INTRODUCERE

Două fenomene caracterizează evoluţia economiilor de piaţă modernă: existenţa unui trend
de creştere în ritm susţinut şi prezenţa unor fluctuaţii importante ale activităţii în jurul acestui
trend. În aceste condiţii evidenţierea posibilităţilor şi a rezervelor ce ar asigura creşterea
economică a unei ţări presupune înţelegerea caracterului fluctuant al economiei contemporane.
Conştientizarea caracterului ciclic al economiei de piaţă permite înţelegerea tendinţelor
ascendente şi descendente caracteristice economiilor naţionale pe parcursul sec. XX cât şi a
recesiunii economice actuale. În analiza recesiunii economice actuale un interes deosebit este
acordat mecanismului de transmisie a fenomenelor recesioniste la nivel mondial cât şi caracterului
colectiv al politicii economice anticiclice.
În această lucrare vor fi analizate fluctuaţiile economice, cu referire specială la fluctuaţiile
ciclice, evidenţiind tipurile, structura şi cauzele generatoare a diferitor tipuri de cicluri economice.
Pe parcursul acestei lucrări vor fi abordate următoarele subiecte:
 fluctuaţiile ca caracteristică a evoluţiei economiei de piaţă;
 ciclul economic: caracteristici şi elemente structurale;
 tipurile şi particularităţile ciclurilor economice;
 crizele economice;
 politici anticiclice.
Totodată vor fi evidenţiate diferite abordări teoretice ce explică natura şi semnificaţia atât
a fluctuaţiilor economice cât şi a măsurilor de politică economică menite de a atenua efectele
negative ale fluctuaţiilor.

3
 I. FLUCTUAŢIILE CA CARACTERISTICĂ A EVOLUŢIEI
ECONOMIEI DE PIAŢĂ
Evidenţa şi analiza în dinamică a indicatorilor economici ce vizează activitatea unei
întreprinderi, ramuri sau a economiei naţionale în ansamblu (venitul naţional, producţia,
desfacerile, investiţiile, consumul, ocuparea forţei de muncă etc.) permite constatarea că acestea
au o evoluţie nelineară: în unele perioade sunt înregistrate creşteri, în altele, stagnări sau chiar
reduceri. Periodic, economia naţională, în ansamblul ei, sau domenii importante ale acesteia,
cunosc dezechilibre semnificative ce pun în evidenţă stări de criză sau recesiune. Prin urmare, în
timp, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci este fluctuantă.
În funcţie de frecvenţa şi natura cauzelor ce le generează se pot delimita fluctuaţii:
sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi ciclice.
Fluctuaţiile sezoniere reprezintă variaţiile activităţilor economice pe parcursul unui an.
Astfel, sub influenţa unor factori naturali-climaterici, volumul producţiei, al ocupării factorilor
de producţie, al activităţii economice în general, cunosc fluctuaţii pe parcursul unui an în
agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei etc. Obiceiurile, tradiţiile,
sărbătorile religioase sau laice vor influenţa şi ele intensitatea activităţii economice pe parcursul
anului. Datele statistice indică asupra creşterii vânzărilor, a gradului de ocupare a factorilor de
producţie în perioadele ce precedă importante sărbători religioase sau laice şi reducerea acestor
indicatori ulterior acestor evenimente. Astfel, fluctuaţiile sezoniere se explică prin influenţa
factorilor naturali, psihologici şi prin preferinţele consumatorilor, care au evoluţii specifice pe
parcursul unui an, reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an la altul.
Fluctuaţiile întâmplătoare (accidentale) sunt variaţii ale nivelului şi stării producţiei
sociale determinate de factorii aleatori sau evenimente neaşteptate, neobişnuite, cum ar fi:
 conjuncturi economice nefavorabile;
 evenimente sociale şi politice care afectează activitatea firmei;
 fenomene naturale neprevăzute (cutremure, inundaţii etc.);
 acţiuni şi preferinţe neaşteptate ale unor agenţi economici;
 anumite stări de spirit a populaţiei etc.
Ele pot afecta în mod direct o ţară sau alta, iar prin efectul de interdependenţă şi propagare
pot genera fluctuaţii ale activităţii economice într-un grup de ţări, într-o zonă sau chiar în
întreaga lume.
Fluctuaţiile ciclice sunt fenomene repetabile şi constau în variaţii ale activităţii economice
agregate, care se caracterizează, succesiv, prin creşterea cumulativă a producţiei, veniturilor şi
utilizării forţei de muncă, şi prin stagnările sau descreşterile cumulative ale acestora. Analiza
datelor statistice în timp a demonstrat că evoluţiile principalelor fenomene economice sunt
4
pulsatorii, se derulează sub formă ondulatorie şi au un caracter ciclic. Astfel, fluctuaţiile ciclice
se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte.

