Licenta Vanatoare

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE SILVICULTURĂ
Lucrare de licenţă
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Şef de lucrări dr. ing. Gabriel DĂNILĂ
STUDENT:
Suceava 2010
1
TEMA PROIECTULUI
Amenajamentul Fondului de Vânătoare Nr. 5 Runc, aflat în

gestiunea Direcţiei Silvice – Botoşani
2
Cuprins:
CAPITOLUL I. DESCRIEREA GENERALǍ A FONDULUI DE

VÂNǍTOARE
1.1 Generalitǎti
1.2 Situarea geograficǎ
1.3 Încadrarea administrativǎ
1.4 Limite si vecinǎtǎţi
1.5 Cǎi de acces
1.6 Condiţii staţionale
1.6.1. Condiţii geomorfologice şi geologice
1.6.2. Condiţii climatice
1.6.2.1. Regimul termic
1.6.2.2. Regimul pluviometric
1.6.2.3. Regimul eolian
1.6.3. Condiţii edafice
1.6.4. Condiţii hidrologice
1.6.5. Tipuri de staţiuni
1.7. Condiţii de vegetaţie
1.7.1. Vegetaţia forestierǎ
1.7.2. Culturi agricole
1.8. Influenţele factorilor antropici
1.8.1.Consideraţii istorice
1.8.2.Organizarea zootehniei in zona studiată
1.9. Factorii care influenţieză amenajarea fondului de vânătoare
1.9.1. Rolul factorilor ecologici
1.9.2. Rolul factorilor geografici
1.9.3. Rolul factorilor biotici
1.9.4. Rolul factorilor antropici
1.10. Concluzii privind relaţia fauna - biotop
CAPITOLUL II. STUDIUL FAUNEI

2.1. Patrimoniul cinegetic
2.1.1.Fondul de vânătoare
2.1.2. Diagnoza ecologică. Bonitatea fondului de vânătoare. Densitatea optimă. Stabilirea
efectivului optim.
2.1.3. Descrierea principalelor specii de vânat din fondul de vânătoare.
Cerbul comun(Cervus Elaphus L.)
Căpriorul (Capreolus capreolus L.)
Mistreţul (Sus scrofa L.)
Iepurele comun (Lepus europaeus P.)
2.1.4. Evaluarea efectivelor de vânat. Calculul sporurilor şi a cotelor anuale de recoltă.
3
Calculul sporurilor şi a cotelor anuale de extras.
Calculul sporurilor şi a cotelor de recoltat pentru cerbul comun.
Calculul sporurilor şi a cotelor de recoltat pentru căprior.
Calculul sporurilor şi a cotelor de recoltat pentru mistreţ.
Calculul sporurilor şi a cotelor de recoltat pentru iepure comun
2.1.5. Dinamica efectivelor de vânat.
CAPITOLUL III. Relaţii între populaţiile da vânat şi activitatea din

agricultură şi silvicultură.
3.1. Pagube produse de vânat vegetaţiei agricole şi forestiere
3.2. Influenţe negative ale activităţii din silvicultură şi agricultură asupra vânatului.
3.3. Păşunatul animalelor domestice în fondul de vânătoare. Influenţa păşunatului asupra
vânatului.
CAPITOLUL IV. Soluţii propuse pentru armonizarea relaţiilor dintre

gestiunea vânatului şi gestiunea pădurii.
4.1. Încadrarea populaţiilor de vânat în limitele densităţii lor optime.
4.2. Hrana vânatului. Măsuri pentru îmbunătăţirea hranei naturale. Hrana complementară.
Hrana vânatului.
Măsuri pentru îmbunătăţirea hranei naturale.
Hrana complementară.
4.3. Măsuri de protejare a plantaţiilor forestiere şi a arboretelor.
4.4. Influenţe antropice negative asupra vânatului. Măsuri pentru diminuarea acestora.
CAPITOLUL V. Măsuri privind ocrotirea şi îngrijirea vânatului.

5.1. Asigurarea hranei vânatului.
5.2. Stabilirea necesarului de instalaţii vânătoreşti.
5.3. Combaterea daunătorilor vânatului nerăpitor
5.4. Igiena vânatului.
CAPITOLUL VI. STUDIUL ECONOMIC

6.1. Cheltuieli
6.2. Venituri
6.3. Balanţă, venituri – cheltuieli
CAPITOLUL VII. EVIDENŢA APLICǍRII AMENAJAMENTULUI

7.1. Evidenţa efectivelor optime pe suprafaţa Fondului de Vânătoare Nr 5 Runc
7.2. Evidenţa u.a.-urilor destinate pentru recoltarea fânului
7.3. Evidenţa ogoarelor cultivate cu plante furajere şi rădăcinoase
7.4. Evidenţa amenajărilor cinegetice
7.5. Evidenţa instalaţiilor cinegetice
7.6. Evidenţa construcţiilor vânatoreşti
7.7. Evidenţa hranei destinate pentru cerbul comun, căprior, etc.
7.8. Evidenţa răpitoarelor şi dăunătorilor combătute
4
7.9. Evidenţa evaluării speciilor de vânat pe perioada 2009 - 2015
7.10. Evidenţa mortalităţilor şi a pagubelor cauzate de dăunători
7.11. Evidenţa organelor prelevate de la vânatul găsit mort şi trimise la laborator
7.12. Evidenţa normalităţii efectivelor şi stabilirea planului de recoltă
7.13. Evidenţa recoltării vânatului
7.14. Evidenţa trofeelor extrase de pe fond
7.15. Evidenţa cheltuieli – venituri pe ani
Bibliografie
Harta Fondului de Vânătoare Nr. 5 Runc
5
CAPITOLUL I. DESCRIEREA GENERALǍ A FONDULUI DE
VÂNǍTOARE
1.1.Generalităţi
În spiritul legii 103/1996, fondul cinegetic al României se compune din unităţi de gospodărire
cinegetică denumite fonduri de vanătoare, constituite din toate categoriile de teren, indiferent de
deţinător şi astfel delimitate încât să asigure o cât mai mare stabilitate vânatului în cuprinsul
acestora. Aceste fonduri de vânătoare fac obiectul unor lucrări de amenajare complexă în vederea
creşterii potenţialului lor trofic, al îngrijirii şi pazei vânatului, al unei mai bune valorificări şi
protecţiei acestuia, pentru asigurarea continuităţii faunei sălbatice la un nivel corespunzător şi, în
acelaşi timp, în concordanţă cu interesele altor sectoare de activitate (silvicultura, agricultura,
zootehnia) .
Această acţiune de amenajare se face în concordanţă cu strategia privind fondul cinegetic al
României aplicată la nivelul fiecărui fond de vânătoare. Având în vedere marea diversitate a
situaţiilor întâlnite în practică, este absolut necesar să se ţină cont tocmai de acei factori care ar
putea juca un rol important în realizarea obiectivelor stabilite.
1.2. Situarea geografică
Fondul de vânătoare nr. 5 Runc se află în Podişul Moldovei în partea nord vestică a
Moldovei la limita sudică a Jud. Botoşani, la altitudini între 80 m. în zona arabilă şi 560 m. în ua
128A. din UP. V. Bahlui.
1.3.Încadrarea administrativă
Fondul de vânătoare nr. 5 Runc se află sub administrarea Direcţiei Silvice Botoşani, Ocolul
Silvic Flămânzi şi se întinde pe raza a 3 comune ( Flămânzi, Frumuşica şi Tudora ) din jud.
Botoşani cu o suprafaţă totală de 9068 ha. dc. 8954 ha productiv cinegetic şi 114 ha neproductive
cinegetic. Repartizarea suprafeţei cinegetice productive pe comune se prezintă astfel:
A.Structura suprafeţei neproductivă cinegetic:

Tabel 1.3.1.
Număr de Modul de Denumirea fiecărei localităţi, a instalaţiilor, Suprafaţa

incintelor împrejmuite, poligoanelor şi
identificare folosinţă
aeroporturilor ( ha )
7 Drumuri Naţionale, judeţene şi comunale 114
TOTAL 114

TOTAL SUPRAFAŢĂ NEPRODUCTIVĂ CINEGETIC 114
6
B. Structura suprafeţei cinegetice productive:
Tabel 1.3.2.
Denumirea
proprietarului, a
Proprietăţi (de peste unităţii de stat, a
Număr de
Modul de 100 ha) de stat, comunei, a
identificare pe Suprafaţa
folosinţă (inclusiv comunale, asociaţii asociaţiei de
natura (structura (ha).
luciul de apă) particulare sau particulari sau a
de suprafaţă)
particulari neasociaţi comunei de care
aparţin
proprietăţile
neasociatea
1 2 3 4 5
I. pădure Stat O.S. Flămânzi 3575
Comunale Prim. Frumuşica 97
TOTAL 3672
II. arabil Comunale Prim. Flămânzi 779
Prim. Frumuşica 3361
TOTAL 4140
III. păşune Comunale Prim. Flămânzi 56
Prim. Tudora 100
TOTAL 1045
IV. luciu apă Stat RNAR 97
TOTAL
SUPRAFAŢĂ
CINEGETIC
PRODUCTIVĂ 8954
1.4. Limite şi vecinătăţi
NORD: Limita între U.P. II Coşula, U.P. I Flămânzi ( muchia Coşulei )-masa Tâlharilor,
Drum de pământ, canton Stejarul, sat Storeşti, prin faţa Filaturii Flămânzi până la
intersecţia cu DN 28 B.
EST : DN 28 B Flămânzi Copălău, DJ 282 B până la limita cu Jud. Iaşi ( din localitatea
Câmpeni drum de pământ până la limita cu Jud. Iaşi ).
SUD : Limită cu Jud. Botoşani şi Jud. Iaşi.
VEST : DF de la intersecţia cu limita O.S. Botoşani până la cantonul silvic Bolohani.
7
1.5. Căi de acces
Fondul de vânătoare nr. 5 Runc este străbătut de la nord la sud pe o lungime de 8 km. de
drumul naţional 28B care face legătura dinspre Botoşani şi sudul Moldovei. În parte de est pe
limita fondului de vânătoare este DJ. 282 B pe o distanţă de 10 km. Deasemeni în zona centrală
mai este DJ. 281 A cu o lungime de 12,4 Km. care face legătura între loc. Flămânzi şi limita
jud. Iaşi, prin localităţile; Storeşti, Sendreni, Vlădeni Vale, Rădeni şi Unsa.
În zona de pădure a fondului de vânătoare se află o reţea de drumuri forestiere cu o lungime
totală de 31,8 km, care realizează o accesibilitate bună pe raza fondului de vânătoare.
Deasemeni pe întregul fond de vânătoare există o reţea de drumuri de pământ care, cu căruţa
este posibil accesul în orice punct de pe raza acestui fond de vânătoare
1.6.Condiţii staţionale
1.6.1.Condiţii geomorfologice şi geologice
Din punct de vedere geologic, Platforma Moldovenească pe care se află fondul de vânătoare
nr. 5 Runc, este alcătuit la suprafaţă de depozite sarmaţiene quasiorizontale, iar la adâncime din
depozite neozoice, mezozoice şi paleozoice. Bassarabianul se întinde pe suprafeţe mai mari,
ocupând părţile arabile ale teritoriului, cât şi în Dealurile Holmului şi are grosimi între 400-
800m. Depozitele Basarabianului sunt alcătuite din argile nisipoase şi nisipuri cu puţine
intercalaţii de gresii şi calcare oolitice.
Cuaternarul este reprezentat prin pleistocen şi halocen. Pleistocenul ocupă terasele superioare
şi mijlocii ale râurilor şi a văilor mai importante situate de obicei în afara fondului forestier, ca
terenuri agricole. Pleistocenul este format din petrişuri, nisipuri şi argile.
Halocenul (superior) ocupă albia majoră a Pr. Miletin şi este format din petrişuri, nisipuri şi
luturi. Din cele arătate mai sus rezultă că din punct de vedere litologic, terenul fondului de
vânătoare nr. 5 Runc este destul de omogen, fiind alcătuit predominant din argile mai mult sau
mai puţin marnoase sau nisipoase, cu rare intercalaţii de nisipuri, pietrişuri, gresii şi calcare.
Zona de pădure este formată de bazinul pârâului Bahlui cu afluenţi săi, cu o expoziţie
generală sud-estică generată de direcţia de curgere a pârâului menţionat. Tot în zona de pădure se
află Dealul Holm cu o înălţime de 560m. în ua. 128A, din UP. V. Bahlui. Înaintând spre est se
află terenurile arabile cu locaţiile: Sărături, Nacu , Scânteia, Ivăşcoaia, Aslam, Bahnă s.a.
Relieful din cadrul fondului de vânătoare este foarte variat de la albii minore ale pâraielor
Bahnă cu o altitudine de cca. 80 m şi până la dealul Holm cu o altitudine de 560 m. Altitudinea
medie a fondului de vânătoare este de 200-25 m.
1.6.2. Condiţii climatice

1.6.2.1. Regimul termic
Pentru caracterizarea condiţiilor climatice de pe raza fondului de vânătoare au fost folosite
datele multianuale de la staţiile meteorologice cele mai apropiate Cotnari, Botoşani şi Tudora.
În tabelul care urmează sunt date temperaturile medii lunare, cea anuală şi amplitudine la
staţiile meteo din zonă (Oo C):
Tabel 1.6.1.1.
8
Staţia Alt. Lunile An Am-
m I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII plit.
Cotnari 360 -3,9 -2,3 2,7 9,2 14,7 18,2 20,3 20,2 16,0 9,9 3,6 -1,1 9,0 24,2
Tudora 300 -3,7 -1,9 2,5 8,0 14,0 16,8 18,0 17,8 13,8 8,0 2,0 -0,5 7,9 21,7
Botoşani 160 -4,1 -2,6 2,4 9,0 14,9 18,3 20,1 19,5 15,2 9,1 3,1 -1,5 8,6 24,2
În teritoriul fondului de vânătoare se înregistrează unele variaţii a regimului termic care
creşte de la 7.8oC în partea sud-vestică la peste 9oC, în cea estică, înregistrându-se temperaturi
medii anuale pe culmile mai înalte şi la izvoarele Bahluiului cu valori în jur de 7oC.
Din datele preluate de la staţiile meteo, temperatura minimă absolută (-33.2 o C) se
înregistrează în luna Februarie, iar cea maximă absolută(38.2o C) în luna august.
Temperatura medie a lunilor de iarnă este de -4.1 o C. Data medie a primului îngheţ se
înregistrează în jurul datei de 10 Octombrie, iar ultimul în jurul lui 15 Aprilie.
1.6.2.2. Regimul pluviometric
Media precipitaţiilor în zonă este de 570-580 mm, dar ea înregistrează variaţii pe

teritoriul fondului de vânătoare. În zona nord-estică valoarea precipitaţiilor medii este cea mai
scăzută fiind în jur de 500 mm anual, pe când în partea de sud-vest unde şi altitudinile sunt mai
mari, precipitaţiile anuale depăşesc curent 650 mm, iar uneori depăşesc chiar 700mm.
Cea mai mare parte a precipitaţiilor (70%), cad în perioada de vegetaţie. În timpul iernii,
care este cel mai secetos anotimp, cad circa 13% din precipitaţii, iar în cursul verii (considerat
cel mai ploios), 40% din precipitaţii. Media precipitaţiilor în lunile de creştere a puilor ( aprilie-
iunie) este de 68.4 mm. Vara ploile cad sub formă de averse, iar când sunt însoţite de grindină
provoacă unele pagube vânatului.
Data medie a primei ninsori se înregistrează la mijlocul lunii noiembrie, iar ultima în jur
de 20 martie. Numărul mediu de zile cu strat de zăpadă este de circa 110.
1.6.2.3. Regimul eolian
Vânturile cele mai frecvente sunt cele din direcţia nord-vest şi nord, dar în general ele nu
provoacă decât în rare cazuri pagube vegetaţiei forestiere, prin dezrădăcinări de arbori sau
ruperea trunchiurilor.
Datele şi interpretările prezentate scot în evidenţă variaţia principalelor elemente
meteorologice, variaţie determinată de dezvoltarea altitudinală pe cuprinsul fondului de
vânătoare şi care asigură condiţii corespunzătoare dezvoltării vânatului.
1.6.3. Condiţii edafice
Substratul petrografic, clima şi vegetaţia prezintă diferenţieri nu prea însemnate în cele

două zone geomorfologice, mai ales în ce priveşte clima şi vegetaţia. Astfel în zona colinară,
condiţiile pedogenetice se caracterizează printr-un regim termic mai scăzut, cu precipitaţii destul
de abundente, cu evapotranspiraţia mai mică şi chiar cu un excedent de umiditate (la altitudini
mai mari de 400 m), cu o energie de relief mai pronunţată, cu roci mai mult sau mai puţin bazate
în CO3Ca, dar fără depozite solifere şi cu arborete în predomină fagul şi carpenul.
9
În cealaltă zonă geomorfologică din văile interioare mai mari, procesele pseudogenetice
sunt dominante de regimul hidrologic al cursurilor respective şi de gradul de mineralizare a
apelor.
În zona care se suprapune pe fondul forestier administrat de către Ocolul Silvic
Flămânzi, au fost identificate trei tipuri de sol, cu 8 subtipuri, aparţinând la două clase de soluri.
Sintetic acestea se prezintă astfel:
Clasa Tipul de Sub tipul Succesiunea Conţinul în-%

sol orizonturilorhumus azotat potasiu fosfor
% % mg%gsol mg%gsol
II Preluvosol tipic Ao-Bt-C 0,20-5,350,10-0,3078,55-59,491,43-36,78
Luvi- litic Ao-Bt-R - - - -
soluri Luvosol tipic Ao-El-Bt-C 1,10-6,0 0,06-0,30 17,5-37,0 1,0-22
litic Ao-El-Bt-R 0,74-2,68 0,3-0,1813,42-24,722,36-5,55
gleic Ao-El-Bt-CGo - - - -
stagnic Ao-Elw-Btw-C 0,12-2,31 0,01-0,46 7,6-57,4 2,3-22,3
III Eutri- pseudo-rendzinic Ao-Bv-Cpr 0,99-2,85 0,06-0,16 27,8-31,0 8,6-15,0
Cambisoluri
cambiosol stagnic Aow-Bvw-Bv-C 0,59-5,49 0,04-0,32 14,1-51,4 0,7-28,3
Cu privire la terenurile arabile nu există date despre soluri care să fie prezentate.
1.6.4. Condiţii hidrologice
În zona păduroasă a fondului de vânătoare reţeaua hidrografică este asigurată de pârul

Bahlui cu afluenţi săi, dar care în perioadele foarte secetoase uneori anumiţi afluenţi seacă,
rămânând disponibile doar anumite izvoare sau bălţi.
În zona arabilă se află 3 iazuri (Ivăşcoaia, Boia şi Nacu). Pe lângă acestea există o reţea
de pâraie care străbat fondul de vânătoare în general de la nord la sud cu debite foarte variabile.
1.6.5. Tipuri de staţiuni
Tipuri de staţiuni Suprafaţa

1 2 3 4
Denumire
Cod Ha %
FD3
5.1.2.1. Deluros de gorunete – rendzinic, edafic mic, III 90.5 0.998
5.1.2.2. Deluros de gorunete – rendzinic, edafic mijlociu, II 128.3 1.414
Deluros de gorunete – luvosol litic – scheletic cu
5.1.3.1. moder – humus brut, edafic mic, cu Luzula – Calluna 254.6 2.807
– Vaccinium, III
Deluros de gorunete – luvosol hipostagnic, edafic
5.1.4.1. 190.4 2.099
mijlociu – mare, cu Carex pilosa, II (I)
Deluros de gorunete – eutricambosol litic (scheletic),
5.1.5.1. 50.2 0.553
cu mull, edafic mic, III
10
Deluros de gorunete – eutricambosol – preluvosol,
5.1.5.2. 75.8 0.835
scheletic cu mull, edafic mijlociu, II
Deluros de gorunete – eutricambosol – preluvosol cu
5.1.5.3. 110 1.213
mull, edafic mare, I
Deluros de făgete – luvosol litic – scheletic cu humus
5.2.3.1. 2300.5 25.369
brut, edafic mic, cu Vaccinium, III
Deluros de făgete – luvosol scheletifer cu moder,
5.2.3.2. edafic mijlociu, cu Festuca drymeia şi alte graminee, 820.8 9.052
II
Deluros de făgete – luvosol hipostagnic, edafic
5.2.3.3. 1701.7 18.766
mijlociu – mare, cu Carex pilosa, II (I)
5.2.5.1. Deluros de făgete – talveguri cu litosol prundic, III 350.9 3.869
Deluros de goruneto – făgete – aluviosol prundic,
5.2.5.2. 238.5 2.630
edafic mic – mijlociu, slab humifer, III (II)
Deluros de goruneto – făgete – aluviosol scheletifer –
5.2.5.3. eutricambosol, edafic mijlociu – mare, moderat 268 2.955
humifer, II(I)
Tipuri de staţiuni Suprafaţa

1 2 3 4
Denumire
Cod Ha %
FD2
6.1.2.1. Deluros de cvercete – rendzinic, edafic mic, III 43.2 0.476
Deluros de cvercete – rendzinic, edafic
6.1.2.2. 79.8 0.880
mijlociu, II
Deluros de cvercete – luvosol scheletic cu
6.1.3.1. moder, edafic mic, cu Luzula şi alte specii 144.3 1.591
mezoxerofite, III
Deluros de cvercete – luvosol scheletifer cu
6.1.3.2. mull – moder, edafic mijlociu cu graminee 261.5 2.883
mezoxerofite, II
Deluros de cvercete – luvosol planic stagnic –
6.1.4.1. planic albic stagnic cu moder hidromorf, edafic 984 10.851
mic, Carex – Juncus, III
Deluros de cvercete – luvosol albic stagnic cu
6.1.4.2. moder, edafic mijlociu, cu Carex – Poa 320.1 3.530
pratensis, II
Deluros de cvercete – luvosol – preluvosol
6.1.4.3. hipostagnic cu mull – moder, edafic mijlociu – 444.5 4.901
mare, cu Carex pilosa, I
Deluros de cvercete şi făgete – talveguri –
6.2.6.1. 181.3 2
litosol prundic, edafic foarte mic, III
6.2.6.4. Deluros de cvercete şi făgete – aluviosol modic 29.1 0.328
11
sau eutricambosol, mezogleic – batigleic, edafic
mare, III
TOTAL 9068 100
Tipul de staţiune majoritar, respectiv 5.2.3.1. - Deluros de făgete – luvosol litic –

scheletic cu humus brut, edafic mic, cu Vaccinium, III este răspândit pe terenuri fără stâncărie
aparentă, pe coame şi versanţi moderat – puternic înclinaţi (roci tari, acide şi intermediare). Sunt
staţiuni cu productivitate mijlocie superioară pentru fag.
Alte tipuri de staţiuni răspândite:
- pe o suprafaţa de 1701.7 ha, respectiv 18,766 % este 5.2.3.3. - Deluros de făgete –
luvosol hipostagnic, edafic mijlociu – mare, cu Carex pilosa, II (I)
- pe o suprafaţă de 984.1 ha, respectiv 10,851 % este 6.1.4.1. - Deluros de cvercete –
luvosol planic stagnic – planic albic stagnic cu moder hidromorf, edafic mic, Carex – Juncus, III.
Vegetaţia lemnoasă şi ierboasă oferă condiţii bune de dezvoltare şi prin hrana oferită
asigură condiţii de dezvoltare bună speciilor de vânat.
1.7. Condiţii de vegetaţie

Suprafaţa fondului de vânătoare şi procente folosinţa terenurilor este următoarea:
UM Folosinţa TOTAL
Luciu Pădure Arabil Fâneţe Păşuni Alte terenuri Gol Productiv GENE
de şi păşuni cu folosinţă de cinegetic Nepro RAL
apă împăd. agricolă munte Col(1-7) ductiv Col 8+9
(vii,livezi)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Ha 97 3672 4140 0 1045 0 0 8954 114 9068
% 1 40 46 0 12 0 0 99 1 100
1.7.1. Vegetaţia forestierǎ

Variaţia factorilor climatici precum şi caracteristicile tipurilor şi sub tipurilor de sol
prezentate în paragrafele anterioare, au determinat existenţa şi creşterea unui număr relativ mare
de specii forestiere. În teritoriu habitează următoarele specii: fagul, gorunul, stejarul pedunculat,
carpenul, teiul, frasinul, paltinii ( de munte şi de câmp ), cireşul jugastrul, plopul tremurător şi
cel alb, mesteacănul, salcia albă şi căprească, precum şi arinul. Prin plantaţii s-au introdus
molidul, pinul silvestru, bradul, salcâmul şi arţarul. Ca urmare a modului de gospodărire din
trecut şi a lucrărilor de refacere din ultimele decenii, predomină arboretele tinere(59% arborete
sub 60 ani).
Se constată deasemenea că răspândirea şi asocierea principalelor specii, este determinată
de particularităţile formelor de relief. În acest sens se pot diferenţia două zone din punct de
vedere altitudinal: sub 300m şi peste 300m.
Astfel, în prima zonă, fagul şi în special făgetele au o frecvenţă mai mică, localizându-se
mai ales în partea inferioară a versanţilor umbriţi, iar prezenţa gorunului şi a stejarului
12
pedunculat este mai mare. În zona de peste 300 m altitudine frecvenţa fagului şi a făgetelor este
mult mai mare, iar stejarul pedunculat apare doar sporadic şi numai pe văile largi.
Tracerea de la o zonă la alta nu este trasată pe curba de nivel de 300 m, ci în funcţie de
particularităţile reliefului, creindu-se o zonă de tranziţie.
Pe teritoriul fondului de vânătoare au fost identificate 10 formaţiuni forestiere şi care sunt
prezentate în tabelul:
Cod Denumire % Compoziţie

T.S. T.P. tip pădure ţel
5.1.4.2 432.1 Făgeto-cărpinet cu Carex pilosa. (m) 0.1 7Fa3Pa.M,Ci,Fr
522.1 Goruneto-făget cu Carex pilosa (m) 3.7 7Go2Fa,Te1Pa,Fr,Ci
5.1.5.3 511.1 Gorunet normal cu floră de mull (s) 0.2 7Go2Fa,Te1Pa,Fr,Ci
531.2 Şleau de deal cu Go,Fa de prod. sup. (s) 50.7 5Go3Fa2Te,Pa,Fr
5.2.4.2 421.2 Făget de deal pe soluri schelete cu floră de mull(m) 8.1 7Fa3Pa,Fr.te,Ci
731.2 Făgeto cărpinet cu floră de mull de prod. mijl.(m) 1.0 6Fa2Pa,Ci2Te,Ca
432.1 Făgeto cărpunet cu Carex pilosa (m) 7.1 7Fa3Pam,Ci,Fr
433.1 Făget amestecat din regiunea de dealuri (m) 16.9 7Fa2Go1Pa,Fr,Ci,Te
5.2.4.3 421.1 Făget de deal cu floră de mull (s) 2.0 7Fa2Te1Pa,Fr,Ci
431.1 Făgeto c\rpinet cu floră de mull(s) 10.2 7Fa2Te1Ci,Pa,Fr
TOTAL X X 100.0 X
1.7.2. Culturi agricole
Principalele culturi agricole de pe suprafaţa fondului sunt cele de porumb, floarea

soarelui, sfecla, lucerna, trifoiul, cartoful şi ovăsul.
Culturile agricole sunt dispuse mozaicat pe toată suprafaţa fondului de vânătoare, oferind
o mare diversitate trofică pentru vânat.
Diversitatea culturilor agricole de pe raza fondului de vânătoare studiat asigură o bună
dezvlotare a populaţiilor de cerb, căprior, mistreţ şi iepuri.
1.8. Influenţele factorilor antropici
1.8.1.Consideraţii istorice
Actualul fond de vânătoare sa constituit din fondul de vânătoare iniţial nr 5 Runc care avea
o suprafaţă de 4107 ha şi preluarea de la A.J.V.P.S. Iaşi a suprafeţei de 4961 ha, deţinute de
aceasta pe teritoriul administrativ a jud. Botoşani. Fondul iniţial avea în componenţă numai teren
în cuprinsul pădurilor administrate de Regia Naţională a Pădurilor, cu excepţia a unor enclave
din UP. V. Bahlui aflate în proprietate privată.
Actualul fond de vânătoare are în componenţă şi terenuri arabile şi păşuni aflate în
proprietate privată şi obştească.
1.8.2. Organizarea zootehniei in zona studiată

