lalt desfăşoară o activitate care conduce la un rezultat ilicit
penal.
Subiectiv, atât cel care ajută unui om teafăr, cât şi cel

48) D e L is z t: Lehrbuch, parag. 38, Nr. 4 şi p. 245 ed. ir.

 — 659 —

«care ajută unui dement, ştie că se va desfăşură sau se des­

făşoară o activitate care va conduce Ia un rezultat ilicit
Şi înţelege să sprijine această activitate în vederea finalită­
ţii urmărită de autorul ei.
Se greşeşte deci când se spune că autorul nebun sau
inconştient este instrumentul complicelui ; căci, cum poate
fi acest autor un instrument, când el singur s’a hotărât să
săvârşească o infracţiune şi a trecut la executarea rezolu-
ţiunei încât complicele nu face decât să ajute acestei exe­
cutări ? A fi instrumentul cuiva este a execută voinţa aces­
tuia ; autorul nebun îşi execută propria lui rezolutiune, iar
complicele numai îl ajută.
Obiectiv, cel care ajută pe un autor nebun, nu face mai
mult decât cel ce ajută pe un om teafăr şi într’un caz şi în
celalt activitatea complicelui e secundară, faptul se putea
realiză şi fără sprijinul acestei activităţi, iar dacă a inter­
venit, ea nu poate fi altcevâ decât este în realitate : un a-
jutor, deci un act de complicitate.
In adevăr, ce deosebire poate fi între complicele care
procură o otravă sau o armă unui criminal odios, ştiind că
acesta va omorî, şi între complicele care procură aceleaşi
mijloace unui nebun, ştiind că şi acesta va omorî ? Ce deo­
sebire între cel ce pândeşte, ca să nu fie surprins un rău­
făcător care dă foc unei case, şi cel ce pândeşte în acelaşi
scop, în timp ce un nebun incendiază iarăşi o casă ? Ce
deosebire între complicele care barează drumul unui indi­
vid fugărit de un criminal, ştiind că acesta din urmă voeş-
te să-l omoare, şi complicele care face acelaşi lucru, ştiind că
cel care fugăreşte e un nebun furios, care va omorî pe fu­
gărit ?
- — In toate aceste cazuri, rezoluţiunea criminală există
independenţă de fapta complicelui, şi autorul conştient ca?
şi nebunul tind să realizeze un rezultat ilicit care este opera
lor. Acest rezultat se va realiză însă şi într’un caz şi în cel­
lalt mai uşor, dacă va fi sprijinit; complicele, în ambele
cazuri, nu face decât să ofere acest sprijn. Deci complicele
ajută unei activităţi principale ; această activitate interesea­
ză şi ea este aceiaşi, fie că e opera unui responsabil sau a
unu iresponsabil.
 - 6 60 —

Oare criminalul care vrea să omoare şi are nevoie de-

otravă, esté mai puţin ajutat de complicele care îi procură
otravă, decât a fost ajutat nebunul care voeşte şi el să o-
moare şi căruia i s’a procurat tot de un complice această
otravă ? Desigur că nu ! Din moment ce complicele ştie în
ce scop ajuta, fapta lui rămâne aceiaşi, indiferent cine şi
cum realizează acest scop.
Cu totul altceva este atunci când o persoană ignorând
scopul în care i se cere un sprijin, n’ar ţine seamă că cel
ce îi cere acel ajutor e un nebun. De ex.: altceva este a da
o otravă unui om teafăr, care pretextează că voeşte să
stârpească nişte insecte, şi a da aceiaşi otravă unui nebun
sub acelaşi pretext. Culpa e mult mai mare în cazul al doi­
lea, fiindcă puteai prevedeă că nebunul va face o rea în­
trebuinţare. Dar atunci când un om conştient sau un nebun
îti cere otravă ca să omoare şi îi dai acea otravă, ce im­
portantă mai are faptul că celui căruia i-ai dat otrava e
dement sau nu, din moment ce şi unul şi altul va omorî şi
din moment ce ai acceptat acest rezultat. Iată de ce com­
plicele unui nebun nu este decât complice, aşa după cum
ar fi fost dacă ar fi ajutat unui om teafăr.
1401 — Art. 48 cod. pen., zice că se va pedepsi complicitatea
cu un grad mai jos decât autorul principal ; art. următor
49 complectează această idee, adăogând că în caz când
pedeapsa autorului principal va fi recluziunea, pedeapsa
complicelui va fi închisoarea corectionaîă delà 2—5 ani.
Legiuitorul a voit prin acest articol să evite ca să se pe­
depsească cu pedepse politice complicele unui infractor de
drept comun pedepsit cu recluziunea.
1402 — Legiuitorul nu vorbeşte de condicii celor pedepsiţi cu
detenţiunea sau degradarea civică. La ce pedeapsă vor fi
ei supuşi ?
Părerea noastră este că, în asemenea caz, se va aolică
art. 48 cod. pen., care este general. Prin urmare, compli­
cele unei infracţiuni pedepsită cu detenţiunea, va fi pedep­
sit cu degradarea civică, iar complicele unei infracţiuni pe­
depsită cu degradarea civică se va pedepsi cu închisoarea
corecfională delà 15 zile până la 5 ani. Recunoaştem că a-
ceste soluţiuni prezintă inconvenientul că. pe când compli­
 — 661 —

cele unui recluzionist se pedepseşte corecţional, complicele;

unui detenţionist se va pedepsi cu pedeapsă criminală. Sun­
tem siliţi însă să admitem aceste soluţiuni faţă cu textul
legii (49).
1403 — Ultimul alin. al art. 49 cod. pen. spune că dacă pe­
deapsa autorului principal va fi închisoarea corecţională,
pedeapsa complicelui va fi minimum acelei pedepse.
De ce minimum este vorba ? De -cel general, ori de cel'
special pedepsei date autorului principal ? Credem că e vor­
ba de minimum special, căci numai aşa poate să existe pro-
porţiunea între complici şi autorul principal, precum şi în­
tre diferiţi complici (50 şi 50 bis).
1404 — Art. 51 cod. pen., prevede complicitatea indispensa­
bilă şi este o derogare la regula pedepsirei mai uşoară a
complicilor : „Complicele — zice aceste articol — se va
pedepsi întocmai ca autorul principal, când cooperaţiunea
lui a fost astfel încât fără ea delictul nu s’ar fi comis“ .
Complicii indispensabili sunt consideraţi de art. 45 cod.
pen. bavarez din 1813 ca autori principali. După acest co­
dice sunt consideraţi autori principali (Urheber) : 1) acel
care execută infracţiunea direct, cu propria sa putere cor­
porală; 2) acela care, înainte sau în timpul executării in-
fracţiunei, va da executorului (Vollbringer) cu intenţiune de-
a ajunge la săvârşirea faptei, un ajutor fără de care acţiu­
nea nu s’ar fi putut comite; 3) acei care, cu intenţiune de­
licioasă, vor fi determinat pe alţi indivizi să comită ori să
consume infracţiunea.
Această dispoziţiune nu e îri sine neraţională, căci de­
spre persoana fără de care nu se poate săvârşi o infracţiu­
ne, putem zice că este adevăratul autor. Insă, — după cum
spune Civoli —• complicitatea esenţială şi neesenţială e uşor
de enunţat, dar greu de găsit criteriul ştiinţific al diviziune!

49) Vezi voi. I, Nr. 433, p. 273 şi voi. II, Nr. 1999 şi 1664;
50) Cas. II, 544 bis din 23 Iun. 1899 B. 862 şi C. [Bucureşti, II, Nr.
281 din 1899; Cas. II, 1209 din 31 Mai 1913, „Curierul Judiciar” 1913, Nr.
61, pag1. 684.
50 bis) In acelaş sens. Cas. II, 455 din 191'6| în Jurispr. Română Nr.
22 din 1916 pag. 376. Cas. II, 1124 din 7 Mai 1924 în „Jurisprudenta Ge­
nerală“ din 1924, sp. 1379, pag. 741. Jurisprudenta e constantă.
 — 662 —

şi să facem aplicarea concretă la cazuri practice (51). Gra­

ţie art. 51 cod. pen., judecătorii au de fapt totdeauna pu­
tinţă în legea noastră a pedepsi pe complice cu aceiaşi pe­
deapsă ca pe autorul principal, şi apreciarea lor va scăpă
de sub censura Curţii de casaţiune (52).

1405 — Ca exemple luate din jurisprudenţa română putem cită

următoarele : O persoană însoţind pe infractor, se anunţă
singură, apoi intrând în casă şi cunoscând numai ea pe vic­
timă, aceasta e lovită de autoru1 principal. Curtea de casa­
ţiune şi instanţa de fond.au considerat cazul acesta de com­
plicitate necesară (53).
Alt caz : Tribunalul constată în fapt că victima unei
răpiri eră de 17 ani şi destul de robustă spre a se putea îm­
potrivi răpitorului, dacă ar fi fost singur şi neajutat. Curtea
de apel a aprobat sentinţa tribunalului, iar Curtea de ca­
saţiune a decis că nu mai e nevoie a motivă că fără coope-
raţiunea complicilor fapta nu se puteâ întâmplă (54).
De altmintrelea, dacă din împrejurările de fapt, din
declaraţiunile martorilor şi interogatorul inculpatului, ins­
tanţa de fond îşi face convingerea că infracţiunea nu se pu­
teâ comite fără complice, ea face o bună aplicare a art.
51 cod. pen. (55).

1406 — Trebue însă observat că în caz de complicitate indis­

pensabilă, fiind în realitate o complicitate cu circumstanţă
agravantă, trebue să se pună o întrebare separată pentru
complicitate, şi alta pentru împrejurarea agravantă a in-

51) C i o v o l i : Op. cit., I, lect. XXXII, p. 265.

52) Cas. II, 2916 din 30 Nov. 1911, Curierul Judiciar 1912, Nr. 14,
p. 161, A . P r in s dă ca exemple pe servitorul care deschide uşa hoţilor, pe
individul care atrage victima în casa în care va fi ucisă, pe acela care dă
imobilul pentru o sechestrare. Science pénale et droit positif, Nr. 555. Cel
din urmă exemplu e contestabil; P r in s recunoaşte dealtfel că chestiunea
e foarte delicată.
53) Cas. II, 281 din 19 Mai 1887, B. 503.
54) Cas. II, 775 din 30 Nov. 1893. B. 1084.
55) Cas. II, 775 din 20 Sept.. 1900. B. 1067; Confr. C. Bucureşti; III,
.28 Oct. 1875; Dreptul 75 Nr. 68; Cas. II, 187 din 18 Mai 1876. B. 252.
 — 663

dispens'abilităţii, fiindcă altmintrelea intervine calare (56 şi

56 bis).
1407 •— Acest gen de complicitate nTa fost admis în cod. pen.
german (par. 49), unguresc (par. 72) şi al cantonului Zurich
(par. 39) ; se găseşte încă în cod. penal italian, art. 64. E l!
dă naştere la mari dificultăţi în doctrină şi în jurisprudenţă.
Carrara, deşi admite în principiu complicitatea jiecesară,.
recunoscând că e dreaptă, mărturiseşte totuşi că în teorie
nu se poate defini, iar în practică ea este spinoasă (57). De
aceea, în Italia, Brusa propusese desfiinţarea ei. dar n’a
isbutit, fiindcă s’a spus că ar fi nedrept să se pedepsească
mai puţin aspru decât pe hoţ, pe servitorul care, fiind înţe­
les eu hoţul, a lăsat poarta deschisă (58).
1407 1 — Complicitatea necesară este mult prea discutată de
autori, fără a se ajunge la o formulă definitivă.
După unii autori, complicitatea necesară este o situa-
ţiune perfect admisibilă, ea constând într’o activitate, care
sub raportul formal păstrează caracterele complicităţii, a-
dică este o participare secundară, iar sub raportul substan­
ţial, ea este necesară contribuind ia cauzalitatea rezulta­
tului ilicit (a).
După alţi autori, complicele zis necesar este un ade­
vărat coautor, căci din moment ce realizarea rezultatului
ilicit eră condiţionat de sprijinul său, acest sprijin nu nu­
mai că devine determinant pentru activitatea tuturor celor-

56) Cas. secţ. Vac. 347 din 8 Oct. 1886. B. 618; COnîr. Cas. II, 218
din 3 Mai 1872 B. 135. Dreptul, 1872. Nr. 45.
56- bis) S‘a (mai decis că nu este contradictoriu un verdict când
juraţii au răspuns negativ cu privire la culpabilitatea autorului principal şi
afirmativ cu privire la culpabilitatea complicelui aceleeaşi crime. (Cas. II,
654 din 27 Febr. 1924, în Jurisprudenţă Generală din 1924, sp. 1202, pag.
652).
Este însă nul verdictul, când juriul prin aceea? declaratiune decide
că un individ este autorul şi în acelaşi timp şî tăinuitorul aceleeaşi crime.
(Cas. crim. fr., 5 Ian. 1922, P. 1922. I. 143, vezi Jurisprudenţă Generală
din 1924, sp. 212, pag. 108 cu nota Ioan Rădulescu).
57) C a r r a r a : Grado nel delitto,, parag. 296.
58) M a jtio : Commento, Art. 64, Nr. 339 ed. l-a şi 353 ed. 2-a.
a) C a r r a r a , op. cit. parag. 296 în Opuscoli, P e s s i n a , Appunti al:
nuovo codice penale, p. 21, Neapoli, 1875.
 — 6 64 —

îalţi participanţi, dar el se transformă într’o adevărată con-

cauză eficientă a rezultatului ilicit (b).
Chestiunea dacă complicele necesar e complice sau au­
tor în realitate, nu are nici o importantă, din moment ce
şi într’un caz şi în celalt i se aplică aceiaşi pedeapsă.
Ceeace interesează este a găsi un criteriu de diferen­
ţiere între complicitatea simplă şi complicitatea necesară.
1 4 0 7 2 — Cei mai mulţi autori şi practicieni, pentru a decide dacă
un act de complicitate a fost sau nu necesar, se servesc de
criteriul eliminării. Adică din desfăşurarea materială a in-
fraeţiunei elimină actul de complicitate şi verifică apoi dacă
fără acest act rezultatul s’ar mai fi produs.
Acest criteriu este greşit, căci cu modul acesta toţi com­
plicii devin necesari şi, în plus, se ajunge la cele mai puerile
concluziuni.
Iată, de ex., un complice care a ţinut scara unui hoţ,
pentru a pătrunde într’o casă. Ca să eliminăm faptul ţinerii
scării, va trebui să se facă o expertiză, dacă cineva s’ar fi
putut urcă pe scara neţinută, să se cerceteze dacă nu se
putea intră fără scară, sau dacă nu există pe aproape o sca­
ră mai solidă.
E absurd şi ridicul !
1407 3 — Pentru a distinge pe complicii necesari de cei simpli,
nu trebue să ne raportăm la modul în care s’a desfăşurat e-
xecuţiunea infracţiunei şi la mai marea sau mai mica im­
portanţă pe care a dobândit-o în cursul exeeuţiunei activi­
tatea fiecărui complice.
Se poate ca întâmplarea să facă din ajutorului unui
complice nu numai un sprijin necesar, dar chiar indispen­
sabil în cursul executării, — aceasta nu va transformă pe
acel complice din simplu în complice necesar.
Ceeace indică prezenţa unei complicităţi necesare este
chipul în care infracţiunea a fost concepută, datorită condi-
ţiunilor în cari ea se putea efectua şi cari reclamau ca ne­
cesar un anumit concurs.
De ex.: X voeşte să omoare pe Y, dar acesta nu iese
niciodată din casă, şi nimeni afară de servtorul său r poa­
te pătrunde la el. Dacă X va obţine complicitatea ..ervito-

b) I m p a llo m e n i, II codice penale, I, Nr. 106; M a n z in i, Trattato, II,

p. 443.
 — 665 —

rului pentru a-1 strecura în casă, servitorul, care a cunos­

cut în ce scop face aceasta, va fi un complice necesar, fiind­
că fără sprijinul său, fapta nu se putea concepe în felul în
care X voia să o realizeze.
Aşa dar, pentru ca un participant secundar să fie con­
siderat ca complice necesar, trebue ca chiar din monentul
când infracţiunea a fost concepută să apară ca necesară
activitatea acestui complice, sub îndoitul motiv : că infrac­
ţiunea nu s’ar putea săvârşi fără această activitate şi că ni­
meni altul decât acel complice nu avea posibilitatea de a
efectua acea activitate necesară.
1408 — Afară de cazul art. 51 cod. pen., mai găsim atâta în
codicele penal, cât şi în legile speciale, cazuri excepţionale,
probabil din inadvertenţă a legiuitorului, în care compli­
cele se pedepseşte cu aceiaşi pedeapsă ca autorul Drincipal.
Vom cită în cod. pen. art. 86, 113, 200, 271, 272 şi
273, iar în legile speciale, art. 81 din legea recrutării din
1882 care zice : „Autorii şi complicii sunt pedepsiţi cu a-
celeaşi pedepse“, art. 259 C. J. M. şi art. 13 Legea mărci­
lor de fabrică.
Relativ la pedeapsa complicilor, ne mai rămâne să:
examinăm câteva chestiuni :
1409 — 1. Poate să existe complicitate mediată, adică com­
plicitate la complicitate ?
Sunt autori care susţin negativa, pentru motivul că
legea zice : care vor fi provocat la o infracţiune, sau : care
vor fi asistat sau ajutat pe autorul ori autorii infracţiuneî
(59). In Germania aceiaşi părere a fost susţinută de Berner :
„Complicitatea — zice acest autor ■ — trebue prestată auto­
rului infracţiunii, nu există complicitate la complicitate.
Complicitatea la complicitate e o coneepţiune străină legii.
Legea nu pedepseşte complicitatea contravenţiunilor pentru-
că pedeapsa e prea mică; pentru aceiaşi raţiune nu se pe­
depseşte complicitatea la complicitate în crime şi delic­
te“ (60).
59) G a r r a u d : Traité II, Nr. 255, ed. 1-a si H, Nr. 677, ed. 2-a; G a r ­
çon: Code annoté, art. 59 si 60, Nr. 347.
60) B e r n e r : Lehrbuch, parag. 100, p. 197, ed. 1877; Confr. ed. 1898,
paragr. 82 p. 159 si trïd. ital., parag. 111, p. 161.
 666 -

1409 1 — Expresiunile uzitate, de : provocare la provocare şi

complicitate la complicitate sunt fructul unei tendinţe oare­
cum justificate de a se creiâ termeni technici pentru orice
situaţiune ce pare să aibă ceva specific în ea.
In realitate însă, sub raportul principiilor ce guver­
nează materia partidpaţiunei, provocatorul la provocare
este pur şi simplu un provocator, iar complicele la complic
citate un complice.
In adevăr, ce este provocarea ? Acţiunea prin care se
.face ca să nască în cugetul altei persoane rezolutiunea de-
liotuoasă. Toţi cei ce au participat la această activitate de
instigare, direct sau indirect, mediat sau imediat pot fi so­
cotiţi între ei ca coautori în provocare, faţă de provocat şi
de infracţiunea săvârşită de acesta, ei sunt însă cu toţii a -
genţi provocatori şi vor primi acelaşi tratament juridic.
(Vezi şi Nr. 13324 şi 1414).
Ce este complicitatea? In sensul cel mai larg este spri­
jinul material sau moral dat activităţei din care a rezultat
o infracţiune. Ce importă iarăşi dacă acest sprijin a fost di­
rect saü indirect, mediat sau imediat, din moment ce el a
folosit în mod material sau moral la realizarea rezultatu­
lui ilicit ? Aşa dar complicele la complicitate, sau compli­
cele mediat, este în realitate un complice, fiindcă a efectuat
o activitate care subiectiv şi obiectiv constitue un act de
complicitate (a).
H410 — Credem întemeiată pedepsirea complicităţii mediate,
fiindcă legea nu se preocupă de persoana căreia se dă aju­
tor, ci de fapta comisă (61). De altmintrelea generalitatea
a) In acest sens: Alimena, Diritto penale, II, p. 33; Garraud; Traité,
ed. 3, II, p. 129, (acest autor a revenit asupra solutiunei negative susţi­
nută în primele ediţiuni ale operei sale); Vidal et Magnol, Cours, ed. 6, p.
571; Carrara, Opuscoli, I, parag. 334.
61) In acest sens Vidal: Cours, Nr. 419; Répert. Fuzier Hermann:
V-bo. Complicité, Nr. 338. In Italia Carrara: Qrado nel delitto, parag. 335
şi 336; şi Majno: Commenta, Art. 64, Nr. 336, ed. 1 şi 350 ed. 2-a; Garraud:
Traité II, Nr. 677, ed. 2-a, părăsind părerea susţinută în prima ediţi-une. In
acelaşi sens s‘a pronunţat şi C. Cas. franceză, 23 Mai 1344, Bul. crim.,
1844, Nr. 179. In acest sens ni se pare că se pronunţă şi Civoli, care aice:
„Ajutorul complicelui nu e complice, căci nu se admite complicitatea com­
plicităţii, dar poate fi socotit un complice mediat al autorului principal.
Civoli: I, 262, lect. XXXII.
 — 667

art. 50, al. 1 cod. pen. nu ne lasă nici o îndoială că aceasta:

e soluţiunea care trebue să o adoptăm : „Aceia care vor fr:
procurat arme, instrumente sau orice alte mijloace, care au
servit la comiterea faptei, ştiind că o să servească la aceas­
tă comitere“. Legea se preocupă de faptă şi de intenţiune,
ea nu cere ca ajutorul să fie dat chiar autorului infracţiunii;
şi, dacă în al. 2 al art. 50 se pare a dispune contrariul, cre­
dem că legiuitorul s’a referit la eo quod plerumque fit, iar
nu să excludă complicitatea mediată.
Să luminăm discuţiunea printr’un exemplu :
Să presupunem că un erede ah intestat voind să omoa­
re pe ruda sa prin mijlocirea unui servitor, se adresează u-
nui medic sau unui farmacist ca să-i dea otravă, spunându-i
scopul întrebuinţării otravei ; cine va puteâ oare să susţină
că în acest caz nu există complicitate la otrăvire ?
Şi dacă în acest caz se poate obiectă că eredele nu e
un adevărat complice, ci un autor moral, e uşor a se imagină
alte ipoteze în care ajutorul să fie prestat chiar complice­
lui, de exemplu : darea de instrumente ori de instrucţiuni
complicelui, cu bună ştiinţă că vor servi la fapta compli­
cităţii sale (62).
1411 — 2) Poate să existe Complicitate la tentativă? Evident
că da. Nu avem decât să presupunem că o persoană pândeă
când alta a încercat să omoare, ori a dat puşca sau otrava
ştiind scopul infractorului care n’a reuşit să execute infrac­
ţiunea (63).
In aceste cazuri e evident că, dacă autorul principal
62) In acest sens C. Juraţi Dorofaoi, Nr. 8 dini 7 Mai 1905; Curierul
Judiciar 1905, Nr. 29 şi nota S t .S c r ib a n : Eră vorba de un coautor de în­
demnare la comitere de infracţiune. Vezi şi o deeiziune Cas. II 2301 din
24 Sept. 1912. Dreptul 1912 Nr. 80 din 16 'pec. 1912 p. 669 în care se
spune: fapta de a căuta prin o factură mincinoasă să treacă drept cumpă­
rată o viţă de vie furată, după ce se descoperise locul unde erau depuse
viţele de vie, nu constitue nici tăinuire, nici complicitate de tăinuire şi nici
o altă infracţiune. Aceeaş deeiziune in extenso Curierul Judiciar 1913 Nr.
3 p. 30 şi nota noastră critică.
63) In acest sens G a r ç o n : Code pén. Art. 59—60, Nr. 91 care ara­
tă doctr. şi jurispr. conformă franceză şi B la n c h e : Etudes II, Nr. 67 işi
jurisprudenta Curţii de casaţiune franceză. In Italia C a rra ra .: Qrado I.
parag. 330; P e s s i n a : Elementi P. G., p. 298; M a } n o : Commenta, Art. 64, Nr..
335.
 — 668 —

■se desistă dela scopul său, aceasta profită şi complicelui; din

contra, desistarea complicelui nu apără pe autorul principal,
şi nici chiar pe el însuşi de pedeapsă. Se admite totuşi că,
dacă un complice face tot posibilul sau ca să distrugă efec­
tele participării luând înapoi, arma sau otrava şi consiliind
pe autorul principal să nu mai execute infracţiunea, el va fi
apărat de pedeapsă (64).
In caz de complicitate la o tentativă, scăderea pedepsei
va fi dublă (65).

1412 — Ce vom spune de tentativa de complicitate ? Va fi ea

pedepsită ?
Tentativa de complicitate se poate înţelege în două i-
poteze diferite : 1) Din cauză că autorul principal n’a voit
să comită infracţiunea cu mijloacele date de complice ; de
exemplu : în loc de puşca dată de complice, a întrebuinţat
otravă, ori nu s’a servit de instrucţiunile date ; 2) Din cau­
ză că, fiind împedecat, complicele n’a putut să-şi execute
oficiul său. De exemplu, el voia să pândească sau să ajute
într’un mod oarecare pe infractor, şi a fost prins ori împe­
decat de alte persoane.

In amândouă cazurile, credem că dacă după raţiune

individul ar trebui pedepsit, după textul legii el va scăpă
de pedeapsă, fiindcă art. 38 şi 39 cod. pen. cere ca să existe
început de executare a infracţiunei, şi, în cazul de faţă com­
plicele nu a început să execute infracţiunea, ci numai a în­
ceput să deâ un ajutor autorului infracţiunii (66). Contes­
tabil. Ajutorul dat la comiterea infracţiunei e deja o infrac­
ţiune. In teoria subiectivă trebue pedepsit.
Carrara combate cu multă energie noţiunea tentativei

64) Laborde: Cours Nr. 676 si ed. 2-a, Nr. 536.

65) De Liszt: Lehrbuch, paras. 51 fine.
66) Laborde: Eod. loco; Ortolan: II, 1290' si 1291; Blanche: Op. cit.
II, Nr. 68 si jurispr. conf. C. cas. fr.; Confr. de Liszt: Lehrbuch, parag.
51, Nr. II si 52, II, 2 b., trad. îr., p. 338; Haus: Principes I, N-le 500 si 501:
Le Sellyer: Traité I, Nr. 26; Pessina : Elementi, P. G., p. 278; Garçon :
Art. 59 si 60, Nr. 344 si 345 si autorii citati de dânsul.
 — 669

de complicitate, pe,care o numeşte un monstru juridic (67)

şi 67 bis). L. Manjo susţine însă părerea contrarie, şi citând
exemplul lui Carrara (o persoană care dă instrumentul de
efracţie, dar din întâmplare hoţul găseşte cutia sau mobila
deschisă), dânsul spune că, în acest caz, acela care dă ins­
trumentul- este cauza determinantă, şi nu trebue să scape
de pedeapsă. Dacă lipseşte materialitatea uzului efectiv a
acelor mijloace, nu lipseşte eficienţa lor morală (68).
Această părere ni se pare raţională în pură teorie, îns^
. \îttl legii ne împedecă să o admitem.
In orice caz nu poate să fie vorba decât de tentativa
de complicitate de crimă, şi atunci numai când scăzându-
se pedeapsa din cauza complicităţii, totuşi pedeapsa va ră ­
mâne criminală.
1412 1 — Am arătat la Nr. 1256 14, că nu poate există tentativă
de participaţiune. Această regulă se aplică deopotrivă şi
participaţiunei principale şi celei secundare (complicitate).
Trebue însă să nu confundăm tentativa de complicitate
cu absenţa complicităţii, prin nesăvârşirea infracţiunei de
către autorul principal. Dacă autorul principal a renunţat
la hotărârea sa de a comite o infracţiune, în acest caz ne
mai exstând un fapt ilicit penal, nu se mai poate vorbi de
participare sau de complicitate. Cel mult, în acest caz, fap­
tele cari ar aduce o turburare ordinei şi liniştei publice şi
cari dacă s’ar fi comis infracţiunea erau să fie privite ca
acte de participaţiune, vor putea fi considerate ca infrac­
ţiuni de sine stătătoare ; de ex.: provocarea rămasă fără
efect, procurarea de arme şi instrumente, neurmată de in­
fracţiune, promisiunea de a ascunde lucrurile provenite din
infracţiune, iarăşi neurmată de efect, etc.
Ca să avem situaţiunea denumită tentativă de compli­
citate, trebue în primul rând să avem satisfăcută condiţiu-

67) Carrara: Qrado nel delitto. Opuscoli I, parag. 329.

67 bis) Jurisprudenta la noi a decis că uri complice chiar dacă se
dezistă înainte de desăvârşirea faptului criminal, din motive indepen­
dente de voinţa lui, el este pasibil de faptul de complicitate. (Jud. oc.
Odobeşti 14 Febr. 1921, în Revista Penit. Nr. 4 din 1922, pag.. 114 cu nota
Decusară şi T. Scriban).
68) Majno: Commento, art. 64, Nr. 334, ed. I şi 348 ed. 2-a.
 — 6 70 —

nea primordială ce permite a se vorbi de participaţiune, a-

dică să existe o infracţiune sau o tentativă de infracţiune,,
la care s’ar fi putut participă, şi numai în al doilea rând vom
examinâ dacă în raport cu principiile ce guvernează ma­
teria tentativei, avem sau nu o tentativă de complicitate.
Aşâ dar, pentru ca o persoană să fie învinuită de ten­
tativă de complicitate, va trebui să se constate că există o
infracţiune comisă sau încercată şi că aspirantul la calita­
tea de complice a început să execute o activitate, cu care
voia să sprijine săvârşirea acelei infracţiuni, dar a fost îm­
piedicat de o cauză independentă de voinţa sa.
14122 — Pentru a separă cu preciziune cazurile de complicitate
perfectă de cele de tentativă de complicitate, vom distinge
complicitatea intelectuală de cea materială şi de cea inte-
lectualo-materială.
I. Complicitatea intelectuală (morală) nu e suscepti­
bilă de tentativă decât într’un singur caz, atunci când spri­
jinul intelectual nu a ajuns la cunoştinţa autorilor. Ex.: ci­
neva dă instrucţiuni pentru comiterea infracţiunei, prin scris,
şau promite tot prin scris că va dă găzduire sau va ascunde
lucrurile provenite din infracţiune, dar scrisoarea e sus­
trasă de o terţă persoană înainte de a ajunge la destinaţie,
sau, din cauza unei întârzieri, ajunge autorilor după să­
vârşirea faptei. Această tentativă de a participă rămâne
nepedepsită, ne mai fiind act de participaţiune ; cel mult le­
gea ar puteâ face din ea o infracţiune de sine stătătoare.
Promisiunea de a ajută intelectual neurmată de exe­
cutare, fie prin aceia că promiţătorul a renunţat, fie prin re­
fuzul autorilor principali de a mai primi sprijinul promis,
nu constitue nici cel puţin o tentativă, fiindcă nu s’a păşit
la execuţiune.
Dezistarea celui ce a dat sprijinul moral, după ce a
prestat acest sprijin dar înainte de săvârşirea infracţiunei,
rămâne inoperantă, complicitatea fiind consumată.
1412 3 — II. Complicitatea materială nu îmbracă forma tentati­
vei atât timp cât nu a urmat din partea aspirantului com­
plice un început de executare a sprijinului material ce-i in­
cumbă. Deci dacă persoana care promisese un sprijin ma­
terial se dezistă şi nu mai începe sau întrerupe efectuarea,
 671 —

atunci nu vom avea nici măcar forma tentativei de compli­

citate. Ex.: cineva promite să procure otravă, în urmă se
răsgândeşte şi nu mai caută această otravă, sau, deşi o gă­
sise şi intrase în posesiunea ei, nu o mai dă autorului, sau,
în fine, deşi o dăduse autorului, se duce şi o cere înapoi.
Când însă s’a început executarea actului de complici­
tate şi numai datorită unei cauze străine de voinţa celui ce-1
presta, sprijinul nu s’a putut produce, atunci vom avea ten­
tativa de complicitate, care nefolosind efectiv la realizarea
rezultatul ilicit produs, va rămâne nepedepsită din punct
de vedere al participaţiunei şi va putea cel mult să fie sanc­
ţionată ca infracţiune distinctă. Astfel, dacă cel ce promi­
sese că va procura arme, deşi reuşise să intre în posesiunea
armelor, a fost însă împiedicat de un tertiu ca să le dea au­
torilor, sau, ducându-le la autori, aceştia le-au refuzat ca
improprii, vom aveâ tentativă de complicitate nepedepsibilă.
4 1 2 4 — III. Adeseori, actele de complicitate materială, capătă
la un moment dat, un aspect dublu, devenind în acelaş timp
şi un sprijin moral şi, invers, uneori actele de complicitate
morală cer o desfăşurare materială pentru a fi efectiv com­
plecte.
Astfel complicitatea materială prin procurare de arme,
instrumente, etc., în momentul când aceste arme sau instru­
mente au intrat în posesiunea autorilor principali, compli­
citatea din materială a devenit materialo-morală, fiindcă
faptul de a se ştî în posesiunea mijloacelor cu care se va
săvârşi infracţiunea este un imbold, o încurajare pentru au­
tori. Aşâ dar, chiar dacă autorii nu se vor mai servi în tim­
pul săvârşirei infracţiunei de acele arme şi deci complici­
tatea materială nu se va perfectă, totuşi va rămâne celalt
aspect al complicităţii, sprijinul moral. De aceia neîntrebu-
inţarea armelor sau instrumentelor de autori, nu va ridică
caracterul de complicitate a ajutorului derivat din procu­
rarea acestor arme, şi deci vom aveâ în acest caz o compli­
citate perfectă, iar nu o tentativă de complicitate.
Sunt apoi acte de complicitate morală, care la un mo­
ment dat devin un adevărat sprijin material. De ex.: a pro­
mite că vei pândi, a promite că în timpul infracţiunei vei
sări în ajutor la nevoie, deci orice promisiune, care, odată
 672 —

făcută; are efectul de a întări rezoluţiunea delictuoasă, de

a încuraja şi care mai târziu se poate converti într’un aju­
tor material. Ei bine, aceste promisiuni prin ele însăşi cons-
tituesc o complicitate morală, o asistenţă, încât chiar dacă
promiţătorul nu-şi va ţine promisiunea, sau va fi împiedicat
de cauze independente de voinţa lui de a o efectua, deşi sub
raportul complicităţii materiale nu vom avea în acest caz
decât o tentativă de complicitate, în schimb rămâne perfec­
tă complicitatea morală. Ca să înceteze complicitatea mo­
rală, ar fi trebuit ca, înainte de începerea executării infrac-
ţiunei, promiţătorul să fi retras promisiunea.
1412a — Pentru dreptul penal austriac textul dispoziţiunei par.
5, ce consideră complice pe acela care ,,în orice mod a dat
ajutor şi a contribuit la săvârşirea sigură a infracţiune!“
nu împedică pedepsirea, ci lasă numai, judecătorului o la­
titudine de apreciere.
1413 — Martorii în duel pot să fie consideraţi complici ?
In dreptul nostru este afară din orice îndoială că mar­
torii în duel nu pot fi complici (69), căci se opune atât ra­
ţiunea cât şi lucrările preparatoare (70).
Desigur că dacă lucrările preparatoare ale Codicelui
nostru penal ar fi fost cunoscute, această chestiune nici n’ar
mai fi fost dusă înaintea instanţelor judecătoreşti (71).
Chiar din punctul de vedere al raţiunei e inadmisibil
a se considera martorii în duel ca nişte complici, de oarece
complicii doresc isbutirea şi ajută la ea, pe când martorii

69) Chiar în Franţa se admite acest lucru, Bertauld: Op. cit., Lect.
XXIII, p., 517.
70) Aşa a decis Trib. Botoşani, 11 Sept. 1893 şi C. Iaşi, 1035 din 17
Dec. 1893 şi C. cas. II, Nr. 91 din 15 Febr. 1894, Bul. 163 şi Dreptul XXIII
(1891), Nr. 24, în duelul Oscar Medvey Bordschi. Vezi .şi nota G. Negu-
lescu, tot acolo în acelaş sens. Aceiaşi solutiune, Trib. Ilfov, 197 din 21
Febr. 1898, Dreptul, an. XXVII (1898), Nr. 23, p. 201 şi urm. şi nota. Z>,
Alexandresco, în acelaş sens, şi Curier. Judiciar, 1898, Nr. 12. C. Bucu­
reşti II, 509, din 24 Iunie 1898, Dreptul 1898, Nr. 35, p. 410 şi Curier.
Judiciar 1898, Nr. 33; Cas. II, 122 din 14 Febr. 1900, B. 216, Dreptul an.
XXIX, Nr. 24, şi Curierul Judiciar 1900, Nr. 17 (după diverg.), concluziu-
nile conform proc. generale, D. Alexandresco şi nota. Vezi şi D. Alexan­
dresco, Dr. civ. VII p. 657 nota 1,
71) Vezi Nr. 862 şi 219.
 — 673 —

unei persoane ucise sau rănite în duel, desigur că n’au do­

rit acest lucru. Să se pedepsească iarăşi numai martorii în­
vingătorului, aceasta e inadmisibil.
Dacă însă martorii au făcut alte lucruri constituind
complicitatea propriu zisă, de exemplu, au îndemnat la duel,
ori au dat arme, ei intră în complicitatea propriu zisă (72).
4131 — Martorii în duel răspund în unele coduri de o infracţiu­
ne proprie, care însă, prin natura sa, este conexă infrac-
ţiunei duel.
Aşâ dar martorii nu sunt complici ; orice alte persoane
străine însă, cari au dat un ajutor, fie procurând armele,
fie oferind terenul de luptă, fie deturnând cercetăriie auto­
rităţilor, ce voiau să evite duelul, etc„ vor fi complici Ia in­
fracţiunea duel (a).
413 1 — Codul penal austriac (par. 164) consideră martorii u-
nui duel complici. In acelaş sens anteproectul austriac (par.
308), care însă exceptează expres pe medic. Anteproectul
german din 1919 (par. 304) şi cel din 1925 (par. 245) scu­
teşte de pedeapsă atât pe martori cât şi pe medici.
In ceeace priveşte medicul, care a promis asistenţa
sa lua duel, pentru codul penal austriac există îndoială da­
că, în conformitate cu textul cuprins de par. 5 „despre
complicitate“, el ar mai putea fi considerat complice atât
timp cât este o datorie pentru fiecare medic de a presta
ajutorul său pretutindeni unde e necesar.
Anteproectele noui au înlăturat orice îndoială prin o
dispoziţiune expresă ce conţin.
414 — Instigarea la instigare şi instigarea la asistenţă, tre-
bue să fie pedepsite ca şi o complicitate mediată, prima ca
şi fapta însăşi, cea din urmă cu un grad mai jos. Asistenţa
la asistenţă ori la instigare este o adevărată complicitate

72) In acest sens şi Oppenhoî, proc. gen. ai înaltei Curţi din I3erlin:
parag. 209 nota 5 p. 437 ed. 7-a, care spune: „complicitatea Ia duel prin
procurare de arme rămâne incontestabil pedepsită conf. parag. 49, şi pro­
vocarea de asemeni“. In acelaş sens şi B. Missir; câteva chestiuni de
drept în procesul duelului Lahovary-Filipescu, Bucureşti 1898. Confr. Cas.
II, 91 din 5 Martie 1894.
a) Vezi Alimena, Diritto penale, II, p. 72. In acelaş sens şi Casaţia
italiană, 7 Sept. 1904 în Rivista Penale LX, p. 682.
I. Tanovieeanu, voi. II. 43
 — 674 —

secundară, care va atrage totdeauna o singura scădere de

pedeapsă. ,...
Pentru noi, de altmintrelea, există un à fortiori ; căci
dacă poate să existe complicitate mediată, cu atât mai mult
poate să fie o coreitate mediată (73).
14141 _ Asupra provocării la provocare (instigare la instigare)
s’a vorbit mai sus, la Nr. 1332 4 şi 1409 \
Ce pedeapsă se va da însă provocatorului la compli­
citate (instigare la asistentă sau ajutor) şi complicelui ia
provocare (asistenţă la instigare) ?
Cel ce îndeamnă pe altul ca să sprijine ca complice
o activitate ilicită penală, nu face decât să sprijine indirect
el însuşi această activitate, încât provocatorul la compli­
citate este propriu zis un complice intelectual şi va aveâ a-
ceiaşi situatiune juridică ca orice alt complice.
De asemenea va fi complice cel care ajută pe agentul
provocator (vezi exemplul delà 1332 3), căci sprijinind prin
ajutorul său desfăşurarea activităţii principale (vezi Nr.
1280 *), ajută indirect la săvârşirea infracţiunei.