Ciclicitatea reprezintă acea formă de mişcare a activităţii economice în care fazele de

creştere (expansiune) sunt urmate de cele de descreştere şi stagnare (recesiune).

Comportamentul Măsurarea fluctuaţiilor ciclice presupune utilizarea unui

variabilelor sistem de indicatori, dintre care cei mai importanţi folosiţi în
macroeconomice de-a
lungul ciclului economic practica economică sunt: PIB-ul nominal şi real, volumul
vânzărilor cu amănuntul şi cu ridicata, nivelul dobânzilor
bancare, indicele volumului fizic al producţiei industriale, nivelul şomajului, numărul locurilor
de muncă în ramurile neagricole, venitul personal, preţurile etc. Pe baza seriilor de date ale
indicatorilor stabiliţi, precum şi a unora derivaţi din aceştia se descrie dinamica sistemului
economic analizat.
Multitudinea variabilelor de cuantificare a fluctuaţiilor ciclice a determinat gruparea
acestora după mai multe criterii, cel mai important criteriu de grupare fiind felul în care acestea
reacţionează la mişcările ciclului economic. Conform acestui criteriu, aceste variabile pot fi
grupate în:
Variabile prociclice – înglobează variabilele care au tendinţa de a creşte în condiţiile
expansiunii afacerilor sau tendinţa de a se micşora în fazele de contracţie economică. Aceste
variabile se pot grupa, la rândul lor, în alte două categorii:
a) variabile ce au o legătură intensă cu ciclul economic, cum ar fi:
- output-ul de ramură;
- output-ul agregat;
- profiturile firmelor;
- agregatele monetare;
- viteza de rotaţie a banilor;
- rata dobânzii pe termen scurt;
- nivelul preturilor etc.
b) variabilele ce au o legătură slabă cu ciclul afacerilor, cum ar fi:
- producţia bunurilor agricole şi a resurselor naturale;
- preţurile produselor agricole şi resurselor agricole;
- ratele dobânzii pe termen lung etc.
Variabile contraciclice – acelea care au tendinţa de a creşte în fazele de contracţie
economică şi de a se micşora în fazele de expansiune economica, cum ar fi:

5
 - stocurile bunurilor finale;
- input-urile pentru producţie;
- rata şomajului;
- numărul falimentelor etc.
Variabile aciclice – acelea care nu cunosc mişcări în funcţie de ciclul economic, cum ar fi:
- exporturile;
- migraţia forţei de muncă etc.

II. CICLUL ECONOMIC. CARACTERISTICI ȘI ELEMENTE

STRUCTURALE
În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii economice, se porneşte de la
succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei, numite faze ale ciclului. În
fiecare fază, a ciclului economic starea şi performanţele agregate ale economiei (ritmul venitului
naţional, al producţiei industriale şi agricole, gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica
nivelului de trai, etc.) au caracteristici ce diferă de la o fază la alta.

Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele
care asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres. Unitatea de măsură
a fluctuaţiilor ciclice este ciclul economic, care cuprinde succesiunea în timp şi schimbarea
periodică a condiţiilor şi rezultatelor reproducţiei la nivel de ţară sau chiar la nivelul economiei
mondiale

Ciclu economic – durată de timp determinată, în cadrul căreia activitatea economică parcurge, în evol

Principiile de bază
în analiza ciclului economic
În analiza fluctuaţiilor ciclice teoria economică aplică următoarele principii:
1. Ciclul economic este un proces integru, fiind constituit din faze de creştere şi descreştere ce
se succedă în timp. Începând cu anii 60 ai secolului XIX obiect al cercetărilor teoretice
devine ciclul economic ci nu criza economică, ea fiind abordată în continuare doar ca fază a
ciclului.
6
2. Ciclul economic este un proces complex, în economie observându-se sincronizarea diferitor
tipuri de oscilaţii ciclice: de tip Juglar (7-11 ani), Kondratiev (45-60 ani), Kuznetz (15-25
ani), Kitchin (2-3 ani) etc.
3. Evoluţiile fluctuante se desfăşoară pe fonul tendinţei generale a creşterii economice
cunoscută sub denumirea de trend. Trendul creşterii economice reprezintă direcţia principală
de mişcare a economiei naţionale într-o perioadă îndelungată de timp (30-50 de ani). Trendul
este reprezentat printr-o dreaptă care măsoară schimbarea medie a activităţii economice în
perioada de analiză, pe când în cadrul unor perioade mai scurte de timp evoluţia reală a
rezultatelor macroeconomice poate fi superioară sau inferioară trendului general crescător
(figura 1).
PIB

Trendul pe
termen lung

Timpul (ani)

Figura 1. Fluctuaţiile ciclice pe fundalul trend-ului economic

4. Ciclicitatea nu este un defect ci un mecanism de autoreglare a economiei de piaţă. Însă dacă

guvernul nu va întreprinde măsuri de reglementare anticiclică, dezechilibrele economice ar
putea să se amplifice, distrugând în final sistemul economic.