13
Zootehnia în zona este caracterizată ca, fiind formată din gospodării individuale, unde în
medie se cresc 2-3 bovine de gospodărie, fiind o ocupaţie secundară faţă de cea principală care
este agricultura şi prestările de sevicii. Majoritatea lucrează în agricultură, în industrie, în
construcţii, în comerţ, în transporturi, în administraţie, în învăţământ, cultură şi în sănătate.
Nu se poate sune că există o concurenţăîntre animalele sălbatice şi cele domestice. Existenţa
unor suprafeţe întinse de fâneaţă precum şi de păşuni oferă condiţii optime de hrănire atât pentru
vânat cât şi pentru animalele domestic. În trecut pe scară restrânsă se practica păşunatul în
pădure, numai cu bovine fără a fi organizate stâni cu oi, care reprezintă o concurenţă serioasă în
detrimentul vânatului.
Odată cu promulgarea Legii 103/23.09.1996, art. 24, lit. c, prin care se interzice păşunatul,
localnicii au restrâns sectorul zootehnic rezumându-se la suprafeţele deţinute în proprietate.
1.9. Factorii care influenţieză amenajarea fondului de vânătoare
1.9.1. Rolul factorilor ecologici
În principal, aceştia se referă la factorii abiotici neinfluenţabili, precum temperaturile şi

precipitaţiile. Astfel temperaturile maxime sau minime trebuie judecate în raport cu gradul de
suportabilitate al fiecărei specii. Astfel temperatura maximă absolută este de 38,2 °C, iar cea
minimă de 30,2 °C în cadrul Fondului de Vânătoare Nr. 5 Runc. Organismul animalelor este
adaptat astfel, încât folosirea condiţiilor de mediu să fie cât mai eficiente. Orce schimbare
ecologică este întâmpinată prin reacţie implicând părţi ale corpului şi procese biochimice. Astfel
temperatura joasă înseamnă un supraconsum de calorii care este egal cu un consum mai mare de
hrană de calitate. Atâta timp cât schimbarea nu depăşeşte acel minim sau maxim între care traiul
speciei este posibil, adică ceea ce se numeşte “valenţa ecologică”, existenţa sa nu se află în
primejdie, prin faptul că are o anumită toleranţă faţă de anumite varietăţi externe. Amplitudinea
acestui bioclimat este în funcţie de specie sau deosebit de importante sunt temperaturile în
perioada fătatului şi a creşterii puilor. Astfel în Fondul de Vânătoare Nr.5 Runc durata ultimului
îngheţ este 15 aprilie ceea ce nu influenţiază semnificativ perioada fătărilor la cerb şi căprior. La
căprior după Reick 1955, din numărul total de căprioare gestante, 1,2 % faţă în aprilie, 46,7% în
mai, 49,4% în iunie şi 2,7% în iulie. La cerb după cercetările lui Reick, citat de Dekermann,
1960, 51 % din ciute faţă de mai, 44% în iunie şi 5% în iulie.
Reiese că, data ultimului îngheţ 15 aprilie nu are repercusiuni negative asupra fătărilor la
cele două specii cerb şi căprior. În ceea ce priveşte mistreţul părerile sunt controversate,
amplitudinea perioadei de fătare, corespunde celei a împerecherii, iar perioada de fătare ar fi de
la sfârşitul lui martie până la mijlocul lui aprilie. Dar pot exista şi suprapuneri de perioade. S-a
observat că în aprilie pot avea loc o nouă împerechere, scroafele respective fătând în luna august.
Afirmaţia lui Oloff 1955, potrivit căreia, în condiţii deosebit de bune, toamna urmată de o iarnă
usoară, unele scroafe ar făta de două ori pe an şi anume odată la sfârşitul iernii şi o a doua oară în
dricul verii. Nu este exclus ca purceii văzuţi în august să provină de la scroafele care s-au
împerecheat târziu (aprilie). Oricum ritmul biologic al celor trei specii adoptat la Fondul de
Vânătoare Nr. 5 Runc şi o demonstrează efectele şi sporul anual. În ceea ce priveşte precipitaţiile
ne ineresează forma lor (solide sau lichide), dar si perioadele în care se înregistrează ploi
torenţiale cu formarea viiturilor. În perioada în care au loc precipitaţiile solide de lungă durată cu
persistenţa stratului de zăpadă se administrează hrană complementară ceea ce nu afectează
14
vânatul. Ploile torenţiale cu formarea de viituri au loc de obicei în luna august. Împotriva ploilor,
adăpostul este asigurat de pădure, iar impotriva viiturilor, relieful asigură toate facilităţile pentru
retragerea vânatului şi protejarea acestuia.
1.9.2. Rolul factorilor geografici
Dintre aceştia altitudinea, expoziţia, panta şi reţeaua hidrografică pot avea influenţe
importante. Altitudinea determină în mare măsură lungimea sezonului de vegetaţie, compoziţia
vegetaţiei ceea ce eşalonează pe altitudine biomuri caracteristice, ca de exemplu al caprei negre
în zona alpină, al cerbului şi ursului în zona montană, al căpriorului în zona de dealuri etc.
Fondul de Vânătoare Nr. 5 Runc se afla altitudinal în zona de deal în care nu este lipsit cerbul,
căpriorul şi nici mistreţul. Diversitatea mare a speciilor lemnoase cât si a celor ierbacee
înlesneşte o gamă variată a hranei puse la dispoziţie pentru vânat.
Expoziţia este cea care influenţează distribuţia animalelor pe culmile însorite iarna şi cele
umbrite vara. Din acest punct de vedere caracteristica culmilor este echilibrată şi creează condiţii
propice pentru vânat fără ca acesta să fie nevoit să se deplaseze pe distanţe mari. Panta poate
ajuta la formarea microclimatelor cu consecinţe în formarea pe suprafeţe restrânse de insule cu o
vegetaţie caracteristică, de care se leagă apoi si o faună corespunzătoare. În cadrul fondului de
vânătoare descris panta ne este relevantă şi nu crează microclimate cu consecinţe deosebite în a
limita vânatul, sau a suprapopula anumite suprafeţe, neproducând perturbări de neomogenitate şi
pagube devastatoare asupra vegetaţiei lemnoase (pădurii). Un rol destul de important în peisajul
geografic îl joacă şi reţeaua hidrografică. Din acest punct de vedere, Fondul de Vânătoare Nr. 5
Runc asigură condiţii propice pentru vânat printr-o reţea densă cu debituri constante (în afara
ploilor torenţiale care formează viituri sau a secetelor prelungite când debitele scad) asigurând
condiţii optime, la un stand superior celorlalte fonduri pentru vânatul din zonă.
1.9.3. Rolul factorilor biotici
Aceştia pot fi impărţiţi în factori vegetali (fitocenotici) şi animali (zoocenotici). În zona

descrisă factorii vegetali sunt reprezentaţi de fâneţe, păşuni şi în primul rând de păduri. Procentul
ocupat în teritoriu de fiecare dintre acestia influenţează existenţa animalelor. Apoi procentul
speciilor lemnoase şi ierbacee determină biodiversitatea, importantă pentru caracterizarea
troficităţii naturale (stabilirea bonităţii fondului de vânătoare) impact asupra animalelor. Pajiştile
(fâneţe şi păşuni) sunt benefice pentru consumatorii primari (în cazul nostru cervide şi căpriori)
câteva luni pe an, mai ales când asociaţiile vegetale care le acoperă au o mare diversitate de
specii între care se regăsesc specii valoroase din punct de vedere trofic. Pădurile au o mare
importanţă doarece ele pot asigura atât hrana cât şi adăpostul animalelor sălbatice în tot timpul
anului, desigur cu o oarecare variabilitate determinată de anotimp, de compoziţia, structura,
vârsta şi consistenţa lor.
Factorii animali sunt reprezentaţi atât de fauna sălbatică cât şi de şeptelul domestic. Rolul lor
este cu atât mai pregnant, cu cât este mai importantă concurenţa la hrană şi relaţia pradă-
prădător. Contează aici speciile care vin în concurenţă, modul acestora de hrănire în timpul în
care are loc hrănirea şi, desigur, numărul indivizilor din fiecare specie. Animalele domestice nu
concurează la hrana vânatului şi prezintă o importanţă mai mică din acest punct de vedere. O
atenţie deosebită trebuie acordată relaţiei pradă-prădător în vederea ţinerii sub control a
efectivelor de pradători care pot depăşi cotele normale în detrimentul vânatului pradă, prin
15
decimarea acestuia din urmă, destabilizând efectivele de vânat în comparaţie cu optimul
staţional.
1.9.4. Rolul factorilor antropici
În cele ce urmează prezentăm principalii factori, rezultat al activităţilor antropice, ce

acţionează negativ asupra populaţiilor de vânat din cadrul fondului de vânătoare studiat.
Poluarea ca rezultat al activităţilor industriale şi agrozootehnice din zonă, s-a diminuat
sensibil după 1990. Nu deţinem date privind concentraţia anumitor poluanţi în plantele lemnoase
şi ierboase şi de asemenea, nu avem date privind impactul acestora asupra vitalităţii şi stării de
sănătate a vânatului. Activităţile agrozootehnice de tip intensiv prezente în zonă înainte de 1990
în prezent s-au redus doar la zootehnia din gospodăriile ţărăneşti. Nici despre chimizarea
agriculturii nu se mai pot spune multe, deoarece în zonă există mai mult exploataţii individuale
care din fericire nu utilizează pe scară largă îngrăşăminte chimice şi pesticide, decât sporadic.
Păşunatul este factorul ce acţionează negativ, în cea mai mare măsură asupra populaţiilor de
vânat din cadrul fondului de vânătoare, şi în mod special în zona arabilă şi de păşuni.
Păşunatul turmelor de oi şi vite se practică de mai mulţi ani în cadrul fondului de vânătoare,
luând amploare după 1990. Păşunatul constituie un factor de dereglare a ecosistemului în
general. Calitatea staţiunii este afectată prin tasarea solului, reducerea activităţii
microorganismelor din sol, prin intensificarea scurgerii de suprafaţă şi a eroziunii solului.
Dintre speciile de vânat din cuprinsul fondului de vânătoare cel mai mult au de suferit
iepurii şi căpriorul. Păşunatul îi influenţează negativ din cauza tulburării liniştii şi din cauza
concurenţei la hrană cu animalele domestice care le consumă hrana.
Un alt aspect esenţial este faptul că turmele de oi care păşunează sunt însoţite de câini care
tulbură liniştea vânatului şi produc pagube economiei vânatului prin uciderea puilor de iepure, a
iezilor de căprior, a purceilor şi godacilor de mistreţ. Câini de la stâni sunt cei mai pricepuţi şi
periculoşi braconieri. Mulţi dintre ei sunt învăţaţi de către ciobani să hăituiască şi să prindă
vânatul. Deasemeni, braconajul s-a intensificat după 1990, urmare a declinului economic, al
scăderii gradului de ocupare a populaţiei şi a instabilităţii politice şi legislative având ca rezultat
scăderea accentuată a efectivelor de vânat.
Turismul. Considerăm că influenţa negativă a acestuia, în cadrul fondului de vânătoare este
puţin resimţit şi apreciem că situaţia se va menţine la fel şi în următorii ani.
1.10. Concluzii privind relaţia fauna - biotop
Mediul constituie complexul condiţiilor şi influenţelor externe de natură organică şi

anorganică, cu care animalul sau planta se găseşte într-un neîntrerupt schimb de energie şi care îi
determină viaţa, dezvoltarea şi răspândirea. Sensibilitatea şi gradul de reacţie al organismului
animalului faţă de schimbările condiţiilor de mediu, naturale sau artificiale, sunt în funcţie de
specie.
Viaţa este o continuă adaptare la mediu, iar vietatea este un produs al lui. Vânatul trebuie
considerat drept rezultatul unei îndelungate evoluţii şi selecţii naturale, care are loc sub acţiunea
condiţiilor de mediu.
Organismul şi însuşirile sale s-au format şi au evoluat în permanenţă în aşa fel încât el să poată
învinge obstacolele întâmpinate în lumea care îl înconjoară şi să poată exploata cât mai eficient
avantajele oferite de acesta.
16
Formarea individului se desfăşoară atât sub influenţa mediului cât şi a eredităţii. Aceste
elemente nu sunt contradictorii, fiindcă ereditatea însăşi (privită în cadrul evoluţiei speciei) trebuie
socotită ca un rezultat al adaptărilor speciilor sub influenţa mediului asupra generaţiilor precedente.
Când vorbim despre vietate şi mediu ne aflăm în domeniul ecologiei, ramură care tratează relaţiile
dintre organismele vii (animale, plante) şi mediul înconjurător. Cultura vânatului este o latură a ecologiei
aplicate. Mediul se schimbă neîntrerupt şi fiecare staţiune îşi are caracteristica sa ecologică valabilă
numai pentru o anumită perioadă de timp. Atunci când vânătorul a ajuns la capătul resurselor sale
de a produce vânat cu ajutorai metodelor obişnuite, el se va adresa cu încredere ecologului. Acesta
îi va arăta cum trebuie aşezate şi puse în mişcare forţele naturii, din a căror interacţiune să rezulte
îmbunătăţirea.
Acţiunea factorilor mediului asupra animalului variază neîntrerupt ca frecvenţă şi intensitate. Există
aici o anumită limită minimă sub care traiul speciei nu mai este cu putinţă, aşa cum există şi o acţiune
maximă a acelor factori, pe care specia de asemenea, nu o mai poate suporta. Baza existenţei este
situată între aceste două limite. Astfel seceta accentuată şi prelungită este dăunătoare precum şi ploile
care durează săptămâni de zile, ambele situaţii sunt extreme pentru că, împiedică hrănirea, provocând
inaniţia şi apariţia bolilor. Aceste situaţii nu se întâlnesc în cadrul fondului de vânătoare descris. Locul de
trai a animalului sălbatic pot fi considerate drept sinonime, biotopul, habitatul sau staţiunea care
definesc în mare cadrul sau specific. În cuprinsul locului de trai, condiţiile de mediu nefiind nici stabile
şi nici omogen distribuite, animalul este forţat să-şi mute temporar şederea, potrivit nevoilor sale
fiziologice momentane, folosind astfel diferite locuri de şedere. În sens spaţial, locul de trai este mai
amplu şi universal în viaţa animalului individ, în vreme ce locul de şedere este parte din locul de trai şi
are caracterul unei reşedinţe restrânse, sezoniere, întrebuinţată pentru exploatarea numai a unui număr
limitat de condiţii biotice, ca de exemplu reproducţia, năpârlituî, iemarea. Locul de trai este folosit în
toate cele patru anotimpuri ale anului, pe când locurile de şedere sunt folosite pe o durată variabilă (un
anotimp, o lună, o săptămână sau numai o zi). Deosebirea acestor doua naţiuni are un rost foarte precis
în cultura vânatului, datorită faptului că animalul sălbatic este extrem de pretenţios în ocuparea anumitor
locuri de şedere sezoniere. Locul de trai găzduieşte ambele sexe şi toate vârstele în tot cursul anului,
pe când locul de şedere face acest serviciu numai pentru o parte a anului, fie pentru ambele sexe, fie
numai pentru un singur sex, sau chiar pentru anumite clase de vârstă.
Vânatul plantivor se acomodează periodicităţii vegetaţiei şi se deplasează în funcţie de
disponibilitatea sau stadiul ei. Fiecare specie îşi are undeva locul ei de trai, înăuntrul ei găseşte minimul
tuturor condiţiilor de viaţă. In cursul evoluţiei şi al continuei selecţii naturale, mediul arealului de
răspândire a imprimat organismelor o anumită „matriţă" care nu le mai permite să trăiască în alte zone
deosebite radical din punct de vedere a mediului. Factorii determinanţi ai răspândirii sunt de natură
climatică, edafică, fîtobiotică şi zoobiotică (climă, sol, vegetaţie, vietăţi conlocuitoare). Clima
constituie factorul principal, prin faptul că îi determină pe toţi ceilalţi. Jocul ei mişcă solurile pe calea
apei, a vânatului, le dă structura fizică şi chimică, determină vegetaţia, sursa principală de hrană a
vânatului.
Climei trebuie să i se dea o atenţie deosebită în analiza tuturor problemelor culturii vânatului.
Cum clima globului pământesc este schimbătoare, implicit simt supuse variaţiilor şi ariile geografice de
răspândire a speciilor. Clima este factorul hotărâtor al răspândirii şi determină mediul biotic marginal
care are un caracter de maximă instabilitate şi de maximă sensibilitate. Efectul variaţiilor climatice
asupra organismului se resimte mai intens tocmai aici şi este de ajuns ca numai unul dintre factorii
esenţiali ai mediului să coboare cu puţin sub valoarea specifică, pentru ca populaţia să fie silită a se
retrage spre interior, în direcţia condiţiilor ecologice corespunzătoare. O uşoară schimbare în sus sau
17
în jos a temperaturii medii de vară sau iarnă, poate provoca deplasarea graniţelor sudice sau nordice
ale ariei de răspândire.
In privinţa factorului edafîc, natura solului joacă un rol în răspândirea geografică a speciilor,
atât prin intermediul vegetaţiei cât şi prin compoziţia minerală şi structura sa. Este bine ştiut de
exemplu că solurile calcaroase dau un schelet bine dezvoltat , precum şi coarne mai mari, în cazul
cervidelor, decât cele deficitare în calcar.
Factorii fitobiotici se referă la vegetaţie. Vânatul specializat pentru o anumită vegetaţie este vital
legat de ea. Astfel cocoşul de munte nu poate trăi la noi fără esenţele răşinoase, aşa că răspândirea sa
se suprapune peste graniţele acestora
Prin factorii zoobiotici înţelegem interrelaţia vânatului cu speciile convieţuitoare, vertebrate şi
nevertebrate, precum chiar şi cu indivizii aparţinând aceleiaşi specii - în ceea ce priveşte hrana,
adăpostul, concurenţa, prădarea şi toleranţa. De asemenea, răspândirea unei specii este determinată
pe orizontal în funcţie de latitudine şi longitudine, iar altitudinea determină răspândirea pe verticală a
speciilor de vânat, prin acţiunea aceloraşi factori. Aşa precum la vegetaţie există zone altitudinale,
numite etaje, pentru diferite asociaţii vegetale, tot aşa şi la animale există d etajare. La şes trăiesc iepurele
şi potârnichea; mai sus, căprioara, mistreţul, ierunca, mai sus urmează cerbul, ursul, râsul, cocoşul de
munte, terminând sus de tot cu capra neagră, acvila de stâncă. Acesta este azi, în linii mari, tabloul
Carpaţilor.
Locul de trai (sau cel de şedere) al unei specii de vânat este reprezentat de im teren cu un relief
specific şi cu o relativă omogenitate topografică, climatică (sau chiar microclimatica) pedologică şi
vegetală. O întindere de apă, cu stuf, litoralul mării, malul unui râu cu prandul de nisip, un zăvoi, o
mlaştină, o coastă stâncoasă din zona alpină, o livadă cu iarbă, o tarla de grâu, o pădure de molid, etc. -
fiecare din acestea trebuie considerat ca un tip de peisaj distinct, indiferent de mărimea suprafeţei
lor.
Tipul de peisaj poate fi compus şi dintr-o combinaţie de microtipuri. Un asemenea exemplu
este pădurea cu parcelele sale de diferite vârste, cu parchetele de diferite vârste, poienile şi hidrografia
sa. In cultura vânatului, naţiunea de tipuri de peisaj este după cum se vede de o importanţă
covârşitoare. Orice schimbare în structura tipului poate afecta într-un fel sau altul animalul sau
populaţia, deoarece fiecare tip de peisaj oferind un stadiu ecologic deosebit. El este un spaţiu bun ca loc
de trai, sau de şedere, pentru o anumită specie de vânat sau pentru un grap de specii. In literatura de
specialitate sunt menţionate 6 tipuri de peisaj principale, care constituie marele cadru: pădurea,
stepa, deşertul, tundra, golul alpin şi apele. Ne vom referi pe scurt la cele care interesează pentru
deservirea prezentului amenajament şi anume: pădurea şi câmpul ierbos. Pădurea este o comunitate de
plante lemnoase ca efect al anumitor condiţii climatice şi de sol. Prezenţa pădurii naturale din zonele
temperate, presupune 4 luni de vegetaţie (mai-august) o umiditate atmosferică medie lunară de peste 50%
o precipitaţie medie lunară de 50 - 100 mm şi o temperatură medie lunară de cel puţin 10°C.
Humusul pădurii, atlându-se în neîntreruptă descompunere exotermică, menţine o
temperatură mai ridicată în timpul iernii (tot în comparaţie cu peisajele deschise), ceea ce înlesneşte
hibernarea microfaunei şi faunei nevertebrate în general.
Câmpul ierbos este un tip de peisaj deschis caracterizat printr-o comunitate de erbacee,
majoritatea perene, precum şi prin sporadicitatea arborilor, arbuştilor şi tufelor. Spre deosebire de
pădure câmpul deschis se caracterizează prin temperaturi extreme foarte diferite, umiditatea aerului
redusă, vânturi frecvente şi intense,
Folosirea unui singur sau a mai multor tipuri de peisaj de către o specie de vânat, depinde de
necesităţile sale de viaţă şi de disponibilitatea resurselor care îl pot satisface. După A. M. COMŞIA,
18
sinopticul folosirii cantitative şi calitative a diferitelor tipuri de peisaj de către anumite specii de
vânat, sunt redate în figura 1.
Fig.1 Sinopticul folosirii cantitative şi calitative a diferitelor tipuri de peisaj de către anumite specii de
vânat (după AM. COMŞIA)
Gruparea cu aspect de întrepătrundere a diferitelor tipuri de peisaj oferă un tablou mozaic. Prin
tăierea unor parchete, pădurea a luat înfăţişarea unui început de mozaic, din care a decurs o sporire a
densităţii speciilor faunistice existente. In pădurea de răşinoase, monospecifică şi compactă, trăiesc mai
puţini cerbi şi căprioare decât după ce ea este „spartă" prin tăieri rase pe cupoane mici (3 ha) care
sunt invadate de o vegetaţie variată. Structura mozaică produce mai multă faună decât tipul de
peisaj montan.
Mozaicitatea este un cumul de variaţi factori ecologici, a căror interacţiune promovează pozitiv
bunăstarea fiziologică a animalului. Deosebirile de vegetaţie ale tipurilor de peisaj dintr-un codru mozaic
oferă posibilitatea ca animalul să găsească, cantitativ şi calitativ, mai multe condiţii biotice, în unitate
de timp, într-o anumită lună, săptămână, zi sau chiar oră a zilei. Pentru ca mozaicitatea să-şi poată
exercita rolul său pozitiv, este necesar să se situeze spaţial înăuntrul razei de activitate, zilnică sau anuală
a speciei. Privind problema cu totul elementar, vânatul are nevoie de o cât rnai apropiată „îngrămădire"
a grupelor de plante care servesc ca hrană, ca adăpost, ca loc de creştere a viţeilor. într-o astfel de
întrepătrundere a tipurilor el va găsi maximii! de condiţii capabile să-i satisfacă necesităţile de
viaţă. Avantajele mozaicitătii, a întrepătrunderii tipurilor, se reduc în cele din urmă la problema
economisirii de energie, în sensul că cea cheltuită prin activitatea zilnică pentru dobândirea hranei să nu
depăşească pe cea câştigată. Cu un bilanţ fiziologic deficitar nu poate trăi nici o vietate. Tocmai în
19
aceasta constă importanţa mozaicitătii care trebuie să aibă o asemenea structură, încât vânatul - prin
felul său specific de locomoţie - să poată vizita în cursul zilei exact acele tipuri de peisaj de care are
nevoie, pierzând pentru aceasta o cantitate de energie cât mai mică. Fenomenul îşi găseşte acoperire atât
în bunăstarea individului cât şi în densitatea populaţiei.
Întrucât omul nu poate modifica felul de locomoţie a animalului (care este ceva constant, rămâne
alternativa de a comasa înăuntrul locului de trai, într-un mod cât mai corespunzător, toate tipurile de
peisaj vital necesare speciei. Acesta este un lucra esenţial în cultura vânatului. Mozaicitatea fiind un
factor pozitiv pentru sporirea densităţii animalelor sălbatice, cu ajutorai ei se pot îmbunătăţi chiar şi
condiţiile cele mai vitrege din spatiile situate la marginea ariei geografice de răspândire.
Preferinţa vânatului pentru marginea tipurilor de peisaj, adică pentru zonele de tranziţie, este un
fenomen cunoscut care necesită doar o analiză ştiinţifică. Exemplu căprioara se menţine în apropierea
liniei care delimitează pajiştea (fâneaţa, păşune,parchet) de masivul arboretului. Puterea de
concentrare a marginii, acest climat extrem de important al culturii vânatului, se explică tot pe
baza avantajelor sale fiziologice, multilaterale. Evident că două tipuri de peisaj oferă mai multe condiţii
de viaţă decât unul singur, în aceeaşi perioadă de timp. Este vorba aici de puterea de concentrare a
marginii - strâns legată de tipurile de peisaj ce creşte în raport direct cu numărul acestora. Cu cât este
mai mare mozaicitatea lor, cu atât mai mult sporeşte lungimea marginilor şi implicit atracţia marginală.
Figura 2. după A.M. COMŞIA este o încercare de a demonstra acest lucru.
a) b)
Fig. 2 -Demonstrarea puterii margini: a) Păşune, pădure de salcâm; b) păşune, porumb, grâu, pădure de
salcâm, tăietură (după AM. COMŞIA).
Legătura strânsă dintre mozaicitate (întrepătrunderea tipurilor de peisaj) şi fenomenul marginii

