50 DE MARI MITURI DESPRE

sexualitatea umana
Pepper Schwartz și Martha Kempner
PREFAȚĂ

Nu cu mult timp în urmă, un membru al Camerei Reprezentanților

din SUA spunea că el știe că o femeie nu poate să rămână
însărcinată dacă este violată fără voia ei. După cum explica el, ar
exista un anumit tip de proces al corpului care ar preîntâmpina
concepția în condițiile unui „viol veritabil“. Nu putem nici măcar să ne
imaginăm de unde a învățat așa ceva. A pretins că i-au spus acest
lucru doctorii, dar, în afară de cazul în care aceștia mințiseră sau
glumiseră, nu ne putem imagina pe nimeni care să fi făcut medicina
și chiar să creadă așa ceva. Este atât de ridicol, încât nu ne-ar trece
niciodată prin minte să includem acest lucru printre miturile
din această carte. Și, cu toate acestea, un bărbat adult, bine educat
— un membru al Congresului, totuși — a crezut acest lucru cu destul
de multă tărie încât să se simtă suficient de sigur pe el ca să repete
acest lucru și pentru un reporter de televiziune.

Nu credem că acest mit este foarte răspândit, dar ne amintește că

există unele concepții greșite uimitoare cu privire la sexualitatea
umană, dintre care multe sunt confirmate de unii care se
autointitulează „experți“ și transmise ca adevăruri, iar unele dintre
ele sunt chiar predate în școală. Unele sunt atât de greșite, încât
pot fi dăunătoare, în timp ce altele pot provoca îngrijorări inutile si
anxietate.

Suntem cu toții victimele credule ale unui mit sau două la un anumit
moment al vieții noastre; nimeni nu primește toate informațiile
potrivite, iar uneori informațiile timpurii par corecte până când aflăm
că erau, de fapt, destul de inexacte, dar este posibil ca acest lucru
să nu se întâmple înainte să le fi spus și altora ceea ce credeam la
început.
în timpul primului an de facultate al lui Pepper, el stătea într-un
apartament, împreună cu câteva fete, dintre care majoritatea
fuseseră virgine atunci când veniseră. Una câte una, cele mai multe
dintre tinerele femei și-au găsit prieteni sau au început să aibă
foarte multe întâlniri și au ajuns să aibă relații sexuale. Una dintre
fete a rămas însărcinată de prima dată. Și era șocată. Era sigură că
„nu poți rămâne însărcinată prima oară când faci sex“ sau că
sansele să nu rămâi ar fi atât

de mari, încât nu trebuie să te îngrijorezi. Ca și cum ar fi fost un act

sexual care nu se pune și abia după aceea lucrurile devin serioase.
(Acest mit era foarte obișnuit în acele zile si era invocat destul de
des, asa că l-am inclus

în carte, alături de un mit mult mai nou conform căruia băutura

carbogazoâsă Mountâin Dew poate preveni sarcina dacă este băută
în cantități foarte mari sau dacă este folosită pentru spălături — vezi
Mitul #25).

Miturile au consecințe. Dacă noi credem că o femeie nu poate să

rămână însărcinată la primul contact sau în timpul ciclului, unii dintre
noi nu-și vor mai face griji cu contracepția în acele cazuri. Chiar și
miturile aparent inofensive ne pot schimba comportamentul.
Dacă noi credem, să spunem, că fetele roșcate sunt în mod natural
mai dornice sexual, anumite roșcate meii timide

vor primi avansuri care nu le plac și vor simți că trebuie să se ridice

la nivelul ùnor așteptări la care nu pot, sau nu vor, să ajungă.

Lucrurile devin si mai dificile, deoarece multe con-vingeri despre

sexualitate se bazează pe valori personale sau sociale, și nu pe
fapte științifice. Iar valorile se schimbă. Acum câteva generații,
mamele le spuneau fiicelor lor să rămână virgine până când se
căsătoreau, pentru că, așa cum se spunea, „el nu o să mai
cumpere vaca dacă poate să obțină laptele și gratis“. Probabil
că acesta nu era un sfat rău înainte ca revoluția sexuală
să înceapă să schimbe comportamentul femeilor la sfârșitul anilor
1960 și în anii 1970. Probabil că nu e un sfat rău nici acum, dar nu
mai reflectă realitatea de astăzi în care virginitatea, și nu experiența
sexuală, este adesea o povară culturală pentru femei. în
ciuda acestei realități și a faptului că adolescenții de astăzi fac sex
mai devreme si se căsătoresc mai târziu, mișcarea de abstinență
până la căsătorie din anii 1980,1990 și de la începutul anilor 2000 le
spunea tinerilor în mod categoric că sexul premarital era dăunător.
Deși anumiți oameni pot continua să aprecieze
virginitatea premaritală și ar trebui să fi se permită să acționeze
în conformitate cu convingerile lor, este inexact să spunem că, dacă
nu se face așa, este dăunător.

Alte mituri nu au fost, pur și simplu, niciodată adevărate. Uneori,

faptele sunt distorsionate din cauza agendelor politice. Niște activiști
care erau împotriva avortului, de exemplu, au inventat
literalmente consecințele fizice și emoționale ale avortului (vezi Mitul
#29), deoarece voiau să sperie femeile suficient de mult încât
acestea să nu facă un avort. Si mai sunt

și altele care au o anumită bază în faptele istorice, dar nu mai sunt

adevărate astăzi. Nu mai este adevărat, de exemplu, că femeile
tinere și adolescentele ar trebui să

evite dispozitivele intrauterine de teama că acestea le vor afecta

ulterior fertilitatea. Cele mai noi versiuni ale acestor metode
contraceptive simt sigure pentru femeile de orice vârstă.

Pentru această carte, am ales 50 de mituri despre sex.

Recunoaștem că a fost greu să ne restrângem la acest număr. Le-
am ales, în primul rând, dacă am considerat că le credeau foarte
multi oameni si că aceștia nu ar fi

putut să afle niciodată adevărul dacă nu l-am fi scris într-o carte. în

al doilea rând, le-am ales pe cele care conțineau dezinformări care
erau atât de periculoase, încât ne îngrijora faptul că, dacă oamenii
se bazau pe ele, le-ar fi putut dăuna grav lor (emoțional sau
fizic) sau altora (prin discriminare). Și, în sfârșit, le-am ales pe cele
pentru care existau cercetări serioase dovedind contrariul; nu am
vrut să ne facem vinovate de același lucru cu cel pe care-1
abordează cartea noastră! Probabil că puteți să vă gândiți la mult
mai multe. Și am fi încântate dacă ne-ați scrie și ne-ați sugera altele
(întotdeauna există a doua ediție!).

Dorim să abordăm câteva lucruri înainte de a ne adânci în

corectarea dezinformării. în cea mai mare parte, ne-am concentrat
pe cercetări din Statele Unite ale Americii și pe aspectele culturale
care sunt specifice acestei țări. Atitudinile cu privire la sexualitatea
umană sunt atât de diferite în jurul lumii, încât ar fi fost imposibil să
abordăm fiecare mit la scară globală. Acestea fiind spuse, includem
comparații cu alte țări și culturi la unele dintre miturile noastre, pentru
a ne ajuta să explicăm cât de diferite pot fi convingerile și cum
pot societățile să influențeze percepțiile.

Am încercat, de asemenea, să includem cuplurile de același sex ori

de câte ori a fost posibil; Desigur, anumite mituri — cum sunt cele
despre a rămâne însărcinată — sunt exclusiv pentru cuplurile
heterosexuale.

Altele sunt dedicate corectării dezinformărilor despre persoanele și

cuplurile gay, lesbiene, bisexuale sau transgen. Multe mituri, însă,
cum sunt cele despre a te preface că ai orgasm sau despre
importanța orgasmelor simultane, probabil că își au originea în
cuplurile heterosexuale, dar pot fi aplicate tuturor. Pentru
aceste mituri, am încercat să includem cercetări realizate pe cupluri
de același sex ori de câte ori a fost posibil. Din nefericire, pentru
multe aspecte cu privire la sexualitate și la comportamentul sexual
nu au fost realizate nici pe departe suficiente cercetări asupra
cuplurilor lesbiene și gay. Sperăm că, pe măsură ce căsătoria și
relațiile dintre persoanele de același sex devin mai deschise și
mai acceptate în societatea noastră, mai multi cercetători vor începe
să investigheze mai îndeaproape cuplurile de același sex. (Poate că
cea de-a doua ediție despre care vorbeam va putea să includă mai
multe informații.)

în sfârșit, vrem să ne asigurăm că cititorii noștri înțeleg că, deoarece

convingerile cu privire la sexualitatea umană se bazează adesea pe
valorile și opiniile personale, unele dintre lucrurile pe care le veți citi
reflectă convingerile noastre. Opiniile noastre se bazează pe
argumente științifice, pe care vi le prezentăm pe parcursul cărții.
Desigur, credem că este corect să știți că opiniile noastre se
bazează și pe experiența noastră de lucru colectivă, îndelungată, în
domeniul sexualității umane, experiență câștigată prin lucrări,
cercetări și în învățământ. Și dată fiind această experiență, uneori
nu am putut, pur și simplu, să nu adăugăm și câte un mic sfat în
capitolele noastre.

în cele din urmă, sperăm că aceste pagini te vor edifica, te vor lămuri
și te vor distra. Doar pentru că acestea sunt probleme serioase, nu
înseamnă că nu putem să ne și distrăm puțin cu ele.

PĂRȚI ALE CORPULUI

CINE CE ARE Șl CUM FUNCȚIONEAZĂ

MITUL #1

PENISURILE MAI MARI SUNT MAI BUNE

Cât de multe glume nu am auzit despre faptul că „dimensiunea

contează“? Si cât de multe răspunsuri de tipul „nu contează cât o ai,
ci cum o folosești“?

Există atât de multe glume despre penis și atât de multă

lăudăroșenie, încât nu mai este amuzant. Nu, chiar nu este.
Deoarece faptul că bărbații cu penisuri mai mici se îngrijorează că
nu vor fi suficient de virili îi poate face să evite actul sexual sau chiar
și să urineze în public și, chiar mai important, unii dintre acești
bărbați vor cumpăra diferite produse mincinoase care se
presupune că le vor face penisurile mai lungi, mai tari sau
mai groase. Bărbații tulburați pot chiar să opteze pentru intervenții
chirurgicale, iar aceste implanturi pot cauza leziuni ale nervilor și
chiar impotență. Chiar dacă au succes, acestea simt operații
serioase care includ tăierea ligamentului suspensor, urmate de
săptămâni de tracțiuni care includ agățarea unor greutăți de
penis (Vardi et al., 2008). Acest lucru duce la o
lungime suplimentară, dar numai în stare flască! (Deci, pentru cine
este, în realitate, această operație? Ar putea fi doar ca să-i vezi pe
ceilalți bărbați uitându-se cu invidie la penisul tău mai lung atunci
când ești la toaletă?) încercările de a adăuga în circumferință
presupun și mai multe probleme, ducând adesea la distribuția
inegală a țesutului gras adăugat, care poate avea un efect
de ansamblu plin de cocoloașe. Majoritatea bărbaților care au făcut
operația nu sunt mulțumiți de rezultate (Li et al., 2006).

DECI, CÂT DE MARI SUNT DE OBICEI?

Există diferențe în ceea ce privește dimensiunea penisului. Există

unele groase care simt scurte, lungi sau medii. Există unele lungi și
unele scurte de diferite circumferințe. Cel mai bun studiu cu privire la
dimensiunea penisului (Wesells et al., 1996) a descoperit
că dimensiunea medie a unui penis în stare flască este
de aproximativ 9 cm și aproximativ 13 cm în erecție. Atunci când
măsurătorile s-au realizat pornind de la zona inghinală, a fost de
aproximativ 16 cm. Circumferința medie a corpului penisului în stare
erectă este de aproximativ 12 cm. Două treimi dintre bărbați se
încadrau într-un interval de ±2,5 cm fată de aceste măsurători.

Și alte studii au ajuns la măsurători similare (Templer, 2002). în mod

interesant, aceste studii nu au descoperit nicio corelație între starea
flască si cea erectă, asa că, data viitoare când îți arunci ochii la tipul
de la pisoarul alăturat, amintește-ți: nu știi, de fapt, prea multe.

Au existat destul de multe studii care au investigat dacă înălțimea

unui bărbat are vreo corelație pozitivă cu dimensiunea penisului.
Bărbații mai înalți cred, în mod cert, că penisurile lor simt mai mari.
Un sondaj realizat pe internet, completat de 52 031 de bărbați și
femei heterosexuali a constatat că bărbații mai înalți estimează o
dimensiune mai mare, în timp ce bărbații mai scunzi estimează o
dimensiune mai mică (Lever et al., 2006). Este posibil să aibă
dreptate. Cercetători din Iran chiar au studiat dimensiunile organelor
sexuale externe la 1500 de bărbați și au concluzionat că lungimea
penisului are o corelație pozitivă semnificativă cu
înălțimea (Mehraban et al., 2007). Un studiu al Departamentului de
Urologie de la Spitalul de Marină și al Veteranilor din Atena a realizat
măsurători pe 52 de bărbați sub 40 de ani și a descoperit că
lungimea corpului penisului și . lungimea totală aveau ocorelație
pozitivă cu înălțimea (Spyropoulos et al., 2002).

Și masa corporală a avut anumite corelații cu mărimea penisului, dar

cei mai multi cercetători cred că această corelație este din cauza
faptului că penisul bărbaților obezi se retrage sub burtă și, astfel,
pare mai mic decât este. în cele din urmă, cercetătorii au conchis că
„nivelul de grăsime este un predictor bun atunci când un bărbat își
evaluează penisul ca fiind mic sau mare“ (Lever et al., 2006, p. 135).

