Curs 4

Handicapul de intelect

Asociația Americană a Dizabilităților Intelectuale și de Dezvoltare: „Dizabilitatea intelectuală

este o dizabilitate caracterizată de limitări semnificative în atât funcționarea intelectuală, cât și
comportamentul adaptativ, care acoperă multe abilități de viață socială zilnică și practice.
Această dizabilitate își are originea înainte de vârsta de 18 ani.
În ce priveşte deficienţa mintală vorbim despre un fenomen ce afectează toate palierele
personalităţii. Deficienţa mintală nu se rezumă la o anume inabilitate cognitivă, ci afectează într-
o măsură mai mare sau mai mică şi celelalte procese psihice. Acest fenomen are ca prim efect
instalarea unui cerc vicios în dezvoltarea copilului, motiv pentru care efectul este acela de
agravare a deficienţei mintale şi nicidecum de reducere a acesteia odată cu vârsta.
Deficienţa mintală înseamnă în primul rând o deficienţă a operaţiilor gândirii. Însă, s-au constatat
şi deficienţe ale activităţii perceptive. Consecinţa este agravarea stării de deficienţă mintală prin
faptul că informaţia percepută eronat sau parţial prin cele două sisteme de semnalizare (senzorial,
verbal) se cristalizează în reprezentări de slabă calitate, fragmentate, rigide.
Deficienţele de la nivelul reprezentării se amplifică la activarea operaţiilor gândirii, ceea ce
conduce la reprezentări de gradul al doilea încă şi mai afectate. Aceste reprezentări de gradul al
doilea induc o manieră cognitiv-exploratorie de foarte slab nivel calitativ.
Etiologia deficienţei mintale nu este precizată în majoritatea cazurilor, existând mai mulţi
factori incriminaţi:
a) factori genetici – dintre ei cele mai importante sunt anomaliile cromozomiale (trisomia
21, sindromul Turner, oligofrenia fenilpiruvică, oligofrenia cetonpiruvică, idioţia
amaurotică sau boala Tay-Sachs);
b) factori prenatali, perinatali, postnatali:
a. prenatali: factorii chimici (substanţele ca azbestul, nicotina, alcoolul,
medicamentele + tulburările metabolice sau endocrine ale mamei); radiaţiile (prin
examinare medicală), factorii biologici (viruşi care declanşează infecţii), factorii
traumatici (traumatismele craniene), carenţe alimentare ale mamei;
b. perinatali: factorii traumatici (aplicarea de forceps, hipoxie);
c. postnatali: factorii traumatici (căderi ale copilului), factorii chimici (intoxicaţii
cu medicamente), factorii biologici (boli – febră), carenţe alimentare.
c) factori afectivi – neglijarea afectivă a copilului în perioada imediat următoare naşterii
poate conduce la instalarea în timp a unei stări de pseudodebilitate mintală.

SIMPTOMATOLOGIA DEFICIENŢEI MINTALE

Deficienţa mintală are o simptomatologie extrem de variată. Ea este atât de variată datorită
etiologiei extrem de diverse. De exemplu, manifestările deficienţei mintale în cazul unui copil cu
sindrom Down, nu sunt aceleaşi cu manifestările deficienţei mintale în cazul unui copil cu
deficienţă mintală posttraumatică (consecinţă a unui traumatism cranian acut).

Principalele manifestări ale deficienţei mintale:

a) manifestări de natură comportamentală:
 comportament dezadaptativ (nu-şi adaptează conduita la context);
 accentuări sau atenuări exagerate ale unor trăsături temperamentale (cei extrovertiţi
devin extrem de extrovertiţi, iar cei introvertiţi se izolează şi mai mult, devin imobili 
dezechilibrare a orientărilor temperamentale);
 Curs 4

