FACTORII ECOLOGICI

• Factorii abiotici cu influenţă majoră sunt:

– clima (temperatura, precipitaţiile, umiditatea relativă a aerului,
viteza vântului, radiaţia solară),
– solul (structură, tip, chimism),
– relieful (orientare, înclinare) şi
– prezenţa apei.
• Factorii biotici de mediu, cei mai importanţi sunt:
– concurenţa pentru hrană (substanţe nutritive), apă, lumină şi
spaţiu,
– relaţia pradă-prădător,
– reţelele trofice,
– comensalismul,
– simbioza.
Legea minimului. Toleranţa ecologică
• Legea minimului afirmă că pentru creşterea unei plante trebuie ca toate
elementele necesare pentru dezvoltare să fie prezente în sol.
• Legea factorilor limitativi (legea minimului extinsă la ansamblul factorilor
ecologici ) care poate fi enunţată astfel: evoluţia oricărui proces ecologic este
condiţionată prin acel factor care este cel mai slab reprezentat în mediu.
• Factorul limitativ reprezintă factorul ecologic aflat la limita minimă sau maximă a
eficienţei sale, astfel încât limitează procesul de creştere sau dezvoltare a unui
organism, chiar dacă toţi ceilalţi factori se găsesc în domeniul optim adică în
domeniul de toleranţă ecologică.
• Legea toleranţei fiecare organism viu are o reacţie proprie la variaţia factorilor de
mediu, dar sensul reacţiei este previzibil prin cunoaşterea fiziologiei speciei
respective. În general se poate defini un domeniu optim de valori al fiecărui factor şi
o limită de toleranţă.

• Legea acţiunii combinate a factorilor ecologici : în natură organismele sunt

supuse acţiunii globale a tuturor factorilor limitanţi.
• Datorită acţiunii combinate a factorilor limitanţi, limitele de toleranţă ale speciilor
sunt relative deoarece efectul combinat produs de interacţiunea a doi sau mai mulţi
factori modifică limitele de toleranţă faţă de aceşti factori
• În funcţie de lărgimea limitelor de toleranţă a factorilor de mediu specia se va
putea caracteriza printr-o valenţă ecologică mai mică sau mai mare, având
semnificaţia rezistenţei speciei la condiţiile extreme de mediu.
• În urma poluării are loc modificarea activităţii biotice a organismelor vii. În mod
particular ca urmare a poluării are loc o scădere a activităţii biotice.
– Specii stenobionte sunt speciile foarte sensibile la valori extreme ale factorii de
mediu sunt numite (de exemplu păstrăvul, vidra)
– Specii euribionte sunt speciile capabile să suporte o mare variaţie a condiţiilor de
viaţă (de exemplu musca domestică, câinele etc.).
ECOSISTEMUL Definiţie: unitatea structurală şi funcţională care se stabileşte între
biotop şi biocenoză se numeşte ecosistem. Ecosistemul este unitatea organizatorică
elementară a ecosferei, este rezultatul interacţiunii dintre elementele vii şi cele nevii,
dintr-un mediu de viaţă şi teritoriul geografic.
Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici prezenţi într-un anumit spaţiu de
viaţă, care asigură existenţa unei comunităţi de vieţuitoare. Structura biotopului este
dată de totalitatea factorilor abiotici care pot fi: geografici (poziţia geografică pe glob,
longitudinea şi latitudinea, altitudinea, expoziţia geografică), mecanici şi geofizici
(gravitaţia, câmpul magnetic terestru, presiunea atmosferică, mişcarea aerului –
vânturile -, mişcarea apei – curenţii marini, valurile, amreele -, erupţiile vulcanice,
cutremurele, fizici: lumina, temperatura, umiditatea aerului, solului, precipitaţiile,
chimici: pH-ul solului, substanţele minerale şi organice din sol, oxigenul necesar
respiraţiei, cantitatea de azot din sol, cantitatead e CO2 din mediu.
BIOCENOZA Este formată din comunitatea de populaţii formate din specii diferite
(plante, animale, microorganisme) între care se stabilesc relaţii interspecifice şi care
ocupă un biotop. Biocenoza este caracterizată prin următorii indicatori: frecvenţa
speciilor, dominanţa, abundenţa relativă, constanţa, fidelitatea, echitabilitatea,
diversitatea şi vitalitatea. La nivelul biocenozelor se stabilesc relaţii interspecifice cele
mai multe fiind trofice (bazate pe sistemele de nutriţie). Datorită acestui tip de relaţii,
fiecare ecosistem fie trestru, fie acvatic prezintă o anumită structură a biocenozei:
producătorii, consumatorii, descompunătorii.