Elementele de structură ale ciclului economic

Ciclu economic este constituit din două faze care se deosebesc una de cealaltă şi se
intercondiţionează reciproc: a) faza de expansiune (de creştere economică); b) faza de recesiune
(de scădere economică).
Faza de expansiune este faza de creştere a variabilelor economice care cuantifică procesul
economic. Ea reprezintă un proces de avânt cumulativ, de autoalimentare, de autoîntreţinere şi
autoaccelerare a activităţilor economice. Plafonul maxim al expansiunii – cel care precede faza
de recesiune – este determinat de multiple cauze (epuizarea resurselor economice, creşterea
costurilor unitare, fenomene social-politice şi militare etc.), însă cauza determinantă a
fenomenului este evoluţia specifică a randamentului factorilor de producţie, respectiv legea
randamentelor descrescânde a utilizării factorilor de producţie, la nivelul economiei naţionale.

7
 Faza de recesiune este faza de scădere a variabilelor economice prin care se cuantifică
procesul macroeconomic. Ea reprezintă un proces de declin cumulativ al activităţilor economice,
de scădere a surselor de încurajare a creşterii economice.
De la expansiune la recesiune se trece printr-un fenomen denumit contracţie (porneşte din
punctul de contracţie), iar de la recesiune la expansiune se trece prin intermediul relansării
(porneşte din punctul de relansare). Punctul de contracţie este punctul în care factorii ce
generează frânarea sau scăderea variabilelor economice încep să domine factorii care încurajează
creşterea economică. Din acel moment, economia intră într-o perioadă de recesiune. Punctul de
relansare este punctul în care factorii ce încurajează creşterea economică devin mai puternici
decât obstacolele în calea creşterii economice. Acest moment marchează sfârşitul fazei de
recesiune şi începutul unei noi faze de expansiune economică.

PIB

Trendul general
punct de contracţie
GapY

GapY

punct de relansare

Relansare Contracţie Relansare Contracţie

CICLUL ECONOMIC

Timpul (ani)

Figura 2. Structura ciclului economic

Indicatorii de măsurare a ciclului economic

În măsurarea ciclului economic pot fi utilizaţi indicatorii:
1. Decalajul PIB: exprimă abaterea PIB-ul real de la cel potenţial. Se calculează prin formula:
Y∗¿
GapY =Y− ¿¿
Y∗¿ (1)
Valoarea pozitivă a abaterii PIB (Gap > 0), indică asupra faptului că economia se află în faza
de relansare economică, în acelaşi timp valoarea negativă a abaterii PIB (Gap < 0), detestă
aflarea economiei în faza de recesiune.

8
2. Amplitudinea ciclului economic: exprimă distanţa pe care se deplasează mărimea PIB între
cele două puncte ale ciclului economic – în punctul de relansare, comparativ cu punctul de
contracţie. Modul de calcul este următorul:
c r
A i =Y i −Y i (2)

unde:
A i Ai – amplitudinea ciclului economic i;
c
Y i Y ci – mărimea PIB real în ciclul economic i, în punctul de contracţie;
r
Y i Y ri – mărimea PIB real în ciclul economic i, în punctul de relansare.
3. Abaterea de trend a ciclului economic: exprimă diferenţa, măsurată la nivelul PIB, dintre
două puncte succesive de contracţie (sau două puncte succesive de relansare). Abaterea de
trend indică tendinţa pe termen lung a ciclului economic. Între abaterea de trend, calculată
între punctele de contracţie, şi cea calculată între punctele de relansare pot exista diferenţe
importante; din acest motiv se calculează ambele abateri. Astfel, abaterea calculată pe baza
punctelor de contracţie se numeşte abaterea de trend a recesiunii, iar abaterea calculată pe
baza punctelor de relansare se numeşte abaterea de trend a expansiunii. Modul de calcul este
următorul:

Δ rec
i/ j =Y r
j −Y r
i (3)
rec
Δ i/ j – abaterea de trend a recesiunii între ciclurile economice i şi j;

Δ exp
c c
i/ j =Y j −Y i (4)

Δ exp
i/ j ∆ exp
i/ j – abaterea de trend a expansiunii între ciclurile economice i şi j.

4. Perioada ciclului economic reprezintă intervalul de timp pe care se întinde ciclul economic
analizat. El se măsoară, fie între două puncte de contracţie, fie între două puncte de relansare.

III. CRIZELE ECONOMICE

Un subiect aparte în analiza fluctuaţiilor economice revine crizelor. Tradiţional crizele
economice sunt studiate în contextul fluctuaţiilor ciclice, criza fiind abordată drept fază de
schimbare a tendinţelor proceselor economice, pe parcursul căreia are loc substituirea fazei
ascendente a ciclului economic prin faza descendentă. Filosoful şi sociologul american
Immanuel Wallerstein susţine însă că termenul criză nu trebuie transformat într-un simplu
sinonim al perioadei de schimbare în evoluţia ciclică. Crizele fiind perioadele de tensiune
dramatică, ce reprezintă mult mai mult decât o conjunctură care indică momentul de cotitură în
structurile de trend.