 lipsa unui echilibru (coordonări) între limbajul verbal şi acţiunea motorie (se pare că
instrucţiunile verbale sau cerinţa impusă copilului de a-şi descrie şi explica propriile
comportamente conduc la disfuncţii, mergând până la dezorganizarea activităţii practice –
motorii sau psihomotorii).
b) tulburări de tip prosexic – atenţia copilului cu deficienţă mintală este extrem de fluctuantă,
capacitatea lui de concentrare este foarte redusă, atenţia distributivă este minimă până la absentă;
c) tulburări de limbaj – tulburările sunt cu atât mai numeroase şi profunde, cu cât nivelul de
deficienţă este mai mare. Dacă investigăm copii foarte mici este posibil ca limbajul să fie încă în
formare şi putem lua în considerare alte criterii: întârzierea apariţiei unor elemente-cheie în
dezvoltarea limbajului (dacă copilul gângureşte foarte târziu sau începe să spună primele cuvinte
inteligibile la 2 – 2 ½ ani  poate exista o deficienţă mintală);
d) tulburări de tip psihomotor – întârzieri în dezvoltarea mersului (se asociază cu întârzieri în
dezvoltarea proceselor psihice).
e) punctul central al simptomalogiei îl reprezintă performanţele în plan cognitiv. Acestea sunt cu
atât mai dificil de evaluat, cu cât vârsta copilului este mai mică. Astfel, există un pericol: acela de
a stabili o legătură obligatorie între deficienţele comportamentale observate şi deficienţele de
operare mintală presupuse. Simptomele din zona cogniţiei se referă în principal la manifestarea
redusă a curiozităţii faţă de obiecte, persoane şi evenimente (copilul nu pare dornic să afle date
despre ceva nou), manifestarea unei conduite de explorare haotice (copiii normali par să aibă un
scop în explorare). După Piaget, momentul critic al manifestării inteligenţei este acela în care
copilul demonstrează în mod clar faptul că face diferenţa între mijloace şi scopuri  această
definiţie ne atrage atenţia asupra altui indiciu: copiii cu deficienţă mintală manifestă conduite
inteligente, însă decalate în timp în raport cu vârsta lor biologică. Deficientul mintal nu este
prost, el are o logică deficitară.

CLASIFICAREA DEFICIENŢEI MINTALE

Există două abordări legate de deficienţa mintală (una medicală şi una psihopedagogică), care, în
principiu, trebuie să fie complementare. Totuşi, există destule situaţii în care modelele teoretic-
explicative şi strategiile corectiv-recuperatorii propuse par a arăta două direcţii diferite. Acest
fenomen este vizibil şi în cazul clasificării gradelor de deficienţă mintală.

a) În psihiatrie, se vorbeşte despre sindromul oligofrenic şi există trei grade de oligofrenie:

- oligofrenia de gradul I  CI = 50-70; vârsta mintală = 10 ani;
- oligofrenia de gradul II  CI = 20-50; vârsta mintală = 3-7 ani;
- oligofrenia de gradul III  CI = mai mic de 20; vârsta mintală = maxim 3 ani.
b) Clasificarea lui Gorgos:
 întârziere mintală uşoară = debilitate mintală  CI = 50-70; vârsta mintală = 9-10 ani;
 întârziere mintală medie = imbecilitate  CI = 35-49; vârsta mintală = 5-7 ani;
 întârziere mintală gravă = idioţie  CI = 20-34;
 întârziere mintală profundă  CI = sub 20.
În ceea ce priveşte evaluarea psihologică şi psihopedagogică apar câteva nuanţe: deşi clasificarea pune în
continuare accent pe C.I. se vorbeşte tot mai frecvent despre necesitatea calculării unui coeficient de
dezvoltare psihică, care ar trebui să ia în considerare, în plus, gradul de formare a autonomiei personale,
gradul de adaptare şi integrare socială şi gradul de elaborare a comportamentului de comunicare, precum
şi a celui de interrelaţionare.
c) După coeficientul de inteligenţă avem următoarea clasificare:
 85-90  intelect liminar (borderline);
 50-85  handicap de intelect uşor şi mediu (debilitate mintală); vârsta mintală=7-12 ani;
 Curs 4

-uşor – CI = 65-85;
-mediu – CI = 50-65.
 20-50  handicap de intelect sever (imbecilitate); vârsta mintală = 3-7 ani;
 sub 20  handicap de intelect profund (idioţie); vârsta mintală = maxim 3 ani.
Vârstele mintale corespunzătoare acestor categorii sunt relativ asemănătoare celor din psihiatrie.
Cercetarea distribuţiei: luăm în considerare toţi copiii cu deficienţă mintală, mai puţin pe cei cu intelect
liminar:
 debilitate mintală = 85%
 imbecilitate = 3%;
 idioţie = 1-2%.
Clasificarea lui Ştefănescu Goangă (după CI):
 0-22 = idioţi;
 23-49 = imbecili;
 50-69 = moroni;
 70-79 = mărginiţi;
 80-89 = proşti;
 90-109 = normali;
 110-119 = deştepţi;
 120-129 = superiori;
 peste 130 = eminenţi.
Unii autori folosesc termenul de deficienţă mintală (respectiv handicap mintal), iar alţii termenul
de deficienţă de intelect (respectiv handicap de intelect).
Există o împărţire după etiologia probabilă:
f) Clasificarea lui Matty Chiva:
1.deficienţă mintală endogenă – include toate aberaţiile cromozomiale şi toţi factorii înnăscuţi care ţin de
maturizare defectuoasă a fătului;
2. deficienţă mintală exogenă – include toate cauzele care se exercită asupra fătului sau nou-născutului
(poate fi înnăscută sau dobândită);
3. deficienţă mintală psihogenă – pune accentul pe tulburările de tip psihiatric şi pe cele care se referă la
influenţa mediului cultural-educativ.
g) Alţi autori împart în două categorii:
- deficienţă mintală patologică (dată de toţi factorii), privită ca un fel de boală;
- deficienţă subculturală (cauze care ţin de mediul educativ) şi aceasta ar fi o pseudodebilitate mintală,
nu o deficienţă mintală adevărată.

