70 SOCIOLOGIA COMUNICĂRII ŞI A SPAŢIULUI PUBLIC

diferite (de exemplu, citesc un anumit tip de presă, vizionează anumite programe de
televiziune, frecventează anumite sfere publice etc.). În fine, nu ar trebui ignorat nici
faptul că actorii sociali fac parte din mai multe publicuri (publicul presei, publicul
televiziunii, al manifestărilor publice - concerte, teatre, arene sportive etc.).

Cum se formează opinia publică ?

Teoriile care explică formarea opiniei publice folosesc mai ales concepte din sociologie,
psihologie socială şi ştiinţele cognitive. Explicaţiile sociologice iau în considerare două
mecanisme de bază în formarea opiniei publice : socializarea şi construcfia socială.

Socializarea
Potrivit teoriilor socializării, interacfiunea individului cu grupurile primare (familia,
în primul rând), cu grupurile de apartenenţă şi cu societatea civilă este esenţială pentru
configurarea unei opinii publice. Familia, comunicarea interpersonală şi, în general,
capitalul relafional al fiecăruia contribuie la formarea opiniilor şi, implicit, la o relativă
stabilitate a punctelor noastre de vedere. Accentul este pus pe interacţiunile individului
în copilărie, adolescenţă şi în perioada de formare profesională (de exemplu, rolul fami-
liei în fonnarea opiniilor politice).
Totuşi, aceste teorii nu explică şi ce anume îi determină pe oameni să îşi schimbe
opiniile, chiar şi atunci când acestea par să fie „înrădăcinate" în anumite cadre sociocul-
turale.
Teoriile socializării accentuează faptul că oamenii au, de regulă, opinii formate în
ceea ce priveşte educaţia, politicul, religia etc. Din acest punct de vedere, mass-media
nu ar face decât să consolideze opiniile iniţiale 1 •
Una dintre principalele critici aduse teoriilor socializării se referă la faptul că în so-
cietatea hipermediatică şi în contextul globalizării, opiniile indivizilor nu mai pot fi ex-
plicate exclusiv prin ataşamentele „biografice" ale acestora (mediu economic, familie,
educaţie, religie, ideologii etc.). Mobilitatea profesională şi geografică, faptul că actorii
sociali frecventează diverse grupuri de apartenenţă şi reţele de interacţiune socială, ac-
cesul la informaţie şi la cyberspaţiu, toate acestea creează o relaţie mai puţin stabilă între
individ şi mediul în care s-a format. Probabilitatea ca el să îşi schimbe opiniile şi atitu-
dinile este considerabil mai mare.
În schimb, luând în considerare socializarea, putem evidenţia un element esenţial în
formarea opiniilor - intensitatea opiniilor depinde de: 1) importanţa pe care individul o
conferă unei teme (cât de mult îl preocupă şi îl afectează tema respectivă); 2) mediile
sociale la care participă individul.

Construcţia socială a opiniei publice

În anii '70, Pierre Bourdieu provoca „opinia publică" academică publicând studiul
„Opinia publică nu există" (1973). Ideea de bază: opinia publică este un construct, la

1. Modelul „fluxul comunicării în două trepte" (Laizrsfeld et al„ 1944) demonstrează că media
influentează opiniile, dar indirect, actionând mai întâi asupra liderilor de opinie, care la rândul
lor vor interacţiona cu persoane din retelele lor conversationale, influentând astfel interpretarea
mesajului mediatic.
 COMUNICAREA ŞI SPAŢIUL PUBLIC 71

care contribuie atât elitele (politice, mediatice etc.), cât şi sociologul însuşi. De ce se
poate spune că opinia publică "nu există"? Bourdieu avansează o serie de argumente:

a) Scala notorietăţii

Accesul la spaţiul public mediatic reflectă "scala notorietăţii" de care beneficiază li-
derii de opinie, şi mai puţin preocuparea mass-mediei pentru "medierea" între diverse
grupuri şi categorii socioprofesionale - mai târziu, sociologia jurnalismului îi va asimila
pe liderii de opinie aşa-numitei clase "politico-mediatice" : "personalul politic", "vede-
tele mediatice" sau "intelectualii mediatici". Bourdieu consideră că televiziunea reproduce
notorietatea elitelor mediatice prin vizibilitatea publică pe care le-o asigură. În consecinţă,
mecanismele notorietăJii sunt cele care transformă unele puncte de vedere (ale celor care
au acces la spaţiul public) în „opinie publică". Pe de altă parte, n-ar trebui uitat că media
şi liderii de opinie se poziţionează adesea „în numele opiniei publice".

b) Generalizările

În al doilea rând, media construieşte opinia publică prin mecanismul generalizării,

pornind de la „cazuri", fapte diverse şi opinii individuale - altfel spus, figura cetăţeanu­
lui este ridicată la rang de opinie publică. La întrebarea cui se adresează liderii de opinie
hipermediatizaţi, Bourdieu consideră că mediatizarea întreţine de fapt comunicarea între
lideri, precum şi o anumită conivenţă între aceştia.

c) "Măsurătoarea" sociologică

Opinia publică este şi construcţia sociologului. Până la urmă, se întreabă Bourdieu,

poate fi opinia publică „măsurată"? Nu cumva măsurăm mai degrabă adaptarea respon-
denţilor la cadrul de cercetare creat de sociolog (întrebările tip ale chestionarului, moda-
litatea de răspuns, o anumită „distanţă socială" între operator şi intervievat etc.)?
Altfel spus, opinia publică ar putea fi măsurată, dar numai ca parte a unei construcţii
simbolice. Sociologul francez subliniază că sondajele de opinie îl plasează pe respondent
într-o situaţie artificială, care generează la rândul ei răspunsuri artificiale, „bune" însă
pentru a legitima un discurs sau altul al liderilor politici şi al actorilor mediatici.
Mai mult, sondajele echivalează „neutralitatea" întrebărilor cu "obiectivitatea" aces-
tora. Respondenţilor li se cere să îşi exprime opinia fără a se raporta la situaţii "din viaţa
reală", de exemplu, la punctele de vedere deja consacrate în spaţiul public, prin declara-
ţiile liderilor de opinie, actorilor statutari etc. În schimb, chestionarele conţin întrebări
formulate aparent neutru, de tipul: "există persoane care sunt de acord cu ... unele per-
soane nu sunt de acord cu .... dvs. ce părere aveţi?". Prin acest mod de a formula între-
bările, individul este "extras" din reţelele de interacţiuni la care participă. Printr-un
astfel de chestionar, opinia publică este definită ca „o simplă sumă de opinii individuale"
colectate într-o situaţie „de izolare" a individului faţă de contextele sociale.
De exemplu, respondenţii sunt solicitaţi să se pronunţe prin „da" sau „nu" asupra
unor teme şi evenimente în legătură cu care ei nu sunt neapărat informaţi sau pur şi
simplu nu îi preocupă într-atât încât să aibă o poziţie conturată. În câteva minute respon-
dentul trebuie să se exprime tranşant asupra unor aspecte la care poate nici nu se gândise
până atunci : „altfel spus, probabilitatea de a avea o opinie asupra unor probleme care
presupun o cunoaştere politică este oarecum comparabilă cu probabilitatea cu care oame-
nii se duc la muzeu" (Bourdieu, 1984, p. 227).