9
 O economie ce trece printr-o criză economică va înregistra o scădere a PIB-ului, o
dispariţie a lichidităţilor şi o creştere (scădere) a preturilor. Crizele economice pot lua forma unei
stagflaţii, unei recesiuni sau unei depresiuni economice iar uneori pot duce chiar la colaps
economic.

Criza este o tulburare bruscă a echilibrului economic, o manifestare a unor perturbări şi

dereglări de amploare în desfăşurarea activităţii economice şi inversarea tendinţelor ascendente
prin tendinţe descendente în activitatea economică, fiind exprimată prin creşterea stocurilor de
produse nevândute şi reducerea producţiei, prin scăderea preţurilor, prin şomaj şi scăderea
cursurilor bursiere.
Convenţional, s-a stabilit că economia se află în criză dacă două trimestre succesive
înregistrează o scădere a PIB-ului (la nivel de ţară sau regiuni a economiei mondiale). Naţional
Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza ca fiind o scădere semnificativă a
activităţii economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor
individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului.
Pe durata constituirii şi dezvoltării societăţii industriale economiile ţărilor dezvoltate au
trecut prin crize caracterizate de diminuări importante ale venitului naţional, formarea de stocuri,
diminuarea nivelului preţurilor, ruinarea sistemului de decontări reciproce, ruinarea sistemului
bancar, falimentarea întreprinderilor industriale şi comerciale, creşterea rapidă a ratei dobânzii.
Pe parcursul secolului XX crizele au devenit o caracteristică indispensabilă a economiei.
Astfel, între 1907 şi 2009, omenirea s-a confruntat cu un număr de cel puţin 11 crize majore,
dintre care două – Marea Depresiune (1929-1933) şi actuala Criză Economică Mondială (2007-
2011) – se caracterizează printr-un impact violent, general şi de durată asupra economiei lumii,
acestea aducând o stare de paralizie şi recesiune la nivel global. Ambele crize economice au
început din SUA şi s-au propagat ulterior, în valuri treptate, în toată lumea.
Sub aspect istoric, crizele economice au avut surse şi forme de manifestare diferite. Astfel,
în secolul al XVIII-lea ele erau legate de evenimente excepţionale: războaie (în Anglia, criza din
1763; în SUA, criza din 1783); speculaţii financiare; recolte slabe şi foamete (crizele franceze
din 1770 şi 1789) etc. Crizelor de subproducţie din perioada economiei preindustriale le urmează
crizele de supraproducţie din perioada industrialismului. Începând cu deceniul trei al secolului al
XIX-lea, fluctuaţiile economice cu caracter de criză au revenit cu o anumită regularitate, luând
forma ciclului economic.
Diversitatea esenţei crizelor economice a determinat apariţia unei multitudini de explicaţii
a cauzelor generatoare de criză. Astfel, economiştii de orientare neoclasică explică crizele
economice ca un accident datorat unor cauze exogene (de natura tehnica, politica etc).