SPECIFICUL ACTIVITĂŢII LA DEFICIENŢI MINTALI

SENZAŢIILE
Există două categorii extreme: subiecţii care au un prag senzorial absolut mai ridicat decât al majorităţii
copiilor obişnuiţi (asta însemnând că ei devin conştienţi de acţiunea unui stimul numai când acesta are o
valoare mai mare) şi subiecţii la care acest prag absolut minimal pare a fi mai redus decât la copiii
normali, ei fiind extrem de excitabili (ex: un copil normal se poate concentra ignorând sunetele parazite;
cel cu deficienţă mintală îşi comută imediat atenţia asupra unui stimul nou).
- Pragul diferenţial este mai mare decât la subiecţii normali, capacitatea discriminatorie fiind cu atât mai
redusă cu cât gradul de deficienţă este mai profund. Subiectul va face diferenţa între doi stimuli
asemănători cu atât mai greu cu cât gradul de deficienţă este mai sever.
 Curs 4

- Relaţiile între analizatori – sinestezia – relaţiile nu par a acţiona în sensul completitudinii imaginii
perceptive, ci mai degrabă în acela al unei însumări a informaţiilor (stimularea polisenzorială este de tip
aditiv, nu gestalt).

PERCEPŢIILE
Se constată că închiderea de tip gestalt se realizează greu şi adesea fragmentar. Unii autori au
făcut cercetări şi au constatat că performanţele sunt mai proaste în planul percepţiei decât în plan
mintal.

Deficienţele analizei
Copiii deficienţi mintali enumeră mai puţine atribute ale obiectului decât copiii normali. Abilităţile de
analiză se îmbunătăţesc în urma unei stimulări verbale de tipul “şi ce mai observi?”, “spune mai mult”.
Asta înseamnă că există un fel de automulţumire, o “lene perceptuală". Dacă insişti, îl îndemni la o nouă
explorare.
Limitarea analizei nu este numai efectul exclusiv al unei incapacităţi în sfera senzorială, ci şi al unei lipse
de activism în faţa sarcinii fixate de adult. Totuşi, dincolo de acest atribut dăunător, există unele deficienţe
certe ale percepţiei, evidenţiate în cercetări. Urmărind traseele oculomotorii, au fost descoperite mai
multe maniere de explorare senzorială :
1. explorare vizuală dezorganizată (haotică) – multe mişcări oculare către
elemente întâmplătoare, cu fixări ale privirii aleatorii, “vagabondaj” al privirii;
2. explorare mediană cu concentrare pe mijlocul (centrul) figurii ori pe una din
axele ei principale;
3. o fixare rigidă a privirii asupra anumitor elemente mai frapante;
4. activism redus sau foarte redus – subiecţii încep să exploreze figura, însă par a
se împotmoli după un interval de timp foarte scurt.
Efectele percepţiei în planul reprezentărilor
Efectele insuficienţelor perceptive asupra capacităţilor de reprezentare sunt de tip cerc-vicios, în
sensul că insuficienţele perceptive conduc la insuficienţe de reprezentare care, la rândul lor,
amplifică şi consolidează insuficienţele stilului perceptiv. În principiu, cele două mecanisme au
rolul de a se potenţa cu rol adaptativ.

insuficienţă perceptivă insuficienţa reprezentărilor

De exemplu, dacă unui copil cu deficienţă mintală i se dă să exploreze o figură, el are deficienţe de explorare şi nu
are o strategie, poate fi atras de un singur element:

Lipsa de specificitate a percepţiilor este deosebit de pronunţată în cazul figurilor geometrice (de exemplu, copiii
cu deficienţă mintală fac confuzii mai mari între pătrat şi dreptunghi sau romb). Culoarea este o însuşire ce se
impune percepţiei copiilor deficienţi mintal, adesea în defavoarea altor însuşiri mult mai importante. Ei au
dificultăţi în a sesiza calităţile ascunse ale obiectelor (ex: greutatea).