GRĂDINI ISTORICE
(CARTA DE LA FLORENŢA 1981)
DEFINIŢII ŞI OBIECTIVE
Articolul 1.
„O grădină istorică este o compoziţie arhitecturală şi vegetală care, din punct de
vedere al istoriei sau artei, prezintă un interes public”. Ca atare, aceasta este
considerată a fi monument.
Articolul 2.
„Grădina este o compoziţie arhitecturală al cărei material este în principal vegetal
deci viu, şi ca atare perisabil şi care poate fi reînnoit.” Astfel aspectul acesteia rezultă
dintr-un echilibru perpetuu între mişcarea ciclică a anotimpurilor, dintre dezvoltarea şi
repausul naturii şi din dorinţa artistului şi a grădinarului de a o menţine neschimbată.
Articolul 3.
Conform Cartei de la Veneţia, grădina istorică trebuie protejată ca monument. Fiind
un monument viu, protejarea acesteia necesită reguli specifice ce fac obiectul
prezentei Carte.
Articolul 4.
Elemente ce relevă compoziţia arhitecturală a grădinii istorice:
• planul şi topografia acesteia
• vegetaţia, inclusiv speciile, volumele, proporţiile, cromatica, spaţialitatea, înălţimea
• elementele construite şi/sau decorative ale acesteia
• apa, curgătoare sau statică, reflectând cerul.
Articolul 5.
Expresie a raporturilor strânse dintre civilizaţie şi natură, spaţiu al delectării propice
meditaţiei sau reveriei, grădina capătă astfel sensul cosmic al unei imagini idealizate
a lumii, un „paradis” în sensul etimologic al cuvântului, dar care poartă mărturia unei
culturi, a unui stil, a unei epoci, eventual a originalităţii unui creator.
Articolul 6.
Denumirea de grădină istorică se aplică atât grădinilor modeste cât şi parcurilor
formale sau peisagistice.
Articolul 7.
Legată sau nu de un edificiu, caz în care devine un complement inseparabil al
acestuia, grădina istorică nu poate fi separată de cadrul urban sau rural, artificial sau
natural în care se află.
Articolul 8.
Un sit istoric este un anume peisaj, evocator al unui fapt memorabil ca de exemplu
un eveniment istoric major, un mit ilustru, o epopee sau subiectul unui tablou celebru
etc.
Articolul 9.
Protejarea grădinilor istorice presupune identificarea şi inventarierea acestora.
Aceasta impune intervenţii diferenţiate precum întreţinerea, conservarea,
restaurarea. Eventual, poate fi recomandată reconstrucţia. Autenticitatea unei grădini
istorice depinde în aceeaşi măsură de designul şi scara elementelor componente ale
acesteia cât şi de elementele decorative sau de materialul vegetal sau mineral care
le compune.
ÎNTREŢINERE, CONSERVARE, RESTAURARE, RESTITUIRE
Articolul 10.
În orice operaţie de întreţinere, de conservare, de restaurare sau de reconstrucţie a
unei grădini istorice sau a unei părţi a acesteia, trebuie să fie abordate simultan toate
elementele componente. Tratarea lor separată va afecta unitatea ansamblului.
ÎNTREŢINERE ŞI CONSERVARE
Articolul 11.
Întreţinerea continuă a grădinilor istorice este o operaţiune de o importanţă
primordială. Materialul lor principal fiind vegetal, opera va fi menţinută prin înlocuiri
punctuale dar şi printr-un program pe termen lung de reînnoiri periodice (tăierea
completă şi replantarea cu exemplare mature).
Articolul 12.
Selectarea speciilor de arbori, arbuşti şi flori, ce trebuie înlocuite periodic, va fi făcută
ţinându-se cont de practicile stabilite şi recunoscute din punct de vedere botanic şi
horticol pentru fiecare zonă, urmărind determinarea şi menţinerea speciilor originare.
Articolul 13.
Elementele de arhitectură, sculpturale sau decorative, fixe sau mobile, care sunt
parte integrantă a unei grădini istorice, nu trebuie înlăturate sau deplasate, cu
excepţia scopului conservării sau restaurării acestora. Înlocuirea sau restaurarea
elementelor în pericol trebuie să fie făcută conform principiilor Cartei de la Veneţia cu
menţionarea datei fiecărei operaţiuni.
Articolul 14.
Grădina istorică trebuie conservată în contextul său propriu. Trebuie să fie interzisă
orice alterare a mediului său fizic, care pune în pericol echilibrul său ecologic. Aceste
măsuri se aplică tuturor infrastructurilor interne sau externe (canalizare, sisteme de
irigaţii, drumuri, parcaje, îngrădiri, dispozitive de supraveghere, de exploatare, etc.).
RESTAURARE ŞI RECONSTRUCŢIE
Articolul 15.
Orice restaurare şi cu atât mai mult orice reconstrucţie a unei grădini istorice, va fi
întreprinsă numai după o cercetare aprofundată, pentru a ne asigura că această
lucrare este executată pe baze ştiinţifice, implicând orice, de la excavaţii la
documente privitoare la grădina respectivă sau la grădini similare.