10
Economiştii eterodocşi (inclusiv keynesişti) dar mai ales radicalii si marxiştii, explica crizele
economice prin cauze endogene, prin contradicţiile şi disfuncţionalităţile caracteristice
economiei contemporane de piaţa, admiţând că factorii exogeni le pot agrava.
Natura diferită a crizelor economice, ce au avut loc pe parcursul istoriei dezvoltării
economiei capitaliste, a determinat clasificarea crizelor după diferite criterii. Astfel pornind de la
factorii generatori şi formele de manifestare a crizelor unii specialişti le clasifică în crize sociale
(sunt caracterizate prin inflaţie în creştere, şomaj, sărăcie), crize financiare (caracterizate prin
volatilitate accentuată pe pieţele de capital, căderea burselor şi revenirea lor spectaculoasă), crize
politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaţionale, crize cauzate de dezastre
naturale sau crize economice generalizate.
O altă clasificare presupune divizarea acestora în funcţie de aria sau sfera lor de cuprindere.
Astfel, crizele vor fi grupate în parţiale – cuprind o anumită regiune a unei ţări sau o ramură a
economiei, naţionale – cuprind întreaga economie naţională, regionale – cuprind economiile unei
regiuni în cadrul economiei mondiale şi mondiale (globale) – cuprind întreaga economie
mondială.
Clasificare generală a crizelor economice presupune gruparea acestora în funcţie de
regularitatea declanşării acestora, în:
A. Crize ciclice sunt stări de dereglare ale economiei care se repeta cu o anumita regularitate,
fiind una din fazele ciclului economic. Criza ciclică este momentul de cotitura a ciclului
economic, când faza de expansiune (ascendenta) cedează locul celei de depresiune
(descendenta). Crizele ciclice pot fi de două tipuri:
 crize de subproducţie – s-au întâlnit în economia diferitelor ţări sub formă de deficit sau
insuficienţă de producţie sau penurie de bunuri, cauzate de fenomene naturale (secetă,
inundaţii) sau războaie, epidemii, migraţii masive ale populaţiei etc. Aceste crize au fost
tipice până la începutul secolului al XIX-lea, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, mai
ales în ţările subdezvoltate.
 crize de supraproducţie – se manifestă ca faze ale ciclului decenal, la anumite intervale
de timp. De la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent, au avut loc 18 crize
ciclice de supraproducţie cu întindere, durată şi intensitate diferite. Cele mai cunoscute,
prin efectele negative produse, sunt crizele din perioadele: 1929 – 1933, 1973 – 1975 şi
1980 – 1982. Crizele ciclice, în condiţiile actuale, nu se rezumă la o ramură sau la un
sector de activitate, ci cuprind mai multe ramuri şi sectoare, economia naţională şi, în
anumite condiţii, economia mondială;
B. Crize neciclice sunt stări de dereglare care nu se caracterizează printr-o anumită regularitate
(periodicitate) în timp. Ele pot fi:
11
  parţiale, în funcţie de ramura în care se manifestă (siderurgie, agricultură, industria
extractivă, construcţii, ecologie);
 intermediare, precum: criza materiilor prime, criza energetică, criza financiar-valutară
etc., care se manifestă prin insuficienţa unor asemenea resurse în raport cu posibilităţile
de acces spre obţinerea lor.
În analiza crizelor economice prezintă interes identificarea esenţei crizelor financiare şi
structurale (sistemice), prin intermediul cărora este explicată starea economiei mondiale de
astăzi. În continuare vom prezenta caracteristicile definitorii ale acestor tipuri de crize.
Criza financiară este o situaţie în care cererea de bani este mai mare decât oferta, situaţie
care va determina evaporarea rapidă a banilor disponibili din sistemul bancar ca rezultat a
retragerii depozitelor, forţând băncile fie să vândă propriile active şi investiţii, pentru a-şi acoperi
necesităţile, fie să falimenteze. Starea sistemului bancar va genera neîncredere în sistemul
financiar, înregistrând o scădere semnificativă a volumului tranzacţiilor la bursă şi, în final, o
dereglare a mecanismelor de piaţă.
Literatura de specialitate distinge trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare şi de
datorie externă. Un concept aparte în teoria economică în acest sens îl reprezintă crizele gemene
(twin crises) – crizele valutare şi ale sectorului bancar, crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau
din Turcia (2000) sunt exemple concludente, în acest sens. Alte forme de crize complexe sunt
crizele valutare şi fiscale: Brazilia (1999) sau crize valutare şi de datorie externă: Mexic (1994),
Argentina (2001).
Criza structurală sau sistemică este un rezultat al neconcordanţei dintre structura
economiei şi exigenţele tehnologiilor noi, ceea ce va determina diminuarea PIB-lui, deteriorarea
mecanismelor de piaţă, a sistemului financiar, creşterea şomajul etc. Crizele sistemice sunt
încadrate în ciclurile lungi iar depăşirea lor are loc prin restructurarea economiei care presupune
apariţia de noi ramuri, a formelor noi de organizare a vieţii economice sau de reglementare a
economiei. Conform conceptului „Undelor lungi în economie”, economia capitalistă a cunoscut
câteva crize structurale, fiecare din care a determinat modificarea radicală a structurii economiei
mondiale. Astfel, către finele sec. XVIII are loc trecerea de la manufactură la producţia în cadrul
fabricii, respectiv trecerea de la producţia manuală la cea maşinizată, în anii 50 – 60 ai secolului
XIX apar societăţile pe acţiuni, respectiv dezvoltarea capitalismului monopolistic, către anii 30
ai sec. XX reglementarea economiei capitaliste de către stat capătă dimensiuni impunătoare iar
către anii 70 ai sec. XX corporaţiile transnaţionale practic determină direcţiile de dezvoltare ale
economiei mondiale. Mulţi economişti consideră că în a doua jumătate a anilor 90 ai sec. XX a
avut loc o nouă restructurare a economiei mondiale care s-a materializat în instaurarea economiei
bazate pe cunoaştere.
12
 În analizele economice este pe larg abordată problema identificării cauzelor ce generează
crizele sistemice. Astfel, pot fi identificate următoarele explicaţii date declanşării crizelor
structurale:
 apariţiei noilor ramuri, fundamentate pe utilizarea tehnologiilor avansate, care
asigură performanţe superioare ramurilor noi în comparaţie cu ramurile tradiţionale
ale economiei, respectiv resursele economice primare vor fi reorientate către aceste
ramuri;
 creşterea bruscă a preţurilor la resursele strategice, ca exemplu la petrol, fapt ce va
determina redistribuirea factorilor de producţie între ramurile economiei;
 teoria consumului nonproporţional abordează crizele structurale drept consecinţă a
creşterii înclinaţiei spre economisire, creşterea economiilor ne fiind însoţită de
creşterea proporţională a investiţiilor.
 Crizele economice au fost o caracteristică a economiei pe întreaga durată de
dezvoltare a capitalismului, însă, în timp, acestea devin mult mai complexe.
Complexitatea crizelor economice actuale poate fi evidenţiată prin capacitatea
acestora de a se transfera de la nivel local (ramural) la nivel naţional şi în final la
cel mondial. Astfel, criza creditelor ipotecare apărută în anul 2006 în SUA a
demarat criza sistemului financiar SUA, răspândindu-se în ultima instanţă asupra
sistemului financiar mondial către anul 2008. Caracterul global al economiei
mondiale a determinat, în continuare, localizarea crizei în alte regiuni ale economiei
mondiale decât ţara de declanşare a acestei. Astăzi asistăm la o localizare a crizei în
UE punând sub semnul întrebării existenţa din continuare a acesteia, în acelaşi timp
economiştii prognozează o criză de proporţii Chinei în anul 2012, care ar putea
declanşa un nou val al crizei mondiale.
 O altă caracteristică ce demonstrează creşterea gradului de complexitate a crizelor
economice actuale este capacitatea acestora de a se transforma ca esenţă, astfel criza
financiară declanşată în SUA s-a transformat în recesiune economică de proporţii
mondiale. Intensitatea şi dimensiunile crizei economice mondiale fiind susţinute, în
acelaşi timp, de criza structurală prin care trece astăzi economia mondială,
determinată de epuizarea factorilor ce au asigurat până în prezent creşterea
economică la nivel mondial.
 Caracterul complex al crizelor actuale este demonstrat єi de capacitatea acestora de
a se autoregenera (multiplica). Astfel, criza financiară din SUA revene în anul 2011
prin riscul unei noi crize financiare determinată de criza datoriei externe a SUA şi
respectiv riscul  de default al SUA care ar fi demarat un nou val al crizei financiare
13
 mondiale, dar cu dimensiuni mult mai mari în comparaţie cu precedenta (datoria
externa a SUA a depăşit plafonul de 100% din PIB-ul în anul 2010, constituind
peste 46 mii dolari pe cap de locuitor).