Oamenii glumesc, adesea, spunând că, cu cât sunt mai mari mâna
și piciorul, cu atât este mai mare mădularul, dar se pare că nu este
cazul. Urologii de la Spitalul St. Mary și de la Spitalul Universitar din
Londra au studiat lungimea penisului erect la 104 bărbați și
au descoperit că nu există „o relație semnificativă din punct de
vedere statistic între lungimea penisului erect și mărimea la pantofi“
(Shah și Christopher, 2002, p. 586). Nimeni altcineva nu a descoperit
o astfel de legătură.
în timp ce mâinile nu par să ne spună nimic, se pare că degetul
arătător poate. Un studiu realizat pe bărbați iranieni a găsit o
corelație pozitivă între parametrii degetul arătător și dimensiunea
penisului unui bărbat (Mehraban et al., 2007). Un alt studiu realizat
pe un eșantion mic de bărbați a ajuns la aceeași
concluzie (Spyropoulos et al., 2002). Voracek și Manning (2003) au
oferit o explicație pentru acest lucru: „Genele homeo-tice (HOX)
reglează dezvoltarea membrelor, inclusiv a degetelor de la mâini și
de la picioare, precum și dezvoltarea sistemului urogenital, inclusiv a
penisului. Prin urmare, tiparele morfologice ale degetelor de la
mâini. pot fi asociate cu tiparele morfologice ale organelor genitale
externe“ (p. 201).

Deci pot exista, de fapt, anumite aspecte fiziologice care pot prezice
o lungime mai mare a penisului. Noi credem, însă, că întrebarea mai
potrivită ar fi de ce este toată lumea atât de interesată? Există, într-
adevăr, vreo diferență între penisurile mari și cèle mici atunci
când este vorba despre satisfacția sexuală?

CHIAR ESTE INFLUENȚATĂ PLĂCEREA DE DIMENSIUNE?

Ei bine, există două modalități de a privi problema: ceea ce este în

capul tău și ceea ce este la nivelul corpului tău. Cercetările
fiziologice se referă la cât de eficiente pot fi diferitele dimensiuni ale
penisului în ceea ce privește probabilitatea ca femeile să aibă
orgasm și să se bucure de sex. Factorii psihologici se referă la
cât de importantă este dimensiunea din punct de vedere mental,
emoțional sau chiar estetic pentru plăcerea femeii și/sau pentru
probabilitatea ca aceasta să aibă

orgasm. Câteva cercetări au urmărit ambele aspecte. Să ne uităm

mai întâi la datele cu privire la heterosexuali.

Masters și Johnson, faimoșii cercetători ale căror lucrări cu privire la

funcționarea sexuală de la sfârșitul anilor 1960 și din anii 1970 au
impulsionat întregul domeniu al sexologiei și pe cel al terapiei
sexuale, au investigat sute (poate chiar mü) de acte
sexuale heterosexuăle și au ajuns la concluzia că dimensiunea era
irelevantă sau e un factor minor pentru plăcerea sexuală a femeilor.
Cercetările lor au fost reproduse de nenumărate ori (Masters și
Johnson, 1966; Zilbergeld, 1999; Fisher et al., 1983). Principalul
motiv pentru care ei credeau că excitația sexuală și orgasmul nu
aveau legătură cu dimensiunea penisului era acela că vaginul este
un spațiu atât de adaptabil, încât, în general, pereții acestuia prind
penisul și se conformează dimensiunilor acestuia. Autorii remarcă
faptul că este posibil ca bărbații și femeile să nu simtă mereu
această prindere în timpul actului sexual, deoarece, în timpul
fazelor de excitare și de platou ale ciclului excitației sexuale, partea
de jos a vaginului „se umflă“ (probabil pentru a capta mai eficient
materialul seminal). în momentele de excitație maximă, este posibil
ca vaginul să fie simțit ca fiind mai relaxat, iar penisul ca neavând o
dimensiune atât de generoasă.

Deși este posibil ca mijloacele de informare să sugereze că femeile

vor penisuri mai mari și mai groase, cercetările spun altceva și arată
că bărbații sunt mult mai îngrijorați decât femeile cu privire la
dimensiunea penisului. Un studiu academic amplu realizat pe
internet a relevat că, în timp ce 55% dintre bărbații
heterosexuali erau mulțumiți cu dimensiunea și/sau
circumferința penisului lor, 84% dintre femeile heterosexuale
erau mulțumite de caracteristicile penisului partenerului lor. Doar
14% voiau unul mai mare (Lever et al., 2006). Un studiu mai vechi
realizat de Zilbergeld a fost deosebit de concludent cu privire la
opinia subiectivă a femeilor: niciuna dintre cele 426 de femei care nu
inai erau virgine nu a menționat că dimensiunea penisului ar fi
importantă (Fisher et al., 1983).

Si alte studii mai recente au strâns câteva rezultate in

teresante. Eisenman (2001) a întrebat 50 de femei despre

importanța dimensiunii penisului; 45% au considerat că o grosime
mai mare e mai plăcută, în timp ce doar 5% au răspuns afirmativ
pentru o lungime mai mare. Un studiu european a întrebat câteva noi
mame despre dimensiunea penisului partenerului lor și despre
satisfacția -sexuală și doar 1% a menționat lungimea ca fiind
o completare pozitivă pentru plăcerea lor. Majoritatea au considerat
lungimea penisului ca fiind sau neimportantă (55%), sau complet
neimportantă (22%). Câteva femei au spus că ele consideră că
lungimea este mai puțin importantă decât circumferința, dar numai
1% a menționat circumferința. Pe de altă parte, un studiu
suplimentar al acelorași cercetători a relevat că una din trei femei a

menționat grosimea și/sau lungimea ca fiind importantă (Francken et

al., 2002). într-un articol din 2006, bazat pe un studiu realizat pe 556
de femei din Croația, circumferința s-a dovedit a fi mai importantă
decât lungimea, dar numai 12,8% dintre femeile din eșantion au
apreciat circumferința sau lungimea ca fiind foarte importante pentru
ele. Atunci când autorii și-au restrâns, însă, analiza doar la femeile
cu cea mai mare experiență sexuală, a ieșit la suprafață altceva, mai
multe dintre aceste femei considerând că dimensiunea penisului
este importantă (Stulhofer, 2006).

Ceea ce este interesant e că pentru femeile din acest studiu era

important cum arată penisul, 26,9% dintre femeile cu experiență
sexuală spunând că aspectul penisului partenerului lor este foarte
important pentru

ele, iar 44,9% spunând că este întru câtva important. De fapt, doar
18,2% au spus că aspectul estetic al penisului este complet
neimportant. Este interesant că, în aceste studii, femeile au
preferințe estetice puternice, dar cele fiziologice sunt mai reduse.

Unde ne duc toate aceste lucruri? Ei bine, bărbații heterosexuali

primesc, în mod cert, un feedback care îi face să se îngrijoreze în
legătură cu penisurile lor.

Dar, în ciuda caracterului general al acestui mit, par să fie rare

cazurile în care acest feedback se bazează, cu adevărat, pe
dimensiune. Cel mai important este că nu există, în mod cert, nicio
informație credibilă conform căreia dimensiunea penisului determină
satisfacția în relațiile heterosexuale.

ESTE ACEST LUCRU DIFERIT

PENTRU BĂRBAȚII GAY?

Bărbații care se prostituează își fac cunoscută marfa în funcție de

dimensiune, iar modelele gay bărbați din materialele sexuale
explicite par să fie alese pentru dimensiunea și circumferința
penisului lor. în desenele animate sexy pentru gay, băieții sunt
întotdeauna bine dotați. Nu este de mirare că bărbații gay se
îngrijorează cu privire la dimensiunea penisului — pare să fie
o obsesie deosebit de larg răspândită printre bărbații gay din
America. Dar contează acest lucru în relațiile lor?

Ei bine, într-o anumită măsură, ceea ce oamenii cred că este real

este real prin consecințele sale. (Un enunț formulat de W.I. Thomas,
un sociolog mai vechi.) Estetica dimensiunii penisului a fost atât de
elogiată în lumea gay, încât ar fi ciudat dacă nu ar fi influențat modul
în care un bărbat gay se simte în legătură cu

echipamentul său! Dar influențează acest lucru, cu adevărat,

satisfacția sexuală?

Desigur, anumiți bărbați consideră că da. Dar este mai probabil ca

bărbații gay care au parteneri cu penisuri mici să aibă alte relații
sexuale sau să fie neîmpliniți sexual? Nu am găsit nicio informație cu
privire la acest subiect în ceea ce privește relațiile dintre persoane
de același sex, așa că nu suntem siguri dacă există vreo consecință
pentru relații, într-un fel sau altul.

DE CE CONFUNDĂM PENISURILE
MAI MARI CU CELE MAI BUNE?

Considerăm că există două motive. în primul rând, toată lumea pare

să creadă că ce e mai mare e mai bun, cu privire la orice, de la un
hamburger la o casă. Desigur, este o diferență de statut atunci când
ai o casă mare — știm că aceasta costă mai mult, iar persoana
care construiește sau cumpără o proprietate deosebită încearcă, în
mod cert, să spună lumii că s-a realizat. Dacă acea casă este sau nu
un loc plăcut în care să locuiești, poate să fie o cu totul altă
problemă. Penisurile mai mari vin din același model de gândire.
Știm, desigur, că mai mare nu este mai bine întotdeauna și în orice.
Uită-te la extraordinara creștere în greutate care însoțește
chiflele mai mari, fripturile enorme și porțiile supradimensionate de
cartofi prăjiți. Un penis mare poate să fie, de fapt, dureros pentru
unele femei, periculos în cazul sexului anal energic, fie cu un
partener homosexual, fie cu unul heterosexual, și poate chiar să fie
mai moale, deoarece penisurile foarte mari pot avea unele
probleme în ceea ce privește distribuirea de sânge suficient ca să fie
„tari ca piatra“.

Al doilea motiv pentru care noi considerăm că mai mare este

confundat cu mai bun este faptul că în filmele porno sunt folosite, în
cea mai mare parte, doar penisuri uriașe. Considerăm că sunt
folosite pentru ca privitorul bărbat să se poată identifica și să se
simtă puternic prin asociație. Dar, desigur, o altă comparație poate
să stea la pândă în mintea lui: „Penisul meu nu arată nici pe departe
așa — poate că eu nu pot să fiu atât de sexy!“.

în mod evident, oamenii vor avea propriile preferințe, dar datele

înclină în mod clar către ideea că dimensiunea penisului nu este
relevantă, cu excepția unei mici proporții a femeilor cărora le place
estetica unui penis mai mare și a acelor bărbați gay care
sunt dependenți de dimensiune ca stimul erotic. Pentru cei mai multi
dintre noi, însă, este suficient penisul pe care-1 avem și obținem
toată satisfacția sexuală de care avem nevoie de la alte aspecte ale
partenerului și ale relației noastre.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Eisenman, R. (2001). Penis size: Survey of female perceptions of

sexual satisfaction. BMC Women's Health, 1(1), 1.
http://www.biomedcentral.com/1472-6874/171 (accesat pe 17 iulie
2014).

Fisher, WA., Branscombe, N.R. și Lemery, C.R. (1983). The bigger

the better? Arousal and attributional responses to erotic stimuli that
depict different size penises. Journal of Sex Research, 19(4), 377-
396. http://www.jstor.org/stable/3812063 (accesat pe 17 iulie 2014).

Francken, A.B., van de Wiel, H.B.M., van Driel, M.F. și Weijmar

Schultz, W.CMi (2002).

What importance do women attribute to the size of the penis?

European Urology, 42(5), 426-431.

Lever, J., Frederick, DA și Peplau, L. (-2006). Does size matter?

Men’s and women’s views on penis size across the lifespan.
Psychology of Men and Masculinity;7,129-143.

Li, C.Y., Kayes, 0., Kell, P.D., Christopher, N., Minhas, S. și Ralph, D
J. (2006). Penile suspensory ligament division for penile
augmentation: indications and results. European Urology, 49(4), 729-
733.

Masters, W.H. și Johnson, V.E. (1966). Human Sexual Response,

vol. 1. Little, Brown & Co. Boston, pp. 223-276.

Mehraban, D., Salehi, M. și Zayeri, F. (2007). Penile size and

somatometric parameters among Iranian normal adult men.
International Journal of Impotence Research, 19(3), 303-309.

Shah, J. și Christopher, N. (2002). Can shoe size predict penile

length? BJU International, 90(6), 586-587.
Spyropoulos, E., Borousas, D., Mavrikos, S., Dellis, A-, Bourounis,
M. și Athanasiadis, S. (2002). Size of external genital organs and
somatometric parameters among physically normal men younger
than 40 years old. Urology, 60(3), 485-489.

Stulhofer, A. (2006). How (un)important is penis size for women with

heterosexual experience? Archives of Sexual Behavior, 35(1), 5-6.

Templer, D.I. (2002). Is Size Important. CeShore, Pittsburgh, PA.

Vardi.Y., Harshai.Y., Gil.T. și Gruenwald, I. (2008). A critical analysis

of penile enhancement procedures for patients with normal penile
size: Surgical techniques, success, and complications. European
Urology, 54(5),1042-1050.

Voracek, M. și Manning, J.T. (2003). Length of fingers and penis are

related through fetal Hox gene expression. Urology, 62(1), 201.

Wessells, H., Lue, T.F. și McAninch, J.W. (1996). Penile length in the
flaccid and erect

states: Guidelines for penile augmentation. Journal of Urology,

156(3), 995-997.

Zilbergeld, B. (1999) The New Male Sexuality: the truth about men,
sex, and pleasure. Bantam Books.

MITUL #2

VAGINELE SUNT MURDARE, URÂTE SI MIROS NEPLĂCUT

în anii 1980, exista o serie de reclame de televiziune care începeau

toate în același fel: cu o mamă și cu fiica ei de vreo douăzeci și ceva
de ani care făceau o activitate cotidiană — cum ar fi să plimbe
câinele sau să meargă cu mașina. Fiica devenea brusc foarte
serioasă, se uita atentă la mama ei și spunea: „Mami, tu ai
vreodată senzația aia de murdărie?“. în ciuda faptului că fiica
nu menționa niciodată faptul că această vagă senzație avea ceva
de-a face cu vaginul ei, mama ei îi recomanda o spălătură cu
Massengill (sau poate era Summer’s Eve, nu ne amintim prea
exact). Fiica arăta ușurată și, invariabil, norii se dădeau deoparte, iar
soarele strălucea. Acea „senzație de murdărie“ a devenit poanta
unor glume timp de multi ani.