Sinteza

Adeseori informaţiile ce-i parvin pe cale senzorială nu se leagă între ele într-o structură flexibilă, uşor apelabilă
din memorie, ci conduc la un caracter fragmentar şi rigid al reprezentărilor.

Deficienţele de analiză şi sinteză constatate la nivel perceptiv sunt mult mai grave la nivelul gândirii.
 Curs 4

GÂNDIREA

Comparaţia se desfăşoară foarte greu, deoarece copilul nu este capabil să desprindă suficiente elemente distincte
în urma analizei.

Generalizarea şi abstractizarea nu sunt absente din activitatea mintală a copilului deficient mintal, însă se
realizează la un nivel şi cu un randament scăzut (sub aspect latitudinal şi longitudinal). În ceea ce priveşte
operarea mintală, odată cu maturizarea biologică a copilului se constată existenţa unor discrepanţe tot mai mari
atât sub aspect cantitativ, cât mai ales sub aspect calitativ. Acest fenomen are implicaţii esenţiale asupra
procesului înţelegerii. De exemplu: copiii deficienţi mintal sunt uneori incapabili să înţeleagă enunţul unei
probleme sau să extragă ideile principale dintr-un text literar, deşi dispun de întreaga informaţie necesară,
deoarece informaţia nu este corelată cu contextul sarcinii de rezolvat. Înţelegerea şi reţinerea datelor unei sarcini
de rezolvat reprezintă momentul critic al alegerii corecte a operaţiei de efectuat sau al transformărilor cerute de
situaţia-problemă pentru ca operaţiile să fie aplicate corect.

LIMBAJUL

La toate categoriile de deficienţi mintali limbajul se dezvoltă cu întârziere, atât în ceea ce priveşte vocabularul, cât
şi capacitatea de utilizare în comunicare. Comparativ cu copiii normali, la cei deficienţi mintal tulburările de
limbaj sunt mai frecvente, mai numeroase şi mai grave, cu o singură excepţie notabilă, şi anume: tulburările de
ritm şi fluenţă (bâlbâiala) pentru că în acest caz dimensiunea psihorelaţională este mult mai importantă. În acest
caz, adolescentul normal poate ajunge la logonevroză (nivel mai grav şi mai complex) caracterizată de formarea
unui complex de inferioritate care întreţine tulburările de vorbire, în timp ce la cei cu deficienţă mintală prezenţa
unei asemenea agravări este rară.

Per ansamblu, se poate constata o fragilitate şi o labilitate a exprimării verbale atât în citit, cât şi în scris, precum
şi atât în ceea ce priveşte aspectul gramatical, cât şi aspectul semantic, ideatic.

Deficienţii mintali, în momentul în care se confruntă cu cerinţele unei activităţi practice, nu recurg la limbaj ca la
un instrument care să le faciliteze identificarea informaţiilor esenţiale şi selectarea operaţiilor de efectuat, ci
conduce la activarea unor şabloane verbale, care mai degrabă dezorganizează activitatea practică, decât o
structurează.

Rezolvarea problemelor ce necesită două sau mai multe operaţii constituie o sarcină dificilă datorită faptului că
deficienţii mintali nu reuşesc să se autodirijeze în activitate la nivelul limbajului interior (rigid, slab dezvoltat).
De asemenea, este ineficientă solicitarea ce li se adresează în vederea verbalizării cu voce tare a etapelor ce şi le
propun în rezolvare. Mai mult, un asemenea demers bazat pe autocoordonare verbală poate duce la accentuarea
disfuncţiilor activităţii practice şi la pierderea capacităţii de angajare corectă în sarcină, deşi aceste proceduri au
fost anterior exersate.