IV. POLITICI ANTICICLICE

 În teoria economică există două abordări diametral opuse referitoare la rolul

economic al statul, privit prin prisma fluctuaţilor economice. Astfel, reprezentanţii
şcolii monetariste apreciază oscilaţiile ciclice, în special crizele economice, drept
rezultat al intervenţiei statului. Milton Friedman consideră că orice intervenţie a
statului în economie va genera dereglări în domeniul circulaţiei monetare, crizele
economice fiind, de fapt, expresii ale acestor dereglări.
 În acelaşi timp, adepţii intervenţiei statului în economie explică evoluţiile ciclice şi
crizele economice prin insuficienţa intervenţiei statului, în special a ineficienţei
pârghiilor, instrumentelor şi politicilor elaborate şi folosite de către stat. Respectiv,
perfecţionarea şi mai buna corelare a unor asemenea politici şi instrumente –
aplicarea lor consecventă ar fi în măsură să prevină sau măcar să atenueze
caracterul ciclic al creşterii economice şi crizele economice.
 Indiferent de abordările teoretice, în practica economică guvernele întreprind
măsuri vizând atenuarea fluctuaţiilor ciclice. În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice
inevitabile guvernele elaborează şi adoptă măsuri pentru atenuarea acestora; scopul
acestor reglementări fiind asigurarea unei stabilităţi a proceselor economice şi
reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice. Astfel, în teoria şi practica
economică apare categoria de politică anticiclică, adesea apărând şi sub denumirea
de politică anticriză.

Politica anticiclică (anticriză) reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat,

prin care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi
atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea.
Politica anticriză se aplică diferenţiat în cadrul unui ciclu economic. Astfel, în condiţii de
expansiune economică, se aplică politica anticiclică de stabilizare (de frânare a activităţii
economice), iar în faza de recesiune, se aplică politica de relansare (de stimulare a activităţii
economice).
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai multe mijloace
şi instrumente de politică economică. Realizând o analiză minuţioasă pe un eşantion de opt ţări
dezvoltate economistul Etienne Kirschen în lucrarea Economic „Polisies Comparied: West and
14
East” (1974) face o clasificare detaliată a instrumentelor de politică economică aplicate în cadrul
reglementărilor anticiclice. Astfel, în baza cercetărilor empirice şi a rezultatelor obţinute din
analizele efectuate a fost identificată existenţa unui număr de cinci familii de instrumente ale
politicii anticiclice şi anume: finanţe publice, instrumente băneşti şi de credit, rata schimbului
valutar, instrumente de control direct, schimbări în cadrul sistemului instituţional. În tabelul 2.3
este redată lista cu principalele instrumente de politică economică, rolul lor şi modul în care sunt
folosite în cadrul politicii economice guvernamentale.
Instrumentele politicii economice