Nu am mai văzut aceste reclame de un timp, dar cu siguranță mai

sunt încă reclame care promovează spălăturile, săpunurile speciale,
șervețelele igienice

feminine și spray-mile déodorante vaginale. Și poate că nu ani ajuns

atât de departe, având în vedere că multe dintre anunțurile
publicitare din prezent vorbesc despre mirosuri jenante și nevoia de
produse speciale care să aibă grijă de „acolo, jos“. Aceste reclame
simt destinate să vândă produse (produse de care nu are
nevoie nimeni, dar vom ajunge și acolo mai târziu), dar făcând acest
lucru, ele perpetuează ideea că vaginul este murdar și miroase urât.
Mai mult decât atât, făcând acest lucru fără ca măcar să folosească
cuvântul vulvă sau vagin, aceste anunțuri publicitare perpetuează
ideea că aceasta este o parte a corpului atât de jenantă, încât nici
nu putem s-o numim. (Din păcate, acest lucru este, într-un fel,
adevărat, multi oameni — si bărbați, si femei — neputând să le
numească pentru că nu știu cuvintele potrivite sau nu știu să
deosebească o parte de cealaltă.)

Rezultatul final al unei industrii care vinde produse care nu sunt

necesare și al unei societăți care nu poate sau nu vrea să
folosească un limbaj adecvat este că multe femei sunt rușinate de
organele lor genitale, lucru care poate avea un impact negativ
asupra vieții lor sexuale. Femeile au început, de asemenea, să
modifice aspectul organelor lor genitale, unele îndepărtând tot sau o
parte din părul pubian, iar altele supunându-se unor
operații chirurgicale de reconstrucție dureroase, pentru a-
și „normaliza“ aspectul organelor lor genitale.
CE ESTE, UNDE ESTE Șl CUM SĂ LE NUMIM

înainte de a putea să demistificăm cu succes multitudinea de mituri

care înconjoară organele genitale feminine, trebuie să începem să
vorbim despre organele genitale feminine înseși. Iertați-ne dacă
acest lucru este

o repetare a ceva ce ați învățat la o oră de anatomie sau la un curs

despre sexualitatea umană (sau, dacă ar fi după noi, o oră despre
pubertate în clasa a cincea), dar credem că aceste lucruri merită să
fie repetate. Organele genitale feminine externe sunt alcătuite din
mai multe părți diferite. Muntele pubian sau muntele lui Venus este o
perniță de țesut adipos care acoperă osul pubian și, după pubertate,
este acoperit în mod natural cu păr pubian. Labiile mari și labiile mici
sunt buzele exterioare, respectiv cele interioare. Labiile mari sunt, și
ele, acoperite cu păr pubian. Atunci când aceste buze
sunt îndepărtate, ele dezvăluie capișonul clitoridian,
clitorisul, deschiderea uretrei și vestibulul vaginal. Toate aceste
părți împreună sunt denumite vulvă (Kelly, 2011, p. 31).

Vaginul face parte, de fapt, din anatomia sistemului reproductiv

intern, având în vedere că el leagă uterul (sau pântecul) de partea
exterioară a corpului. Deși multi oameni se gândesc la vagin ca la un
tub sau ca la un tunel — deschis mereu, așteptând să intre sau
să iasă ceva din el —, nu este așa. Vaginul este alcătuit din mușchi
care se pot deschide dacă se introduce ceva în el (cum ar fi un
tampon, un penis sau o jucărie sexuală) sau dacă se scoate ceva
din el (cum ar fi un bebeluș), dar, în cea mai mare parte a timpului,
pereții vaginului se ating unul de celălalt. Este important de remarcat
faptul că pereții vaginului sunt foarte elastici și, deși se pot întinde
pentru a se adapta trecerii unui bebeluș matur în timpul nașterii, ei
nu rămân întinși (Kelly, 2011, p. 34).

GRIJA FAȚĂ DE VULVĂ Șl VAGIN

Deși lumea marketingului pare să vrea ca femeile să creadă că vulva
necesită loțiuni, săpunuri și unguente

speciale, iar vaginul trebuie să fie curățat frecvent, adevărul este că

aceleași tehnici cu apă și săpun pe care le folosești pentru restul
corpului simt exact lucrul de care ai nevoie și pentru organele tale
genitale.

Vulva cire foarte multe vase de sânge și se poate încălzi cu ușurință,

acesta fiind și motivul pentru care are o mulțime de glande
sudoripare; transpirația ajută corpul să se răcorească. Transpirația
are, de asemenea, un miros și este adevărat că cele mai multe vulve
au un miros particular. Deși nu miros toate la fel, unii oameni cred că
mirosul este puțin sărat, puțin acid sau cam ca laptele bătut
(Hebenick și Schick, 2011, p. 48). Acest lucru este perfect normal și
nu necesită niciun săpun sau spray deodorant special. Așa cum
spunea odată profesorul Marthei, dr. Goodenough, „nu există
absolut niciun motiv pentru care vulva unei femei ar trebui
să miroasă ca un câmp de căpșune sălbatice“. Femeile ar trebui să
fie atente la mirosul vulvei lor, deoarece, dacă se schimbă sau
devine în mod semnificativ mai puternic la un moment dat, acesta ar
putea fi semnul unei infecții, dar în afară de acest lucru nu există
motiv de îngrijorare. De fapt, unii oameni consideră că mirosul vulvei
unei femei face parte integrantă din actul sexual și din procesul de
excitare.

. Cât despre vagin — partea internă, la care nu se poate ajunge cu

săpun la duș — vestea bună este că se curăță singur. Da, vaginul
are mecanisme de autocurățare și un echilibru delicat al
microorganismelor, care-1 mențin sănătos (Kelly, 2011, p. 35). Deși
practica spă-lăturilor — introducerea forțată a apei sau a altui
lichid în vagin pentru a-1 curăța — este folosită de mii de ani, s-a
dovedit iar și iar ca fiind dăunătoare pentru femei, crescând riscul ca
acestea să ia infecții cu transmitere sexuală (ITS) și alte infecții. O
trecere în revistă a literaturii realizată de Martino și colab. (2004) a
descoperit
cercetări care confirmau faptul că spălăturile au fost aso ciate cu
riscul sporit de a contracta boala inflamatorie pelvină (BIP), vaginoza
bacteriană (VB), cancerul de col uterin, infecțiile genitale recurente și
transmiterea virusului HIV. Spălăturile au fost de asemenea
asociate cu infertilitatea și cu bebelușii care au greutatea mică la
naștere sau sunt născuți prematur. Numeroase studii au descoperit
și o asociere între spălături și chlamidya (o ITS obișnuită), deși altele
nu au descoperit această corelație (Martino et al., 2004, p. 1053).

Martino și colab. adaugă și un avertisment cu privire la interpretarea

acestor lucruri ca pe o relație directă cauză-efect. Ei remarcă faptul
că spălăturile sunt mai obișnuite în cadrul anumitor populații — afro-
ameri-cani, oameni cu venituri scăzute, cei cu educație redusă și cei
care au mai multi parteneri sexuali pe parcursul vieții — care au deja
un risc superior pentru multe dintre aceste rezultate, inclusiv BIP, VB
și ITS asociate (Martino et al., 2004, p. 1053). Cu toate acestea,
spălăturile sunt inutile și, în mod clar, riscante.

Ideea că e nevoie de spălături vaginale este unul dintre cele mai

încăpățânate mituri despre vagin, deoarece, în ciuda anilor de
cercetări care arată că nu sunt sănătoase, multe femei tot mai cred
că sunt importante și bune pentru ele. Ness și colab. (2003) au
realizat un studiu „multisite“ (efectuat în mai multe locuri, cu
investigatori diferiți — n. red.) asupra obiceiurilor de a-și face
spălături și a descoperit că 66,5% dintre femeile care își făceau
spălături au spus că o fac pentru a se simți curate după menstruație,
43,6% au spus că o fac pentru motive generale de igienă, 35,7%
o fac pentru a se curăța înainte sau după sex, 26,9% o fac pentru a
reduce mirosul vaginal, iar 19,4% o fac pentru că au crezut că este
normal să-și facă spălături (Ness et al., 2003, p. 72).

în studiul lor cu privire la spălături, Grimley și colab. (2006) au

constatat că 70,3% dintre femeile care-și făceau spălături au fost de
acord cu afirmația: „Produsele pentru spălături pot fi utilizate în
siguranță; altfel, nu ar fi pe piață“, iar Martino și colab. au investigat
exact acest aspect în studiul lor și au conchis:
Rolul FDA [Food and Drug Administration —Administrația SUA
pentru Alimente și Medicamente] în reglementarea multora dintre
produsele pentru spălături vaginale de pe piață este complex,
deoarece aceste produse pot fi clasificate ca medicamente sau
cosmetice, în funcție de ce pretinde că face produsul și de tipul și
de puterea ingredientelor din produs. Deși.este necesar să se
demonstreze că atât produsele cosmetice, cât și
cele medicamentoase sunt sigure, produsele cosmetice nu trebuie
să-și dovedească eficiența, așa cum trebuie să o facă produsele
medicamentoase. FDA evaluează, de asemenea, și designul și
siguranța oricărui dispozitiv folosit pentru a aplica soluțiile pentru
spălături. Studiul nostru sugerează că abordările de reglementare
actuale cü privire la spălături sunt în cel mai bun caz derutante și
merită o reevaluare critică (Martino et al., 2004, p. 1054).

Supravegherea suplimentară a acestor produse pare un lucru

înțelept, având în vedere că 90% dintre femeile din eșantionul lui
Grimley și colab. (2006) nu au nicio intenție să se oprească (p. 303).
Mai mult, femeile care își făceau spălături vaginale aveau o
probabilitate mai mare de a folosi și alte produse de igienă feminină
cum ar fi spray-uri (24%, comparativ cu 5,7% dintre cele care nu-și
făceau spălături), șervețele de curățat (30% comparativ cu 14,5%),
pudră (21,5% comparativ cu 6,6%) și spumă de baie purificatoare
(20,5% comparativ cu 6%). Este interesant că femeile care nu-și
făceau

spălături aveau o probabilitate mai mare să folosească supozitoare

sau tablete déodorante (19% dintre cele care nu-și făceau spălături
comparativ cu 12% dintre cele care-și făceau) (Grimley et al., 2006,
p. 307).

Mitul conform căruia organele genitale ale femeilor au nevoie de

atenție și de produse speciale pentru a nu mirosi urât este, într-
adevăr, problematic. Acesta a permis industriei să profite de pe urma
nesiguranței femeilor și să vândă produse care sunt nu doar inutile,
ci și potențial periculoase pentru sănătatea lor.
MULȚUMIREA FAȚĂ DE PĂRȚILE FEMININE

în plus, acesta a perpetuat o perspectivă culturală conform căreia

organele genitale feminine sunt ceva ce trebuie reparat și ascuns,
perspectivă care.are implicații psihologice pentru femei.

Cercetările au sugerat că femeile care sunt nemulțumite de organele

lor genitale e mai puțin probabil să se bucure de sex și mai probabil
să ia parte la activități sexuale riscante. Morrison și colab. (2005) au
constatat că mai mult de o studentă din cinci, de exemplu, își
exprimă nemulțumirea față de mirosul organelor ei genitale. într-un
studiu anterior, Reinholtz și Muehlenhard (1995) au constatat că
percepția negativă cu privire la mirosul și gustul organelor sexuale
ale cuiva corelează cu participarea scăzută la diferite
activități sexuale (ambele studii apud Schick et al., 2010, p.
401). Mult mai recent, odată ce pornografia a devenit mult
mai accesibilă, cercetătorii au început să chestioneze felul în care se
simt femeile cu privire la aspectul vulvei lor.

într-un studiu din 2010, cercetătorii de la Universitatea „George

Washington“ au folosit trei

metode de măsurare separate pentru a determină felul în care sunt

influențate, în cazul tinerelor femei, comportamentul și plăcerea
sexuală de către percepția cu privire la propria vulvă. Mai întâi, au
măsurat „satisfacția cu privire la aspectul vulvei“, după aceea au
măsurat „imaginea de sine genitală“ și, în cele din urmă, au
măsurat „motivația de a evita sexul riscant, stima sexuală
și satisfacția sexuală“. Așa cum se așteptau autorii, rezultatele au
indicat faptul că „nemulțumirea față de aspectul organelor genitale
poate avea consecințe dăunătoare atât pentru satisfacția sexuală,
cât și pentru asumarea de riscuri sexuale printre femeile din
facultate, din cauza impactului negativ asupra imaginii de sine
genitale și asupra stimei de sine“ (Schick et al., 2010, p. 400). într-un
mic studiu realizat pe femei mai în vârstă, Berman și colab. (2003)
au constatat în mod similar că „imaginea de sine genitală pozitivă
are o corelație negativă cu suferința și deprimarea legate de sex și
o corelație pozitivă cu dorința sexuală“. Ei nu au constatat, totuși,
„nicio corelație între imaginea de sine genitală și calitatea relațiilor,
stresul perceput, funcționarea sexuală de ansamblu, excitație,
lübrifiere, orgasm, satisfacție sau absența durerii“ (Berman et al.,
2003, p. 16).

Schick și colab. arată mai departe că nemulțumirea față de aspectul

organelor genitale este perturbatoare mai ales pentru studentele de
facultate, dintre care multe se angajează în primele lor experiențe
sexuale: „Satisfacția sexuală redusă în timpul acestor ani de formare
poate afecta dezvoltarea unui concept de sine sănătos din punct de
vedere sexual și să pregătească scena pentru dificultățile și
îngrijorările viitoare“- Mai mult decât atât, ei remarcă faptul că
motivația scăzută de a evita sexul riscant poate face această
populație și mai vulnerabilă la ITS, inclusiv HIV/SIDA (Schick et
al., 2010, p. 400).

VULVA ARE PARTE DE ÎMBUNĂTĂȚIRI (CARE NU SUNT NECESARE)

în societatea noastră a devenit oarecum acceptabil să ne schimbăm

aspectul părților corporale care nu ne plac. Femeile (și bărbații) își
netezesc ridurile naturale ale vârstei cu Botox, își îndepărtează
grăsimea în exces cu liposucții și folosesc rinoplastia pentru a
uniformiza umflăturile și curbele și a crea un nas perfect drept. Nu ar
trebui să uităm nici de popularitatea măririi sânilor, ca o modalitate
imediată de a obține sânii foarte mari pe care unii dintre membrii
societății noastre par să-i aprecieze. în eseul lor despre „vaginul de
firmă“, Braun și Tiefer (2009) arată că, „deși nemulțumirea față
de organele genitale nu este nimic nou pentru femei, organele
genitale ale femeilor au fost, până nu de mult, excluse, în general,
din imperativele intensei autosupravegheri și ale îmbunătățirilor pe
care le decretează cultura chirurgiei estetice“ (p. 1).