1415 ,— o chestiune foarte delicată în materia complicităţii,

este de a se- şti care sunt efectele oprirei ori ale căinţei, fie
a autorului principal, fie a instigatorului.
a) Oprirea autorului principat Dacă autorul infracţiu­
nei se opreşte singur, profită această oprire şi participanţi-
lo, fie ei autori intelectuali (agenţi provocatori), fie com­
plici ?
Chestiunea prezintă mari dificultăţi.
In Italia, Carrara pune ca principiu că, dacă autorul
principal se căeşte înainte de a începe executarea infracţi­
unii, aceasta profită şi participantului, iar dacă autorul prin­
cipal s’a căit şi s’a oprit după ce a început să execute in­
fracţiunea, el va scăpă de pedeapsă, fiindcă s’a oprit sin­
gur, dar coparticipanţii săi nu vor profită de căire, cauză
străină voinţei lor şi curat întâmplătoare (74). Insă întru­
câtva această oprire tot le va profită şi lor, căci îi va apără

73) De Liszt : Lehrbuch, parag. 52, Nr. III, 1.

74) „Causa estranea alla loro voluntâ, e puramente casuale“.
 675 —

de complicitate la fapta consumată, şi vor rămâne numai

• complici la tentativă (75).
Impallomeni combate pe Carrara, spunând că în caz
de dezistare a autorului principal, fapta lui nu constitueşte
nici chiar o tentativă, ci rămânând un act preparator nu
f poate împrumută nici o responsabilitate coparticipărilor ;
în acest caz lipseşte fapta pedepsibilă (76).
Noi credem că atât Carrara cât şi Inpallomeni fac o
eroare, primul când susţine că dezistarea nu profită com­
plicilor decât că-i apără de pedeapsa mai grea a infracţiu­
nii săvârşite, iar cel din urmă, când crede că dezistarea ar
transformă în totdeauna infracţiunea întreruptă într’un act
peparator nepedepsibil. Ambii autori greşesc, nu în privin­
ţa teoriei complicităţii, ci în aceea a tentativei, relativ la
care oprirea are uneori de efect să apere de orice nedeap-
să (atunci când actele săvârşite nu constituesc o infracţiu­
ne de sine stătătoare), iar alteori să transforme tentativa
de infracţiune într’o altă infracţiune mai mică (77).
Distincţiunea făcută de Carrara este dar exactă, cu
mica îndreptare că, dacă autorul principal se căeşte după
începerea actelor de executare, participantul va profită şi
el de scăderea sau chiar de apărarea de pedeapsă a auto­
rului principal. In realitate însă distincţiunea lui Carrara
e inutilă: în toate cazurile participantul se foloseşte de că­
inţa autorului principal.
14151 —- Atâta timp cât legea nu pedepseşte, ca infracţiune de
sine stătătoare, tentativa de participaţiune, nu vom puteâ
aveâ participaţiune pedepsibilă fără să existe măcar o ten­
tativă de infracţiune, la care să se poată angrenâ.
Atunci deci când există numai un autor principal şi
acesta se opreşte singur dela executarea infracţiunei, vom
aveâ următoarea alternativă :
1) Ceeace a realizat infractorul până în momentul o-

75) Carrara: Qrado nel delitto, Opuscoli I, parag. 342 şi 343.

76) Impallomeni: Cod. pen. illustr. I, p. 215—216, care citează în
sensul său pe Berner: Tratato, parag. 110, Nr. 10, lit. b, p. 159.
77) Confr. Majno: Commento, 63, Nr. 318 ed. l-a şi 332 ed. 2-a care
combate pe Impallomeni. .
 — 6 76 —

prirei, nu constitue nici un rezultat ilicit penal, şi atunci, ne-

fiind infracţiune şi nici tentativă pedepsibilă din cauza opri-
rei voluntare, nu vom mai aveă nici participare pedepsibilă
şi deci vor bénéficié şi complicii de această situatiune.
2) Ceeace a realizat infractorul până în momentul o-
prirei, formează o infracţiune de sine stătătoare ; de acest
rezultat răspunde autorul principal, deşi s’a oprit singur ;
existând deci o infracţiune, complicii vor răspunde ca com­
plici la această infracţiune, iar nu ca complici la tentativă
de la care autorul s’a oprit singur (a).
14152 — Dacă sunt mai mulţi autori principali şi dacă toţi se
opresc din proprie iniţiativă delà executarea infracţiunei,
vom avea exact aceleaşi soluţiuni ca şi în cazul unui singur
autor principal.
Dacă însă numai unul sau parte din autorii principali
se dezistă, iar restul continuă, dezistarea nu va profită com­
plect celor ce s’au oprit decât dacă ei vor fi împiedicat pe
ceilalţi să săvârşească infracţiunea, sau vor fi anihilat tot
ceeace ei făcuseră pentru săvârşirea acelei infracţiuni.
Altfel simpla dezistare a unuia, sau a câtorva din au­
torii principali, nu profită nici acestora, nici complicilor lor,
fiindcă un coautor nu este ţinut ca să coopereze delà înce­
put şi până la sfârşit în mod continuu pentru a fi autor, iar
în ceeace priveşte elementul moral nu este nevoie ca el să
fi perzistat în cugetul fiecărui participant până la consuma­
rea infracţiunei, suficient să-l fi avut atunci când a început
să ia parte la activitatea ilicită (b).
1416 — Oricum ar fi însă, la noi trebue a face deosebire în­
tre participanţi. Relativ la cei secundari, complicii, cele spu­
se de Carrara sunt exacte, însă relativ la agenţii provoca­
tori, art. 47, alin. 4, adăugat în 1874, prevede pedepsirea
lor chiar când provocarea n’a produs efect.
Prin urmare orice distincţiune este fără folos : fie că
autorul principal s’a căit şi n’a voit să înceapă, fie că, după

a) Manzini, Trattato, II, p. 423; Alimena, Diritto penale, p. 54.

b) Dezistarea presupune întotdeauna un început de executare, o
renunţare înainte de a se începe executarea face să înceteze însăşi partici-
paţiunea celui ce se retrage şi nu mai poate fi vorba de cooperare.
 677 —

ce a început fapta constituind infracţiune, s’a căit şi n’a

continuat-o, în ambele cazuri, agentul provocator nu va
scăpă de pedeapsă.
Căinţa instigatului nu va produce însă nici un efect
asupra pedepse, instigatorului ? Negreşit că da ; căci dacă
insţigatu! nu începe infracţiunea, instigatorul e pedepsit
conform art. 47 alin. 4, cu o pedeapsă fixă până la 2 ani
de închisoare corecţională şi cu o amendă dela 500—5000
lei, pe când dacă el se căeşte după ce infracţiunea a fost în­
cepută, el va fi pedepsit fie ca un complice al infracţiunei
de sine stătătoare ce s’a comis, conform art. 47 al. 1 ori 2,
fie ca simplu agent provocator, conf. art. 47 al. 4, dacă
fapta săvârşită nu constitue o infracţiune.
1416a — Codul penal austriac conţine o dispoziţiune expresă
privitoare la căinţa activă, care nu are aplicaţiune însă de
cât numai la furt şi abuz de încredere (delapidare). P ara­
graful 187 prevede, că orice furt sau abuz de încredere
încetează de a putea fi pedpsit, atunci când făptuitorul din
căinţă activă, deşî în urma insistenţei păgubaşului, (nu însă
o persoană terţă pentru dânsul), restitue victimei întreaga
pagubă cauzată prin infracţiunea săvârşită, înainte ca ju­
decătoria sau altă autoritate să fi aflat ştirea despre culpa­
bilitatea lui.
Agentul provocator însă nu va putea scăpă de pedeap­
să, prin căinţa făptuitorului de oarece conform par. 5 alin.
2 cod. pen. austriac scuzele personale cari scutesc de pe­
deapsă pe făptuitor sau pe unul dintre complici numai în
urma circumstanţelor personale, nu folosesc celorlalţi com­
plici sau participanţi.
împrejurarea, că păgubaşul a primit deplina despă­
gubire constitue însă conform par. 47 lit. c. cod pen. aus­
triac, o circumstanţă atenuantă, care trebue să fie luată în
considerare la fixarea pedepsei instigatorului.

1417 — b) Căinţa agentului provocator. Ch. Adolphe şi F.

Helie fac distincţiunea următoare: dacă mandatarul ori ins-
tigatul a cunoscut căirea şi oprirea mandantelui, acesta sca­
pă de pedeapsă, iar dacă n’a cunoscut-o, mandantele va fi
 — 6 78 —

pedepsit (78). Carrara aplică această distincţiune la toate

cazurile de participare, ceeace este mai contestabil ; adao­
gă însă că, dacă ajutorul eră irevocabil, de exemplu ins­
trucţiuni, mijloace date, complicele nu mai poate scăpă prin
căire, ei trebue să împiedice comiterea infracţiunei (79).
1417 i — Agentul provocator care s’a răsgândit, sau din căinţă
nu mai urmăreşte rezultatul la care a instigat, pentru a pro-
fitâ >de această revenire nu este suficient să anunţe pe pro­
vocat că î l .desărcinează de mandatul dat sau că regretă
îndemnul ce i-a adresat. El trebuie, în caz de provocare ca­
lificată, să anihileze efectele produse de instigarea întovă­
răşită de anumite mijloace, printr’o sforţare făcută în sens
invers, iar, în caz de provocare simplă, să facă aşa fel în­
cât să paralizeze prin toate mijloacele posibile ecoul pro-
vocaţiunei sale.
Dacă prin rezultatul acestor silinţe, agentul provoca­
tor poate determină pe provocat să se oprească chiar a-
tunci când începuse executarea, încă revenirea îi va folosi.
De asemenea dacă se va dovedi că agentul provocator
a făcut tot ce a fost posibil pentru a opri pe ©rovocat şi că
acesta totuşi a efectuat infracţiunea din motive proprii, re­
venirea va profită agentului provocator (a).
1417 2 — In ceeace priveşte dezistarea complicilor, va trebui să
facem următoarele distincţiuni :
1) Pentru complicii intelectuali (morali), ex.: cei cari
întăresc o rezoluţiune delictuoasă deja luată, cei cari dau
instrucţiuni, cei ce fac diverse promisiuni de sprijinire a au­
torilor fie în timpul fie după comiterea infracţiunei, din mo­
ment ce au efectuat actul lor de complicitate intelectuală,
nu vor beneficiâ de revenirea asupra acestei complicităţi de
78) Ch. Adolphe şi F. Hélie: Théorie I, Nr. 278. Renazzi ne spune
că unii penalişti admiteau pedepsirea chiar înj caz)când oprirea mandantelui’
a fost făcută înainte de comiterea faptei, însă cu o pedeapsă mai uşoară,
lucru pe care-1 aprobă şi dânsul. Ph. Renazzi, Elementa, cart. I, cap.
VIII, parag. 3.
79) Carrara: Programma P. G. parag. 496—497 şi Grado nel del.
Opuscoli I, parag. 346—347; Pessina: Elementi P. G. p. 274—275. Vezi şi
cele spuse la infracţiunile prêter intenţionale.
a) Vezi asupra problemei dezistării agentului provocator: J, J. Haus,
Principes de dr. pén. I, Nr. 524 şi urm.; Alimena, op. cit. p. 53.
 — 679 —

cât în aceleaşi condiţiuni ca şi agenţii provocatori, adică a-

nihilând tot efectul sprijinului lor intelectual. Ne referim deci
la cele spuse’ la numărul'precedent (a).
2) Pentru complicii materiali, dezistarea se, rezolvă la •
fel ca şi pentru coautori, adică să fi anihilat tot sprijinul
material dat de ei până în momentul dezistării.
De ex.: dacă a procurat arme, sau alte mijloace, să
le fi luat înapoi ; dacă a atras în cursă pe victimă, să o a-
nunţe ca să se îndepărteze înainte de a sosi autorii princi­
pali, ete.
3) In complicitatea cu îndoit aspect: intelectual şi
material, pentru a profită complicelui dezistarea sa va tre­
bui ca dânsul să fi făcut tot ceeace se cere în acest scop şi
complicelui intelectual şi celui material, bine înţeles când
activitatea sa a ajuns să cuprinză ambele aspecte ; în ca­
zul însă când renunţarea intervine înainte ca activitatea
complicelui să fi întrunit ambele aspecte (moral şi material),
atunci el va profită de dezistare în condiţiunile cerute pen­
tru felul de complicitate dejâ efectuat, (vezi Nr. 1337 7).

1418 — Vom termină citând două exemple de aplicare luate din

jurisprudenţa română, relative la complicitate :
Luarea unei fete sub pretext de a o duce la preum­
blare, punerea în contact cu delicuentul, îndemnarea de a
primi să mănânce şi să beâ în grădină, berărie si la hotel,
unde inculpata însăşi prin exemplul său caută să aţâţe prin
lubricitatea ei instinctele fetei, constitue un act de compli­
citate (80),
Comunicarea numerelor, ce au să se tragă fraudulos
la sorţ din renta amortizabilă, de către posesorul lor agen­
tului Statului care operează tragerea la sorţ, constitue com­
plicitate la falsa tragere (81).

a) Vezi în acest sens: J. A. Roux, Cours, p. 260 şi nota 2.

80) C. Bucureşti II, 1032 din 5 Nov. 1901, (In major). Curier. Jud. X,
664—665.
81. Trib. Ilfov, I, 997, din 19 Iunie 1903, Curier. Jud. XII, 502; C.
Bucureşti I, 1290 din 26 Sept. 1903, Curier. Jud. XII, 580'—581. Cas. II,
1327 din 16 Dec. 1903, B. 1555.
 — 6 80 —

P ed eap sa

§ 3 — Complicitatea posterloară comitere! infracţiune!

1419 — Lumea veche a dat o mai mare importantă şi o pe­

deapsă cu mult mai mare decât se dă astăzi, persoanelor
care găzduesc pe făcătorii de rele ori ascund lucrurile pro­
venind din infracţiune.
Codicele Hammurabi (2250 a. Chr.), pedepseşte pe
găzduitorii de tâlhari cu moartea (par. 22) ; aceiaşi pe­
deapsă se dă acelor care tăinuesc- lucruri furate dintr’ura
templu (par. 6) (1).
In legile lui Platon, acela care primeşte la el pe un sur­
ghiunit se pedepseşte cu moartea, iar acel care ascunde un
lucru furat se pedepseşte ca şi cum el însuşi ar fi furui (2).
Romanii de asemenea erau foarte aspri pentru recep­
tat ores, acei care ascundeau lucrurile furate, pedepsindu-i
cu aceiaşi pedeapsă ca şi pe tâlhari (3) ; ei îi numeau pes-
simus genus receptatorum, cuvinte pe care le regăsim la:
mulţi din vechii penalişti (4).
1420 — EyUi mediu continuă rigoarea împotriva acestor in­
fractori, supunându-i la aceiaşi pedeapsă ca pe autorii in­
fracţiunii.
In Capitularde lui Carol cel Mare, găzduitorii (recep-
tatores aggressorum) şi tăinuitorii sunt pedepsiţi cu aceiaşi
pedeapsă ca autorii infracţiunilor (5).
Aceiaşi dispoziţiune e păstrată şi de Aşezămintele Sf..1

1) Mémoires; Délégation en Perse. Textes élamites — sémitiques.

II-ème série Paris 1902. Par. V. Scheil ;
2) Platon: De legibus, Cart. XII, vol. VIII, p. ed. V. Cousin.
3) „Pessîmus genus receptatorum, sine quibus latere diu non potest,,
et praecipitur ut perinde puniatur atque latrones. L. 1 şi 2. Dig. De recep-
tatoribus. Vezi şi alte texte în Jousse, Just. crim. IV, 248.
4) Damhouder, Jousse, Menochius.
5) Cart. VII, Cap. 344, „Receptatores aggressorum itemque latronum,
eadem poena afficiuntur qua ipsi latrones, sublatis enim susceptatoribus.
grassaptium cupido conquieseit“. Lib. VI, Cap. 160 şi Lib. VII, Cap. 429.
„Non solum qui furtum facerit, sed etiam et qui-cumque conscius fuerit
vel furto ablata sciens susceperit, in numéro furantium habeatur et simili!
poenae subjacent“ — (După Jousse: Justice criminelle IV, 249).
 — 681 —

ILudovic, unde găsim că tăinuitorii se sipânzurau ca şi ho­

ţii (6).
Sub Francise II, Regele Franţei, în Ordonanţa din De­
cembrie 1559, chiar rudele nu pot „recueillir ni latiter en
leurs maisons un condamné, ains seront tenus, s’ils se re­
tirent devers eux, de s’en saisir pour le représenter à jus­
tice : autrement seront tenus pour commettant les crimes
•dont les autres auront été chargés, et punis comme leurs
alliés et complices, de la même peine qu’eux“ (7).
In general asprimea legilor vechi eră atât de mare în
contra acestor infractori, în cât se ziceà Receleur est pire
que voleur.
Autorii vorbesc şi ei de asprimea legilor în materie de
găzduire şi tăinuire, în general aprobând-o şi repetând cu­
mintele din Digeste. „Pessimus genus receptatorum“, dar tot
autorii sunt cei dintâi care susţin pedeapsa mai uşoară pen­
tru aceşti infractori.
Jousse ne dă în această privinţă multe amănunte inte­
resante.
Tăinuitorii, după Iul. Clar, trebue pedepsiţi cu aceiaşi
pedeapsă ca înşişi hoţii. In adevăr tăinuitorii sunt mai răi
întru câtva decât hoţii înşişi, pentrucă ei întreţin pe hoţi
în furturile lor, prknindu-i la ei, ocrotindu-i şi dându-le con­
silii ; de aceia nu trebue pedepsiţi mai puţin ca înşişi hoţii
(8). Mai departe Jousse adaogă : „După Iul. Clar tăinuito-
6) Jousse: Op. cit. 'IV, 242.
7) „A nu primi nici a ascunde în casele lor un osândit, ci (însă) vor
fi datori dacă vin la ei să-i -prindă ;şi :să-i dea pe mâna justiţiei, altfel
vor îi socotiţi ca şi cum ar ii săvârşit crimele de care acei indivizi vor
fi vinovaţi, şi se vor pedepsi ca tovarăşi şi complici cu aceeaşi pedeapsă
ca ei".
8) Jousse aici se referă mai ales la ideile exprimate de Damhouder,
care spune că: „Sunt mulţi cărora le e ruşine ori se tem să comită in­
fracţiuni, attamen quatum in se est maleficium animo conceptUm, et pec-
candi libidinem opere consummant aut per se, aut per alium, quum in
furto aluunt, defendunt, iuvant et ope succurunt. Iii quoniam ipsis furibus
mihilo sunt meliores, imo aliqua in parte sceleratiores,quod eos ut dixi,
in furto aliunt et post furtum domo recipiunt aut tuentur, ideo taies quoque
furum aut furtorem receptores non secus, quam ipse fures commissarii
plecti sunt. — Taies omnes simili poena cum veris furibus plectendi sunt4'.
Şi tot astfel se pedepsesc şi aceia care cumpără delà hoţi cu preţ mai
 — 682 —

rii de lucruri furate se pedepsesc, cu aceiaşi pedeapsă ca şl

hoţii înşişi. Acesta e sentimentul şi al lui Bald şi al lui Bo-
siu, care spun că acesta e sentimentul comun al jurisconsul­
ţilor, deşi unii au crezut că tăinuitorii trebue să fie mai pu­
ţin pedepsiţi decât hoţii“ (9),
Montesquieu ne spune de asemenea că Iul. Clar, Bo-
siu, Damhouder şi Farinaceu, şi chiar practicianii au opinat
pentru identitatea de pedeapsă între hoţ şi tăinuitorul lu­
crului furtiv, căci si non esset receptatores non etiam essent
fures“ (10).
Novei caută să justifice această asprime SDunând că
acel care primeşte pe infractori în casa lui, după comiterea
infracţiunei, dă dovadă că ştie de infracţiunea comisă (11).
Această ideie persistă până la finele vechiului drept.
Jousse ne spune, ca regulă generală, că dacă un individ
ascunde pe hoţ şi lucrul furat, trebue să i se dea aceiaşi pe­
deapsă (12).
Jousse citează şi jurisprudenţa franceză în acest sens
până la finele vechiului drept. Astfel o hotărâre a Parla­
mentului din Paris din 31 Martie 1732, a condamnat la.
moarte pe un individ fiindcă a ascuns bani şi efecte furate ;
prin o altă .deriziune din 4 Iulie 1765, a fost condamnat
la spânzurătoare un individ fiindcă a ascuns lucruri furate
cu spargere (13).*1

mic decât jumătate, pe care Damhouder îi numeşte negustori blestemat!

(sceleratos mercatores), şi care se pedepsesc cu aceiaşi pedeapsă ca şi
hoţii înşişi, dacă aceşti cumpărători ştiu că lucrul e de furat. Vezi Dam­
houder: Op. cit. De receptatoribus furtorum, CXVI, N-rile 1 şi 2, p. 288.
Confr. CXXXIV, Nr. 3 şi Jac Novelli: Tract, crim. p. 53, Nr. 92 şi Mena>■
chiu : II, 348, N-rile 1 şi 2.
9) Jousse: Op. cit., IV, 240 şi 248.
10) „Dacă nu ar fi tăinuitori, nu ar fi nici hoţi“. Montesquieu: Esprit
des lois, Cartea XXIV, Cap. 12, combate această idee; Prins pare a a
găsi raţională. Science pénale, Nr. 588.
11) Novellus: Tract, crim., Nr. 30, p. 88, ed. cit.
12) Jousse: Op. cit., IV, 244.
13) Jousse: Op. cit., IV, 243. Acelaşi lucru îl spune şi Blackstoner
„In Franţa ascunzătorul e pedepsit cu moartea, ceeace este conform ve­
chilor constitutiuni care distingeau cele trei specii de furt „unum qui con-
silium daret, alterum qui contractares, tercium qui receptaret et ocularei,
par poenae singulos obnoxios“. Blackstone: Commentaire, V, 366.
 - 683 -

Am văzut însă că şi ideia diferenţierii de pedeapsă a

fost susţinută de unii autori. Jousse citează pe Chassannee,
care în „Coutume de Bourgogne“, susţine că tăinuitorii nu
trebue pedepsiţi ca hoţii, căci cuvântul pariter din Digeste
însemnează că şi ei vor fi pedepsiţi, dar nu cu aceiaşi pe­
deapsă, şi ca dovadă el cită că acei care ascund pe un hoţ
de turme e pedepsit cu 10 ani de surghiuim, iar hoţul cu
moartea (14).
Autorii care susţineau această părere erau foarte pu­
ţin numeroşi, şi argumentele lor vedem că erau slabe, de
oarece se bazau pe sofistificarea textelor din Digeste. .
Carpzov spune că : „Doctores communiter extiman*
eadem poena receptatores teneri, qua fures ipsimet afficiun-
tur“ şi citează o mulţime de autori în acest sens (15). E
drept că dânsul critică această părere pe care o califică
nimis rigurosa, şi susţine diferenţierea de pedeapsă, însă
nici el nu dă argumente tari în favoarea părerii sale (16).

1421 — Diferenţierea de pedeapsă a fost însă susţinută mai

târziu de Montesquieu, care combate ©piniunea lui Clar,
Bosiu, Damhouder şi Farinaceu (17). In 1812, psnalistul
italian Nani a susţinut de asemeni că „Raţiunea se împo­
triveşte ca să se trateze drept complice al unei acţiuni, pe
acela care n’a intervenit decât după ce ea a fost săvârşită.
E aci o adevărată sofismă, în aceia că se admite că poate
fi cauza posterioară efectului produs de ea“ (18).
In fine vom spune că aceiaşi părere a fost admisă de
Carmignani, care a susţinut că găzduirea şi tăinuirea tre­
bue să constitue infracţiuni de sine stătătoare, căci legea
are drept, în interesul public, să declare infracţiuni aceste
fapte (19).

14) Ibidem: IV, 242.

15) Carpzovins: Practica II, Qu. LXXXVII, Nr. 49.
16) Ibid.: Nr. 51 şi Ou. CXXXIV, N-rile 41—43. Confr. şi 54 şi urm.
despre cumpărători.
17) Montesquieu: Esprit de lois, Livre XXIX, Ch. 12.
18) MoUnier: Op. cit. II, p. 253.
19) C.wmignani: Teoria II, cap. XX, p. 403.
 — 684 —

1422 — Ori în ce caz însă, e de observat că autorii vechi cari

susţineau această pedeapsă pentru complicii posteriori, se
refereau la găzduitori şi tăinuitori, iar nu la orice complice
posterior, căci, în principiu, pentru complicii posteriori co­
miterii infracţiunii, ei admiteau o pedeapsă mai uşoară (20).
Ca astfel de ajutor, Carpzov citează ajutarea evadării
ori fugii celui care a comis furtul, arătarea drumului, lua­
rea hoţului din mâinile judecătorului, ascunderea lui (21).
Prin urmare, după autorii vechi, complicitatea poste-
rioară comiterii infracţiunii eră mai întinsă decât în legis-
laţiunile moderne, care nu vorbesc decât de tăinuitori şi
găzduitori.

1423 — La noi, în regulă, găzduitorii de hoţi erau pedepsiţi cu

aceiaşi pedeapsă ca înşişi furii. Astfel în Anaforaua boeri-
lor Moldovei, din 24 Maiu 1783, după ce se prevede pe­
deapsa pentru furi şi pentru recidivişti, boerii cer ca şi gaz­
dele de furi să fie pedepsite cu aceiaşi pedeapsă ca înşişi
furii. (V. A. Urecliiă, Istoria Românlor, Bucureşti, 1891, T.
I, p. 212). Pravila lui Caragea nu avea un sistem uniform:
„Gazda de furi să se pedepsească ea furul, dar cele de tâl­
hării cu ocna pe 5 ani“ . Insă dacă găzduirea e de frică, se
iartă (22). In codicele penal Andr. Donici şi Ion Sturza
Vodă, tăinuitorii şi gazdele se pedepseau cu aceiaşi pedeap­
să ca şi tâlharii (23). Cam acelaşi sistem eră admis şi de

2'0 Carpzovius: Practica II, Quaest LXXXVH, Nr. 35 şi numero?.'

autori citati de dânsul.
21) Ibidcm: Nr. 40.
22) Cart. V, cap. III, art. 4 şi 5. Tâlharii se pedepseau cu moartea
şi cap. II art. 5.
23) Cod. Andr. Donicii XLI Nr. 6. Cod. Sturza: parag. 250 şi 252 ;
Confr. circulara Logofetiei dreptăţii din 31 Martie 1835 către Tribunale,
care spune la punctul 5: „La orice locuitor s’ar dovedi că s‘au oploşit
sau măcar că au găzduit vreun hot şi au mistuit vânarea lui, pe un aşa
tâlhăresc găzdaş, se va osândi criminaliceşte -cu însăşi pedeapsa cuvenită
scăpatului, adică cu moartea“. (Colecţia Hasnaş: Adunare de ofisuri Iaşi,
1844, p. 61). Tot acolo Gazdele şi mistuitorii lucrurilor furate, fiind vorba
de vite, „să se socotească deopotrivă vinovaţi ca şi acei ce au furat“, an.
1840. Ibid. p. 245.
f

a — 685 —

condica criminalicească a lui Bibescu din 1841 (24).

1424 — Vedem dar, că toate legislaţiunile vechi au fost foarte
severe cu găzduitorii şi tăinuitorii, soootindu-i de complici,
şi pedepsindu-i în general cu aceiaşi pedeapsă ca autorii
principali. Ideia vechilor legiuitori eră foarte simplistă :
toii aceia care sunt părtaşi de orice natură la infracţiune
sau la foloasele ei, ori împedecă descoperirea infractorilor,
sunt complici şi se pedepsesc cu aceiaşi pedeapsă. De alt­
mintrelea ei erau logici. Intr’o legislaţiune în care există
şi complicitatea negativă a nedenunţării, sau a neînpedecă-
rii faptei, eră natural să se socotească complice găzduitorul
şi tăinuitorul (25).

1425 — Legiuitorul nostru distinge între găzduitori şi tăinui-

tori ; pe cei dintâi îi consideră ca nişte complici, iar pe cei
din urmă ca săvârşind o infracţiune de sine stătătoare, pe­
depsită cu pedeapsă fixă.
Să examinăm pe fiecare din aceşti infractori în mod
deosebit.

1426 _ l) Despre găzduitori vorbeşte, art. 52 : „Aceia care,

cunoscând culpabila purtare a făcătorilor de rele în unel­
tire de tâlhării sau silnicii în contra siguranţei Statului, a
liniştei obşteşti, a persoanelor sau a proprietăţilor, sunt de­
prinşi a le da mai totdeauna găzduire, loc de scăpare ori
de întâlnire, se vor pedepsi ca complici ai acelor făcători
de rele“.
Pedeapsa ce se dă găzduitorilor este dar un grad mai
jos, împreună cu toate distincţiunile pe care le-am făcut în
par. precedent vorbind de complicitatea concomitentă (art.
48 şi 49 cod. pen.).

24) După această condică, găzduitorii şi tăinuitorii se pedepsesc cu

aceiaşi pedeapsă ca făptuitorii, cu această mică restrictiune că, dacă fapta
se pedepseşte cu moartea, găzduitorul se pedepseşte cu munca silnică pe
viată. (Art. 46, 48, 49 şi 50).
25) Legiuitorii vechi având cu drept cuvânt mai putină încredere în
politia lor, voiau să transforme pe cetăţeni în agenţi de prevenire a infrac­
ţiunilor şi chiar de descoperire. Mult timp cetăţenii) au fost însărcinaţi şi
cu acuzarea.
 — 6 86 —

1426a — Codul penal austriac pedepseşte ascunderea unui in­

fractor săvârşită cu rea credinţă, ca o infracţiune de sine
stătătoare, cu carceră (recluziune) dela 6 luni până la 1
an, iar găzduirea săvârşită, ca infracţiune de obişnuinţă,
cu carcera grea (munca silnică) până la 5 ani (par. 215 cod.
penal austriac).
1427 — Trebue însă să observăm că, găzduirea e o infracţiu­
ne de obicei ; prin urmare una sau două găzduiri nu vor
fi suficiente ca o persoană să fie considerată că ar fi cul­
pabilă de complicitate de găzduire.
In cazul însă când ascundera va fi fost făcută numai
odată, fapta constitue infracţiune de sine stătătoare pedep­
sită de art. 197 cu pedeapsă fixă până la 1 an, iar dacă
ascunderea se face cu un interes, până la 2 ani de închi­
soare (confr. art. 89 cod. pen.).

1428 — Pentru ce legea distinge între ascunderea persoanei

care a comis crima şi între găzduitorii care de obicei dau
găzduire sau loc de scăpare ?
Probabil că legiuitorul şi-a zis că găzduitorul, tocmai
din cauză că obişnuit găzdueşte îndeamnă indirect prin fap­
ta lui la comitere de infracţiuni, pe când acela care întâm­
plător, o singură dată (26), ascunde pe un infractor, face
lucrul din milă ori din interes, nu însă din cauza lui s’a co­
mis infracţiunea, fapta lui fiind ulterioară comiterii infrac­
ţiunii. P. Rossi critici însă, în general, orice complicitate
posterioară comiterii infracţiunii şi pedepsirea ei cu aceiaşi
pedeapsă, arătând că nu poate fi cineva complice de omor
pentrucă a profitat de o crimă pe care nu o mai putea îm-
pedecâ nici desfiinţa (27). Acî însă se poate zice că găzdui­
torul e întru câtva provocator al comiterii infracţiunei, şi
de aceia pedepsirea lui ca un complice nu poate fi nera-
ţională.
Observăm că art. 52 cod. pen. se referă numai fa rău-

26) Când în Mizerabilii iui V. Hugo, călugăriţa ascunde pe Jean

Valjean de poliţistul Javert, care îl căuta, nu făcea acest lucru decât îdin
milă pentru culpabil.
27) Rossi: Trăite ed. IV, p. 225. Livre II, cap. 40.
 făcători exercitând tâlhării şi silnicii, prin urmare el nu se.
aplică pungaşilor şi escrocilor (28).
1 — Cu prvire la găzduirea infractorilor, s’a arătat la Nr..
1340 1— 1340 \ cazul când se poate vorbi de un act de
participaţiuni şi deci consideră şi pedepsi ca complici pe
găzduitorii făcătorilor de rele, şi când acest fapt trebue so­
cotit ca o infracţiune de sine stătătoare şi pedepsit ca atare..
De asemenea s’a explicat acolo situaţiunile în cari tre-
bue să se ţină seamă, în găzduirea infractorilor, de elemen­
tul obişnuinţei, indicându-se şi în ce condiţiuni şi la ce in­
fracţiuni se aplică sancţiunile găzduirei în legislaţiunea
noastră.
— 2) Tăinuitorii, după cum ne spune formal art. 53 cod.
pen. nu sunt complici, deşi se vorbeşte de ei în titlul despre;
complicitate. Ei se pedepsesc cu o pedeapsă fixă de închi­
soare corecţională până la 2 ani (art. 54), iar dacă suni
tăinuitori de lucruri molipsite, pedeapsa este de 2 ani de:
închisoare corecţională (art. 55) (29 şi 29 bis).
Prin urmare, tăinuirea în legea noastră este o infrac­
ţiune de sine stătătoare, a cărei pedeapsă nu depinde de
pedeapsa infractorului principal (30 şi 30 bis). Legiuitorul
28) In acest sens Thiry: Cours Nr. 250.
29) Vezi cele spuse relativ la tăinuire şi în T. I. Nr. 938.
29 bis) Jurisprudenta însă a decis că tăinuirea nu poate fi impu­
tată numai primului cumpărător, ci şi celor succesivi, dacă au avut ştiinţă
că lucrurile au fost de furat. (Cas. II, 858 din 17 Martie 1924, în Jurispru-
denţa Generală din 1924, sp. 1061, pag. 570; Cas. II 2637 din 31 Oct. 1924,.
Jurisprudenţa Generală din 1925, sp. 106, pag. 54; Cas. II, 18 Noembre 1924„
în Jurisprudenta Generală din 1925, sp. 358 şi 359, pag. 184).
Aprecierea elementului bunei ştiinţe în delictul de tăinuire scapă con­
trolului Curţei de casaţie. (Cas. II, 1440 din 2 Iulie 1923, în Jurisprudenta
Generală din 1923, sp. 1627, pag. 727).
30) Aceasta în Cod. pen. comun, căci Cod. Just. Mii. art. 240, nu
numai că socoteşte complice pe acela care cumpără1 ori primeşte în zălog
obiecte militare dela aceia cărora li se dase spre întrebuinţare, dar chiar
pedepseşte cu aceiaşi pedeapsă pe acest Complice ca pe autorul faptei.
Aceasta însă numai în cazul când s’au deturnat obiectele de însăşi persoa­
na căreia i se încredinţase pentru a se servi de ele, dar când se comite
un furt de obiecte miiilitare de un militar, pedeapsa e cu mult mai aspră
(art. 241 C. J. M), iar complicele se pedepseşte conform dreptului co­
mun. Cas. II, 1051 din 28 Mai 1907, B. 962 Reg. de comp.).
30 bis) Pe baza acestui principiu iurisprudenţa a decis că, în siste-
 — 688 —

a început să rupă legătura complicităţii dintre infractorii

legaţi prin comiterea unei infracţiuni, relativ la unii din a-
ceia care odinioară se considerau complici posteriori co­
miterii infracţiunei.
— Codul penal francez din 1811 făcea din tăinuire un act
de complicitate. Modificarea adusă prin legea din 22 Mai
1915, a transformat tăinuirea de lucruri în delict de sine
stătător.
Pedeapsa variază însă, după cum 'infracţiunea din
care au provenit lucrurile este pedepsită cu pedepse nea-
flictive şi neinfamante, sau aflietive şi inflamante (a).
Cele mai multe legislaţiuni fac astăzi din tăinuire o
infracţiune de sine stătătoare, despre care se ocupă în par­
tea specială a codului, aşa cum face şi anteproiectul de cod
penal român (b).
Se discută însă dacă tăinuirea trebuie să figureze în
partea specială printre infracţiunile contra proprietăţii sau
printre cele contra interesului public, fiind un obstacol la
descoperirea şi urmărirea infractorilor. Părerea cea mai în­
temeiată o credem pe aceia care admite caracterul mixt,
cu preponderenţa unuia sau celuilalt dintre aspecte după
circumstanţele de fapt, căci unii tăinuitori fac această 'în-
delectnicire pentru câştig, alţii pentru a sprijini pe infrac­
tori (c).
— Şi cod. penal austriac consideră tănuirea, pe care o
numeşte participare la furt sau la abuz de încredere (dela­
pidare), conf. par. 6 şi par. 185 ca o infracţiune de sine

mul legiuirei noastre poate să existe complicitate la tăinuire. (Cas. II,

1103 dn 1915, Dreptul Nr. 43 din 1945. în acelaş sens Tanoviceanu în Drep­
tul din 1915, Nr. 46 pag. 361 şi urm.).
a) Vezi asupra legei din 22 Mai 1915. Le recel délit distinct. Tra­
vaux de la Conférence de Droit Pénal, Paris, 1915.
b) Codul belgian, italian, olandez, rus, unele cantoane elveţiene. In
legislaţiunea engleză, tăinuirea este un act de Complicitate; atunci însă
când lucrul tăinuit provine dintr’o infracţiune comisă în străinătate, tăi­
nuirea devine delict distinct, conform cu Larceny Act din 1898. Tăinuirea
e un act de asistenţă subsequentă în codul german, spaniol şi unele can­
toane elveţiene.
c) Vezi asupra chestiunei P. Valenti, II lucro nella ricettazione, în
Critica Penale, 1922, col. 109.
 — 6 89 —

stătătoare, de care însă se face culpabil numai acela, care

fără o înţelegere prealabilă, dă ajutor infractorului, după
săvârşirea infracţiunei, sau trage folos şi câştig din o in­
fracţiune, despre care a aflat ulterior.
Tăinuitorii, cari înainte sau în timpul săvârşire iin-
fracţiunei, au avut înţelegere, ca să ascundă sau să-şi în­
suşească lucrurile, ce vor proveni din furt sau delapidare,
sunt consideraţi complici (par. 6 cod. pen. austriac).
Asemenea dispoziţiuni conţin şi anteproectul austriac
(par. 411, 412), anteproectul german din 1919 (par. 383,
384) şi din 1925 (par. 316—319) însă cu modificarea că
această infracţiune poate fi săvârşită prin tăinuire de o-
biecte, care provin din orice infracţiune. Această concep-
ţiune mai largă corespunde de sigur mai bine scopului.
1430 — insă chiar tăinuitorii nu sunt toţi apăraţi de pedeapsa
complicităţii, căci art. 56 cod. pen. ne spune că : „Aceia
care, mai înainte sau în timpul săvârşirei crimei sau a de­
lictului, ar fi avut înţelegere ca să ascundă lucrurile ce vor
proveni din infracţiune, se vor pedepsi ca complici“.