Tabelul 1

Familia de
Instrumentele politicii economice: rolul şi modul de folosire
instrumente
Instrumente ale Politica deficitelor bugetare şi a balansărilor bugetare (dintre venituri şi
finanţelor publice cheltuieli) curente şi generale; cheltuieli bugetare pentru investiţii, subvenţii şi
transferuri de capital la întreprinderi şi gospodării, schimbarea de valori
mobiliare guvernamentale, salarii, cumpărări curente de bunuri şi servicii;
venituri bugetare provenite din impozite directe asupra veniturilor populaţiei şi
asupra veniturilor întreprinderilor, impozite indirecte, accize, impozite asupra
proprietăţilor şi taxe de succesiune, transferuri în şi din străinătate
Instrumente Noi împrumuturi guvernamentale (luate şi acordate) în străinătate şi în ţară;
băneşti şi de credit operaţiuni guvernamentale cu datoriile existente (vânzări şi cumpărări a hârtiilor
de valoare), rata dobânzilor ca instrumente de reglare; garanţii guvernamentale
asupra împrumuturilor, instrumente care acţionează asupra creării de credite de
către bănci, instrumente care acţionează asupra împrumuturilor făcute de alţi
agenţi economici.
Rata de schimb Prin devalorizare şi reevaluare se încearcă să se realizeze echilibrul balanţei de
valutar plăţi prin descurajarea importurilor şi stimularea exporturilor, relansarea
producţiei pentru export, ş.a.
Instrumente de Exercitarea puterii statului de a controla preţurile unor bunuri şi servicii, chirii,
control direct dividende, salarii precum şi a dreptului acestuia de a controla activităţile de
import-export, relaţiile valutare, imigrările, investiţiile, alocările de materii
prime rare, condiţiile de muncă, exploatarea resurselor naturale, poluarea
mediului, impunerea şi controlul standardelor de stat şi guvernamentale privind
produsele şi procesele de producţie, mediul, sănătatea.
Schimbări în Schimbări care privesc sistemul instituţional sau părţi ale acestuia: schimbări în
cadrul sistemului sistemul de transferuri către gospodării, de subvenţii acordate întreprinderilor, de
instituţional impozite; modificarea sistemului de credite; schimbări în instituţiile care
afectează condiţiile producţiei cum sunt: relaţiile din agricultură, schimbările
condiţiilor concurenţiale, creşterea influenţei muncitorilor asupra
managementului, schimbări în sistemele de proprietate, crearea unor instituţii şi
organizaţii naţionale sau internaţionale care schimbă sau limitează prerogativele
guvernelor naţionale.

Sursa: A.Iancu, Bazele teoriei politicii economice, Ed.All Beck, Bucureşti, 1998, p.502-503.
Instrumentele de politică economică, aplicate de către guverne, produc anumite efecte
asupra activităţii economice. Totalitatea politicilor anticiclice adoptate de către guverne pot fi

15
grupate în două mari categorii: politici de influenţare a cererii agregate şi politici de influenţare
a ofertei agregate.
Politicile de influenţare a ofertei agregate se bazează pe aplicarea a două grupe de măsuri:
a) realizarea de reforme structurale, care să permită afirmarea concurenţei şi preţurile libere, prin
eliminarea centrelor de putere economică (oligopoluri, sindicate), care pot obţine venituri
independent de evoluţia ofertei; b) manevrarea unor pârghii economice, care să ofere perspective
bune de profit pentru producători, stimulându-i astfel să menţină sau să sporească oferta de
bunuri. Astfel, în perioada de depresiune are loc stimularea economiei prin aplicarea mijloacelor
menite de a stimula creşterea profiturilor şi a cotei profitului ce rămâne la dispoziţia agenţilor
economici. Asemenea măsuri vizează: reducerea obligaţiilor fiscale impuse firmelor, scăderea
ratei dobânzii şi a restricţiilor în acordarea creditelor pentru ameliorarea randamentului
investiţiilor, fiscalitate avantajoasă pentru plasarea economiilor pe piaţa monetară şi financiară.
Politicile anticiclice de influenţarea cererii agregate, pornesc de la teoria lui Keynes,
după care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale economiei rezidă în modificările
nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu
posibilităţile şi evoluţia efectivă a ofertei agregate. Pentru influenţarea cererii agregate este
necesară intervenţia statului în economie prin următoarele acţiuni: politica cheltuielilor
publice, politica monetară şi de credit şi politica fiscală.