Astăzi există o serie de proceduri opționale de chirurgie plastică pe

care femeile le pot folosi pentru a schimba felul în care arată și își
simt organele genitale. Unele dintre ele, cum ar fi „reîntinerirea
vaginală“ sau „revirginizarea“, pretind că strâng vaginul pentru a face
sexul mai plăcut. O altă procedură, numită „augmentarea punctului
G“, se presupune că face să fie mai ușor pentru femei să profite de
punctul lor G, o zonă din vagin despre care se spune că are
senzațiile amplificate (vezi Mitul #4 pentru o dezbatere cu privire la
faptul dacă punctul G există la toate femeile sau doar la unele). O
altă procedură, numită labioplastie, schimbă aspectul vulvei, cel mai
adesea prin reducerea dimensiunii labiilor mici, astfel încât acestea
să nu se extindă peste marginile labiilor mari. Unii sugerează că,

atunci când labiile mici ale unei femei sunt prea lungi, ele pot
interfera cu activități cotidiene cum ar fi mersul, purtarea anumitor
tipuri de haine și exercițiile fizice. Miklos și Moore (2008) susțin că
multe dintre femeile care caută să-și facă labioplastie recurg la asta
pentru că se confruntă cu un disconfort. Ei au intervievat 131 de
femei care și-au făcut procedura la o clinică, într-un interval de 27 de
luni, și au constatat că 37% au avut motive strict estetice pentru à o
face, 31% au avut motive strict funcționale și 31% au avut o
combinație de motive funcționale și estetice pentru a cere
intervenția chirurgicală.

Colegiul American de Obstetrică și Ginecologie (ACOG) spune, însă,

că aceste proceduri sunt rareori necesare, dacă sunt vreodată. Prin
opinia comitetului care se ocupă de acest subiect, ACOG susține
după cum urmează:

Aceste proceduri nu sunt indicate din punct de vedere medical și nu

au fost studiate siguranța și eficiența acestor proceduri. Clinicienii
care primesc de la paciente cereri pentru astfel de proceduri ar
trebui să discute cu ele motivul cererii lor și să efectueze o evaluare
a oricăror semne și simptome fizice care pot indica
necesitatea intervenției chirurgicale. Femeile ar trebui să fie
informate cu privire la lipsa de date care să susțină eficiența
acestor proceduri și potențialele complicații pe care le pot
avea, inclusiv infecții, senzații modificate, dispareunie, adeziuni și
cicatrici (ACOG, 2007).

Miklos si Moore susțin si ei că cele mai multe femei

(93,1%) doresc intervenția din motive strict personale, în timp ce

numai câteva dintre ele (6%) au fost influențate de partenerii lor
bărbați (2008, p. 1493). Unii teoreticieni feminiști ar argumenta, însă,
că

trebuie să privim contextul în care au fost făcute aceste alegeri

pentru a determina dacă acestea chiar sunt strict personale. în
articolul ei despre epilareă totală, Peixoto Labre (2002) arată că
femeilor pot să le placă sau chiar să se simtă puternice datorită unor
activități care obiectua-lizează și sexualizează corpul feminin, dar
acest lucru nu înseamnă că ele sunt, cu adevărat, într-o poziție de
putere (2002, p. 127).

Tiefer descrie două argumente feministe atunci când vine vorba de

problema deciziilor cu privire la apelul la chirurgia estetică. Primul,
spune ea, evidențiază daunele fizice și psihologice ale chirurgiei
estetice și crede că participarea la cultura frumuseții se adaugă
inevitabil mediului deja opresiv și face ca, pe viitor, femeilor să le fie
mult mai greu să reziste tentației acestor intervenții. Acești savanți
cred că deși un lucru cum este chirurgia estetică constituie o soluție
pentru un individ, este posibil să fie în continuare greșit să fie permis
la nivelul întregii societăți, deoarece crește inegalitatea de gen și
limitează opțiunile tuturor femeilor din viitor. Pe de altă parte,
unii teoreticieni feminiști sugerează că toate femeile trebuie
să trăiască în cultura noastră, care este saturată cu imagini ale
perfecțiunii, și că cele care suferă că nu sunt perfecte merită să fie
ajutate, chiar și sub forma unui lucru atât de extrem cum este
chirurgia estetică (Tiefer, 2008, p. 474).

SĂ-L DAI JOS PE TOT (PĂRUL PUBIAN, ADICĂ)

Chirurgia estetică a organelor genitale este un lucru extrem, iar la
întrebarea dacă femeile au, sau ar trebui să aibă, posibilitatea de a
schimba o problemă pe care o percep ele cu privire la aspectul
vulvei lor probabil că e mult mai greu de răspuns atunci când avem
de-a face cu
ceva atât de drastic, dureros și permanent. Ne îndoim că multe
dintre cititoarele noastre vor dori vreodată să ia în considerare
chirurgia plastică asupra organelor lor genitale. Dar pariern că cei
mai multi dintre cititorii noștri (în special femeile) s-au gândit să
îndepărteze o parte sau tot părul pubian — și multe deja l-au
îndepărtat. Acest lucru nu este chiar atât de drastic (părul crește
la loc), dar poate fi dureros și modifică aspectul natural al vulvei —
care, după pubertate, se presupune că este acoperită cu păr.

Un studiu recent pe adolescenți la o clinică de sănătate din Texas a

constatat că 70% dintre ei îsi râdeau

sau își epilau cu ceară părul pubian în mod obișnuit (Bercaw-Pratt et

al, 2012). într-un studiu mai extins, Herbenick și colab. (2010) au
investigat 2 451 de femei cu privire la practicile de îngrijire a părului
pubian și au constatat că, per ansamblu, cele mai multe femei
aveau într-o oarecare măsură păr pe organele genitale, dar
acest lucru variază în funcție de vârstă. Dintre cele mai tin
pre participante, în vârstă de 18-24 de ani, 20,1% au declarat că nu
au avut deloc păr în lunile anterioare, comparativ cu 12,1% dintre
cele în vârstă de 25-29 de ani, cu 8,6% dintre cele în vârstă de 30-
39 de ani, cu 6,5% dintrp cele în vârstă de 40-49 de ani și cu 2,1%
dintrp cele în vârstă de peste 50 de ani. Procentul de femei care și-
au îndepărtat tot părul pubian cel puțin o dată în ultima lună a fost
puțin mai mare pentru toate categoriile de vârstă: 18-24 de ani
(38%), 25-29 de ani (32,2%), 30-39 de ani (23,2%), 40-49 de ani
(16%) și peste 50 de ani (9,1%). Numărul de femei care și-au
îndepărtat partial părul pubian o dată sau de mai multe ori în
timpul ultimei luni a fost și mai mare. Cu toate acestea, autorii au
ajuns la concluzia că, în mod obișnuit, majoritatea femeilor au într-o
oarecare măsură păr pubian (Herbenick et al., 2010).
Aceste constatări le contrazic pe cele din alte cercetări, precum și
relatările din mass-media care sugerează că noua normă pentru
vulvă este să fie fără păr. în articolul ei „Epilarea totală: noua normă
fără păr pentru femei?“, Peixoto Labre, născută în Brazilia,
discută acest fenomen pur american și se teme că femeile
devin parțial blocate în această practică care nu este necesară din
cauza fascinației mass-mediei pentru această tehnică, dar și a lipsei
de spirit critic cu privire la media. Potrivit cu ceea ce spune Peixoto
Labre (2002), epilarea totală — care presupune îndepărtarea
integrală (sau aproape integrală) a părului de pe muntele lui Venus și
de pe labii, precum și a oricăror fire de păr pe care o femeie le are,
ei bine, între fese — nu a început în Rio, ci într-un salon cosmetic
din New York1. Procedura a devenit foarte îndrăgită de revistele
pentru femei, care cuprind adesea relatări la prima mână ale
reporterilor, și a devenit de notorietate după un episod din
Totul despre sex (Sex and the City), care a adus în limbajul comun
expresia „pistă de aterizare“ (pentru a descrie banda de păr lăsată
artistic în urmă). Mass-media recunoaște că epilarea cu ceară doare
(încă mai auzim strigătele lui Steve Carrel atunci când și-a epilat
pieptul în filmul Virgin la 40 de ani (The Forty-Year-Old Virgin), dar
puțini ajung la concluzia că nu merită durerea.

Peixoto Labre remarcă acceptarea socială gradată a îndepărtării

părului corporal din alte zone, cum ar fi zonele axilare și picioarele.
Ea scrie așa: „Cele mai multe femei au început să-și îndepărteze
părul pentru a se conforma normelor sociale, dar continuă să facă la
fel mai târziu pentru motive legate de feminitate și atractivitate“ (p.
116). Ea sugerează că „îndepărtarea părului corporal feminin, în
special în zona genitală,
1 Epilarea totală mai este numită și „epilare braziliană“. (N.t.)

poate fi văzută ea o componentă a obiectualizării femeilor și a

conceperii femeilor ca fiind obiecte destinate să atragă atenția
masculină și să le ofere bărbaților plăcere sexuală“ (p. 124). Și ea dă
vina pe publicitate și pe alte tipuri de comunicare în masă pentru că
perpetuează ideea că femeile sunt mai puțin ideale în starea
lor naturală: „Prin urmare, părul corporal, care este și natural, și
normal, a ajuns să fie văzut ca fiind inamicul revoltător împotriva
căruia femeile trebuie să ducă un continuu război“ (p. 124).

Este interesant, însă, că Herbenick și colab. au constatat cum, chiar

și după ce au controlat ceilalți factori, acele femei care nu avuseseră
păr în mod obișnuit sau la un moment dat în timpul lunii anterioare
au avut scoruri semnificativ mai mari la scala privind imaginea de
sine genitală, ceea ce înseamnă că aceste femei au mai des imagini
pozitive referitoare la propriile lor organe genitale decât femeile care
nu și-au îndepărtat părul pubian în luna anterioară, nici parțial, nici
de tot (Herbenick et al., 2010, p. 3 325).

Este posibil ca aceste femei să se fi simțit confortabil cu vulva lor și

înainte de a-și da jos părul pubian, motiv care le-a permis să depună
efortul depilării, sau este posibil ca ele să se fi simțit bine cu privire la
organele lor genitale în momentul studiului deoarece se
„conformaseră“ unui nou standard al societății.

Nu intenționăm să soluționăm dezbaterea în curs ' despre felul în

care sunt făcute alegerile cu privire la frumusețea femeilor și dacă
ele pot fi vreodată cu adevărat ele însele, mai ales atunci când este
vorba despre probleme ale vulvei. Ceea ce putem să vă spunem
este că nici intervențiile chirurgicale genitale, nici
îndepărtarea părului pubian nu sunt necesare din punct de
vedere medical și, prin urmare, nu ar trebui făcute fără să li se
acorde o atenție deosebită (iar în cazul intervenției chirurgicale, fără
să discute cu unu sau mai multi specialiști din domeniul sănătății).

Vrem, de asemenea, să mai adăugăm un avertisment dintr-un studiu

care a apărut în timp ce redactam acest capitol. Acesta a constatat o
incidență crescută a accidentelor în urma îngrijirii părului pubian,
accidente care sunt destul de grave pentru ca persoanele
respective să ajungă la camera de urgență. Pare aproape comic, dar
rapoartele oamenilor de știință de la Universitatea din California, San
Francisco, au constatat că tăieturile, zgârieturile și arsurile zonei
urogenitale au crescut de cinci ori între 2002 si 2010, cu o estimare
de 2 500 de răniri în 2010. Majoritatea acestor răniri (57%) s-
au constatat la femei, dar un număr nu foarte mic (43%) s-a
constatat și la bărbați. Iar aceste cifre sunt, probabil, o subestimare,
luând în considerare că multi oameni e posibil să nu ceară ajutorul.
Principalul vinovat a fost aparatul de ras (83%), foarfecele au fost
implicate în 22% dintre răniri, iar ceara fierbinte doar puțin peste 1%
(Glass et aï., 2012). Noi nu luăm nicio poziție ca să spunem dacă
cineva ar trebui să folosească ceară, să smulgă, să penseze, să
radă sau să-și lase părul pubian să crească într-o freză Mohawk; vă
invităm doar să fiți precauți.

0 POLITICĂ A NONINTERVENȚIEI

Ca să ne încheiem aici tirada despre vulve, vrem doar să ne

asigurăm că toată lumea înțelege lucrurile de bază, care sunt simple:
vulva este afară, vaginul este înăuntru. Vaginul se curăță singur, iar
vulva are nevoie de spălături regulate cu săpun și cu apă pentru a
rămâne proaspătă. Niciuna dintre părți nu trebuie să fie parfumată,

pudrată, micșorată, mărită sau modificată în orice alt fel. Sugerăm,

în loc să facem asta, să ne bucurăm de ele așa cum simt.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

American College of Obstetrics and Gynecology (ACOG) Committee

on Gynecologic Practice. (2007). Vaginal „rejuvenation“ and
cosmetic vaginal procedures, Committee Opinion, Number 378.
http://www.acog.org/Resources_And_ Publications/Committee_Opini
ons/Committee_on_Gynecologic_Practice/ Vaginal_Rejuvenation_an
d_Cosmetic_Vaginal_Procedures (accesat pe 17 iulie 2014).

Bercaw-Pratt, J.L., Santos, X.M., Sanchez, J., Ayensu-Coker, L.,

Nebgen, D.R. și Dietrich, J.E. (2012). The incidence, attitudes and
practices of the removal of pubic hair as a body modification. Journal
of Pediatric and Adolescent Gynecology, 25(1), 12-14.

Berman, LA., Berman, J., Miles, M., Pollets, D. și Powell, JA. (2003).
Genital self-image as a component of sexual health: Relationship
between genital self-image, female sexual function, and quality of life
measures. Journal of Sex and Marital Therapy,

29 (Suppl. 1), 11-21.

Braun, V. și liefer, L. (2009). The «Designer Vagina» and the

pathologisation of female ’ genital diversity: Interventions for
change. Radical Psychology: A Journal of

Psychology, Politics, and Radicalism, 8(1).

Glass, AS., Bagga, H.S., Tasian, G.E., Fisher, P.B., McCulloch, C.E.,
Blaschko, S.D, et at

(2012). Pubic hair grooming injuries presenting to U.S. emergency

departments. Urology, 80(6), 1187-1191.

