M-am oprit întâi la poartă
Să mă-nchin în faţa ei,
Mirosea a pâine coaptă
Şi eram cu fraţii mei.
Am rugat apoi pe zâna,
Ce mi-a fost în viaţă scut,
Să-mi arate, iar, fântâna,
Locului când m-am născut.
În cerdac, pe prispa casei,
M-a prins dorul de trecut,
Văd şi-acuma chipul mamei
Drag şi blând ce l-a avut.
În pridvorul vechii case
Aud pasul ei mărunt,
Iar din pozele frumoase
Admir părul ei cărunt.
În această nostalgie
Mă ciupesc să mă trezesc,
Unde eşti, copilărie,
Cu banalul tău firesc?
ŞTEFAN CEL MARE,
CEL TARE, CEL SFÂNT
Cândva, pe plai moldovenesc,
Ţinut râvnit de migratori,
Trăia un domn, din os domnesc,
Şi unic între sori.
Total legat de vechea glie,
Viteaz vestit, ca şi un zeu,
Mai crud şi aspru la mânie
Şi credincios în Dumnezeu.
Un gospodar cum nu găseşti
Cât ai cuprinde în priviri,
Părtaş la fapte mai lumeşti
Şi ziditor de mănăstiri.
Lucid în treburi de tratate,
Cu faimă mare în apus
Şi ctitor de cetate.
Prin fapte bune a domnit,
Statornic în al său cuvânt,
Cel Mare-n timp el s-a numit
Şi-a devenit „Cel Sfânt”.
Mereu cu paloşul în mână,
În scaunul domnesc sau în şea călare,
Moldova i-a rămas stăpână
Şi-l ţine viu deşi el moare.
În veci de veci nu vom uita
Trecutu-i glorios de domnitor,
Pecetea lui mereu va sta
Pe orice chip învingător.
În an aniversar noi îl slăvim,
Eternă-i fie fapta vitejească,
Ca voievod măreţ, sublim,
Pe vatra noastră strămoşească.
S-au scurs deja cinci sute ani
Şi câţi or să mai treacă,
El va rămâne printre fani,
Nu-i altul să-l întreacă.
Te iubim, Ştefan cel Mare,
Că eşti bun şi că eşti sfânt,
La trecutu-ţi pentru care
Ne-nchinăm pân-la pământ.
Saltă-n noi astăzi mândria
C-ai domnit fără pricină,
Aprig apărându-ţi glia,
Plai moldav şi-o Bucovină.
Iar acum, urmaşii tăi
Evocăm a ta izbândă,
Ducem vestea peste văi,
Ţara toată s-o cuprindă.