În perioada de depresiune are loc stimularea economiei prin aplicarea: politicii cheltuielilor
publice care presupune majorarea cheltuielile bugetului public chiar cu preţul unui deficit
bugetar – astfel menţinând sau impulsionând cererea agregată. Aplicarea politicii monetare şi de
credit în această perioadă presupune reducerea ratei dobânzii, pentru a crea facilităţi în scopul
sporirii volumului creditului şi a masei monetare, se reduce nivelul rezervelor obligatorii ale
băncilor comerciale, se achiziţionează titluri de stat de către autorităţile monetare, se prelungeşte
scadenţa unor credite etc. Prin aceste măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor,
având drept consecinţă creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă iar în
cadrul politicii fiscale se reduce fiscalitatea, lăsându-se o cotă procentuală mai mare de venit
asupra agenţilor economici, ceea ce încurajează cererea pentru bunuri de consum şi de investiţii.
Politicile anticriză bazate pe influenţarea cererii au fost aplicate pentru prima dată în SUA,
prin programul New Deal al Administraţiei Roosevelt, pentru a depăşi marea criză din anii’30,
iar după al doilea război mondial, asemenea măsuri au fost aplicate în toate ţările din Europa
occidentală, Canada şi Japonia.

16
 CONCLUZII

1. Economia are un caracter fluctuant de dezvoltare, fiindu-i caracteristice fluctuaţiile

accidentale, sezoniere, ciclice;
2. Măsurarea fluctuaţiilor ciclice are loc prin aplicare indicatorilor: PIB nominal şi real,
volumul vânzărilor, nivelul dobânzilor bancare, indicele volumului fizic al producţiei
industriale, nivelul şomajului, numărul locurilor de muncă, venitul personal, preţurile etc.
3. Ciclul economic este constituit din două faze care se deosebesc una de cealaltă şi se
intercondiţionează reciproc: a) faza de expansiune (de creştere economică); b) faza de
depresiune (de scădere economică).
4. J.A. Schumpeter a clasificat ciclurile după durata lor în trei tipuri: lung, mediu şi scurt. După
numele economiştilor care s-au distins în studiul acestor tipuri de fluctuaţii ciclice au fost
distinse ciclurile: Kondratieff, Juglar şi Kitchin. 
5. Ciclurile economice lungi, au o durată de 50-60 de ani şi cuprind două faze: faza ascendentă
şi faza descendentă, fiecare dintre ele având o durată de 25-30 de ani.
6. Ciclul decenal cuprinde 4 faze – prosperitatea, recesiunea, depresiunea şi învoirea.
7. Abordarea deterministă a ciclurilor economice consideră că cauze a fluctuaţiilor ciclice sunt
factorii predictibili, fluctuaţiile ciclice devenind o legitate a evoluţiei macroeconomice.
8. Abordarea stocastică a ciclurilor economice consideră fluctuaţiile ciclice rezultat al şocurilor
întâmplătoare.
9. Ciclurile economice scurte cuprind două faze: expansiunea şi încetinirea creşterii economice.
Trecerea de la expansiune la încetinire în cadrul ciclului scurt nu presupune declanşarea unei
crize economice.
10. Criza economică este o tulburare bruscă a echilibrului economic, fiind exprimată prin
creşterea stocurilor de produse nevândute şi reducerea producţiei, prin scăderea preţurilor,
prin şomaj şi scăderea cursurilor bursiere.
11. Naţional Bureau of Economic Research defineşte criza ca fiind o scădere semnificativă a
activităţii economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor
individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului.
12. Reprezentanţii şcolii monetariste apreciază oscilaţiile ciclice, în special crizele economice,
drept rezultat al intervenţiei statului în economie.
13. Adepţii intervenţiei statului în economie explică evoluţiile ciclice şi crizele economice prin
insuficienţa intervenţiei statului, în special a ineficienţei pârghiilor, instrumentelor şi
politicilor elaborate şi folosite de către stat.

17
14. În vederea depăşirii crizelor economice guvernele aplică măsuri de politică aticiclică care
urmăresc corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi atenuarea
efectelor nefavorabile care decurg din acestea.
15. Politicilor anticiclice adoptate de către guverne pot fi orientate către influenţarea cererii
agregate sau către de influenţarea ofertei agregate.

18
 BIBLIOGRAFIE
1. Băcescu M., Băcescu-Cărbunaru A. Macroeconomie intermediară. Bucureşti, 2004.
2. Feuraş E. Teorie economică (micro-macroeconomie). Aplicaţii. Chişinău, 2007.
3. Stiglitz J., Walsh C. Economie. Bucureşti, 2005.
4. Абель Э., Бернанке Б. Макроэкономика. Москва, 2008
5. http://www.asecib.ase.ro/Roman/am/cap7.pdf
6. http://www.scritub.com/economie/Instabilitatea-macroeconomice1711723108.php

19