MEMORIA

Memoria pare a fi “semnul distinctiv” al deficienţei mintale. Totuşi, nu insuficienţele capacităţii de memorare
reprezintă problema principală a acestei categorii de subiecţi, ci acelea din planul operaţiilor gândirii. De regulă,
copiii deficienţi mintal memorează mai greu, mai puţin şi cu mai multe carenţe decât copiii normali cu aceeaşi
vârstă biologică. Eficienţa memorării conştiente este mai redusă decât la copiii normali, materialele memorate
sunt mai degrabă selectate după criterii neesenţiale, dar spectaculoase. Din aceste cauzse, informaţia memorată e
 Curs 4

greu accesabilă, rigidă (nu poate fi folosită în contexte noi) şi netransferabilă (nu se poate beneficia de ea în
situaţii-problemă care impun adaptări, modificări ale algoritmilor deja însuşiţi). Prin urmare, tipul favorit de
învăţare şi memorare a cunoştinţelor este cel mecanic.

IMAGINEA DE SINE

A existat foarte mult timp impresia, derivată şi dintr-un comportament aparent “neafectat”, că deficientul mintal
nu-şi face prea multe probleme cu privire la raporturile sale cu cei din jur. Studii privind deficienţa mintală şi
reprezentarea de sine au pus însă în evidenţă următoarele aspecte:
1) De regulă, deficienţii mintali sunt conştienţi de diferenţele ce există între ei şi persoanele
normale. Acest lucru este cu atât mai vizibil cu cât gradul de deficienţă este mai scăzut. Într-una
din cercetări s-a folosit o scală de apreciere cu 2 itemi: o descriere pozitivă şi una negativă, iar
copiii trebuiau să aleagă descrierea care li se potriveşte cel mai bine. S-a constatat că
autodeprecierea este mult mai importantă la copiii deficienţi mintal decât la cei normali. Acest
fenomen este extrem de vizibil atunci când copiii deficienţi mintal sunt integraţi în colective
normale.
2) Atitudinile părinţilor faţă de propriii copii deficienţi mintal pot, în unele cazuri, în mod
involuntar, să creeze o imagine de sine negativă.
3) Atâta timp cât social inteligenţa este privită ca o valoare umană centrală, deficienţa mintală
apare ca o anomalie încărcată valoric negativ  pot să apară sentimente de culpabilitate. Totuşi,
imaginea de sine defavorabilă nu se transformă în complex de inferioritate, deoarece copilul
(tânărul) deficient mintal are o capacitate redusă de reprezentare socială.

EDUCAREA ŞI RECUPERAREA COPIILOR CU DEFICIENŢĂ MINTALĂ

Scopul recuperării constă pe de o parte în valorificarea la maxim a posibilităţilor celui cu deficienţă mintală şi, pe
de altă parte, în antrenare acelor funcţii psihofizice nealterate, care vor trebui să preia responsabilitatea executării
activităţii funcţiilor afectate (transfer al deprinderilor către alte funcţii pentru a se produce un fel de efect de
compensare).
Există trei forme principale ale recuperării:

1) Recuperarea prin învăţare (latura educaţională) trebuie să respecte două principii:

i. principiul intervenţiei precoce;
ii. principiul intervenţiei individualizate.

Recuperarea prin învăţare va fi predominant afectivă şi motivaţională.

Învăţarea cognitivă trebuie însoţită de îvăţarea psihomotorie şi de învăţarea morală (orice informaţie este bine
să fie legată şi de o regulă).

Învăţarea socială este importantă prin stimularea capacităţii de imitare spontană şi orientarea către modele
comportamentale dezirabile (copilul să observe cum interacţionează persoanele normale şi să le imite,
interiorizând).

Recuperarea prin psihoterapie, eficientă în cazurile uşoare şi liminare. Are rolul de a înlătura anxietatea,
negativismul, resemnarea şi de a atenua stările conflictuale, sentimentele de inferioritate. Forme aplicate:
psihoterapia sugestivă (sunt foarte influenţabili) şi psihoterapia de relaxare. Cele mai eficiente sunt activităţile
ludice care conţin elemente de ordin psihoterapeutic.

Recuperarea prin terapie ocupaţională: formele de ergoterapie, artterapie, meloterapie, ludoterapie.

 Curs 4

Efectele expectate ale recuperării:

- atingerea unui nivel satisfăcător de autonomie socială şi personală;

- capacitatea de a comunica prin limbaj oral şi scris, în ideea de a se face înţeles;
- formarea unei capacităţi rezonabile de autocontrol;
- formarea unei dexterităţi manuale, utile în practicarea unei meserii;
- însuşirea unor cunoştinţe şi deprinderi suficiente pentru exercitarea unei meserii utile;
- formarea unor comportamente adecvate social;
- definirea unei imagini de sine şi formularea unor interese realiste.