Grimley, D.M., Annang, L., Foushee, H.R., Bruce, F.C. și Kendrick,

J.S. (2006). Vaginal douches and other feminine hygiene products:
Women’s practices and perceptions of product safety. Maternal and
Child Health Journal, 10(3), 303-310.

Herbenick, D. și Schick, V. (2011). Read My Lips: A Complete Guide

to the Vagina and Vulva. Rowman & Littlefield Publishers.

Herbenick, D., Schick, V., Reece, M., Sanders, S. și Fortenberry,

J.D. (2010). Pubic hair removal among women in fire United States:
Prevalence, methods, and characteristics. Journal of Sexual
Medicine, 7(10), 3322-3330.

Kelly, G.F. (2011). Sexuality Today, ed. a 10-a. McGraw-Hill.

Martino, J.L., Youngpairoj, S. și Vermund, S.H. (2004). Vaginal
douching; Personal practices and public policies. Journal of
Women's Health, 13(9), 1048-1065.

Miklos, J.R. și Moore, R.D. (2008). Labiaplasty of the labia minora;

Patients’ indications for pursuing surgery. Journal of Sexual
Medicine, 5,1492-1495.

Morrison, T.G., Bearden, A, Ellis, S.R. și Harriman, R. (2005).

Correlates of genital perceptions among Canadian post-secondary
students. Electronic Journal of Human Sexuality, 8,1-22.

Ness, R.B., Hillier, S.L., Richter, H.E., Soper, D.E., Stamm, C., Bass,
D.C., et at (2003). Why women douche and why they may or may
not stop. Sexualfy Transmitted Diseases, 30(1), 71-74.

Peixoto Labre, M. (2002). The Brazilian wax: New hairlessness norm

for women? Journal of Communication Inquiry, 26(2), 113-132.

Reinholtz, R.K. și Muehlenhard, C.L. (1995). Genital perceptions and

sexual activity in a college population. Journal of Sex Research,
32(2), 155-165.

Schick, V.R., Calabrese, S.K., Rima, B.N. și Zucker, AN. (2010).

Genital appearance

dissatisfaction: Implications for women’s genital image self-

consciousness, sexual consciousness, sexual esteem, sexual
satisfaction, and sexual risk. Psychology of Women Quarterly, 34(3),
394-404.

Tiefer, L. (2008). Female genital cosmetic surgeiy: Freakish or

inevitable? Analysis from medical marketing, bioethics, and feminist
theory. Feminism and Psychology, 18(4), 466-479.
MITUL #3

CIRCUMCIZIA LA BĂRBAȚI ESTE

PERICULOASĂ SI COMPLET INUTILĂ «

' în ciuda faptului că acesta este doar cel de-al treilea mit dintre cele
50 — și multe aspecte ale sexualității sunt subiect de dispută —,
vom face o predicție conform căreia acesta va fi cel mai controversat
titlu din întreaga carte. Opinia publică cu privire la circumcizia la
bărbați — o practică străveche de îndepărtare a prepuțului sau a
cutei de piele de pe capul penisului — a oscilat foarte mult în
decursul istoriei. Ceea ce era la bază o practică religioasă dedicată
bărbaților musulmani și evrei a. devenit o procedură medicală
acceptată și frecvent aplicată în Statele Unite și în anumite părți ale
Europei în timpul celui de-al douăzecilea secol. în ultimii ani, însă,
numărul bebelușilor de sex masculin care sunt circumcisi a fost în
scădere si a avut loc o dez-

batere înfocată între cei care cred că aceasta reprezintă o procedură

benefică din punct de vedere medical (sau chiar necesară) și cei
care o văd ca pe o formă imorală de mutilare corporală fără
consimțământ.

Disputa este atât de înfocată, încât până și știința a devenit teren de

controversă cu cei care vor să vadă sfârșitul circumciziilor, punând la
îndoială metodele de cercetare si chiar si motivele cercetătorilor.

Nu credem că putem noi să rezolvăm această dispută în limitele

acestui articol, nici nu este acesta scopul nostru. Vom încerca, în
schimb, să explicăm complet

acest lucru, astfel încât să cunoașteți cele mai bune informații și idei
cu privire la subiect. Țelul nostru este să reprezentăm corect toate
părțile care se află în dispută. Acestea fiind spuse, noi nu suntem
neutre față de subiect, în calitate de educatori în domeniul sănătății
sexuale punând un accent puternic pe știința sănătății publice — în
special pe acele studii care arată că circumcizia reduce riscul de a
contracta și/sau transmite ITS, inclusiv HIV. Credem că
dovezile științifice cu privire la beneficiile și riscurile
circumciziei masculine sunt de-acum suficient de puternice pentru
a sugera că această practică nu este nici periculoasă, nici complet
inutilă.

DISPUTA ȘTIINȚIFICĂ

CU PRIVIRE LA CIRCUMCIZIE

Știința medicală a fost în favoarea circumciziei la bărbați încă din

epoca victoriană, deși rațiunile timpurii pentru ea erau mai puțin
științifice și, mai mult, ei bine, ridicole. (Aceasta este, fără îndoială, o
parte a motivului pentru care unii oameni sunt suspicioși față de
cercetările din ziua de astăzi.) La sfârșitul secolului al
nouăsprezecelea, doctorii sugerau că circumcizia ar vindeca orice,
„de la masturbare la epilepsie și până la udatul patului“ (DeLaet,
2009, p. 418). Către mijlocul secolului al douăzecilea însă, medicina
se concentra asupra unor beneficii mai raționale, cum ar fi
reducerea anumitor tipuri de cancer.

Este interesant că doctorul Abraham Ravich, străbunicul Marthei, a

fost printre medicii care au început să aducă aceste argumente.
Ravich a fost urolog în Brooklyn începând din anii 1920. Multi dintre
pacienții săi erau evrei imigranți din Europa de Est care
fuseseră circumciși din cauza religiei lor. El a observat că
acești bărbați prezentau o incidență mai mică a cancerului penian, a
cancerului de prostată și a bolilor venerice ,(BV sau lucrul la care
acum ne referim ca infecții cu transmi-
tere sexuală, ITS). Și-a publicat rezultatele într-o carte, Preventing
V.D. and Cancer by Circumcision (Prevenirea bolilor venerice și a
cancerului prin intermediul circumciziei) , la începutul anilor 1970. în
cercetarea noastră am constatat că unii militanți împotriva
circumciziei (cărora le place să se numească „inactiviști“) se referă
la Ravich ca la un fanatic care a inventat această cercetare pentru a
promova practica circumciziei.

Există plângeri similare și cu privire la cercetările mai recente. Unii

spun că studiile nu sunt demne de încredere din cauză că sunt
concepute retrospectiv, au eșantioane de dimensiuni mici, o
abordare indirectă pentru obținerea informațiilor și se bazează
pe declarația participanților pentru a determina dacă aceștia au fost,
de fapt, circumciși. Alții argumentează că rezultatele studiilor cu
privire la HIV din Africa sunt irelevante pentru nou-născuții din
Statele Unite, deoarece epidemia HIV de aici este foarte diferită (nu
numai incidența HIV, ci si modurile în care acesta se transmite în
mod obișnuit).

Academia Americană de Pediatrie (AAP) a emis un nou aviz al

comisiei cu privire la circumcizie în 2012. Pentru a elabora acest
aviz, AAP a creat un grup de lucru format din experți care să facă o
analiză a cercetărilor care au fost publicate de la ultima trecere în
revistă din 1995 până în 2011. Grupul de lucru i-a alocat
fiecărui articol o evaluare ca fiind „excelent“, „bun“, „destul de bun“
sau „slab“, evaluând metodologia folosită și cât de bine a fost
aceasta aplicată. Pentru redactarea analizei cercetărilor — și, în cele
din urmă, pentru elaborarea avizului comisiei, grupul de lucru a luat
în calcul aceste evaluări (AAP, 2012, p. e761). Deși înțelegem că
unele persoane din lumea medicală nu sunt de acord cu constatările
grupului de lucru, noi credem că raportul tehnic reprezintă o
perspectivă cuprinzătoare și atentă asupra cercetărilor și ne bazăm
pe ea în rezumatul nostru cu privire la ceea ce spun cercetările.

PROCEDURĂ CU GRAD SCĂZUT DE RISC

Pentru a determina raportul costuri-beneficii al unei proceduri
invazive, primul lucru care trebuie înțeles este dacă procedura însăși
prezintă riscuri sau complicații și cât sunt de grave. AAP indică două
studii mari efectuate în spitale, cu probe valide conform cărora riscul
de complicații acute semnificative este foarte scăzut, 0,19-0,22%, iar
acestea nu erau foarte grave. Complicații acute înseamnă cele care
apar imediat: sângerări, infecții sau leziuni ale penisului. Există alte
complicații care pot să apară mai târziu, cum ar fi adezivități, dar și
acestea simt destul de rare (AAP, p. e771). Rata complicațiilor poate
fi ușor mai mare dacă procedura este realizată de un furnizor
tradițional sau ritual, din afara spitalului, dar există puține informații
cu privire la acest lucru. Complicațiile sunt, de asemenea, mai mari
atunci când sunt efectuate după perioada de nou-născut (AAP, p.
e773).

Una dintre obiecțiile pe care le au cei care se opun circumciziei este

că procedura este dureroasă și că, în decursul istoriei, a fost
realizată fără medicatie pentru durere. în trecut, bebelușilor li se
dădea doar o suzetă acoperită cu zahăr. AAP recunoaște că
aceasta nu înseamnă că durerea este gestionată suficient nici

măcar pentru un bebeluș și sugerează să fie utilizată o „anestezie

adecvată“ (p. 770).

BENEFICIILE CIRCUMCIZIEI

Potrivit AÄP, cercetările actuale sugerează că circumcizia la nou-

născut poate ajuta la prevenirea infecțiilor tractului urinar (ITU), a
cancerului penian, a infecției cu HIV, a celei cu virusul papiloma
uman (HPV) si a altor ITS.

• Infecțiile tractului urinar, există probe valide de la

două studii, pe care grupul de lucru le descrie ca fiind

„bine coordonate“, conform cărora circumcizia la

nou-născuti reduce incidența infecțiilor urinare la

băieții cu vârsta mai mică de 2 ani. Rezultatele unui

alt studiu sugerează că 7-14 băieți necircumciși din 1000 vor

dezvolta o infecție urinară în timpul primului an de viață, comparativ
cu 1-2 băieți circumciși din 1000. Infecțiile urinare nu sunt, de
obicei, grave, deși simt inconfortabile și necesită vizita la un doctor,
medicație și, eventual, chiar o internare la spital sau o procedură
invazivă (AAP, 2012, p. e767).

• Cancerul penian: există unele dovezi că circumcizia previne

cancerul penian și chiar mai multe dovezi că previne cele mai
invazive forme de cancer penian. Cu toate acestea, însă, cancerul
penian este atât de rar în Statele Unite, încât ar fi necesare 990 de
circumcizii pentru a preveni un caz de cancer penian (p. 767). Unii ar
putea să susțină că acest fapt neagă orice beneficiu al prevenirii în
ceea ce privește cancerul penian, pentru că 990 de circumcizii este
posibil să conducă la două complicații.

HIV: unele dintre cele mai valide probe cu privire la beneficiile de

sănătate ale circumciziei provin de la studii din arii în care rata de
infectare cu HIV este mare. Grupul de lucru al AAP spune:
„Analiza literaturii de specialitate a dezvăluit un efect protector al
circumciziei masculine relatat în mod consecvent prin reducerea
riscului de infecție cu HIV printre bărbații heterosexuali din arii cu o
mare prevalență a infecției cu HIV, din cauza
transmiterii heterosexuale, de 40 până la 60% (de exemplu, în
Africa)“ (p. e764). Există mai puține cercetări asupra efectului
protector în Statele Unite, unde rata globală a infecției cu HIV este
mai scăzută, iar transmiterea este mai obișnuită printre bărbații care
fac sex cu bărbați. Un studiu publicat recent de Centrul de Control și
Prevenire a Bolilor (Centers for Disease Control and Prevention —
CDC) pune însă constatările acestor studii din Africa în
modele matematice și sugerează că circumcizia masculină înainte
de debutul sexual ar reduce pe viață riscul de infecție cu HIV cu
15,7% pentru toți bărbații (Samson et ăl., 2010). Această proiecție ia
în considerare faptul că circumcizia pare mai puțin probabil să
protejeze bărbații care fac sex cu bărbați de infecția cu HIV. Grupul
de lucru explică: „Nu se știe în ce măsură îi poate proteja circumcizia
împotriva infecției cu HIV pe bărbații care fac sex cu bărbați și care
își penetrează partenerul în loc să fie ei cei care sunt penetrați“ (p.
e765).

Cercetătorii au oferit și o explicație cu privire la felul în care îi

protejează pe bărbați circumcizia împotriva infecției cu HIV. Un
posibil motiv este acela că suprafața interioară a prepuțului se
rupe ușor, mai ales în timpul sexului, iar acest lucru ar putea să ofere
un punct de intrare pentru HIV (și alți

germeni). Prepuțul conține, de asemenea, „o mare densitate de

celule-țintă pentru HIV (de exemplu, celule Langerhans, celule
CD4T, macrofage) care facilitează infectarea cu HIV a celulelor
gazdă“. Și, în sfârșit, germenii pot rămâne prinși sub prepuț, dându-
le mai mult timp să se reproducă (p. e764).

• HPV si cancerul de col uterin: s-a demonstrat că

această ultimă explicație este posibilă și în cazul

infecției cu HPV. Ca să ne amintim, HPV este

virusul care cauzează negii genitali. El cauzează, de

asemenea, cancerul de col uterin la femei. HPV este

una dintre cele mai obișnuite ITS din Statele Unite.

Grupul de lucru a descoperit două studii cu probe valide de reducere

cu 30-40% a riscului printre bărbații circumciși. Mai există alte patru
studii care furnizează dovezi destul de bune de reducere a riscului.
Un studiu al unor cercetători austrabeni a constatat că prepuțul
poate constitui un rezervor pentru celulele HPV (un loc în care să se
acumuleze) (Ladurner Rennau et al., 2011). Autorii acelui
studiu avertizează însă că, doar pentru că acele celule sunt acolo,
nu înseamnă că sunt si transmisibile.