1431 — Pentru ce legea face această distincţiune între tăi -

nuitori ?
Ea este foarte raţională, căci cele două genuri de tăi­
nuire prezintă un pericol social diferit. Tăinuirea din art.
56 cod. pen. e o provocare indirectă, ca şi găzduirea, la
comitere de infracţiuni, căci acela care fură, dacă are si­
guranţa că va putea ascunde sau vinde lucrurile de furat,
sau cel care plăsmueşte moneta, că va află o persoană care
să treacă monetele plăsmuite, prin aceasta, sunt îndemnaţi
indirect să comită infracţiuni. Tot astfel şi găzduirea infrac­
torilor este un mijloc indirect de îndemnare la infracţiuni.
Din contră, acela care după ce s’a comis infracţiunea as­
cunde ori neguţătoreşte lucrul furat, fără a fi făgăduit de
mai înainte aceasta, nu se poate socoti că a pricinuit cemi-
terea acelei infracţiuni. După cum zice T. Canonico, sunt
acte de complicitate în infracţiunea consumată, atunci când,
deşi posterioare în timp, eră deja înţelegere între autorii
acestor acte şi autorii infracţiunii înainte de comitere. In
acest caz, dacă actul fizic posterior nu concură la execu­
 — 690 —

tarea şi consumarea materială a infractiunei, constitue to­

tuşi un ajutor material ca să asigure rezultatul (31).
Bun sau rău, acesta e probabil motivul distincţiuneî
legiuitorului între cele două feluri de infracţiuni, făcând din
una un gen de complicitate, iar din cealaltă o infracţiune
de sine stătătoare (32).
Şi putem adăogâ că aceasta este tendinţa legislaţiu-
nilor moderne. Printre altele se poate cită legea franceză
din 22 Mai 1915, care a făcut din tăinuire un delict de sine
stătător, pe când înainte eră caz de complicitate (33).
De altmintrelea această distincţiune e destul de veche,
fiindcă este admisă chiar de Menochiu (34).
Tăinuirea, de altmintrelea, nu se referă numai Ia furt,
ci la comiterea oricărei alte crime sau delict, cum ar fi de
exemplu abuzul de încredere (35).
1431 1 — Am arătat la Nr. 1336 B, 1344 1 şi 1344 2, că în ipo­
teza prevăzută de art. 56, ceea-ce constitue materialitatea
actului de complicitate, nu este tăinuirea, ci promisiunea
sau înţelegerea de a tăinui intervenită înainte sa* în tim­
pul săvârşirei unei infracţiuni.
Prin urmare, este greşită părerea că legea face din tăi­
nuire când o infracţiune independentă când un act de com­
plicitate. Tăinuirea este în totdeauna în legea noastră in­
fracţiune de sine stătătoare; în schimb promisiunea de a tăi­
nui e act de complicitate. Iar dacă promisiunea a fost ţi­
nută, avem un cumul între complicitatea prin promisiunea
de a tăinui şi infracţiunea tăinuire, (vezi Nr. 1344 2).

31) T. Canonico: Del reato, p. 249.

32) Cas. II, 9 Fetor. 1874 ; 3 Iunie 1892 ; 28 Iunie 1893; 27 Sept. 1891,
31 Mart. 1880; Trib. Tulcea 31 Aug. 1891. Drept 56 din 1891 şi D. Alexan-
dresco: Dr. civ. V, 149. Aceasta e raţional. Vezi Garraud: Traité, ed. II-a,
Nr. 681.
33) Vezi „le recel délit distinct“. 'Commentaire de la loi de 22 M'ai
1915, în travaux de la Conférence du droit pénal de la Faculté de droit de
Paris (Nr. 11). Legea e făcutăl sub inspirafiunea profesorului Le Poittevin,
care a susţinut această idee în congresul penitenciar din 1905, delà Bu­
dapesta.
34) Menochius ;i Op. cit. II, N-rile 22 şi 23.
35) Cas. II, 115 din 23 Febr. 1894, B. 193.
 — 691 —

1432 — Din fapta că tăinuirea nu e o complicitate ci o infrac­

ţiune de sine stătătoare, Curtea noastră de casaţiune a tras
cu drept cuvânt consecinţa că dacă o persoană a fost con­
damnată în prima instanţă pentru furt, Curtea de apei ca­
re îl apără de inculparea de furt, nu poate a-1 condamnă
pentru infracţiunea de sine stătătoare de tăinuire, căci prin
aceasta nu se schimbă calificarea infracţiunei, ci se judecă
pentru altă infracţiune, şi prin aceasta se privează osân-
ditul de beneficiul a două instanţe (36).
De asemeni a mai decis că, deşi culpabilii de furt sunt
incapabili de a fi alegători ori aleşi (art. 19 legea electo­
rală), însă ineapacităţile fiind de drept strict, nu se aplică
la delictul de tăinuire (37). Totuşi fiind conexitate între
tăinuire şi infracţiunea la care se referă, se vor judecă îm­
preună (38).
Tot din împrejurarea că tăinuirea e o infracţiune in­
dependentă, diferită de furt, Curtea de casaţie trage con-
cluziunea că tăinuitorul, odată ce se constată furtul, poate
fi pedepsit chiar dacă autorul principal n’a putut fi desco­
perit (39).
1432 1 — O chestiune mult desbătută a fost aceia a competinţei
în materie de tăinuire.
De obiceiu tăinuitorii, dacă sunt cunoscuţi în momen­
tul când se deschide acţiunea publică contra autorilor in­
fracţiunei din care au provenit lucrurile tăinuite, sunt tri-

36) Cas. II, 700 din 28 Nov. 1895, B. 1401; vezi însă în sens con­
trariu Cas. II, 43 din 31 Ian. 1877 B. 32.
37) Cas. II, 130 din 8 Apr. 1888 B. 382 (elect.) şi 549 din 3 Mai 1909,
B. 810 (elect.); II, 222 din 6 Apr. 1897, B. 616. şi 113 din 25'Febr. 1897,
264. Insă în ultimele timpuri Curtea de casaţiune a revenit asupra acestei
jurisprudente. Cas. III, 991 din 12 Mai 1907, B. 1006 (elect.); şi cas. III,
161 din 2 Febr. 1908, B. 415 (elect.) („virtualmente aceeaşi nedemnitate
trebue să se opună atât celor condamnaţi pentru furt cât, şi celor con­
damnaţi pentru tăinuire, întrucât ambele delicte cuprind aceeaşi natură
infamantă“). Preferăm prima jurisprudenţă a secţiunei a 2-a; virtualmente
în materie de incapacitate a secţ. IlI-a C. cas. e inadmisibil.
38) Cas. II, 203 din 20 Apr. 1Ş90, B. 543; cas II, 1306 din 2 Nov.
1904, B. 1670. Cas. II, 1687 din 9 Iunie 1915, Curierul Judiciar 1916,
Nr. 2 p. 16; confr. mai sus Nr. 1286.
 — 692 —

meşi în judecată deodată cu aceştia şi judecaţi de aceiaşi

instanţă.
Astfel tăinuitorii de lucruri furate sunt judecaţi odată
eu hoţii la judecătorie ; tăinuitorii de lucruri provenite din
abuz de încredere sau exerocherie sunt judecaţi laolaltă cu
autorii acestor infracţiuni, de tribunal ; tăinuitorii de lucruri
provenite din tâlhării sunt judecaţi odată eu tâlharii, de
Curtea cu juraţi, etc.
Dar s’a întâmplat că tăinuitorii de lucruri furate să
fie descoperiţi după ce se judecaseră hoţii, sau să fi fost tri-
meşi în judecată singuri, întrucât hoţii nu au putut fi des­
coperiţi sau prinşi. Unde vor fi judecaţi aceşti tăinuitori ?
Faptul lor este pedepsit ca delict, deci, după principiile ge­
nerale de competintă, ei sunt justitiabili de tribunal.
In practică era o inegalitate de situaţie între tăinuito-
rul de lucruri furate care se judecă odată cu hoţii şi care
eră deci judecat de judecătoria de ocol, cu apel la. tribunal,
şi tăinuitorul de lucruri tot furate, care, judecându-se sin­
gur, eră trimes în fata trbunalului, cu apel ia Curtea de apel
Legea din 4 August 1921 modificând anumite articole
din Legea judecătoriilor de ocoale, a curmat discuţiunea
statornicind prin art. 53 alin. 1 că judecătoriile de ocoale
sunt competinte a judeca în primă instanţă : tăinuirea o-
biectelor sau banilor provenind din delictele ce sunt date
în competenta judecătoriilor de ocol.
Chestiunea rămâne însă întreagă pentru tăinuirea o-
biectelor provenite dintr’o crimă. Desigur atunci când tăi­
nuitorul e judecat deodată cu criminalul, el va fi iustitiabiî
de Curtea cu juraţi, această instanţă fiind competinte a ju­
decă toate delictele conexe cu o crimă, dar în cazul când
tăinuitorul va fi judecat singur, fapta sa fiind un delict, eî
nu va mai fi justiţiabil de Curtea cu juraţi, ci de Tribunal.
1433 —• In orice caz, fie infracţiune independentă, fie compli­
citate, art. 53 cod. pen. spune că : „Rudele de sus si de jos,
bărbatul şi muierea, fraţii.şi surorile nu se socotesc tăi­
nuitori“.
Chiar penaliştii vechi admiteau pentru sot şi rudele
de aproape o pedeapsă mai mică, iar unii chiar nepedep-
sirea.
 — 693 —

a — Codul penal austriac şi codul penal german precum şi

anteproiectele germane şi anteproectele austriac şi elveţian*
nu conţin o asemenea dispoziţiune. Din contra cod. penal
german prevede (par. 258) în mod expres, că pedeapsa se
aplică şi în cazul când tăinuitorul e o rudă.
Numai favorizarea unui infractor, spre a-1 apăra de
pedeapsă nu se pedepseşte la o persoană rudă cu agentul,
dacă n’a existat însă o înţelegere înaintea săvârşirei faptei
principale (par. 257 cod. pen. german, par. 216 cod. pen.
austriac).
Anteproectul german din 1925 declară în par. 319 în
mod expres, că punibilitatea tăinuitorului este independentă
de acea a infractorului care a furat obiectul sau l-a obţinut
prin altă infracţiune.
Anteproectul austriac scuteşte pe tăinuitor de pedeap­
să, numai dacă e vorba de lucruri de mică valoare, sau dacă
tăinuitorul a consumat alimente, pe cari o persoană obli­
gată la întreţinerea lui, cu care trăieşte în căsnicie comună,
le-a obţinut prin o infracţiune (par. 414).
— Damhouder, după ce vorbeşte de paritatea de pedeap­
să între complici şi autorii principali, adaogă că dacă com­
plicii sunt rude apropiate, nu trebuesc pedepsiţi atât de
aspru ca alţi necunoscuţi şi străini nelegaţi cu autorii cu
nici o legătură de afinitate sau rudenie, ci se vor pedepsi
numai după aprecierea judecătorului (40).
Acelaşi lucru îl admite şi Menochiu care, după ce ne
spune că dacă tatăl ascunde pe fiul său, nu se dă pedeapsă
ordinară, ci o pedeapsă arbitrară (41), adaogă că unii sunt
de părere că în cazul acesta nu se va dă nici o pedeap­
să (42).
Jousse de asemenea spune că rudele apropiate care
ascund lucruri, nu sunt aşâ aspru pedepsite (43), — scuza
care e admisă şi de Montesquieu (44).

40) Damhouder: De receptatoribus furtorum CXVI, Nr. 4; Conir. cu

CXXIV, Nr. 3.
41) Menochius: Op. cit. II, 348, Nr. 7.
42) Ibidem: Nr. 8.
43) Jousse: Op. cit. IV, 243.
44) După Molinier: II, 258 şi 259.
 f>94 —

Legiuitorui nostru, mai radical în această materie, a

admis apărarea totală de pedeapsă, creiând o scuză absolu­
torie.
14341 — Chiar acolo unde codurile penale nu prevăd o scuză
pentru rude în materie de tăinuire, în că's’a susţinut apă­
rarea de pedeapsă a rudelor pe motivul îndoelii ce există
asupra factorului intenţional (a).
In adevăr, fată de o persoană care a tăinuit un obiect,
provenit dintr’o infracţiune săvârşită de o rudă apropiată,
e greu a distinge intenţiunea frauduloasă de pornirea firea­
scă şi scuzabilă de a salvă pe ruda vinovată.
A pedepsi tăinuirea între rude ar fi să facem loc în
legea penală unor măsuri, a căror respectare nu s’ar putea
obţine decât printr’o crudă înăbuşire a celor mai fireşti şi
omeneşti sentimente. Căci o atare pedepsire impune un ex­
ces de prevedere, recomandă suspiciunea şi alungă delica­
teţa în raporturile dintre membrii unei familii.
Acestea toate, fără a mai vorbi de constrângerea pe
care raporturile de condescendentă o exercită în mod ocult,
dar puternic, între rude. Cum va putea o soţie să nu pri­
mească lucrul adus de soţul său ? Cum va putea un fiu să
refuze de a păstră un lucru încredinţat de părintele lui ?
Chiar când o bănuială ar încolţi în cugetul lor, ea va a-
muţî desigur fie sub tăria unor sentimente şi afecţiuni trai­
nice, fie sub constrângera morală sau chiar fizică.
Cine va putea deslegâ acest proces intim ? Şi e oare
interesul justiţiei de a brutaliza conştiinţele atunci când sunt
puse într’o grea alternativă ? Desigur că nu.
Pe cât de condamnabilă este deci impunitatea taini­
celor luări, prin care se scuză nişte acte ce dovedsc tocmai
dizolvarea sentimentului şi afecţiunei născute din rudenie,
pe atât de legitimă e scuza tainuirei între rude, care se spri­
jină tocmai pe profunde legături de bună rudenie.
1435 — O chestiune care s’ar putea discută este dacă scuza
din art. 53 alin. ultim cod. pen. relativă la tăinuitori se a-
plică şi la găzduitori ?
Credem afirmativa neîndoioasă, nu numai fiindcă e-

a) Vezi J. J. H aus, Droit penal belge, I, p. 455.

 — 695 —

xistă identitate de motive, dar şi pentrucă art. 197 cod. pen.

aplică această scuză .şi la ascundere de persoane săvârşi-
toare de crime.
1435 — Codul penal austriac scuteşte de , pedeapsă pentru:
găzduire şi ascundere de persoane săvârşitoare de crime,
pe rude şi afini de grad mai apropiat (par. 216), deşi nu
admite o asemenea scuză la tăinuire. Aceasta se justifică
pe motivul că la găzduirea sau ascunderea unei persoane,
pricinuită de rudenia sau afinitatea cu care este legată dp
gazdă, lipseşte mobilul josnic care caracterizează tăinuirea.
1436 — O chestiune foarte delicată este de a se şti ce efect
are dolul posterior comiterii infracţiunii, adică dacă acel
care primeşte obiectul, află în urmă că e de furat şi-l păs­
trează, — în acest caz va fi şi el considerat ca făptuitor ?
In Franţa, unii autori au admis că nu există culpă (45),
iar Curtea de casaţiune (46) şi alţi autori au admis că mala
fides superveniens, atrage pedeapsa (47). Ţinând seamă de
termenii art. 53 alin. 1 cod. pen. credem că această din ur­
mă opiniune este mai întemeiată, căci legea cere ascunde­
rea cu bună ştiinţă, nu o cere însă chiar în mome.itul pri-
mirei lucrului, când e vorba de o infracţiune continuă (48).
Cu atât mai mult credem împreună cu Curtea noastră
de casaţie, că acel care a cumpărat cu toptanul marfă delà
un comerciant vânzător cu amănuntul, ştiind că e în înce­
tare de plăţi, se va consideră ca tăinuitor, deşi falimentul
s’a pronunţat mai târziu (49).
45) C h . A d o l p h e ş i F. H é l i e : Théorie I, 308; R a u t e r : Cours I, Nr. 125..
46) Cas. fr. 12 lui. 1850, D. P. 50, 5, 476; 10 August 1878, S. 78, I, 285,
B. Nr. 187.
47) B l a n c h e : Etudes II, 154; L e S e l l y e r : II, Nr. 413; M o l i n i e r : II,.
Nr. 257 ; G a r ç o n Code pénal annoté art. 59—60, Nr. 361.
48) O deriziune recentă a Curţii noastre de casaţiune spune din
contra că: „Reaua credinţă supravenientă nu poate aveâ vreo însemnătate
pentru existenta şi săvârşirea de tăinuire“. Cas, II. 1585 din 14 Mai 1910,
B. 788. Jurispr. an. II, Nr. 26, p. 411. E însă de observat că această deci-
ziune nu poate să fie invocată ca jurisprudenţă, deoarece Curtea nu voia
să rezolve această problemă, ci acele cuvinte sunt numai o simplă moti^
vare, care poate n‘a intrat în intentiunea şi vederile supremei instante.
49) Cas. II, 1033 din 17 Mai 1913. Curierul Judiciar 1913, Nr. 54,
pag. 628.
Curtea de cas.din Viena s’a pronunţat prin mai multe deriziuni (7),
 — 6 96 —

1 — Chestiunea momentului când trebuie să se verifice e-

xistenţa intenţiunei frauduloase în delictul de tăinuire, este
subordonată unei alte probleme foarte discutată, şi anume:
tăinuirea este o infracţiune continuă sau instantanee ?
Ambele teze sunt deopotrivă de susţinute.
După unii autori, tăinuirea este delict instantaneu, în­
trucât elementul material al acestei infracţiuni conţine o ac­
tivitate ce se realizează numai într’un singur moment, mo­
mentul în care s’a intrat în posesiunea lucrului provenit din-
tr’o infracţiune (a).
Din contra, după alţi autori, tăinuirea este infracţiu­
ne continuă, fiindcă elementul său material constă într’o
activitate, care, odată ajunsă la momentul consumativ, se
perpetuiază în timp prin deţinerea lucrului provenit din in­
fracţiune (b).
Nu ne vom opri la toate argumentele aduse în sprjinul'
fiecăreia din cele două teze. Ţinând însă seamă de conceptul
acestei infracţiuni, în care găsim ca principiu primar ideia
de ocrotire a proprietăţii, iar ca principiu adiacent ideia de
perpetuare frauduloasă a deplasării unui bun din orbita unde
stătea la dispoziţiunea celor interesaţi într’o orbită necu­
noscută acestora (c), socotim întemeiată teza că tăinuirea
este o infracţiune continuă.
— După cum tăinuirea va socotită infracţiune continuă
sau instantanee, se va soluţiona o întreagă serie de alte che­
stiuni.
1) Astfel am văzut mai sus, că intenţia frauduloasă
nu trebuie să existe chiar în momentul primirei lucrului tăi­
nuit, în teoria tăinuirei infracţiunei continuă, ci poate sur-

1889 Colecţ. Nr. 1191, 8 Iunie 1895 colect- Nr. 1882, 21 Dec. I9601colecţ. Nr.
2547) în sensul că „mala fides superveniens“ atrage pedepsirea agentului.
a) In acest sens Carnot, Code pénal, I, art. 62; Boitard, Leçons de
dr. crim. Nr. 255 şi urm.; Villey, Précis, p. 150. Garçon, Travaux de la
Conférence de dr. pén. Le recel délit distinct, p. 45 şi urm.
b) Ortolan, Eléments, I, p. 330; Blanche, Etudes, II, Nr. 146; Le Sel-
lyer, Traité de la criminalité, II, p. 65. Rauter, Traité, I, p. 125; J. J. Haus,
Droit pénal, I, Nr. 351.
c) Acest concept al tăinuirei trebue pus în legătură cu conceptul
tuturor infracţiunilor contra proprietăţii; vezi studiul nostru: V. Dongoroz,
Studii de drept penal, p. 25 şi urm.
 — 697 —

veni în timpul cât se deţine lucrul, pe când în teoria in­

ii fracţiunei instantanee, intenţia va trebui să se constate în
| momentul primirei lucrului.
| 2) Prescripţia, în caz de continuitate, va curge din
| momentul în care va înceta tăinuirea ; din contra. în teoria
| instantaneităţii, ea curge din momentul primirei lucrului.
3) Un obiect primit de un tăinuitor în străinătate şi
adus în ţară, sau invers, va permite, în teoria continuită­
ţii, să se considere delictul comis şi în străinătate si in ţară,
pe când în teoria tăinuirei delict instantaneu, infracţiunea’
va fi comisă, numai acolo unde s’a primit lucrul.
4) Dacă intervine o lege nouă, care agravează pe­
deapsa tăinuirei, această lege se va aplică şi tăinuitoruluî
care a primit lucrul înainte de a interveni legea nouă, dar
a fost descoperit după, în teoria continuităţii ; din potrivă,
se va aplică legea veche, în teoria infracţiunei instantanee.
5) S’a mai spus de unii autori că, în teoria tăinuirei in­
fracţiune continuă, dacă tăinuitorul a fost judecat şi pe­
depsit şi dacă după expirarea pedepsei el nu a restituit lu­
crul, ci continuă să-l tăinuiască, el va puteâ fi judecat şi
pedepsit din nou. De asemenea s’a spus că în caz de am­
nistie, dacă după amnistiere tăinuitorul continuă să deţină
lucrul, tăinuindu-1, va puteâ fi judecat pentru continuarea'
infracţiunei amnistiate (a).
14368 — Ambele opiniuni le credem greşite. Când ne-am ocupat
de infracţiunile continui am arătat (v. Nr. 944 J1) în ce con-
diţiuni se poate urmări din nou o infracţiune continuă, după
ce a intervenit o primă condamnaţiune. In caz de tăinuire,
după ce tăinuitorul a fost pedepsit pentru fapta sa sau a
fost amnistiat, raportul de drept penal a fost complect e-
puizat prin aceasta, născându-se, alături de sancţiunea pena­
lă aplicată infractorului, obligaţiunea civilă impusă acestuia
de a restitui lucrul, încât nerestituirea după condemnaţiu-
ne sau amnistiere nu dă loc decât la o acţiune civilă de dau­
ne şi la execuţiunea silită a hotărârii care dispuneâ resti­
tuirea.

a) Garcon, op., cit., p. 43;.

 698 —

1437 — O altă chestiune discutată este de a se şti dacă tăi-

nuitorii sunt obligaţi solidar la despăgubire chiar când tăi­
nuirea lor e parţială, de exemplu s’a tăinuit de Primus nu­
mai 5.000 din cei 10.000 lei furaţi ?
In Franţa, Molinier şi Sourdat admit responsabilitatea
parţială (50 şi 50 bis); există şi o deciziune a Curţii de apel
din Paris (51), în acelaş sens; însă jurisprudenţa franceză se
pare că ar fi părăsit în urmă acest sistem (52).
La noi, credem că primul sistem este singurul admi­
sibil, căci tăinuirea fiind o infracţiune specială, nu există
nici o legătură între tăinuitor şi autorul principal ori alţi
tăinuitori.
Aşa s’a pronunţat şi Curtea noastră de casaţiune (53).
Evident însă că dacă tăinuirea e totală, tăinuitorul
răspunde solidar pentru tot, pe baza art. 1003 cod. civ. (54).
14371 — Cu privire la tăinuire, doctrina şi jurisprudenţa au fi­
xat câteva regule considerate astăzi ca indiscutabile :
1) Valoarea cu care a fost dobândit lucrul tăinuit nu
importă din punct de vedere al existenţei delictului, ci poa­
te servi numai ca o prezumţiune de bună sau rea credinţă
a celui ce a dobândit lucrul provenit din infracţiune. Aşa
dar se poate ca cinevâ să fi dat un preţ derizoriu, sau să
fi primit gratuit un obiect, fără să fie tăinuitor şi, invers,
cineva să fi cumpărat un lucru în preţul său real şi totuşi

50) M o l i n i e r : II, 500. S o u r d a t : Responsabilite, I, Nr. 153.

50 bis) S’a decis că tăinuitorul nu poate fi declarat răspunzător so­
lidar pentru întreg prejudiciul cauzat de infracţiunea comisă de autorul
principal, ci numai pentru prejudiciul cauzat prin propriul său fapt. (Cas.
II, 1611 din 18 Sept. 1923, în J u r i s p r u d e n ţ a G e n e r a l ă din 1923, sp. 1626,
pag. 726).
51) Curtea Paris, 18 Febr. 1837, S. 37, II, 482.
52) Curtea Paris, 2 Febr. 1843, P. 43, I, 249 şi Nimes, 17 Febr. 1858,
P. 58, p. 629.
53) Cas. II, 436 din 24 Mai 1899, B. 726; Cas. II, 475 din 27 Sept.
1894, B, 916; Cas. II 91 din 9 Febr. 1874, B. 69.
Cas. II, 1386 din 28 Mai 1912, Curier. Judiciar 1912 Nr. 66 p. 779;
şi Cas. II 1601 din 5 Iunie 1912, Curierul Jud. 1912 Nr. 73 p. 863. Cas.
II 5064 din 23 Nov. 1912 Curier Jud. 1913 Nr. 20 p. 239.
54) Cas. II, 338 din 28 Iunie 1893, B. 664; Confr. Cas. II, 73 din 23
ian. 1896, B. 127.
 — 699 —

să fie tăinuitor ; totul depinde deci de cunoştinţa că lucrul

provine din infracţiune.
2) Ca o consecinţă a regulei de mai sus, nu este nevoie
să se dovedească că tăinuitorul a tras vre-un profit ; va
fi pedepsit chiar când a tăinuit lucrul pentru a servi pe un
infractor.
3) Nu este nevoie ca tăinuitorul să fi dobândit lucrul
direct delà autorul infracţiunei sau delà participanţi ; e-
xistă tăinuire şi atunci când o persoană dobândeşte un lu­
cru delà un alt tăinuitor, suficient să fi ştiut că provine din-
tr’o infracţiune.
4) Există tăinuire chiar şi atunci când tăinuitorul nu
a primit însuşi lucrul provenit din infraeţuni, ci u:i alt lu­
cru, însă dobândit cu preţul obiectului rezultat din infrac­
ţiune, dacă se dovedeşte că a cunoscut această prove­
nienţă.
5) Nu există tăinuire atunci când cel ce a dobândit
un lucru provenit din infracţiune nici nu a ascuns acest lu­
cru, nici nu s’a ferit ca alte persoane să afle că-1 posedă,
aceasta fiind cea mai puternică dovadă a lipsei sale de in-
tenţiune frauduloasă şi deci a bunei credinţe în dobândirea-
lucrului.
1438 — Poate să existe tăinuire la luarea pe ascuns delà pă­
rinţi ? Curtea noastră de casaţiune a decis la început ne­
gativ, casând fără trimitere deriziunea Curţii de apel, Bu­
cureşti, s. I, Nr. 939 din 1906, care hotărâse contrariul (55).

55) Cas. II, 2689 din 29 Nov. 1906, Curier. Jud. 1906, Nr. 82. In a-
celaşi sens s’a pronunţat Trib. Iaşi, I, 1908 din 30 Nov. 1901, Curier. Jud.
1901, Nr. 14, şi Curtea Iaşi, I, 1208 din 27 Oct. 1904, Curier, Jud. 1904, Nr
84. In sens contrariu D. Alexandresco: Curier. Jud. 1901, Nr. 14, C. Bucu­
reşti, I, 939 din 1906. Molinier: Cours II, 21; Vidai: ibidem. Confr. şi pune
aici Nr. 1398 al. I şi 4.
55 bis) S'a decis că atunci, când între autorul principal şi complici
nu există nici o legătură de rudenie, dacă aceştia au tăinuit sumele de
bani primite de Ia autorul principal prin tatăl lor, ei nu pot beneficia de
dispozitiunile uit. al. din art. 53 cod. pen. (Cas. II, 721 din 1921, în Juris-
prudenta Română din 1921, Nr. 18, pag. 258).
Deasemenea nu poate beneficia nici tăinuitorul unor lucruri furate
de un frate al său şi o altă persoană străină. (Jud, oc. Pungeşti, Curier..
Judiciar 324 din 10 Iunie 1924, în Jurisprudenta Generală din 1924, sp..
 — 700 —

Soluţiunea pare nedreaptă, însă ea este o riguroasă apli­

care a principiilor, căci nu poate să existe o tăinuire de
un lucru pe care legea nu-1 consideră de furat (56).
Aci însă se vede inferioritatea legii noastre faţă cu so-
luţiuni primite déjà în dreptul roman, care în asemenea caz
deşi nu admiteau acţiunea furti, considerau lucrul ca de
ifurat.
Acum prin o deciziune recentă Curtea de casaţie a
schimbat jurisprudenţa sa anterioară, şi credem că rău a
făcut (57).
De asemenea tatăl scapă de pedeapsă, conform art.
53 cod. pen., dacă fiul său chiar împreună, cu alţii au furat
şi tatăl a ascuns lucrurile aduse de fiul său (58).
Poate să existe complicitate la tăinuire ?
Curtea noastră de casaţie (Cas. II, 2301 din 24 Sept.
1912) a admis negativa, pe motiv că nu se poate concepe
•o complicitate posterioară comiterii faptei, ci numai ante-
xioară sau concomitentă (59). Am combătut această solu-
1469, pag. 791, cu nota Dongoroz). Impunitatea tainicelor luări însă nu se
întinde asupra coautorilor, complicilor şi tăinuitorilor, cari au participat
la fapta celui ce beneficiază de această impunitate.
Dacă faptul s’a comis îrii anumite circumstanţe agravante : efracţiune,
•escaladare, etc., deşi autorul principal beneficiază de impunitate, aceste a-
.gravante se restrâng însă asupra participanţilor. (Cas. pen. it. 16 Febr.
1923, L a G i u s t z . P e n . 1923, col. 951, în J u r i s p r u d e n ţ a G e n e r a l ă din 1924,
sp. 117, pag. 62 cu notă Dongoroz).
56) Dacă admitem altă soluţiune relativ la complici, motivul este
că art. 48 c. p. pedepseşte pe complice ca şi când a r fi c o m i s el f a p t a , şi
că dacă ar fi comis-o el, desigur că e furt.
57) Cas. II 427 din 27 Febr. 1913. Curier. Judiciar 1913, Nr. 35 p.
420; şi in extenso Curier. Jud. 1912, Nt. 44 p. 520; Cas. II 2154 dini 22
Sept. 1915, Curier. Jud. 1915, Nr. 79 p. 650.
58) Trib. Dorohoi, 495 din 14 Martie 1905, Curier. Jud. 1905 Nr.
37; Confr. Cas. II, 347 din 13Mai 1898. B. 789. Dacă soţia găseşte, şi îm­
preună cu soţul ascund lucrul pe care-1 ştie de furat, ambii sunt pe­
depsiţi.
G a r ç o n distinge: dacă a lucrat cu intenţiunea frauduloasă de câştig,
el este complice; în caz contrar, dacă vrea să scape pe copil de pedeapsă,
nu este complice. Code pénal, art. 59—60, Nr. 360 şi doctr. franceză, care
este de păreri diferite.
59) Curierul Jud. 1913, Nr. 3, p. 30 şi urm., decizie publicată din
nou în Curierul Judiciar 1913 Nr. 8 p. 210 (în rezumat) şi 1912, Nr. 78,
pag. 924.
 — 701

ţiune în nota asupra deciziunei Curţii de casaţiune, şi per­

sistăm în părerea noastră că soluţiunea înaltei instanţe nu
este conformă legii. Noi nu suntem partizanii sistemului
complicităţii admis de legiuitor, ci credem întemeiată pă­
rerea lui Carrara, adică a incriminaţiunii independente (iar
nu de împrumut). Totuşi, fiind în lege sistemul penalităţii
împrumutate, e incontestabil, şi de veacuri a fost admis, că
poate să existe complicitate şi posterioară comiterii infrac-
ţiunei.
Complicitatea e un ajutor ; de bine de rău, legiuitorul
admite că acest ajutor poate să fie dat nu numai în timpul
comiterii, ci şi înainte şi după comiterea infracţiunii. Acea­
stă teorie a fost admisă în Franţa în ceeace priveşte tăi­
nuirea, care în legea noastră a încetat să fie un caz de com­
plicitate, devenind o infracţiune de sine stătătoare, însă în
ceeace priveşte găzduirea, deşi ajutorul e ulterior comite­
rii infracţiunei, legea consideră această faptă ca o compli­
citate. Este dar inexact că nu există complicitate ulterioa­
ră comiterii acţiunei.
In legea noastră, tăinuirea fiind o infracţiune de sine .
stătătoare şi o infracţiune de durată, chestiunea revine da­
că o atare infracţune e susceptibilă de complicitate în tim­
pul duratei sale. Pusă chestiunea astfel, afirmativa se im­
pune ; acela care ajută la ascundere, este incontestabil un
complice la infracţiunea de sine stătătoare a tăinuirei.
Soluţiunea supremei Curţi e dar criticabilă, şi sperăm
că nu va formă o jurisprudenţă.
In adevăr, în 1915, Curtea de Casaţie a revenit asu­
pra jurisprudenţei sale, admiţând că în sistemul legii noas­
tre penale există complicitate la tăinuire (60). Iar, în Fran­
ţa, legea din 22 Mai 1915 făcând din tăinuire o infracţiune
de sine stătătoare, se admite asemenea că va putea să e-
xiste complicitate de tăinuire (61).

60) Cas. II 1103 din 2 4 April. 1915, Dreptul Nr. 43 şi Curier. Jud.
1915-1526. Vezi părerea noastră asupra acestei deciziuni în Dreptul 1915
Nr. 46 sub titlul: Complicitatea la tăinuire.
61) Vezi „Le recel délit distinct“ Travaux de la Conférence de droit
pénal de la Fac. de droit. Paris, p. 77.
 - 702 —

Cât despre tentativa de tăinuire, incontestabil că nu

poate să existe în legea noastră, în care tăinurea e un de­
lict şi în oare tentativa de delict nu se pedepseşte decât în
cazurile prevăzute de lege.
1438 — Credem, din contra, că nu există nici o raţiune de text
în legislaţiunea noastră, care să vină în sprijinul apărării
de pedeapsă a tăinuitorului de lucruri provenite din tainice
luări.
Argumentul că aceste lucruri nu ar fi de furat fiindcă
nu ar există furt, deci infracţiune, este neîntemeiat.
S’a arătat la Nr. 1082 1 şi 1397 1 care este caracte­
rul impunităţii tainicilor luări, evidenţiind că există infrac­
ţiune, însă autorul acesteia beneficiază de o scuză abso­
lutorie.
Existând infracţiunea, obiectele provenite din ea vor
fi deci susceptibile de tăinuire pedepsibilă.
14382 ■ — Credem că scuza prevăzută de art. 53 cod. pen. pro­
fită rudelor acolo arătate chiar atunci când obiectele tăi­
nuite au provenit dintr’o infracţiune comisă de o rudă de
. sus sau de jos, de bărbat sau de soţie, de frate sau de soră
împreună cu persoane străine, indiferent de rolul pe care
această rudă l’a avut în infracţiune : autor, coautor, com­
plice, provocator.
Şi raţiunea acestei scuze (vezi Nr. 1434 şi princi­
piile de interpretare în materie de norme penale care creia-
ză scuze vin în sprijinul acestei interpretări (a).
Desigur însă că obiectele tăinuite trebuie să fi fost a-
duse de rudă, iar nu de c-oparticipanţii săi.
1 4 3 8 a — Conform codului austriac (par. 185 şi par. 464) în
aceste cazuri tăinuirea este afirmată, şi pedepsită, de oare­
ce conform par. 5 cod. pen. austriac împrejurările persona­
le cari exclud punibilitatea unuia dintre autori sau complici
nu folosesc celorlalţi.
La aceiaşi soluţiune ajunge şi cod. pen. german, par.
257, 258 şi anteproectul german par. 365 şi 383 din 1919

a) Vezi în acest sens: J u r i s p r u d e n t a G enerală, 1924, speţa 1469 în­

soţită de nota noastră (V. Dongoroz).
 — 703 —

şi par. 316— 319 din 1925 precum şi anteproectul aus­

triac par. 354, 411.
Toate aceste legislaţiuni nu cunosc o dispoziţiune si­
milară eu acea cuprinsă de art. 53 alin. 3 cod. pen. român.,
1439 — Autorii admit că nu trebue la tăinuire să fe cunoştin­
ţa precisă a infracţiunei comise ; e destul să ştie tăinuitorbl
că lucrul provine din infracţiune (62 şi 62 bis). Noi credem
aceasta cu atât rnail mult, cu cât delictul de tăinuire e o in­
fracţiune de sine stătătoare, nelegată cu infracţiunea princi­
pală, ci provenind eu oeaziunea ei (63).
De aceea nu credem întemeiată soluţiunea dată de

62) Cas. II, 328 din 2 Sept. 1875, B. 237; 31 din 21 Ian. 1881, B.
65; 76 din 5 Febr. 1886, B. 134; 244 din 14 Apr. 1898, B. 614. 120 din 4
Apr. 1886, B. 211.Instanţa trebue să stabilească ce i-a făcut convingerea
relei credinţe, Cas. II, 776 din 3 Martie 1910, B!. 420.
In Franţa vezi Garçon: Art. 59^60, Nr. 353, jurisprudenţă constantă
în acest sens. Nu e însă necesar ca lucrul să fi fost primit chiar delà in­
fractor; dacă-1 găseşte ştiind că e de furat, se consideră tăinuitor, Cas.
II, 347 din 13 Mai 1898, B. 789.
62 bis) S’a decis că în materie de tăinuire se cere atât elementul
bunei ştiinţe, cât şl al înţelegerei prealabile între tăinuitor şi autorul in-
fracţiunei. (Cas. II, 2491 din 20 Oct. 1924, în Jurisprudenţă Generală din
1925, sp. 721, pag. 379).
Tăinuitorul însă nu poate invoca buna sa credinţă, când este con­
trazis de constatări de fapt, din care rezultă implicit cunoştinţa sa de
provenienţă delictuoasă a lucrurilor. (C. Paris, 4 Febr. 1925, La Loi.Nr.
53 din 1925, şi Jurisprudenţă Generală din 1925, sp. 794, pag. 412).
Neconstatarea însă a bunei ştiinţe de către instanţa de fond, atrage
casarea hotărârei. (Cas. II, 2260 din 3 Oct. 1924, în Jurisprudenţă Gene­
rală din 1924, sp. 2189, pag. 1209; jurisprudenţă constantă în acelaş sens:
Cas. II, 814 din 18 Martie 1925, Jurisprudenţă generală 1925, sp. 1023,
pag. 540; Gas. II, 1140 din 15 Aprilie 1925, Jurisprudenţă Generală din
1925, sp. 1376, pag. 763 cu trimeterile din nota noastră (Decusară).
Nu este necesar ca tăinuitorul să aibă cunoştinţă de Ia cine au
fost furate lucrurile, ci este suficient ca el să ştie că sunt de furat.
(Cas. II, 13 din 1920, în Jurisprudenţă Română din 1920, Nr. 5, pag. 55).
După parag. 370 cod. pen. ung. există tăinuire chiar şi în cazul
când tăinuitorul a primit obiectele furate delà, un terţiu, care avea cunoş­
tinţă că aveau o provenienţă delictuoasă. (Cas. II, compl. Ardeal, 2039
din 26 Oct. 1923, în Jurisprudenţă Generală din 1923, sp. 1770, pag. 805).
63) In acest sens Fusier Herman: Rép. Comp. 476. Garraud: Traité
II, Nr. 262 şi ed. Il-a, T. II, Nr. 683; Blanche: Etudes II, Nr. 148; Garçon:
Op. cit. art. 59—60, Nr. 381 şi decis. Cas. fr. din 29 Dec, 1899, B. 388.
 704 —

Curtea de apel din Orléans în 28 Iunie 1896 (64) şi apro­

bată de Garçon (65), că acda care a primit un vânat cu
credinţa că proveneă din delictul de vânat în timp oprit,
scapă de orice pedeapsă, dacă lucrul eră în realitate furat,
căci nu poate fi complice la delictul de vânătoare în timp*
oprit, care nu s’a comis, nici la furt pe care nu l-a voit.
Această solutiune e contrarie, după noi, cu cea de mar
sus care se mulţumeşte cu intentiunea determinată. In orice;
caz, nu e admisibilă la noi.
1 4 3 9 1 — Tăinuirea fiind infracţiune de sine stătătoare, pentru,
existenta ei este suficient să se constate că lucrul tăinuit
provine dintr’o infracţiune (a). Nu importă însă, dacă au­
torul acelei infracţiuni este sau nu cunoscut, dacă el a fost
sau nu pus sub urmărire, sau dacă, în fine, el este respon­
sabil ori iresponsabil (nebun, minor, etc.), ori dacă presu­
pusul autor a fost achitat pentru consideraţiunea că nu se
dovedeşte că el ar fi în adevăr făptuitorul infractiunei din
care a provenit lucrul tăinuit.