este clară, iar rolul mare al ambelor fenomene, în cultura vânatului nu poate încăpea îndoiala. în
exploatarea acestui fenomen, al puterii de concentrare a marginii, pentru cultivator este important să
aducă mozaicitatea şi întrepătrunderea tipurilor de peisaj în concordanţă cu mobilitatea vânatului,
sporindu-le astfel productivitatea.
20
Aspectele vieţii animalului sălbatic, din punct de vedere al mediului, analizate până aici se vor
lămuri mai deplin dacă vor fi privite în legătură cu esenţa bioelementelor, mobilitate şi rază de
activitate, ambele fiind proprietăţi ale speciei.
Prin mobilitate se înţelege felul şi capacitatea animalului sălbatic de a parcurge - în unitatea de
timp - un anumit traseu ce acoperă spaţiul necesar folosirii tuturor condiţiilor de trai. Măsura spaţială
a acestei mobilităţi o constituie raza de activitate, prin care se exprimă distanţa liniară extremă
străbătută de la un anumit centru al activităţii, în unitatea de timp, de către animalul individ, sau de
grupă, făcând parte dintr-o populaţie.
Convenţional se va însemna raza de activitate cu R. Teritoriul acoperit poate fi locul de şedere
sau locul de trai al individului sau grupei. Mobilitatea nu se confundă cu viteza de locomoţie.
Lungimea razei de activitate - de zi, de sezon -sau anual - depinde în primul rând de
mobilitatea speciei, dar variază în funcţie de vârstă, sex, starea fiziologică a individului, condiţiile
meteorologice, hrană, adăpost, întrepătrunderea tipurilor de peisaj şi poziţia locului de trai, totul fiind în
raport şi cu aria geografică de răspândire a speciei. De aici rezultă clar că variaţia lui R-ului nu depinde
numai de specie ci şi de staţiunea în care trăieşte.
In figura 3 (după A. M. COMŞIA) se arată schematic mobilitatea unei cerboaice.
Fig. 3. Schema mobilităţii unei cerhoaice. cu R zilnic, sezonier şi anual
Este ştiut că animalul sălbatic are un anumit punct de şedere în staţiunea sa, unde poate fi
văzut mai frecvent decât în altă parte. Acest punct constitue central activităţii sale. Din el porneşte
individul în căutarea resurselor care să-i satisfacă trebuinţele zilnice. Figura de mai sus (3) se
potriveşte şi pentru cerboaica cu viţelul de curând fătat. Datorită imobilităţii acestuia raza ei zilnică de
activitate este mică, dar se lărgeşte treptat pe măsura creşterii progeniturii. Mai târziu amândoi se
asociază cu alţi indivizi, formând o grupă de femele de vârste diferite şi masculi de 1- 2 ani. Această
21
grapă datorită condiţiilor de hrană care s-au schimbat între timp, îşi va alege în cuprinsul staţiunii, un
alt centru de activitate, care pe măsura înaintării verii şi a stadiului de vegetaţie se va modifica raza
de activitate a cerboaicei de mai sus fiind cu mult mai mare. în septembrie urmează boncănitul, care
se desfăşoară iarăşi în alte tipuri de pădure, cu un alt centru de activitate şi cu o rază de activitate
deosebită. în general, femelele adulte în perioada de reproducţie (gestaţie, alăptare) au un R zilnic mai
redus decât masculul adult liber de aceste sarcini. La speciile poligame deosebirea se accentuează şi
mai mult în perioada nupţială prin mobilitatea extraordinară a acelor masculi care, neputînd ajunge la
posesia unei femele, hoinăresc la distanţe mari în căutarea acesteia. Anotimpul este un factor care
influenţează de asemenea R-ul, nu numai pe linia hranei ci şi prin situaţia meteorologică. În
legătură cu factorii meteorologici, trebuie să ne referim la o caracteristică specifică cervidelor, care
în ierni grele cu zăpadă groasă şi scoarţoasă,fiind împiedicaţi a se mişca uşor, se limitează temporar la un
perimetru furajer relativ îngust, cu un R de zi redus la valori minime (30-100-200 m). Asemenea situaţii
mai întâmpină şi mistreţul. In generai, disponibilitatea hranei şi a adăpostului sunt factorii de prim rang
care influienţează valoarea R-ului zilnic al speciei. Abundenţa acestora îl reduce, iar insuficienţa lor îl
măreşte (afară de cazuri de forţă majoră). Sub acest aspect, efectul pozitiv al mozaicităţii tipurilor de
peisaj, ca reducătoare ale R-ului zilnic şi anual, este netăgăduit, constând unul dintre cei mai
importanţi factori în cultura vânatului. Sporirea interpătranderii tipurilor de peisaj crează un potenţial
de hxănire şi de adăporî sporit, reduce efortul animalului în folosirea condiţiilor de mediu, fapt
care se regăseşte în cele din urmă, în creşterea densităţii populaţiei. In ce priveşte legătura dintre R şi
situaţia geografică a locului de trai în cadrul ariei geografice de răspândire, este de presupus o
lungire a lui R în direcţia graniţei de răspândire (zona vitregă) şi invers, o scurtare a sa spre
interior, în direcţia zonei optime. Reducerea lui R, la graniţă, se poate obţine numai prin sporirea
mozaicităţii tipurilor de peisaj, adică printr-o concentrare a condiţiilor de trai, ceea ce va efectua
totodată sporirea densităţii vânatului, acesta bineînţeles, dacă factorul climă nu constituie un
impediment. Această situaţie este valabilă şi pentru zona studiată din prezentul amenajament
Comparând prădătorul cu prada, este firesc ca primul să dispună de o mobilitate şi de un R mai
mare decât cel de-al doilea. Râsul nu ar putea exista dacă R-ul său zilnic nu ar depăşi considerabil pe
acela al cervidelor, caprelor sau a iepurelui.
După A.M. COMŞIA, R-ul cerbului comun este de 1000 m în 24 ore şi 7000 m R anual,
excepţie fac adulţii în timpul boncănituîui, unde R este mult mai mare. Căprioara are un R de 1000 m
în 24 ore şi 4000 m R-ul anual tăcând tot excepţie masculii în timpul alergatului unde R-ul este mult
mai mare. Valorile sunt exprimate estimativ de către autor. în concluzie, este inutilă crearea locurilor
de hrană dacă distanţa de dispersare a lor este în aşa fel preconizată încât, depăşind R-ul zilnic al speciei
să rămână neutilizabile şi în acelaşi timp absurdă este şi distanţa locului de hrană de cel de adăpost
dincolo de R. Alte două proprietăţi ale speciei în raport cu mediul este toleranţa faţă de condiţiile de
mediu şi adaptabilitatea. Organismul animalelor este adaptat astfel, încât folosirea condiţiilor de mediu
să fie cât mai eficientă. Orice schimbare ecologică, este întâmpinată prin reacţie, implicând părţi ale
corpului şi procese biochimice. Atâta timp cât schimbarea nu depăşeşte acel minim sau maxim între
care traiul speciei este posibil ( se numeşte valenţă ecologică), existenţa sa nu se află în primejdie,
prin faptul că ea are o anumită toleranţă faţă de variaţiile extreme. Amplitudinea acestui bioclimat este
în funcţie de specie. De exemplu iepurele, lupul, vulpea, cioara sură sunt exemple clasice de foarte mare
toleranţă şi în acelaşi timp de adaptabilitate, eîe pot trăi aproape în toate tipurile de peisaj, începând de la
stuful bălţii până la limitele superioare ale pădurii (ultimele 3 prezente chiar şi în golul alpin).
Plasticitatea lor ecologică le face rezistente faţă de aproape toate scMmbăriîe mediului. De aici
"universalitatea" lor.
22
Faptul că temperatura ca factor singular modifică organismul, este arătat prin regula Bergmann
(1847), în virtutea căreia corpul mare radiază relativ mai puţină căldură decât cel mic, deoarece
suprafaţa celui dintâi în raport cu volumul corpului său este mai mică decât suprafaţa celui din urmă
raportată la corpul respectiv. De aici, explicaţia că talia anumitor specii creşte fie cu mărirea
latitudinii, fie cu altitudinea, faţă de aceleaşi specii care trăiesc mai aproape de ecuator sau la altitudine
mai mică. Aceasta ca efect al temperaturii medii anuale mai scăzute. Urşii, lupii şi vulpile din nord
au corp mai mare decât cei care trăiesc mai la sud. Iepurele comun din zona superioară a pădurii de
munte este mai mare decât cel de şes.
Privind toleranţa din punct de vedere geografic, se poate spune că mediul de la marginea ariei
de răspândire a speciei reprezintă totodată şi gradul extrem al toleranţei.
CAPITOLUL II. STUDIUL FAUNEI
2.1. Patrimoniul cinegetic
2.1.1.Fondul de vânătoare
Organizarea fondului cinegetic naţional s-a făcut având la bază organizarea fondului
forestier, împărtirea lui pe direcţii silvice judeţene şi pe ocoale silvice. Fiecare ocol silvic este
împărţit în unităţi de producţie cinegetic numite fonduri de vânătoare.
Prin fond de vânătoare se inţelege o suprafaţă de teren cuprinsă între 2.000 şi 20.000 ha,
mărginită de limite bine distincte: ape, culmi şi văi, căi de comunicaţie (şosele şi căi ferate etc.)
la care se poate deosebi o zonă productivă (cea mai mare parte) şi una neproductivă cinegetic,
deoarece este ocupată de aşezăriri omeneşti, instalaţii diverse. În constituirea fondurilor de
vânătoare s-a ţinut seama de limitele ocoalelor silvive şi de limitele unităţilor de producţie. Ca şi
la unităţile de producţie silvice, toate evidenţele primare privind vânatul se raportează la nivelul
fondului de vânătoare (efective, recolte de vânat, amanajări şi construcţii vânătoreşti şi alte
lucrări).
Numărul fondurilor de vânătoare dintr-un ocol silvic este în funcţie, în primul rând de
modul cum este dispersată pădurea în interiorul acestuia.
Indiferent dacă modul de vânătoare este constituit în totalitate numai din pădure sau
padurea este reprezentată într-un proces redus din suprafaţa lui, amenajarea – silvocinegetică a
suprafeţelor păduroase şi modul de gospodărire a lor joacă un rol primordial în realizarea
planurilor cinegetice şi a creării unui echilibru între gestiunea vânatului şi gestiunea pădurii.
După modul de folosinţă şi destinaţia pe care o au, fondurile de vânătoare se grupează în
următoarele categorii:
- fonduri de vânătoare gospodărite de unităţile silvice;
- fonduri de vânătoare gospodărite de Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor
Sportivi sau de alte asociaţii şi societăţi de vânătoare afiliate Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi
Pescarilor Sportivi;
- fonduri de vânătoare folosite în scopuri de cercetare ştiinţifică sau didactice.
Fondul de vânătoare Nr 5 Runc este gestionat de DIRECŢIA SILVICĂ. BOTOŞANI.
Suprafaţa totală a acestui fond de vânătoare este 9.068 ha, din care suprafaţa productivă este
8.954 ha, iar suprafaţa neproductivă pentru vânat este 114 ha.
Caracteristicile acestui fond de vânătoare sunt prezentate în continuare potrivit fişei
fondului de vânătoare.
23
MINISTERUL AGRICULTURII, JUDEŢUL: BOTOŞANI
GESTIONAR: DIR. SILVICĂ. BOTOŞANI
ALIMENTAŢIEI ŞI PĂDURILOR
FIŞA FONDULUI DE VÂNĂTOARE
Nr. 5
DENUMIRE: RUNC
Gestionat de DIRECŢIA SILVICĂ. BOTOŞANI
Pe baza contractului nr. 937 , încheiat la data 30 03 2001
Descrierea limitelor
NORD: Limită între U.P. IV Coşula, U.P. II Flămânzi (muchia Caşului) – masa Tâlharilor,
Drum de Pămănt, canton Stejaru, sat Storeşti prin faţa Filaturii Flămânzi până la
intresecţia DN 28 B.
EST: DN 28 B Flamânzi Copălău - Buda până la limita cu jud. Iaşi.
SUD: Limită cu jud. Botoşani şi jud. Iaşi.
VEST: DF de la intersecţia cu limita O.S. Botoşani până la cantonul silvic 19 Botoşani.
24
25
26
Structura suprafeţei cinegetic productive este prezentată în tabelul de mai jos.
Tabelul 1
Structura suprafeţei cinegetic productive
Denumirea
proprietarului a
Proprietăţi (de peste
Număr de unităţii de stat, a
Modul de folosinţă 100 ha ) de stat
identificare pe comunei, a asociaţiei
(inclusiv luciul de comunale, asociaţii Suprafaţa (ha)
natura (structura) de de particulari sau a
apă) particulare sau
suprafaţă comunei de care
particulari neasociaţi
aparţin proprietăţile
neasociate
1 2 3 4 5
I pădure Stat O.S. Flămânzi 3575
Comunale Prim. Frumuşica 97
TOTAL 3672
II arabil Comunale Prim. Flămânzi 779
TOTAL 4140
III păşune Comunale Prim. Flămânzi 56
Prim. Tudora 100
TOTAL 1045
IV Luciu apa Stat RNAR 97
8954
TOTAL SUPRAFAŢĂ CINEGETIC PRODUCTIVĂ
Tabelul 2
Structura suprafeţei neproductivă cinegetic
Denumirea fiecărei
localităţi, a instalaţiilor,
Suprafaţa
Număr de identificare Modul de folosinţă incintelor împrejmuite,
(ha)
poligoanelor şi
aeroporturilor
1 2 3 4
Naţionale; judeţene şi
7 Drumuri 114
comunale
TOTAL 114
TOTAL SUPRAFAŢĂ NEPRODUCTIVĂ CINEGETIC 114
27
1.Prezentarea faunei cinegetice
În tabelul 1 sunt prezentate efectivele evaluate, în anul 2009, ale principalelor specii de
faună sălbatică de interes vânătoresc precum şi cotele de recoltă aprobate şi realizate pentru
sezonul de vănâtoare 2009-2010.
Tabelul 1
Specia
Anul 2009 Iepure Viezur Jder de Jder de
Cerb comun Căprior Mistreţ Vulpe Bizam
Comun e copac piatră
M 6 23 6 195 3 1 5 4 -
Efective
F 8 26 10 200 2 - 5 6 -
Total 14 49 16 395 5 1 10 10 0
Cote
aprobate 0 2 - 20 2 - 4 5 -
2009/2010
Cote
0 2 - 10 1 - - 3 -
realizate
Prezentăm mai jos situaţia comparativă a cotelor de recoltă aprobate şi a realizărilor din
sezonul de vânătoare 2009-2010.
Tabelul 2
Specificări Cote de recoltă aprobate Cote de recoltă realizate

1 2 3 4 5
Specia M F M F
Cerb comun - - - -
Caprior 1 1 1 1
Mistret - - - -
Iepure comun 12 8 6 4
Vulpe - 2 - 1
Viezure - - - -
Bizam 2 2 - -
Jder de copac 3 2 2 1
Jder de piatră - - - -
28
2.Construcţii şi instalaţii vânătoreşti, în bucăţi
Necesarul
Specificarea funcţie de 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
ef. optim
Case vânat
Cabane vânat
Colibe vânat
Bordee pândă
Depozite hrană
Cervide 29 32
Hrănitori Iepuri 60
Fazani
Observ. acoper.
Hohstanduri
Scăldători
Sărării 43 45
Adăpători
Băi de nisip
Km. Poteci vânat
3.Hrană pentru vânat, pe sezoane de vânătoare.
Sezon de vânătoare
Specificaţie 2000- 2001- 2002- 2003- 2004- 2005- 2006- 2007- 2008- 2009-
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Furaje 3,0 12,0
(lucernă, Depozitat
trifoi, fân) Consumat 3,0 9,0
Depozitat
Alte furaje
Consumat
Depozitat 1 4
Frunzare
Consumat 1 4
Seminţe şi Depozitat
fructe Consumat
Depozitat
Suculente
Consumat
Depozitat 0,5 3,0
Concentrate
Consumat 0,5 3,0
29
4.Culturi speciale pentru vânat
Sezon Suprafeţe (ha) cultivate cu: Din care pe
vânătoare Sfecla linii
Lucernă Trifoi Fân Napi Porumb
Furaj. parcelare:
2000-2001 0 0
2001-2002 2 2
2002-2003 4 1
2003-2004
2004-2005
2005-2006
2006-2007
2007-2008
2008-2009
2009-2010
5.Vanat găsit mort şi cauze

Cauza morţii:
Specia şi număr de
Data: zi, lună, an Locul accidentat, de răpitoare
exemplare
sau bolnav
6.Populări sau repopulări cu specii de vânat
Specii Observaţii
De unde asupra
Data
Locul provin reuşitei
efectuării Denumire Sex
exemplarele făcute la
data de:
7.Trofee extrase de pe fond
30
Locul
Fişa de Punctajul Cine l-a Alte
Specia Data vânării (adresa unde
evaluare nr. C.I.C. vânat menţiuni
se găseşte)
8.Braconajul. Numărul exemplarelor braconate anual la speciile
Specia 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Cerb comun
Cerb lopătar
Căprior
Muflon
Capră neagră
Mistreţ
Marmotă
Iepure comun
Lapin
Urs
Râs
Lup
Pisică sălbatică
Cocoş de
munte
Cocoş de
mesteacăn
Ieruncă
Fazan
Dropie
Potârniche
Vulpe
Viezure
Vidră
Specia 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Jder de copac
Jder de piatră
Dihor
Nevăstuică
Nurcă
Câine enot
Şacal
Bizam
9.Efectivele de primăvară (pe ani), cotele de extras aprobate şi recoltele pe sezoane de
31
vânătoare la speciile (în buc.):
Specia Specificaţie 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
5 17
Efectiv
Cerb Cota de
comun 0 0
extras
Recolta 0
Efectiv
Cerb Cota de
lopătar extras
Recolta
16 32
Efectiv
Căprior Cota de
0 2
extras
Recolta 0
Efectiv
Muflon Cota de
extras
Recolta
Efectiv
Capră Cota de
neagră extras
Recolta
3 11
Efectiv
Mistreţ Cota de
0 1
extras
Recolta 0
Efectiv
Marmotă Cota de
extras
Recolta
280 350
Efectiv
Iepure Cota de
comun 10 20
extras
Recolta 10
Efectiv
Lapin Cota de
extras
Recolta
Efectiv
Urs Cota de
extras
Recolta
Râs
Efectiv
32
Cota de
extras
Recolta
Efectiv
Lup Cota de
extras
Recolta
6 5
Efectiv
Pisică Cota de
sălbatică 0 0
extras
Recolta 0
Efectiv
Cocoş de Cota de
munte extras
Recolta
Efectiv
Cocoş de Cota de
mesteacăn extras
Recolta
Efectiv
Ieruncă Cota de
extras
Recolta
0 0
Efectiv
Fazan Cota de
extras
Recolta
Efectiv
Dropie Cota de
extras
Recolta
Efectiv
Potârniche Cota de
extras
Recolta
6 6
Efectiv
Vulpe Cota de
4 4
extras
Recolta 4
1 0
Efectiv
Viezure Cota de
0 0
extras
Recolta 0
Vidră
Efectiv
Cota de
33
extras
Recolta
0 1
Efectiv
Jder de Cota de
copac 0 0
extras
Recolta 0
Efectiv
Jder de Cota de
piatră extras
Recolta
10 5
Efectiv
Dihor Cota de
0 0
extras
Recolta 0
0 0
Efectiv
Nevăstuică Cota de
extras
Recolta
Efectiv
Nurcă Cota de
extras
Recolta
Efectiv
Câine enot Cota de
extras
Recolta
Efectiv
Şacal Cota de
extras
Recolta
10 10
Efectiv
Bizam Cota de
2 2
extras
Recolta 0
10.Alte specii dăunătoare recoltate (fără cote)

Specia Specificaţie 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Ciori 98 64
Recolta
Coţofene Recolta 52 36
Gaiţe Recolta
Câini
Recolta 80 76
hoinari
2.1.2. Diagnoza ecologică. Bonitatea fondului de vânătoare. Densitatea optimă.
34
Stabilirea efectivului optim.
Efectivul de vânat reprezintă numărul total de animale sălbatice, indiferent de specie, care
pot habita sau habitează pe un teritoriu (fond de vânătoare, ocol silvic etc.). Efectivul de vânat se
exprimă în cifre absolute.
Densitatea optimă este reprezentată de numărul de animale ce pot habita pe o unitate de
suprafaţă (1000 ha) astfel încât prin folosirea eficientă a condiţiilor biostaţionale, animalele
sălbatice să aducă o producţie cinegetică (trofee, carne, blănuri) cantitativă si calitativă maximă,
fără ca prin aceasta să aducă prejudicii importante celorlalte elemente ale biocenozei.
Prin densitate potenţială se întelege numărul de animale ce pot habita pe unitatea de
suprafaţă (1000 ha) în care au fost create de către om, prin măsuri tehnico-administrative,
condiţii superioare deosebite de vieţuire (înlăturarea radicală a pradătorilor spacifici, adăposturi,
hrană, etc.).
Densitatea de vânat este dată de numărul de animale ce habitează sau pot habita pe o
unitate de suprafaţă (raportată la 1000 ha.), exprimată prin raportul dintre numărul de exemplare
(efectivul de vânat) la 1000 ha.
Bonitatea exprimă capacitatea unui fond de vânătoare de a produce vânat mai mult sau
mai puţin. Bonitatea este în funcţie de condiţiile staţionale, de vegetaţie şi de distribuţia acesteia
în teren.
Fondurile de vânătoare din ţara noastră au fost grupate pentru următoarele specii: fazan,
iepure, urs, mistreţ, cerb lopătar, cerb nobil, capră neagră şi muflon, lup, pisică sălbatică, râs,
potârniche şi cocoş de munte, în patru clase de binitate, cu luarea în considerare a unor factori
abiotici, biotici, de cultură silvică şi cinegetică şi antropici negativi.
Factorii principali abiotici de care s-a ţinut seama sunt: altitudinea terenului, apele
curgătoare, zăpada (nivelele, durata), precipitaţiile în perioada de fătare etc.
Factorii biotici de cultura silvică şi cinegetică, luaţi în considerare sunt: modul de
dispersare a pădurilor în cadrul fondului de vânătoare, compoziţia arboretelor, tratamante şi
regime aplicate, situaţia claselor de vârstă şi consistenţa arboretelor, subarboretul, speciile şi
gradul de acoperire, pătura vie şi gradul de acoperire al solului, suprafaţa poienilor şi enclavelor
din fondul forestier şi a ogoarelor de hrană pentru vânat, culturile existente, s.a. suprafaţa
ocupată de pădure, terenuri arabile, fâneţe şi păşuni, goluri de munte, terenuri neproductive.
Factorii de cultură cinegetică consideraţi sunt: suprafaţa terenurilor pentru hrana
vânatului pe timpul iernii raportată la 1000 ha teren, hrana administrativă pe timpul iernii şi
modul de distribuire a acesteia, raportul numeric prădători naturali / specie de vânat, numărul de
câini honari la 1000 ha.
Factorii antropici negativi sau care au legătură cu activitatea antropică sunt după caz,
păşunatul animalelor domestice în cuprinsul fondului de vănătoare, braconajul, densitatea reţelei
de drumuri, chimizarea şi mecanizarea agriculturii, folosirea de pesticide în agricultură etc.
Aceşti factori, grupaţi pe intervale specifice, cu diferite punctaje pentru fiecare interval,
alcătuiesc cheile de diagnoză. Prin aplicarea cheilor de diagnoză pentru fiecare specie de vănat,
se obţine un punctaj, căruia îi corespunde o categorie de bonitate şi o densitate optimă la 1000
ha, conform tabelului:
Densitatea la 1000 ha (exceptând specia urs

Specia de vânat
Nr. Specia de brun)
crt. vânat Stabilit pentru categorie de bonitate Bonitate
I II III IV I II III IV
35
1 Fazan 1000-751 750-501 500-251 250-100 1000-751 750-501 500-250 250-50
2 Iepure 1000-751 750-501 500-251 250-100 400-201 200-151 150-101 100-25
3 Mistreţ 1000-751 750-501 500-251 250-100 20-16 15-11 10-6 5-1
4 Căprior 1000-751 750-501 500-251 250-100 100-76 75-51 50-26 25-5
Cerb
5 1000-751 750-501 500-251 250-100 20-16 15-11 10-6 5-1
carpatin
Capră
6 1000-751 750-501 500-251 250-100 50-36 35-21 20-11 10-5
neagră*
7 Urs ** 1000-751 750-501 500-251 250-100 20-16 15-11 10-6 5-1
8 Potârniche 1000-751 750-501 500-251 250-100 400-201 200-151 150-101 100-25
Cocoş de
9 1000-751 750-501 500-251 250-100 40-26 25-16 15-11 10-5
munte
Cerb
10 1000-751 750-501 500-251 250-100 50-36 35-21 20-11 10-5
lopătar
Pisică
11 1000-751 750-501 500-251 250-100 20-16 15-11 10-6 5-1
sălbatică *
12 Lup * 1000-751 750-501 500-251 250-100 6-5 4-3 2 1
13 Râs * 1000-751 750-501 500-251 250-100 4 3 2 1
*suprafaţa productivă este dată de suprafaţa golului alpin şi a pădurii considerată a fi propice existenţei
caprei negre;
**densitatea pentru specie este dată pentru 1000 ha.
Cheile de diagnoză ecologică pentru speciile principale de vânat din cadrul fondului de
vânătoare Numărul 5 Runc sunt redate în tabelele de mai jos.
CHEIE DE DIAGNOZĂ ECOLOGICĂ A TERENURILOR CU CĂPRIOR
Nr. crt. FACTOR DE MEDIU SPECIFIC NAŢIONAL Punctaj

A. FACTORI ABIOTICI
1 Altitudine medie (m) 400 45
Temperatură
2 15,5 30
mai - iunie (grade C)
Precipitaţii
3 30
mai – iunie (mm)
Grosimea maximă a stratului de zăpadă
4 60 - 80 25
(zile)
5 Distribuţia reţelei hidrografice < 40 % 10
TOTAL A. 140
B. FACTORII BIOTICI
1 Procent de împădurire 40,5 % 10
2 Compoziţia arboretului 8DT 2DM 20
3 Subarboret 30 % 5
4 Mărimea şi forma trupului de pădure 0
5 Culturi agricole 5
6 Mărimea loturilor agricole (ha) 0
7 Procent fâneţe (%) 5
Procent vegetaţie lemnoasă din teren
8 10
agricol (%)
Biomasa accesibilă pe timpul iernii
9 5
(kg / ha)
TOTAL B. 60
C. FACTORI DE CULTURĂ CINEGETICĂ
36
1 Ogoare de hrană pe timpul iernii 10
Hrană complementară pe timul iernii (%
2 40
din sup TA)
3 Remize pe teren 10
Combatere câini vagabonzi şi număr /
4 0
stână (exemplare / 1000 ha)
5 Raportul natural râs şi lup 30
TOTAL C. 90
D. FACTORI ANTROPICI NEGATIVI
1 Chimizare (% din TA) 0
2 Mecanizare (% din TA) 0
3 Păşunat (% din TA) 0
4 Braconaj (nr. cazuri) 0
5 Densitatea reţelei de drumuri (km / kmp) 0
TOTAL D. 0
TOTAL GENERAL 290
CHEIE DE DIAGNOZĂ ECOLOGICĂ A TERENURILOR CU CERB COMUN

A. FACTORI ABIOTICI
1 Altitudine medie (m) 390 m 15
Temperatură
2 15,5 20
1mai – 10 iunie (grade C)
3 Precipitaţii 1 mai – 10 iunie (mm) 106,3 5
4 Grosimea stratului de zăpadă (zile) 60 - 80 20
5 Distribuţia reţelei hidrografice < 25 5
TOTAL A. 65
B. FACTORI BIOTICI
1 Procent de împădurire 40,5 % 45
2 Formaţiuni de pădure Şd 1893 30
3 Subarboret < 20 % 15
4 Tratamentul P+r 30
5 Clasele de vârstă ale arboretelor 10
6 Procent fâneţe % T.A. 25
7 Biomasa acesibilă în timpul iernii (kg / ha) 5
TOTAL B. 160
Ogoare de hrană pe timpul iernii
1 5
(ha / 1000 ha)
2 Hrană administrată pe timpul iernii 5
Combaterea câinilor vagabonzi şi numărul
3 60
de câini / stână
Raport prădători specifici lup
4 50
(exemplare / 1000 ha )
TOTAL C. 120
D. FACTORI ANTROPICI NEGATIVI
1 Păşunat (% din T.A.) < 31 0
2 Braconaj (nr. cazuri / an) 0
3 Nr. câini în teren 0
37
Chimizare
4 < 21 0
Pesticide (% din FV)
TOTAL D. 0
TOTAL GENERAL 345
CHEIE DE DIAGNOZĂ ECOLOGICĂ A TERENURILOR CU MISTREŢ

A. FACTORI ABIOTICI
Temperatura perioadei de fătare
2 15
(grade C)
3 Precipitaţii în perioada de fătare (mm) 67 10
5 Distribuţia reţelei hidrografice (%) 20 - 50 10
TOTAL A. 65
B. FACTORI BIOTICI
1 Procent de împădurire (%) 40,5 35
2 Clasele de vârstă (%) 6DT 4DM 30
3 Formaţiuni de pădure (%) 30
4 Subarboret (%) 30 10
5 Culturi agricole (%) 3-5 10
6 Vegetaţia din TA (%) 5
7 Biomasa accesibilă în timpul iernii 5
TOTAL B. 125
Ogoare de hrană pe timpul iernii (% din
1 5
suprafaţa pădurii)
2 Hrană administrată pe timpul iernii 20
3 Raport pradători naturali (nr. / stână) 10
Combatere câini vagabonzi
4 0
(exemp / 1000 ha)
TOTAL C. 35
D. FACTORII ANTROPICI NEGATIVI
1 Păşunat (% din FV) < 30 0
2 Braconaj (% din TA) 0
3 Creşterea porcilor domestici 0
TOTAL D. 5
TOTAL GENERAL 230
CHEIE DE DIAGNOZĂ ECOLOGICĂ A TERENURILOR CU IEPURE COMUN
38
A. FACTORI ABIOTICI
Temperatura martie - mai
2 8,3 50
(grade C)
3 Precipitaţii martie - mai (mm) > 161 5
TOTAL A. 155
B. FACTORI BIOTICI
1 Mărimea trupurilor de pădure (%) 5
2 Procent de împădurire (%) 40,5 5
3 Subarboret (%) 30 5
4 Lungime filiere 5
5 Culturi agricole 5
6 Mărime loturi (%) 5
7 Vagetaţie lemnoasă 10
8 Terenuri 5
9 Biomasă lemnoasă 10
TOTAL B. 55
Ogoare de hrană pe timpul iernii
1 10
(% din suprafaţa de pădure)
2 Hrana administrată pe timpul iernii 20
Combaterea câinilor vagabonzi şi cont. nr.
3 0
a câinilor la stână (nr / stână)
4 Raport prădători (exem / 1000 ha) 0
TOTAL C. 30
D. FACTORII ANTROPICI NEGATIVI
1 Păşunat (% din TA) 15
2 Braconaj (nr. cazuri) 0
4 Recoltare fructe ciuperci 10
5 Număr câini la stână 10
TOTAL D. 40
TOTAL GENERAL 280
2.1.3. Descrierea principalelor specii de vânat din fondul de vânătoare.
Cerbul comun (nobil) (Cervus Elaphus L.)
Denumiri : Masculul se numeşte cerb sau taur, femela ciută sau cerboaică, puiul la 1
aprilie al celui de-al doilea an al vieţii, adică până la vârsta de cca 10 luni, se numeşte viţel
(viţea) de cerb. Pentru cerbul de diferite vârste, mai există şi alte denumiri, atât la mascul cât şi la
femelă.
Taurul adult are lungimea corpului până la 240 - 250 cm, coada de 12 – 16 cm, înălţimea
la greabăn de 152 – 155 cm.
39
Fig. 4 - Denumirea regiunilor corporale la cerbul comun (după Goicea N.)
1 – bot; 2 – buză superioară; 3 – buză inferioară; 4 – ochi; 5 – frunte; 6 – corn; 7 –
ureche; 8 – falcă; 9 – gât; 10 – piept; 11 – greabăn; 12 – spată; 13 – umăr; 14 – braţ; 15 –
genunchi; 16 – fluerul piciorului; 17 – pinten; 18 – gleznă; 19 – chişoţă; 20 – copită; 21 –
spinare; 22 – coastă; 23 – abdomen; 24 – flanc; 25 – şale; 26 – testicule; 27 – crupă; 28 – şold;
29 – coapsă; 30 – rotulă; 31 – gambă; 32 – fesă; 33 – coadă; 34 – penis.
Scheletul membrelor este alcătuit din oase lungi şi suple, adaptat în vederea asigurării
posibilităţii unei deplasări rapide a animalului inclusiv în condiţii dificile de teren şi a
posibilităţii realizării de sărituri la distanţe sau înălţini apreciabile. Scheletul membrelor
anterioare este nearticulat la centura scapulară, formată din prima pereche de coaste si stern.
Această particularitate permite o elasticitate deosebită la aterizarea din salturile pe care cervidele
le realizează. Scheletul membrelor inferioare este solid articulat la centura pelviană formată din
osul sacrum si cele două oase iliace (coxale), alcătuite la rândul lor din câte trei oase sudate:
ileon, ischion şi pubis.
40
Fig. 5 – Scheletul şi principalele organe interne ale cerbului comun.
1 – maxilarul inferior; 2 – maxilarul superior; 3 – cilindrul frontal; 4 – corn; 5 – articulaţia
occiputului; 6 – coloana vertebrală; 7 – vertebre cervicale (Cv.: 1 - 7); 8 – vertebre dorsale (D.:1
- 13); 9 – vertebre lombare (L.:1 - 6); 10 – vertebre sacrale (sacrum) (S.: 1 - 5); 11 – vertebre
caudale (Cd.: 1 - 8); 12 – omoplat; 13 – humerus; 14 – cubitus; 15 – radius; 16 – carp; 17 –
metacarp; 18 – falange; 19 – osul iliac (coxal); 20 – femur; 21 – rotulă; 22 – tibie + peroneu;23 –
calcaneu; 24 – tars; 25 – metatars; 26 – coastă; 27 – stern;28 – esofag; 29 – trahee; 30 – plămâni;
31 – inimă; 32 – arteră aortă; 33 – ficat; 34 – rinichi; 35 – stomac; 36 – intestine. (după Goicea
N.)
Greutatea corporală variază în funcţie de sex, vârstă, anotimp şi diferite faze biologice
din ciclul anual al vieţii. Astfel, greutatea medie a taurilor este de 200 – 300 kg, dupa boncănit
cântărind cu cca 25 % mai pu:in decât înaintea acestei perioade. Ciutele au greutatea de 80 – 130
kg, iar viţelul, la fătat, 7 – 12 kg.
Culoarea părului: Culoarea ambelor sexe este vara roşcată – brună, iar iarna cenuşie –
brună. Petele deschise de pe corpul viţelului, în primele luni, constituie un mijloc de apărare
contra duşmanilor, fenomen numit homocromie. Oglinda (o pată de culoare dechisă în regiunea
cozii) este vizibilă atât iarna, cât şi vara la ambele sexe şi este de culoare alb – gălbuie.
Năpârlirea are loc de două ori pe an : primăvara şi toamna. Cea de primăvară începe cam
la mijlocul lui aprilie durând apriximativ 20 – 25 zile. Năpârlirea de toamnă decurge mai lent,
terminându-se în luna octombrie. Dar nu la toţi indivizii năpârlitul începe şi se termină la aceeaşi
dată.
41
Dentiţia: Formula dentară a cerbului este
Cerbul are incisivi numai în maxilarul inferior; în cel superior în loc de incisivi are o
bordură elastică, cu care poate prinde si rupe iarba mai bine decât cu un rând de incisivi.
Fig 6. Dentiţia la cerb comun (dupa Cotta)

Caninul din maxilarul inferior are forma incisivilor şi este lipit de aceştia, încât lasă
impresia unui al 4 – lea incisiv; cel din maxilarul superior nu are smalţ, aşa încât cu timpul
capătă culoare închisă. Acest dinte este considerat trofeu. Aşezarea dinţilor în maxilar şi
denumirea lor se prezintă în figură.
Coarnele constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul.
Fig. 7 – Trofeu de cerb (după Cotta)
42
Denumirea părţilor componente ale coarnelor de cerb se arată în figură.
Primul rând de coarne începe să crească la viţeii de un an, având forma unor suliţe.
Creşterea lor are loc dintr-un cilindru frontal şi cad în fiecare an, în primăvară, la cerbii bătrâni
mai devreme, iar cei tineri mai târziu. Căderea (lepădarea) coarnelor se produce datorită faptului
că stratul despărţitor al coarnelor de cilindru frontal se înmoaie, iar cornul cade la cea mai mică
atingere.
Fig. 8 – Creşterea coarnelor la cerbul comun (după Şelaru N.)