Există, totuși, probe sobde conform cărora circum-cizia reduce rata

de transmitere a HPV de la bărbatb care nu au fost infectați cu HIV
la femei, HPV fiind un virus de mare risc susceptibil să cauzeze
cancerul de col uterin. Mai mult decât atât, există anumite dovezi
(evaluate ca fiind destul de corecte) că cir-cumcizia masculină are
un efect protector împotriva cancerului de col uterin la partenerele
femei, chiar și dacă bărbatul are mai multe partenere (AAP, 2012, p.
e768).

• Alte ITS: în cele din urmă, există dovezi că circum-cizia

protejează împotriva sifilisului, a herpesului, a șancrului moale (o
infecție bacteriană rară) și

a vaginozei bacteriene (o infecție bacteriană a vaginului care nu este

neapărat transmisă sexual). Probele sugerează că circumcizia nu
oferă nicio protecție împotriva chlamidya și a gonoreei.

INFLUENȚA ASUPRA SEXULUI

Una dintre revendicările celor care se opun circum-ciziei masculine

este faptul că are un impact negativ ăsupra funcționării sexuale și
reduce plăcerea sexuală. Având în vedere că cei mai multi bărbați
simt circumciși

atunci când sunt bebeluși (cu mult înainte de a deveni activi sexual),
este greu de măsurat impactul direct al procedurii asupra
sensibilității sau funcționării.

Unele studii au analizat impactul asupra satisfacției sexuale la

bărbații care au fost circumciși ca adulti.

Grupul de lucru al AAP a descoperit două studii de bună calitate cu

privire la acești bărbați. în acest prim studiu asupra 5 000 de bărbați
ugandezi, bărbații circumciși au declarat în mod semnificativ
mai puțină durere în timpul actului sexual decât bărbații necircumciși,
iar la doi ani după procedură, satisfacția sexuală a bărbaților a
rămas la fel cum fusese initial

(98,4%, în comparație cu 98,5%). Este interesant că doi ani mai

târziu nivelul satisfacției la grupul de control a crescut de la 98%, cât
era inițial, la 99,9%.

Cel de-al doilea studiu a investigat bărbații din Kenya și s-a constatat
că 64% declarau o sensibilitate mai mare după procedură, iar 55%
dintre bărbații circumciși declarau că le este mai ușor să ajungă la
orgasm decât le fusese înainte de procedură (deși această
schimbare nu a fost semnificativă din punct de vedere statistic; AAP,
2012, p. e769).

Potrivit AAP, un studiu asupra bărbaților coreeni a descoperit dovezi

destul de bune de scădere a plăcerii provocate de masturbare după
circumcizia la vârsta adultă. în cea mai mare parte, însă, studiile nu
au reușit să aducă nicio probă că circumcizia diminuează
sensibilitatea sexuală, prin comparație cu penisurile necircum-cise.
Cele mai multe probe sugerează că nu există nicio diferență în ceea
ce privește senzația sexuală și satisfacția pentru bărbați, indiferent
dacă ei sunt circumciși sau nu (AAP, 2012, p.e769).

în ceea ce privește concluzia grupului de lucru cu privire la

beneficiile asupra sănătății, multi nu sunt de acord cu concluziile cu
privire la plăcerea și la funcționarea sexuale. Christopher L. Guest,
cofondatorul Parteneriatului pentru Sănătatea Copiilor și
pentru Drepturile Omului, scrie în replică la raportul AAP: „Prepuțul
este bogat inervat, un țesut erogen care amplifică plăcerea sexuală
și oferă, de asemenea, un mecanism de alunecare unic, liniar, în
timpul actului sexual“. El arată că, în 2009, Colegiul Medicilor și
Chirurgilor din Columbia Britanică a declarat că „prepuțul este bogat
în terminații nervoase senzoriale specializate“. în 2010, Colegiul
Regal Australian al Medicilor a declarat că „prepuțul este partea
senzorială principală a penisului“ și, în același an, Asociația
Medicală Regală Olandeză a conchis că „prepuțul este o structură
erogenă complexă, care joacă un rol important în funcționarea
mecanică a penisului în timpul actelor sexuale“ (Guest, 2012).

DISPUTA ETICĂ CU PRIVIRE LA CIRCUMCIZIE

Este clar că disputa cu privire la circumcizie este foarte încinsă și

devine chiar și mai încinsă. Georganne

Chapin, directorul executiv al grupului împotriva circumciziei Intact

America, spune despre această practică: „Aproximativ un milion de
oameni pe an, bebeluși nou-născuți, își pierd o parte a corpului
normală, sănătoasă, funcțională, care generează plăcere și
protecție, fără să-și acorde consimțământul“ (Bristol, 2011, p. 1837).

Chapin și alți militanți împotriva circumciziei resping raportul grupului

de lucru al AAP, ca fiind părtinitor și favorizant pentru cei care fac
profit din această intervenție. Ea sugerează că raportul reprezintă
„agenda miei asociații comerciale care caută cu disperare să justifice
și să se asigure că-și primește banii pentru o operație chirurgicală
inutilă din punct de vedere medical, care Ie dăunează copiilor și
încalcă drepturile fundamentale ale omului“ (Chapin, 2012). în
continuare, ea respinge argumentele științifice care sugerează că
studiile din Africa asupra infecției HIV sunt folosite ca „o
justificare post-factum pentru un obicei care este din ce în ce mai
mult respins de către cei care văd că acesta încalcă drepturile
copiilor la autonomie corporală și la propria lor libertate de religie din
viitor“ (Chapin, 2012).

După ce resping argumentele științifice actuale, cei care se opun

circumciziei susțin adesea că procedura nu este etică, deoarece
bebelușii nu pot să-și dea consimțământul informat, bebelușii nu
sunt supuși unui risc imediat dacă nu sunt circumciși și, ca atare,
părinții își impun incorect asupra copiilor propriile valori culturale,
într-un mod care nu poate fi revocat. Ei sugerează, de asemenea, că
cei din lumea occidentală care susțin circumcizia — inclusiv
comunitatea medicală — sunt orbiți de propriile lor valori culturale și
văd circumcizia feminină ca fiind un ritual oribil, primitiv, dar nu
văd nicio paralelă morală atunci când băieții sunt supuși
unei proceduri similare.

CONSIMȚĂMÂNTUL INFORMAT Șl RISCUL IMEDIAT

Una dintre premisele de bază din practica medicală este că doctorii

nu pot efectua nicio procedură asupra unui pacient fără să obțină,
mai întâi, consimțământul informat. Pentru a face acest lucru,
furnizorii de servicii medicale trebuie să explice clar riscurile și
beneficiile înainte de a obține permisiunea explicită a
pacientului. Există un consens larg răspândit conform căruia
copiii nu sunt capabili să-și ofere consimțământul și, ca atare, părinții
sau tutorii lor sunt cei care se ocupă de sănătatea lor de-a lungul
copilăriei și adolescenței. Cei care se opun circumciziei, însă, susțin
că părinții nu ar trebui să aibă dreptul de a modifica permanent
corpul copilului, în afară de cazul în care este imediat necesar pentru
sănătatea și starea lor de bine.

Desigur, multi oameni ar fi de acord că ar fi inadecvat ca un părinte

să-și dea consimțământul cu privire la o operație estetică la nas
pentru copilul lor de 10 ani; întrucât procedura nu este imediat
necesară din punct de vedere medical (dacă este vreodată), decizia
ar trebui amânată până când copilul este suficient de mare pentru a
decide pentru el însuși. Problema nu este la fel de clară atunci când
copiii se nasc cu malformații faciale sau chiar cu semne din naștere
în locuri vizibile — multor părinți li se pare acceptabil moral să
consimtă cu privire la anumite proceduri de chirurgie plastică (chiar
dacă acelea sunt din motive strict estetice) dacă ei simt că acest
lucru va îmbunătăți calitatea vieții copilului.

Circumcizia prezintă o complicație suplimentară, deoarece

procedura nu poate fi neapărat amânată. Amânarea circumciziei o
face să fie mai complicată, mai dureroasă, mai riscantă și mai dificilă
din punct de vedere psihologic. Așa că, în timp ce procedurile

chirurgicale ar trebui, în mod ideal, să aștepte până când copilul

crește și este capabil să ia propriile decizii, acest lucru nu este cu
adevărat posibil în cazul circumciziei.

Mai mult decât atât, beneficiile de sănătate ale circumciziei, deși nu

simt imediate, pot fi observate doar dacă procedura este efectuată la
o vârstă fiagedă. Din punctul de vedere al sistemului public de
sănătate este necesar ca măsurile de protecție împotriva ITS,
cum ar fi vaccinurile pentru HFV și hepatita B, să fie făcute înainte
ca individul să fie activ sexual și să fie supus expunerii. Chapin și
alte persoane susțin că, deși studiile cu privire la infecția cu HIV din
Africa sunt valide (lin punct de vedere științific, ele sunt irelevante
pentru copiii mici din Statele Unite, care nu sunt și nu vor fi activi
sexual pentru mai mult de un deceniu. în același timp, este adevărat
că părinții iau decizii nu doar pentru sănătatea actuală a copiilor lor,
ci și pentru viitoarea lor sănătate. Vaccinurile simt, de fapt, un
exemplu bun; e posibil ca acei copii să nu fie în situație de
risc pentru rujeolă în momentul în care li se face injectarea cu
vaccinul pentru rujeolă, oreion și rubeolă (ROR), dar părinții aleg să-l
facă oricum, pentru a-i proteja pe tot parcursul vieții lor. Mai mult
decât atât, părinții își vaccinează copiii nu numai pentru a-i proteja
pe ei, ci și întreaga comunitate, având în vedere că vaccinările sunt
mai eficiente atunci când este vaccinată majoritatea „turmei“
(Benatar și Benatar, 2003). Este posibil ca același lucru să fie
adevărat și pentru circumcizie, având în vedere că răspândirea
circumciziei este promovată ca o modalitate de a reduce infecția cu
HIV în arii cu o mare prevalență a bolii (Wamai et al., 2011).

într-adevăr, chiar și argumentele etice cu privire la circumcizie se

bazează pe știință și pe cercetări.

Dacă voi credeți argumentele științifice care susțin că circumcizia are

riscuri scăzute și beneficii mari, atunci
aceste argumente despre consimțământul informat nu simt o
problemă — părințilof li s-a permis dintotdeauna să consimtă cu
privire la procedurile medicale necesare pentru copiii lor minori.
Dacă nu credeți că procedura este benefică sau, si mai rău, dacă voi
considerați că este dăunătoare, atunci răspunsurile voastre la
aceste chestiuni etice probabil că vor fi diferite.

ROLUL CULTURII, RELIGIEI Șl COMPARAȚIA CU CIRCUMCIZIA

FEMININĂ

Circumcizia la bărbați a început mai curând ca un ritual cultural și

religios decât ca o procedură medicală. Multi oameni continuă să o
aleagă pentru băieții lor nu datorită beneficiilor medicale, ci datorită
semnificației culturale. De fapt, unii susțin că circumcizia la
bărbați este acceptabilă din punct de vedere moral pur și
simplu datorită rădăcinilor ei culturale și religioase. Acesta nu este,
însă, uh motiv suficient pentru a justifica nicio practică. Benatar și
Benatar arată că „doar pentru că o practică este apreciată din punct
de vedere cultural, nu înseamnă că este acceptabilă din punct de
vedere moral“ (2003, p. 43). Dacă procedura este dăunătoare, de
exemplu, atunci valoarea culturală este anulată de punctul de vedere
moral. Cazul în discuție pentru această parte a controversei este
circumcizia feminină efectivă, care este numită adesea mutilare
genitală feminină (MGF).

MGF se referă la o arie largă de practici pe care Organizația

Mondială a Sănătății (OMS) le-a împărțit în patru categorii. Prima
este îndepărtarea prepuțului sau a cutei de piele exterioare a
clitorisului. Această procedură este cel mai puțin invazivă, cea mai
obișnuită

formă de MGF la nivel mondial și cea mai asemănătoare cu

circumcizia masculină. Cea de-a doua presupune îndepărtarea
clitorisului și poate să presupună și îndepărtarea totală sau parțială a
buzelor vaginale interioare (labiile mici). Această procedură este
mult mai invazivă decât circumcizia masculină. Mai mult decât
atât, împiedică stimularea clitoridiană și poate împiedica orice fel
orgasm la multe femei. A treia categorie se numește infibulație și
este cea mai extremă și cea mai invazivă formă de MGF. Presupune
îndepărtarea completă sau parțială a.organelor genitale externe,
precum si cusături ale vaginului pentru a îngusta
deschiderea vaginală. Infibulația este obișnuită în două țări (Sudan si
Eritreea), dar nu este obișnuită în restul lumii, deși acesta este de
obicei lucrul la care ne gândim atunci când auzim termenul MGF. în
sfârșit, cea de-a patra categorie de mutilări este numită de OMS
„neclasificată“ și cuprinde unele dintre formele cel mai puțin
invazive de MGF (cum ar fi crestarea rituală a clitorisului) și unele
dintre cele mai dăunătoare forme (cum ar fi introducerea de
substanțe caustice în interiorul vaginului — DeLaet, 2009).

Disputa cu privire la MGF îi asmute pe cei care spun că aceste

proceduri sunt parte integrantă a anumitor culturi și că femeile care
nu li se vor supune vor fi excluse din comunitățile lor împotriva celor
care spun că MGF încalcă drepturile de bază ale omului
(DeLaet, 2009, p. 414). Deși anumiți apărători ai drepturilor femeilor
sugerează că anumite forme invazive minimale ale ritualurilor de
MGF ar trebui să fie acceptabile, există o mare campanie răspândită
la nivel mondial de eradicare completă a acestei practici.

Multi oponenți ai circumciziei masculine se întreabă de ce nu există

o indignare morală similară și cu privire la această procedură.
DeLaet recunoaște că „circumcizia

masculină, ca practică obișnuită, nu este echivalentul fizic sau moral

al infibulatiei si nu este dificil de

înțeles de ce atât apărătorii circumciziei masculine, cât și criticii

mutilării genitale feminine vor respinge comparația“ (p. 415). Cea
mai obișnuită formă de MGF presupune, însă, îndepărtarea
capișonului clitorisului, ceea ce este analog cu prepuțul penisului.
Procedura nu este chiar atât de diferită de circumcizia masculină,
dar reacția față de fiecare dintre proceduri este la antipozi. DeLaet
observă: „Criticii tratamentului diferit al circumciziei masculine și
feminine argumentează că acesta reflectă un dublu standard
«occidental» prin intermediul căruia militanții pentru drepturile omului
din Occident nu iau în considerare mutilarea sexuală efectuată
pe copiii lor băieți, în propriile lor societăți“ (DeLaet,

2009, p. 414).’