1439 2 — Tot din caracterul de infracţiune de sine stătătoare a

tăinuirei rezultă că poate există participaţiune la această
infracţiune, fie sub forma principală (coautori în tăinure)5
atunci când mai mulţi inşi împreună tăinuesc un lucru pro­
venit dintr:o infracţiune, fie sub forma secundară (compli­
citate la tăinuire) atunci când o persoană ajută pe tăinui-
tor, de ex.: serveşte de intermediar între tăiniiitor şi auto­
rul infractiunei din care a provenit lucrul, sau între un tăi*
nuitor şi alt tăinuitor.

14393 — In fine tăinuirea, ca delict independent, este în prin­

cipiu susceptibilă de tentativă, ca oricare infracţiune. Cum
însă în materie de delict, tentativa nu e pedepsită decât a~
tunci când legea dispune aceasta în mod expres, şi cum co­
dul actual nu prevede tentativa la acest delict, urmează că

"" •v ----------— —■ 1 —

64) O r l é a n s : 28 Ian. 1896, S. çi P. 97, 180 çi D. 97, II, 3.

65) G a r ç o n : Art. 59—60 Nr. 385.
a) Vezi: l m p a l l o m e n i , Cod. pen. III, p. 309; M a j n o , Commento, IV,,
pag. 129. .
 705 —

în legislaţiunea noastră tentativa de tăinuire nu e pedep-

sibilă (a).
4 —■ Tăinuirea este posibilă faţă cu orice infracţiune iar
nu numai în infracţiunile contra proprietăţii.
Astfel este tăinuitor cel ce ascunde monetele falsifi­
cate fie pentru a le pune la momentul oportun în circula­
ţie, fie pentru a scăpă de urmărire pe falsificator (a) ; de
asemenea este tăinuitor cel ce ascunde sau primeşte bani
sau lucruri provenite din delapidare, mituire, etc. (b).
Aşa dar orice infracţiune care implică fie în materia­
litatea sa fie în rezultatul său prezenţa unor lucruri sau
bani poate conduce la delictul de tăinuire.
J — Chestunea cea mai desbătută în ultimul timp este
aceea a posibilităţii de urmărire a tăinuitorlor internaţionali,
cari au organizat o adevărată întreprindere cu ramificaţii în
toate ţările pentru desfacerea lucrurilor provenite din in­
fracţiuni în alt stat decât cel unde s’a comis infracţiunea.
Desigur tăinuirea fiind infracţiune de sine stătătoare
ea poate fi urmărită singură oriunde s’ar comite, dificulta­
tea însă provine din faptul că pentru existenţa tăinuirei tre-
bue să se constate că lucrurile au provenit dintr’o infrac­
ţiune, ori această infracţiune fiind comisă în altă ţară, ho­
tărârea care ar constata-o nu are nici un efect în faţa tri­
bunalelor din ţara unde ar fi urmărit tăinuitorul si nici nu
pot aceste tribunale să constate ele existenţa infracţiune!
comise în străinătate.
La congresul dela Budapesta în 1905 se promisese ca.
în privinţa tăinuirei, hotărârile străine care constată infrac­
ţiunea din care a provenit lucrurile tăinuite să aibă efect in­
ternaţional, propunerea însă nu a putut trece şi cu drept
cuvânt.
De aceia credem că în practică urmărirea tăinuitorilor
de lucruri provenite dintr’o infracţiune săvârşită în străi­
nătate e aproape imposibilă.*V .
a) Asupra tăinuirei în genere, a se vedeâ: G . L a to , 11 reato di ricet-
tazionc, Palcrmo, 1896; C. B ia n c h ilii, Ricettazione, Milano, 1905.
a) Vezi Jurisprudenta Generală 1925, Nr. 27 speţa 1510 cu nota
V. D o n g o r o z .
b) Vezi: Im paU om eni, Cod. pcn. III, p. 308; L. M u jn o , Commento IV,
P. 127.
I. Tan ovicean u, voi. II. 45
 — 706 —

Acelaş lucru vom spune pentru urmărirea în ţară a

unui român care a comis o tăinuire în străinătate.

Complicitate corespectivă (66)

1440 — Uneori, când s’a comis o infracţiune e greu de a des­

coperi care din mulţime a comis fapta culpabilă. De exem­
plu, se ştie că s’a tras .cu puşca ori s’a aruncat o piatră
dintr’o ceată de oameni, dar nu se poate şti cine e culpa­
bilul. Cum se va procédé în acest caz ?
In vechiul drept se trăgeă la sorţi cine să fie pedep­
sit (67), lucru ce se potrivea cu acele timpuri de credinţă,
în care se credeă că divinitatea va avea grijă să apere pe
nevinovat.
In unele ţări se da o pedeapsă mijlocie între aceea a
autorilor şi a complicilor (68).
1440 1— Termenul de complicitate corespectivă a fost creiat de
autori pentru a individualiză, în ştiinţa dreptului penal, o
situaţiune cu totul distinctă, situaţiune asupra căreia însă
foarte puţini autori sunt bine fixaţi. Aşă că deşi avem ter­
menul technic consacrat, nu se prea cunoaşte însă care e
situaţia corespunzătoare lui.
Sunt autori cari îşi închipuesc, că oridecâteori s’a co­
mis o infracţiune în mijlocul unei mulţimi şi nu se ştie cine

66) Ccnfr. şi cele zise în Cap. IV, relativ la circumstanţele agra­

vante legale, concomitente comiterii infracţiunii; la lit. e, Nr. 1, sub titlul:
Pluralitatea infractorilor.
67) Lunge: La pratique civile, criminelle et benefidale, 9-eme ed.
Paris, 1702. Des matieres criminelles, Livre I, Ch. I, p. 3. Lange citează
cazul în care mai mulţi soldaţi, fără ca să se ştie care, au făcut prădă-
ciuni într’un sat. Ca să justifice sistemul sortului aplicat ca pedeapsă,
Lange spune că lona a fost aruncat în mare prin tragere la sorti. Saul
a devenit Rege prin sort şi sfântul Matei a fost ales apostol tot prin
sorţ: „il n’y a pas moins de sujet de la mettre en usage pour la distribu-
tion de peines!“
68) Sau se dă o pedeapsă arbitrarie, lăsată la apreciarea judecăto­
rului. Vezi Carpzovius: Practica, Part. I, Quaest XXV, N-rile 1—7 şi auto­
rităţile citate la Nt. 6, precum şi observaţiunile lui Böhmer. Vezi şi Dum-
houder: Enchiridion rerum criminalium, Cap. LXXVI, Nr. 24, care spune
că, dacă din mai mulţi cari au lovit, unul singur a lovit mortal, nimeni
nu va fi pedepsit ca ucigaş, ci toţi ca vinovaţi de rănire.
 707

e autorul, ne găsim în fata unui caz de complicitate cores-

pectivă ; cu alte cuvinte, toţi cei ce compun mulţimea sau
cel puţin cei din vecinătatea locului infracţiunei, vor îi con­
sideraţi ca complici corespectivi ai acelei infracţiuni.
Sunt alţi autori, cari cred că complicitatea corespec-
tivă ar exista atunci când o mulţime ocazională, agitându-
se, se dedă la anumite acte de natură a fi pedepsite pena-
liceşte, fără însă a se putea preciza cine anume din acea
mulţime a săvârşit efectiv actele pedepsibile.
In fine, unii penalişti, singurii în justa apreciere a si-
tuaţiunei, consideră că există complicitate corespectivă în
cazul când mai multe persoane, fie pe baza unei înţelegeri
prealabile, fie dintr’un acord spontan, au luat parte la să­
vârşirea unei infracţiuni, aşa fel încât nu se poate preciza
cine e autorul şi cine sunt complicii.
Trebuie deci să distingem : a) Infracţiunile comise in-
tr'o mulţime, de b) Infracţiunile comise de o mulţime şi de
c) Complicitate corespectivă (a).
2 — Pentru infracţiunile săvârşite într’o mulţime se aplică
regulele obişnuite de incriminaţiuni, adică se urmăresc au­
torii, complicii şi provocatorii, dacă sunt cunoscuţi ; în caz
contrar, nu se poate aruncă o mcriminaţiune difuză asupra
celor din aproprierea locului unde s’a săvârşit infracţiunea
chiar când aceştia ar fi găsiţi manifestând în semn de a-
probare pentru faptul săvârşit şi în contra victimei.
Infracţiunile comise în mulţime sunt foarte frecuente,
fiindcă mulţimea oferă vădite avantaje infractorilor asigu-
rânduJe într’o mai largă măsură putinţa de a rămâne ne­
descoperiţi. De aceia infractorii caută să profite totdeauna
de aglomeraţiuni, de agitarea masselor, pentru a executa
atacurile lor bine preparate şi în totdeauna premeditate.
Chiar dacă după comiterea infracţiunei, parte din cei
ce se aflau faţă aprobă şi manifestă favorabil infracţiunei.
nu poate fi vorba de o prezumţiune de complicitate cores-
a) Asupra complicităţii corespective, vezi: Guido Guidi, Della coni-
plicita correspectiva, în Sup. Riv. Penale XXIX, p. 336. după acest autor
complicitatea corespectivă este o formă degenerată a cooperaţiunei; Man-
zini, Trattato, voi. II, Nr. 489 şi VII, p. 161; Impallomeni, Omicidio, p. 194;
Niccolini, Proc. penale, II, parag. 7097. Alimena, Diritto penale, II, p. 319.
 — 708 —

pectivă, fiindcă nu se poate participă la un fapt penal după

ce el a fost comis. Cel mult aceste manifestări de aprobare
pot fi pedepsite pentru ele însăşi, dar în nici un caz au­
torii lor nu pot fi consideraţi ca complici ai autorului in-
fracţiunei săvârşite, autor necunoscut, care se poate află
printre cei de faţă, dar această probabilitate nu îngăduie
ca răspunderea lui să se răsfrângă asupra mulţimei.
1 4 4 0 3 — Infracţiunile săvârşite de o mulţime sunt rezultatul u-
nei criminalităţi specifice, născută din însuşi contactul indi­
vizilor ce alcătuesc mulţimea. Această criminalitate este o
realitate necontestată ; ea trăeşte atât cât durează pornirea
care a încleştat ca într’un singur tot pe cei ce alcătuesc o
mulţime, desindividualizându-i, şi expiră în clipa în care,
prin efectul unei descărcări violente, începe procesul invers
de descleştare, de reindividualizare.
In infracţiunile comise de o mulţime, mulţimea nu este
ocaziunea de a face un atac ca în infracţiunile comise într’o
mulţime, ci ea este deodată şi retorta şi amestecul din care
ţâşneşte acel amalgam numit criminalitatea mulţimei.
Se poate prea bine ca într’o infracţiune comisă de mul­
ţime, lovitura decizivă să aparţină unuia singur. Acesta nu
va fi însă mai vinovat decât cei ce, alături cu el, urmăreau
acelaş rezultat, fiindcă criminalitatea şi deci şi incriminabili-
tatea nu este a celui ce efectiv a lovit şi nici a oricărui al­
tuia, individual, ei ea este a tuturor în comun şi deci toţi
vor răspunde la fel.
De aceia în infracţiunile săvârşite de o mulţime nu se
poate vorbi de complicitate corespectivă, ci pur şi simplu de
coreitate. Toţi membrii mulţimei sunt coautori, fiindcă u-
nitatea subiectivă a criminalităţii colective alungă diferen­
ţele obiective rezultate din contribuţiunea efectivă pe care
a pus-o fiecare în executarea infracţiunei.
14 4 0 4 — Legea penală va trebui să statornicească un sistem
special de pedepse pentru infracţiunile săvârşite de mul­
ţime.
In acest sistem vor fi separaţi promotorii, agitatorii şi*
conducătorii de simplii executori.
Pentru primii, sancţiunile vor fi cu mult mai severe.
In adevăr, promotorii, agitatorii şi conducătorii au un rol
 — 709 —

mai covârşitor în infracţiunile comise de mulţime, decât a-

genţii provocatori din infracţiunile ordinare. Ei nu numai că
aruncă îndemnul la infracţiune, dar speculând cu abilitate
psihologia masselor răscolesc şi scot la iveală toată droj­
dia uitată de vremuri în adâncul firei omeneşti aşa fel în
cât îndemnând, pregătesc tot odată şi executarea.

Pentru executori, din contra, pedepsele vor trebui să

fie mai reduse decât pentru infractorii obişnuiţi. Legea nu
va creiâ nici un fel de diferenţiere apriorică între indivizii
cari aflându-se în mulţime au luat parte la infracţiune. Toţi
vor fi deopotrivă de vinovaţi, infracţiunea fiind a tuturor la
un loc şi a nici unuia în parte. Cel care a dat lovitura de-
cizivă nu e mai vinovat decât un altul, care a dat o lovitură
mai slabă, sau decât cel ce nu a dat de loc, dar desigur că
ar fi dat dacă i-ar fi fost la îndămână. Fiecare din aceştia
nu au fost mânaţi decât de aceiaşi forţă, „sufletul mulţi-
mei“, mâinile fiecăruia nu mai erau mâinile sale, ci instru­
mente ale aceleaşi mulţimi, aşa în cât, când unul a lovit,
lovitura aparţine întregei mulţimi. Nu mai avem deci acte
personale şi vinovăţie personală, ci acte colective şi vino­
văţie colectivă.

Rămâne, fireşte, la înţelepciunea judecătorilor să ope­

reze un cât mai desăvârşit triaj al indivizilor ce compunea
o mulţime şi să proporţioneze represiunea în raport cu a-
portul subiectiv pe care fiecare individ l-a adus prin perso­
nalitatea sa în dospirea laolaltă a tuturor conştiinţelor din
care a rezultat criminalitatea colectivă. Astfel judecătorii
vor pedepsi mai aspru pe indivizii suspecţi, pe certaţii cu
justiţia, pe cei ce au fost mânaţi şi de un interes personal,
căci desigur aceşti indivizi dovedesc un pericol mai mare
pentru societate prin conştiinţa lor lesne inflamabilă şi prin
inclinaţiunea lor către rău. Vor merită un tratament mai
blajin indivizii paşnici, cari au fost târâţi poate de o eclipsa
momentană, cei ce au crezut sincer în dreptatea cauzei şi
au intervenit dezinteresaţi, etc.
 — 7 10

14405 — Eliminate fiind din sfera complicităţii corespective si-

tuaţiunile cari greşit fuseseră înglobate acestei sfere (in­
fracţiune săvârşită într’o mulţime sau de o mulţime), dela
sine devin inutile toate discuţiunile cari au adus atâta con-
fuziune în această materie.
Complicitatea corespeetivă presupune deci următoa­
rele oondiţiuni de fapt :
1) O pluralitate de infractori, bazată pe ideia de par-
ticipaţiune. Deci să existe între infractori un acord preala­
bil, cel puţin măcar sub forma unei pornri solidare spon­
tane ; altfel nu mai poate fi vorba de complicitate.
2) Un rezultat ilicit penal concordant cu finalitatea în
vederea căreia se grupaseră infractorii. Altfel, orice alt re­
zultat rămânând străin voinţei şi intenţiunei generale, nu
poate aparţine decât exclusiv celui ce l’a săvârşit.
3) Imposibilitatea de a se stabili care sau cari din par­
ticipanţi au efectuat activitatea din care a rezultat infrac­
ţiunea. Din moment ce se poate stabili cine sunt cei ce au
efectuat activitatea care a produs rezultatul ilicit, dar nu
se poate stabili numai măsura cooperării fiecăruia din a-
ceştia, vom avea cooperaţiune perfectă.
14406 — Sunt situaţiuni mult apropiate de complictiatea cores-
pectivă şi numeroşi autori le prenumeră, desigur greşit,
printre cazurile de atare complicitate. Aceste situaţiuni nu
întrunesc însă condiţiunile enumerate mai sus şi de aceia
trebue să ne ferim de a le confundă cu complicitatea co-
respectivă.
Astfel se citează următorul caz : Mai mulţi indivizi,
fără a ştî unul de altul, trag în acelaşi moment focuri de
armă asupra unei persoane, omorând-o. Nu se poate însă
stabili cine a livit-o. Ei bine, aci nu avem o complicitate co-
respectivă, fiindcă lipseşte acordul prealabil. întrucât în a-
cest caz se cunosc cine sunt cei ce au tras cu armele, dar
nu se ştie cine a lovit, toţi infractorii vor fi urmăriţi pentru
omucidere săvârşită dar neizbutită. Această calificare re­
dusă este singura posibilă, căci un lucru este sigur, şi anu­
me că din toţi infractorii unul singur a izbutit, ceilalţi, deşt
au făcut tot ce trebuiau să facă, totuşi nu au izbutit să o-
moare. Aşâ dar toţi, afară de cel care a izbutit, dacă acesta
 — 711 —

ar fi fost cunoscut, ar fi fost urmăriţi pentru crimă săvâr­

şită dar neizbutită. Cum însă cel ce a izbutit nu este cu­
noscut, va beneficia şi el de calificarea redusă a celorlalţi.
— Nu trebuie de asemenea să confundăm imposibilitatea
de a cunoaşte cari din participanţi au efectuat activitatea
ce a produs rezultatul ilicit, cu imposibilitatea de a stabili,
atunci când sunt cunoscuţi cei ce au efectuat acea activi­
tate, care din ei a săvârşit actul deciziv în producerea re­
zultatului.
De ex. : mai mulţi indivizi se hotărăsc să omoare pe
un duşman comun. înarmaţi cu ciomege, îi ies în ca'ie şi
după un schimb de cuvinte, unul din ei lovindu-1 îl culcă mort
la pământ. La cercetări se constată cine au fost indivizii
cari hotărâseră moarte victimei şi cari fuseseră la locul cri­
mei, dar nu se poate stabili cine a lovit dintre ei. Vom avea
deci cazul tipic al complicităţii corespective.
Să presupunem însă, că cercetările stabilesc că din toţi
indivizii ce se aflau la crimă, numai trei sau patru au lo­
vit, însă nu se poate preciza cari din aceştia au dat victi­
mei lovitura mortală. Sau să presupunem, că, în loc de cio­
mege, aveau revolvere şi se constată că trei sau patru au
tras cu revolverul, însă nu se ştie cari din aceştia a neme-
rit. In acest caz nu mai avem complicitate corespectivă, ci
vom avea cooperaţiune între cei trei sau patru cari au lovit
sau au tras cu revolverul ; aceştia vor fi coautori ai cri­
mei, iar cei ce nu au lovit, complici prin asistenţe, fiindcă
prezenţa lor a încurajat.
Cei trei sau patru cari au lovit sunt coautori, fiindcă
pe baza aceleiaşi rezoluţiuni criminale au luat parte direct
şi imediat la executarea activităţii din care a rezultat omo­
rul. Nu importă cine a dat lovitura decizivă sau cine a ne-
merit cu revolverul ; sub raportul incriminaţiunei activita­
tea din care a rezultat omorul aparţine deopotrivă celor trei
sau patru; aceşti trei sau patru indivizi au trecut ia acte
de executare uniţi printr’o rezoluţiune comună şi urmărind
aoeaşi finalitate şi au făcut tot ceeace trebuiau să facă pen­
tru ca rezultatul care s’a produs să se producă. Activita­
tea fiecăruia din ei era complectarea activităţii celorlalţi,
«căci acesta este sensul firesc al oricărei cooperări şi deci
 — 712 —

ei sunt coautori şi ca atare nu pot beneficia de nici o redu­

cere a calificării faptei lor.
14408 — in -privinţa sancţiunei ce se cuvine, în caz de compli­
citate corespectivă, singura soluţie .'ogică este desigur de a
se pedepsi toţi participanţii cu pedeapsa complicilor ordi­
nari, căci dacă în acest caz autorii necunoscuţi beneficiază
de o scădere nedreaptă, aceasta e mai puţin grav decât da­
că, prin fixarea unei sancţiuni mijlocii între pedeapsa auto­
rilor şi aceea a complicilor, s’ar agrava situaţiunea celor ce
efectiv nu au fost decât complici.
Dela această regulă generală admitem totuşi o excep-
ţiune pentru '•istemul pedepsei mijlocii, şi anume atunci
când din circumstanţele de fapt, s’ar deduce cu siguranţă
că participanţii ştiu cine sunt autorii, dar nu voesc să-i a-
rate ; atunci să se aplice o pedeapsă mijlocie, fiincă a-
gravarea, pe care ar suferi-o în acest caz complicii, este
consecinţa hotărârei lor de a acoperi pe autori. (Vezi Nr.
1442 x).
1441 — Jurisprudenţa ţărilor meridionale ale Italiei, a admis
aceeaşi soluţiune, care se găseşte adoptată de Cod. Spân.
art. 430 şi 435, Cod. Austr. par. 134 şi 157, Canton Ticin,
art. 304 şi 313, şi în fine de Cod. pen. italian din 1890, art.
378, care dispune :
,,Când mai multe persoane participă la executarea u-
nuia din delictele prevăzute de art. 364, 365, 372 şi 374,.
şi nu se cunoaşte autorul omorului sau al leziunii, ele sunt
supuse toate la pedepsele stabilite în acele articole, micşo­
rate dela Vs la V2 şi la ergastolo se substitue recluziunea
dela 15 ani în sus.
„Această micşorare nu se aplică cooperatorului ime­
diat al faptului“.
1442 -— Art. 378 cod. pen. italian a fost criticat cu multă as­
prime de Impallomeni (69) şi de Sc. Sighele, care adop­
tând calificaţiunea unui prieten, îl numeşte jocul tombolei
aplicat în justiţia penală (70), iar într’o polemică spune că
69) Impallomeni: II Codice penale illustrato', III, parag. 676.
70) Sc. Sighele: La teorica positiva della complicitâ, Torino, 1894, p..
168 şi urm.; publicat mai întâi în revista Scuola positivâ, anno III, N-Ic
17 şi 18.
 — 713 —

ar fi dispoziţiunea cea mai nelogică şi arbitrarie din tot Co­

dicele penal italian (71).
In rezumat, critica celor doi autori italieni consistă în
aceea că art. 378 cod. pen. italian nu ar da pedeapsa cuve­
nită faptei comise, ci autorului i-ar dă o pedeapsă mai mică
decât aceea care i se cuvine, iar complicelui o pedeapsă mai
mare ; ceeace câştigă prin o scădere a pedepsei ce! dintâi,
perde cel din urmă, prin creşterea pedepsei, care egalează
doi infractori inegali. Este dar un joc de tombolă în care
unul perde şi altul câştigă. Aceasta e foarte ilogic, căci dacă
s’ar cunoaşte autorul lovirei, acel care n’a lovit ar fi con­
siderat ca un complice ; neputinţa judecătorului de a des­
coperi pe autor, nu trebue să fie un motiv de a agrava pe­
deapsa complicelui, micşorând în schimb pe a autorului.
In loc de acea pedeapsă extraordinară, trebue a se dă tu-
tulor pedeapsa ordinară a complicilor din art. 64 cod. pen.
italian; autorul principal va profită îndulcindu-i-se pedeap­
sa, dar aceasta e o necesitate, de oarece nu se probează
faţă cu el decât că este complice.
1442 1 — Am arătat la Nr. 1440 8 că singura sancţiune, care se
impune în complicitatea corespectivă, este aceia a compli­
cilor ordinari.
Desigur că autorii necunoscuţi îşi văd astfel situaţiunea
lor ameliorată, fiind pedepsiţi la fel cu ceilalţi, ca complici,
ameliorare nemeritată în întregime, dar cuvenită în parte,
pe motivul că asupra acestor autori a influenţat mult şi pre­
zenţa celorlalţi participanţi, fără de care poate nu aveau
curajul de a face ceeace au făcut.
In schimb ameliorarea este justificată pe dintregul de
imposibilitatea de a se află cine sunt autori şi pe inadmi-
sibilitatea unei agravări pentru toţi participanţii.
Am admis totuşi o excepţiune, şi anume se va aplică
o pedeapsă sporită faţă de pedeapsa complicităţii ordinare
tuturor participanţilor, atunci când există certitudine, că
ei cunosc pe autori dar nu voesc să-i arate. Această solu-
ţiune se impune, fiindcă altfel ori de câte ori, la săvârşirea
unei infracţiuni, ar luă parte mai multe persoane, complicii

71) Sc. Sighele: Coinplicitâ, p. 200.

 — 714 -

ştiind că în orice caz, fie că sunt consideraţi ca simpli com­

plici, fie ea complici corespectivi, primesc aceiaşi pedeapsă
vor acceptă să acopere pe autori, făcând aşa fel încât cer­
cetările să nu-i poată află, pentru a fi şi aceştia pedepsiţii
numai ca complici.
1443 — Noi credem că această materie n’a fost îndeajuns stu­
diată (72) şi că s’au confundat ipoteze care trebuesc cu grijă
distinse.
1) S’au comis fapte diferite, şi autorul infracţiunei e ne­
cunoscut, complicii însă sunt cunoscuţi şi se ştie că ei nu
sunt autori, ci complici.
2) Autorul infracţiunei şi tovarăşii lui au comis aceiaşi’
faptă : au aruncat toţi cu piatra ori au slobozit arma .spre
victimă, ori au lovit-o, nu se ştie însă cine a lovit-o mortal
şi cine n’a' nemerit-o sau a lovit-o mai uşor.
3) Unul singur dintre infractori a lovit ori a ucis, cei­
lalţi au fost complici, aici există autor şi complici, — nu se
ştie însă cine e autor şi cine e complice.
4) Din o mulţime răsvrătită, unul singur, fără ş.tirea şi?
consimţimântul celorlalţi, loveşte cu o piatră şi omoară
aci este un autor necunoscut, dar lipsesc complicii.
1444 ~ 1) In primul caz se aplică pur şi simplu regulele com­
plicităţii : „lipsa sau necunoaşterea autorului infracţiunei
este indiferentă, odată ce e sigur că cei cunoscuţi sunt nu­
mai complici : evident că ei vor fi pedepsiţi, cu pedeapsa
mai uşoară a complicilor. Această soluţiune e incontestabi­
lă, atât la noi, cât şi la italieni şi la francezi (73).
1445 — 2) Dacă toţi coparticipanţii au comis aceiaşi faptă,"
descărcând arma spre victimă, însă numai unul sau doi au
lovit-o mortal, în Franţa nu poate fi dificultate, de oarece1
atât complicii cât şi autorii tentativei se pedepsesc la fel cu
autorii faptei săvârşite. Prin urmare, fie că vor socoti pe
acei cari n’au lovit pe victimă ca nişte complici, fie că-i va

72) Vezi asupra ei Pessina: Elemer.ti, P. G., p. 265 şi Majno: Com-

mento, art. 64, Nr. 340 ed. I-a şi 355 ed. Z-a; Confr. şi Raportul lui Za-
narăelli din 1887, Nr. CLII: Garraud: Instr. criminelle, T. II, Nr. 584.
73) Vezi Giacchetti: Dei reati e delle pene in generale, secondo ii
Codice penale italiano, voi, II, parag. 32, p. 96. Confr. Sc. Sigliele: Com­
plici tâ, p. 196.
 — 715 —

socoti ca vinovaţi de infracţiune săvârşită dar neisbutită,

pedeapsa va fi aceiaşi cu a autorilor principali.
La noi, de oarece nu se ştie cine e autorul lovirei mor­
tale, nu se pot pedepsi infractorii decât cu pedeapsa de
complici, pentrucă dacă e îndoială că fiecare din culpabili
poate fi autor, este totuşi sigur că fiecare e cel puţin com­
plice.
Fără îndoială că autorul va profită din cauza incerti-
tudinei, fiind pedepsit cu pedeapsa mai uşoară a complice­
lui, dar dacă un autor poate scăpă cu totul de pedeapsă
graţie nedescoperirei, cu atât mai mult se poate admite ca
el, când e descoperit ca infractor, să fie pedepsit ca un com­
plice, de oarece nu s’a dovedit că este un autor : in dubio
pro reo (74).
La Italieni în asemenea caz e complicitate corespecti-
vă ; fiecare putând fi socotit în atare caz ca autor ori com­
plice ; pedepsa va fi cea extraordinară din art. 378 ccd.
pen. italian.
U446 .— 3)Coparticipanţii au comis fapte diverse, unul a ucis,
■celalt a ajutat ; acî iarăşi este autor şi complice, dar nu se
poate ştî rolul fiecărei părţi. Vom cită un caz întâmplat în
Italia, de care vorbeşte Nicolini (75). In 10 Noembrie 1833,
Maria Chiurazza născând un copil nelegitim în câmp, a fost
ajutată de Berardina Esposito ; copilul a fost ucis, însă a-
mândouă femeile susţineau că s’a născut mort. Date în ju­
decată, magistraţii au decis că cele două femei erau autoa­
re şi complice corespective ale infanticidului, lucru pe care
Nicolini, ca reprezentant al Ministerului public, combătân-
du-1, â obţinut cu drept cuvânt casarea, fiindcă e contra­
dictor că aceiaşi persoană să fie şi coautor şi complice (76).
74) Acest lucru era admis chiar în vechiul drept, de Damhouder.
Vezi mai sus Nr. 1440, nota 3.
75) Nicolini: Questioni di diritto voi. III, p. 339; Confr. Sc. Sighele:
Complieitâ p. 184.
76) Sc. SighCle: Complieitâ p. 176, nota 1, (Confr. 182), citează trei
deciziuni ale Curţii de casaţiune din 12 Dec. 1890; 1 Apr. 1891 şi 25 Mai
1891; (Monitore dei Tribunali anno 1891, p. 156, 556 şi 765), în care se
.afirmă că ceeace deosibeşte complicitatea ordinară de cea .corespectivă,
este că în prima se ştie că autorul cunoscut ori necunoscut c altul, care
•nu e printre cci daţi în judecată, pe când în complicitatea corespectivă
 — 716 —

Acest caz, deşi diferă de cel precedent prin aceea că

infractorii au comis fapte diferite, însă în realitate soiuţiu-
nile sunt identice cu cele precedente în Franţa, Italia şi Ro­
mânia ; adică în Franţa pedeapsa va fi aceiaşi ca autori,
în Italia cea extraordinară, iar în România aceia obişnuită
la complici. In Franţa chestiunea complicităţii corespectve
nu prezintă nici o importanţă din cauza similitudinei de pe­
deapsă între autori şi complici, în Italia însă, deoarece le­
giuitorul a dat o pedeapsă particulară în caz de complici­
tate corespectivă, această chestiune are importanţă atunci
când nu se ştie cine e autorul şi cine e complicele.
In România, chestiunea nu prezintă interes decât ca
doctrina, căci, în fapt, în caz de complicitate corespectivă,
se va dă pedeapsa ordinară a complicilor.
— Este însă o dificultate mare în faptul că, spre a pe­
depsi pe cineva ca un complice, nu e destul a se dovedi că
a participat la comiterea unei infracţiuni, ci trebue să se şi
arate în ce mod a participat, căci altfel nu e comolicitate.
In caz de complicitate corespectivă însă, nu se coate pre­
ciza rolul jucat de infractor. De aceea suntem de părerea
lui Ant. Fiocca, procuror la Curtea de casaţie din Roma,
în polemica sa cu Sc. Sighele, că bine a făcut legiuitorul ita­
lian că a prevăzut prin un text de lege complicitatea co­
respectivă şi că e regretabil numai că a vorbit de acest gen
de complicitate în partea specială a codicelui penal, relativ
la omoruri şi răniri (77).
Insă pe de altă parte credem că şi Sighele (78), şi Irn-
pallomeni (79) au dreptâte când susţin că e absolut inutilă
pedeapsa mijlocie şi extraordinară pentru complicitatea co­
respectivă şi că legiuitorul ar fi trebuit să se mulţumească
cu pedeapsa ordinară a complicilor, căci numai complici­
tatea este sigură pentru fiecare coparticipant.

nu se ştie cine e autorul. Confr. tot în Sighele, p. 185, cele zise de A.

Fiocca în această privinţă.
77) A. Fiocca: La Cassazione unica, voi. V, Nr. 5. şi Sc. Sighele:
Op. cit. p. 179 şi urm. şi pag. 194.
78) Sc. Sighele: Op. cit. p. 171—173.
79) Impallomeni: II codice penale illustrato, voi. III parag. 676.
 — 717 —

1447 1 — Dificultatea despre care se vorbeşte mai sus, şi anume

că în complicitatea corespectivă nu se poate stabili modul
în care a participat fiecare complice, constatare fără de
care pedepsirea complcilor nu e posibilă, trebue înlăturată
din discuţiune că incompatibilă cu însăşi existenta instituţiu-
nei complicităţii corespective.
Dacă în legile penale s’a făcut loc acestei instituţiuni
speciale, a fost tocmai pentru a încrimina o formă a parti-
cipaţiunei ce nu putea cădea sub incriminarea complicită­
ţii ordinare. Particularitatea complicităţii corespective con­
stă tocmai în aceia că se cunosc persoanele cari au parti­
cipat la săvârşirea unei infracţiuni, se ştie că ele au lucrai
pe baza aceleiaşi rezoluţiuni delictuoase şi au păşit la în­
făptuirea finalităţii urmărită de toţi, dar nu se ştie cine a
efectuat activitatea care a produs rezultatul ilicit. Dacă s’ar
ştî cine sunt autorii şi ce au făcut ei, s’ar desemnă dela sine
complicii şi s’ar stabili şi modul participării lor. Cum nu se
cunosc însă autorii, legea penală consideră pe toţi parti­
cipanţii ca complici, fără a mai cere să se precizeze felul
participării lor, întrucât pentru existenţa complicităţii este
suficient faptul că au asistat pe autori la comiterea infrac-
ţiunei încurajându-i prin prezenţa lor şi stimuîându-i prin
şansele oarecum sporite de a rămâne necunoscuţi în grupul
alcătuit de ei.
Simplul fapt de a fi pornit în grup, sau de a te fi ală­
turat la grup, ştiind ce finalitate se urmăreşte, este deci su­
ficient pentru a întregi actul complicităţii prin asistenţă şi
ca atare să justifice complicitatea corespectivă.

1448 — Şi are de asemeni dreptate Sighele când susţine că în

unele cazuri, când mai mulţi au aruncat pietre fără înţele­
gere prealabilă, e în realitate responsabilitate iar nu com­
plicitate corespectivă (80), cum recunoaşte de altmintrelea
şi A. Fiocca (81).

80) Sighele: Compiicitâ p. 178.