Coarnele au diferite denumiri: cerb suliţar când are coarne neramificate (a), cerb furcar
când în afară de prăjină, la fiecare corn mai are câte o ramură (cea a ochiului) (b), cerb de 6 (c),
care are câte trei ramuri la fiecare corn, cerb de 8 (d), 10 (e), 12 (f) etc. cum se vede în figură.
43
Fig. 9 – Tipuri de corn la cerbul comun (după Cotta V.)
În cazul când numărul de ramuri la cele două prăjini este acelaşi, exemplu 8 si 8, trofeul
se va numi de 16 par, iar dacă nu este egal, exemplu la o prăjină are 8 ramuri, iar cealaltă 7, sau
mai puţine, se va numi trofeu de 16 impar. Ramura lupului se numeşte aceea care este situată
între ramura mijlocie şi coroană, dar care nu face parte din coroană.
Coroana poate avea diferite forme, în afară de acestea există infinite variaţii.
Rapotul numeric normal dintre sexe este de 1:1, cel mult 1:1,5. Dacă ar predomina
ciutele (spre exemplu raportul ar fi 1:3), consecinţele ar fi o inmulţire exagerată, iar prin
depăşirea efectivului optim, o scădere a greutăţii corporale şi a greutăţii coarnelor, o degradare a
calităţii efectivului, deoarece nefiind concurenţă între taur, ar ajunge să se reproducă şi cei slabi.
Dacă ar predomina masculii (exemplu raportul ar fi 3:1), consecinţele ar fi lupte acerbe între
tauri în perioada boncănitului, unii dintre ei, poate de viitor, căzând victime, neliniştirea terenului
prin lupte continue, instabilitate, emigrarea din teren a taurilor, poate dintre cei puternici.
Longevitatea. În privinţa longevităţii cerbului părerile sunt împărţite dar se trage
concluzia că atât la masculi cât şi la femele, longevitatea este de 20 de ani, nefiind exclus să
existe şi indivizi de vârstă înaintată. În natură rar este atinsă această vârstă.
Glasul taurului în perioada boncănitului este caracteristic. De regulă cerbul bătrân are
glasul gros,mugeşte rar şi scurt, iar când este un cerb puternic şi sigur de ciutele care le posedă,
doar mormăie. Dimpotrivă, cerbul tânăr are glasul mai subţire şi mugeşte îndelungat. Când este
gonită de cerb, cerboaica brăhneşte scurt, iar în situaţii de pericol emite un brăhnet prelung.
Simţurile cerbului sunt foarte dezvoltate, în special mirosul, auzul şi văzul.
Urmele cerbului: înfăţişarea tălpii piciorului cerbului se arată mai jos.
“Urma taurului se deosebeşte de a ciutei prin următoarele caracteristici: urma – tipar a
taurului este mai rotunda şi mai mare ca a ciutei, are o poziţie înclinată faţă de direcţia de mers şi
are vârfurile unghiilor mai apropiate decât la ciută; urma tipar a ciutei este mai lunguiaţă decât a
taurului şi are o poziţie paralelă faţă de direcţia de mers, unghiile aceluiaşi picior au lungimi
diferite şi sunt mai îndepărtate între ele decât la taur”.
Urma piciorului dinainte al cerbului este mai mare decât a celui dinapoi. Cand animalul
fuge, vârfurile copitelor se îndepărtează unul de altul iar pe pământ se imprimă şi pintenii.
Alte caracteristici ale urmelor:
- Lungimea pasului la cerb este: la taurul mijlociu 70 cm, la taurul mic şi la ciută 57 cm,
iar la mistreţul mascul de 3 ani 42 cm. Lungimea se măsoară de la vârful copitei piciorului
dinapoi până la vârful copitei piciorului dinainte;
- La ambele sexe, unghia exterioară a copitei este cu ceva mai lungă decât cea interioară,
deci văzând o urmă, se poate şti de la care picior provine.
Deosebirea dintre urmele cerbilor şi cele ale mistreţilor este aceea că la cerb pintenii sunt
aşezaţi mai sus şi lasă amprenta sub formă rotundă, pasul fiind mai lung decăt la mistreţ.
44
Fig. 10 (1 - 3) – Urme de cerb şi ciută (după Cotta V.)
Fig. 11 Urmele cervidelor (dupa Goicea N.)

1 – cerb nobil (comun); 2 - cerb lopătar; 3 – căprior.
a – amprenta piciorului anterior; p – amprenta piciorului posterior.
45
Excrementele permit să se facă deosebire între mascul şi femelă. La taur, diametrul
excrementelor este mai mare decât la ciută, la un capăt au un mic con (un vârf), iar celălalt o
uşoară scobitură.
Fig. 12 – Lăsături ce cerb şi ciută (după Cotta V.)

La femelă, diametrul este mai mic, la un capăt are tot un vârf în formă de con, însă la
celălalt are formă convexă. Deosebirea între sexe se poate face şi după felul cum urinează:
masculul urinează înaintea picioarelor dinapoi pe când femela în urma acestora.
Biotopul favorabil cerbului îl constitue pădurile de mare întindere (cel puţin 5000 ha),
linişte, deci fără sau cu puţine aşezări omeneşti, cu sol fertil, deci bogate în hrană, străbătute de
ape curgătoare şi cu mocirle bune pentru scăldători. Condiţiile de hrană sunt mai bine îndeplinite
de pădurile de foioase sau amestec de foioase şi răşinoase, cu enclave cultivate agricol sau cu
poieni, cu arborete având clase de vârstă normale, deci atât parchete cu iarbă fragedă şi lăstari,
cât şi arborete de vârstă mijlocie bune pentru adăpost, precum şi arborete de vărstă înaintată
producătoare de jir, ghindă sau alte fructe de pădure.
46
Păduri de foioase (mediu prielnic cu condiţii de hrana foarte bune pentru cerbul comun) –
carpen. (Carpinus betulus) şi fag (Fagus sylvatica L)
Paduri de foioase (stejar) (Quercus robur)
47
O mare parte din hrană a cerbului o constituie fruzele arborilor foioşi, de aceea pădurile
de răşinoase pure nu sunt un mediu ideal. Lipsa foioaselor poate fi compensată aici, in parte, de
salcia căprească, plopul tremurător, socul, scoruşul care se găsesc în subarboret.
a)
b)
a)Scoruş păsăresc ( Sorbus aucuparia); b) Salcie căprească (Salix capraea)
48
În condiţiile ţării noastre ar putea trăi şi la şes, însă aici nu există păduri de întinderi mari,
liniştite, de aceea a fost nevoit să se retragă la munte, încăt azi adevărata patrie a cerbului este
muntele, existenţa lui la câmpie fiind o excepţie. Cerbul este azi un vânat de pădure.
Reproducerea: Perioada împerecherii este între 10 septembrie şi 10 octombrie, ceva
mai devreme la câmpie unde temperatura este mai ridicată. Vânătorii numesc această perioadă
muget, boncănit sau boncăluit.
Ciutele ajung la maturitate sexuală la vârsta de 16 – 17 luni, unele chiar mai târziu.
Masculii sunt apţi de reproducţie la 5 – 6 ani. Durata sarcinii este de 34 de săptămâni, după care
ciuta fată cate unul sau doi viţei şi numai excepţional câte trei. Circa 51 % din ciute fată în luna
mai, 44 % în iunie şi 5 % în iulie. Viţelul se ridică în picioare şi îşi poate urma mama, curând
după fătare.
Hrana cerbului este vegetală şi constă, în perioada de vegetaţie, din plante erbacee şi
frunze de arbori, inclusiv lujeri în creştere şi iarna din plantele erbacee care au mai rămas verzi,
apoi din lujeri, muguri, coajă de arbori. Consumă şi licheni, de aceea iarna cerbii cercetează
parchetele exploatate, în poieni şi în terenurile agricole din apropiere. Hrana este săraca, aproape
nulă, în arboretele de vârstă mijlocie (40 – 60 ani), mai ales de răşinoase bine închise, în care pe
sol nu există pătură erbacee. Existenţa în păduri a salciei căpreşti, a socului, plopului tremurător,
scoruşului, murului, zmeurului măreşte valoarea pădurii ca sursă de hrană. În anii de fructificaţie
de jir sau ghindă cerbul populează şi pădurile de dealuri găsind hrană din belşug. Calitatea hranei
poate fi mult îmbunătăţită de om prin culturi speciale pentru vânat (ogoare). Situaţia hranei se
înrăutăţeşte când omul, prin crearea de arborete pure, în special de răşinoase schimbă compoziţia
floristică a pădurii. S-a stabilit că în perioada de cca. 4 ½ luni cât durează creşterea coarnelor,
cerbul are nevoie de aproximativ 1,3 – 2,3 kg acid fosforic şi 1,7 – 2,9 kg calciu pe care trebuie
să le găsească în hrana pe care o consumă. Această cantitate de fosfor şi calciu este necesară
pentru formarea unor coarne de 6 – 10 kg greutate.
Densitatea de efectiv are mare influenţă asupra dezvoltării corporale, deci şi asupra
mărimii coarnelor, cât şi asupra pagubelor cauzate pădurii şi terenurilor agricole, de aceea ea
trebuie mereu controlată în teren.
Categoriile de densitate sunt: categ. a III-a 0,51 -1 cerb la 100 ha pădure aptă ca biotop
pentru cerb, categ. a II- a 1,01 – 2 cerbi şi categ. I 2,01 – 2,5 cerbi la aceeaşi suprafaţă.
Pagubele cauzate de cerbi pot fi mari, atât în terenurile agricole, cât şi în păduri şi se
produc de obicei atunci când densitatea maximă admisibilă a fost depăşită, precum şi în cazul
unor concentrări cauzate fie de necesitatea procurării de hrană fie de tulburarea liniştii.
Iarna, prin roaderea lujerilor şi a cojii arborilor poate afecta vizibil regenerările forestiere
şi plantaţiile pomicole din locurile de concentrare. Primăvara poate cauza prejudicii prin călcarea
semănăturilor şi a culturilor de cartofi, ori prin dezgroparea acestora cu picioarele.
În cazul fondului luat în sediu deşi efectivul optim este depăşit, pagubele produse de
cerbi sunt practic neînsemnate în raport cu suprafaţa populată. Acolo unde se constată prejudicii
însemnate se vor lua unele măsuri, cum sunt: menţinerea efectivelor la un nivel normal şi într-o
structură optimă, asigurarea liniştii în pădure, conservarea resurselor naturale de hrană,
interzicerea păşunatului cu animale domestice în fondul forestier, alungarea cerbilor din zonele
periclitate, precum şi administrarea de hrană complementară pentru atragerea acestora în zone
limitrofe.
Duşmani şi boli: Duşmanul cel mai aprig al cerbului este lupul, mai cu seamă iarna când
stratul de zăpadă este gros şi a prins scoarţă la suprafaţă, în care cerbul se scufundă, dar lupul nu.
49
Viţeii sunt atacaţi şi de câinii de la turmele de vite. Râsul şi ursul cauzează mai rar pagube. Nu
trebuie neglijată, ca factor negativ, nici vânătoarea ilegală.
La boli, ca şi la intemperii, cerbul sănătos rezistă destul de bine, datorită vigorii sale.
Dintre boli, se menţionează: Antrax-ul, Caphenomia rufibarbis, Hipodermoza. În fondurile de
vânătoare de pe terenuri umede poate fi întâlnită gălbeaza (Fasciolo hepatica).
Măsurile care trebuiesc luate pentru a avea un efectiv de cerbi sănătos şi satisfăcător
numeric şi calitativ, sunt: paza contra braconajului, combaterea duşmanilor cerbului, în primul
rând a lupilor şi câinilor hoinari, îmbunătăţirea condiţiilor de hrană, pentru a se ajunge, în toate
fondurile, la efectivul optim, reducerea efectivelor în fondurile suprapopulate şi selecţia prin
împuşcare.
Metode de a vâna cerbul: Se aplică metodele: la pândă şi apropiatul. Vânarea se face cu
armă ghintuită, de la calibrul 7,6 mm în sus.
Metoda la pândă constă în faptul că vânătorul aşteaptă, bine camuflat, ieşirea vânatului
într-un punct frecventat de aceste şi, la momentul potrivit trage. Pânda prezintă posibilităţi mai
reduse decât apropiatul: te limitezi la vânatul ce iese în locul respectiv, pe când la apropiat,
străbătând o suprafaţă mai mare de teren, şansa creşte, cercetând mereu alte şi alte locuri şi dând
peste un număr mai mare de cerbi.
Metoda prin apropiat (dibuitul) constă în apropierea de vânat. Prezintă următoarele
avantaje: şansele de a putea împuşca sunt mai mari decât la pândă, deoarece se parcurge o
suprafaţă mai mare de teren şi se pot vedea mai multe piese de vânat; vânătorul este în mişcare şi
are satifacţia apropierii de vânat, fără să fie observat; cercetează mereu alte şi alte colţuri din
natură; este pus mereu în alte şi alte situaţii de a trage, deci varietate de satisfacţii. Dezavatajele
metodei sunt: este mai obostitoare decât pânda, nu oricine o poate practica, mai cu seamă pe
teren accidentat; presupune existenţa unui minimum de cărări de vânătoare care să permită
apropierea fără zgomot; cere experienţă pentru a nu specia vânatul. Dintre toate metodele de
vânătoare, aceasta este cea mai grea, dar şi cea care oferă satisfacţiile cele mai mari.
Imitarea glasului cerbului în perioada boncăluitului, de către vânător sau însoţitorul său,
nu este o metodă de sine stătătoare, ci un mijloc ajutător în aplicarea metodei prin apropiat.
Perioada optimă pentru vânarea taurului este perioada de boncăluit. Sezonul de vânătoare
începe însă mai devreme, la 1 septembrie, şi se termină mai târziu, la 15 decembrie pentru tauri
şi, respectiv, la 15 februarie pentru ciute şi viţei. Iată câteva măsuri de care este bine de ţinut
seama la vânarea cerbului carpatin: “ se impune a fi reţinut că aproximativ 70 % din cota de
recoltă la tauri şi 100 % în cazul femelelor trebuie extrase selectiv. În plus, pentru gestionarea
raţională a speciei, trebuie extrase exemplarele de selecţie înainte si la începutul perioadei de
boncănit, iar cele de trofeu în a doua jumătate a acestei perioade sau mai târziu. O altă perioadă
favorabilă selecţiei este după cârduire (15 noiembrie – 15 decembrie), când prin camparaţie se
poate alege mai corect.”(Cotta V.)
50
Figura 13 - Cerb de recoltă şi de selecţie (după Cotta V.)
1 – tipuri de coarne de cerb de recoltă; 2 – tipure de coarne de cerb de selecţie
Valorificarea cerbilor. Petru adevăratul vânător, produsul principal îl constituie trofeele:
coarnele şi caninii. Carnea este produs secundar. În cazul valorificării prin vânători din alte ţări,
aceştia primesc, în schimbul sumei plătite, numai trofeele, carnea rămânând să fie valorificată de
deţinătorul fondului.
Trofeul (coarnele) trebuie sa fie păstrat şi montat corect cu maxilarul superior întreg,
precum, şi cu cel inferior pus în dosul plăcii de lemn (nu numai parte cu molarii şi premolarii, ci
şi cea cu incisivi). Carnea se lasă să se răcească şi numai după aceea se manipulează
Căpriorul (Capreolus capreolus L.)
Denumirea de căprior se referă îa ambele sexe. Masculul se numeşte ţap roşu, iar femela
căprioară; puiul, până la vârsta de 10 luni se numeşte ied (iadă). Ţapii cu coarne simple,
neramificate, care au împlinit un an se numesc suliţari sau lâpuşari, cei cu câte două ramuri la un
corn -fitreari.
Lungimea corpului (cap + trunchi): toate cărţile de specialitate dau pentru căpriorul
indigen lungimea corpului de 95 - 135 cm, coada de abia 2 - 3 cm care practic nu se vede, dar se
simte la pipăit, iar înălţimea ia greabăn de 65 - 75 cm.
Greutatea corporală în stare eviscerată este de 20 - 25 kg la masculi adulţi şi de 18 - 22
kg îa femelele adulte. Iedul cântăreşte 1,25 - 1,60 kg la tătare, 2 kg la o săptămână, 3,3 - 4 kg ia
4-6 săptămâni şi 9 - 12 kg la 8 - 9 luni. Pentru a aila greutatea căpriorului viu se adaugă 25% îa
greutatea eviscerată. Greutatea corporală variază nu numai în funcţie de vârstă, sex şi biotop, ci
şi de la un an la altul, în funcţie de abundenţa hranei, în special de existenţa sau lipsa ghindei, de
asprimea iernii şi de densitatea efectivului. Cea mai mare greutate o are căpriorul în noiembrie,
înainte de a intra în iarnă.
Culoarea părului: La fătat, iedul este de culoare brună cu pete albe aşezate în rânduri,
fenomen de homocromie, ca şi la cerb, în apărarea contra duşmanilor. începând din luna iulie,
petele albe încep să dispară, prin creşterea părului de culoare brună - roşcată care acoperă
51
"haina" din tinereţe. în octombrie, iedul năpârleşte, primind "haina" de iarnă, cu păr lung, de
culoare cenuşie închisă, ca şi adulţii.
Năpârlirea la căprior are loc de două ori pe an: în mai - iunie, când căpriorul primeşte
"haina" de vară de culoare roşie - brună şi în septembrie. Primii care năpârlesc sunt căpriorii»
tineri (1-2 ani) şi femelele sterpe; cei mai învârstă şi femelele cu iezi schimbă părul cu câteva
săptămâni mai târziu. Durata năpâriitului este scurtă, părui căzând uneori în smocuri mari.
Nâpârlitul de toamnă are loc în septembrie, în ritm mai lent, părul cel nou este de culoare cenuşiu
- închis, mai lung şi mai des, apărând corpul de frig. Caracteristica părului de iarna este pata albă
în jurul anusului (oglinda), care yara este ştearsă. Pe abdomen şi pe partea dinăuntru a picioarelor
culoarea părului de iama este mai deschisă.
Formula dentară este: I

Caninul din maxilarul inferior are formă de incisiv şi este lipit de şirul incisivilor. Se
afirmă că "dentiţia căpriorului devine completă prin creşterea tuturor molarilor şi prin înlocuirea
dinţilor de lapte cu dinţi durabili la vârsta de 1 an şi 3 luni. Pe suprafaţa molarilor există
proeminenţe care sunt mai mari de 1 an şi 3 luni, apoi se tocesc treptat până ce dispar cu totul, la
vârstă înaintată. După apariţia lor până la vârsta de 1 an şi 3 luni, apoi după gradul lor de uzură,
se poate aprecia vârsta."
Fig. 14 – Trofeu de căprior (dupa C. Popescu)
Coarnele, ca şi la celelalte cervide, constituie un caracter sexual secundar, existând

numai la mascul. Apariţia lor la femele este o rară excepţie. Numirea părtilor componente ale
coarnelor se arată în figură.
Se spune că "la iezii normal dezvoltaţi, spre sfârşitul lunii august şi începutul lui
septembrie, pe creştetul capului încep să se dezvolte doua proeminenţe - viitorii cilindri frontali -
care după câteva săptămâni se simt la pipăit, sub pielea capului, iar mai târziu se şi vad. Pe
acestea cresc primele coame, a căror dezvoltare, inclusiv curăţirea de piele, este terminată la
sfârşitul lui decembrie, începutul lui ianuarie. Primele coarne nu au rozetă. De reţinut însă că
52
aceste prime coarne au lungimea de un cm şi numai la exemplarele bine dezvoltate ajung la
câţiva centimetri. Măsurătorile au fost efectuate la iezii ţinuţi în ţarcurile de aclimatizare. Aşa
decurge creşterea coarnelor la iezii normal dezvoltaţi. La cei slabi însă, procesul creşterii începe
cu întârziere şi se termină mai târziu, chiar la vârsta de un an. Aceste prime coarne cad, de obicei
în februarie, la cei slabi mai târziu, şi în locul lor începe dezvoltarea celei de a doua serii de
coarne, care pot fi suliţe (ţăpuşi) de 8 - 15 cm lungime, sau corniţe cu câte două ramuri la un corn
(furcari), fie chiar prăjini cu câte 3 ramuri, la ţapii viguroşi. Ele sunt complet dezvoltate şi
curăţite de piele, de obicei, în luna mai. Atât această serie de coarne cât şi cele ce vor urma au
rozete, deci şi prin aceasta se deosebesc de cele din prima serie. Căderea celei de a doua serii de
coarne are loc în luna noiembrie ce urmează, indiferent de momentul când s-a terminat
dezvoltarea lor (în mai sau ulterior). în general, mărimea corniţelor din a doua serie constituie un
bun indicator asupra capacităţii iedului de a da trofee de calitate, în viitor; acesta este momentul
cel mai potrivit pentru a face selecţie.
Fig. 15 – Modul de cădere a cornului la căprior

De la al treilea an al vieţii înainte, ţapii leapădă coarnele începând cu sfârşitul lunii
octombrie, la cei bătrâni, în luna noiembrie la majoritatea ţapilor, terminând în prima jumătate a
lunii decembrie cu cei întârziaţi, de obicei, tineri. Cu circa două săptămâni înainte de cădere, pe
cilindri frontali, aproape de rozete, se formează un şănţuleţ care marchează punctul unde se vor
desface coarnele când vor cădea. La craniile curăţite de carne, aceste şănţuleţe se văd clar.
Căderea se produce prin înmuierea stratului de cilindru frontal din dreptul şănţuleţului.
Căpriorilor vânaţi în a doua jumătate a lunii octombrie le pot cădea coarnele dacă sunt lovite sau
prinse în mână. După cădere, începe creşterea noilor coarne, care sunt îmbrăcate într-o piele cu
păr scurt, mătăsos. Pielea este străbătută de vase de sânge prin care se transportă materialul din
care vor fi construite noile coame. Creşterea are loc din pielea care înfăşoară cilindrii frontali. Ea
acoperă mai întâi suprafaţa osoasă a cilindrilor frontali de pe care s-a desprins cornul căzut, apoi
se continuă creşterea cornului. Coarnele, în timpul creşterii, sunt moi, elastice şi calde la pipăit.
Când creşterea s-a terminat — de obicei în aprilie — coamele se osifică, pielea se usucă şi se
desface de pe ele, căzând singură sau în urma frecării de lăstari sau puieţi de arbori. Între piele şi
osul cornului se formează un lichid care uşurează căderea. In momentul curăţirii de piele,
coamele sunt albe - galbene, dar prin frecarea lor de plante capătă o culoare mai închisă, galbenă
până la brună, închis, aproape de neagră. Cu cât culoarea este mai închisă, cu atât trofeul este
mai frumos. Intensitatea colorării coamelor depinde de felul plantelor de care le-a frecat ţapul.
Coamele curăţite de piele sunt formaţii osoase, reci şi tari. Trebuie menţionat că procesul căderii
şi apoi a creşterii coarnelor are loc în perioada încetării activităţii testiculare (octombrie - aprilie)
şi este în strânsă legătură cu influenţa hormonilor." (Cotta V.)
Prin frecarea coamelor de tufe, puieţi, lăstari se produc zdrelituri care sunt încă un semn
al prezenţei ţapului în acel loc. Prin zdrelituri cauzează pagube culturilor forestiere.
53
Se consideră că ţapul este capabil să producă cele mai mari coarne la vârsta de 5 - 7 ani,
după unii autori chiar la 8 ani, apoi încet intră în perioada de regres, coarnele devin din ce în ce
mai slabe şi mai puţin estetice. Forma coarnelor variază mult şi poate fi privită din mai multe
puncte de vedere.
Fig. 16 – Forme tipice de coarne de căprior (după Şelaru N.)