Acesta este un dublu standard interesant și suntem de acord că

oamenii văd lumea prin lentilele propriilor • culturi. Este posibil ca
opinia noastră cu privire la circumcizie să fie nuanțată de propriul
nostru context și de faptul că am crescut și ne creștem propriii copii
într-o cultură și într-o religie care susțin circumcizia masculină și
condamnă această practică la femei.

în cele din urmă, însă, credem că totul se reduce la faptul că

procedura este dăunătoare sau benefică. Nu există nicio cercetare
care să sugereze că MGF este benefică și o mare parte a
cercetărilor sugerează că mai ales formele cele mai invazive sunt
dăunătoare. Deși rămân dezacorduri, cercetările de astăzi
sugerează un anumit grad de beneficiu al circumciziei masculine.
CONCLUZII

în prezent, nicio organizație medicală majoră nu sugerează ca toți

bebelușii nou-născuți să fie circumciși din motive de sănătate. în loc
de asta, perspectiva este aceea că procedura ar trebui să le fie
disponibilă tuturor familiilor care o vor și să fie plătită de asigurarea
de sănătate. Atât AAP, cât și CDC sugerează că părinții trebuie să
fie educați cu atenție cu privire la beneficiile și riscurile procedurii și
la modul în care, dacă aleg să o facă, să fie cât se poate de sigură și
de lipsită de durere

Suntem de acord că este necesară mai multă educație cu privire la

circumcizie pentru ca părinții să înțeleagă că există argumente
științifice (precum și critici cu privire la acestea) și să facă cea mai
bună alegere pentru copilul lor. înțelegem că acesta este un
domeniu cu privire la care oamenii — atât cei în favoarea ei, cât și
cei care se opun circumciziei nou-născuților — sunt foarte sensibili și
sperăm să continue o dispută sănătoasă și respectuoasă.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

American Academy of Pediatrics (AAP) Task Force on Circumcision.

(2012). Male

Circumcision. Pediatrics, 130(3), e756-e785.

http://pediatrics.aappublications. •
org/content/130/3/e756.fiill.pdf+html (accesatpe 17 iulie 2014).

Benatar, M. și Benatar, D. (2003). Between prophylaxis and child

abuse: The ethics of neonatal male circumcision. American Journal
of Bioethics, 3(2), 35-48.
Bristol, N. (2011). Male circumcision debate flares in the USA.
Lancet, 378,1837.

Chapin, G. (2012). First do no harm. The Huffing ton Post (4

octombrie). http://www.huffin-

gtonpostcom/georganne-chapin/drcumdsion-task-force-
report_b_191971lJitml (accesatpe 17 iulie 2014).

DeLaet, D.L. (2009). Framing male circumcision as a human rights

issue? Contributions to the debate over the universality of human
rights. Journal of Human Rights, 8(4), 405-426.

Guest, C.L. (2012). Revised male infant areumckinn policy: A

disservice to Americans. American Academy of Pediatrics Online (22
septembrie).
http://pediatrics. aappublications.org/content/130/3/585/reply#pediatr
ics_d_55044 (accesat pe 17 iulie 2014).

Ladurner Rennau, M., Buttazoni, A., Pichler, R., Schlenk, B.,

Klinglmair, G., Richter, E., et aL (2011). Prevalence ofhuman
papillomavirus infection of the inner foreskin in men without clinical
symptoms. Journal of Urology, 185(4), e570.

Sansom, S.L., Prabhu, V.S., Hutchinson, A.B., An, Q., Hall, H;I.,
Shrestha, R.K. et aL

(2010). Cost-effectiveness of newborn circumcision in reducing

lifetime HIV risk among US males. PLoS One, 5(1), e8723.

Wamai, R.G., Morris, B J., Bailis, SA, Sokal, D., Klausner, J.D.,
Appleton, R. et aL (2011). Male circumcision for HIV prevention:
Current evidence and implementation in sub-Saharan Africa. Journal
of the International AIDS Society, 14(1), 49.

MITUL #4
PUNCTUL G ESTE PARTEA CEA MAI ORGASMICĂ A
CORPULUI UNEI FEMEI

Există, desigur, susținătorii punctului G, care-1 preamăresc ca fiind

un loc special al orgasmului și al plăcerii din interiorul vaginului.
Există și femei care cred că au un punct G și vor să-și protejeze
sentimentul ferm al realității propriului corp. Dar există și
scepticii care au câteva dovezi destul de convingătoare în
sens contrar. Acest subiect este aprig dezbătut, iar dacă-ți
vei exprima scepticismul în fața celor care cred, în special a celor
care redescoperă plăcerea, e posibil să fii repezit. Dar hai să fim
curajoși!

Haideți.să începem cu partea cea mai grea.

CE ESTE PUNCTUL G?

în 1940, Emest Graftenberg a reperat un loc din interiorul vaginului

despre care el credea că are un țesut diferit și că are legătură cu
uretra. Nu s-au făcut prea multe cu acest lucru până la publicarea
cărții The G Spot and Other Recent Discoveries About Human
Sexuality (Punctul G și alte descoperiri recente despre sexualitatea

umana), scrisă de Alice Kahn Ladas, Beverly Whipple și John D.

Perry în 1982. Acești autori au făcut câteva experimente asupra
femeilor și credeau că Graftenberg reperase un punct erotic care nu
era recunoscut și care, mai mult decât atât, eră centrul
orgasmelor vaginale și nu avea legătură cu clitorisul. L-au
numit punctul G, după descoperitorul său, și au scris numeroase
lucrări științifice despre el, pe lângă acea carte. Cercetarea a fost
respinsă de multi specialiști în medicina sexualității, dar autorii
originari și alți cercetători au continuât să apere și să extindă
afirmațiile lor inițiale.

Jannini și colab. descriu zona în discuție în felul următor:

Punctul G este o zonă senzitivă care poate fi simțită pe peretele
anterior al vaginului, cam pe la mijlocul distanței dintre partea
dorsală a osului pubian și cervix, de-a lungul cursului uretrei. Este
mai ușor de simțit punctul G atunci când femeia stă pe spate. Dacă
sunt introduse în vagin unu sau două degete, cu palma în sus, și se
folosește o mișcare de „vino-ncoace“, țesutul care înconjoară
uretra va începe să se umfle. Atunci când este atinsă pentru prima
oară zona respectivă, femeia poate simți ca și cum ar avea nevoie
să urineze, dar dacă atingerea mai continuă câteva secunde, se
poate transforma într-un sentimput de plăcere“ (2010, p. 27).

Pentru multe femei, însă, găsirea acestui punct s-a dovedit dificilă.
Ele nu pot, pur și simplu, să-și introducă degetele și să simtă un loc
ușor de identificat. Acest lucru a creat îndoieli cu privire la însăși
existența punctului G și i-a trimis înapoi în laborator pe cercetătorii
originari și pe alții care i-au urmat, pentru a încerca să demonstreze
alcătuirea lui exactă.

Destul de recent, un cercetător polonez a făcut niște cercetări pe

cadavre și a descoperit că „punctul G apare ca un sac bine delimitat
cu pereți care... seamănă cu țesuturile erectile. Suprafața superioară
a sacului are neregularități albăstrui care sunt vizibile
prin membrană. Din coada distală iese o structură cu aspect de
frânghie, care este vizibilă aproximativ 1,6 mm, iar după aceea
dispare în țesutul înconjurător“ (Ostrzenski, 2012, p. 1355).
Descoperirile lui încă mai sunt discutate.

SUNT MAI BUNE ORGASMELE PUNCTULUI G?

Cei mai multi entuziaști pretind că acest punct, atunci când este
stimulat, creează nu numai o sensibilitate sexuală extraordinară, ci și
un tip diferit de orgasm. „Barry R. Komisaruk, profesor la
Departamentul de Psihologie al Universității Rutgers, scria că
punctul G reprezintă o cale către orgasm diferită de clitoris,
deși zona este un mănunchi de nervi care se suprapun și care includ
și clitorisul“ (Jannini et al., 2012, p. 958). O lucrare a unora dintre
membrii echipei originare de cercetători afirmă în continuare: „Unele
femei descriu că au experimentat orgasmul doar prin stimularea
punctului G. Orgasmul care rezultă din stimularea punctului G este
resimțit profund în interiorul corpului și presupune o senzație
copleșitoare“ (Jannini et al., 2010, p. 27).

Cercetătorii care au readus la viață discuția despre punctul G cred,

de asemenea, că au probe conform cărora creierul reacționează
diferit la stimularea acestui punct față de excitația clitoridiană:

Deoarece autostimularea vaginală și cea a colului uterin au activat

regiuni senzoriale corticale care sunt în mod

distinct diferite de regiunile activate de autostimularea clitoridiană,

acest fapt infirmă posibilitatea ca gradul de conștientizare a stimulării
vaginale sau a colului uterin să fie doar o consecință a stimulării
clitoridiene indirecte. Aceasta este o dovadă în plus a faptului că
stimularea vaginală și cea a colului uterin generează propriile
lor inputuri specifice către creier, care sunt separate și distincte de
inputurile senzoriale care vin de la clitoris și sunt suficiente pentru a
activa orgasmul (Jannini et al., 2012, pp. 960-961).

atunci de ce nu crede toată

lumea că există punctul g?

Toate acestea sună destul de convingător și există, cu siguranță,

multe femei care vor atesta sensibilitatea unică a punctului lor G.
Acesta este chiar descris ca fapt cert în destul de multe tratate. Și
totuși există un mare grup de oameni de știință care nu cred că
există un țesut special sau o zonă de excitație sexuală care este
separată de nervii clitoridieni caré înconjoară intrarea în vagin. Plus
că există multe femei care caută acest punct în interiorul vaginului
lor fără niciun rezultat. Chiar și echipa de cercetare a punctului G
spune că „femeile au declarat că au dificultăți să-si localizeze si să-si
stimu-
leze singure punctul G, dacă nu folosesc un dildo, un vibrator pentru
punctul G sau un dispozitiv similar... (dar nu le este greu să identifice
senzația erotică atunci când aria este stimulată de un partener)“
(Jannini et ăl., 2010, p. 27).

Dezbaterea în curs se concentrează, până la urmă, asupra faptului

dacă punctul G este separat sau nu de

rețeaua bogată de nervi clitoridieni care-1 înconjoară. Masters și

Johnson au fost primii care au stabilit că structurile clitoridiene
înconjoară și se prelungesc și de-a lungul și în interiorul labiilor. Ei
au filmat și aii analizat atât orgasmele provocate de stimularea clito-
ridiană, cât și pe cele provocate de sexul intravaginal și au conchis
că toate orgasmele își au sursa într-un anumit tip de excitație
clitoridiană directă sau indirectă (Masters și Johnson, 1966).

Meii multe cercetări recente au fost de aceeași părere.

Tim Spector, coautor al unui studiu din 2009 cu privire

la acest subiect, lansează ipoteza că țesutul din aria

punctului G este posibil să fie o parte a clitorisului și

nu este, așa cum s-a argumentat, o zonă sexuală care

nu are nicio legătură cu acesta (Archer și Lloyd, 2002,

pp. 85-88). Urologul Helen O’Connell a efectuat, de

asemenea, studii anatomice și a scris că punctul G este,

într-adevăr, un țesut clitoridian și, prin urmare, chiar

dacă excitația poate să-și aibă originea în vagin, nervii

clitoridieni sunt cei care creează senzația. O’Connell >

a folosit scanări imagistice prin rezonanță magnetică (IRM) și crede
că există dovezi concludente că „picioarele“ clitorisului sunt
responsabile pentru țesutul erectil al punctului G. Ca să o cităm,
„peretele vaginal este, de fapt, chiar clitorisul. Dacă ridici învelișul
vaginului de pe pereții laterali, vei descoperi bulbii
clitorisului“ (O’Connell et al., 2005, pp. 1185-1195).

O descoperire secundară interesantă făcută de O’Connell prin

examinarea cadavrelor de femei a fost că unele femei par să aibă
nervi clitoridieni mai extinși decât altele. Ea crede că acest lucru
poate fi responsabil pentru ușurința — sau dificultatea — de a avea
un orgasm sau pentru nevoia de stimulare directă sau indirectă a
zonei clitoridiene. Studiile ei au fost repetate

je o echipă franceză compusă din Odile Buisson și pierre Foldès,

care au folosit tehnologia imagistică pentru a ajunge la concluzia lor.
Și ei au arătat că sistemul clitoridian înconjoară și stimulează vaginul
și este, prinurmare, responsabil pentru orgasmele „vaginale“. Autorii
conchid, practic, că vaginul și sistemul clitoridian simt atât de
întrețesute, încât este ridicol să încerci să le separi interacțiunile
(Buisson și Foldès, 2009, pp. 1223-1231).

Un studiu recent al unei echipe de cercetători a lansat ipoteza că

punctul G este o extensie a clitorisului și a sistemului nervos
clitoridian și că frecarea dintre acești nervi este cauza orgasmelor
vaginale, care.nu sunt, deci, cauzate de o structură anatomică
diferită în mod vădit, într-un celebru articol, autorul principal,
Kilchevsky, afirmă fără echivoc că, deoarece clitorisul prezintă
în esență aceeași structură biologică cu cea a penisului (ultimul fiind
augmentat de hormonii masculini), nu există niciun motiv pentru care
evoluția să fi creat două aparate separate pentru orgasme. El îi
blamează pe furnizorii de pornografie și pe fabricanții de
jucării sexuale pentru ceea ce crede că este mitologia punctului G
(Kilchevsky et al., 2012).
Acești autori au fost, de fapt, convocați în 2010 și, din nou, în 2012
de către Journal of Sexual Medicine, ca parte a unei comisii, într-un
efort de a obține un răspuns definitiv cu privire la acest subiect.
Comisia a fost însărcinată să examineze zecile de lucrări scrise cu
privire la punctul G și, până la urmă, a conchis că acestea sunt puțin
credibile. Comisia a spus: „Relatările din mass-media l-ar face pe
cineva să creadă că punctul G este o entitate bine caracterizată,
capabilă să ofere o stimulare sexuală extremă, dar acest lucru este
departe de adevăr“ (Kilchevsky et al., 2012).