SI) Ibidem: p. 188.
 — 718 —

— 4) Din o mulţime răsvrătită, unul aruncă o piatră şi

loveşte, dar nu se ştie cine şi n’a fost acord de voinţe.
In acest caz nu poate fi vorba nici de complicitate or­
dinară, nici de cea extraordinară sau corespectivă, fiindcă
pentru existenţa complicităţii se cere unitatea de voinţe. A-
ceastă unitate poate să fie momentană, neprevăzută, dar
trebue să existe spre a fi vorba de complicitate (82). Cu
drept cuvânt Fiocca zice, împreună cu Nicolini şi cu juris-
prudenţa provinciilor meridionale ale Italiei, de complicii
corespectivi că se numesc astfel pcntruică se ajută reciproc
şi conspiră cu un scop comun (83).
In asemenea caz, dacă nu se descoperă autorul, cre­
dem că nici unul din cei cu dânsul nu poate să fie pedepsit,
deşi e sigur că din acea mulţime a plecat lovitura. Nu pu­
tem da pedeapsa complicităţii, căci nu e unitate de voinţe,
iar pedeapsa întreagă nu se poate da, fiindcă nu ştim cine
este autorul infracţiunii. In asemenea ipoteză reintrăm în
dreptul comun, după care oridecâteori nu se ştie cine a co­
mis infracţiunea, nu poate să se aplice pedeapsă unei per­
soane, şi cu atât mai mult la o pluralitate de persoane. Spre
a adoptă comparaţia lui Sighele, justltla modernă nu poate
aplică criteriul justiţiei lui Simion de Montfort către Albi-
gensi, care ordonă să-i ucidă pe toţi vinovaţi sau nevino­
vaţi, fiindcă Dumnezeu va alege pe ai săi (84).
1 — Legea liniştei publice, prin art. 14, se ocupă de infrac­
ţiunile săvârşite într’o mulţime, nu însă comise chiar de mul­
ţime.
Conform acestui text, oridecâteori o infracţiune s’a co­
mis în mijlocul unei mulţimi tumultoase, dacă se vor cu­
noaşte autorii şi complicii lor, aceştia vor fi urmăriţi şi pe­
depsiţi după regulele obişnuite de incriminaţiune.
Dacă însă autorii nu sunt cunoscuţi, atunci vor fi ur-
TW'-r-

82) Tiiozzi Pasquale: Corso di diritto penale. Napoli, 1891, voi. II,
p. 142.
83) După Sighele: Op. cit. p. 189.
84) Confr. asupra acestei materii şi A. Setti: Dell'imţmtabilită. Torino
1892, Part. II, Cap. II, parag. 6. Pentru vechiul drept: Mattheus. De cri-
minis XLXIII, Titl. V, Cap. III, Nr. 20, Tom. IV p. 40.
 — 719

măriţi şi pedepsiţi cu pedepsele speciale arătate de acest

text toţi acei ce se vor prinde la locul sau în apropierea lo­
cului unde s’a săvârşit infracţiunea şi cari se vor dovedi
că voluntar manifestau în mijlocul mulţimei tumultoase.
E regretabil că se pot strecură în legi texte atât de cri­
ticabile, ca acest art. 14, confecţionate cu sacrificarea sau
ignorarea problemelor inerente materiei şi cu adoptarea u-
nor soluţiuni prinse din aer, contradictorii, absurde şi pe­
riculoase.
In adevăr, ce se spune în primul alineat al art. 14 din
această lege ? Că în cazul când se cunosc autorii unei in­
fracţiuni comise în mijlocul unei mulţimi, aceştia se vor pe­
depsi conform dreptului comun. Dispoziţiune inutilă, fiind­
că nimeni, credem, nu s’a gândit până astăzi că autorii cu­
noscuţi ai unei infracţiuni pot rămâne nepedepsiţi.
Se recunoaşte însă că e vorba de o infracţiune comisă
înir’o mulţime, cu suplementul că mulţimea e tumultoasă,
dar nu se merge până în a se atribui că infracţiunea este
comisă de mulţime.
Ce se putea deci face în această situaţiune, atunci când
nu se cunosc autorii infraeţiunei ? Desigur că nimic, fiindcă
nu se poate face o mulţime răspunzătoare de un fapt ce nu
e comis de ea. Ar fi absurd ca aceiaşi mulţime să fie, sau
să nu fie pedepsită, după cum dă norocul să se descopere
sau nu autorii ! Cel mult, în acest caz, mulţimea poate fi
pedepsită pentru tulburarea produsă ordinei publice, prin
tumultul şi scandalul ce l-a făcut, indiferent dacă autorii in-
fracţiunei sunt sau nu cunoscuţi.
Ce decretează însă art. 14 din legea liniştei publice ?
Deşi recunoaşte că infracţiunea nu este comisă de mul­
ţime, totuşi se răzbună pe aceasta, din cauză că nu pot fi
descoperiţi autorii. Soarta mulţimei este deci pusă la lote­
rie. Se descoperă autorii, toată lumea scapă nepedepsită ;
nu sunt descoperiţi autorii, atunci vai de cei ce nu au avut
buna inspiraţie de a o luă din timp la fugă şi au rămas pe
lâi'gă locui infracţiunii !
De unde se vor fi inspirat autorii art. 14 de această
prezumţiune de vinovăţie, bazată pe simpla întâmplare, că
 — 720 —

cineva s’a găsit la un moment dat pe locul unde s’a comis

o infracţiune? !
Se va spune poate că din art. 90 cod. pen. Dacă aşa
este, atunci cu atât mai rău pentru cei ce au crezut că se
poate face o apropiere cu acest text.
Art. 90 cod. pen. prevede o infracţiune din însuşi fap­
tul masării persoanelor în cete tulburătoare. Deci nu e vor­
ba de infracţiuni comise în mulţime, ci de infracţiunea de­
rivată din adunarea în ceată tulburătoare. Eră firesc ca,
după somaţiunile făcute celor strânşi în ceată de a se îm­
prăştia, să fie pedepsiţi cei recalcitranţi, cari persistă de a
rămâne pe loc.
Dar ca să pedepseşti pentru o infracţiune comisă în
mulţime pe cei ce ş’ar află în apropierea locului crimei sau
delictului, este a face ca şi copiii, cari, la întâmplarea când
cad jos şi se lovesc, sunt împăcaţi, dacă cineva bate locul
pe care ei au căzut.
Sub regimul unei asemenea legi, desigur că autorii in-
fracţiunei vor fi cei dintâi cari vor şti să dispară, încât în­
vinuirea va cădea ca o adevărată năpastă pe cei inocenţi.
Dar art. 14, voind să dea impresia că fortifică presum-
ţiunea de vinovăţie, mai cere ca cei prinşi la locul sau a-
proape de locul infracţiunei să fi manifestat voluntar în
mijlocul mulţimei. Lăsăm de oparte naivitatea cu care au­
torii textului îşi imaginează că se pot face asemenea dovezi
în justiţie, şi ne întrebăm, mai întâi, cum o mulţime tumul­
tuoasă este totuşi liniştită şi numai ici colo câte un individ
manifestă voluntar, fiindcă numai aşa ne închipuim că art.
14 a conceput lucrurile...
Dar formula : a manifestă voluntar ? !
Afară de nebuni şi copii, nimeni nu manifestează invo­
luntar. Căci a manifestă înseamnă a desfăşură o activitate
conştientă.
Cu un cuvânt, textul articolului în chestiune lasă foarte
mult de dorit, sub raportul elaborării sale technice.
 — 721

Rlxele (gâlcevile)

1450 — Codicele penal italian, care reglementează in art. 378

complicitatea corespectivă, prevede în art. 379 şi 380 ri-
xele (risse), pe care Carrara le defineşte : O luptă subită
intervenită între două sau mai multe persoane în o ocaziune
privată (1). Legiuitorul dispune, că dacă omorul sau lovi­
turile s’au întâmplat în o gâleeavă (in una rissa), întrucât
autorul nu nu va fi cunoscut, pedepsele vor fi încă şi mai
mici decât în cazul precedent (2).
Aceasta în cazul când vinovaţii vor fi pus mâna pe cel
ucis ori lovit; în cazul în care nu vor fi făcut acest lucru,
pedeapsa va fi cel mult de 6 luni.
1451 — Această scădere mai mare în caz de rixe, se explică
prin aceea că, în acest caz, nu numai că nu se cunoaşte au­
torul, ori provocatorul, dar chiar e siguranţa că nu este pre­
meditare, căci rixele sunt conflicte neprevăzute iscate între
persoane şi terminate prin injurii, lovituri sau omor.
In Codicele penal italian, după Tuozzi Pasquale, rixa
nu e o scuză, ci numai o cauză de micşorare de pedeapsă (3).
1452 — Quid în Codicele penal francez şi român, care nu pre­
văd rixele ?
Nu poate fi vorba de cazul când autorul infracţiunei e
cunoscut, căci atunci se vor aplică r-egulele generale relativ
la autori şi complici, ţinându-se bine înţeles seamă de scuza
provocări, când ea există (4).
Dacă autorul e necunoscut, credem că în acest caz
nimeni nu poate să fie pedepsit, fiindcă nu e dovedit nici
autorul, şi nici de complicitate nu poate fi vorba, întrucât
nu a existat o coparticipare convenită. Bine înţeles că, dacă 1

1) Carrara: Programma, P. S. parag. 1292.

2) Leniendam ejus poenam, qui in rixa casu magis, quam volun-
tate homicidium admisserit. Citând acest fragment din legile romane,
Carpzovius îl admite arătând că e natural să se pedepsească mai uşor acele
întâmplate fără fraudă, pe neprevăzute, într‘o rixa subitanea. Practicae,
Part. I, Quaest V, Nr. 2, Quaest, VII Nr. 7 şi Quaest XXV, Nr. 3. In a-
cclaş sens Renazzi. Ellementa, Lib. IV cap. I, Nr. 19 TI. V, p. 43.
3) Tuozzi Pasmale: Corso di diritto penale, II, p. 151.
4) G. Vidai: Cours, Nr. 438.
 — 722 __

se va dovedi cel puţin ajutorul prin punerea mâinii pe vic­

timă, în acest caz coparticipantul va ii considerat si pedep­
sit ca complice. Neavând însă la noi dispoziţiuni speciale
relativ la rixe, acest complice va suferi pedeapsa ordinară
respectivă, fără scăderea considerabilă din art. 379 şi 380'
cod. pen. italian, rămânând numai aplicarea naturală şi foar­
te dreaptă a circumstanţelor atenuante, ori a scuzei provo­
cării, dacă acel care a pus mâna a fost provocat.
Vom termină observând că sunt legislaţiuni care pe­
depsesc provocarea la o gâlceavă ca o infracţiune de sine
stătătoare, în afară de consecinţele rixei. Astfel vom cită
par. 227 cod. pen. german, art. 306 cod. penal olandez
şi 379 cod. pen. italian.
1452a — Anteproectul austriac (par. 302) prevede pedeapsa cu
închisoare sau recluziune, dela 2 săptămâni până la 2 ani
pentru acela, care va fi participat la un rix, sau Ia un atac
împreună cu alţii, dacă, cu această ocziune cineva va fi su­
ferit o leziune gravă corporală, sau moartea, autorul nepu­
tând fi stabilit, dar totuşi rămânând posibilitatea ca incul­
patul să fi produs acest efect.
O dispoziţiune similară conţine anteproectul german
din 1919 (par. 298) şi din 1925 (par. 241), cu adaosul, că
cine a fost implicat fără vina sa, va fi scutit de pedeapsă.
In acelaş sens se pronunţă şi anteproectul elveţian;
(par. 78).
1452 1 _ Multă vreme s’a susţinut că infracţiunile săvârşite în
rixe trebuesc socotite culpoase, părere astăzi complect pă­
răsită.
Alţi autori au pretins că, în infracţiunile comise în rixe,
trebuie să se considere întotdeauna că a existat provocare
şi deci să se aplice scuza provocării.
Astăzi se face deosebire între faptul provocării uneî*
rixe şi faptele săvârşite în timpul rixei.
Cel care determină o rixă răspunde de acest fapt, so­
cotit ca o infracţiune de sine stătătoare şi pedepsit ca atare
de unele coduri penale. Deasemenea se pedepsesc şi com­
plicii săi.
După unii pnalişti, este provocator al rixei cel care a:
 - 723

dat semnalul primei lovituri (a); după alţii, cei care a rostit
mai întâi cuvintele ofensătoare de natură a constitui un faipt
pedepsitul (b).
Un criteriu abstract e greu de fixat în această materie.
De obiceiu rixei îi precede un schimb de cuvinte mai mult
sau mai puţin ofensatoare, pentru cari autorii lor vor primi
cuvenita pedeapsă, în caz când aceste cuvinte constituesc
insulte sau calomnii. A spune că cel ce a adresat întâi cu­
vintele injurioase este provocatorul rixei, este a generalizâ
prea mult, fiindcă este posibil ca rixa să fi fost determinată
tocmai de replica excesivă a primului ofensat, sau poate nici
de aceasta, ci de intervenţia unui terţiu.
Credem că, în primul rând, totul se reduce la o cons­
tatare de fapt, din care se va stabili cine sunt autorii tuturor
faptelor ce au premers rixa. Aceşti autori în comun vor fi
consideraţi ca provocatori ai rixei. Căci dacă e vinovat cel
ce a început, nu e mai puţin vinovat cine preferă să răs-
punză la provocare eu provocare şi cine se amestecă în
ceartă, înrăind situatiunea. Orice diferenţieri microscopice
şi subtile sunt nefolositoare, sancţiunea trebuind să loveas­
că deopotrivă pe toti cei ce sunt gata de gâlceavă. cu sau
fără motive serioase.
1452 2 __ Rix ele presupun o încăerare între mai multe persoane,
în nici un caz două sau trei. In cazul acesta, faptele fiecă­
ruia din combatanţi se pot lesne preciza, pe când caracte­
ristica rixelor este tocmai tumultul, îmbulzeala şi greuta­
tea de a preciza activitatea fiecăruia din participanţi.
Toţi cei ce au luat parte la rixa se vor pedepsi în pri­
mul rând pentru acest fapt, atunci când legea penală îl con­
sideră ca o infracţiune de sine stătătoare (c).
Dacă însă în timpul rixei s’a comis o infracţiune şi se
cunoaşte autorul ei, acesta va fi pedepsit personal pentru
infracţiune, cu atenuarea datorită incitării provenită din în-

a) Carmignoni. Clemenţi, parag. 928.

Vezi asupra rixelor în general: P. Materi, La rissa, Torino, 1900.
b) Nicolini, op. cit. III, quest. XX; Alimena, Diritto penale, II, p. 325.
c) Rixa pedepsita pentru ea însăşi în cod german parag. 227; o-
landez, art. 306; italian, art. 379.
 — 724 —

căerarea tuturor, iar cei ce l’au ajutat direct vor fi pedep­

siţi ca complici, cu aceiaşi atenuare.
Dacă autorul nu e cunoscut, atunci cei ce se vor dovedi
că au efectuat acte de natură a fi produs rezultatul ilicit,
vor fi pedepsiţi ca complici corespectivi în rixă, cu atenua­
rea fixată de lege.
3
— Nu este nevoie, în caz de infracţiune comisă în rixă,
ca victima să facă parte dintre combatanţi, ci poate fi orice
altă persoană care întâmplător s’a găsit în mijlocul încăe-
rării.
Participanţii într’o rixă, cari comit o infracţiune, pot
beneficia de scutirea de pedeapisă, dovedind că s’au găsit
în legitimă apărare, sau pot cere reducerea pedepsei, sta­
bilind provocarea ; în orice caz însă, ei vor răspunde de
participare la rixă.
Cel care a luat parte la o rixă, răspunde ca complice
la infracţiunile comise în timpul rixei, chiar dacă ele s’au
comis după ce el se retrăsese, fiindcă complicitatea constă
aci în asistenta, în încurajarea şi atâţarea pe cari autorii
infractiunei au primit-o dela fiecare participant la rixă, prin
însăşi această participare, indiferent de durata sa.

4 — Art. 14 din Legea liniştei publice prevede şi Sa noi, în

mod implicit, rixele, întrucât acest articol vorbeşte de mul­
ţimi tumultoase.
Conform acestui text, când autorii infracţiunilor să­
vârşite în rixă sunt cunoscuţi, ei vor fi pedepsiţi conform
regulelor ordinare de incriminatiune.
Când autorii nu sunt cunoscuţi, se vor pedepsi, cu de
la 7 luni la 2 ani pentru crimă şi cu dela 2 luni la 6 luni
pentru delict, toţi acei ce se vor prinde la locul sau în a-
propierea locului unde s’a săvârşit infracţiunea si cari se
vor dovedi că voluntar manifestau în mijlocul multimei tu­
multoase. (vezi asupra acestui articol, cele spuse la Nr.
1449 1).
 — 725 —

Acţiuni mediate (Corelaţiunea)

452 ° — Tratând despre participaţiune, am arătat chiar dela

început, că ea se deosebeşte complect de conexitate.
Participaţiunea se bazează pe o îndoită legătură, una
subiectivă (acordul prealabil) şi alta obiectivă (convergenţa
acţiunilor mai multor persoane într’o rezultantă comună).
Conexitatea nu conţine nici una din aceste două legă­
turi, ea constând într’o simplă apropiere derivată din cir­
cumstanţe extinsece faptelor ilicite penale conexe (circum­
stanţe de timp, loc, obiect, persoane).
Intre participaţiune şi conexitate se poate însă concepe
o situaţiune mijlocie.
Am văzut, cu ocaziunea analizei diferenţei dintre par-
ticipaţiunea principală şi cea secundară, că participanţii
principali desfăşoară o activitate intrinsecă, în timp ce par­
ticipanţii secundari desfăşoară o activitate extrinsecă, dar
care foloseşte celei dintâi. Această legătură obiectivă, nu
este suficientă prin ea însăşi pentru a face din activitatea
extrinsecă un act de participaţiune secundară, ci mai tre-
bue şi o legătură subiectivă (acordul prealabil).
Când lipseşte acordul prealabil, activitatea extrinsecă
care a folosit celei instrinsece poate constitui un antecedent
în cauzalitatea acestei din urmă, dar nu constitue o parti­
cipaţiune.
Aşa dar activitatea extrinsecă e formată din acţiuni
mediate (comisiuni sau omisiuni), cari obiectiv sunt legate
de o infracţiune, deci ceva mai mult decât conexitatea, însă
mai puţin decât participaţiunea.
Această situaţiune mijlocie între participaţiune şi co­
nexitate s’ar putea denumi, atunci când legea penală ar
reglementa-o, corelaţiune, fiindcă ar conduce la infracţiuni
corelative.
In adevăr, dacă legea penală ar pedepsi activitatea ex­
trinsecă (acţiunile mediate) şi în lipsa unui acord prealabil,
am avea următoarea corelaţiune : o relaţiune ascendentă
de cauzalitate între acţiunea mediată şi infracţiunea rezul­
tantă, o relaţiune descendentă de incriminaţiune dela infrac­
 726 —

ţiunea rezultantă, care ar radià caracterul de ilicit penal

asupra acţiunei mediate, făcând-o pedepsibilă.
Vom aveâ, prin urmare, corelaţiune ori de câte ori le­
gea penală va consideră ca infracţiune o acţiune mediată
şi o va pedepsi ca antecedent al unei alte infracţiuni.
— Să enunţăm câtevă exemple de acţiuni mediate, cari
ar puteâ fi considerate, prin efectul radiaţiunei, ca infrac­
ţiuni corelative.
1) X este angajat ca paznic la un depozit şi în virtutea
angajamentului său e obligat a închide şi supraveghiâ de­
pozitul. Neglijent, X lasă depozitul deschis şi se duce cu
nişte prieteni la o cârciumă. Intre timp, nişte răifăcători pro­
fită de prilejul că depozitul nu e închis, se introduc aci şi
sustrag mai multe obiecte. X nu este nici provocator nici
complice la furtul săvârşit, dar el a efectuat o acţiune care
a folosit acţiunii răufăcătorilor.
2) Y, părinte de familie, deşi are îndatorirea de a-şi
educă şi supraveghiâ copiii, totuşi prin conduita sa neco­
rectă, prin dezinteresarea şi lipsa de supravegiere, a infil­
trat în cugetul copiilor săi ideia că orice le este permis.
Intr’o zi unul din copii, profitând de această toleranţă, co­
mite o infracţiune. Desigur Y nu va fi nici provocator nici
complice la fapta copilului său, căci lipseşte acordul prea­
labil, dar el a săvârşit o acţiune care a creiat o stare de
fapt favorabilă activităţii copilului.
3) Z, proprietarul unei întreprinderi, este, conform
legei, obligat de a observă anumite regule în exploatarea
întreprinderei sale. Prepuşii lui nu respectă aceste regule,
iar Z nu se interesează dacă ei cunosc şi respectă acele re­
gule. Desigur Z nu este autorul încălcării, dar el a efectuat
o acţiune care a folosit activităţii prepuşilor săi.
Din exemplele de mai sus se poate vedeă că două ac­
ţiuni vor trebui să fie considerate corelative, atunci când
una din acţiuni (comisiune sau omisiune), efectuată cu in-
tenţiune sau culpă, conduce la o stare de fapt care incită,
foloseşte, înlesneşte sau face posibilă o altă acţiune consi­
derată de legea penală ca infracţiune.
Acţiunea de-a doua fiind pedepsită, trebue să oedepsim
şi acţiunea antecedenţă ?
 727 —

|452 7 — Pedepsirea acţiunilor mediate este admisă chiar în sis­

temul represiv al legilor penale actuale, în materie de in­
fracţiuni culpoase, fără a fi nevoie de un acord prealabil.
In aceste infracţiuni rezultatul pedepsibil fiind produ­
sul unor acţiuni efectuate în vederea altor finalităţi de c â t
acel rezultat, nu există nici o deosebire între cel ce a creiat
cauza directă şi imediată a rezultatului şi cel ce a creiat o
cauză indirectă şi mediată. Dacă nici unul nici celalt nu a
urmărit rezultatul pedepsibil, în schimb acest rezultat putea
şi trebuia să fie conceput de fiecare în finalitatea firească
a acţiunilor lor.
Amândoi vor răspunde deci la fel de acest rezultat,
datorit acţiunilor lor culpoase.
Iată de ce doctrina şi jurisprudenţa au echivalat pe
autorii cauzelor mediate în infracţiunile de culpă, cu autorii'
cauzelor imediate, şi unii şi alţii răspunzând independent
ca autori ai rezultatului pedepsibil. (Vezi volumul I, -Nr.
569 1 şi urm.).
Pentru acţiunile mediate intenţionate la infracţiuni cul­
poase vezi Nr. 1452 l4.
1452 s — Raţionamentul de mai sus nu poate fi aplicat şi a o
[ ţiunilor mediate Ia mtracţiuni intenţionate.
I Chiar dacă autorul unei acţiuni mediate ar fi efectuat
această acţiune cu aceiaşi intenţiune ea şi autorul k-ifrac-
ţiunei care a beneficiat de acţiunea mediată, încă nu se poa­
te asimila condiţiunea juridică a autorului acţiunei mediate
‘ cu aceea a autorului infracţiunei.
Să ne amintim numai că participanţii secundari, com-
i plicii, cari nu sunt în realitate decât autori de acţiuni me-
r diate, la care însă se mai adaugă acordul prealabil, nu au
j fost asimilaţi cu autorii infracţiunei. Cum este atunci po­
sibil a' asimila pe autorii de acţiuni mediate simple, fără a-
cord prealabil, eu autorii infracţiunii ? Autorii de acţiuni
■ mediate simple sunt mai puţin legaţi de infracţiune decât
complicii şi deci şi condiţiunea lor juridică trebue să fie mai
uşoară.
Rezolvită această chestiune sub raportul ierarhizării,
-Hmputabilităţii, rămâne a mai examina dacă acţiunile me­
diate simple trebuesc pedepsite în infracţiunile intenţionate.
 — 728 —

Doctrina pare astăzi fixată pentru solutiunea afirma­

tivă (a).
Legea penală, pentru a protegui complect şi eficace
anumite interese, trebue să nu se oprească la suprafaţă, ci,
coborând în adâncul antecedentelor unui fapt penal, să re­
acţioneze asupra tuturor acţiunilor faţă de cari sancţiunile
extra-penale nu ar fi suficiente.
Desigur aceste acţiuni mediate vor fi pedepsite pentru
ele însăşi, însă pedepsirea va fi ocazionată de infracţiunea
la care aceste acţiuni vor fi mediate. Autorul actiunei me­
diate va răspunde de fapta sa, iar nu de infracţiunea rezul­
tantă, săvârşită de altul.
14529 — Unii autori, ocupându-se de acţiunile mediate, au cre­
zut că pot inova prin transplantare din domeniul drep­
tului privat în acela al dreptului penal teoria răspunderei
pentru fapta altuia, şi au aruncat formula absurdă şi im­
posibilă a responsabilităţii penale pentru fapta altuia (a).
Responsabilitatea penală pentru fapta altuia este o
simplă aberaţiune, care nu poate trece nici măcar pragul
ştiinţei penale.
Dacă principiile specifice dreptului penal nu ie erau
suficiente celor ce voiau să rezolve problema acţiunilor me»
diate, şi voiau să caute un refugiu eftin în teoriile creiate
pe alte tărâmuri, puteau cel mult să vorbească de o răs­
pundere penală cu ocaziunea faptei altuia, dar nu pentru
fapta altuia.
Dintr’o singură lovitură, aceşti autori dornici de origi­
nalitate au dovedit că nu cunosc nici dreptul privat, dar
mai ales pe cel penal.
E inutil să ne oprim asupra fundamentului pe care a-
ceşti autori îl dau răspunderei penale pentru fapta altuia,

a) Vezi M a n z i n i , Trattato, II, p. 90 şi urm.. A l i m e n a , Diritto penale,

l, p. 610 şi urm. ; P a g a n i , Note teorico-pratiche sulla responsabilita indi-
retta, în Supl. Rev. Penale, X I .
a) Cităm pe: J . A . R o u x , Cours, p. 274 şi atribuim greşala sa numai
influentei oculte pe cari o exercită anemica ştiinţă penală franceză asupra
tuturor autorilor cari nu voesc să-şi inoculeze serul proaspăt şi sănătos
al ştiinţei penale din alte ţări; V . V. P e l l a , Studii penale, part. II Teoria
responsabilităţei penale pentru fapta altuia, p. 89 şl urm.
 — 729 —

şi asupra disertaţiunilor lor relativ la răspunderea obiec­

tivă şi teoria riscurilor.
Asemenea rătăciri trebuesc considerate ca neavenite.
Represiunea îşi are o finalitate proprie, care, oricât dc
complexă ar fi, nu este însă nedefinită.
Sancţiunile penale nu au ca scop direct stabilirea unui
echilibru juridic turburat, ci reacţiunea contra indivizilor
cari s’au revelat ca firi periculoase ordinei şi securităţii so­
ciale prin fapte ce pun în lumină personalitatea lor.
Un fapt material, privit în obiectivitatea sa, poate in­
dică pur şi simplu că s’a respectat sau nu echilibrul juri­
dic, şi în caz de turburare dreptul privat poate interveni
aşa cum va crede mai înţelept prntru restabilirea echili­
brului. Un fapt material prin simpla sa obiectivitate nu poa­
te vorbi asupra persoanei autorului acelui fapt. Oricât de
simptomatic ar fi faptul, el nu capătă un colorit decât prin
analiza raportului subiectiv (cauzalităţei psihice) ce exista
între fapt şi autorul său.
Iată de ce Alimena spune, şi cu drept cuvânt, că : „în
civil este suficient o daună, în penal ne trebue un infrac­
tor“ (b).
Ca să avem un infractor, nu e suficient să existe un
fapt pe care să i-1 punem în sarcină, ci trebue ca faptul să
se găsească legat printr’un nexum subiectiv, care să ne in­
dice în ce măsură autorul acelui fapt poate fi subiect de
drept penal, adică persoană faţă de care reacţiunea repre­
sivă devine necesară.
’ — Legea penală ar putea în certe cazuri şi cu anumite
condiţiuni să admită pedepsirea acţiunilor mediate simple.
Autorul acţiunei mediate va răspunde de propria sa
faptă (comisiune sau omisiune), responsabilitate ce nu va
fi ocazionată decât de infracţiunea căreia a folosit.
Este aceiaş subordonare ca şi la acţiunile mediate în­
soţite de acordul prealabil al complicilor. Ştim că acel com­
plice, care a procurat arme, a dat instrucţiuni, sau a în­
tărit o rezoluţiune delictuoasă, etc., deşi a făcut ceeace re­
venea rolului său, deşi a desfăşurat acţiunea mediată cu
b) A lim en a , Diritto penale, I p. 526.
 — 7 30 -

»care s’a angajat, totuşi nu va răspunde decât dacă se va

încercă,' sau săvârşi, infracţiunea la care a colaborat. Aşa
dar, deşi complicele nu mai adaugă nimic după ce şi-a pres­
tat concursul său, totuşi acţiunea sa nu devine incrimina-
'bilă decât când faptul principal s’a comis.
Aeelaş lucru va trebui să se întâmple şi cu acţiunile
mediate simple, deşi ele vor fi efectuate complect înainte ca
*o infracţiune să se fi comis, deşi autorul lor nu va mai a-
dăugâ nimic, până la survenirea unei infracţiuni, totuşi in­
criminarea acestor acţiuni va fi subordonată comiterei sau
încercării de a se comite o infracţiune.
Cu alte cuvinte, aşa după cum atunci când s’a comis
o infracţiune, se cercetează dacă nu au existat participanţi
-secundari (complici) şi în caz afirmativ, aceştia sunt urmă­
riţi şi pedepsiţi, datorită aducerei lor în scenă prin incrimi­
nare radiantă, tot astfel, se va cercetă dacă în anteceden­
tele fiecărei infracţiuni nu există acţiuni mediate simple, cari
vor fi la rândul lor urmărite şi pedepsite, tot prin radiaţiu-
nea incriminării.
Aşâ dar, nu pedeapsa radiază dela autorii infracţiu-
nei la autorii acţiunilor mediate, ci incriminaţiunea.
Această radiaţiune a incriminaţiunei s’ar puteâ expri­
mă printr’o formulă generală : „Oricine printr’o acţiune a
sa, (comisiune sau omisiune) efectuată fie cu intenţiune de
a folosi unei anumite finalităţi ilicite penală, fie prin ne ob­
servarea culpoasă a îndatoririlor decurgând din legi, din
•convenţiuni sau orice alt raport generator de îndatoriri, va
fi creiat o cauză mediată a unui rezultat ilicit penal, sau va
fi dat loc unei stări de fapt, care a folosit în orice mod des­
făşurării activităţii ilicite a altuia, se va pedepsi... etc.
Pedeapsa va trebui să fie desigur inferioară celei fixate
pentru complici, întrucât complicii deşi colaborează tot prin
acţiuni mediate, ei au însă în plus acordul prealabil, care
lipseşte la acţiunile mediate simple. Totuşi pentru autorii
acţiunilor mediate intenţionate, pedeapsa s’ar puteâ ridică
ipână la aceia a complicilor.
 — 731

— Din cele arătate mai sus, rezultă, că pentru incrimi­

narea acţiunilor mediate, cari nu se pot consideră ca atare
decât prin corelaţiune cu o infracţiune săvârşită de altul,
vor trebui întrunite următoarele condiţiuni :
1) Să se fi încercat sau săvârşit cineva o infracţiune.
2) In antecedentele acestei infracţiuni să întâlnim o
acţiune (comisiune sau omisiune) care să fi incitat, sau să
fi făcut posibilă activitatea ilicită penală a altuia, sau să fi
folosit desfăşurării acelei activităţi.
3) Acţiunea mediată să fi fost efectuată, fie : 1) cu in-
tentiunea de a o angrenă în cauzalitatea unei activităţi ilici­
te penale a altuia, sau de a creiâ o stare de fapt care să fo­
losească acelei activităţi ; fie : 2) cu nerespectarea inten­
ţionată sau culpoasă a îndatoririlor derivânde din legi, con-
venţiuni, sau alte raporturi generatoare de îndatoriri.
4) Să nu existe acord prealabil între autorul infrac-
ţiunei şi autorul acţiunei mediate, prezenţa unui atare acord
transformând acţiunea mediată în act de participaţiune.
Să examinăm aceste condiţiuni.
45212 — Existenţa unei infracţiuni încercate sau săvârşite este
indispensabilă pentru incriminarea acţiunilor mediate, după
cum este indispensabilă şi la incriminarea complicităţii. A-
ceasta este de altfel una din laturile corelaţiunei dintre ac­
ţiunile mediate şi infracţiunea rezultantă.
Toate chestiunile pe cari le-am discutat cu privire la
raportul dintre infracţiunea comisă şi condiţiunea compli­
cilor se aplică şi la acţiunile mediate.
Amnistia, prescripţiunea, sau abrogarea pedepsirei fap­
tului principal atrage neîncriminarea acţiunei mediate.
Toate circumstanţele agravante sau diminuante per­
sonale autorilor infracţiunei nu se vor răsfrânge asupra au­
torului cauzei mediate.
De asemenea, spre deosebire de complicitate, toate
circumstanţele obiective cari nu sunt în legătură cu acţiu­
nea mediată vor rămâne străine pentru autorul acesteia.
De ex.: un casier neglijent uită mereu cassa cu bani
deschisă ; un subaltern al său observă şi într’o zi, după în-
chiederea birourilor, se reîntoarce, cu chei false, deschide
uşa biroului unde este cassa de bani şi fură conţinutul ace­
 — 7 32 —

steia. Casierul este vinovat de o acţiune mediată la faptul

de furt al subalternului său, însă fără circumstanţa agra­
vantă a efracţiunei, fiindcă deschiderea cu chei false a bi­
roului nu are nici un raport cu acţiunea mediată a casie­
rului, adică uitarea cassei de bani deschisă.
Din contra, să presupunem un părinte detracat care
târăşte prin taverne pe o copilă a sa mai mică de 15 ani,
nu pentru a o prostitua, dar pentru a-1 readuce acasă după
ce se va fi ameţit de băutură. In tavernă un alt scelerat pro­
fită de ocazie, ademeneşte copila şi o necinsteşte cu forţa.
Ei bine, părintele este vinovat de o acţiune mediată la fap­
tul de viol, cu circumstanţa agravantă a vârstei mai mici
de 15 ani a victimei, fiindcă această circumstanţă nu este
străină acţiune! mediate.
Acestea cu privire la prima condiţiune.
io — A doua condiţiune este să existe în antecedentele in-
fracţiunei o acţiune care să se fi angrenat în cauzalitatea
acestei infracţiuni.
Acţiunea mediată va putea fi, sau de comitere, sau de
omisiune. Ea trebue, sau să fi incitat, sau să fi făcut po­
sibilă activitatea care a condus la rezultatul ilicit penal, sau
să-i fi folosit sprijinindu-i ori înlesnindu-i desfăşurarea. Fă­
ră acest nexum de cauzalitate acţiunea nu mai este mediată.
Desigur, nu este nevoie ca acţiunea mediată prin ea
însăşi să fi contribuit la sprijinirea activităţii ce a dus la
rezultatul ilicit, ci e suficient să fi creat o stare de fapt care
să fi jucat un rol în cauzalitatea infracţiunei.
In schimb, nu e suficient ca acţiunea să fi putut folosi
desfăşurării activităţii ilicite a altuia, ci trebue ca ea să fi
folosit efectiv acesteia.
Aşa de ex.: să presupunem, că un servitor neglijent,
deşi eră dator să închiză poarta unei locuinţe, o uită mereu
deschisă. Intr’o noapte, se comite un furt. Constatându-se
neglijenţa servitorului, el ar putea fi învinuit de acţiune
mediată ; se stabileşte însă în fapt că hoţii s’au introdus
în locuinţă prin escaladarea unui gard şi tot pe acolo au
eşit, astfel că pentru ei acţiunea servitorului a fost ca ine­
xistentă. Nefiind nexum cauzal, simpla potenţialitate a ac-
fiunei servitorului de a folosi unor hoţi nu e suficientă şi
 — 733 —

deci fără sprijinul efectiv în desfăşurarea infracţiunei co;

mise nu va există o acţiune mediată.
Când acţiunea mediată constă dintr’o omisiune, pentru
ca să poată există incriminare va trebui ca autorul omisiu-
nei să fi fost obligat în virtutea legei, a unei convenţiuni sau
al oricărui alt raport, de a face ceeace nu a făcut.
145214 — Condiţiunea a treia este privitoare la elementul su­
biectiv.
Am insistat vorbind de acţiunile mediate, că incrimi­
narea acestor acţiuni nu este posibilă fără existenţa unui
element subiectiv care să le imprime caracterul necesar în
stabilirea ilicitului penai, fără de care nu se poate face loc
reacţiunei represive.
De aceia, nu e suficient ca în antecedentele unei infrac­
ţiuni, să întâlnim o acţiune mediată, pentru ca aceasta să
fie incriminabilă, ci mai trebue ca în efectuarea acţiunei să
se fi lucrat cu intenţiune sau culpă.
Aşâ dar cu privire la elementul subiectiv, în acţiunile
mediate vom întâlni două situaţiuni :
1) Când acţiunea mediată constă într’o activitatea po­
zitivă, simpla intenţiune va fi suficientă.
2) Când acţiunea mediată este intenţionată, însă cons­
tă într’o omisiune, sau când acţiunea mediată va fi culpoa-
să, va trebui ca acea acţiune să fie contrarie unei îndato­
riri, fie impusă de o lege, fie de o convenţiune, fie de orice
alt raport generator de îndatoriri.
Vom studia intenţiunea şi culpa în acţiunile mediate
în paragrafele următoare ; ceeace însă vom spune la culpă
cu privire la nerespectarea unei îndatoriri, se va aplică şi
acţiunilor mediate intenţionate în omittendo.
1452 15 ■ — Va există intenţiune, oridecâteori autorul acţiunei me­
diate a urmărit creiarea unei stări de fapt care să foloseas­
că sau să facă posibilă fapta ilicită a altuia, fără ştirea a-
cestuia, sau chiar fără a cunoaşte cine va săvârşi infrac­
ţiunea.
De ex.: X ştiind că Y este un bătăuş incorigibil, care
plăteşte cu pumnii orice ofensă, voind să se răzbune pe Z,
scrie ca din partea acestuia o scrisoare ofensatoare lui Y,
care întâlnind pe Z îi administrează obişnuitul tratament.
 - 734 —

Aşâ dar X a comis o acţiune mediată cu intenţia de a creiâ

starea de fapt, care a condus la activitatea ilicită penală
a lui Y.
Sau alt exemplu : X surprinde, fără a fi văzut, pe nişte
indivizi care plănuesc să tâlhărească pe stăpânul său Y,
când acesta va trece cu trăsura printr’un anumit ioc. Mai
aude însă pe tâlhari, spunând că vor bate în retragere în
cazul când Y va fi armat şi va răspunde cu focuri de armă
la atacul lor. X care voeşte să facă rău stăpânului său şi
ştie că acesta va plecă înarmat la drum, descarcă fără şti­
rea lui armele, încât atunci când este atacat de tâlhari ne­
putând trage cu arma, tâlharii îşi realizează planul.
X a comis deci o acţiune mediată, cu intenţiune de a
folos! activităţii ilicite penale a altuia.
Se poate ca uneori acţiunea mediată intenţionată, să
intre în cauzalitatea unei infracţiuni culpoase; în aceste ca­
zuri acţiunea mediată va trebui să-şi păstreze valoarea sa
subiectivă, încât va fi considerată ca şi cum ar fi contribuit
la o activitate intenţionată, fiindcă elementul subiectiv cu
care autorul activităţii ilicite a lucrat, fiind o circumstanţă
personală, nu profită autorului acţiunei mediate.
De ex.: X face imprudenţa de a se exercita să tragă
cu arma într’o grădină părăsită, în care vin de se odihnesc
la răcoare nişte lucrători dela o fabrică apropiată. înainte
de a începe tirul X trimete pe Y ca să vază dacă nu este
vre-un lucrător în direcţia în care va trage. Y obseivă că
sunt câţiva inşi, dar ca să-i facă un rău lui X îi spune in­
tenţionat că nu este nimeni în grădină. X trage cu arma şi
răneşte pe un lucrător.
Aşâ dar, Y a comis o acţiune mediată intenţionată Ia
un fapt culpos. împrejurarea că X a lucrat fără intenţie, ci
din culpă, nu va profită lui Y, ci el va răspunde ca şi cum
acţiunea sa mediată ar fi fost corelativă unui omor inten­
ţionat, fiindcă ceiace a urmărit el prin acţiunea mediată, a
fost de a face posibil, sau de a sprijini o activitate, care să
conducă la o omucidere.
Acestea, cu privire la acţiunile mediate intenţionate.
 - 735 —

1 4 5 2 11 — Acţiunile mediate vor puteâ însă să fie pedepsite şi

atunci când s’au efectuat numai din culpă.
Spre deosebire însă de culpa, penală obişnuită, în ac­
ţiunile mediate culpa va trebui să aibă un conţinut mai
complex.
Nu va fi suficient ca cineva să fi putut şi să fi trebuit
concepe că acţiunea sa ar putea folosi activităţii ilicite pe­
nale a altuia, pentru a există culpă în acţiunile mediate ;
mai trebue să existe o îndatorire derivată fie din legi, fie
din convenţiuni, fie din orice alte raporturi, pe baza căruia
autorul acţiunei mediate să fie ţinut de a nu da loc la o ast­
fel de acţiune.
Aşa de ex.: să presupunem că X se întâlneşte cu Y şi
intră într’o cârciumă. X fiind bine dispus dă mereu de băut
lui Y, care îmbătându-se se ia la ceartă cu o persoană şi
o răneşte. X desigur că ar fi putut concepe, că îmbătând
pe Y, acesta va face acte nesocotite ; totuşi aceasta culpă
nu este suficientă pentru a învinui pe X că a comis o ac­
ţiune mediată culpoasă la fapta lui Y. In schimb, cârciu-
marul, care eră obligat de a nu dă de băut consumatorilor
peste măsură şi care văzuse că Y se ameţise şi totuşi a con­
tinuat să-i dea de băut, va fi răspunzător de o acţiune me­
diată culpoasă, fiindcă pentru el există o îndatorire im­
pusă de lege.
Alt exemplu : X, tată de familie, împreună cu un prie­
ten al său, comit fel de fel de nelegiuiri, punând la cale şi
vorbind despre isprăvile lor în prezenţa copiilor lui X. Sub
impulsiunea exemplului rău continuu, unul din copiii lui X
comite şi el o infracţiune servindu-se de cele auzite dela
tatăl său şi dela Y. Desigur, în fapta copilului găsim ca ante­
cedent care l’a incitat şi l’a ajutat, acţiunea mediată cul­
poasă a lui X şi Y. Totuşi Y nu va răspunde de acţiunea a-
ceasta fiindcă el nu a încălcat nici o îndatorire care să-i
îi impus atitudinea contrară ; din contră, X oare avea în­
datorirea de a educă şi creşte în cinste pe copiii săi şi de
a-i supraveghiâ a încălcat această îndatorire prin acţiunea
sa mediată şi deci va răspunde de ea.
Vezi alte exemple la Nr. 1303 3 din acest volum.
Aşa dar, culpa trebue să fie însoţită de călcarea unei
 — 7 36