Proporţia dintre sexe de recomandat este 1:1. Numai în fondurile cu densitate de efectiv
mult sub cea normal, se poate admite o proporţie până la 1:2, pentru a accelera înmulţirea şi
ajungerea la efectivul optim.
Fig. 17 – Deosebirea între sexe (după Şelaru N.)
54
La adulţi, deosebirea dintre sexe se poate face, din aprilie până în octombrie, după
coarne, iar din noiembrie până în martie după perii de la organul genital mascul („pensula" şi
regiunea vulvo - anală la femelă).
Longevitatea: la căprior moartea de bătrâneţe are loc de obicei la 15 ani. Începând cu
vârsta de 8 ani intră în regres datorită îmbătrânirii. Vârsta se apreciază uşor după uzura dentiţiei
la exemplarele împuşcate, iar la exemplarele în viaţă, în funcţie de aspectul exterior şi evoluţia
trofeului.
Pentru aprecierea vârstei căpriorilor vii se urmăresc comportamentul animalului şi forma
corpului. Astfel, căpriorul mai tânăr are un corp mai zvelt, gâtul subţire, ţine capul sus,
năpârleşte mai devreme, este mai îndrăzneţ, iese seara mai devreme din pădure, spre deosebire
de cel bătrân care are un corp mai plin, gâtul mai gros şi o prudenţa mai mare. Femelele bătrâne
se caracterizează prin burta lăsată în jos, şoldurile ieşite, gât subţire şi lung, elemente care relevă
un organism mai slăbit.
La căpriorul împuşcat determinarea vârstei se face după dentiţie.
Tabel ..
Vârsta Stadiul de dezvoltare al dentiţiei

Luna Căprior
Incisivi Premolari şi molari
(luni)
Anul I al vieţii
- 1.2.3.4. 1.2.3.
mai
1
iunie
2 1.2.3.4. 1.2.3.
iulie
1.2.3.4.
august 3 1.2.3.(IV începe să apară)
septembrie 4
1.2.3.4. 1.2.3.(IV începe să apară)
1.2.3.4. 1.2.3.IV.(V începe să apară)
octombrie 5
1.2.3.IV.(V începe să apară)
1.2.3.4.
1.2.3.4. 1.2.3.IV.V.
noiembrie 6
decembrie 7
1.2.3.4. 1.2.3.IV.V
ianuarie 8 I.II.3.4.
1.2.3.IV.V.(VI începe sa apară)
februarie 9
martie 10 I.II.3.4. 1.2.3.IV.V.(VI începe sa apară)
I.II.III.IV. 1.2.3.IV.V.VI
aprilie 11
Anul II al vieţii
mai 12 I.II.III.IV. 1.2.3.IV.V.VI.
iunie 13 I.II.III.IV.
I.II.III.IV.V.VI
iulie 14
august 15 I.II.III.IV. I.II.III.IV.V.VI
*Cifrele arabe însemnă dinţii de lapte, iar cele romane dinţii durabili. Fracţia înseamnă partea dreaptă şi stângă a maxilarului
inferior. Cifrele 1,2,3, şi I,II,III, din coloana premolari şi molari înseamnă premolari, iar cifrele IV, V şi VI înseamnă molari.
55
Tabel
Criterii după incisivi

Vârsta Unghiul
ani incisivilor Lungimea gâtului dintelui mijlociu în
Uzura coroanei
raport cu coroana
1½ Nu există uzură. Eventual o slabă uzură
Circa 53º Mai scurtă decât a coroanei
la perechea mijlocie
2 –2½ Slabă uzură la perechea din mijloc. La Ceva mai mică decât a coroanei sau
Circa 55º
celelalte de obicei nu se vede egală cu aceasta
Uzură clară la perechea din mijloc. Slabă
3 Circa 58º la a doua şi, de regulă, nici o uzură la a Cam egală cu a coroanei
treia şi a patra
Uzură mai pronunţată la perechea din
4 Circa 60º Egală cu a coroanei
mijloc, dar şi la a doua şi la a treia
Uzura se vade pe toate cela patru perechi
5–6 Circa 65º Mai mare ca a coroanei
de incisivi
Uzura foarte pronunţată la toate
7–9 Circa 68º De două ori căt a coroanei
perechile. Uneori au rămas numai cioturi
Tocită aproape complet, unii dinţi pot
9 şi mai mult Circa 70º Coroana aproape a dispărut
lipsi.
Tabel….
Vârsta Criterii după premolari şi molari

ani PI PII PIII MI MII MIII
1½ Coţuri pronunţate şi scobituri
Nu se observă uzură
adânci
Colţuri uzate pe jumătate.
Uzură clar vizibilă în partea
2- 2 ½ Tocire uşoară a suprafeţei la
Uzură în partea dinapoi dinainte cât şi în cea dinapoi.
MI şi mai slabă la MII şi MIII.
Scobiturile se văd clar
Scobiturile clar pronunţate
Colţurile celor trei molari,
Uzură ceva mai pronunţată în tocite pe jumătate. Suprafaţa la
Uzură în partea dinapoi ceva partea dinainte, cât şi în cea MI tocită mai mult. La MI şi
3
mai pronunţată dinapoi. Scobiturile de regulă se MII mai puţin. Important este
mai văd că în jumătatea anterioară a lui
MI scobitura câteodată dispare
Uzura în continuare, la MI mai
Uzură ceva mai pronunţată. mult, la MII si MIII mai puţin.
Uzură şi mai pronunţată în
4 Scobiturile încă se mai văd, insă La MI scobiturile în partea
parte dinapoi
uneori sunt abia schiţate dinaintea abia se mai văd sau
au dispărut cu totul.
Scobitura lipseşte în partea
Uzura a progresat şi mai mult încât
anterioarăa lui MI, iar în cea
Uzură şi mai pronunţată în scobiturile abia se mai văd.
5–6 posterioară abia se vede sau
parte dinapoi Suprafaţa de măcinare adesea este
lipseşte de tot. Pe MII şi MIII,
netedă.
scobiturle se văd clar.
MI fără încreţituri
Suprafaţa de măcinare este netedă. longitudinale şi transversal,
7–9 Uzura a progresat şi mai mult Scobiturile au dispărut total sau MII şi MIII le mai au la
parţial căproiarele de 7 şi 8 ani, dar
dispar la cele da 9 ani.
9 şi mai Uzura poate merge până la rădăcină. Suprafaţa de măcinare este
mult netedă. Unii dinţi pot lipsi.
56
Glasul: Căpriorul dă glas din mai multe motive; iedul şi mama lui se ţin în contact printr-
un glas subţire şi slab de „pia-pia", cel al mamei fiind mai gros. Acelaşi glas, dar mai puternic,
este scos de femelă în perioada împerecherii, când ea cheamă masculul. Când căpriorul simte
ceva suspect în apropiere, dar nu ştie despre ce este vorba, atunci "brăhneşte" sau "latră", cum se
zice în termen popular. In fine, căpriorul se vaietă, când este urmărit sau prins de câini hoinari
sau răpitoare.
Simţurile: cel mai dezvoltat pare a fi mirosul. In caz de vânt favorabil, simte prezenţa
omului şi de la 200 - 300 m; ager îi este şi auzul. Mai puţin dezvoltat este văzul, căpriorul putând
observa mai mult mişcarea decât figura omului; dovadă că la goanele de iepuri din pădure sta la
10 -15 m, uitându-se ia vânătorul nemişcat.
Urmele: La căprior urma picioarelor (copita) dinainte este mai mare decât a celor
dinapoi. Urma - tipar, la mers liniştit are vârfurile unghiilor apropiate, iar pintenii nu se imprimă;
când fuge, vârfurile copitelor se despică, iar pintenii se imprimă clar. Deşi între copita de ţap şi
cea de femelă există deosebiri, totuşi numai un ochi experimentat în cunoaşterea urmelor ar
putea sa facă deosebirea dintre urma - tipar a ţapului şi a femelei. Urma - tipar a ţapului se
apropie de forma inimii, pe când a femelei de forma ovală. Identificarea celor două sexe este mai
uşor de făcut după urma - pârtie. Se arată că ecartamentul urmei - pârtie de ţap este mai mare
decât al celei de femelă (16 cm la mascul, faţă de 10 cm la femelă). La aceeaşi lungime a pasului,
niciodată ecartamentul urmei de femelă nu egalează pe cel al ţapului. Poate face salturi foarte
mari; în medie saltul este de 2 - 3 m.
Fig. 18 – Urme de căprior (după Şelaru N.)

Excrementele sunt de culoare brună închis, bătând în verde, aproape negre. Ca formă,
dacă ele rezultă din hrană uscată cum se întâmplă iarna, atunci sunt lungi de circa 14 mm şi au
diametrul de circa 8 mm, iar cele două capete sunt rotunjite. Dacă rezultă din hrana suculentă,
cum este cazul vara, boabele sunt turtite şi lipite laolaltă, formând un cocoloş. De regulă
excrementele masculului nu se pot deosebi de cele ale femelei. Câteodată însă cele ale ţapului
sunt mai scurte şi cu un diametru mai mare decât ale femelei şi au un început de vârf şi de
scobitură, amintind pe cele ale cerbului.
Se susţine că excrementele căpriorului sunt asemănătoare cu cele ale oii, fiind însă mai
mici şi cu un miros diferit. Tot el susţine că diferenţa de miros se poate evidenţia uşor în cazul
celor de oaie, dacă acestea se introduc în apă clocotită.
57
Glande: Căpriorul are trei feluri de glande cu secreţie internă care interesează din punct
de vedere vânătoresc:
Glanda frunţii, existentă numai la ţap, între cilindrii frontali. Secretă o substanţă
odorantă. Se pare că rolul ei este de a servi ţapului la marcarea sectorului său de trai, operaţie pe
care o face primăvara, prin zdrelirea lăstarilor, puieţilor de arbori şi tufelor, cu ajutorul coarnelor.
Marcarea se materializează pe teren nu numai prin semne vizuale (rănirea cojii), ci şi prin efectul
odorant al glandei. Mirosul degajat este mult mai puternic în perioada împerecherii (iulie-
august). Acest sector este apărat cu înverşunare de ţap, contra semenilor lui care ar încerca să i-l
ocupe.
Glanda de sub genunchi (periuţa) există numai la picioarele dinapoi, este situată cu ceva
mai jos de genunchi, pe partea exterioară a piciorului şi e uşor vizibilă. Secretă o substanţă de
culoare cenuşie, care prin atingerea de plante lasă un miros. Rolul ei este de a înlesni găsirea de
către semenii săi.
Glanda copitei este situată între cele două părţi ale copitei picioarelor dinapoi, lipsind la
picioarele dinainte. Secretă o substanţă groasă a cărei rol este de a unge pielea şi faţa interioară a
copitelor, apărându-le de rănire. Se presupune că ele lasă şi un miros pe sol ceea ce ar uşura
găsirea între ele a sexelor şi că ar avea un rol excitant în perioada alergatului. De asemenea, se
presupune că mirosul diferă de la un căprior la altul, fapt ce permite câinelui de vânătoare sa ţină
aceeaşi urmă, fără a o confunda cu altele.
Fig. 19 – Glandele căpriorului (după Goicea N.)

Biotopul cel mai favorabil pentru căprior îl constituie regiunile de şes şi de dealuri, cu sol
permeabil şi fertil, compuse din trupuri mici de pădure (100 - 500 ha), de vârsta variată printre
care se găsesc culturi agricole sau fâneţe. În trupurile de pădure de mare întindere de la câmpie şi
dealuri, fără poieni sau enclave, căpriorul se găseşte mai mult la margine, în apropierea culturilor
agricole, în interiorul pădurilor densitatea fiind mică. în pădurile de munte de mare altitudine
(1200 - 1500 m) există căprior, dar numai sporadic. Atât din punctul de vedere al hranei, cât şi al
adăpostului, căpriorul preferă arboretele tinere, sau cele de vârstă înaintată, cu subarboret de 1 - 2
m. Conformaţia corpului şi coamele mici îi permit să se strecoare prin desişuri. Deşi necesarul de
apă, apreciat la 1,5 - 2 litri pe zi şi-l ia din hrana verde, totuşi biotopul câştigă în calitate dacă
este străbătut de ape curgătoare, care nu îngheaţă iarna.
58
Răspândirea: Marea sa plasticitate ecologică face sa ocupe aproape întreaga Europă, cu
excepţia Irlandei, a Sardiniei, a nordului Ţărilor Scandinave şi a altor câtorva regiuni mici în
Asia este răspândită subspecia de căprior siberian (Capreolus c. pygargus).
În ţara noastră, căpriorul este prezent cu o densitate variabilă în aproape toate terenurile
care îi sunt favorabile. Actuala răspândire a sa este şi o consecinţă a acţiunilor de populate şi
repopulare întreprinse pe scară largă şi care au avut, în general, o bună reuşită. Raza de activitate
a căpriorului, după majoritatea autorilor, se înscrie într-o limita de 5 km.
Reproducerea: Căpriorul ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 1 an şi 2 luni, adică în
anul al doilea al vieţii.
Perioada împerecherii ţine de la mijlocul lui iulie până la mijlocul lui august. Femelele
sunt urmărite şi alungate de ţapi până când cedează şi are loc fecundarea. Alungarea poate avea
loc în diverse direcţii sau în cerc „inel de alergat".
Femelele nefecundate în iulie - august au o a doua perioadă de împerechere în noiembrie
- decembrie.
La cele fecundate în iulie - august, embrionul rămâne în stare latentă timp de circa 4 luni.
Din noiembrie - decembrie embrionii se dezvoltă normal, indiferent de data împerecherii, astfel
încât după circa 5 luni caprele fată (majoritatea în luna mai). O femelă fată, în medie 2 iezi,
uneori 1, alteori şi 3, dar mai rar. La câteva zile de la fătat, iedul reuşeşte să-şi urmeze mama pe
distanţa scurtă. In caz de pericol stă culcat, lipit de pământ. începând de la vârsta de două
săptămâni, însă, nu se mai lipeşte de pământ în caz de pericol, ci îşi urmează mama. Tot de
atunci, pe lângă laptele mamei, începe să mănânce iarba.
Lotul de pui al femelei tinere, precum şi cel al celei bătrâne, sunt mai mici decât cel al
femelei în plină putere. Dar mărimea lotului nu este influenţată doar de acest factor, ci aici mai
intervin şi alţi factori, la fel de importanţi: cantitatea şi calitatea hranei în perioada prenupţială,
nupţială şi gestantă, starea sănătăţii reproducătorilor în cursul acestor perioade, situaţia
geografică şi topografică a staţiunii.
Sociabilitatea: Căpriorul mascul duce o viaţă în general solitară, de primăvară până în
septembrie - octombrie şi una colectivă. Începând de toamna se grupează în cârduri de până la 30
indivizi şi chiar mai mulţi, aparţinând ambelor sexe. Aceste cârduri sunt formate din 3 - 10
căpriori, sau chiar mai mulţi. Viaţa de cârd durează până în aprilie când cârdurile se desfac, ţapii
alegându-şi sectoare individuale pe care le marchează şi le apără chiar prin lupte, iar femelele
gestante se pregătesc de fătat. Circulă doar femelele care acum împlinesc un an şi care din acest
moment devin independente, precum şi ţapii In timpul verii, grupurile sunt formate doar din
femelă şi iezii ei.
Hrana căpriorului este exclusiv vegetală. Căpriorul este pretenţios în alegerea hranei: el
nu paşte, la rând, cum face calul sau chiar vitele cornute, ci alege speciile. Unde păşunează
căpriorul abia se vede ce a consumat, deoarece se deplasează continuu. Preferinţa lui faţă de
specii variază de la căprior la altul şi depinde de compoziţia florei. în linii mari sunt valabile
totuşi următoarele: vara, o mare parte din hrana căpriorului care trăieşte liber în pădure o
constituie frunzele de arbori şi arbuşti. Frunzele constituie 58% din hrana ţapului şi 51% din a
femelei. Speciile preferate ar fi: paltinul, frasinul, salcâmul, sorbul. Dar acestea depind de flora
existenta în terenul respectiv. Fapt este că preferă speciile moi. Dintre plantele erbacee, mănâncă
trifoi, fasole şi mazăre verde, diferite buruieni, puţine graminee. Toamna iese pe câmp şi
mănâncă grâu şi orz verde. La fel primăvara după ce s-a topit zăpada, iar speciile forestiere încă
n-au înfrunzit. Iarna mănâncă lujeri, muguri de arbori şi arbuşti, mai ales specii moi, apoi frunze
de rug de mure, grâu şi orz verde de pe câmp, dezgolit de viscol sau de pe care zăpada s-a topit.
59
Mugurii conţin multe substanţe nutritive pentru întreţinerea funcţiunilor vieţii şi în special pentru
formarea coarnelor. Arborii şi arbuştii cei mai valoroşi din punctul de vedere al hranei sunt cei
producători de fructe: stejarii, fagul, mărul şi părul pădureţ, castanul sălbatec, păducelul precum
şi cei care dau lujeri: plopul tremurător, salcia căprească, socul, scoruşul. Consumă apoi mur, ale
cărui frunze rămân verzi peste iama. Sarea este indispensabilă în fondul de vânătoare atât pentru
a „lega” căpriorul de teren cât şi pentru perioada năpârlitului.
Hrănitoare pentru căprior
Sărării pentru căprior
60
Pagube cauzate de căprior: În culturile forestiere, pagubele prin cojit sunt neînsemnate.
Căpriorul roade coaja numai în cazuri de mare necesitate, pe timp de iarnă. In schimb în
plantaţii, pagubele pot fi mari, prin roaderea vârfului puietului, în urma căruia tulpina viitorului
arbore se deformează, temporar şi se pierde parte din creşterea anuală.
Densitatea de efectiv admisă oficial, socotită la 100 ha de pădure, este: categoria a IV-a
de bonitate 3 - 4,9 căpriori, categoria a III-a 5 - 6,9 căpriori, categoria a II-a 7-8,9 căpriori şi
categoria I-a 9 - 11 căpriori. Actual, s-au modificat parţial.
- Categoria I de bonitate: 90 - 110 exemplare;
- Categoria a II-a de bonitate: 70 - 89 exemplare;
- Categoria a III-a de bonitate: 51 - 69 exemplare;
- Categoria a IV-a de bonitate: 5-50 exemplare.
Efective şi recolte: La căprior nu se constată fluctuaţii mari de efective şi recolte.
Explicaţia constă în sensibilitatea mai mică la intemperii a căpriorului decât a vânatului mic. In
ultimii ani atât efectivele cât şi recoltele au crescut continuu, în unii ani mai mult, în alţii mai
puţin, în funcţie şi de pierderile din timpul iernii. Curba este însă mereu ascendentă.
Duşmani, boli, accidente: În terenurile de munte şi dealuri înalte, dintre răpitoare, cel
mai mare duşman al căpriorului este lupul. După el urmează râsul. La câmpie şi coline, unde nu
sunt nici lupi nici râşi, pagubele cele mai mari le cauzează vulpile şi pisicile sălbatice, care ucid
iezii şi uneori tineretul. Câinele hoinar cauzează pagube atât în efectivele de iezi, cât şi în
animalele adulte. Deşi, pe distanţă scurtă, căpriorul poate alerga cu viteză mare încât să scape de
urmăritor, totuşi el nu rezistă la fugă pe distanţă mare, aşa încât urmărit fiind cu perseverenţă de
câini, chiar mai slabi alergători, până la urmă poate fi prins şi sfâşiat.
Literatura ne arată ca mistreţii mănâncă iezi de căprior în primele două săptămâni de la
fătare, când ei nu încearcă să se salveze prin fugă, ci se lipesc de pământ. Pe măsura intensificării
circulaţiei auto, se semnalează şi la noi accidente, cărora le cad victime căprioarele. De
asemenea, multe pier în canalele cu pereţii betonaţi, constituite în scop industrial, din care, odată
căzute, nu mai pot ieşi.
Dintre bolile endoparazitare, gălbeaza, strongiloza pulmonară şi cea gastro - intestinală,
cisticecoza şi coccidioza, de obicei duc la o slăbire a organismului, dar moartea este cauzată când
la acestea se adaugă o iarnă grea. Dintre bolile ectoparazitare literatura menţionează
Hypodermoza (coşurile) cauzate de insecta Hypodermo cliana.
Măsuri de ocrotire a căpriorului: Prima şi cea mai importantă măsură este combaterea
vânătorii abuzive. A doua este combaterea dăunătorilor lui. Este un fapt cunoscut că răpitoarele
mari şi câinii hoinari distrug mult tineret. A treia este nedepăşirea efectivului optim, ştiut fiind că
nesocotirea acestei reguli duce la răspândirea bolilor parazitare, apoi la scăderea greutăţii
corporale şi a trofeelor. În fine, să se aplice măsuri de selecţie şi de completare şi îmbunătăţirea
hranei.
Metode de vânătoare:
Metoda la pândă constă în faptul că vânătorul aşteaptă, bine camuflat, ieşirea vânatului
într-un punct frecventat de acesta şi, la momentul potrivit, trage. Pânda prezintă posibilităţi mai
reduse decât apropiatul: te limitezi la vânatul ce iese în locul respectiv, pe când la apropiat,
străbătând o suprafaţă mai mare de teren, şansa creşte, cercetând mereu alte şi alte locuri şi dând
peste un număr mai mare de căpriori.
Metoda prin apropiat (dibuitul) se poate aplica în cazul căpriorului în măsura mai mare
decât la cerb. Este necesară cunoaşterea terenului, a locurilor frecventate de ţapi. Acolo unde
terenul este neliniştit din cauza trecătorilor, căpriorul iese seara târziu, când aproape nu se mai
61
poate vedea calitatea coarnelor, iar dimineaţa se retrage de timpuriu. In astfel de cazuri sunt bune
cărările prin arboretul rar, care permit o vedere la 60 - 80 m. Ţapul de recoltă trebuie să aibă
coamele cel puţin cu un lat de palma mai lungi decât urechile, iar grosimea la bază cât diametrul
ochiului.
Dacă în cursul apropiatului, ţapul a ridicat capul, semn că a simţit ceva, vânătorul trebuie
să se oprească în orice poziţie s-ar găsi şi să-şi continue mersul numai dacă ţapul a lăsat capul în
jos să pască.
Apropiatul este metoda cea mai fructuoasă şi cea mai plină de satisfacţii dintre cele
aplicate căpriorului.
Metoda prin ademenirea cu chemătoarea constă în a imita glasul femelei (căprioarei)
dornică de împerechere. Ţapul din apropiere, auzind acest glas caracteristic, se va apropia de
vânătorul care a reuşit să-1 imite, fidel. Metoda aceasta este specifică căpriorului şi se poate
aplica în perioada împerecherii (aproximativ 15 iulie -15 august).
Pentru ţapi, perioada legală de vânătoare este de la 15 mai - 15 octombrie; pentru femele,
1 septembrie - 15 februarie. Este indicat să se tragă cu glonţ, de la calibrul 22 Hornet în sus, dar
este permisă şi vânarea cu proiectil unic tras din arme lise.
Procedeele de valorificare a căpriorului sunt, în prezent, următoarele:
In schimbul taxei plătite, vânătorul din ţară, primeşte căpriorul întreg (carne + trofeu);
vânătorii din alte ţări, primesc numai trofeul, carnea rămânând deţinătorului terenului de
vânătoare. Pentru femele şi iezi valorificarea se face numai în regie, prin împuşcarea de către
personalul de teren, deoarece este vorba de selecţie sau de reducerea efectivelor.
Mistreţul (Sus scrofa L.)

Se deosebeşte o subspecie de mistreţ în Europa Centrală (Sus scrofa scrofa) şi alta în
Europa Răsăriteană, din care face parte şi ţara noastră (Sus scrofa attila), care are nu numai o
greutate mai mare, ci şi alte proporţii ale corpului. Fapt este că în ţara noastră, deosebit de
biotopul constituit din pădurile de deal şi munte, unde hrana este formată din ghindă, jir,
rădăcini, există biotopul Deltei Dunării unde hrana mistreţului este cu totul alta: rizomi de stuf şi
papură, ca şi alte plante acvatice.
Datele biometrice sunt: lungimea de la vârful botului la rădăcina cozii care merge până
la 200 cm la mascul şi 150 la femelă, coada 15-20 cm, înălţimea la greabăn până la 100 cm, dar
înălţimea la greabăn poate ajunge chiar şi la 120 cm.
Greutatea depinde nu numai de sex şi vârstă, ci şi de abundenţa hranei şi de luna în care
se cântăreşte; în anii cu fructificaţie abundentă de ghindă sau jir şi hrană uşoară, va avea în
februarie o greutate mai mare decât în cei fără fructificaţie şi cu iarnă aspră. In ţara noastră,
conform afirmaţiilor primilor doi autori de mai sus, mistreţii de 210 - 250 kg evisceraţi şi 300
-350 kg cu viscere nu sunt rarităţi. La adulţi se ating, frecvent, greutăţi de 200 - 250 kg,
excepţional şi peste 300 kg.
62
Denumiri: Se mai numeşte porc sălbatic, gligan (Arad); purcei se numesc până la 1
aprilie a celui de al doilea an calendaristic; la această data ei trec în categoria godac, indiferent
daca au împlinit 12 luni sau nu; de la data când au împlinit 2 ani.
Fig. 20 – Mistreţi(după Şelaru N.)

Vierul de peste 7 ani se numeşte vier capital sau solitary, în unele părţi de ţară masculul
bătrân numindu-se şi stingher.
Iată care sunt denumirile complete, pe categorii de vârstă. Ca termen de trecere dintr-o
categorie în alta acelaşi autor consideră data de 1 aprilie, indifferent dacă s-a împlinit sau nu o
vârstă rotundă.
63
Tabel…..
Categoria de
Masculul Femela În general
vârstă
0 – 6 luni Purcel(mascul) Purcică Purcel
până la 4 luni Purcel vărgat (mascul) Purcică vargată Purcel vargat
6 – 12 luni Godac, Grăsun,Groştei Godacă, Grăsună Godac, Grăsun,Groştei
1 – 2 ani Şoldan, Vieruţ Scrofiţă, Soldană Şoldan
2 – 3 ani Vier tânăr Scroafă tânără Mistreţ tânăr
3 - ani Vier adult (matur) Scroafă adultă Mistreţ adult
6 – 9 ani Vier capital Scroafă bătrână Mistreţ bătrân
Peste 9 ani Vier bătrân Scroafă bătrână Mistreţ bătrân
Formula dentară:
La fătare purcelul nu are decât caninii şi perechea a 3-a de incisivi, în total 8 dinţi, care
sunt insuficienţi pentru a-şi procura hrana în natură. Se hrănesc doar cu laptele mamei. Dentiţia
de lapte este completă la 3 - 4 luni şi se compune din:
Culoarea părului: când sunt fătaţi, purceii au corpul acoperit cu un păr lânos de culoare
brună - galbenă, cu dungi longitudinale deschise. Această culoare îi ajută ca atunci când sunt
culcaţi, să se confunde cu meciul înconjurător (homocromie), deci să scape de duşmani. In cursul
verii îi cresc peri lungi de iarnă, începe a se contura şi coama, iar în august dungile deschise
dispar. Treptat, culoarea devine brună închis, încât iarna este cam la fel cu a celor adulţi. Se
apreciază culoarea mistreţului ca fiind brună - cenuşie, brună - roşcată, brună - închis, uneori
aproape neagră. El apreciază că există şi exemplare de culoare deschisă, dar care sunt rar
întâlnite, dar se întâlnesc şi cazuri de albinism.
Dimorfismul sexual constă în colţi, care la masculii de la 2 ani în sus sunt vizibili şi
cresc cu vârsta. La femelă ei sunt mici şi nu se văd decât dacă gura le este deschisă. Proporţia
sexelor este de 1:1. Dacă masculii predomină, sporul anual va fi mai mic, dar creşte procentul
vierilor ce vor fi recoltaţi; când predomină femelele, lucrurile se petrec invers. Pentru a se majora
numărul de vieri cu colţi mari, şi pentru a micşora pagubele cauzate culturilor agricole printr-o
înmultire exagerată, se recomandă să predomine numeric masculii. De aceea se propune un
raport de sexe de 1,5:1.
Longevitatea: In condiţii de libertate, mistreţii ajung rar la 18 - 20 ani.
Glasul mistreţului liniştit este un grohăit ca şi al porcului domestic. Când i se pare ceva
suspect, scoate un pufăit, bine cunoscut celor ce s-au întâlnit cu el.
Urme: Cunoaşterea urmelor mistreţului este de mare folos atâţia identificarea prezenţei şi
mărimii mistreţilor în teren, în orice timp al anului, cât mai ales cu ocazia organizării de vânători.
Talpa piciorului de mistreţ se caracterizează prin nesimetria vârfurilor copitelor şi prin distanţa
mai mare dintre vârfurile pintenilor.
64
Urmele mistreţului mare, pot fi
confundate de cei neiniţiaţi, cu ale cerbului.
Deosebirile între urmele celor două specii
sunt următoarele: în afară de cele două
semen menţionate mai sus, la mistreţ
pintenii se imprimă pe sol şi la mers liniştit,
pe când la cerb numai când fuge, distanţa
între paşii mistreţilor este de 42 – 50 cm, pe
când la taurul de cerb este de 65 - 70 cm, pe
zăpadă mare, mistreţul lasă o dâră, încât
pare că si-ar fi târât picioarele, pe când
cerbul nu.
Fig. 21 – Urme tipar de mistreţ