Lucrările trebuie să fie executate pe baza unui proiect elaborat pe baza cercetării
menţionate şi care a fost supus examinării şi aprobării unui grup de experţi.
Articolul 16.
Restaurarea trebuie să respecte stadiile succesive ale evoluţiei grădinii respective. În
principiu, nu va fi preferată o etapă în detrimentul alteia, cu excepţia cazului în care
gradul de degradare sau fragilitatea afectând anumite părţi ale grădinii pot determina
reconstrucţia acestora, pe baza relicvelor care au supravieţuit sau pe baza unor
incontestabile dovezi documentare. Astfel de lucrări de reconstrucţie pot fi efectuate
mai ales asupra părţilor grădinii aflate în vecinătatea clădirii ce face parte din
ansamblu, pentru a le sublinia semnificaţia în cadrul ansamblului.
Articolul 17.
În cazul în care o grădină a dispărut în totalitate sau avem la dispoziţie doar dovezi
conjuncturale ale etapelor succesive ale acesteia, o reconstrucţie nu poate fi
considerată grădină istorică.
O amenajare inspirată din forme tradiţionale, amplasată pe locul unei vechi grădini,
sau acolo unde nu a existat în prealabil nici o grădină, poate avea valoare de
evocare sau de creaţie, nu de grădină istorică.
UTILIZARE
Articolul 18.
Cu toate că orice grădină istorică este destinată spre a fi vizitată şi parcursă, accesul
trebuie restricţionat în funcţie de dimensiunile şi de vulnerabilitatea ei, cu scopul de
a-i menţine structura fizică şi mesajul cultural.
Articolul 19.
Prin natura şi prin vocaţia sa, grădina istorică est un loc paşnic ce favorizează
comunicarea, liniştea şi conştientizarea naturii. Această abordare cotidiană este în
contrast cu utilizarea sa excepţională ca loc al unor evenimente/festivaluri. Condiţiile
de vizită ale grădinii istorice trebuie să fie clar definite, astfel încât festivalul însuşi,
organizat în mod excepţional, să amplifice spectacolul grădinii, nu să-l denatureze
sau să-l degradeze.
Articolul 20.
În timp ce grădinile şi siturile istorice pot fi locuri potrivite pentru jocurile liniştite,
zonele destinate jocurilor şi sporturilor vivace sau violente pot fi amplasate în
vecinătatea lor, pentru satisfacerea unor cerinţe sociale, dar numai dacă acestea nu
le prejudiciază conservarea.
Articolul 21.
Lucrările de întreţinere şi conservare, care trebuie să ţină seama de anotimpuri, sau
micile lucrări menite să restabilească autenticitatea grădinilor istorice, trebuie să aibă
întotdeauna prioritate faţă de utilizarea lor publică. Organizarea tuturor vizitelor
trebuie să facă obiectul unor reglementări care să asigure menţinerea spiritului
grădinilor istorice.
Articolul 22.
Când o grădină este împrejmuită, zidurile acesteia nu pot fi înlăturate fără a examina
în prealabil toate posibilele consecinţe nefaste legate de modificarea ambianţei şi de
afectarea protejării sale.
PROTECŢIA LEGALĂ ŞI ADMINISTRATIVĂ
Articolul 23.
Autorităţile responsabile, cu avizul experţilor competenţi, au datoria de a adopta
măsurile legale şi administrative specifice identificării, inventarierii şi protejării
grădinilor istorice. Protejarea acestora trebuie să fie inclusă în Planurile urbanistice şi
în documentele de planificare şi de amenajare a teritoriului la nivel local şi regional.
De asemeni, autorităţile responsabile, cu avizul experţilor competenţi, au obligaţia de
a adopta măsurile financiare care vor facilita întreţinerea, conservarea, restaurarea
şi, acolo unde este necesar, reconstrucţia grădinilor istorice.
Articolul 24.
Grădina istorică este unul dintre elementele patrimoniului a cărui supravieţuire, ca
urmare a naturii sale, necesită îngrijiri continue şi intensive, efectuate de experţi
calificaţi. În acest sens trebuie asigurată o calificare corespunzătoare a acestor
persoane, indiferent că este vorba de istorici, arhitecţi, peisagişti, grădinari, botanişti.
De asemenea, trebuie urmărită asigurarea unei producţii continue a acelor varietăţi
de plante necesare pentru întreţinerea şi restaurarea grădinilor istorice.
Articolul 25.
Interesul pentru grădinile istorice ar trebui stimulat prin toate acţiunile ce valorizează
acest patrimoniu şi îl fac cunoscut sau apreciat: promovarea cercetărilor ştiinţifice, a
schimburilor internaţionale şi difuzarea de informaţii, publicarea unor lucrări destinate
publicului larg, încurajarea accesului public sub un control adecvat, sensibilizarea la
respectul pentru natură şi pentru patrimoniu prin mass-media. Grădinile istorice
remarcabile vor fi propuse pentru a figura în Lista patrimoniului mondial.