îndatoriri ; altfel ar fi absurd ca autorul unei acţiuni me­

diate să fie pedepsit numai pentru culpă simplă atunci când
infracţiunea la care acţiunea este mediată nu poate fi pe­
depsită decât când e comisă cu intenţiune. Cu alte cuvinte,
autorul acţiunei mediate ar îi mai rău tratat decât dacă ar
fi comis chiar el infracţiunea în aceleaşi condiţiuni subiec­
tive.
îndatorirea pe care trebue să o fi nesocotit autorul
acţiunei mediate culpoase poate derivă din lege ; ex.: obli­
gaţiunile impuse funcţionarilor publici, proprietarilor, co­
mercianţilor, militarilor, etc.; poate decurge dintr’o conven-
ţiune, ex.: locaţiune de serviciu, mandat, asociaţiune, etc.;
sau din orice alt raport generator de îndatoriri, ca de ex.:
.exerciţiul unei profesiuni.
Existenţa unei similare îndatoriri am arătat că se cere
şi în acţiunile mediate intenţionate care ar constă dintr’o
omisiune.
Aşa dar, legea penală nu va putea cuprinde acele ac­
ţiuni mediate culpoase sau intenţionate-omisive cari nu vor
fi contrarii vreunei îndatoriri.
Astfel, nedenunţarea înainte ca infracţiunea să se fi
comis, sau neîmpiedicarea ei atunci când eră posibilă nu
vor putea fi acţiuni‘mediate incriminabile fiindcă legea nu
impune atari îndatoriri. Din moment însă ce un text de lege
ar prevedea obligaţiunea de a denunţă şi de a împiedică,
fără nici o aită sancţiune, aceasta ar fi suficient pentru in­
criminarea acţiunei mediate rezultate din nedenunţarea îna­
inte de comiterea infracţiunei şi din neîmpiedicarea acesteia.
1452 17 — Sub raportul sancţiunilor ce se vor aplică acţiunilor
mediate, desigur că va fi nevoie să se diferenţieze aceste
sancţiuni după gradul de perversitate a infractorului deri­
vând din elementul subiectiv cu care a lucrat.
Când acţiunea mediată va fi comisă cu intenţiune, pe­
deapsa s’ar puteâ echivalâ cu aceea a complicilor, fiind
chiar şi mai ridicată oridecâteori aportul acţiunei mediate
a fost decisiv în desfăşurarea activităţii ilicite a altuia.
Când acţiunea mediată va fi o omisiune intenţionată,
pedeapsa se va puteâ urcă până la aceia a complicilor.
 — 737 —

Din contra, va trebui să fie mult redusă pentru acţiu­

nile mediate culpoase.
18 — Nu trebue în nici un caz să se confunde incriminarea
acţiunilor mediate, cu răspunderea civilă a persoanelor o-
bligate de legile civile să răspunză pentru daunele prove­
nite din faptele celor ce se găsesc sub autoritatea, îngriji­
rea sau supravegherea lor.
Când în aceiaşi persoană s’ar întruni ambele calităţi,
şi aceia de autor al unei acţiuni mediate incriminabile şi a-
ceia de răspunzător civilimente, ea va puteâ fi obligată la
daune în virtutea ambelor calităţi, fapta sa neconfundân-
du-se cu fapta celui pentru care răspunde civilimente, aces­
te fapte fiind distincte dar corelative.
w — Se citează de unii autori (a), în materie de delicte, câ­
teva cazuri de acţiuni mediate incriminate chiar de actualul
cod şi anume : art. 244 cod. pen. rom. (313 cod. oen. fr.),
care prevede pedepsirea căpeteniilor în caz de rebeliune
pentru fapte comise de rebeli, exemplul e greşit, fiindcă aci
căpeteniile sunt pedepsite ca instigatori, iar nu ca autori a
unor acţiuni mediate. Alt exemplu art. 277 cod. pen. rom.
(349 cod. pen. fr.), unde cel ce ordonă să se lepede un co­
pil, va fi pedepsit dacă ordinul se va execută : aşa dar,
iarăşi un caz de provocare iar nu de acţiune mediată. In
fine la fel este şi al treilea exemplu cuprins de art. 280 cod.
pen. rom. (354 fr.).
Totuşi se găsesc câteva exemple perfecte de acţiuni
mediate, chiar în actualul cod.
Cităm : art. 198 şi 199 c. p. prin cari sunt pedepsiţi
custozii neglijenţi, atunci când profitând de neglijenţa lor.
alţii au spart sigiliile puse de autorităţi. Aşa dar, în aceste
cazuri custodele nu e pedepsit decât cu ocaziunea faptei
ilicite a altuia.
Tot aşa : art. 203 c. p. pedepseşte pe depozitorii de
acte publice când datorită necuviincioasei lor îngrijiri, li s’a
sustras actele ce le erau încredinţate. Iarăşi acţiune me­
diată la infracţiunea altuia.
a) J. A . R o u x , Cours p. 277.
I. Tanoviceanu, voi. II. 47
 — 738 —

In aceste cazuri infracţiunile la cari se referă acţiunile

mediate sunt sancţionate aparte, în primul caz de art. 200
— 201, în al doilea de art. 204.
1452i0 — In schimb chestiunea acţiunilor mediate a pătruns, du­
pă cum am arătat, în infracţiunile culppaşe, .unde autorii
cauzelor mediate sunt asimilaţi cu autorii cauzelor imediate.
De asemenea, incriminarea acţiunilor mediate a câştigat
mult teren în materia contravenţiunilor, deşi pe o cale pie­
zişă şi ou un fundament eronat.
Numeroase legi, şi uneori şi jurisprudenţa, luând de
bună greşita teorie a răspunderei penale pentru fapta al­
tuia, au deviat oarecum incidenţa legei penale dela autorul
contravenţiunei la autorul acţiunei mediate (a).
Desigur, această incriminare prin salt este, în raport
cu interesele represiunei, adeseori justificată, fiindcă, dese-;
ori, cei ce contravin normelor sancţionate penaliceşte drept
contravenţiuni, nu fac aceasta decât din vina altora, cari
aveau îndatorirea de a-i îndruma şi supraveghiâ.
Dar această incriminare prin salt nu echivalează cu
răspunderea pentru fapta altuia ; nu înseamnă că cel ce
avea îndatorirea de a supraveghiâ şi îndrumă devine el au­
torul contravenţiunei, sau că răspunde de aceasta în locul
autorului.
Autor al contravenţiunei este cel ce a comis-o, dar
legea a crezut că e fără folos uneori a-1 pedepsi şi, deci, e-
xonerându-1 de pedeapsă, a păstrat totuşi incriminabilă ac­
ţiunea mediată a celui ce avea îndatorirea de a supraveghiâ
şi îndrumă. Aşâ dar acesta, este pedepsit pentru acţiunea
lui mediată cu ocaziunea contravenţiunei comisă de altul,
iar nu pentru această contravenţiune.
Fiind vorba deci de o acţiune mediată, tot ceeace am
spus cu privire Ia aceste acţiuni se va aplică şi în cazul
când ele vor fi referitoare la o contravenţiune.
O singură deosebire este impusă, sub raportul verifi­
cării condiţiunilor de incriminaţiune, de paralelismul ce tre-
bue să existe între acţiunea mediată şi infracţiunea corela­
tivă ei.

a) In acest sens art. 60 c. p. italian.

 739 —

Am arătat în volumul I, că în materie de contraven-

ţiuni sistemul probatiunei este inversat; din moment ce se
stabileşte existenţa faptului material celelalte condiţiuni de
incriminare sunt considerate ca existente până la proba
contrarie.
Acelaş lucru vom spune şi cu privire la acţiunile me­
diate în materia contravenţiunilor. Din moment ce se sta­
bileşte comiterea contravenţiunei şi că o altă persoană de
cât autorul ei eră ţinută să supravegheze şi să îndrumeze,
existenţa acţiunei mediate pedepsibile va fi prezumată. Va
rămâne însă celui ce i se impută acţiunea mediată să facă
dovada că el a satisfăcut toate îndatoririle ce-i incumbau,
că nu i se poate impută nici cea mai mică culpă şi contra-
venţiunea nu are în antecedentele sale nici o acţiune me­
diată (b).

Conexitatea

1 — Conexitatea deşi interesează mai mult sub raportul

procedurei penale întrucât principala sa consecinţă este de
a întruni la olaltă urmărirea şi judecarea unor infracţiuni
distincte, totuşi ea este o chestiune de drept substanţial iar
nu formal şi ca atare cată a fi tratată în aceiaşi măsură în
dreptul penal ca şi în procedura penală.
Conexitatea este definită în art. 222 pr. pen. însă ca­
zurile indicate de acest text trebuesc considerate numai ca
exempiificative.
Mult mai preferabilă este definiţiunea din art. 110 al.
3 din proc. civilă, care tocmai prin formula largă pe care
o oferă constitue o aşa zisă normă în alb susceptibilă de a
înglobâ toate situaţiunile variate ce se pot ivi în practică.
Din punct de vedere al principiilor de drept penal noi
vom spune că două sau mai multe infracţiuni sunt conexe
atunci când între ele există o legătură obiectivă extrinsecă,
adică între autorii acestor infracţiuni nu există o apropiere
subiectivă ca la participaţiune şi nici prin materialitatea lor
infracţiunile nu s’au angrenat către o finalitate comună ca

b) Proba aceasta e admisă de art. 60 c. p. italian.

 — 7 40 —

la infracţiunile corelative, dar datorită unor cireonstanţe

extrinseci, de ex.: locul, timpul, persoanele, obiectul, etc.
s’a stabilit o legătură între infracţiuni, legătură care le face
să devină conexe.
Pentru existenţa conexităţii se cer însă ca cel puţin
două cireonstanţe să fi apropiat infracţiunile :
De ex.: In acelaş loc şi în acelaş timp s’au comis două
infracţiuni, identitatea de loc şi timp creiază conexitatea.
Sau, în acelaş timp contra aceleiaş victime s’au săvârşit două
infracţiuni, iarăşi va fi conexitate. Sau în fine de acelaş in­
divid în acelaş loc, sau contra aceleiaş persoane, s’au co­
mis două infracţiuni. Combinaţiunile pot fi multiple.
Aceasta este conexitatea pură şi simplă.
1452 — Dar infracţiunile conexe pot îmbrăca şi o formă com­
plexă, devenind parte din ele adevărate acte de participa-
ţiune principală sau secundară, sau numai acţiuni mediate
faţă de celelalte infracţiuni.
In aceste cazuri fiecare din infracţiuni păstrează c a - .
racterul său de fapt distinct însă i se mai adaugă şi acela
de act de participaţiuni încât sub raportul aplicaţiunei îegei
penale va prim! în practică pedeapsa cuvenită pentru as­
pectul care este sancţionat mai aspru.
Astfel să presupunem că X şi Y voese să tâlhărească
pe un călător la drumul mare ; pentru a-1 putea însă ataca
cu succes se învoesc cu vizitiul trăsurei să strice o roată
aşa ca pe la mijlocul drumului să rămână vehicolul în loc.
Vizitiul comite deci o distrugere care dacă nu ar fi fost con­
certată mai dinainte ar fi putut fi cel mult conexă cu tâl­
hăria Iui X şi Y, dar prin efectul înţelegerei prealabile in­
fracţiunea de distrugere nu numai că e conexă, dar devine
un ac t de partieipaţiune la infracţiunea comisă de X şi Y
fiindcă s’a angrenat în cauzalitatea acesteia. Vizitiul va
răspunde deci de distrugere şi de complicitate la tâlhărie,'
şi cum aspectul acesta din urmă al faptei sale este mai grav
el va fi pedepsit cu sancţiunea fixată pentru complicitate
la tâlhărie.
1452 23 — Sub raportul verificării elementelor de incriminaţiune în
caz de infracţiuni conexe cari au îmbrăcat şi forma parti-
cipaţiunei, se va separă infracţiunea principală de infrac-
 - 741 —

ţiunile secundare cari au luat loc ca acte de participatiune

în săvârşirea celei dintâi, deci cari pot ii socotite drept cau-
| ze în rezultatul ilicit ce alcătueşte infracţiunea principală.
| Se va verifică dacă aceste infracţiuni secundare, ante­
cedente sau concomitente infracţiunei principale întrunesc
elementele de ineriminaţiune respective. In caz afirmativ ele
vor fi calificate în consecinţă, dacă însă nu vor există ele­
mentele necesare, atunci se va verifică dacă pot fi sanctio-
! nate nu ca infracţiuni aparte ci ca acte de participatiune la
infracţiunea principală.
In orice caz se va stabili care este aspectul sub care
faptul este mai grav pedepsit de lege.
1452 2'' — Oridecâteori infracţiunile conexe vor îmbrăcă si forma
participaţiunei vom aveâ oeeace se numeşte indivizibilitate,
adică infracţiunile vor trebui neapărat să fie urmărite şi ju­
decate împreună, unitatea de procedură ne mai fiind o sim­
plă facultate pentru judecători ca în caz de conexitate pură
şi simplă.
Toate regulele privitoare la influenţa diverselor cir-
constanţe în materie de participaţiuni se vor aplică, în mă­
sura laturei sub care s’a operat cooperaţiunea, şi infracţiu­
nilor conexe cari au şi caracter de acte de participatiune.
Alte amănunte vom dă în procedura penală.

FINELE VOL. II.

 TABLA DE MATERIE ANALITICĂ
a.
VOLUMULUI II

Acest volan conţine 1147 paragrafe, din care 574 de Tanovlceanu,

492 de V. Dongoroz, 42 de Corneîiu Chiseliţă şi 39 de Ştefan Ladây*)
Jurisprudenţa culeasă de Eugen C. Deciisară
cDin prima editiune a Cursului Tanoviceanu s’au luat, 329 de pagini, restul
până la 741 reprezintă nouile paragrafe şi note, precum şi adausul
' • de jurisprudenţe noui. ‘

^Prefaţa volumului II . . . . . . . . . 3

CAPITOLUL III

CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR

;Infracţiunile se pot împărţi sub mai multe puncte de vedere

Iio. para- -
g r a fu lu i Pagina
8781. Necesitatea şi utilitatea clasificărilor . . . . . 5
S782. Multiplicitatea lor . . . . • • •: • • • 6

I. Al gravităţii.

•879. Diviziunea în crime, delicte) şi contravenţiuni . . . . 6

•880. Origina ei în vechiu} drept . . . . . . 7
881. Vechii autori nu arată criteriul deosebirei între crime şi delicte
nici interesul deosebirei . .... . . . . . . 8
882. Legiuitorul francez a făcut din diviziune tripartită summa divi-
sio, multe codice asemenea; . . . . . . 8
883. La noi diviziunea admisă prin Reg. organic. , . . . 8
884. Distincţiunea e uşor făcută sub punctul de vedere legal. . 9
885. întrebuinţarea improprie a cuvântului delict în sens de infracţiune 9

*) Ia priviaţa mod «lui îu care se iadentifica partea contributivă a fiecărui cola*

iborator a se vedea indicaţiunile de la pag. 3.
 886. Criticarea diviziunei tripartite de Rossi, Boitard şi Boerescu. 10
887. Combaterea acestei c r it ic e ........................................ • • 12
888. Este însă adevărat că clasifcaţiunea nare temei ştiinţific . 13
889. Defect recunoscut chiar când s’a/facut Cod. pen. . . . 13
890. Ceiace a făcut să se adopte e interesul său în privinţa competenţii 14
891. O mulţime de alte interese ale acestei clasificări. . . . 15
891E Aceste interese sunt artificale ca şi clasificarea . . . 16
892. In zadar s’a căutat un criteriu ştiinţific de deosebire între cele
trei clase de infracţiuni. Corecţionalizările dovedesc că nu
există criteriu ş t i i n ţ i f i c ......................................................16
893. Corecţionalizările judiciare ........................................... 17
894. Carmignani a susţinut diviziunea ţripaftită............................ 15
895. C o d i c e l e p e n a l e n o i r e s p i n g a c e a s t ă d i v i z i u n e . . - 13
8951. Legislaţiuni cu diviziune b i p a r t i t ă .........................................19
895 a. Sistemul codului austriac , ................................................. Ю
895 6. Sistemul codului maghiar . . 19
895 b* Criteriu de deosebire a crimelor de delicte .' . . . 20
896. Nici deosebirea între delicte şi contravenţiuni nu e bine lămurită 21
8961. Diverse criterii cu privire la contravenţii.. . . . 22
8962. Clasificarea trebue să se facă şipe baza caract. simptomatic. 24
8963. Deosebirea pe lipsa elementului subiectiv nu e temeinică . 25
897. Dacă crima se pedepseşte cu pedepse corecţionale devine ea
delict ? . . ............................................................ 25'
898. In Franţa trei păreri, jurisprudenţa indecisă, în general ea dis­
tinge. .....................................................................................25
8981. Aceste sisteme continuă să fie s u s ţ i n u t e .................................26
899. In Belgia se ţine seamă de pedeapsa judecătorească . . . 27
900. Sistemul preferabil e1 acela al jurisprudenţii franceze care distin­
ge între scuze şi între circumstanţele atenuante . . . 27
901. In acest sens s’a pronunţat C. cas. rom. în 1869 . . . 27
902. Critica l e g i i ..................................................................................28:
9021. Ssitemul calificării judiciare se impune astăzi . . . . 28
9022. Cum va trebui să fie într’un sistem represiv corect . . . 29
903. Interesul practic al discuţiuiiii..........................................................30
9031. Această discuţie dispare în sistemul bipartit - . . . 31
903 b. In codul maghiar există corecţionalizarea . . . . 32
903 b1. Ea produce efecte numai asupra pedepsei . . . . 32
903 b2. Calificarea este cea judiciară . ......................................... 33
904. Toate infracţiunile intră în clasificarea tripartită? Combaterea
părerii negative a luiB l& n c h e ............................................. 33
905. Jurisprudenţa română admite afirmativa . . . . . 34
9051. Criteriul corect ce ar trebui u r m a t .........................................36
906. Delictele contravenţionale................................................................. 37
9061. Tendinţa jurisprudenţei franceze şi române . . . . 38
9062. Consecinţele sistemului mixt aplicat acestor infracţiuni . . 38
907: Se ţine seama de maximum pentru a califică infracţiunea . . 39
907 b. In legislaţiunea ungară nu existau atari infracţiuni mixte . . 39
 — 745 —
No. para­
grafului P agin a

II. Âl. executării materiale.

908. Mai multe împărţiri. 40

1) Ac(iune şi inacţiune.

909. In regulă infracţiunile sunt de acţiune dar sunt şi de omisiune.

9091. Infracţiuni de comisiune şi de omisiune .
910. Diviziunea cunoscută şi de vechii autori şi chiar mai importantă
în trecut, când se pedepsea acel care a putut să împedece şi
n’a împedecat....................................................................................
911. Mai ales când eră vorba de complot care trebuiă denunţat
912. Această regulă a rămas chiar în legi moderne
913. In dreptul roman nu există regula qui peut et n’empêche pèche.
914. Art. 170 C. pen. I. Sturza admite această regulă.
915. Astăzi există infracţiuni de inacţiune, dar regula pedepsirei nere-
velării n’a fost admisă. ............................................................
916. Excesul îri această materie e c r i t i c a b i l ..................................
917. Pentru funcţionari inadmisibil să nu împiedece comiterea in-
fracţiunilor. . . .
918. Art. 157 C. p. foarte important
9181. Deasemenea art.. 102 c. p............................... ........ . . . 47
9182. Consecinţele nedenunţării în unele materii de drepţi civil . . 47
919. Chiar relativ la particulari sistemul legiuitorului e criticabil.
Exemple................... ..........................................................47
9191. Coduri străine cari pedepsesc nedarea de ajutor. Condiţii . 48
9192. Câteva dispoziţiuni din codul italian şi cel francez . . 49
920. Calificare de c o m p l i c i t a te n e g a tiv ă . . . . , , 49
921. Explicarea exagerării legiuitorului modern . . . . 50
922. Legiuitorul însăşij a părăsit sistemul său în legea poliţiei rurale. 50
923. Legiuitorul trebue să meargă pe o cale mijlocie, în această
materie ................................................................................................ 50
9231. Proiectele şi legile mai noui admit pedepsirea . . . . 51
924. Interesul acestei distincţiuni în materia complicităţii . . 51
9241. Alte interese ale aceleiaşidistincţiuni...................................................51
924 b. Infracţiunile de comisiune şi omisiune în dreptul ungar . . 51

2) In fr a c ţiu n ile m o m e n ta n e ş i c o n tin u e .

295. Materie dificilă. . .........................................................53

926. Ea n’a fost studiată de vechii a u t o r i .........................................53
927. Cum s’a născut această teorie ? .................................................54
928. Jurisprudenţa a admis această teorie şi i-a dat în general o
aplicare inteligentă .......................................................55
929. Astăzi această teorie e inutilă........................................................ 56
930. Totuşi ea e admisă în doctrină şi jurisprudenţă . . . . 56
 — 746 —
No. nara*
graiului Paginat»
931. Pluralitate de acte şide a c ţ i u n i . ...................................................57'
932. Caracteristica continuităţii dupăOrtolan..................................................57'
933. Continuitatea fizică şi morală . . . . . . . 57
934. Spre a cunoaşte caracterul continuităţii, după autori trebue a
consulta definiţiunea dată de lege infracţiunei . . . 58;
935. Unire asupra teoriei, diverginţă însă asupra aplicaţiunilor . 59'
935 b. Dreptul maghiar admite infracţiuiniilel continui . . . . 59*
936. Bigamia e infracţiune continuă ? Susţinerea negativei . . 59*
936 b. Curia ungară a admis afirmativa . . . . . . 6(1
937. Admiterea aceluiaş lucru pentru răpirea de minori . . . 66
938. Tăinuirea. Controversă : Curtea de cas. română distinge. . 60*
939. Complotul şi asociaţiunile de făcători de rele, considerate in­
fracţiuni continue . . . ................................................... 6 F
940. Jurisprudenţa C. cas. rom. înţ materie de abuz de încredere . 6f
941. Mai multe falsuri contra aceleiaş persoane după C. cas. rom.
nu constituesc o singură infracţiune continuă. . . . 6T
942. Relativ la furt Curtea de casaţiune d istin g e.................................6&
943. Construcţiunea fără autorizare e refracţie continuă, după Curtea
de casaţiune în tot cursul construcţiunei 6Î :
9431. Criteriul cu care se pot distinge infracţiunile continui. . . 64*
944. Combaterea teoriilor infracţiunilor continue . . . . 65
9441. Infracţiuni continui şi infracţiuni continuate 65:
9442. Continui permanente şi continui succesive . . . . 67'
9443. Deosebirea celor succesive de infracţiunile continuate . . 68 :
9444. Ele ar putea fi nişte infracţiuni continui continuate . . . 68'-
9445. Criteriu de deosebire a infracţiunilor continui de cele continuate 69*
9446. Criteriul lui Campus. . . . . . . . . . 69*
9447. Interesul distincţiunei. . ....................................................71
9448. Infracţiunle continuate pot fi confundate cu pluralitatea de in­
fracţiuni .................................................................................... 71
944®. Nu e nevoie de unitate de timp, loc şi persoane . . . 73;
94410. Orice infracţiune poate lua forma de continuată . . . 73-
94411. întreruperea continuităţii........................................................... 74;
944 b. Deosebirea infracţiunilor continui de continuate . . . 75*
945. Interesele diviziunei dupăautori ........................................... 76-
a) Nu poate fi vorba de cumul în caz de infracţiune continuă.
946. Dificultatea când e vorba de infracţiuni repetate. . . . 78
947. Carrara admite ca criteriu unitatea de timp şi de loc ; criteriu
general a d m is ............................................................................ 78:
948. După Lucchini caracteristica e unitatea de rezoluţiune . . 79*
949. In practică mari d ific u ltă ţi......................................................... 86
9491. Exemplele luate privesc infracţiunile continuate nu continui. . 80’
950. Exemple din jurisprudenţa română................................................ 8 6 *
9501 Nu se poate spune abstract dacă o infracţiune e continuată. . 81.
951. Cazul când cineva trage cu revolverul asupra unei persoane
şi apoi fugind ca să scape mai trage şi asupra altora. Curtea
de casaţiune admite că nu este o infracţiune continuă ..
 — 747
'■3ÎO., para­
grafului Pagina
‘952. Aprobarea solutiunei Curţii de c a s a ţ i u n e . .................................83
•953. Pentru a li infracţiune continuă şi unică nu e necesară iden­
titatea subiectului p a s i v .................................................................83
'954. Cestiunea însă e grea când e vorba de infracţiuni nu contra a-
verii ci în contra persoanei. Discutiunea între d-nii Impallo-
meni şi L u c c h i n i ..........................................................................84
9541. La omuciderea continuitatea nu e posibilă . . . . 86
955. Rezumarea continuităţii m o r a l e .........................................................86
956. Teoria nu are bază legală ......................................................... 86
957. Chiar sub punctul de vedere al ratiunei inadmisibilă. Exemple. 87
‘9571. Netemeinicia criticilor aduse . 88
•9572. Teoria infracţiunilor continuate nu poate ft ignorată . . 90
‘958. E ceva adevărat în teoria infracţiunilor continue : durata în­
treruperii ; dar pentru atât nu e necesară o teorie confuză. 90
*959. Teoria mai are inconvenientul că e îndoială dacă e cestiune
de drept or de f a p t .........................................................................91
•9591. Deosebirile ce au a fi făcute în privinţa aceasta . . . 92
■960. b) Interesul sub punctul de vedere al prescriptiunei . . . 92
•9601. Acest interes este n e t ă g ă d u i t ....................................................... 93
961. c) La unele infract continue timpul e o circumstanţă agravantă. 94
962. d) Interesul sub punctul de vedere al competenţii . . . 94
•963. Teoria infracţiunilor continue recunoscută de Cod. pen. italian. 95
•9631. Codul italian prevede infracţiunile continuate iar nu continui. 95

3) Infracţiunile simple şi de obiceiu.

‘964. Ce se înţelege prin infracţiunea simplă ? . . . . 96

9641. Definifiunea greşită al multor autori. , , 97
•9642. Deosebirea de infracţiunile continuate . . . . . 97
•964s. Condiţiuni cu privire la subiectul p a s i v ................................ 98
*965. Exemple . . . . . . . . . . . • 98
‘966. Infracţiunile de obicei puţin n u m e r o a s e ................................ 99
■967. Când există obiceiu ? Cestiune de apreciere pentru judecător . 99
•968. Judecătorii se vor conduce după termenii legei . . . . 100
•969%Interesul practic al diviziunii . ................................................. 100
'9691. Partea vătămată şi valorificarea pretenţiilor sale în infrac­
ţiunea de obiceiu . . . ......................................... 101
•970. Distingerea infracţiunilor de obicei de cele colective şi de cele
concurente ............................................................................ 101
*970 b. In dreptul maghiar infracţiunile profesionale . . . . 102

4) Infracţiuni flagrante şi neflagrante.

•■971. Definitiunea infracţiunei flagrante. . . . . . 102

*971*. Flagrant delict actual şi recent............................. ........ 102
'972. Diviziunea cunoscută In cele mai vechi timpuri . . . 103
■'973. Istoricul în vechiul drept: n o m e n c la tu r a .................................103
‘*974. In dreptul modern nu există alt interes decât de procedură . 104
 — 748 —
No. para­
grafului Pagina
9741. Legea micului parchet. Dispoziţii. . . . . . . 105'
9742. Cazuri în care llagranţa interesează chiar incriminarea . . 106
974 a. Codul austriac care nu dă importanţa acestei diviziuni . . IOT
974 b. In codul maghiar interesul numai procedural . . . .107
975. Nu este raţional a pedepsi mai aspru pe cel prins în flagrant
delict........................... ......................................................... 107
9751. Nu se poate da o soluţiune generală în această privinţă . . 108

5) Infracţiuni intenţionate şi neintenţionate.

976. Crimele şi delictele presupun în general intenţiune, iar contra-

venţiunile nu. . . . . . . . . . . . 109"
976 b. Sistemul acelaş şi în codul m agh iar.........................................109"

6) Infracţiuni isbutite şi neisbutite.

977. Diviziune studiată cu ocaziunea te n ta tiv ei...............................109"

977 bis. Interesul de a distinge în această materie infracţiunile . 109

7) Infracţiuni formale şi materiale.

9771. Definiţiunea acestor infracţiuni. Diviziune . . . . 1 10 '

9772. Ameninţarea când e infracţiune formală ? .................................111
9773 Dar furtul este infracţiune formală ori-materială ? . . . 112 “
9774. Câteva infracţiuni formale n e c o n t e s t a t e .................................112:

8) Infracţiuni facti permanentis şi facti transeuntis.

9775. Definiţiunea acestor două categorii. . . . . . . 112:

9) Alte clasificări sub raportul materialităţii.

9776. Infracţiuni de execuţiune promptă şi de cxecuţiune lentă . 113

9W7. Infracţiuni invariabile şi infracţiuni p rogresive.......................... 113
977®. Infracţiuni de daună şi infracţiuni de pericol . . . .114

III. Infracţiuni sub punctul de vedere al obiectului.

A) Infracţiuni contra interesului public or privat.

978. Această diviziune se referă la persoana care e victima infracţiunii 115

979. Ea eră importantă în vechiul! d r e p t .........................................116
980. Azi nu mai are decât interes de distribuire a materiilor Cod. pen. 117
9801. Infracţiuni urmăribile din oficiu şi urmăribile la plângerea părţii. 118
1802. Infracţiuni contra interesului public săvîrşite nrteritoriiie alipite 118
 — 749 —
No para-

B) I n fra c ţiu n i p o litic e , d e d r e p t c o m u n , e le c to r a le , d e p r e s ă .

981. Clasificare importantă sub multe puncte de vedere . . .121

982. a) Al p e d e p s i i ......................................................... 121
983. Sub acest punct de vedere la noi interesul e mai mic ca în
Franţa şi în B e l g i a ................................................................. 122
984. b) Al competentei . ....................................................................122
985. c) Al extrădărei. . .......................................................................... 122
986. d) Al recidivei . ........................................................................... 123
9861. Al amnistiei ................................................................. ........ . 124
9862. Al sesizării Curţilor cu j u r a ţ i .................................................124
9863. Al tratamentului în p e n ite n c ia r e ............................................. 124
987. e) Contraventiuni politice nu e x i s t ă .........................................124
988. Infracţiunile militare se consideră ca infracţiuni politice . . 124
989. Dificultăţi de aplicare ale distinctiuniî între infracţiuni politice
şi de drept c o m u n ....................................................................... 125
990. încercările de a se defini care sunt infracţiunile politice . . 125
9901. Nu există un criteriu absolut şi g e n e r a l .................................126
9902. Criterii obiective, subiective şi m i x t e ................................ 126
9903. Calificarea nu se poate face de cât cunoscând faptul înconcret. 128
9904. Interesul de a ţine seamă nu numai de fapt dar şi deautorul său 129
991. Cazuri dificile: exemple, . ....................................................130
992. Sistemul de a se determină infracţiunile politice. Scopul infrac­
torului.................................... 130
993. Infracţiunea cea mai gravă ....................................................... 131
994. Sistemul uzurilor războiului . . . . . . .131
995. Critica acestui din urmă s i s t e m .......................................................132
9951. Când însă avem o răzvrătire p o l i t i c ă ? ........................................ 132
996. Infracţiunile mixte sau c o n e x e .......................................................133
9961. Clauza „d’attentat” b e l g i a n ă .......................................................134
997. Greutatea de a găsi un criteriu pentru toate cazurile . . 134
998. Jurisprudenta română; aprobarea deciziunei din 9 Febr. 1893. 135
999. Timpul comiterii nu e de îndestul spre a determină caracterul . 135
1000. Scopul e mai acceptabil, dar e greu de ştiut uneori . . .136
1001. Determinarea caracterului, cestiune de fapt care scapă de cen­
zura Curţii de c a s a ţ i u n e ............................................................... 137
1002. Nu trebue confundată şi această diviziune cu cea precedentă. 137
10021. Trebue să deosebim organizat, administrativă de cea politică 138
1002 b. Codul maghiar nu vorbeşte de infracţiunile politic . . 138
1603. I n fr a c ţiu n ile e le c t o r a l e sunt în principiu infracţiuni politice . 138
1004. Interesele acestei clase de infracţiuni; scurtă presoripţiune, cri­
tica ei. , , , , , , , , , 138
1005. Infracţiunile de presă se judecă oriunde s’a distribuit ziarul . 140
10051. Competinţa dupăj noua Comstituţiune. . . . , , 140
10052. Nu orice infracţiune de presă este o infracţiune politică . 141
10053. Interesul distinctiunei infracţiunilor de presă . . . . 141
Ko. para-
grafului Pagina
1006. Copiarea unor reţete de bucate într’un ziar nu e infracţiune
de presă. ...................................................................................... 141
1007. Deasemeni gravurele o b s c e n e .......................................................142
1007 bis. Interesele distinctiunei 142
10071 Infracţiuni de drept comun ,comise prin presă . . . 142
10072. Diverse sisteme de reprimare a delictelor de presă . . 144
1007 b. Legea presei în legislatiunea m a g h ia r ă .................................145
1008. Materia infracţiunilor politice mult timp rău înţeleasă : la în­
ceput mare asprime. . . . .................................145
1009. Mai târziu o mare indulgenţă . .............................................. 146
1010. Lombroso a atras uarea aminte asupra acestei evolutiuni . 147
1011. 'In realitate trebuie a distinge între infracţiunile politice cu ca­
racter atavic egoist, şi cu caracter evolutiv altruist . . 147
10111. înrâurirea asupra legiuirilor p e n a l e .......................................147
1012. Două categorii de infracţiuni politice odioase . . 148
10121. Infracţiunile politico-sociale. Anarhie. Greve................................... 149
1013. Relativ la celelalte indulgenta ej admisibilă . . . . 149
1014. Critica legislatiunilor moderne . . . . . . 150

C) I n fr a c ţiu n e a p r e v ă z u tă , d e C o d . p e n a l, şi in fr. p r e v ă z u t ă d e
le g ile s p e c ia le .

1015. Interesul distincţiunei. . 151

10151. Infracţiuni militare. Clasificarea l o r ...................................... 152
10152. Infracţiuni din legile speciale. Norme privitoare la ele . . 153
1015®. Infracţiuni d isc ip lin a r e .............................................................. 154
10154. Concluziuni cu privire la clasificarea infracţiunilor . . 155
1015 b. Observaţiuni asupra sistemului legei române . . . 155

CAPITOLUL IV.
Circumstanţele In care se comit infracţiunile: agravante si atenuante;
scuzele absolutorii.
1016. Infracţiuni cu acelaşi nume diferă uneori mult diri cauza cir­
cumstanţelor în care sunt c o m i s e .........................................156
1017. Distincţiunea între clementele constitutive şi circumstanţele
agravante or atenuante . . . . . . . . 157
10171. Conţinut generic, specific şi circumstanţial . . . . 158
10172. Procedeu pentru verificarea acestor conţinuturi . . . 159
1017®. Terminologia cauzelor modificatoare a sancţiunilor penale. . 159
1018. Interesul distincţiunii. . . ....................................................160

Secţ. I. Cauzele de agravare :

1019. Deosebirea între circumstanţele agravante legale şi judecat. 161
1020. Importanţa doctrinală au numai cele legale, legea nu tratează
ex professo această m a t e r i e ............................................... 162
 751 —
N o. p ara-
g a 'n l u i _ Pagina

10201. Cauze subiective şi obiective 163

1020 b. Sistemul codului maghiar 163

§ 1. C ir c u m s ta n ţe le a g r a v a n t e le g a le r e l a t i v e la p r e p a r a r e a
in fr a c tiu n e i (anterioare).

1021. Precugctarea atrage agravarea p e d e p s e i , , 163

1022. Definiţiunea precugetării. Cazuri prevăzute de lege . . .163
1023. Pândirea are acelaş efect. D e fin iţiu n e a ..................................164
1024. Pândirea implică premeditare . . . . . . . 165
1025. Precugetarea la scriitorii antici; ei opuneau mânia precuge­
tării şi erau de părere a se pedepsi actul făcut de mânie mai
uşor. . . . . . . . • , . > 165
10251. Dreptul roman. Dreptul i n t e r m e d i a r .................................168
1026. Dispoziţiunea Pravilei Caragea . . . . . . 168
1027. Azi agravarea din cauza premeditării e combătută de unii autori 168
1028. Teoria că premeditarea ar trebui să fie o circumstanţă ate­
nuantă ; susţinerea ei. . .........................................170
10281. Aceleaşi concluziuni erau preconizate de Impallomeni . . 172
10282. Premeditarea în actualul sistem nu poate fi de cât o agravantă 173
10283 Natura premeditării. Agravantă subiectivă . . . . 174
10284. Premeditare în caz de rezoluţiune condiţionată . . . 174
10285. Premeditare şi error- in persona sau aberratio ictus . . 175
1028®. înţelegerea prealabilă. Când e agravantă ? . . . . 175
10287. Mobilul ca circumstanţă agravan tă.........................................176
1028 b. Premeditarea în dreptul m a g h i a r .........................................176

§ 2. C ir c u m s ta n ţe a g r a v a n t e r e l a t i v e la e x e c u t a r e a in f r a c ţiim e i
(concomitente).

1029. Acestea sunt cele mai numeroase ; enumerarea lor de CI. Sta-
turnin.............................................................................................. 177
1030. a) C a u z a . L e g e a ţine seamă d e mobil. Exemple . . . 177
10301. Mobilul e o circonstanţă anterioară comiterei . . . . 179
10302. Mobilul în legiuirile străim1 . . . . , , , 179
1030 b. Idem în dreptul m a g h i a r ................................................. 180
1031. b) P e r s o a n a trebne privită sub trei puncte de vedere . . 180
10311. Categoriile circumstanţelor cu privire la persoană . . 180
1032. 1) P e r s o a n a a g e n tu lu i. E uneori element constitutiv . . 180
10321. Infracţiuni proprii . . . . , , , , , 181
1033. Cazuri când e circumstanţa agravantă . . . . . 181
10331. Agravanta generală a calităţii de funcţionar .- . . .182
1034. In trecut persoana putea fi cauza de micşorare de pedeapsă . 182
1035. 2) P e r s o a n a p a c ie n tu lu i uneori element constitutiv. Exemple când
e circumstanţa agravantă . 183
 — 752 —
No. para­
grafului Pagina
1036. 3) R e la ţiu n ile în t r e a g e n t ş i v ic t im ă . Uneori cauze de agravare;
alte ori afară de pedeapsă. Exemple. . . , , •, : 186
1036L Alte exemple . . 186
1036 b. Persoana în dreptul maghiar . . . , ■ 187
1037. c) L o c u l. E uneori element constitutiv. Exemple. 187
1038. Cu circumstanţa agravantă. Exemple . 187
1039. De loc tine şi agravanta publicităţii . , , , , , 189
1040. Publicitatea de ordinar element constitutiv , , , , 190
10401. Publicitate şi loc public. Categorii . . . . , , 150
10422. Uneori legea cere să existe loc public fără publicitate 191
1041. Ca agravantă publicitatea nu e decât agravantă judecătorească. 191
1041b. Locul comiterii în dreptul maghiar . . . . ' . 191
1042. d) T im p u l. E uneori element constitutiv. Exemple. . , , 191
1043. Adesea însă circumstanţa agravantă. Exemple , , , , 192
1044. Care este timpul nopţii ? 193
10441. Criteriu de stabilirea acestei circumstanţe . . . . 193
1044 b. Noaptea în codul maghiar . , , . 194
1045. e) C a lita te a . Sub acest nume mai multe împrejurări . . 194
1046. 1. P lu r a lita te a in f r a c to r ilo r . 194
1047. Critica şcoalei clasice penale 195
1048. Studiile asupra psihologiei mulţimei. Distincţiunea propusă asu­
pra acestei agravante . 195
10481. Sediul acestei chestiuni în materia partidpaţiunei 197
1049. Dispoziţiunile din îndreptarea legii şi Pravila V. Lupu 198
1050. Dispoziţiunile legii penale actuale . . . . . . 198
1051. 2. E fr a c fiu n e a definită în ari. 314 G. p. 199
1052. 3. E s c a la d a r e a definită în art. 313 C. p. 199
1053. Această agravantă nu poate fi extinsă peste cazurile prevăzute
de l e g e .................................. ........ 200
1054. 4. C h e ile m in c in o a s e . ......................................................... 200
1055. Legea dă înţeles foarte larg cheilor mincinoase, şi jurisprudenţa
şi mai larg. Critica jurisprudenţii. . 200
10551. Servirea de adevărata, cheie, pierdute sau sustrasă 201
1056. 5. A r m e ; d e fin iţiu n e ; cazuri . . , , , , , 202
10561. Diferite categorii de arme , , , , 203
1056 a. Codul austriac nu dă definiţiunea armelor . . . . 203
1057. 6. S c h im b a r e a p o r t u l u i . c a z u r i ......................................... 204
1057L Legea vagabondajului prevede această agravantă 204
1058. 7. I n s tr u m e n tu l e x e c u tă r ii 204
1059. f) C a n tita te a . Cazuri de agravare din cauza cantităţii. Valoarea. 205
1060. Frecuenţa comiterii infracţiunii ; discuţiune . . . . 206
1061. Susţinerea părerii lui Qrotiu......................................................... 207
10611. Frecuenţa nu are un caracter univoc. Consecinţe , , , 207
1062. Greutatea descoperirei faptei. . , , , , , , 209
10621. Şi această circumstanţă nu este univocă , , , , , 210
106i22. Alte circumstanţe de cari s’ar putea ţine seamă . . 211
 — 7 53 —

1063. g) E v e n tu s (întâmplarea). Sub acest titlu Satumin se ocupă de

intentiune . . . . 212

§ 3. C ir c u m s a n ţe le a g r a v a n t e r e l a t i v e l a c o n s e c in ţe le in fr a c tiu n e i
(posterioare).