Deosebirea între urma vierului şi a scroafei este greu de făcut. Cea a scroafei are formă
mai lunguiaţă şi vârfurile copitelor sunt mai scuţite, când se imprimă pe sol, vârfurile sunt mai
desfăcute decât la mascul.
Fig. 22 – Urme pârtie la mistreţ (a – la mers liniştit; b – în fugă) (după Şelaru N.)
“Vierul, adică misterţul de parte bărbătească, pune piciorul de înapoi când umblă pe urma
celui de dinainte, însă puţin mai afară pe drepta; scroafa, din contra, îl pune cam înăuntru, pe
stânga.”
Excrementele seamănă cu ale porcului domestic, dar sunt mai mari şi conţin resturi din
hrană de pădure (jir, ghindă, rădăcini).
Fig. 23 – Lăsături de mistreţ (după Cotta V.)
65
Biotop: Mistreţul este un animal de pădure şi numai excepţional trăieşte în stuf, pe plaur
sau pe insulele din Delta Dunării. Pădurile de foioase îi asigură ghinda şi jirul, hrana lui de bază,
precum şi alte fructe de pădure: mere, pere, cireşe pădureţe, alune etc. Arboretele de răşinoase îi
oferă adăpost, dar nu-i pot asigura hrana, decât prin rădăcini şi unele fructe de arbuşti. Desişuri
se găsesc şi în pădurile de foioase, dar mai puţin apte. In desişuri stă peste zi şi le părăseşte seara
în căutare de hrană, pentru a reveni dimineaţa.
Având nevoie de linişte, preferă pădurile de mare întindere. În Delta Dunării, în special
între Sulina şi Caraorman există mistreţi bine adaptaţi condiţiilor de aici. În loc de jir, ghindă şi
alte fructe de pădure consumă rizomi de stuf şi papura, ca şi alte plante acvatice, care, judecând
după greutatea corporală, şi trofee, îl satisfac pe deplin.
Temperatura scăzuta iarna şi stratul gros de zăpadă nu-i sunt favorabile, deoarece în solul
îngheţat nu poate râma ca să-şi procure hrana. Clima mai aspră justifică sporul anual mai mic.
Are neapărată nevoie de scăldători formate din mocirle precum şi de apă potabilă.
66
Mediu prielnic pentru mistreţ.
Mistreţul se poate deplasa, pentru găsirea condiţiilor necesare vieţuirii (hrană, linişte şi
adăpost), pe distanţe de 30 - 40 km şi chiar mai mult, faţă de locul de baştină.
Răspândirea: Ţara noastră se găseşte la extremitatea sudică de răspândire a subspeciei
mistreţului european, considerată pe bună dreptate cea mai viguroasă dintre toate subspeciile de
porci mistreţi.
Categoriile de bonitate stabilite la noi pentru 1000 ha sunt:
- Categoria I de bonitate: 21-25 exemplare;
- Categoria a II-a de bonitate: 16-20 exemplare;
- Categoria a III-a de bonitate: 11-15 exemplare;
- Categoria a IV-a de bonitate: 5-10 exemplare.
In cadrul arealului ocupat de mistreţi, hrana şi adăpostul, competiţia intra şi
interspecifică, prădarea şi parazitarea, sunt factori care influenţează distribuţia spaţială şi
densitatea populaţională a acestora.
Reproducerea: Normal maturitatea sexuală este atinsa în al doilea an al vieţii. În condiţii
excepţional de bune de hrană, unele femele, bine dezvoltate, se împerechează şi înainte de
împlinirea unui an, încât fată cam la vârsta de un an. împerecherea începe la sfârşitul lunii
octombrie, este în toi în noiembrie şi se termină la începutul lui decembrie. Abundenţa hranei
poate să o grăbească, iar lipsa ei să o întârzie .
Masculii se luptă între ei pentru femelă, cei învinşi fiind alungaţi. Momentul împerecherii
depinde de femelă, masculul fiind gata pentru a o fecunda în orice lună a anului. Actul fecundării
are loc noaptea şi în acelaşi fel ca la porcii domestici. Ziua, mistreţii nu părăsesc adăpostul nici
în perioada de rut. Durata sarcinii este de 17 săptămâni, deci în martie -aprilie, fată circa 4-10
purcei. Numărul poate fi. mai mare sau mai mic, în fiinctie de asprimea iernii precedente şi de
abundenţa ghindei sau jirului în toamna împerecherii. După ierni grele şi lipsă de frucfificaţie la
fag şi stejar numărul de purcei este numai jumătate din cel al anilor cu condiţii mijlocii şi numai
67
o treime din a anilor buni. Mistreţul produce la început, în general, 4 -6 purcei, ajungând în anii
următori la loturi până la 12 purcei. Tot acest autor afirmă că greutatea cu care intră în iarnă
purcelul este cam jumătate din greutatea viţelului de cerb, în aceeaşi perioadă.
Pentru fătat, femela se retrage într-un desiş liniştit, unde îşi face un culcuş scobit, căptuşit
cu muşchi, frunze, cetină, ferigă. Purceii nu sunt ameninţaţi de frig în aşa mare măsură cum s-ar
crede, deoarece mama are obiceiul să adune materiale dimprejur şi să le transporte în gură,
creându-le adăpost. Scroafa îşi apără cu dârzenie şi devotament purceii, contra duşmanilor.
De la fătat şi până toamna târziu, purceii stau cu mama lor, devenind independenţi în
noiembrie, în timpul împerecherii. în noiembrie purceii precum şi godacii de un an şi jumătate se
contopesc în cârduri mai mari sau mai mici, cărora li se alătură şi vieri de 3 ani, eventual scroafe
sterpe sau care dintr-o cauză oarecare şi-au pierdut purceii. Cârdurile pot fi constituite şi dintr-o
scroafa bătrână cu purcei, căreia i se alătură purcele de ale ei, care la rândul lor au fătat şi ele,
condiţia fiind însă ca purceii să fie cam de aceeaşi vârstă. Deci există şi cârduri formate din câte
2-3 scroafe cu purceii lor. Femelele se despart de cârd primăvara când îşi caută loc de fătat.
Cârdurile sunt formate deci din purcei, mistreţi în al doilea an al vieţii, scroafe mai bătrâne fie
conducătoare de cârd, fie sterpe şi, eventual vieri de 2 - 3 ani. Masculii mai în vârstă, de regulă,
trăiesc izolaţi.
Hrana naturală: Mistreţul este un animal omnivor. Alimentele consumate de mistreţi
sunt grupate în opt categorii şi anume: verdeţuri şi lujeri; rădăcini, rizomi, bulbi şi tuberculi;
fructe cărnoase; fructe uscate şi seminţe forestiere; cereale şi seminţe din culturi agricole;
nevertebrate; vertebrate şi alte categorii alimentare.
În prima categorie, cea a verdeţurilor şi lujerilor, sunt incluse părţile aeriene ale
diferitelor ierburi din flora spontană şi cultivată, frunzele, mlădiţele şi mugurii diverselor specii
de plante lemnoase. Tot aici se iau în considerare şi muşchii şi lichenii, consumaţi doar în
condiţii vitrege de hrănire.
Rădăcinile, rizomii, bulbii şi tuberculii reprezintă o altă categorie de alimente folosite de
mistreţi pentru hrănire. Procurarea lor se face din sol prin râmare. In general această categorie de
hrana reprezintă hrana de bază doar în anii lipsiţi de fructificaţii forestiere.
Fructele cărnoase sunt în general sărace în proteine şi grăsimi, dar excelează prin
conţinutul bogat în hidrati de carbon, săruri minerale şi vitamine. în funcţie de biotop şi anotimp,
prezintă interes: căpşunile şi fragii, cireşele, zărzărelele şi corcoduşele, prunele, merele şi perele,
zmeura şi afinele, cătina ş. a. m. d.
Din categoria fructelor nucoase şi seminţelor forestiere fac parte fructele situate în
fruntea preferinţelor mistreţilor şi anume ghinda şi jirul, alunele şi nucile, seminţele de carpen,
paltin şi arţar, ş.a.
Cerealele şi seminţele agricole prezintă importanţă în hrănirea mistreţilor din biotopul de
câmpie, şi într-o mai mică măsură, pentru cei din biotopurile de deal şi munte. Ca şi ghinda şi
jirul, cerealele şi seminţele uscate sunt deosebit de nutritive.
68
Hrană suplimentară pentru mistreţi pusă de vânător.
Nevertebratele, din categoria cărora fac parte viermii, moluştele şi artropodele, ca hrană,
sunt indispensabilă datorită aportului ridicat de vitamina B 12. Literatura de specialitate citează
cazul unui mistreţ în stomacul căruia s-au găsit 2 kg de râme proaspăt consumate.
Vertebratele incluzând peştii, batracienii, reptilele, păsările şi mamiferele, alcătuiesc o
altă categorie de hrană pentru mistreţi.
Alte categorii de hrană: Odată cu hrana adunată de la suprafaţa solului şi din sol, mistreţii
ingerează cantităţi mari de putregai, humus şi pământ. Partea organică din conţinutul acestora
este bine întrebuinţată şi influenţează în mod favorabil digestia. Mistreţii ling sarea cu aceeaşi
plăcere cu care o ling şi celelalte specii de vânat copitat.
Raza de mişcare, fidelitatea faţă de locul de trai: Mistreţul este animal de noapte. In
căutarea hranei iese din desiş seara şi se întoarce în adăpost dimineaţa. Sunt atraşi de pădurile cu
ghindă şi jir, unde se şi aşează, părăsind alte locuri unde au stat până atunci. Fluctuaţiile de
efectiv, în anumite fonduri de vânătoare, se explică prin abundenţa sau lipsa ghindei sau jirului.
Existenţa pe teren a mocirlelor apte pentru scăldători este o condiţie de menţinere a mistreţilor în
acea pădure. Iarna se culcă unul lângă altul pentru a nu pierde multă căldură; vara dorm la
distanţă. Solitarii îşi iac un culcuş săpat, bine căptuşit.
Pagube cauzate: Pentru pădure, mistreţul este mai mult folositor decât dăunător deoarece
contribuie la combaterea biologică a dăunătorilor animali, iar prin râmat, creează condiţii mai
bune pentru regenerarea naturală a arboretelor. Pagubele ar consta doar în dezrădăcinarea unor
puieţi şi consumarea ghindei din semănăturile directe.
Pentru culturile agricole şi păşuni mistreţul este dăunător, de aceea pentru a nu crea
conflicte, vânătorul trebuie să fecă tot posibilul să ţină mistreţii departe de aceste culturi
(porumb, ovăz, cartofi). Acest lucru se realizează, pe de o parte, prin ogoare de vânat în
69
interiorul pădurii, pe de altă parte prin reducerea densităţii. Acolo unde mistreţii cauzează
pagube an de an, creând dificultăţi deţinătorilor terenurilor de vânătoare, mistreţii trebuie
împuţinaţi sau chiar lichidaţi.
Boli, duşmani: Mistreţul este rezistent la răniri şi la boli, cu excepţia pestei porcine, care
poate distruge 70 - 80% din efectiv. Duşmanii lui cei mai periculoşi sunt: urşii, lupii şi râşii. In
lupta cu ursul, de obicei acesta din urmă iese învingător, chiar dacă e vorba de un vier în plină
putere. Lupii îi ucid mai cu seamă, iarna, când sunt slăbiţi.
Mistreţul este prudent peste măsură, miop; se conduce după miros şi auz, simţuri extrem
de ascuţite.
Vânătoarea de mistreţi: Perioada legală de vânătoare a mistreţului este între 1 august şi
31 ianuarie. Acolo unde mistreţii produc prejudicii se pot împuşca şi în afara acestei perioade, cu
aprobare specială. împuşcarea este permisă cu proiectile unice trase din arme lise sau cu arme cu
glonţ, de la calibrul 6,5 mm în sus .
Vânătoare cu străini, s-au împuşcat 9 mistreţi.

Mistreţul se vânează aplicând următoarele metode:
Goana: este metoda cea mai des aplicată la vânătoarea de mistreţ. Goana la mistreţi se
poate efectua cu gonaşi sau cu câini.
Unii autori recomandă ca în parcelele de formă lungă în care trecătorile mistreţilor se
cunosc bine, să se aşeze 3 linii de vânători la distanţă de 200 - 300 m una de alta. In linia 1 să fie
puşi vânători pe care nu se poate conta mult, iar în a treia vânători din cei mai experimentaţi.
Mistreţii vor trece, mai uşor peste linia 1, nu prea greu peste linia 2, dar în linia 3 vor cădea
mulţi. Vor avea satisfacţia mulţi vânători de a fi tras, iar rezultatul material va fi bun. Dacă ar fi o
singură linie, iar mistreţii ar nimeri pe la vânători slabi, goana ar fi compromisă. Pentru
siguranţă, se pot pune 2-3 vânători şi la trecătorile din spate, deoarece unii mistreţi, mai ales
solitarii au obiceiul să treacă peste linia de gonaşi.
Pânda clasică la mistreţi se face în august, la porumb şi cartofi, unde mistreţii cauzează
pagube. Neajunsul acestei metode este că, fiind întuneric, nu se vede în ce se trage, aşa încât pe
de o parte se pot comite erori, împuşcându-se animale domestice, iar pe de alta se răneşte mult
vânat, care neputând fi urmărit noaptea, până a doua zi se alterează. O altă metodă este şi pânda
la hrănitoare:
70
„Încă de cu vară se pune hrană acolo unde se ţin mistreţii şi se completează cu
regularitate pe măsură ce se consumă. Când a început sezonul se face pânda în apropiere, trăgând
când mistreţii au venit la hrană şi mănâncă. După ce s-au obişnuit, vin la hrană înainte de a se
însera, deci se poate trage pe lumină. Este adevărat că vânatul nu trebuie împuşcat la hrănitori,
însă în cazul de faţă nu este vorba de hrănirea complementară din timpul perioadei critice din
ianuarie - februarie, ci de o nadă pusă tocmai în vederea vânătorii."
Pânda la scăldătoare se practică dimineaţa când mistreţul se întoarce în pădure, venind de
la câmp, unde a mâncat. Este preferabil a se face un observator înalt la 40 - 50 m distanţă de la
scăldătoare, pentru ca vânătorul să nu fie simţit prin împrăştierea de vânt a mirosului.
Fig. 24 - Modele de observatoare:

1,2,3,4 – improvizate; 5,6,7 – deschise descoperite; 8 – deschis şi acoperit; 9,10,11 –
închise şi acoperite
71
Împuşcarea la scăldătoare este justificată numai când este vorba de combatere. Are
avantajul că se practică ziua.
Pânda la arbori cu fructe. În anii când nu este fructificatie generală de stejar şi fag, dar
există câţiva arbori care au avut ghindă, jir, eventual meri sau peri pădureţi, pânda se poate face
în apropierea acestora, bineînţeles luând toate măsurile de camuflaj şi linişte pentru a nu fi
simţiţi. În pădure mistreţii se mişcă şi înainte de a se întuneca. Aceste locuri cu hrană trebuie
cunoscute.
Pânda la râmături. Mistreţii au obiceiul de a continua râmatul seara acolo unde au mai
râmat în dimineaţa precedentă. Dacă a fost identificată o râmătură proaspăta, se poate sta seara la
pândă, în apropierea ei.
Pândele deserise mai sus reuşesc numai dacă pe teren este linişte, iar vânatul nu este
tulburat. Ultimele trei au avantajul că se aplică ziua, deci nu se trage la întâmplare, rănind
vânatul şi în acelaşi timp nu se împuşcă în dauna calităţii (purcei, femele).
Apropiatul, nu este o metodă aplicabilă mistreţului, acesta fiind în general animal de
noapte. Întâlnirile cu mistreţul, pe lumină, sunt rare şi întâmplătoare.
Vânătoarea pe urmă, este o metodă sportivă, frumoasă.
Mistreţul este rezistent la împuşcătură. Se întâmplă ca, atins fiind de un glonţ, după ce a
căzut şi se zbate, să se ridice şi să plece distanţă de kilometri, fără să mai poată fi găsit.
Valorificarea: Mistreţii împuşcaţi se alterează mai repede decât oricare alt vânat. De
aceea, eviscerarea trebuie făcută imediat. Când se împuşcă mai mulţi mistreţi odată atunci, la
transport nu trebuie să fie puşi în căruţă unul peste altul.
Trofee constituie atât colţii din ambele maxilare cât şi părul lung din coamă, eventual şi
pielea, preparată covor, cu capul montat întreg. Deoarece colţii armă intră adânc în maxilar chiar
două treimi din lungimea lor totală, se recomandă ca botul trebuie să fie tăiat cu 20 cm în dosul
colţilor aparenţi, pentru ca astfel fierăstrăul să nu le atingă rădăcina. Când pielea urmează să fie
preparată covor, se cere atenţie ca să nu se smulgă părul din coamă.
Iepurele comun (Lepus europaeus P.)
Iepurele comun a ocupat şi mai ocupă primul loc în fauna noastră vânătorească, în ceea
ce priveşte valoarea economică şi ca obiect de practicare a vânătorii. Vânătoarea la această
specie este cea mai accesibilă masei mari a vânătorilor, nu este foarte solicitantă aşa încât o pot
practica şi cei cu mai puţine calităţi fizice, este un excelent exerciţiu de tir la ţinta în mişcare şi
72
oferă posibilitatea "ieşirii" în natură în zile frumoase de iarnă petrecute alături de alţi vânători
împătimiţi.
De aceea, în primul rând la ocrotirea , dar şi la recoltarea lui, trebuie să se acorde grija şi
importanţa cuvenită.
Denumiri: Masculul se numeşte iepuroi, femela - iepuroaică, iar cel tânăr, incomplet
dezvoltat - vătui. In limbajul vânătoresc german, iepurii care au ajuns la trei sferturi din mărimea
definitivă sunt numiţi Dreiläufer (după Brehm, 1964).
Datele biometrice: Lungimea totală a corpului este, după unii autori, de 58,4 - 67 cm din
care 9 - 10 cm coada. După alţii, lungimea medie ar fi de 75 cm din care coada 8 cm. Înclinăm să
dăm credit valorii mai mari deoarece statisticile făcute se referă la iepurii împuşcaţi, iar aceştia
sunt, în proporţie mai mare de 60%, mai mici de un an. Urechile au 11,7 – 15 cm, iar înălţimea
este de cca. 30 cm.
Greutatea: Greutatea la fătare este de 0,130 kg, la o lună de 1 kg, la 3 luni de 2 kg, la 6
luni de 3,5 kg. S-au cântărit şi iepuri de 5 - 6 kg la iepurii de pădure, dar greutatea medie a celui
adult este de 3,8 - 4 kg. Greutatea depinde de vârstă, fiind direct proporţională cu aceasta. Se
înţelege că în anii cu spor anual mare, fiind vânaţi un procent mai mare de iepuri tineri, media
greutăţii va fi mai mică. S-a observat că dacă nu se vânează deloc pe un fond de vânătoare timp
de un an, anul următor media greutăţii la iepurii împuşcaţi este sensibil mai mare. De asemenea,
iepurii care trăiesc în pădure, în zona de deal şi premontană sunt mai grei, odată pentru că sunt
vânaţi mai rari şi ating vârste mai mari, dar şi pentru că aici complexul prădător este mai
dezvoltat, selecţia naturală mult mai acută, rezistând doar iepurii mai bine dezvoltaţi.
Este interesant de menţionat greutatea diferitelor părţi ale iepurelui aşa cum sunt date de
Hell şi Farkas 1961, citat de Cotta, Bodea şi Micu 2001:
73
Greutatea diferitelor părţi ale corpului iepurelui
Tabel …..
Părţi care se pot Părţi care nu se pot
Partea corpului Total (%)
consuma (%) consuma (%)
Crupa şi picioarele
40,89 - 40,89
din spate
Picioarele din faţă şi
27,63 - 27,63
coastele
Organele interne 6,98 - 6,98
Pielea şi labele - 10,33 10,33
Organe interne - 14,17 14,17
Total 75,50 24,50 100
Formula dentară: Iepurele comun face parte din Ordinul Lagomorpha fost
Duplicidentata. Această denumire vine de la faptul că în spatele incisivilor superiori - laţi şi
ascuţiţi - sunt dispuşi doi dinţi mai mici şi bonţi, aproape cu patru laturi, aşa cum reiese şi din
formulă:
Fig. 25 – Craniu cu dentiţia iepurelui (http://courses.washington.edu/choldate)
Dinţii rozători (incisivii) au creştere nelimitată. Pe lângă mişcarea caracteristică a

maxilarului inferior înainte şi înapoi a tuturor rozătoarelor, la iepuri maxilarul inferior mai
execută o mişcare suplimentară de la stânga la dreapta.
Culoarea părului: variază de la foarte deschis la închis, foarte rar bătând în negru; apoi
variaţii de la cenuşiu la roşcat, deosebiri de acest fel putând fi întâlnite chiar în acelaşi teren.
Părul are la bază culoarea cenuşie, pe la mijlocul lungimii albă sau gălbuie, iar la vârf neagră.
Năpârlirea se produce primăvara, toamna şi iarna, părul se îndeseşte pe măsură ce
temperatura scade. Iepurii tineri au pe frunte o pată de păr alb, care însă, excepţional, poate fi
întâlnită şi la cei mai în vârstă.
Dimorfismul sexual: este practic inexistent. Deosebirea dintre masculi şi femele se poate
face doar la iepurii capturaţi doar prin cercetarea organului genital. La iepurii care se mişcă în
teren deosebirea se poate face doar în timpul împerecherii, după comportamentul sexual. La
iepuri nu există caractere sexuale secundare.
74
Proporţia sexelor: este de circa, 46 masculi la 56 de femele (Scărlătecu şi colab., 1963,
citat de Cotta, 1982), dar practic poate fi considerată de 1:1. Fiind o specie poligamă, interesul
înmulţirii ar cere ca, la acelaşi efectiv, să existe în teren un procent mai mare de femele, dar acest
lucru nu poate fi realizat prin împuşcare, animalele de sex masculin neputându-se deosebi de cele
de sex feminin. Aceasta se poate realiza în cazul repopulărilor, când se lucrează cu iepuri prinşi
şi cercetaţi sub raportul sexelor.
Longevitatea: este după unii autori de 8 ani, după alţii de 12 ani. În practică, din cauza
vânării intensive, majoritatea iepurilor (62 %) cad înainte de a împlini un an, 22 % au între unu şi
doi ani şi abia 16 % din iepurii împuşcaţi depăşesc 2 ani (Rieck 1955 citat de Cotta,1982).
în literatură se dau mai multe criterii pentru aprecierea vârstei iepurilor, dar pentru practică cele
mai multe s-au dovedit nesigure. Amintim ca metodă sigură metoda Stroh, care presupune
analiza unei proeminenţe osoase (de mărimea unui bob de grâu) situată la 1 - 1,3 cm de la
articulaţia degetelor, pe radius la piciorul din faţă. Ea este cu atât mai pronunţată cu cât iepurele
este mai tânăr, dar dispare la iepuri de peste 10 luni. Din acest motiv, nu putem împărţi iepurii
decât în mai mici de 10 luni sau trecuţi de 10 luni. Pentru calculul sporului anual este însă
suficient.
O metodă foarte precisă, dar aplicabilă doar în condiţii de laborator, este metoda Rieck.
Aceasta presupune cântărirea cristalinului uscat, care este cu atât mai mare cu cât iepurele este
mai în vârstă.
Glasul: Iepurele rănit şi prins de om sau de răpitoare, se vaietă într-un mod caracteristic,
bine cunoscut de vânători şi gonaşi. Imitarea acestui glas de către vânător serveşte la ademenirea
vulpii la metoda de vânătoare "la pândă cu chemătoare". În rest, iepurelui nu i se aude glasul,
doar masculul, când urmăreşte o femelă în călduri, scoate câteodată un mormăit slab.
Urme: Oricât de încet s-ar deplasa, iepurele nu merge niciodată la pas, ci sare
întotdeauna. Urmele sunt inconfundabile, urma picioarelor dinapoi fiind aşezate întotdeauna
înaintea celor picioarelor din fată. Doar când stă pe ioc urma picioarelor dinainte este imprimată
în faţa celor dinapoi.
Fig. 26 – Urme de iepure (Cotta e.a. 2008)

a – mers încet; b – mers ceva mai repede; c – fugă;
A – urmele picioarelor anterioare; B - urmele picioarelor posterioare
75
Fig. 27 – Modul de imprimare a urmelor de iepure
Iepure în fugă Fig. 28 – Mişcările iepurelui şi urme lăsate (Cotta e.a. 2008)
Excrementele: au forma unor cireşe mici, turtite. Proaspete au o culoare brună închisă,
dar pe măsură ce stau în ploaie şi aer capătă o culoare deschisă - gălbui - maronie.
Simţuri: Auzul şi mirosul sunt foarte bine dezvoltate. Văzul este relativ slab dezvoltat,
din care cauză vânătorul are şansa să-i vină iepurele în bătaia puştii chiar dacă nu este camuflat,
cu condiţia să stea nemişcat, deoarece iepurele sesizează mişcarea.
Răspândire şi biotop: Iepurele comun este răspândit în toată Europa şi o mică parte din
Asia de est. Excepţie fac Peninsula Iberică, Irlanda, Sardinia, Peninsula Scandinavă şi vârfurile
Alpilor. La noi poate fi întâlnit pe toată suprafaţa ţării, exceptând spaţiul acvatic şi parte din
golul de munte.
76
Câmpiile întinse cultivate agricol, dar nu cu monoculturi pe suprafeţe întinse, ci cu
parcele nu prea mari cultivate şi cu alte plante care alternează între ele, constituie biotopul
preferat al speciei. Fondul de vânătoare câştigă mult în calitate dacă pe terenul agricol sunt
trupuri de pădure de 300 - 400 ha sau chiar mai mici, aşa încât să reprezinte 10 - 15% din totalul
suprafeţei terenului. Cele mai favorabile păduri sunt cele de foioase, de vârste amestecate, cu
subarboret, în care iepurele găseşte atât adăpost cât şi hrană în timpul iernii. In lipsă de pădure
sunt folositoare şi culturile forestiere de protecţie, dacă au o lăţime de cel puţin 10 m. De
asemenea, orice pâlc de mărăcini, orice remiză de 0,2 - 2 ha sunt utile pentru apărarea contra
duşmanilor şi împotriva vânturilor reci, dar şi pentru procurarea hranei. În trupurile mari de
pădure, iepurele populează doar marginea până la cca. 1000 m în interiorul pădurii.
77
În ce priveşte solul, se consideră bun pentru iepure cel argilo-nisipos, permeabil, cald,
fertil, apt pentru mai multe culturi agricole. Luncile inundabile în care apa rămâne 2-3 zile, apoi
se retrage sunt defavorabile doar în măsura în care puii sunt înecaţi.
Altitudinea cea mai favorabilă este cea sub 250 m, cu teren de şes sau uşor ondulat, dar se
dezvoltă bine şi la dealuri la 300 - 400 m, cu condiţia să nu aibă un procent mare de împădurire.
Poate fi întâlnit, accidental şi la peste 1500 m; în această zonă nu se vânează şi efectivul rămâne
constant deoarece, din cauza condiţiilor grele, mortalitatea este la fel de mare cu natalitatea.
Condiţiile atmosferice au un rol decisiv asupra sporului anual. Timpul ploios şi rece din
mai până în august, mai cu seamă cel din mai-iunie, este factor negativ hotărâtor. Acest lucru
este nefavorabil atât prin efecte directe - înecarea puilor abia fătaţi şi provocarea de pneumonii,
dar şi prin efectul indirect - favorizarea dezvoltării bolilor parazitare care duc la moartea
tineretului. Stratul continuu de zăpadă care ţine 2 - 3 luni afectează şi complexul reproducător,
apărând mortalităţi din cauza limitării accesului la hrană. Precipitaţiile puţine şi temperatura
ridicată favorizează creşterea populaţiei de iepuri. De asemenea, o toamnă lungă şi călduroasă
influenţează pozitiv populaţia de iepuri, deoarece progeniturile din vară intră în perioada rece
mult mai robuste.
Reproducerea: Iepurii ajung la maturitate sexuală la 7 - 8 luni, mai repede femelele şi
mai târziu masculii.
Până în prezent cercetările ştiinţifice nu au putut dovedi că iepurii fătaţi în martie s-ar
reproduce în toamna aceluiaşi an. Acest lucru nu s-a reuşit nici în crescătorii artificiale şi, în
plus, activitatea sexuală a masculilor scade foarte mult spre toamnă.
Împerecherea începe primăvara, mai devreme în anii cu ierni uşoare şi mai târziu în cele
cu ierni aspre. Primii se reproduc iepurii de un an şi mai mult. De regulă, împerecherea durează
din ianuarie până în august cu un nucleu în aprilie - mai. În această perioadă masculii se luptă
între ei, bătându-se cu picioarele din faţă.
Cuplarea are loc, cel mai adesea, noaptea. Perioada de gestaţie durează 42 - 43 zile, după
care femela fată 1 - 5 pui. După studiile făcute de Riech, citat de Cotta 1982, 75% dintre femele
fată de patru ori pe sezon, restul de 25% doar de trei ori (date valabile pentru Europa Centrală).
78
În medie, pe un sezon o iepuroaică fată 7 - 8 pui, la prima şi ultima fătare mai puţini pui, mai
mulţi la mijlocul perioadei.
La fătat puii au corpul acoperit cu păr şi ochii deschişi, se deplasează singuri căutându-şi
adăpost. Mama îi caută pentru ai alăpta, perioadă care durează 3 săptămâni, după care puii sunt
independenţi. Imediat după fatare iepuroaică este aptă pentru împerechere.
Sociabilitate: Iepurele nu este un animal sociabil, doar în perioada de împerechere pot fi
văzuţi în grup. Aşa se explică lipsa comunicării între ei prin glas.
Obiceiuri: Iepurele este un animal cu activitate preponderent nocturnă, putând fi întâlnit
şi ziua doar în perioada de împerechere. Iese după hrană seara şi se înapoiază în culcuş
dimineaţa, mai repede sau mai târziu în funcţie de liniştea oferită de teren. Culcuşul constă dintr-
o adâncitură în brazdă, în tufişuri sau lângă un trunchi de arbore.
Când întâlneşte obstacole nu sare peste ele, deşi ar putea, ci caută să se strecoare pe
dedesubt. Pe acest obicei se bazează capturarea iepurilor vii, cu plasă de 1 m înălţime.
Are obiceiul de a se abate brusc, în lateral, printr-un salt apreciabil pentru a i se pierde
urma de către urmăritori; în termeni vânătoreşti se spune că iepurele face o "minciună".
Creşterea artificială este foarte dificilă.
Hrana naturală: În sezonul de vegetaţie hrana constă din ierburi şi buruieni, preferă
lucerna şi trifoiul. Toamna şi iarna, hrana de bază este grâul verde dacă zăpada nu este acoperit
cu crustă de gheaţă. În caz contrar iepurii suferă de foame şi caută rămurele, muguri, coajă de
puieţi sau lăstari tineri, putând provoca pagube în culturile pomicole şi în plantaţii. Consumă şi
fructe. Necesarul de apă şi-1 acoperă din conţinutul de apă al hranei consumate şi din rouă, motiv
pentru care rezistă bine şi în regiunile secetoase.
Fig.29 - Hrănitori pentru iepuri

