Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
Rusia rămânea o țară predominant rurală (85% din populație). Dacă o parte din țărani, culacii, erau
relativ înstăriți și constituiau un fel de burghezie rurală ce susținea regimul, numărul de țărani fără
pământ a crescut, creând un adevărat proletariat rural, receptiv la idei revoluționare. Chiar și după
1905, un deputat din Duma de Stat declara că, în multe sate, prezența gândacilor și păduchilor de
pat în case era considerată semn de bogăție.[11]
După studiile efectuate cu câțiva ani înainte, un grup de muncitori a fost cucerit de ideile marxiste și
de alte ideologii revoluționare. Cu toate acestea, puterea țaristă dădea dovadă de imobilitate. La
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, mișcări organizate de membri de toate
categoriile de populație (studenți sau muncitori, țărani, sau nobili) au încercat, fără succes, să
răstoarne guvernul, unele recurgând la terorism și asasinate politice. Mișcările revoluționare au fost
supuse unor represalii severe, efectuate de atotputernica Ohrana, poliția politică țaristă. Mulți
revoluționari au fost închiși sau deportați, alții au reușit să fugă și să plece în exil. Din acest punct de
vedere, revoluția din 1917 este doar punctul culminant al unei lungi succesiuni de mici revolte.
Reformele necesare, pe care nici răscoalele țărănești, nici atentatele politice și nici activitatea
parlamentară a Dumei de Stat nu au reușit să le impună au condus în cele din urmă la
o revoluție condusă de proletariat.
În 1905, a izbucnit prima revoluție după înfrângerea Rusiei în războiul ruso-japonez. Reprimarea
sângeroasă a unei demonstrații din 22 ianuarie/4 februarie 1905, când o parte a populației a venit
la Sankt Petersburg să aducă o petiție țarului Nicolae al II-lea, a marcat „duminica roșie”. Ea a fost o
încercare a poporului rus de a se elibera de țar, și a fost marcată de revolte și greve ale muncitorilor
și țăranilor, care formau cu această ocazie primul lor organ de putere independent de tutela
Statului, Sovietele.
Foametea era în plină expansiune și mărfurile s-au rărit. Economia Rusiei, care înainte de război
cunoștea rata de creștere cea mai mare din Europa,[12] a fost izolată de piața europeană. Camera
inferioară a Parlamentului Rus (Duma), formată din partide politice liberale și progresiste, l-a
avertizat pe țarul Nicolae al II-lea împotriva acestor amenințări pentru stabilitatea atât a Rusiei, cât și
a regimului, și l-a sfătuit să formeze un nou guvern constituțional. Dar țarul a ignorat opinia Dumei
de Stat. Izolat într-un tren special pe front, el și-a pierdut orice contact cu realitatea și cu direcția
țării. Lipsa de popularitate a soției sale, de origine germană, a agravat discreditarea regimului, fapt
confirmat în decembrie 1916 de asasinarea(d) de către un tânăr nobil(d) a sfătuitorului ocult al
țarinei, Rasputin.
Încă din 1915–1916, au proliferat diverse comitete ce luau în mâinile lor tot ceea ce statul deficitar
nu-și mai asuma (aprovizionare, îngrijire, comerț). Împreună cu cooperativele sau cu sindicatele(d),
aceste comisii ajungeau să fie adevărate puteri paralele. Regimul nu mai putea controla „țara reală”.
[13]
Aceste primele câteva săptămâni pline de speranță și de generozitate au fost foarte puțin violente în
orașe și în mediul rural. Nu a avut loc nicio reprimare oficială sau spontană împotriva vechilor
slujitori ai țarului, aceștia din urmă fiind pur și simplu consemnați la reședință; mulți puteau să se
retragă liniștiți sau să plece în străinătate. Guvernul provizoriu a abolit pedeapsa cu moartea, a
deschis închisorile, a permis întoarcerea exilaților de toate opiniile (inclusiv a lui Lenin), și a
proclamat libertățile fundamentale ale presei, de adunare, de conștiință(d), deja adoptate de facto încă
din februarie. Antisemitismul statului a dispărut. Biserica Ortodoxă, aflată sub tutela statului
începând cu Petru cel Mare, s-a putut întruni în sinod liber, care, în vara anului 1917, a
restaurat patriarhia. În armată, prikazul (ordinul de zi) nr. 1 emis de către sovietul din Petrograd
interzicea hărțuirile și umilințele ofițerilor și a introdus pentru soldați drepturile de adunare, petiție și
presă.[22]
În cele din urmă, cea mai directă manifestare a emancipării societății civile a fost înfințarea spontană
de soviete (sfaturi) de muncitori, țărani, soldați sau marinari, care acopereau în câteva săptămâni
aproape toată țara. Aceste adunări alese, deja încercate în 1905, compensau slăbiciunea instituțiilor
obișnuite în Occident (partide, sindicate), slăbiciune cauzată de îndelungata suprimare țaristă.