1064. Consecinţele rele agravează pedeapsa . . . . . * 212

1065. Totdeauna s’a ţinut seamă şi de consecinţe. Istoricul chestiunei 212
1066. Astăzi acelaşi sistem ; critica lui F. de Liszt . . . . 214
1067. Părerea lui Seuffert; aprobarea e i ..................................... 214
1068. Afară de agravantele legale mai pot fi şi judiciare: exemple pre­
văzute de Cod penal r u s e s c .................................................216
10681. Cazuri prevăzute de anteproiectul italian . . . . 217
10682. Norme privitoare la aplicarea circumstanţelor agravante . 217
10683. Explicaţii cu privire la aceste n o r m e .................................218
1068 a. Circumstanţele agravante în codul austriac . . . . 218
1068 b. Idem în codul maghiar . . . . . . . . 219

Secţiunea II. Cauzele de scădere sau apărare de pedeapsă ^scuzele)

1069. Cauzele de scădere pot fi şi judecătoreşti . . . . . 219

10691. Deosebire în circumstanţe atenuante şi cele agravante . 220

I. Despre scuze.
1070. Ce sunt scuzele? Cauze de apărare şi micşorare de pedeapsă. 221
10701. Sistemul anteproiectului de cod pen. român . . . . 221
1071. Cuvântul scuză nu e acelaşi lucru cu circ. atenuantă legală. 222
1. S c u z e l e a b s o lu to r ii o r p e r e m p to r ii.

1072. Scuzele absolutorii n’ar trebui tratate aici dacă ne-am ocupă
numai de circumstanţele atenuante şiagravante . . . 222
1073. Scuzele absolutorii au diferite m o t i v e .................................222
10731. Cauzele de im p u n ita te ..........................................................222
1074. Delatorul: art. 116, 112 şi 113, Cod. p.........................................223
10741. Idem în art. 92 c. p. Când seaplică această scuză.Norme . 223
1075. Motivul acestor a r t i c o l e ..................................... ... . - 224
1076. Discutarea dacă delatorul trebue apărat de pedeapsă. Părerea
lui Diderot............................................................ . . . 224
1077. Părerea lui Bentham................................... .......... . . . 224
1078. Bentham se pare că a inspirat pe autorii Codului penal . . 226
1079. Apărarea de pedeapsă există şi în dreptul roman. Vechiul drept. 226
1080. Trebue însă ca legea să dea o mică pedeapsă . . . . 226
1080 a. Denunţarea în (codul austriac................................................. 227
1081. Alte cazuri de scuze absolutorii ......................................... 227
10811. Analiza acestor cazuri...................................... . . . 227
10812. Codul penal actual mai prevede şi alte cazuri . . . 228
 754 —
N o. p ara- „ ,
graiului P agina
1082. Art. 307, Cod. penal . . . . • • • • .229
W821. Caracterul dispoziţiunei din acest text . . • • • 229
1083. Dispozitiunea din art. 307 C. penal se aplică la orice infrac­
ţiune contra proprietăţii . . ... . • • • • 229
10831. Susţinerea tezei contrarii. Motive............................................. 230
1084. Motivele date pentru explicarea acestei dispoziţiuni . 231
1085. Adevăratul motiv, tradiţiunea. . . . . . . . 231
1085 a. Dispoziţiunile codului a u s t r i a c .............................................. 232
1086. Combaterea motivelor legiuitorului . . . . . 233
1087. Critica jurisprudenţii franceze, care face distincţiuni . . 233
, 10871. Copii naturali, adoptaţi, copii v i t r i g i .................................234
1088. Legislaţiune comparată. . .................................................... 235
10881. Impunitatea tainicilor luări este unanim criticată . . . 236
1089. Art. 301 C. p., dojenirea s u p e r i o r u l u i ...................................... 236
1090. întinderea acestui articol de doctrină şi de jurisprudenţă fran­
ceză, şi română. Cu mult mai întins încă în vechiul drept
francez şi român . . . . . . . . . . 236
10901. Limitele acestui drept în jurisprudenţă română . . . 239
1091. Comparaţiune între scuzele absolutorie şi cauzele de neculpa-
bilitate. ................................................................. » - . 239
1091 b. Sistemul codului m a g h i a r .......................................................241

2. S c u z e a te n u a n te .

1092. Ele sunt de două feluri. A) S p e c ia le : aproape o abstracţiune

în legea noastră. Art. 232 şi 274 C. p., şi B) G e n e r a le :
minoritatea şi provocare. Alte cazuri citate de d. Liszt,
a) M in o r ita te a ca scuză1atenuantă a fost déjà studiată1 . . 241
10921. Exemple de scuze a t e n u a n t e ................................................. 242
10922. Responsabilitatea atenuată ca s c u z ă .................................243

b) P rovocarea.

1093. Provocarea poate da naştere la trei situaţiuni juridice. Aci ne

ocupăm de provocare numai ca scuză atenuantă . . 243
1094. Motivul micşorării de pedeapsă. ’ . . . . . . 243
10941. Care trebue să fie adevăratul motiv ? . . . . . . 244
1095. Nu trebue confundată cu legitima apărare . . . . 244
1096. Vechii autori consideră provocarea ca o apărare. Combaterea
acestei păreri............................................... ........ . . . 244
10961. Dreptul roman, barbar, canonic şi intermediar . . . 245
1097. Dispoziţiunile legii relative la provocare: 4 cazuri de provocare 246
10971. Sistemul anteproiectului român . . . .. . 246

L Provocarea prin violenţe fizice.

1098. Provocarea trebue să fie : 1) Fizică . . . . . . 246
1099. 2) Violenţa trebue să fie m a r e ................................................. 247
 755 —
Ко. pata- P agina
graiului
10991. Nu putem stabili un criteriu aprioric pentru evaluarea violentei. 247
1100. 3) Asupra unei persoane; aSupra unui animal e numai circum­
stanţă a te n u a n tă ......................................................................247
H001. Unele coduri admit chiar cu privire la bunuri, onoare, etc. 248
11002. Reacţiunea trebue să se îndrepte contra provocatorului . . 248
1101. 4) Lovitura să fie n e d r e a p t ă .....................................................249
1102. După C. cas. fr. art. 250 C. p. nu se aplică când e vorba de un
funcţionar în exerciţiul funcţiunii. Argumentele sale. Comba­
terea lor . . . 249
11021. Alte argumente contra soluţiunei Casaţiei franceze . . 250
11022. Provocarea pornită delai r e s p o n s a b i l i ......................................251
11023. Actul provocator poate să nu fie ilicit penal . . . . 251
1103. La provocare trebue a ţine seamă de timpul trecut dela pro­
vocare până la infracţiune . ......................................... 251
11031. Timpul aci trebue pus în acord cu starea psihică . . .252
1104. Poate să existe provocare unită cu premeditare ? Cas. fr. afir­
mativa. Combaterea acestei păreri . , . . . 252
11041. Trebue să distingem două ipoteze. Exemple . . . . 253
11042. Provocaţiune reciprocă s u c c e s i v ă .................................... 254
11043. Provocaţiune reciprocă c o n c o m it e n t ă ............................ 255
1105. Cu toate că legiuitorul vorbeşte numai de loviri şi răniri,
provocarea e o scuză atenuantă la orice crimă or delict,
nu însă la contravenţiuni . . . . . . . 255
11051. Trebue însă ca infracţiunea să fie susceptibilă de provocare. 256
11052. Infracţiuni săvârşite nu contra provocatorului dar cu ocaziu-
nea provocării. . 256
1106. Excepţiuni la regulă că provocarea e o scuză, a) Paricidul
nu e scuzabil 257
1107. Cu toată generalitatea art. 252 C. p., paricidiul e scuzabil în
caz de minoritate şi flagrant delict de adulter . . . 257
1108. b) Uxoricidiul nu e scuzabil. Critica de redacţiune a legii, pre­
tinsa excepţiune (legitima apărare) nu e o excepţiune . 258

II. Provocarea prin escaladarea zidului unei case locuite

1109. Art. 251 C. p. . . ......................................... 258

III. Provocarea prin flagrant delict de adulter.

1110. Condiţiunile cerute de lege. a) Flagrant delict . . . 259

11101. Condiţiuni privitoare la actul în sine . . . . . 260
11.11. b) In casa conjugală. Critica legii................................................. 260
l l l l 1. Această scuză profită exclusiv soţului inocent . , . 260
1112. Critica legii fr. care stabileşte inegalitate între soţi relativ
la această s c u z ă .................................................. . . . 261
1113. Inegalitatea dealtmintrelea e tra d iţio n a lă .................................262
 — 7 56 —
No. para­ P a g in a
grafului
1113 a) Codul austriac nu conţine o dispoziţiune specială în acest caz 263
1114. Un caz de provocare considerat de legiuitor ca legitimă apărare
art. 256 C. penal. ............................................................ 264
1115. E fe c tu l p r o v o c ă r i i. E de a scădea considerabil pedeapsa, mai
mult decât circ. atenuante. 264
11151. Dispoziţiunilc anteproiectului de c. p. român . . • • 265
11152. Concurenţa mai multor scuze atenuante , 265
1116 b. Provocarea în sistemul codului maghiar . , , , 265

II. Circumstanţele atenuante.

1116. Deosebirile între scuze şi circ. a t e n u a n t e ................................. 266
11161. Circumstanţele atenuante în dreptul roman, canonic, intermer
diar şi m o d e r n ......................................................................... 267
11162. Legislaţiune c o m p a r a t ă ......................................................... 268
11163. Rolul circumstanţelor atenuante în individualizarea pedepsei. 268
1117. Circumstanţele atenuante se vor studia în partea 2-a cursului. 270
1118. Enumerarea lor e grea fiindcă sunt numeroase . . . . 270
11181. Deasemenea semnificaţia lor mult variabilă exclude o catalo­
gare ......................................................................................... 271
11182. Sunt totuşi unele circumstanţe perfect univoce care ar putea
deveni circumstanţe legale . . . . . 273
11183. Unele coduri au enumerat circumstanţele atenuante • . • 273
11184. Criterii pentru stabilirea circumst. atenuante în practică 274
1118®. Circumstanţe foarte uşurătoare................................................. 274
1119. Sexul era considerat altă dată ca o cauză de atenuare. 275
1120. Combaterea motivării celor vechi admiterea însă a scăderii
p e d e p s i i .................................................................................... 276
11201. Drept comparat. Cum trebue pusă chestiunea? 276
11202. Stările cari conduc la o răspundere atenuată . 277
1121. Lipsa complectă de c u l t u r ă ................................................. 277
11211. Această circumstanţă nu are un caracter univoc 278
11212. Circumstanţele trebuesc raportate la natura specifica a in-
fracţiunei .................................................................................. 278
1121b Sistemul codului maghiar . . ......................................... 279

CAPITOLUL V

PLURALITATEA INFRACŢIUNILOR

1122. Subiectul acestui c a p i t o l ......................................................... 279

1123. Diferitele ipoteze de pluralitate de infracţiuni . . . 280
11231. Modalităţile infracţiunei sub raportul pluralităţii . “. 280

Secţia I. Cumulul de infracţiuni.

1124. Când există cumul de infracţiuni ? . 281
1125. Concursul ideal de i n f r a c ţ i u n i ................................. ........ . 282
 — 757 —
Ко. para- Pagina
grafalni
11251. Diverse concepţiuni asupra cumulului ideal . . 283
11252. In cazuri aşâ zise de cumul ideal avem un adevărat cumul real 285
11253. Teoria cumului ideal a ispitit pe mulţi altădată. 289-
11254. Legislaţiune comparată................................ ■ • 290
11255. In sistemul actual adoptarea teoriei nu duce la un rezulttat
practic . 1— .......................................................... 290
1125е. Cumulul ideal în anteproiectul de c. p. român. 291
П257. Jurisprudenţa şi doctrina italiană cu privire la cumulul ideal. 292
1125®. Criteriu practic pentru a distinge cumulul ideal 293
1125®. Cumul ideal şi infracţiuni p r o g r e s i v e ................................. 294
112510. Infracţiuni ce exclud ideia de cumul......................................... 295
112511. Alternanţa de calificări. Deosebire de cumul ideal 295
112512. Concursul de texte. Nu trebuie confundat cu cumulul ideal. 296
112513. Concurs de texte între codul penal şi legile speciale 297
112514. Infracţiuni prevăzute de două legi dar cu concept distinct. 297
1126. Nu e cumul când se ucide o persoană în locul alteia 298-
11261. Cazul l’am discutat la nr. 5661 — 5672 ................................. 298
1127. Când se lovesc două persoane este o simplă infracţiune 298
11271. Credem că trebue să se admită existenţa cumulului. 298
1128. Nu poate fi cumul între bancrută simplă şi frauduloasă 300
1129. Infracţiunea complexă .......................................................... 300
11291. Deosebirile ce cată a se face în acest caz . . .. 301
11292. Diferite varietăţi de cumul real . . 302'
1130. După Curtea de casaţiune română, cestiunea dacă faptele consti-
tuesc un cumul e cestiune de f a p t ......................................... 303
1131. Critica jurisprudenţii ...................................................................... 303
1132. In realitate trebue a distinge . . . . 304
11321. Soluţiunile ce au a fi a d o p t a t e ................................................. 304
1133. Sistemele care se pot concepe în privinţa pedepsirei cumulului
1) Cumularea pedepselor.. Inconvenientul sistemului. . 305
1134. 2 ) Sistemul absorbţiunei. Critica lui 306
1135. 3) Sistemul mixt . . . . ......................................... 307
11351. Cumulul juridic. Aşezarea lui. Criteriu . . . 308
1136. Istoricul pedepsirei c u m u l u l u i ................................................. 309
11361. Dreptul roman şi c a n o n i c ......................................... 312
11362. Drept comparat. Legiuirile moderne............................................. 312
1137. La noi se găseşte sistemul absorbţiunei în Regul. organic. 313
1138. Actualmente la noi materia e prevăzută în art. 40 C. p. şi 388
şi 402 Proc. pen. Sistemul admis e acela al absorbirei pedepsii 313
11391. Excepţiuni. Art. 178 şi 195 c. p................................................. 314
11392. Cazuri când cumulul e pedepsit la fel cu infracţiunea simplă ". 314
1140. Există cumul de pedepse la contravenţiuni ? Da. . 315
1141. Cauza acestei-deosebiri între contravenţiuni şi celelalte in­
fracţiuni. Critica legii. 3,16
11411. Codul italian admite necumularea. Doctrină . ЗД 7
1141 a. Idem în codul a u s t r i a c ......................................................... 318
 No. para­
grafului Pagina
1142. Dificultate de aplicare la regulacumulului....................................... 318
1143. Dacă persoana e déjà judecată se disting trei ipoteze . . 319
1144. Dacă s’a pronunţat pedeapsa pentru infracţiunea cea mai grea.
trebue încă urmărire ? C o n t r o v e r s a ......................................320
1145. Susţinerea afirmativei ....................................................................... 320
11451. Cari sunt ipotezele ce interesează ? Soluţionarea lor . . 321
11452. Jurisprudenţa franceză a c t u a l ă .............................................. 322
11453. Legislaţiune comparată..................................................................... 322
1146. Cazul Abadie ......................................................................................322
1147. La noi afirmativa mai admisibilă ca la francezi . . . 323
11471.Teoria pedepsei indivizibile. E f e c t e .................................................. 323
1148. Caracterul cumulului e judecătoresc, iar nu executiv. Contro­
versa ........................................................................................ 324
1149. Asupra cumulului se va pronunţă instanţa care a dat ultima
p ed eap să..................... ............................................................... 325
1150. Dacă ambele pedepse nu trec peste maximum ele se cumulează
după jurispr. C. cas. fr. şi rom. . . . . . . 320
1151. Critica acestui sistem ................................................. ' . 327
1152. Interpretarea trebue cerută înainte de începerea executării se­
cundei condamnării, spre a evită o detenţiune nedreaptă •. 329
1153. Pedepsele accesorii se absorb cu cea principală . . . 330
1154. Relativ la pedepsele complimentare controversa . . . 330
1155. Critica sistemului Curţii de cas. fr. . . . . . . 331
1156. Art. 40 C. p., se aplică şi la t e n t a t i v ă .................................332
1157. Nu poate ficumul dec o m p lic it a t e ...................................................332
1158. Dacă judecătorii au aplicat greşit art. 40 C. p., însă n’au dat
maximum, aplicând circumstanţe atenuante, va fi casare ?. 332
1159. Falsurile şi furturile comise în aceeaşi zi contra aceleaşi per­
soane, nu constituesc un cumul. . . . . . . 333
1160. Relativ la aplicarea regulei necumulării la legile speciale, con­
troversă ; admiterea afirmativei . . . . . . 334
11601. Temeiurile soluţiunei a f i r m a t i v e .............................................. 334
1161. Amendele fiscale şi despăgubirile se pot cumulă . . . 335
1162. Derogări la art. 40 C. p . ......................................................... 335
11'63. Materia tratată prea sumar de legiuitor• ., . • • . 335
11631. Cumulul în anteproiectul dec. p. român . . . . 335
11632. -Observaţiuni asupra dispoziţiunilor anteproiectului . . 336
1163®. Cum trebuie privit cumulul în ştiinţa penală . . . . 337
11634. Sistemul cel mai conform cu principiile de individualizare
a pedepselor ................................................................................ 338
11635.. Dispoziţiunile anteproiectului italian . . -. . . . 339
11636. Contopir-ea pedepselor ne pronunţate deodată . . . 340
11637. Amnestierea uneia din infracţiuni în caz de cumul . . 340
11638. Aceiaş problema în caz de cumul i d e a l .................................341
1163 b. Cumulul în dreptul penal ungar . . . . . . 342
1163 b1. Sistemul codului u n g a r ......................................................... 343-
 — 759 —

Secţia Il-a. Comiterea unei infracţiuni după condamnarea definitivă.

1164. Această ipoteză nu are un nume s p e c i a l ................................. 344'

11641. Recidiva reală şi fictivă. Critica acestor termeni. înlocuirea lor 344
1165. Două ipoteze prevăzute de lege... . . , . . . . 346
11651. Lacunele dispoziţiunei legei actuale . . . . . . 347
1166. Critica dispoziţiunilor legji . . . • • • ■ 347
11661. Ante proiectul de c. p. român a extins şi în acest caz recidiva. 348-

Secţia IlI-a. Recidiva.

1167.Importanţa materiei r e c i d i v e i .......................................................349'

11671. Localizarea criminalităţii. ......................................................... 350‘
1168. Cauza pentru care problema e mai grea astăzi . . . 351
1169. Diviziunea m a t e r ie i........................................................................... 352
1170. Definiţiunea şi etimologia. .................................................... 352"
117Q1. Limitele recidivei după anteproiectul de c. p. român . . 352
1171. Cauza tratării diferite a recidivei de cumul în privinţa pedepsii. 353
1172. Critica părerii d-lui Qarofalo că deosebirea n’ar fi raţională. 354
11721. In ce sens au asimilat pozitiviştii cumulul cu recidiva . 354
11722. Perseverenţă criminală şi obişnuinţă criminală. . . . 356
11723. Sub raportul juridic teoria cumulului este inevitabilă . . 356
1173. Confundarea cumulului cu recidiva la Romani şi în vechiul drept 358
1174. Critica opiniei care susţine că agravarea pedepsii în caz de re­
cidivă violează regula non bis in idem. Cauza acestei păreri. 358
11741. Caracterul recidivei ca circumstanţă modificatoare . . 359'
11742. Critica celor două teorii de caracterizare . . . . 361
11743. Recidiva prin ea însăşi nu se poate caracteriza . . . 361
1175. Critica sistemului agravării de Bertauld; arătând că spre a fi
logic ar trebui să fie progresiv, răspuns la această critică. 361
1176. Păreri raţionale în privinţar e c i d i v e i .................................... 362'
11761. Nu pot fi grefate principiile pozitiviste sistemului represiv
a c t u a l......................................................................................... 363
1177. Istoricul recidivei în an tich itate...................................................... 364
11771. Dreptul r.oman, barbar, canonic şi! intermediar . . . 365
1178. In vechiul drept e u r o p e a n ...................................................... 365
1179. In vechiul drept r o m â n e s c ...................................................... 368
1180. In vechiul drept, ceeace atrăgea agravarea de ordinar eră re-
peţirea aceleiaşi in fr a c ţiu n i................................ ........ . 368
11801. Legislaţiune c o m p a r a tă ............................................................. 3651
1180 a. Sistemul codului a u s t r i a c .......................................................370

Consideraţiuni generale

11802. Termenii r e c i d i v e i ........................................................................... 370

11803. Recidivă cu condemnaţie şi recidivă cu execuţie . . . 371
 — 760 —
No. para- ,
grafului '
11804. Recidivă limitată şi absolută . . - - . . . 372
1180®. Recidivă specială şi generală. Subdiviziuni . . . . 372
11808. Recidivă temporară şi perpetuă r . . . . . . 374
11807. Recidivă unică şi recidivă'progresivă.' . . . . . 375
îi'808. Caracterul juridic al recidivei . . . . •. . :. .378
11809. Tratamentul recidivei . . . * . .■ ■• . 378
118010. Agravare obligatorie şi facultativă. Drept comparat . . 379
118011 Care este sistemul ce ar trebui adaptat? . •. . . . 380
118012 Cum ar trebui să fie reglementată în dreptul positiv. . . 381

Condifiunile recidivei

1181. Conditiunile recidivei trebuesc studiate separat la crime şi delic­

te, şi la contravenţiuni . . . . . . . . 382
1182. La crime şi delicte se cer 5 condiţiuni. . . . . . 382
1183. 1) Condamnare anterioară irevocabilă .; . . . . 382
11831 Anteproiectul de c. p. român nu mai cere executarea ■. . 383
11832 Când dispare primul termen al recidivei?. . . . -. 383
1184. 2 ) Pedeapsa de peste 6 luni de închisoare . . . . . 384
1185. Critica l e g i i ................................................. . . . 384
11851 Mica recidivă. Anteproiectul de c. p. român . . . . 385
11852 Cum trebue reglementată mica recidivă? . . . . . 385
1186. 3) Prima pedeapsă să fi fost executată . . . . . 386
11861. Anteproiectul rom. de c. p. se mulţumeşte cu o condamnare de­
finitivă . . . . . . . . . . . 387
1187. In caz de gratie sau amnistie există recidivă? Controversa: sus­
ţinerea n eg a tiv ei..................................................... ........ . '387
1188. Controversa aceasta discutată şi în vechiul drept . . . 38)8
1189. Un ultim argument pentru susţinerea negativei . . . . 389
1190. Raţiuneaţ e favorabilă acestui s is te m .........................................390
11901 Această controversă a fost rezolvită expres de anteproiectul de
cod penal român............................................... ........ . . 300
1191. Legislafiune c o m p a r a t ă ......................................................... 392
1192. 4) Comiterea unei noi infracţiuni . . . . . . . 392
11921 Combaterea tezei care nu admite recidivă dela delict la crimă 392
11922 Principiile criminologice se opun acestei teze . . . . 394
1193. Vechea legislafiune cerea ca recidivă să fie o reiterare a ace­
leiaşi infracţiuni............................................................395
1194. Legea franceză şi română a admis recidiva generală . . 395
1195. Combaterea părerii că numai recidiva specială (reiterarea) ar ii
p e r i c u l o a s ă . ............................................................395
11951 Anteproiectul român a admis ambele recidive . . . . 396
11952 Recidiva între infracţiuni de doi şi de culpă................... 396
U953. In ce condiţii s’ar puteâ admite o atare recidivă . . . 398
1196. Pentru infracţiunile speciale este prev. de lege numai că în in­
fracţiunile politice şi infracţiunile de drept comun nu există
r e c i d i v a .................................................................... 399
 — '761 —
No. para- PagiDa.
giratului
11961. Aceiaş dispoziţiune întâlnim şi în. anteproiectul de c. p. r. 399
11962. Discutiune cu privire la infracţiunile de presă . 400
1197. In celelalte cazuri îndoiala şi susţinerea că nu există recidivă 400'
11971. Recidiva şi infracţiunile disciplinare . . . . . . 401
1198. Legislaţiune comparată relativ la infr, militare . . . . 402
11981. DispoZiţiunile anteproiectului rom. şi infr. militare. . . 402
11982. Când recidiva e posibilă ce calificare se va avea în vedere? 403
11983. Aceleaşi principii se aplică şi atunci când infracţiunea mili­
tară e judecată de un tribunal ordinar . . . . 404
1199. In legea română nu poate să existe recidivă pentru infr. militare 404
1200. Relativ la alte legi spec. în princ. nu există recid. iecât specială 404
12001. E x cep tiu n i......................................... 405
12002. Regulele privitoare la recidive se aplică şl infr. speciale. 406
1200®. Pentru delictele contravenţionale se aplică reg. dela delicte 407
1201. Desfiinţarea incriminării trimitere . . . . . 407
1202. Se tine în seamă de infracţiunile comise în străinătate? Contro­
versă. Susţinerea n e g a t i v e i ......................................... 407
1203. Aprobarea însă de lege ferenda a sistemului contrariu. 408
1204. Legislaţiunile nu admit recidiva pe baza unei cond. străine 408'
12041. Anteproiectul român admite soluţiunea contrară. Norme. 409
12042. Sentinţele pronunţate într’un teritoriu anexat . 409
1205. Infracţiunile comise de minor pus în casa de corecţiune nu p t
fi ţinute în seamă la recidivă . . . . . 410'
1206. Cine se pronunţă la juraţi asupra recid.? Controversă în Franţa 410
1207. Curtea de cas. română admite că se vor pronunţa magistraţii
Curţii, iar nu j u r a ţ i i ................................., 411
1208. Susţinerea acestei p ă r e r i ........................................ 411
1209. Pentru validitatea' hotărîrei de recidivă se cere hot. să constate
existenţa primei recidive. Rigoarea jurispr. franceze 413
1210. Rigoarea mai ales în materie de contravenţiuni . 413
1 2 1 1 . Jurisprudenţa franceză a înrâurit pe cea română 414
1212. Dacă au făcut aplicarea recidivei şi ea nu există, urmează casa
deşi s’ar da o pedeapsă care s’ar fi putut da şi în lipsa recid. 414
12121. In practică se întâmplă mai des situaţiunea contrară! Ce se va
face în acest c a z ? ................................................. 414
12122. Anteproiectul de c. p. român dispune în mod expres. 415
12 12 3. Discuţiuni ce se pot ivi în practică . . . . 415
1213. 5) Crima sau delictul trebue să se fi comis în timp de 10 an
Explicarea acestei conditiuni. Aprecierea ei . 416
1214. In orice caz ar trebui ca term. să varieze după gravitatea infr 417
12141. Şi anteproectul de c. pen. român fixează termene 417
12142. Noi credem că termenele trebuesc excluse. 418
1214®. La ce bază se vor raportă termenele fixate. 419
1214 a. Recidiva în codul austriac......................................... 420
1214 a1, Idem în anteproectul austriac, german şi elveţian. 421
1214 b. Idem în dreptul m agh iar................................................. 421-
 — 762 —
No, «ata- „ .
Kra'ului Pagina
IY. Efectele şi pedeapsa recidivei

1215. Patru cazuri de exam in at................................................................ 422

1216. a) Recidiva delà crimă la c r im ă ................................................. 422
1217. b) Recidiva dda crimă la delict . . . . . . . 428
1218. Motivul pentru care legea în acest caz depăşeşte maximul înohi-
sorii corect. în loc de a se urcă în scara pedepselor. . 423
12181. Toată această discuţiune e iără temeiu ştiinţific. ■> . . . 424
1219. Codicele penal fr. din 1810 scţ urcă la pedepse superioare. . 425
1220. Critica sistemului legii . 425
12201. Legislatiuneâ engleză şi nord-americană . . . . . 426
1221. c) Recidiva delà delict la delict ................................................. .427
1222. E vorba de maximul special, iar nu general . . . , 427
1223. d) Nu există recidivă delà delict la crimă. . . . . 427
1224. Motivul dispozitiunei, art. 45 C. p........................................... . 428
1225. Critica acestui articol . . . . . . ." . . 428
1226. Legiuitorul dealtmintrelea e logic cu sine . . . . . 430
1227. Quid în caz când o crimă a fost pedepsită corectional? Textele
legii sunt con trad icorii.................................................■ . .430
1228. Istoricul redactării legii ne arată că trebue să ţinem seamă de
pedeapsa d a t ă ................................................. ........ . 431
1229. Raţiunea e favorabilă acestei interpretări . . . . . 431
1230. Textul legii pare contrariu............................................ . . 432
1231. SolutiunC admisă de doctrina şi jurisprudent română. . . 433
12311. Credem că singură calificarea judiciară se impune. • . " . 433
12312. Anteproiectul de c. p. român adopta soluţia contrară. . . 435
1232. In caz de desfiinţare or corectionalizare a primei pedepse suferite
există recidivă? Controversă. Susţinerea afirmativei . . 435
12321. Credem întemeiată din contra negativa . . . . • . 436
12322. Acelaş lucru când legea schimbă calificarea. . . 437
12323. In ce fel condamnatiunea pentru oj infracţiune desfiinţată în ur­
mă are a fi tinută în s e a m ă ? ......................................... 438
1233. Dacă crima comisă în urmă a fost corectionalizată, se aplică a-
gravarea din art. 43? Controversă. Susţinerea afirmativei! 438
1234. R e z u m a t . .........................................................................................439
12341. Dispoziţiunile anteproiectului de c. p. rom. Ierarhizări. Critică 439
1234 a. Câteva referinţe la anteproiectele str ă in e ....................................... 440
1234 a1. Anteproiect german . . ................................................. 441
1235. Recidiva la contravenţiuni. Conditiunile cerute de lege. . . 441
1236. Agravarea se mărgineşte la pedepse de simplă politie, uneori
atrage pedeapsa corecţiunei ........................................................ 443
1237. Rezulatul ciudat la care se ajunge din cauză că nu se pot da
circumstanţe atenuante în materie de contravenţiuni. ‘ . 443
12371. Raţiunea pentru care se înlătură recidiva. . . : . 444
12372. Dispoziţiunile anteproectului de c. p. român în această privinţă 444
1237 a. In codul austriac se aplică recidiva şi la contravenţii . . 445
 — 7 63 -
No. para- Pagina*
grafului
§ 5. Dovada recidivei, Caziere judiciare

1238. Dovada recidivei trebue făcută-de Ministerul public . 445

1239. Cum se constată recidiva după legisl. penală) 1810?. 445
12391. Un serviciu de identificare există la Direcţ. gen. a în< liisorilor 446
1240. Reforma lui H. Qisiquet................................................. 447
1241. Propunerea lui Bonneville de Marsangy 447
12411. Organizarea cazierului în sistemul francez. 445
12412. Variaţiuni în alte sisteme......................................... 449
12413. Dispozitiuni speciale privind serviciul cazierelor 456
1242. Realizarea ei de guvern................................................. 450
1243. Răspândirea Cazierelor judiciare................................. 451
1244. Chesiunea clandestinităţii Cazierelor judiciare . 451
1245. Propunerile lui J. L e v e ille ......................................... 452
1246. Constatările statistice ale Cazierelor judiciare în Franţa . . 453
1247. In Ita lia ................................................................ 453
1248. Alte constatări statistice în F r a n ţ a .........................................454
12481. Constatări mai r e c e n t e .............................................................. 454
1249. Constatări asupra recidivei în B e lg ia .........................................455
1250. In A n g l i a ............................................................... 455
1251. In G erm ania........................................................................................ 456
1252. Cauza acestei creşteri a recidivei : indulgenta justiţiei represive
şi relei organizări a penitencarilor ...............................................457
1253. Cestiunea Cazierelor judiciare în România . . . . 459’
1254. Sistemul indentificărej a n tro p o m etrice...................................... 461
12541. Serviciile de identificare dc-la: n o i ........................................ 463
1255. Sistemul Dactiloscopiei.......................................................................463
12551. Utilitatea mijloacelor de id e n t ific a r e ...................................... 464
12552. Diferite metode de identificare. Descrierea lor . . . .465
12553. Necesitatea aflării unei „cheii“ pentru folosirea metodelor . 466
12554. Despre portretul-vorbit .............................................................. 467
12555. Un oficiu mondial de identificare...................................................... 468

CAPITOLUL VI
Pluralitatea infracţiunilor
Despre participaţiuni
1256. Coparticiparea d e lic tu o a s ă ...................................................... 468
12561. Definiţiunea p a r t ic ip a ţ iu n e i................................................. 469
12562. Participare principală şi secundară......................................... 469
12563. Condiţiunile participaţiunei în g e n e r e ......................................... 469
12564. Acordul prealabil. In ce constă. Importanta lui 470
12565. Acord prealabil expres şi t a c i t ................................................. 470
12566. Acordul prealabil şi factorii elementului imaterial 471
12567. Diferite exemple pentru precizarea problemei 472
12568. Verificarea acordului prealabil la infracţiunile intenţionate
preterintenţionate şi c u l p o a s e ......................................... 473
 — 764 —
No. para­
grafului Pagina
1256®. Participarea e posibilă în orice infracţiuni . . . . 474
125610. Acţiuni multiple şi cu finalităţi diferite. Nu există participaţiune 474
125611. Nu se cere ca participanţii să fi avut acelaş mobil . . 474
125612. Infracţiuni săvârşite de o colectivitate. Poate exista partici­
paţiune. . . . ..........................................................475
125613. Trebue să existe o infracţiune săvârşită sau încercată . . .. 476
125614. Nu e posibilă tentativa de ■participaţiune . . . . 476
125615. Participaţiune morală şi materială . . . . 477
125616. Infracţiuni ce implică întotdeauna o pluralitate de. persoane 477
1257. Pluralitatea infractorilor nu scade pedeapsa, ci poate să fie
o cauză de agravare)......................................................... . 478
12571. Trebue să facem din acest punct de vedere deosebiri între di­
versele categorii de p a r t ic ip a ţ iu n e ..................................479
12572. Agravarea trebue să fie condiţionată de alte împrejurări . 480
1258. Nu vom studia dfecât colaborarea secundară, nu orice participa­
re d e lic tu o a s ^ .................................................. , , 48(0

Teoria complicităţii.

1259. Dividerea m a t e r ie i........................................................................480

Secţia I. Definiţiunea etimologia, interesul distincţiunei între

complici şi coautori.

1260. Etimologie . . . . . . . . . . . .. . 480

1261. Conexitatea; deosebirea de complicitate . .. . , . 481
1262. Definiţiunea c o m p l i c i t ă ţ e i ......................................... . . 481
12621. Titlul despre complicitate din cod. pen, trebue privit în sen­
sul larg de orice participaţiune . . . 481
1263. Dificultatea materiei . . 482
1264. Interesul distincţiunei între complici şi coautori . . . 482
1265. Punct comun între complicitate şi colaborare de coautor . 483
1266. Jurisprudenţa franceză confundă pe complici cu coautori . 483
1266 a. Dreptul austriac distinge precispe autori şi complici . . 484

Secţia I. Istoricul complicităţii

1267. In dreptul roman nu era creată actuala teorie a complicităţei;

lipsea chiar numele de complicitate . . . . . 484
1268. Complicele era pedepsit în dreptul roman cu aceeaşi pedeapsă
ca autorul . . . . . . . . . . . 485
12681. Dreptul roman face deosebire între delictele publice şi cele
private . . . . .. . .' .. . . . . 486
12682. Dreptul barbar. Dreptul canonic . . . . . . 486
1269. In evul mediu luptâ două sisteme : al parificărei de pedeapsă •
din dreptul român şi al diferenţierii de pedeapsă din legea •
longobardă . . . . . . . . . . .487
1270. In vechiul drept francez domină sistemul parificării de pedeapsă 487
 — 765 —
iîo. para­ Pagina
grafului
12701. Legiuirile statelor italiene din evul m e d i u ......................... 487
1271. Sistemul diferenţierii de pedeapsă nu plăcea autorilor. . ' 488
1272. Vechiul drept german era pentru parificarea de pedeapsă. Or­
donanţa Carolina prin art. 177 dispunea contrarul 488
1273. Dacă nu există diferenţierea legală, există în dreptul vechiu
diferenţierea ju d ic ia r ă ............................................................. 488
1274. Francezi au menţinut şi menţin şi astăzi sistemul parificării
de pedeapsă . . . . • • • • 489
1275. Vechiul nostru drept era deasemenea pentru parificarea pedepsei 489
1276. Câteodată în practica noastră judecătorească veche complicele
se pedepsea mai u şor................................................................ 491
12761. Legislaţiunile moderne, drept com parat................................. 491
12762. Asimilarea pedepsei complicilor cu a autorilor. Efecte 492

Secţia III. Condiţiunile complicităţii.