Raza de mişcare, fidelitatea faţă de locul de trai: Cercetările făcute de Ullrich, citat de
Kroning pentru 174 de iepuri marcaţi şi apoi eliberaţi au dovedit următoarele: 55 % dintre iepuri
au fost vânaţi pe o rază de 1 km de la locul de marcare, 25 % într-o rază de 2 - 3 km, 14 % la 3 -
10 km, iar peste 5 % s-au îndepărtat la peste 10 km. Şi alte studii şi cercetări au ajuns
aproximativ la aceleaşi cifre statistice. Ne păstrăm rezerva că aceste date depind de foarte mulţi
factori: liniştea din teren, complexul răpitor, mărimea planului de recoltă etc. Totuşi, concluzia
este că circa jumătate din iepuri nu se îndepărtează mai mult de 1 km de locul obişnuit de trai.
Acest lucru este confirmat şi de foarte numeroasele observaţii făcute la vânători, prin care s-a
constatat că mulţi iepuri, după ce au fost speriaţi şi au fugit la 1 - 1,5 km s-au întors înapoi
trecând chiar printre gonaşi.
79
Densitatea: variază în limite largi, de la 30 - 40 indivizi la 100 ha teren în martie, până la
1 - 2 indivizi pe aceeaşi suprafaţă. .
Duşmani, boli: Câinii hoinari, pisicile hoinare, ciorile grive şi coţofenele sunt duşmanii
cei mai mari din cauza prezenţei lor în tot cursul anului, răspândirii largi şi numărului lor mare.
De asemenea, vulpea, hermelina, nevăstuica, dihorul, bufniţa fac pagube mari în anii în care
şoarecii - hrana de bază - sunt în număr mic. Deci, înmulţirea iepurilor este influenţată şi indirect
de precipitaţii care afectează efectivul de şoareci. Dintre răpitoarele cu pene de zi, cele mai mari
pagube le face uliul porumbar şi, în mai mică măsură alte răpitoare.
Pagube pot provoca şi lucrările de chimizare şi mecanizare a agriculturii, precum şi
sporirea numărului de autovehicule care calcă iepurii - în scurt timp acest lucru va trebui luat în
considerare şi la noi.
Dintre boli, coccidioza afectează efectivele de tineret, tuberculoza şi staphylomycoza
afectează şi iepurii adulţi. Mai pot fi menţionaţi paraziţii pulmonari, gălbeaza, paraziţii intestinali
şi stomacali, care au însă un impact mai redus.
Fluctuaţiile de efectiv sunt cauzate şi de iernile deosebit de grele, de primăverile şi verile
ploioase, aceste cauze ducând la împuţinarea iepurilor până acolo încât vânătoarea a trebuit
oprită.
Vânătoarea: la iepure se poate face prin următoarele metode: goana la pădure, goana la
câmp, vânătoarea în cerc, vânătoarea în fâşii mari, vânătoarea la sărite.
Goana la pădure este cea mal atractivă, putând fi văzute şi alte specii de vânat, care
delectează ochiul Vremea trebuie să fie favorabilă - senin, îngheţ uşor, zăpada să permită
urmărirea vânatului rănit, fără vânt puternic. Vânătorii se aşează în linie dreaptă pe marginea
arboretului de unde vin gonacii.
80
Fig. 30 - Amplasarea vânătorilor în stand
Dacă nu există linie parcelară deschisă, aşa cum se întâmplă la dealuri, vânătorii se vor
aşeza în vârful unghiurilor pentru a se evita accidentele, pentru a se identifica mai uşor vânatul şi
pentru a se putea executa tirul fără obstacole. După ce vânătorul a ocupat ţiitoarea (locul din
stand în care a fost lăsat de către organizator), curăţă sumar frunzele şi zăpada de sub picioare şi
caută locurile largi prin care poate trage, încarcă arma şi rămâne nemişcat. Dacă în locul
respectiv există un arbore gros, vânătorul se va aşeza cu spatele la acesta.
Goana la câmp presupune aceleaşi reguli la care mai adăugăm:
- vânătorii să nu fie aşezaţi cu soarele în faţă;
- să fie folosit orice mijloc care îi poate camufla pe vânători;
- linia de vânători să nu aibă în faţă arătură adâncă şi îngheţată;
- să se dea semnal când linia de gonaci a ajuns la 150 m de vânători;
- să nu se încarce ţevile cu glonţ.
Vânătoarea în cerc presupune încercuirea unei porţiuni de teren cu diametrul de cel puţin
1 km. Între vânători sunt intercalaţi gonaci (fig. 26) şi la semnalul dat de organizator, toţi
participanţii la vânătoare se pun în mişcare către centrul cercului, împuşcându-se doar iepurii din
cerc. Această metodă este criticată pentru că dă şanse reduse vânatului.
81
Fig. 31 - Modul de organizare a vânătorii în cerc
Vânătoarea în fâşii mari este laborioasă, necesită o pregătire deosebit de temeinică, are
nevoie de foarte mulţi gonaşi, terenul trebuie să fie plan, fără obstacole etc.
Metoda de vânătoare la sărite, deşi are multe avantaje: sportivitate, economicitate,
uşurinţă în organizare, totuşi pentru motive bine întemeiate, privind apărarea stocului de
reproducţie, a trebuit să fie interzisă.
De asemenea, din motive etice, vânătoarea la pândă este interzisă.
Valorificarea: În prezent iepurii se valorifică ca vânat împuşcat sau viu, pentru export.
Venitul obţinut cu exportul iepurilor vii este mult mai mare decât cel obţinut cu iepurii împuşcaţi
chiar dacă cheltuielile de prindere sunt mari.
2.1.4. Evaluarea efectivelor de vânat. Calculul sporurilor şi a cotelor anuale de

recoltă.
Gestiunea vânatului se bazează pe o analiză atentă a evoluţiei efectivelor populaţiilor de

vânat din teritoriul analizat, prin compararea efectivelor reale cu cele optime, atât cantitativ cât şi
structural şi calitativ. În funcţie de această evoluţie, pentru fiecare fond de vânătoare recolta de
vânat se dimensionează în sensul determinării efectivului real către cel optim, structural şi
cantitativ.
Operaţiunea de determinare a efectivelor de vânat existente la un moment dat într-un
fond de vânătoare sub aspect numeric, poarta denumirea de „evaluarea efectivelor de vânat".
Expresii precum „recensământ" sau „inventariere" trebuie eliminate din folosinţă, deoarece
asupra vânatului din libertate nu se poate face niciodată o determinare precisă ori, cei doi
termeni, prin semnificaţia lor indică o asemenea situaţie. Recensământ sau inventariere se poate
face cel mult asupra unei populaţii de vânat din captivitate (fazani, vânat aflat în parcuri
împrejmuite etc).
Trebuie precizat faptul că evaluarea efectivelor de vânat nu se limitează la caracterizarea
cifrică simplă ci, cu prilejul său se determină şi structura populaţiilor de vânat sub raportul
categoriilor de vârstă şi al repartiţiei pe sexe. Este foarte importantă evidenţa numărului şi
82
calităţii exemplarelor în vârstă de până la un an, număr de natură să dea indicii asupra evoluţiei
efectivelor din anul respectiv.
La vânatul purtător de trofee, cu ocazia lucrărilor de evaluare se fac şi aprecieri asupra
calităţii acestora. Cu aceeaşi ocazie, în măsura posibilităţilor se stabileşte şi starea de sănătate a
populaţiilor.
Metodele de evaluare folosite în practica cinegetică sunt determinate de tipurile de peisaj,
mărimea teritoriului, mobilitatea indivizilor, densitatea populaţiei, calificarea şi disponibilitatea
personalului tehnic antrenat în acţiune etc.
În practica cinegetică din România, pentru speciile de vânat sedentare se execută o
evaluare de bază care se definitivează în unele cazuri cu evaluări specifice efectuate în diverse
faze tipice ale ciclurilor biologice ale speciilor (creşterea puilor la căprior, boncăluitul la cerbul
comun şi la lopătar etc). Pentru anumite specii evaluarea se execută într-un singur moment al
ciclului biologic (rotitul la cocoşul de munte, alergatul la capra neagră etc).
Pentru majoritatea speciilor de vânat sedentar evaluarea de bază se efectuează în luna
martie. Această perioadă a fost aleasă din următoarele considerente:
- în general, rigorile şi dificultăţile cauzate de sezonul de iarnă sunt depăşite;
- pentru majoritatea speciilor sezonul de vânătoare s-a încheiat;
- în general, speciile de vânat nu au pui, efectivul determinat constituind stocul real de
reproducţie, comparabil cu efectivul optim care se referă de asemenea la stocul de reproducţie;
- în perioada respectivă posibilităţile de observaţie sunt maxime, vegetaţia fiind încă în repaus
vegetativ;
Efectivele de vânat evaluate în martie la evaluarea de baza reprezintă baza planificării
recoltelor de vânat pentru sezonul următor, precum şi pentru celelalte măsuri de gestiune
ştiinţifică a vânatului (combaterea dăunătorilor, asigurarea hranei complementare etc).
Acest efectiv suplimentat cu sporul natural probabil constituie obiectul următorului sezon
de vânătoare.
În afara evaluării vânatului sedentar, pentru gospodărirea vânatului migrator este necesar
să se facă aprecieri şi asupra evoluţiei efectivelor acestuia, aprecieri care în lipsa unor metode
mai complicate se pot baza destul de riguros pe evoluţia recoltelor acestuia, corelate cu anumite
influenţe climatice determinante.
De asemenea se pot face evaluări în perioadele de creştere a puilor sau în locurile cu
concentrări hibernale.
Pentru speciile la care se înregistrează fluctuaţii semnificative de efective în funcţie de
evoluţiile climatice din sezonul estival (iepure, fazan, potârniche), este necesară o evaluare de
verificare care se efectuează înaintea începerii sezonului de vânătoare sau cu ocazia primelor
vânători din sezon.
Pentru reuşita operaţiunilor de evaluare a vânatului, participanţii la aceste acţiuni trebuie
să cunoască bine atât terenul cât şi aspectele legate de morfologia şi etologia vânatului. În
vederea eliminării unor erori, este necesar ca evaluarea să se execute concomitent pe spaţii cât
mai întinse. Este de preferat ca metodele de evaluare să fie cât mai stabile în timp pentru a da
posibilitatea comparabilităţii datelor obţinute.
Datele rezultate din acţiunile de evaluare a vânatului se compară şi se completează cu
cele obţinute prin observaţiile anuale ale personalului de teren.
Cele mai frecvente metode utilizate în gestiunea cinegetică din România sunt:
înregistrarea directă, citirea urmelor pe zăpadă şi eşantionajul.
83
Metoda înregistrării directe se bazează pe înregistrarea tuturor exemplarelor observate
în diferite zone ale fondului de vânătoare, pe tot parcursul anului cu ocazia patrulărilor, a
distribuirii hranei, a acţiunilor de vânătoare etc. Cele mai bune rezultate se obţin cu ocazia
observaţiilor din perioada de împerechere sau în timpul concentrărilor din iarnă în locurile de
hrănire. Pentru exemplarele purtătoare de trofeu se fac aprecieri privind forma şi calitatea
acestuia pentru a se evita înregistrările duble.
Cu această ocazie se înregistrează atât sexul animalelor observate, precum şi vârsta pe
categorii (tineret sub un an, tineret, adulţi, bătrâni).
Metoda se aplică cu rezultate bune la cocoşul de munte, capra neagră, urs, mistreţ precum
şi la cervide în perioada de împerechere.
Metoda citirii urmelor pe zăpadă se poate aplica în zonele în care ninsorile se produc
inclusiv în luna martie. Este specifică evaluării populaţiilor speciilor cu o activitate preponderent
nocturnă sau în terenurile împădurite unde observaţiile directe sunt dificile.
Efectuarea organizării pentru aplicarea acestei metode comportă deosebită atenţie şi
seriozitate. Organizată anterior, evaluarea se execută după căderea unei zăpezi, la un interval
suficient de mare pentru ca exemplarele speciilor care se evaluează să se fi pus în mişcare.
Fondul de vânătoare se împarte în sectoare ale căror contururi să poată fi parcurse pe
durata unei zile de către un observator. Fiecare observator înregistrează urmele intrate şi cele
ieşite din sectorul său. Pentru acest lucru este necesar ca observatorii să cunoască foarte bine
urmele tuturor speciilor din fondul de vânătoare analizat.
Diferenţele dintre numărul de urme intrate şi cele ieşite dintr-un sector constituie piesele
existente în sector. Pentru speciile care circulă în „şir indian" este necesară deplasarea până la cel
mai apropiat obstacol pentru a se stabili cu precizie numărul de exemplare din şir.
Metoda poate da anumite erori prin faptul că un anumit număr de piese pot rămâne în
interiorul sectorului parcurs, fără a fi înregistrate. Din acest motiv este necesar ca observatorul să
cunoască anumite locuri de concentrare din sectorul încercuit şi, în măsura posibilităţilor să
combine citirea urmelor cu unele observaţii directe.
Metoda eşantionajului se bazează pe evaluarea prin observaţii directe a exemplarelor de
vânat din anumite suprafeţe de probă determinate statistic şi extrapolarea acestor observaţii la
întreaga suprafaţă a fondului de vânătoare. In acest caz suprafaţa se împarte în mai multe
categorii în cadrul cărora densităţile de vânat sunt relativ egale (pădure, teren arabil, culturi pe
natură de specii etc).
Pentru fiecare categorie se delimitează suprafeţe de probă permanente de formă
dreptunghiulară.
În momentul efectuării evaluării pe fiecare latură se aşează observatori, iar suprafaţa se
parcurge cu gonaşi pentru stârnirea vânatului. Fiecare observator înregistrează piesele trecute în
stânga sa, în final efectuându-se însumarea exemplarelor din suprafaţa respectivă.
Pentru piesele numărate dintr-o anumită categorie se determină densitatea unitară care se
extrapolează la suprafaţa categoriei de teren respective. În final efectivele obţinute pentru fiecare
categorie se însumează rezultând efectivul la nivelul fondului.
Relaţia de determinare a efectivului prin pieţe de probă este:
s12…i - suprafeţele pieţelor de probă din categoria i;

n12...i - numărul pieselor de vânat în fiecare piaţă.
84
Când fondul de vânătoare are o repartizare uniformă a densităţi vânatului se consideră o
singură categorie de densitate cu relaţia:
S – suprafaţa productivă;
În general, metoda eşantionajului se aplică la speciile de vânat mic - iepure, potârniche,

fazan.
Calculul sporurilor şi al cotelor anuale de extras
Stabilirea planului anual de recoltă a vânatului pentru un fond de vânătoare se face în

baza calculului sporurilor şi a cotelor anuale de extras pentru fiecare specie de vânat. Aceste
calcule se realizează conform instrucţiunilor tehnice de calcul şi a propunerilor de cote de extras,
cu aplicare de la 1 Martie 1996.
Calculul sporurilor şi al cotelor de recolatat pentru cerbul comun
Sporul mediu annual

Sp.m.a. = ( )–(
Pentru aceste calcule au fost folosite datele din tabelele 2.12 şi 2.13.
suma efectivelor evaluate, începând cu ultimul an al perioadei analizate, respectiv
2010;
= suma efectivelor evaluate, începând cu primul an al perioadei analizate, respective
2001;
= cote extrase sau numărul de exemplare extrase, în cele 10 sezoane de vânătoare,
corespunzătoare perioadei analizate;
Nr.s = numărul de sezoane de vânătoare din perioada analizată.
Sp.m.a. = 16 bucăţi;
Aceste rezultat arată că efectivele de cerb comun realizează o creştere anuală de circa 16
exemplare.
Cota anuală de recoltat:
C.r. = ( Ef.u.a. : Nr.s.) + Sp.m.a. – Efectivul optim
Efecticul optim în cazul cerbului pentru fondul de vânătoare 5 Runc, este de 45 exemplare.
C.r. = 5;
Deoarece în ultimii 10 ani efectivele cerbului s-au situat peste nivelul optim sporul anual
este bun (5 exemplare pe an) şi va rezulta o cota de recoltă pozitivă.
Pentru sezonul de vânătoare 2010 – 2011 se vor recolta 5 exemplare (3 masculi şi 2 femele).
85
Calculul sporurilor şi al cotelor de recoltat pentru căprior
Sporul mediu anual (bucăţi):

Sp.m.a. = (Ef.u.a. : Nr.s.) + (C.r. : Nr.s.) – (Ef.p.a. : Nr.s.)
Sp.m.a. = 5 bucăţi
Acest rezultat arată că efectivele de căprior au o creştere anuală de circa 5 exemplare.
C.r. = (Ef.u.a. : Nr.s.) + Sp.m.a. – Efectivul optim
Efectivul optim în cazul căpriorului, pentru fondul de vânătoare Nr. 5 Runc este de 45 de
exemplare.
C.r. = 2
Deoarece în ultimii 10 ani efectivele căpriorului s-au situate puţin peste nivelul optim va
rezulta o cotă de recoltă pozitivă.
Pentru sezonul de vânătoare 2010-2011 se vor recolta 2 exemplare (1 mascul şi 1
femală).
Atât la căprior cât şi la cerb prin recoltele de vânat se va urmări păstrarea raportului între
sexe de 1:1.
Calculul sporurilor şi al cotelor de recoltat pentru mistreţ

Sp.m.a. = (Ef.u.a. : Nr.s.) + (C.r. : Nr.s.) – (Ef.p.a. : Nr.s.);
Acest rezultat arată că efectivele de mistreţ au o creştere anuală de circa 8 exemplare.
C.r. = (Ef.u.a. : Nr.s.) + Sp.m.a. - Efectivul optim
Efectivul optim în cazul mistreţului, pentru fondul de vânătoare Nr. 5 Runc este de 12
exemplare.
C. r. = 3 ;
Deoarece în ultimii 10 ani efectivele mistreţului s-au situat peste nivelul optim, rezultă o
cotă de recoltă pozitivă.
Pentru sezonul de vânătoare 2010-2011 se vor recolta 3 exemplare.
Calculul sporurilor şi al cotelor de recoltat pentru iepure comun

Sp.m.a. = (Ef.u.a. : Nr.s.) + (C.r. : Nr.s.) – (Ef.p.a. : Nr.s.);
Acest rezultat arată că efectivele de iepure comun au o creştere anuală de circa 3
exemplare.
C.r. = (Ef.u.a. : Nr.s.) + Sp.m.a. - Efectivul optim
86
Efectivul optim în cazul iepurelui comun, pentru fondul de vânătoare Nr. 5 Runc este de
25 exemplare.
C. r. = 2 ;
Deoarece în ultimii 10 ani efectivele iepurelui comun s-au situat la nivelul optim, rezultă
o cotă de recoltă egala cu sporul mediu annual.
Pentru sezonul de vânătoare 2010-2011 se vor recolta 2 exemplare.
Tabel
Efectivele de vânat pe specii de vânat
Efectivul de vânat la specia…

Anul
Cerb comun Căprior Mistreţ Iepure comun
2001 20 50 20 30
2002 50 50 15 25
2003 50 60 15 25
2004 60 60 20 25
2005 60 65 25 20
2006 80 65 30 30
2007 60 70 35 30
2008 70 80 40 30
2009 80 80 30 35
2010 90 80 40 30
Efectiv optim 45 45 12 25
Tabel
Cota de recoltă extrasă pe specii de vânat
Cota de recoltă extrasă la specia…

Anul
2001-2002 3 2 6 3
2002-2003 4 1 2 3
2003-2004 4 1 2 3
2004-2005 5 2 5 3
2005-2006 5 4 5 3
2006-2007 4 3 5 3
2007-2008 5 4 6 3
2008-2009 6 4 5 3
2009-2010 6 5 6 3
2.1.5 Dinamica efectvelor de vânat

Având la dispoziţie evaluările de vânat din perioada 2001-2010, am obţinut situaţia la
nivelul fondului de vânătoare pentru principalele specii şi s-au întocmit grafice pentru a
surprinde dinamica efectivelor de vânat (Tabelul 2.14).
87
Tabel
Efectivul specie de vânat

Anul
2001 50 40 16 35
2002 55 45 20 35
2003 65 50 20 35
2004 55 55 15 35
2005 55 55 16 30
2006 50 50 18 30
2007 50 50 15 25
2008 50 50 15 25
2009 60 60 20 25
2010 60 65 35 25
Efectiv optim 45 45 12 25
88
Efectivul de cerb comun din cuprinsul fondului de vânătoare luat în studiu prezintă o
oscilaţie în jurul unei valori medii de 55 de exemplare, valoare mai mare decât efectivul optim
calculate.
După cum se observă din graficul 1 sunt două vârfuri ale acestei oscilaţii, în anii 2001-
2010.
La căprior, graficul 2, observăm de asemenea o evoluţie oscilantă a efectivelor în
intervalul studiat, cu două maxime relative în anii 2004 şi 2010 , cu o medie superioară valorii
efectivului optim calculat.
Aceste oscilaţii sunt determinate de condiţiile de hrănire şi adăpost, variabile - în limite
normale - de la un an la altul şi de o intensificare a prădării din partea vulpilor, câinilor hoinari,
ce a avut ca efect o scădere uşoară a efectivelor în perioada 2005-2008.
O evoluţie oscilantă a efectivului pentru intervalul analizat o înregistrează şi mistreţul,
graficul 3, însă mai pronunţată decât la cervide, cu o creştere în anul 2009 şi o creştere mai
semnificativă în anul 2010.
In ceea ce priveşte dinamica efectivului de iepure comun, graficul 4, constatăm un regres
numeric, începând cu anul 2007.
Scăderea efectivului de iepure comun în această perioadă are drept cauze principale
intensificarea păşunatului animalelor domestice, creşterea numărului de câini hoinari şi
intensificarea braconajului.
CAPITOLUL III. Relaţii între populaţiile da vânat şi activitatea din

agricultură şi silvicultură.
Daunele produse de vânat vegetaţiei forestiere şi agricole în ultimele două decenii au

constituit şi constituie încă obiectul a numeroase cercetări. Prejudiciile produse sectorului agricol
sunt datorate în general insuficienţei hranei naturale din spaţiul forestier corelat cu
suprapopularea fondurilor de vânătoare, fapt ce determină vânatul să migreze către spaţiile
agricole pentru satisfacerea necesarului de hrană.
Părerile exprimate în literatura de specialitate în privinţa daunelor produse de vânat
pădurii sunt controversate. S-au studiat mai mult efectele acestor daune asupra dezvoltării
pădurii, fără a se insista pe cauzele producerii acestor prejudicii. Cert este că modul de
gospodărire a pădurilor influenţează direct dezvoltarea populaţiilor de vânat. Gospodărirea
vânatului trebuie să-şi atingă obiectivele în limitele ecologice admise, fără a leza interesele
gospodăririi pădurilor.
Dezvoltarea ambelor sectoare pe principii ecologice este o măsură care se impune tot mai
mult, fiind de mare interes atât în prezent cât şi în viitor.
3.1. Pagube produse de vânat vegetaţiei agricole şi forestiere

În cazul fondului de vânătoare studiat nu s-au înregistrat pagube produse de vânat, mistreţ
în special, culturilor agricole ale locuitorilor din comunele apropiate.
Nu se semnalează migrări ale vânatului din spaţiul forestier către culturile agricole ale
locuitorilor din zonă în schimb mistreţul provoacă oarece daune prin râmare mai ales în fâneţele
localnicilor, cuprinse în fondul de vânătoare.
Pagube produse de vânat pădurii
Cele mai frecvente daune sunt produse de cervide (mai mult de cerb decât de către
căprior). Aceste daune însă sunt izolate şi nu de natură să perturbe serios echilibrul ecologic al
arboretelor din zonă.
Aceste daune constau în : consumarea lujerului terminal şi a lujerilor laterali la puieţii din
plantaţiile de răşinoase şi din regenerările naturale; roaderea cojii la arborii tineri de frasin,
larice, stejar, brad şi molid.
La puieţi se înregistrează o roadere de iarnă şi una de primăvară produse de cerb şi
căprior. Sunt roase ramurile laterale şi lujerul terminal determinând o conformaţie defectuoasă şi
înfurcirea trunchiului viitorului arbore.
Cojirea produsă de cerb are loc iarna, culminând spre începutul primăverii, la pornirea
circulaţiei sevei. Este preferată coaja netedă a arborilor cu vârste între 15 şi 35 ani. Căpriorul
cojeşte şi el dar într-o mai mică măsură.
În primul rând menţionăm influenţa păşunatului intensiv practicat în arboretele din
cuprinsul acestui fond de vânătoare. Turmele de oi fee concurenţă cervidelor, reducând
semnificativ posibilităţile de hrănire a acestora din urmă. Urmare a acestui fapt, vânatul produce
pagube în arboretele tinere, unde cojeşte arborii de molid şi în plantaţii, unde consumă lujerul
terminal şi lujerii laterali ai puietilor.
Daunele produse de cervide vegetaţiei forestiere în arboretele din cuprinsul acestui fond
de vânătoare se explică şi prin depăşirea efectivului optim stabilit. Depăşirea efectivului optim în
ultimii ani, corelată cu insuficienţa hranei naturale produsă din cauza păşunatului, a condus la o
intensificare a daunelor produse de cervide, comparativ cu anii precedenţi.
Daunele produse de cervide prin consumarea mugurilor, a lujerilor puietilor şi a cojii
arborilor tineri au şi o explicaţie biologică, legată de metabolismul acestor specii de vânat.
Conţinutul cel mai mare în proteine şi elemente minerale se află întotdeauna în partea de
arbore care reprezintă creşterea anuală: lujeri, lăstari, drajoni. Mugurii şi lujerii puietilor au un
conţinut ridicat de proteine, elemente minerale şi vitamine. Coaja arborelui tânăr conţine 70-80
% apă, deci este suculentă, ceea ce-i sporeşte coeficientul digestibilităţii.
S-a constatat că vitamina C este cea mai bine reprezentată în coaja arborilor în ordinea:
molid, frasin, larice, stejar, variind între 22 şi 13 mg / 1000 g substanţă uscată toamna, iar
primăvara între 33 şi 9 mg / 1000 g substanţă uscată. Vitaminele B1 şi B2 participă în proporţii
mai mici. Aşadar cojirea care o face vânatul rumegător nu este un act de plictiseală ci o
necesitate organică, coaja făcând parte integrantă din hrana cervidelor.
3.2. Influenţe negative ale activităţii din silvicultură şi agricultură asupra

vânatului.
Influenţe negative ale activităţii din silvicultură asupra vânatului
Modul de gospodărire a pădurilor influenţează direct dinamica şi dezvoltarea populaţiilor

de vânat care îşi desfăşoară procesele specifice vieţii în cadrul ecosistemului forestier.
Tratamentele adoptate şi modul lor de aplicare sunt factori de influenţă asupra populaţiilor de
vânat. Pentru o mai bună înţelegere a problemei, vom face un studiu al evoluţiei claselor de
vârstă a arboretelor din cuprinsul fondului de vânătoare pentru perioada şi a influenţei acesteia în
timp asupra dezvoltării efectivelor de vânat din cadrul fondului de vânătoare studiat.
Evoluţia claselor de vârstă a arboretelor din cuprinsul Fondului de vânătoare Nr. 5 Runc în
perioada 1969-2003.
Tabel
Clase de vârstă (%)

Anul Total
I(1-20 II(21-40 III(41-60 IV(61-80 V(81-100 VI(101-
amenajării pădure
ani) ani) ani) ani) ani) 120 ani)
1969 16 12 29 35 8 - 100
1979 13 14 26 35 12 - 100
1990 9 17 18 36 16 4 100
2003 8 15 20 32 19 5 100
Din tabelul 3.1. se observă că în anul 1969, arboretele din clasele de vârstă V şi VI
totalizau 8 % din total. În prezent, ponderea acestora este de 24 %.
Structura pe clase de vârstă a arboretelor în anul 1969 prezintă un dezechilibru. Această
structură este efectul administraţiei silvice austriece care a făcut ca în perioada 1890-1918 să fie
exploatate majoritatea pădurilor bătrâne, virgine, pentru sortimentele de lemn deosebit de
valoroase. Aceste păduri ofereau hrana necesară vânatului în permanenţă, în fiecare sezon din
timpul anului, ca urmare a existenţei a numeroase deschideri şi poieni în arboret, a fructificaţiei
abundente a arborilor bătrâni şi a formării din loc loc în loc a numeroase ochiuri de regenerare.
Arboreteie tinere, închise, ce s-au întemeiat ulterior, nu puteau să ofere cervidelor hrana
necesară din cauza slabei reprezentări a păturii ierbacee şi a a subarboretului, explicată prin
creşterea consistenţei arboretelor. Astfel, locul arboretelor bătrâne, cu structură plurienă şi relativ
plurienă, a fost luat în câteva decenii de arborete regenerate pe cale artificială, echiene şi relativ
echiene. Urmarea firească a acestei stări de fapt corelată şi cu conjuctura social-economică a
timpului a fost scăderea accentuată a efectivelor de vânat, în special a cervidelor.
Proporţia claselor de vârstă I şi II s-a păstrat oarecum constantă în perioada 1969-2003,
totalizând în medie 26 %.
Conducerea arboretelor către structura pe clase de vârstă a pădurilor seculare care au
existat aici acum un secol este de dorit din punctul de vedere al economiei forestiere, dar şi al
economiei vânatului.
Legat de modul de gopodărire a pădurilor trebuie remarcată şi influenţa tăierilor de igienă
asupra vânatului. Arborii scorburoşi, uscaţi, oferă condiţii bune de adăpost pentru veveriţă, jder
de copac, pisică sălbatică, bufniţe, pentru ciocănitori şi alte păsări insectivore care contribuie ia
menţinerea stării de sănătate a pădurii, de aceea aplicarea acestor tăieri de îngrijire trebuie făcută
cu mult discernământ.
Lucrările de exploatare a pădurilor au şi ele, prin modul de execuţie, influenţă asupra
vânatului. Subarboretul, şi aşa slab reprezentat în pădurile de aici, a fost înlăturat de fiecare dată
prin lucrările de exploatare din ultimele decenii, reducând şi mai mult posibilitatea de hrănirea
vânatului. Această stare a fost însă compensată din plin în ultimul deceniu când s-au produs
doborâturi de vânt în masă fapt ce a determinat invadarea parchetelor de către zmeuriş.
Influenţe negative ale activităţii din agricultură asupra vânatului
În cadrul Fondului de vânătoare Nr. 5 Runc nu s-au înregistrat pagube aduse vânatului
din cauza activităţilor agricole.
3.3. Păşunatul animalelor domestice în fondul de vânătoare.
Păşunatul se practică în pădurile din cuprinsul fondului de vânătoare studiat de multă

vreme, continuând cu o mai mare intensitate după revoluţia din 1989.
Păşunatul este un factor dereglator al ecosistemului forestier, împiedicând sau reducând
mult, după caz, posibilităţile de regenerare a pădurilor.
Efect negativ are şi asupra vânatului prin faptul că turmele de oi consumă hrana naturală
a vânatului, mai ales în poienile destinate procurării hranei vânatului. Câinii de la stâni, pe lângă
faptul că ucid puii cervideior şi ai mistreţului, sunt vectori ai diferiţilor agenţi patogeni dintre
care cel mai periculos este rabia. Ei neliniştesc în permanenţă vânatul, izgonindu-1 din locurile
preferate şi liniştite, nu de puţine ori reuşind cu sprijinul ciobanilor să-1 captureze şi să-1 ucidă.
Singura soluţie pentru rezolvarea situaţiei este interzicerea radicală a păşunatului
animalelor domestice în pădure.
CAPITOLUL IV. Soluţii propuse pentru armonizarea relaţiilor dintre

gestiunea vânatului şi gestiunea pădurii.
Modificările survenite în structura pe clase de vârstă şi compoziţia pe specii a arboretelor

corelat cu modul de gospodărire a vânatului în fondul de vânătoare studiat, au determinat o
perturbare a echilibrului ecologic al pădurilor de aici.
Deşi sporadice şi de mică intensitate, daunele produse de cervide derivă din modul de
gospodărire a pădurii şi a vânatului în cadrul unor condiţii de mediu artificializate.
Pădurea ca biocenoza este o unitate în diversitate, orice modificare la nivelul părţilor
componente fiind resimţită la nivelul întregului sistem. De aceea gospodărirea raţională, pe baze
ecologice a pădurii şi a vânatului este de mare importanţă. Fără a ţine seama de aspectele
ecologice nu putem vorbi de o armonizare a intereselor celor două sectoare de activitate.
4.1. Încadrarea populaţiilor de vânat în limitele densităţii lor optime
Densitatea optimă reprezintă numărul de exemplare de vânat ce pot habita pe o unitate de

suprafaţă, astfel încât prin folosirea eficientă a condiţiilor biostaţionale, populaţiile de vânat să
realizeze o producţie cinegetică cantitativă şi calitativă maximă fără producerea de prejudicii
importante celorlalte elemente ale biocenozei.
În mediul neinfluenţat de om, atingerea densităţii optime de către efectivul de vânat se
exprimă prin stagnarea creşterii efectivului, adică printr-o relativă stabilitate a populaţiei. În
mediul aflat sub influenţa factorului antropic, semnele depăşirii densităţii optime se manifestă
prin degradarea cantitativă şi calitativă a asociaţiei vegetale şi ulterior a populaţiilor de vânat.
Speciile de plante preferate de vânat nu se mai înmulţesc şi dispar, rămânând numai cele nedorite
care totodată sunt şi cele mai puţin nutritive.
Pentru buna dezvoltarea a populaţiilor de cervide din cadrul fondului de vânătoare
studiat, având în vedere că ele depăşesc cu mult optimul stabilit, şi pentru păstrarea la un nivel
minim a pagubelor produse de acestea pădurii, recomandăm reducerea numeric dirijată a
efectivelor, în scopul încadrării în optim, concomitent cu continuarea procesului de selecţie şi de
normalizare a structurii pe clase de vârstă şi sexe.
Recoltele anuale de vânat vor fi corelate cu dinamica efectivelor, încadrarea în nivelul
optim realizându-se treptat, pe parcursul mai multor ani.
4.2. Hrana vânatului Măsuri pentru îmbunătăţirea hranei naturale. Hrana