Acestea au fost organe de democrație directă, care intenționau să exercite o autoritate
independentă și, în fața guvernului provizoriu și a posibilității unei contrarevoluții, să asigure
păstrarea și extinderea cuceririlor Revoluției din Februarie.
A fost înființat un Guvern Provizoriu, ales de către Duma de Stat, condusă de Mihail Rodzeanko(d),
fost ofițer al țarului, monarhist și moșier bogat. La 15 martie, conducerea acestuia a fost preluată
pentru mai multe luni de prințul Lvov, un liberal progresist.
Astfel, chiar dacă acesta este produs de o revoluție a muncitorilor și soldaților, puterea era în mâinile
unui guvern provizoriu condus de politicieni liberali, în primul rând din partidul KD (Partidul
Constituțional Democratic, fals denumit „Cadeții”), care reprezenta burghezia liberală. În realitate,
acest guvern a trebuit să trateze cu sovietele, care de la începutul lunii martie, se formaseră în
principalele orașe ale țării, proclamând revoluția în capitală, și apoi răsărind și în zonele rurale în
aprilie și mai. Atunci au fost demiși cei care exercitau puterea în numele țarului. Sovietele, prin
urmare, erau atât cluburi în care muncitorii veneau pentru a discuta situația, cât și organe de
guvernare.
Programul sovietului de la Petrograd era pacea imediată, pământ țăranilor, ziua de lucru de 8 ore și
o republică democratică. Acest program este inaplicabil de către burghezia liberală, care a preluat
puterea în urma revoluției, și care nu dorea nici să se rupă de aliați, nici să se atingă de
proprietatea nobilimii feudale asupra pământului, nici să lase muncitorii să plece acasă zilnic după
doar 8 ore de lucru.
În plus, guvernul considera (ca și o parte dintre liderii sovietelor și ai partidelor revoluționare), că
numai viitoarea Adunare Constituantă aleasă prin vot universal va avea dreptul de a decide soarta
pământului și a regimului social. Dar lipsa a milioane de alegători mobilizați pe front a întârziat fără
sfârșit convocarea alegerilor (mai ales că guvernul continua războiul). Realizarea reformelor
așteptate a fost, astfel, mereu amânată sine die, până la punctul în care guvernul, de exemplu, nu a
reușit nici măcar să proclame oficial Republica înainte de luna septembrie. A apărut astfel, prin
urmare, riscul de a dezamăgi în mod periculos populația. Nu se putea guverna fără sprijinul nesigur
al sovietelor, care aveau sprijinul și încrederea marii mase a muncitorilor.[23]
Sovietele erau atunci dominate de partidele socialist, menșevic și socialist-
revoluționar (SR). Bolșevicii, în ciuda numelui lor, erau în minoritate. Imediat, aceste soviete, inclusiv
cel din Petrograd, afișau o linie moderată de sprijin pentru guvernul provizoriu, și nu înaintau
pretenții dintre cele mai radicale — ceea ce obligă la nuanțarea obișnuitei noțiuni de „dualitate a
autorității”. Intersecția între guvern și sovietul din Petrograd era asumată de către vicepreședintele
său, republicanul socialist-revoluționar Alexandr Kerenski, care era și ministru de justiție și apoi și de
război.
Aproape toți revoluționarii, mai ales cei formați la școala marxistă, credeau că
revoluția proletară este prematură într-o țară atât de rurală și de întârziată din punct de vedere
economic.[24] În ochii lor, Rusia era suficient de matură doar pentru o revoluție burgheză, proletariatul
fiind lipsit de experiență și prea slab numeric. Revoluția trebuia în primă fază să se limiteze la
sarcinile pe care analiza marxistă i le atribuia revoluției burgheze, cele realizate de către Revoluția
Franceză din 1789: sfârșitul feudalismului și reforma agrară(d). În acest sens, sovietele erau
concepute ca „fortărețe proletare”, situate în inima „revoluției burgheze”,[25] cu rolul de a asigura
îndeplinirea revendicărilor populare, pentru a pregăti în viitor trecerea la socialism, și pentru a
împiedica o așteptată contrarevoluție monarhistă sau o ruptură cu burghezia.
Cu toate acestea, acest lucru nu răspundea urgenței realizării aspirațiilor maselor. Partidele
revoluționare au fost, prin urmare, expuse riscului de a suporta aceeași discreditare populară ca și
guvernul provizoriu.