1277. Distincţiunea complicilor de alţi coparticipanţi 493

12771. Complicitatea nu este de cât o modalitate a participaţiunei 493
1278. Infracţiunile comise de mulţime de persoane . . 494
1279. Acestea nu sunt cazuri de complicitate propriu zis 494
12791. In, faptele penale comise de o colectivitate putem întâlni com­
plicitatea ................................................................... 495
1280. Complicele e acela care parcticipă în mod secundar, care ajută
la comiterea infracţiunei ......................................... 495
12801. Cum se disting coautorii de complici ? Criteriu 496
1281. Legiuitorul nostru numeşte autori numai pe executorii material
ai infracţiunii ...................................................................... 497
1282. Concepţiunea ştiinţifică a deosebirei . . . . 497
1283. Pentru complicitate se cer 4 condiţiuni : . . . . 498
1284. a) Să fie vorba de infracţiune. De aci rezultă că nu poate fi com­
plicitate la s i n u c i d e r e ................................................. 498
12841. Legislaţia comparată cu privire la această chestiune 499
1285. Coautorul de sinucidere; se pedepseşte . . . . 499
1285 a. Sinuciderea în dreptul a u s t r i a c ................................ 500
1286. E însă indiferent dacă autorul principal a fugit, a murit or
necunoscut . . . . ......................................... 500
1287. In caz de achitare sunt distincţiuni de făcut 501
1288. Asupra furtului dela părinţi vom reveni. . . . 501
1288 a. Această controversă nu există în dreptul austriac . 501
1289. Coautorii furtului dela părinţi şi tăinuitori sunt pedepsiţi 502
1290. Nu există complicitate în caz de amnestie 502
12901. Complicitatea va urma întotdeauna condiţiunea juridică
faptului principal. Efecte. Amnistie. Prescripţie. Abrogare 502
12902. Acelaş lucru în caz de tentativă nepedepsibilă 503
1290 a. Sistemul codului austriac . . . 503
1291L Complicitate la infracţiunile speciale : trimetere 503
1291L Dispozitiunile cod. pen. se aplică şi legilor speciale. Condiţii 504
1292. Controversă asupra mărturisirei false în cazul art. 290 c. p. 504
 - 766 —
Mo. para­ Pagina
grafului
1293. 0 hotărîre criticabilă a Trib. suprem al Germaniei 504
12931. Credem solutiunea Trib. german chiar nejuridică 505
1293 a. O atare interpretare este exclusă în codul austriac 505
1294. b) Infracţiunea să constitue crimă sau delict. Motivele pentru
care nu e complicitate la contraventiuni 505
1295. Critica l e g e i ........................................................................ 506
1296. Opiniunea lui de Liszt. Critica e i ................................. 506
12961. Complicitatea e posibilă şi la contraventiuni 506
12962. Anteproiectul de c. p. român a admis-o în mod expres 507
1296 a. Codul austriac o admite deasemeni ca şi anteproiectele ger­
mane, austriac şi c e h o s lo v a c ......................................... 507
1297. Mai ales trebue pedepsit agentul provocator la contravention
fiindcă e un c o a u t o r ..................................................... 507
12971. Credem că provocarea calificată e pedepsită şi la contra­
ventiuni. .................................................................. • 508
12972. Anteproiectul de c. p. român pune capăt acestei controverse 508
1297 a. Codul austriac pedepseşte provocarea la contraventiuni 509
1298. c) Ajutorul trebue să fie dat cu intenţiune . . . . 509
1299 Intenţiunea trebue constatată prin hotărâre . 509
1300 Nu poate să existe complicitate la infracţiunile neintenţionate 510
1301 Părerea că poate să existe complicitate la infracţiunile nein­
tenţionate. Combaterea e i . ................................................. 510
1302. Cauza acestei opiniuni e că se confundă coautorii cu complicii. 512
1302 a. Se iau în general exemple greşite de aceia rezultatele par
a b s u r d e . ................................................................................. 513
1303 Rezultatul absurd la care s’ar ajunge cu această părere 513
13031. Astăzi nu mai pare hazardat a susţine complicitate la infrac­
ţiuni de c u l p ă ................................................. 514
13032. Paralelism între complicitatea la infracţiunile intenţionate şi
complicitatea la infracţiunile culpoase . . . . 515
13033. Exemple pentru diferite ip o t e z e ................................ ........ . 516
13034. Nu trebue confundată participarea cu concursul dei cauze. 518
1303°. Autorii admit astăzi participarea la infracţiunile culpoase 518
1303e. Pe ce se întemeiază cei cari susţin tema contrarie 519,
13037. Participarea este admisă şi la infracţiunile preterintenţionale. 519
13038. Complicitatea nu e posibilă la infracţiunile de obiceiu 520
1304. Relativ la delictele contravenţionale, jurisprudenţa franceză ad­
mite că poate exista complicitate. Combaterea acestei ju-
risprudenţe .................................................................................. 520
1305. Combaterea părerilor Garçon şi V id a i......................................... 521
13051. Cum trebue privită şi examinată această problemă 524
13052. Termenul de complicitate fără ştiinţă este absolut greşit 525
1306. Cazurile de participare la infracţiune după Carrara . 526
1307 d) Complicitatea trebue să se îndeplinească în unul din modurile
prescrise de lege. Consecinţele acestei condiţiuni. 526
13071. Complicitate reală şi complicitate l e g a l ă ................................. 527
13072. Enumerarea limitativă a l e g e i ................................................. 527
 — 7 67
No. -para­
grafului Pagina
1308. Consecinţa că nu poate să existe complicitate la infracţiunile
de inacţiune.................................. • • • • • •
13081. Complicitatea poate exista şl la infracţiunile de omisiune.
Exemple . . • • . . . . . . . 528
13082. Nu trebue confundată cu'complicitatea prin omisiune ' . . 529
1309. Complicitatea negativă admisă altăl dată şi chiar de codul pe­
nal din 1810................................................ 529
13091. Drept roman, canonic. Legislaţie comparată . . . . 530
13092. Când şi cum neîmpiedicarea ar putea constitui o complicitate ? 531
1309®. Idem pentru nedenunţare. Distincţiuni........................................... 531
1310. A existat în cod. pen. Iosif II şi în vechiul drept român . 532
1310 a. Denunţarea în codul austriac .........................................532
1311. Astăzi nu mai estea d m is ă ................................................................533
1311a. Anteproiectul austriac şi german admit pedepsirea. . . 533
1311b. Participarea în dreptul m a g h i a r .................................. .'534
1311 b1. Condiţiunile com plicităţii................................................ . 534
1311 b2. C o a u to r ii.......................................................................................536

Secţia IV. Diferite cazuri de complicitate.

1312. Cele trei genuri de com plicitate............................................... 537

13121. Complicitatea posterioară e o ficţiune . . . . . 538
13122. Dacă ea există cel puţin la infracţiunile continui şi continuate ? 539
13123. Nu poate exista nici la infracţiunile ce se califică prin rezultat. 539
13124. Ce ar trebui să înţelegem prin complicitate anterioară , , 540
1312 b. Codul maghiar nu mai face distincţiunile între complicitate
anterioară, concomitentă şi posterioai*ă . . . . . 541

§ I. Complicitatea anterioară comiterei infractiunei.

1313. Complicitatea anterioară cuprinde pe cei care îndeamnă sau

prepară comiterea infracţiunei.................................................541
13131. Două cazuri de complicitate anterioară pot exista cu adevărat. 542
13132. întărirea unei rezoluţiuni luate de altul.................................542
1314 a) Agenţi p ro v o ca to ri........................................................ . .542
1315 Critica legei; agenţii, provocatori sunt în realitate autori inte­
lectuali. ......................................................... . ., . 543
13151. Agenţii provocatori sunt participanţi principali . . . 545
13152. Codul nostru penal numai aparent îi asimilează cu complicii. 545
1316. Legea prevede două feluri de provocare . . . . .. 546

I. Provocarea calificată.
1317. Provocarea calificată, prin daruri şi promisiuni . , . . 546
1318. Provocarea prin ameninţări . . . . . 547
1319. Prin abuz de autoritate sau de putere . . . . . 547
1320. Prin uneltiri culpabile . . . . . . . . §48
 768
No. para­ Pagina
grafului
1321.Prin dare de instrucţiuni; instrucţiunile trebuesc să fie date cu
in t e n ţiu n e ................................................................................. 548-
13211. Darea de instrucţiuni prin ea însăşi nu constitue o provocare. 549
13212. Cum ar fi trebuit să fie corect redactat art. 47 c. p. 550
13213. Anteproiectul de cod p. român,menţine redacţiunea greşită 550
13214. Din contra ea e înlăturată în legea liniştei publice . 550‘
1322. Complicitatea prin dare de instrucţiuni nu trebue să fie întovă­
răşită de daruri sau promisiuni . . . 551
13221. Darea de instrucţiuni trebue să fie însoţită de provocare nu de
daruri . . . ......................................................... 551:

II. Provocarea simplă.

1323. Provocarea simplă introdusă în 1874......................................... 552

1324. Critica pedepsirei sale de cătrei Bosianu. Combaterea ei; apro­
barea legei din 1874 . . . . . . . . . • 553
1325. Totuşi modificarea art. 47 c. p. din 1874 este criticabilă, fiindcă
pune pe aceiaşi linie provocarea simplă cu cea calificată . 554
1326. Al. 2 al art. 47 face inutil alin. I al aceluiaşi articol . . . 555
13261. Distincţiunea îşi are totuşi o raţiune. . . . . . 555
1327. Se pedepseşte chiar provocarea fără efect; explicarea pedepsei
în acest c a z ...............................................................................556
1328. Această dispoziţiune nefiind un caz de complicitate trebuia pusă
în partea specială...............................................................................556
1329. Legislaţiune comparată: Franţa, Belgia, Germania şi Anglia . 556
1329 bis. Aprobarea pedepsirei provocărei neisbutite . . . . 557
13291. Provocarea fără efeet nu e pedepsită în actualul cod decât în
caz de provocare sim p lă ...............................................................558
13292. Anteproiectul de c. p. român admite în toate cazurile. . . 558
13293. Redacţiunea textului din, anteproiect nu e fericită . . 559
13294. Dispoziţiunile Legei liniştei publice în această materie . . 559
1329®. Analiza acestor d isp o zîţiu 'n i...................................................... 560
1329®. Legea liniştei publice nu abrogă dispoziţiunile din codul penal. 561
13297. Condiţiunile provocării după c. p. şi după Legea liniştei publice. 561
1329®. Condiţiunea publicităţii . ......................................................... 561
13299. Provocarea nu trebue să fie colectivă ci chiar individuală . 562
132910. Provocarea indirectă. Art. 180 c. p. şi 10 Legea liniştei publice 562
132911. Apologia in f r a c ţ iu n ilo r .........................................................563
132912. Normele codului penal privitoare la provocare se aplică şi le­
gilor s p e c i a l e ......................................................................... 564'
132913. In ce măsură provocarea cade sub controlul Curţii de Casaţie 565
1330 Mituitorii se pedepsesc la noi? Controversă. Susţinerea afirmativei 565
13301. Credem din contra întemeiată soluţiunea negativă . . 565'
1330 a. Codul austriac pedepseşte şi mituirea activă . . . . 566
1331. Comerciantul care provoacă la delictul vamal de declaraţiune
falsă cade sub aplicarea art. 50 legea vamală? Discuţiune 567
1332. Provocarea Ia contravenţiuni nu se pedepseşte . . . 567
13321. Provocarea sub raportul material şi formal. Condiţiuni . . 568
 — 769 —
No. para­ Pagina
g r a fu lu i
J3322. Provocare directă şi indirectă . . . . 569
1332®. Provocare imediată şi mediată . . 569
13324. Provocarea la provocare. C o in stig a to ri................................. 570
13325. Provocare evidentă şi ascunsă . . . ■ • 570
1332®. Provocare individuală şi c o l e c t i v ă ........................................ 571
13327. Provocare determinată şi indeterminată 571
13328. Cel provocat nu trebue să cunoască neapărat că altul i-a inspi-
rat ideia d e l i c t u o a s ă ......................................................... 571
1332®. Cel ce provoacă trebue să fi avut intenţia de a provocă 571
1333. Dacă provocarea a'produs un efect mai mic va rezultă micşo­
rare de pedeapsă. . . . . . . . . 572
1334. Ouid dacă instigatorul a depăşit mărginele instigării? Distinc-
ţiune .......................................................................................... 572
. 13341. Situaţiunea provocatorului în caz de achitarea celui provocat.
Distinctiuni ; . ......................................................................... 573
13342. Agent provocator care s’a servit de| un iresponsabil 574
1334®. Situaţiunea agentului e determinată d£ faptul comis iar nu de—
situaţiunea celui p r o v o c a t ................................................. 576
13344. Doctrina şi jurisprudenţa favorabilă tezei pedepsirei provoca­
torului în caz de achitare a celui provocat . . . . 576
13345. Unii autori consideră în acest caz pe provocator ca autor in­
direct ......................................... . . . . 577
1334®. Critica acestei denumiri ca şi ă consecinţelor sale . . 578
13347. Condiţiunile personale agentului provocator nu înrâuresc asu­
pra infracţiunei .................................................578
1335. Quid de provocarea făcută în scop de a prinde pe infractor ?
Controversă - .................................................579
13351. Trebue în acest caz să deosebim provocarea reală de cea si­
mulată ...................................................... , , , , 579
Î3352. Provocarea simulată cu concursul autorităţilor nu conduce
la infracţiune p u t a t i v ă ..............................., ., ■ . , 580
1336. b) Alţi complici anteriori comiterei infracţiunei / . . 581
13361. Cazul când autori nu s’au servit de armele procurate. Distincţiuni 582
13362. Idem când a urmat infracţiunea . . . . 583
1336®. Care este soluţiunea în sistemul actualului cod . . . 584
13364. Cum a rezolvit chestiunea anteproiectul de c. p. român . 585
13365. Darea de instrucţiune neînsoţitâ de provocare . . . 586
1336®. Promisiunea de a tăinui făcută înainte de săvârşirea infracţ. . 586
. 1336 b. Instigatorii în codul penal maghiar . . . . 586
1336 b1. Instigarea şi condiţiunile eiîn codul maghiar . . . 587
1336 2. Ajutorul. Condiţiunile complicităţii . . . . . . 589
1336 b®. Tentativa de complicitate . . . . ,r , 590
1336 b4. Cazul când provocatul comite o infracţiune mai gravă . 591

§ 2. Complicitate concomitentă.

1337. Caracteristica complicităţii concomitente . . . , . 592

13371. Sensul şi conţinutul termenilor: „ajutat” şi „asistat” . . 592
î. Tanovlceanu, voi. II. 49
 770 —
Ho’, para­ P ag in a
grafului
13372. A asistă nu înseamnă a fi de faţă la infracţiune 593
13373. Anteproiectul de c. p. român vorbeşte de „sprijinit şi încurajat” 594
13374 . Ajutorul poate consta şi într’un sprijin moral, iar asistenţa la
rândul ei poate constă într’un sprijin material 594
13375. Exemple de complicitate prin asistenţă • 595
13376. Calificarea cazurilor din aceste exemple • 596
13377. Dezistarea nu înlătură complicitatea prin asistentă 596
1338. Art. 50 alin. 3 rău redactat . . . . 597
1338 bis. Discuţiuni cu privire la acest t e x t ................................ 598-

§ 3. Complicitate posterioară

1339. Ea cuprinde găzduirea şi tăinuirea . . . . . . 599"

13391. Nu există ştiinţific vorbind complicitate posterioară . . 600
13392. Promisiunea de a ajută după comitere nu e complicitate pos­
terioară . . . ......................................................... 600
1340. Găzduirea este infracţiune de obiceiu. . . . . 601
13401. Discuţiuni cu privire la găzduirea infractorilor . . . 601
13402. Când găzduirea poate fi considerată complicitate Q . . 603
13403 Cazuri când nu poate fi privită ca complicitate . . 603
13404. Credem că rău a făcut anteproiectul de c. p. român păs­
trând redacţiunea a c t u a l ă .................................................603
13405. Dacă trebue sa se fi găzduit mai mulţi răifăcători ? . 603
13406. La ce infracţiuni se referă art. 52 c. p.? . . . . 603
13407. Procurarea de alimente. Când trebue pedepsită . . . 604
1341. Tăinuirea nu e o complicitate . . . . . 604
1342. Astăzi toţi admit că tăinuirea nu e caz de complicitate . . 605
13421. Delictul de tăinuire trebue tratat în partea specială a codului
penal . . . . . . . . . . . 605
1342 a. Astfel se găseşte în codul penal austriac . . . . 605
1343. Tăinuirea consistă în acte foarte diferite . . . . 606
1344. Există şi tăinuire considerată complicitate . . . 606
13441. Promisiunea de a tăinui constitue prin ea însăşi complicitatea 606
13442. Dacă promisiunea e ţinută avem complicitate şi tăinuire . 606:

Secţia V. Pedeapsa In materie de complicitate.

1345. Două sisteme în privinţa pedepsei complicităţii: 1) criminalita­

tea de împrumut; 2) criminalitatea independentă . . ' 607
1346. I. Criminalitatea de împrumut :
a) Cu pedeapsă atenuantă . . . . . 607
1347 b) Cu egalitate de pedeapsă .................................608
1348. II. Criminalitate independentă; părerea lui Carrara . . 608
1349. Tendinţa doctrinei spre cea din urmă părere . . . .609
1350. Susţinerea ei . . . 609
13501.Diferitele teorii cu privire la complicitate se diferenţiază numai
aparent. . . . .
 — 771 —
No. para- _
grafului Pagina
13502. Realităţile de cari trebue să ţinem seamă în materia com­
plicităţii 611
13503 Când ar putea activitatea complicilor să fie tratată independent? 612
13504. Denumirea greşită de complicitate circumstanţă agravantă . 612
1350 a. in codul austriac pluralitatea infractorilor e o agravantă . 613
1351 Legea pedepseşte diferit pe diferiţi complici . . . . 614

§ 1. Pedeapsa complicităţii anterioare

1352. Pedeapsă deopotrivă cu a u t o r u l .........................................614

1353. Egalitatea de pedeapsă legală nu înseamnă egalitate judiciară 614
1354. Pedeapsa egală cu autorul este dreaptă . . . . 615
1355. Se poate susţine chiar o pedeapsă mai mare . . . 615
1356. Lucru susţinut şi de vechi penalişti 615
1356 a. Aceleaşi principii şi în sistemul codului austriac . . . 616
1357. Susţinerea acestei păreri 616
1358. Părerea lu Carmignani şi Bertauld. ........................................616
1359. Combaterea părerei extreme a lui Carrara de a se descărca de
răspundere pe autorul m a t e r i a l ...............................................617
13591. Discuţiunea este oarecum lipsită de fundament ştiinţific . 618
13592. Cazul când cel provocat a avut şi motive proprii de a comite
f a p t a ............................................................................................... 619
13593. Agent provocator care ia parte şi la săvârşirea infracţiunei 619
1359 a. Codul austriac consideră pc provocator ca autor . . 620
1360. Provocarea simplă nu eră pedepsită după cod. pen. din 1864;
motivele nepedepsirei arătate de G. Costa-Foru . . 620
1361. Combaterea l o r ......................................................... ' . . 621
1362. Trebue însă diferenţiare de pedeapsă între provocarea simplă
şi cea calificată ................................................. ' 622
1363. In vechiul drept se deosebea în privinţa pedepsei provocarea
simplă de cea calificată 622
1364. La noi legea în privinţa provocărei simple a trecut de la o
extremitate la alta.. Critical e g e i ..................................................623
1365. Graţie circumstanţelor atenuante se poate diferenţia pedeapsa 623
13651. Pedeapsa provocării simple conform legei liniştei publicei . 623
13652. In această privinţă sunt abrogate sancţiunile cod. penal. . 624
13653. Pedeapsa provocării i n d i r e c t e ................................................624
13654. Provocare prin mijlocirea presei .- . . 625
13655. Agravantă în caz că provocatorul e funcţionar . . . 625
1365®. Pedeapsa provocării simple rămase fără efect . . . 625
1366. Legea pedepseşte şi provocarea care nu produce efect . 626
1367. Rossi combate pedepsirea în acest c a z .................................626
1368. Critica părerii lui Rossi ................................................. ■ 627
1369. Legiuitorul prescrie o pedeapsă fixă ................................ 627
1370. Critica legii 628
13701. Provocare neisbutită trebue pedepsită întotdeauna . . 628
1370 a. In acest sens dispune codul penal austriac . . . . 629
1371. Altă critică, art. 47 c. p. al. 4. .........................................629
 — 772
No. para* Pagîna-
grafului
1372. Pedeapsa provocării calificate care nu produce efect 630
13721. Actualul cod ca şi legea liniştei publice nu pedepseşte decât
provocarea simplă rămasă fără efect. 630
1372 a. Codul austriac consideră provocarea fără efect ca tentativă 630
1373. Provocare care nu produce efect în vechiul drept 630
1374. Provocarea prin p r e s ă ......................................................... . 631
13741. Anteproiectul de c. p. român nu mai vorbeşte de ea. 631
13742. Răspunderea vânzătorilor şi colportorilor de imprimate clan­
destine ......................................................................................... 632
1375. E bine să existe pedeapsa şi în acest caz, chiar când nu pro­
duce efect ......................................................................... 632
1376. Ceilalţi complici anteriori se pedepsesc mai uşor ca autorul 632

§ 2. Pedeapsa complicităţii concomitente

1377. Rezumarea precedentelor istorice ................................. 633

1377 a. Codul penal nu face distincţiuni în privinţa pedepsei dife­
ritelor categorii de c o m p lic ita t e ................................. 633
1378. Codicele penal actual pedepseşte mai uşor pe complice decât
-pe autor . . ................................................. 634
1379. Susţinerea sistemului codiceluî penal . . . 634
1380. Sistemul diferenţierii dominant în doctrină. Chestiunea a pier­
dut din importanţa ei din cauza introducerei circumstanţelor
atenuante .......................................................................... 636
1381. Insă chiar azi nu e absolut fără interes 636
1381a. Diferenţierea se impune în orice caz . . . . 637
1382. Influenţa circumstanţelor agravante ale autorului principal . 637
13821. Norme generale cu privire la această problemă. 638
13822. Circumstanţele personale (subiective) . . . . 638
13823. Circumstanţe reale (obiective) ......................................... 639
1382 b. Sistemul codului maghiar în această privinţă 640
1383. 1) Cele personale nu privesc pe com p lici................................. 642
1384. 2) Cele reale privesc pe c o m p l i c e ......................................... 642
1385. Q u id de cele reale necunoscute complicelui ? In Franţa privesc
pe complici ......................................... . . 642
13851. Chestiunea e controversată. Diverse soluţiuni. 643
1386. In România legea dispune c o n t r a r i u l ................................. 644
1387. Aprobarea sistemului legii noastre ................................. 645
1388. Agravanta rezultând din cauza relaţiunilor între autor şi victimă 645
1389. In Franţa chestiunea controversată; jurisprudenţa admite a-
gravanta , .......................................................................... 645
1389 a. Codul austriac consideră deasemenea tăinuirea ca infrac­
ţiune aparte. Aplicaţiune la furtul între rude 646
1390. La noi trebue să admitem că agravanta complicelui nu priveşte
în nici un caz pe autor ................................................. 646
1391. De lege ferenda ar fi de preferat sistemul contrariu 646
 — 773
No. para­
grafului Pagina

13911. Calităţi personale cu caracter de element al infracţunei şi

calităţi cu caracter de circumstanţe agravante. Efectul celor
dintâi ................................................................................. 647
13912. Cum trebue reglementate cele de al doilea . - . 647
1392. Agravanta complicelui nu priveşte pe autorul principal 648
1393. Agravanta complicelui se ţine în seama lui însuşi? In Franţa
jurisprudenţa admite negativa. . . . . . 648
1394. La noi trebue să admitem soluţiunea contrarie . . . 649
13941. Premeditarea este o circumstanţă subiectivă ori obiectivă? 650
1395. Aceleaşi regule se aplică şi la cauzele de neculpabilitate, la
scuze şi la circumstanţele a t e n u a n t e ................................. 650
13951 Reguli cu privire la iresponsabilitate, cauze cari exclud ilicitul
penal şi cauze de neimputabilitate . . . - ■ 652
13952. Idem cu privire Ia scuze ......................................... 653
1396. Quid relativ la tainicele luări? Argumente ce se pot invocă
pentru nepedepsirea c o m p l i c e l u i ......................................... 653
1397. Susţinerea pedepsirei complicelui în acest caz 653
13971. De ce complicele trebue pedepsit în caz de tainice luări? 654
1397 a. Aceeaş soluţiune şi în codul penal austriac . . . . 655
1398. In Franţa jurisprudenţa admite contrariul . 655
1399. In caz de rapt apărarea profită şi complicelui 657
13991. Denunţarea ca scuză nu profită decât denunţătorului 657
13992. împăcarea părţilor este deasemenea personală 657
1399 a. Chestiunea scuzei raptului nu există în legiuirea austriacă 658
1400. Complicele unui inconştient e considerat ca şi cum ar fi comis
el însuşi infracţiunea . . ......................................... 658
14001. Iresponsabilitatea autorului principal nu înlătură şi nu mo­
difică complicitatea ......................................................... 658
14002. Raţiunea şi temeiurile acestei soluţiuni . . . . 659
1401. Legea în art. 48 c. p. voeşte să evite pedeapsa complicelui de
drept comun cu pedepse p o l i t i c e ................................ 660
1402. Pedeapsa complicilor în caz când autorul principal e pedepsit
cu detenţiunea ori degradaţiunea civică 660
1403. Art. 49 c. p. se referă la minimum special . . . . 661
1404. Complicitatea indispensabilă din art. 51 c. p. In acest caz com­
plicele se pedepseşte la fel cu autorul principal 661
1405. Exemple de complicitate indispensabilă . . . . . 662
1406. Trebue pusă pentru ea chestiune separată la juraţi 662
1407. Ea prezintă dificultăţi: legislaţiune comparată . . 663
14071. Complicitatea necesară este mult discutată. Ce trebue să în­
ţelegem prin e a ................................................................. 663
14072. Criteriul greşit uzat de unii autori şi de practicieni 664
14073. Criteriul ce trebue adoptat în această privinţă 664
1408. Cazuri excepţionale în care complicele se pedepseşte la fel
cu a u t o r u l ................................................... 665
1409. Poate să existe complicitate la complicitate? Controversă 665
1409L Provocarea la provocare şi complicitatea la complicitate. Cum
au a fi privite ? ......................................... 666
 — 774 —
No. para-
grafului P a g in a
1410. Susţinerea afirmativei ..............................................................666
1411. Poate exista complicitate Iat e n t a t i v ă ? .........................................667
1412. Nu poate să existe însă tentativ la complicitate . . . 668
14121. De ce nu poate există tentativa de complicitate. Distincţiuni 669
14122. Analiza problemei în caz de complicitate morală . . 670
iU23. Idem în caz de complicitate materială . . . . 670
14124 Idem în caz de complicitate m i x t ă .................................671
1412 a. In codul austriac ar fi posibilă şi pedepsirea tentativei de
complicitate . . . . . . . . . .672
1413. Martori în duel nu pot fi socotiţi complici . . . . 672
14131. Cine pot fi complici la duel? 673
1413 a. Codul austriac consideră pe martori ca complici . . . 673
1414. Instigarea la instigare e supusă pedepsei . . . . 673
14141. Instigarea la asistentă şi asistenţa la instigare. Tratamentul lor 674
1415. Efectul căinţei autorului principal. Părerea lui Carrara şi îm-
palomeni . . . . . . . . . . . 674
14151. Diverse ipoteze şi soluţionarea lor .................................675
14152. Cazul când sunt mai mulţi autori şi nu s’au oprit toti . . 676
1416. La noi trebue a distinge între participanţi . . . . 676
1416 a. Codul austriac are dispoziţiuni exprese cu privire la căinţă 677
1417. Efectul căinţei agentului provocator . . . . . 677
14171. Căinţa sau dezistarea provocatorului. Distincţiuni . . 678
14172. Dezistarea sau dezistarea complicelui. Diferite ipoteze . 678
1418. Două exemple de complicitate din jurisprudenţa română . 679

§ 3. Pedeapsa complicităţii posterioare.

1419. Expunerea istorică. In antichitate aceeaşi pedeapsă ca autorul 680

1420. Aceeaşi asprime în evul mediu şi vechiul drept . . . 680
1421. Insă sunt mulţi autori cari susţin diferenţiarea de pedeapsă 683
1422. Erau însă fapte de complicitate posterioară pentru cari vechii
autori admiteau pedeapsa mai m i c ă ................................ 684
1423. Vechiul nostru drept admitea asemenea paritatea de pedeapsă 684
1424. Rezumatul vechiului drept ....................................................... 685
1425. Dreptul nostru actual distinge între găzduitori şi tăinuitori . 685
1426. Qăzduitorii se pedepsesc ca nişte complici . . . . 685
1426 a. Şi tăinuirea de persoane este infracţiune de sine stătătoare
în cod. austriac ........................................................................686
1427. 1) Găzduirea e infracţiune de obiceiu.........................................686
1428. Motivul legei .................................................................................. 686
14283. Tratamentul juridic al g ă z d u i r e i ...............................................687
1429. 2) Tăinuitorii nu sunt consideraţi complici, ci sunt consideraţi
comiţând o infracţiune de sine stătătoare . . . . 687
14291. Legea franceză din 1915 cu privire la tăinuire. Legislaţie com­
parată ......................................................... . 688
1429 a. Dispoziţiunile codului a u s t r i a c .......................................................688
1430. In cazul art. 56 c. p. tăinuirea este un caz de complicitate . 689
1431. Motivul legei . . . . . . . . . . 689
 — 775 —
No. para- _
grafului Pagina
14311. Promisiunea de tăinuire nu trebue confundată cu tăinuirea . 690
1432. Consecinţele trase de jurisprudenţă din împrejurarea că tăinui­
rea nu e complicitate. . . . . . . .691
14321. Competinţa în materie de tăinuire, când ea nu se judecă de o-
dată cu infracţiunea din care au provenit lucrurile tăinuite 691
1433. Rudele de aproape sunt scutite de pedeapsă în caz de tăinuire 692
1433 a. Această dispoziţiune există şi în codul austriac . . . 693
1434. Această dispoziţiune se găseşte şi în vechiul drept . . 693
14341. Chiar în lipsa unei scuze instanţele vor achita pentru îndoială
1435. Aceasta scuză se poate aplică şi în caz de găzduire . 694
1435 a. Idem în codul a u s t r i a c ......................................................... 695
1436. Dacă reaua credinţă intervine după primirea lucrului? Contro­
versă. Susţinerea pedepsei . . . . . . 695
14361. Chestiunea se rezolvă după cum admitem că tăinuirea e in­
fracţiune continuă sau nu. Ambele teze sunt susţinute . 696
1436-, Alte chestiuni în legătură cu caracterul de infracţiune con­
tinuă. .............................................................. 696
14363. Ce se întâmplă când cel condemnat pentru tăinuire nu restitue
lucrul. ................................................................ 697
1437. Există solidaritate în privinţa despăgubirilor. Controversă.
Susţinerea negativei . . 698
14371. Câteva reguli în materie detăinuire .......................................... 698
1438. Nu poate există tăinuire în caz de tainice luări. Critica legei 699
14381. Credem că tăinuitorul nu trebue apărat de pedeapsă . 702
14382. Scuza din art. 53 se aplică şi atunci când ruda a comis in­
fracţiunea cu alţii . .........................................702
1438 a. Conform codului austriac tăinuitorul se pedepseşte la furtul
între rude ....................................................................... 702
1439. Nu se cere la tăinuire cunoştinţa precisă a infracţiunei comise 703
14391. Ce trebue să cunoască tăinuitorul? . . . . . 704
14392. Poate există participaţiune la tăinuire . . . . 704
14393. Poate există şi tentativă de tăinuire. La noi nu e pedepsită 704
14394. Tăinuirea e posibilă în orice infracţiuni . . . . 705
14390. Urmărirea internaţionalăată in u ito r ilo r ........................................ 705

Complicitatea corespectivă

1440. Cazul când nu se ştie cine din o mulţime a comis o infracţiune.

Vechiul drept . . . . . . . . . 706
14401. Care este adevăratul sens a complicităţii corespective. Deo­
sebiri ........................................................................... 706
14402. Infracţiuni săvârşite într’o mulţime . . . . . 707
14403. Infracţiuni săvârşite de o m u l ţ i m e ........................................ 708
14404. Cum trebuesc sancţionate infracţiunile comise de mulţime . 708
14405. Cari sunt condiţiunile complicităţii corespective . . 710
14406. Cazuri greşit considerate ca complicitate corespectivă . . 710
14407. Autori cunoscuţi dar nu se ştie cine a comis actul decisiv . 711
14408. Care e sancţiunea ce se cuvine complicităţii corespective . 712
 — 776 —
Ко. para­
grafului Pagina
1441. Jurisprudenţa Italiei meridionale. Legislaţiime comparată . 712
1442. Critica lui Impallomeni şi Sc. S i g h e l e ..................................... 712
14421. De ce se impune sancţiunea complicităţii ordinare . . 713
1443. Materia n’a fost îndeajuns studiată. Trebue să distingem 4
cazuri 714
1444. 1) Dacă se ştie că autorul e necunoscut, iar coparticipanţii sunt
complici . . . . . . . . . . 714
1445. 2) Dacă toţi au făcut fapta, însă numai unii au isbutit. Pedeapsa
complicilor . ................................................. 714
1446. 3) Dacă participanţii au comis fapte diverse, dar nu se ştie ce a
comis fiecare . . . . . . . 715
1447. Era necesar ca legea să fi prevăzut aceste cazuri . ' . 716
14471. La complicitatea corespectivă nu e nevoie să se constate felul
participării .................................’ . . 717
1448. Deosebirea dintre complicitatea şi responsabilitatea corespec­
tivă 717
H49. 4) Dmfr’o mulţime s’a aruncat piatra fără prealabila înţelegere
Nu e c o m p lic ita te ........................................................................718
14491. Art. 14 din Legea Liniştei publice. Critica lui . . 718

Rixele (gâlcevi)

1450. Definiţiunea dată de Carrara. Dispoziţiile codului italian . 721

1451. Motivul scăderei de pedeapsă. ............................................721
1452. In codul penal român dacă autorul nu se cunoaşte există apă­
rare de p e d e a p s ă ........................................................................721
1452 a. Dispoziţiunile codului a u s t r i a c .............................................. 722
14521. Infracţiunile săvârşite în rixe nu sunt infracţiuni de culpă.
Provocarea rixei. 722
14522. Ce este rixa? Cum se incriminează rixa în sine şi faptele co­
mise în ea ? . . . . . . . . . 723
14523. Nu este nevoie ca victima să facă parte dintre combatanţi.
Ce apărare îşi pot face cei ce au participat la rixă . . 724
14524. Legea Liniştei publice pedepseşte şi prevede rixele . . 724

Acţiuni mediate (Corelaţiunea)

14525. Definiţiunea. acţiunilor mediate. Deosebirea corelaţiunei de par-

ticipaţiune şi de c o n e x i t a t e . ................................................. 725
1452®. Exemple de acţiuni m e d i a t e ........................................................726
14527. Acţiunile mediate sunt pedepsite în sistemul actual la infrac­
ţiunile de c u l p ă ....................................................................... 727
14528. De ce nu se pot trată la fel şi acţiunile mediate la infracţiuni
de doi . .................................................................... . 727
14529. Nu se poate vorbi cum fac unii autori de: „responsabilitate
penală pentru fapta altuia” 728
145210. Când şi cum s’ar putea admite pedepsirea acţiunilor mediate 729
145211. Condiţiunile ce s’ar cere pentru o atare incriminare . . 731
 — 777
No. para- _
graiului Paginar
145212. Prima condiţiune: existenţa anei infracţiuni săvârşite sau
încercate . ......................................................... 731
145213. A doua condiţiune: existenţa unei acţiuni mediate . . . 732
145214. A treia condiţiune: elementul subiectiv. Diferenţe ce au a se
face . . . . . .......................................... 733
145215. Când vom spune că exista intenţiune la acţiunea mediată?
Exemple ................................................................. 733
145216. Acţiuni mediate cu culpă. Ce se mai cere la acestea ? Exemple 735
145217. Cum vor trebui să fie diferenţiate sancţiunile acţiunilor
mediate . ............................................................736
145238. Nu trebue confundată incriminarea acţiunilor mediate cu răs­
punderea civilă pentru faptele altuia . . . . 737
14521B. Cazuri de acţiuni mediate pedepsite în actualul cod. Exem­
ple greşite ...........................................................737
1452-°. Jmputabilitatea acţiunilor mediate în materie de contraven-
ţiuni. . . . . . . ‘ .................................738

Conexitatea.

145221. Definiţia ei. Interesul ei. Când există conexitate ? Condiţiuni 739
145222. Infracţiunile conexe pot deveni şi acte de participaţiune sau
acţiuni mediate .................................................. 740
145223. Cum vor fi pedepsite în acest caz ? ...................................... 740
145224„ Indivizibilitatea. Efectele ei, 741
Tabla analitică de materie 742
 SPRE ADUCERE A M IN T E !

IN ANUL DE G R A Ţ IE UNA M IE NOUĂ SU TE DOUĂZECI ŞI C IN C I, SU B'

D O M N IA P R IM U L U I REGE AL R O M Â N IE I ÎN T R E G IT E : pE R D I NAND J -IU , P r im .

^ A T R IA R C H F IIN D IN S T A L A T S A N C T IT A T E A JS a ^ V llR O N C h R IS T E A , FO ST

y V liT R O P O L iT P r im a t a l Ţ ă r e i, s ’a p u s în l u c r a r e a c e st volum în

T IP A R N IŢ A „ C U R IE R U L J U D IC IA R * ’, S O C . A N O N I M Ă , P R E Ş E D I N T E A L C O N S IL I U L U I

DE A D M IN IS T R A Ţ IE F IIN D D -L J }E M . J. J D O B R E S C U , P R E Ş E D IN T E L E U N IU N E I

A V O C A Ţ IL O R | V IC E -P R E Ş E D IN T E D -L S T E L IA N f*O P E S C U , FO ST M IN I S T R U AL

JU S T IŢ IE I, D IR E C T O R AL Z IA R U L U I U N IV E R S U L , IA R C O N S IL IE R I D-NU: C. p.
y V ÎIR O N E S C U , F O S T ’’ M I N I S T R U , DECANUL FACULTATE! DE DREPT D IN BU­

CU REŞTI ; p . p . JO A N IŢ E SC U , AVOCAT, PRO FESO R LA A C A D E M IA DE ÎN A L T E

ST U D II C O M E R C IA L E ŞI IN D U S T R IA L E ; JoSE F J. pO H EN , AVOCAT Şl ]O N S.
pO DR EAN U, AVOCAT, ÎN D E P L IN IN D ŞI F U N C Ţ IA DE A D M IN IS T R A T O R DELEGAT

ŞI D IR E C T O R G E N E R A L A L S O C I E T Ă Ţ I I Ş I C E N Z O R I D -N II I P , y A S I L E S O U , A L JE X .

yE L E SC U , AVOCAŢI ŞI p . p. pECUSARĂ , D IR E C T O R U L S T A T IS T IC E I J fN

M IN IS T E R U L DE J U S T IŢ IE .

PULEGEREA ZAŢULUI S ’f ÎN C E P U T LA 1 S E P T E M B R IE 1Ş2Ş DE LUCRĂ­

T O R II L IN O T Y P IŞ T I p O S T IC Ă p U M IT R E S C IJ, p jE O D O R O V IC r, P . p E T R C V IC L P -

p E G O IŢ Ă ŞI JO R D A N p E N C IU L E S C U , LA M A Ş IN E L E L Y N O -T V P „ID E A L " FUR­

N IZ A T E P R IN C O M IS IO N A R U L NO STR U p -L p A Z ID p O L D E N B E R G , P A G I N Î N D U -S E

DE LUCRĂTORUL y iN T I L Ă p u M IT R E S C U .

C O R E C T U R IL E S*A U FĂCUT DE p -N II COLONEL f . pE O R G E SC U , AVOCAT.

P_A D U J. pO DREANU D IR E C T O R U L C O M E R C IA L AL S O C I E T Ă Ţ II , Ţ e ODOR pH .

P e TR ESC U D IR E C T O R U L T E C H N IC , ŞTEFA N ^VS A T E E S C U , SECRETARUL B IU -

r o u l u i, şi P anul ^ o enăreanu, şeful a t e l ie r e l o r , c o n t r a y ă z â n d u -s l

DE p .N I I y iN T IL Ă pO N G O RO Z ŞI p p, pECUSARĂ

t ip ă r ir e a s ’a fă c u t su b su pr a v e g h e r e a d -l u i Aurel Iu t a r u .

ŞE F M A Ş IN IS T ŞI A A JU T O R U L U I S Ă U D -L J. j S r R E I T M A N , P E H Â R T I A F U R N IZ A T Ă

D IN S T R E IN Ă T A T E P R IN D -L C O M IS IO N A R p A V I D p O L D E N B E R G , IA R BROŞAREA

S ’A EXECUTAT SUB CONDUCEREA D -L U I jP E T R S JO N E SC U . ŞEFUL SE C Ţ IE I

LEGĂTOR1EI.

S ’A T E R M IN A T CU B IN E LA 5 D E C E M B R IE 1Ş2J.

BUCUREŞTI TIPARNIŢA -C U R IE R U L JUDI CIA R”