Complementară
Hrana vânatului
Cu toate că primăvara, vara şi toamna, cerbul găseşte hrană în terenul liber, sunt totuşi
cazuri, când se simte nevoia completării hranei de către om chiar şi în aceste anotimpuri. Pentru
a se dezvolta normal şi a nu suferi pierderi în timpul iernii, vânatul trebuie să aibă hrană
suficientă în toate cele patru anotimpuri, deci şi iarna. Iarna intervenţia omului se produce fie
prin lucrări care fac posibil accesul vânatului la hrană naturală, fie prin punerea de hrană
complementară în teren. Completarea hranei vânatului nu este o problemă simplă, deoarece nu se
cunoaşte destul de bine preferinţa vânatului faţă de sortimente de hrană, apoi nu poate fi stabilită,
ca normă generală, nici cantitatea. Astfel, cifrele privind compoziţia şi raţia zilnică de hrană
complementară pentru cerbul nobil ce vor fi redate în acest capitol sunt în confruntare cu
prevederile normelor aflate în vigoare.
Măsuri peniru îmbunătăţirea hranei natural
Pentru a satisface nevoile fiziologice ale organismului animalelor sălbatice, hrana trebuie
să fie corespunzătoare atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ .În funcţie de condiţiile
de hrană se reglează plafonul populaţiilor, ritmul productivităţii, precum şi starea de vitalitate şi
calitatea vânatului.
In pădurea artificializată, mai mult sau mai puţin afectată de prezenţa omului, vânatul nu-
şi poate găsi hrană suficientă în tot cursul anului, pe teritoriul unde trăieşte. De capacitatea
pădurii de a asigura condiţii de hrană pentru cerb depinde şi acţiunea negativă a acestuia asupra
vegetaţiei forestiere, dar şi a acelei agricole din împrejurimi.
În timpul sezonului de vegetaţie, disponibilitatea hranei este asigurată prin dezvoltarea
unei bune pături ierbacee pe terenurile neproductive din punct de vedere silvicultural. Acestora li
se adaugă păşunile de pe lângă liziera pădurii, fâneţe.
Suprafeţele cu potenţial de hrănire sunt relativ răspândite neuniform în interiorul pădurii,
fapt ce determină ca vânatul să parcurgă distanţe mari pentru a-şi asigura necesarul de hrană.
Se cunoaşte faptul că cerbul comun poate produce pagube mai ales în arboretele tinere,
pagube cauzate prin roaderi şi cojiri. Pentru a preveni pagubele, nu trebuie să se acorde atenţie
doar în perioade deficitare de asigurare a hranei, ci se impune o preocupare permanentă în
această direcţie. Astfel, având în vedere scopul propus pentru zona studiată se vor lua
următoarele măsuri:
- lăsarea de arbori netăiaţi (plop tremurător, salcie căprească) pe marginea poienilor şi pe
liziera pădurii, pentru „producerea" de frunze şi lujeri;
- promovarea prin formulele de împădurire şi protejarea cu ocazia operaţiunilor culturale,
a arborilor şi arbuştilor producători de frunze ce prezintă interes pentru vânatul plantivor, cum
sunt: mărul şi părul sălbatic, scoruşul, salcia căprească, paltinul de câmp, păducelul, drobul care
rămâne verde şi iarna ş.a.m.d.
- plantarea speciilor forestiere enumerate mai sus şi a unor specii de pomi fructiferi
rezistente la condiţiile vitrege, în pâlcuri sau diseminat la margine de masiv, ori unde pot fi
identificate alte posibilităţi de plantare (în goluri, pe partea însorită a ogoarelor de hrană şi
liniilor somiere, sub liniile de înaltă tensiune etc.)
- tăierile de îngrijire să fie practicate în tot cursul iernii, din noiembrie până în martie,
cerbul comun având astfel posibilitatea să-şi completeze mai bine hrana cu lujeri, scoarţă,
licheni, de pe arborii doborâţi şi din resturile lăsate în pădure.
Hrana complementară
Se numeşte hrană complementară, aceea pe care omul o recoltează la momentul potrivit,

o depozitează, iar în perioada critică din timpul iernii când vânatul nu-şi poate acoperi necesarul
de hrană din mediul înconjurător, omul i-o oferă, punând-o pe teren în completarea celei
naturale. Hrănirea complementară are, temporar şi în condiţiile lipsei de hrană naturală din teren,
importanţa ei de necontestat.
Hrana complementară poate avea mai multe scopuri: să ajute vânatul să treacă cu bine
peste perioada critică din timpul iernii, să nu slăbească prea mult, să-1 lege de teren, să
micşoreze ponderea pagubelor pădurii sau culturilor agricole, să-i mărească greutatea corporală,
ştiut fiind că între greutatea corporală şi mărimea trofeelor este o relaţie strânsă.
Hrănirea complementară implică administrarea hranei în adăposturi de hrană (depozite,
hrănitori) sau în puncte de hrănire. Hrana complementară trebuie să fie de foarte bună calitate,
vânatul fiind, în general pretenţios în acest caz.
Frevert, citat de Cotta V.(1969), pe baza unor experienţe de decenii, prezintă pentru
cerbul comun următoarea raţie de hrană complementară zilnică:
-fan obişnuit………………………………………………………………..la discreţie
-fân de lucerna……………………………………………………………….0,250 kg
-colete de sfeclă şi frunze de sfeclă………………………………………….0,500 kg
- tărâţe de grâu sau secară……………………………………………………1,500 kg
-ovăz………………………………………………………………………….1,00 kg
-ghindă………………………………………………………………………..0,200 kg
- sfeclă…………………………………………………………………………1,500 kg
TOTAL………………………………………………………………………..4,950 kg
Evaluarea necesarului de hrană complementară pentru cerbul comun

La cerbul comun hrana complementară va fi asigurată în intervalul 15 Noiembrie - 15
Martie. Raţiile de hrană complementară pentru vânat sunt stabilite conform normelor tehnice de
consum pentru furajarea faunei cinegetice stabilite prin Ordinul 583 / 25-08-2004.
Raţia zilnică de hrană complementară pentru un cerb.
1. Furaje fibroase………………………………………………………….. 75 kg/ piesă/ sezon
2. Furaje concentrate………………………………………………………..25 kg/ piesă/sezon
3. Suculente…………………………………………………………………25 kg/ piesă/sezon
1. Furaje fibroase……………………………………………………………….4500kg /sezon

2. Furaje concentrate……………………………………………………………1500 kg / sezon
3. Suculente…………………………………………………………………….1500 kg /sezon
Total hrană complementară acordată pe sezon pentru un efectiv de 60 de cerbi, evaluat în
anul 2009 -7500 kg.
Anual se va asigura o cantitate de minimum 7 kg de sare / exemplar. Pentru anul 2009 a
fost asigurată o cantitate de 420 kg sare pentru un efectiv de 60 exemplare. Numărul de sărării
din cadrul fondului de vânătoare este de 30.
Am considerat necesar un număr de 120 zile pentru asigurarea hranei complementare a
vânatului ţinând cont că durata medie a stratului de zăpadă în cadrul Fondului de vânătoare este
de 100 de zile anual, astfel încât în această perioadă vânatul îşi procură mai greu hrana din
natură.
Evaluarea necesarului de hrană complementară pentru căprior
La căprior hrana complementară va fi asigurată în intervalul 15 Noiembrie - 15 Martie.
Raţiile de hrană complementară pentru vânat sunt stabilite conform normelor tehnice de consum
pentru furajarea faunei cinegetice stabilite prin Ordinul 583 / 25-08-2004.
Raţia zilnică de hrană complementară pentru un căprior.
1. Furaje fibroase……………………………………………………………25 kg / piesă / sezon
1. Furaje fibroase…………………………………………………………………1625 ke / sezon
Total hrană complementară acordată pe sezon pentru un efectiv de 65 de căpriori, evaluat

în anul 2009 este de 1625 kg.
Anual se va asigura o cantitate de minimum 3 kg de sare / exemplar. Pentru anul 2009 a
fost asigurată o cantitate de 180 kg sare pentru un efectiv de 65 exemplare. De asemenea, anual
se vor asigura frunzare pentru cervide, 2 tone / an.
Evaluarea necesarului de hrană complementară pentru mistreţ
Mistreţul este foarte sensibil la lipsa hranei astfel încât în anii cu deficit de hrană naturală
hrănirea complementară a acestuia este mai necesară decât a cervidelor. Hrana complementară
va fi asigurată în intervalul 15 Noiembrie - 15 Martie.
Raţia zilnică de hrană complementară pentru un mistreţ
1. Furaje concentrate……………………………………………………….….60 kg/ piesă /sezon
2. Suculente……………………………………………………………..…….60 kg / piesa / sezon
1. Furaje concentrate………………………………………………………………2100 kg / sezon

2. Suculente………………………………………………………………………..2100 kg / sezon
Total hrană complementară acordată pe sezon pentru un efectiv de 35 de mistreţi, evaluat
în anul 2009 este de 4200 kg.
Hrana se va amplasa în locurile frecventate de mistreţi; nu se va pune în grămezi, ca să
poată ajunge la ea şi tineretul.
Dat fiind că pentru ei gropile cu hrană depozitată constituie o atracţie, hrana va fi. plasată
sub grămezi de frunze amestecate cu fân în mici gropi, de unde va îi scoasă prin râmare.
De asemenea anual se vor achiziţiona şi distribui în teren porumb boabe (2 tone).
a) Îndrumări pentru recoltarea fânului
Cerbul fiind exigent în ce priveşte calitatea fânului, speciile de ierburi trebuie să fie din
cele mai bune; recoltarea şi uscarea trebuie făcute cu foarte multă grijă. Fânul recoltat de
timpuriu şi anume când începe înspicatul gramineelor din faneaţă, este de calitate bună, deoarece
conţine un procent mai mare de proteine şi un grad mai mare de digestibilitate.
Recoltându-se iarba de timpuriu, se mai poate obţine încă o coasă (otavă), deci în cursul
unui an se recoltează şi cantitate mai mare de la un cosit târziu, o singură dată. Otava are valoare
nutritivă mai mare decât fânul. Dar chiar dacă s-ar cosi o faneaţă o singură dată şi de timpuriu, şi
s-ar obţine o producţie mai mică decât la o coasa târzie, chiar şi atunci calitatea superioară a
fânului obţinut justifică recoltarea devreme. Uscarea are, de asemenea, importanţă pentru
obţinerea unui fân de calitate: dacă se usucă pe jos se pierd circa 40% din substanţele nutritive,
iar dacă plouă, până la 70 %. De aceea se recomandă uscarea pe prepeleci, capre, garduri de
lemn sau de sârmă. În acest caz, pierderea este numai de circa 20 % şi, în plus, uscarea nu
depinde aşa de mult de mersul vremii, iar pericolul de sfărâmare şi de pierdere a frunzelor nu
este aşa de mare.
b) Recoltarea şi folosirea frunzarelor
In terenul de vânătoare, frunzele şi lujerii arborilor şi arbuştilor fac parte din hrana
obişnuită a cerbului. Numai cu lucerna, trifoi sau alte plante ierbacee nu se poate rezolva bine
problema hranei cerbului, nici vara nici iarna, deoarece ele nu conţin toate substanţele nutritive
în cantitatea cerută de vânat. Dat fiind că frunzele şi lujerii intră în hrana naturală a cerbului
nobil în proporţie de circa 50 % înseamnă în hrana complementară din timpul iernii trebuie să
intre şi frunzarele, chiar dacă avem cantităţi suficiente de fân.
Frunzarele se vor face din lujeri de zmeur şi mur precum şi din ramuri subţiri, bogate în
frunze, de plop tremurător, salcie căprească şi scoruş. Păstrarea şi condiţionarea acestora se va
face conform instrucţiunilor şi prescripţiilor tehnice cunoscute.
4.3. Măsuri de protejare a plantaţiilor forestiere şi a arboretelor
Pentru prevenirea daunelor provocate de vânat plantaţiilor şi arboretelor tinere de larice,

stejar, frasin, brad, molid din cadrul Fondului de vânătoare Nr. 5 Runc recomandăm în principal:
- reducerea numerică dirijată a efectivelor de cervide pentru încadrarea lor în optim;
- interzicerea păşunatului animalelor domestice în pădure;
- asigurarea pentru vânat a hranei complementare conform raţiilor stabilite în contractul
de gestionare a fondului de vânătoare;
Pentru protejarea plantaţiilor de stejar, frasin, larice, molid, recomandăm menţinerea într-
un procent de 5-10% din compoziţia lor a plopului tremurător şi a sălciei căpreşti care constituie
o atracţie deosebită şi o hrana valoroasă pentru cervide, reducându-se astfel procentul de
vătămare a puieţilor. De asemenea trebuie continuată acţiunea de protejare a puieţilor de
răşinoase cu substanţe repelente prin pensularea lujerului terminal al acestora.
4.4. Influenţe antropice negative asupra vânatului Măsuri pentru

diminuarea acestora
Modul de gospodărire a pădurilor, reflectat prin structura pe clase de vârstă şi prin
compoziţia pe specii a arboretelor, reprezintă principala influenţă, pozitivă sau negativă, asupra
vânatului. Echilibrarea structurii pe clase de vârstă şi realizarea unei compoziţii optime pe specii
a pădurilor din cuprinsul fondului de vânătoare studiat, în vederea împlinirii dezideratelor
silviculturii şi pentru buna gospodărire a vânatului - se va face în timp prin aplicarea prevederilor
amenajamentului.
Tratamentul tăierilor rase în parchete mici aplicat pentru majoritatea arboretelor de aici
este într-o mare măsură favorabil vânatului. În mod normal aceste parchete vor fi invadate de
zmeur şi mur care constituie o hrană valoroasă şi apreciată de cervide, dar şi de vulpe etc.
Problema este că aceste parchete favorizează concentrarea cârdurilor de ceivide în anotimpul
rece fapt ce conduce la o creştere a procentului daunelor produse în aceste plantaţii.
Braconajul este o plagă pentru gestiunea vânatului în România. Modurile de înfăptuire a
braconajului sunt foarte cunoscute de populaţia locală. Fapta ca atare este considerată infracţiune
şi a fost sancţionată după vechea lege 103 / 1996 la fel cum va fi sancţionată şi cu legea
vânătorii nr. 402 / 2006, adică mai rar.
CAPITOLUL V. Măsuri privind ocrotirea şi îngrijirea vânatului.
5.1. Asigurarea hranei vănatului
Hrana, prin natura, calitatea şi cantitatea ei, constituie cel mai important factor ecologic
biotic care acţionează periodic şi dependent asupra populaţilor de vânat, fiind practic factorul
principal care determină plafonul acestora.
Situaţia hranei naturale pentru vânat în cadrul Fondului de vânătoare Nr. 5 Runc cste
prezentată detaliat în cap. 4.
În ceea ce priveşte hrana complementară, aceasta este constituită în principal din fan care
se obţine an de an prin cosirea ierburilor din poienile pentru hrana vânatului aflate în cuprinsul
fondului de vânătoare studiat şi în general este de calitate medie dar în cantităţile necesare.
5.2. Stabilirea necesarului de instalaţii vânătoreşti
Gospodărirea oricărui fond de vânătoare presupune amenajarea unor instalaţii şi

construcţii vânătoreşti care se folosesc în scopul hrănirii vânatului, a combaterii dăunătorilor lui,
în scopul observării în teren a acestuia cât şi pentru realizarea în bune condiţii a recoltei de vânat.
Situaţia instalaţiilor şi construcţiilor vânătoreşti existente a fost prezentată anterior în fişa
fondului de vânătoare.
Considerăm necesar a se realiza în perioada următoare încă 10 hrănitori pentru cervide şi
amenajarea a 1,5 km poteci de vânătoare.
Hrănitorile se vor amplasa cât mai dispersat în teren pentru a se evita concentrarea
cervidelor în anumite zone, în acest fel evitându-se eventualele daune asupra vegetaţiei
forestiere. Se vor amplasa în teren cât mai deschis şi cu expoziţie de detaliu însorită.
Numărul de sărării existent în teren este suficient, fiind necesară doar aprovizionarea în
permanenţă a acestora. Sarea este procurată an de an de la Salina Cacica.
Recomandăm în perioada următoare construirea a două observatoare acoperite pentru
observaţii asupra cervidelor.
Potecile de vânătoare existente totalizează 3 km. Considerăm necesară amenajarea a încă
unui km de potecă de vânătoare şi întreţinerea corespunzătoare a acelor existente.
Construirea instalaţiilor vânătoreşti propuse se va face eşalonat în timp, în funcţie de
disponibilităţile băneşti ale DIRECŢIEI SILVICE BOTOŞANI şi în raport cu urgenţa pentru
fiecare u. a.
5.3. Combaterea dăunătorilor vânatului nerăpitor
Având în vedere că dăunătorii cu păr şi pene determină pagube însemnate, în special în

rândul puilor de vânat, o activitate permanentă o reprezintă combaterea acestora. De asemenea în
acest sens un rol deosebit îl are şi sensibilizarea populaţiei pentru a-şi ţine câinii în cadrul
gospodăriei proprii şi nu lăsaţi să hoinărească prin păduri sau în zonele aproiate acestora.
Numărul de exemplare extras anual din speciile dăunătoare vânatului.
Tabelul 5.1
Specia
Sezonul
Caini hoinari Pisici hoinare Ciori Coţofene
2001-2002 16 6 8 6
2002-2003 10 4 10 11
2003-2004 23 10 6 10
2004-2005 18 19 11 14
2005-2006 20 10 - -
2006-2007 45 15 - 10
2007-2008 20 12 10 11
2008-2009 15 10 - 15
2009-2010 17 6 15 10
În perioada 2003 - 2007 s-a pus un mare accent pe combaterea răpitoarelor şi în special a
dăunătorilor cu păr (câini hoinari), iar recoltarea vânatului s-a făcut în concordanţă cu măsurile
de gospodărire a vânatului.
Reducerea numărului de dăunători animali (râs, câine hoinar, pisică hoinară) se face prin
observaţii riguroase şi vânători organizate în acest sens.
5.4. Igiena vanatului
Gestionarea optimă a oricărui fond de vânătoare nu se poate realiza fără menţinerea unei
stări sanitare corespunzătoare a efectivelor de vânat.
În general nu s-au semnalat epizooţii în cadrul fondului de vânătoare studiat; în anul 2007
au fost raportate două cazuri de turbare la vulpe.
Buna colaborare cu Direcţia Sanitar Veterinară a judeţului Botoşani pe linie de protecţie a
vânatului şi de combatere şi prevenire a epizooţiilor acestuia va asigura în continuare o stare de
sănătate corespunzătoare a efectivelor de vânat.
Începând cu anul 2003 se procedează la vaccinarea vulpilor împotriva turbării şi a
mistreţilor împotriva îmbolnăvirii cu pestă, folosind vaccinuri orale, respectiv momeli ce conţin
antidotul respectiv.
CAPITOLUL VI. STUDIUL ECONOMIC
6.1.Calcule economice
Vânătoarea este o activitatea care necesită cheltuieli lunare şi anuale pentru hrana
vânatului, transport, muniţie, retribuţia personalului care se ocupă cu probleme de vânătoare etc.,
iar repartizarea costurilor se face în raport cu valoarea de vânzare a produselor valorificate care
se evidenţiază direct pe sortimente: carne de vânat, trofee de vânat recoltate cu vânători străini
ş.a.
Activitatea de vânătoare presupune an de an un volum important de cheltuieli care trebuie
amortizate într-o anumită perioadă de timp şi totodată urmăreşte obţinerea unui profit care să-i
asigure continuitatea.
La nivelul Fondului de vânătoare Nr. 5 Runc cheltuielile care se referă la activitatea de
vânătoare în anul 2009 (ocrotirea, hrănirea, recoltarea vânatului şi întreţinerea instalaţiilor
vânătoreşti) sunt redate în tabelul 6.1.
Tabel
Valoarea(lei)
Specificaţii U.M. Cantitatea
Unitară Totală
Arenda fond
lei 431.17
vânătoare
Sare – bulgări kg 615 0.5 307.50
Porumb boabe kg 2000 0.35 700.00
Reparaţii
buc 5 35 175.00
hrănitori
Construire
buc 10 50 500.00
hrănitori
Amenajare poteci
km 1.5 100 150.00
de vânătoare
Salariu lei 12 luni 420 5040.00
Contribuţii
salariale către lei 13 luni 136.5 1638.00
stat
Muniţie lei - - 458.72
Echipament lei - - 150.00
TOTAL CHELTUIELI 9550.39
Calculul veniturilor realizate din acţiuni vânătoreşti în sezonul de vânătoare 2009-2010

este redat în tabelul
Tabel
Valoarea(lei)
Specificaţii U.M. Cantitatea
Unitară Totală
AUTORIZAŢII DE VÂNĂTOARE
CERB COMUN
-masculi trofeu (cu străinii) buc
-masculi selecţie(cu strănii) buc
CĂPRIOR
-masculi trofeu buc 2 450 900
-masculi selecţie(cu străini) buc
MISTREŢ (cu străini) buc
IEPURE COMUN(cu
buc 2 3340 6680
străini)
IEPURE COMUN buc 2 1000 2000
CARNE DE VÂNAT
CERB COMUN
-masculi buc 2 1000 2000
-femele şi tineret buc 3 750 2250
CĂPRIOR
-masculi buc
-femele şi tineret buc 2 120.24 240.48
MISTREŢ buc 5 400.8 2004
TOTAL VENITURI 16074.48
Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli reprezintă profitul. După cum se observă acesta nu
este foarte mare, (6524.09 lei), eficienţa economic a gestiunii vânatului realizându-se pe întreaga
activitate a Direcţiei Silvice Botoşani.
CONCLUZII
Elaborarea acestei lucrări s-a dorit a fi o analiză detaliată a factorilor de influenţă asupra
dezvoltării populaţiilor de vânat din zonă, precum şi o fundamentare ecologică şi economică a tot
ceea ce însemnă gestiunea cinegetică a unui fond de vânătoare.
Lucrarea evidenţiază totodată aspecte privind influenţa gestiunii arboretelor asupra
gestiunii cinegetice.
Studiul cadrului natural al acestei zone evidenţiază o distribuţie a formelor de relief şi
condiţiilor de pedogeneză, favorabile gestiunii vânatului.
Lucrarea prezintă elemente privind cunoaşterea biologiei şi a mediului de viaţă a speciilor
principale de vânat din cadrul fondului de vânătoare luat în studiu, respectiv a cerbului comun,
căpriorului, mistreţulu şi iepurelui comun precum şi măsuri de îngrijire a acestuia în vederea
conservării şi gestiunii durabile, raţionale, a efectivelor din zonă, în vederea menţinerii calităţii
populaţiilor de vânat, a îmbunătăţirii continue a acestora şi în vederea obţinerii de trofee
valoroase.
De asemenea existenţa în zonă a unor exemplare valoroase de cerb nobil, dar şi a unor
exemplare valoroase din alte specii de vânat, precum cerb, căprior, mistreţ, impune măsuri
privind păstrarea genofondului actual. Se demonstrează astfel, necesitatea armonizării
activităţilor de cultură a pădurilor cu obiectivele gestiunii populaţiilor de vânat existente în
teritoriul studiat.
Interferenţa factorilor naturali care condiţionează dezvoltarea populaţiilor de vânat cu
factorii antropici negativi devine un element definitoriu complex de armonizare a intereselor
gestiunii cinegetice a vânatului cu alte interese sociale ce nu pot fi realizate decât prin măsuri
legislative.
Susţinem astfel, pe baza examinării factorilor cu specific local, că o gestiune durabilă şi
eficientă a populaţiilor de vânat este posibilă doar prin aplicarea unei politici cinegetice la scară
naţională.
BIBLIOGRAFIE

Licenta Vanatoare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

S-ar putea să vă placă și

Licenta Vanatoare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Vanatoare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Amenajamentul Fondului de Vânătoare Nr. 5 Runc, aflat în

CAPITOLUL I. DESCRIEREA GENERALǍ A FONDULUI DE

CAPITOLUL II. STUDIUL FAUNEI

CAPITOLUL III. Relaţii între populaţiile da vânat şi activitatea din

CAPITOLUL IV. Soluţii propuse pentru armonizarea relaţiilor dintre

CAPITOLUL V. Măsuri privind ocrotirea şi îngrijirea vânatului.

CAPITOLUL VI. STUDIUL ECONOMIC

CAPITOLUL VII. EVIDENŢA APLICǍRII AMENAJAMENTULUI

1.2. Situarea geografică

A.Structura suprafeţei neproductivă cinegetic:

Număr de Modul de Denumirea fiecărei localităţi, a instalaţiilor, Suprafaţa

1.4. Limite şi vecinătăţi

1.6.1.Condiţii geomorfologice şi geologice

1.6.2. Condiţii climatice

1.6.2.2. Regimul pluviometric

Media precipitaţiilor în zonă este de 570-580 mm, dar ea înregistrează variaţii pe

1.6.2.3. Regimul eolian

1.6.3. Condiţii edafice

Substratul petrografic, clima şi vegetaţia prezintă diferenţieri nu prea însemnate în cele

Clasa Tipul de Sub tipul Succesiunea Conţinul în-%

1.6.4. Condiţii hidrologice

În zona păduroasă a fondului de vânătoare reţeaua hidrografică este asigurată de pârul

1.6.5. Tipuri de staţiuni

Tipuri de staţiuni Suprafaţa

Tipuri de staţiuni Suprafaţa

Tipul de staţiune majoritar, respectiv 5.2.3.1. - Deluros de făgete – luvosol litic –

1.7. Condiţii de vegetaţie

1.7.1. Vegetaţia forestierǎ

Cod Denumire % Compoziţie

Principalele culturi agricole de pe suprafaţa fondului sunt cele de porumb, floarea

1.8. Influenţele factorilor antropici

1.8.2. Organizarea zootehniei in zona studiată

1.9. Factorii care influenţieză amenajarea fondului de vânătoare

1.9.1. Rolul factorilor ecologici

În principal, aceştia se referă la factorii abiotici neinfluenţabili, precum temperaturile şi

1.9.2. Rolul factorilor geografici

1.9.3. Rolul factorilor biotici

Aceştia pot fi impărţiţi în factori vegetali (fitocenotici) şi animali (zoocenotici). În zona

În cele ce urmează prezentăm principalii factori, rezultat al activităţilor antropice, ce

1.10. Concluzii privind relaţia fauna - biotop

Mediul constituie complexul condiţiilor şi influenţelor externe de natură organică şi

Legătura strânsă dintre mozaicitate (întrepătrunderea tipurilor de peisaj) şi fenomenul marginii

Fig. 3. Schema mobilităţii unei cerhoaice. cu R zilnic, sezonier şi anual

CAPITOLUL II. STUDIUL FAUNEI

2.1. Patrimoniul cinegetic

FIŞA FONDULUI DE VÂNĂTOARE

Gestionat de DIRECŢIA SILVICĂ. BOTOŞANI

Pe baza contractului nr. 937 , încheiat la data 30 03 2001

EST: DN 28 B Flamânzi Copălău - Buda până la limita cu jud. Iaşi.

SUD: Limită cu jud. Botoşani şi jud. Iaşi.

VEST: DF de la intersecţia cu limita O.S. Botoşani până la cantonul silvic 19 Botoşani.

TOTAL SUPRAFAŢĂ NEPRODUCTIVĂ CINEGETIC 114

Specificări Cote de recoltă aprobate Cote de recoltă realizate

3.Hrană pentru vânat, pe sezoane de vânătoare.

5.Vanat găsit mort şi cauze

6.Populări sau repopulări cu specii de vânat

7.Trofee extrase de pe fond