Șl-ATUNCI CUM RĂMÂNE?

! Credem că scepticismul cu privire la punctul G este .

i justificat. Eșantioanele de femei care au fost investigate

sunt mici, investigatorii care sunt principalii response sabili pentru

cele mai multe lucrări scrise cu privire la

I subiect sunt un grup mic de persoane, iar densitatea

r terminațiilor nervoase clitoridiene din zonă face să fie

h greu de susținut demarcarea unei zone morfologice

I unice. Mai mult, la fel ca unii oameni de știință care nu

; au reușit să găsească punctul G sau să-l delimiteze ca

h fiind o zonă specială a funcționării sexuale, și noi ne

temem că femeile care nu pot să-l găsească (din cauză i că, poate,
nu există) vor simți acum că sunt incomplete

din punct de vedere sexual în încă un fel!

Dacă punctul G este încă un teritoriu disputat,

poate că putem găsi un compromis cu privire la acest aspect în
lucrările profesorului Barry Komisaruk de la Universitatea Rutgers,
care a efectuat câteva studii IRM, în care scanările creierului au
arătat că stimularea cli-

torisului, a vaginului și a colului uterin activează arii separate ale

creierului femeilor. El a conchis: „Cred că cea mai mare parte a
dovezilor arată că punctul G nu este un lucru anume. Nu este ca și
cum ai spune: «Ce este glanda tiroidă?». Punctul G este un lucru,
așa cum New York este un lucru. Este o regiune, o convergență
a mai multor structuri diferite“ (Komisaruk et ăl., 2011).

Nu vrem, însă, ca cititorii noștri să ia scepticismul nostru ca motiv să

nu facă niște experimente personale asupra lor și asupra
partenerelor lor. De fapt, vă îndemnăm să urmați instrucțiunile de
mai sus si să

vedeți ce găsiți și cum vă simțiți. Suntem sigure că, dacă vă veți simți
bine și va duce la un orgasm foarte intens, niciunuia dintre voi nu-i
va păsa, cu adevărat,

dacă e o structură anatomică separată sau o grupare de nervi

clitoridieni.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

picher, J. și Lloyd, B. (2002) .Sex and Gender. Cambridge University

Press.

Buisson, O. și Foldès, P. (2009). The clitoral complex; a dynamic

sonographic study.

Journal of Sexual Mediane, 6(5), 1223-1231.

jannini, EA-, Rubio-Casillas, A., Whipple, B., Buisson, O.,

Komisaruk, B.R. și Brody, S. (2012). Female orgasm(s); One, two,
several. Jounmi of Sexual Medicine, 9(4), 956-965.

jannini, EA, Whipple, B., Kingsberg, SA-, Buisson, O., Foldès, P. și

Vardi, Y. (2010). Who’s afiaid of the G-spot? Journal of Sexual
Medicine, 7(1), 25-34.

Kilchevsky, A., Vardi, Y., Lowenstein, L. și Gruenwald, I. (2012). Is

the female G-spot truly a distinct anatomic entity? Journal of Sexual
Medicine, 9(3), 719-726.

Komisaruk, B.R., Wise, N., Frangos, E., Liu, W.-C., Allen, K. și

Brody, S. (20U). Women’s clitoris, vagina, and cervix mapped on the
sensoiy cortex; fMRI evidence. Journal of Sexual Medicine, 8(10),
2822-2830.

Ladas, A.K., Whipple, B. și Perry, J.D. (1982). The G Spot and Other
Recent Discoveries About Human Sexuality. Holt, Rinehart, and
Winston, New York.

Masters, W.H. și Johnson, V.E. (1966). Human Sexual Response,

VoL 1. Little, Brown & Co., Boston, pp. 223-276.

O’Connell, H.E., Sanjeevan, K.V. și Hutson, J.M. (2005). Anatomy of

the clitoris. Journal of Urology, 174(4), 1189-1195.

Ostrzenski, A. (2012). G-spot anatomy.Anew discovery. Journal of

Sexual Medicine, 9(5), 1355-1359.

MITUL #5

TESTOSTERONUL E PRINCIPALUL PREDICTOR AL DORINȚEI

SEXUALE A BĂRBAȚILOR Șl NICIODATĂ NU E DE-AJUNS

Nu e nicio îndoială că testosteronul, un androgen sau un hormon

masculin, joacă un rol și în excitația sexuală, și în pofta de mâncare.
Deși acest hormon îi influențează și pe bărbați, și pe femei, adevărul
este că apetitul sexual este mediat foarte mult de stări, de valori,
credințe, experiențe, relații, complicații fizice,

tratamente medicale si multe alte condiții. Indicarea precisă a rolului

pe care îl are, într-adevăr, testosteronul • poate fi dificilă. Dar noi
acceptăm provocarea și, în acest mit, vom analiza cercetări
privitoare atât la bărbați, cât si la femei.

TESTOSTERONUL LA BĂRBAȚI

Testosteronul este un hormon sexual care este produs de testicule la

bărbați și de ovare la femei, precum și de glandele suprarenale, atât
la bărbați, cât și la femei. Este responsabil pentru caracteristicile
sexuale secundare la bărbați, cum sunt părul facial, părul corporal
și îngroșarea vocii. Testosteronul are un efect activator asupra
dorinței sexuale, atât la bărbați, cât și la femei (Kelly, 2011).’

Pentru bărbați, androgenii simt o parte esențială a sistemului erectil.

Studiile cu privire la disfuncțiile erectile au descoperit că nivelurile
scăzute de testosteron liber corelează cu afectarea abilității corpilor
cavemoși și a celulelor musculaturii netede din corp de a
furniza suficient sânge pentru ca penisul să devină rigid (Aversa et
al., 2000, p. 517). în continuare, numeroase studii au arătat că
nivelurile scăzute de testosteron vor corela cu dorința sexuală
scăzută (Aversa et al., 2000). Nu este adevărat, însă, că prezența
unor niveluri înalte de testosteron va corela întotdeauna cu o
activitate sexuală mai bogată sau cu erecții mai bune (Aversa et ăl.,
1992; Bagatell et ăl., 1994). Problemele de erecție și de excitare pot
avea origine organică, dar, în afară de cazurile în care sunt
descoperite niveluri ale testosteronului liber mai scăzute decât cele
normale sau există anumite leziuni ale organelor genitale, cauzele
principale ale
lipsei de excitare sau ale lipsei erecției sunt considerate a fi
aspectele psihologice cu privire la sex: teama legată de performanță,
problemele de relație sau lipsa atracției (Aversa et al., 2000, p. 519;
Buvat și Lemaire, 1997).

Rolul pe care îl joacă testosteronul în dorința sexuală este, de fapt,

un subiect controversat printre cercetători. 0 serie de studii au arătat
că testosteronul total este legat de capacitatea de erecție, dar nu și
de dorința sexuală, mai puțin la bărbații înaintați în vârstă, la care
era prezent mai puțin testosteron biodisponibil (Gades et al., 2008,
p. 2209). Un alt studiu a descoperit, de asemenea, corelații cu
erecția, dar nu și cu dorința sexuală (Ahn et al., 2002). îndelungatul
studiu pe o serie de bărbați vârstnici („Massachusetts Male Aging
Study“) nu a descoperit nicio corelație între testosteronul total sau
biodisponibil și funcționarea erectilă (Gades et al., 2008). Aceste
constatări, însă, au fost oarecum modificate de o metaanaliză
efectuată de Bolona și colab. pe 17 studii; aceștia cred că
testosteronul are un efect direct asupra erecțiilor și un efect modest
asupra dorinței sexuale (Bolona et al., 2007). în plus, un studiu
asupra unor abuzatori sexuali coreeni, care au fost castrați chimic
folosindu-se medicamente pentru a inhiba testosteronul, a ajuns la
concluzia că testosteronul era agentul de mediere pentru excitația
sexuală. Autorii au spus, însă, că nu pot fi categorici cu privire la
rezultatele lor deoarece a fost un eșantion mic, nu a fost
introdus efectul placebo/un grup de control și există posibilitatea ca
abuzatorii să nu fi fost sinceri în relatările lor (Koo et al., 2013, p.
565).

Și mai controversată decât problema rolului pe care îl are

testosteronul scăzut în excitația sexuală este întrebarea ce să facem
în legătură cu acest lucru. Dacă este prezent, într-adevăr, un nivel
scăzut al testosteronului, multi doctori recomandă terapia cu
testosteron, care

este folosită pentru a crește interesul sexual și a crea o mai bună

funcționare erectilă (Bancroft și Wu, 1983; ;
Kwan et al., 1983; Cunningham et al., 1990; Rakic et al., ; 1997;
Aversa et al., 2000). într-un articol recent, Ronald Swerdloff, șeful
departamentului de endocrinologie și metabolism al Scolii de
Medicină de la UCLA, a afirmat

că „bărbații Ia care s-au descoperit în mod repetat niveluri scăzute

ale concentrațiilor de testosteron în sânge și care au, de asemenea,
simptomele care se potrivesc celor pentru deficiența de testosteron
sunt candidați acceptabili pentru tratament“ (Nutrition in Action,
2014a, p. 10). Dar testarea este dificilă. Swerdloff continuă spunând:
„Unii bărbați pot avea un nivel scăzut într-o zi, dar la o săptămână
sau o lună mai târziu pot să revină la un nivel complet normal“
(Nutrition in Action, 2014a, p. 10).

Există o serie de factori interesanți și subtili ai modului în care

mintea influențează coipul care sugerează că înseși deficiențele de
testosteron, precum și fluxul redus de sânge la nivelul penisului ar
putea să fie cauzate, de fapt, de factorii de stres sau, adesea,
de factorii de relație. Dificultățile sau ostilitatea la serviciu, în familie
sau în relație, de exemplu, pot cauza niveluri scăzute de testosteron.
Ca să cităm un grup de investigatori: „Datele actuale arată că, la
subiecții consultați pentru disfuncții sexuale deteriorarea relației de
cuplu poate fi asociată cu problemele activității sexuale, care, la
rândul lor, pot duce la un ușor hipogonadism“ (Corona et al., 2009, p.
2597). Cu alte cuvinte, nu numai dorința sexuală si erectiile simt
influențate de factorii

psihologici, ci și nivelurile de testosteron înseși sunt foarte mult

influențate de emoții (Aversa et al., 2000; Corona et al., 2009).

Cercetătorii sunt preocupați, de asemenea, de efectele pe termen

lung ale suplimentării cu testosteron. Unii

' cred că nu sunt încă disponibile suficiente informații pentru a ști

dacă vor apărea posibile efecte adverse periculoase din cauza
folosirii pe termen lung a tratamentului de substituție (Gades et al.,
2008, pp. 2210-2013; McKinlay, 2006).

testosteronul la femei

Dacă ați crezut că acțiunea testosteronului este un subiect

controversat în ceea ce îi privește pe bărbați, aceasta nu este nimic
prin comparație cu fricțiunile din comunitatea medicală și cea a
științei comportamentale referitoare la funcționarea testosteronului la
femei — și la pericolele pe care terapia cu medicamente
hormonale le poate prezenta pentru femei. Sunt în discuție
diferite tipuri de tratamente cu testosteron: testosteron
oral, testosteron transdermic, plasturi cu testosteron, testosteron
sublingual, intramuscular, subcutanat, tablete, geluri și creme
(Hubayter și Simon, 2008, pp. 187-188).

Aici, vom începe cu șoarecii (ne pare rău, doamnelor). Cercetătorii

care căutau o modalitate medicală pentru a reduce sau pentru a
schimba ceea ce ei considerau că este o dorință sexuală redusă la
femei (sau ceea ce femeile și/sau partenerii lor considerau ca fiind
lipsa abilității de a vrea sau a se bucura de sex) au început mai întâi
să vadă dacă pot trezi excitația la șoarecii femele. Un studiu a folosit
vardenafil, un inhibitor al enzimei PDE5 similar cu cel care se
găsește în Viagra, în combinație cu testosteronul, pentru a vedea
dacă acestea pot produce niște rozătoare excitate. Nici
testosteronul injectat sub piele, nici versiunile orale de vardenafil
nu au funcționat independent, dar când le-au combinat
pe amândouă, șoarecii femele au devenit mult mai réceptive

la comportamentul de împerechere al masculilor și, de asemenea,

căutau masculii pentru activități sexuale J (Snoeren et aL, 2011, p.
989).

Alte studii au realizat teste similare pe femei. Van den? Made și

colab. (2009) au aplicat o combinație de tes- j tosteron și vardenafil
pacientelor care spuneau că au o dorință sexuală extrem de redusă
sau deloc si au conchis

că această combinație îmbunătățește dorința, ceea ce s-a

demonstrat printr-o excitație sexuală mai mare atunci când au privit
imagini erotice.

Câteva studii dublu-orb asupra unor femei cu niveluri hormonale

deficitare au constatat că tratarea cu estrogen produce anumite
modificări ale dorinței sexuale (Mulhall et al., 2004; Bain et al.,
2007). Alte abordări au inclus folosirea testosteronului cu estrogen
, la femei care nu mai aveau ovare funcționale. Se considera că
acesta va îmbunătăți interesul sexual (Snoeren et al., 2011, p. 991).
Stephanie Page, o cercetătoare de la Universitatea din Washington,
scria că există „câteva teste pozitive care indică o ușoară
ameliorare a funcționării sexuale la femeile cărora li s-a
provocat chirurgical menopauza sau care sunt la menopauză în mod
natural și care au beneficiat de acest tratament“ (Page et al., 2005).

O serie de studii, unele dintre ele cu eșantioane foarte mici, au

investigat vârfurile naturale de testosteron ale femeilor din preajma
ovulației și au descoperit corelații cu mulțumirea sexuală sau cu alte
activități sexuale care

apar atunci. Un studiu realizat pe 11 cupluri a constatat că

testosteronul de bază ridicat, dar nu testosteronul zilnic, avea
legătură cu evaluarea pozitivă de către femei a experienței lor
sexuale (Persky et al., 1978, p. 157).

în timp ce toți cercetătorii recunosc faptul că nu există suficiente

cercetări cu privire la utilizarea testosteronului singur în calitate de
mediator al interesului

sexual feminin, există o mulțime de utilizări „în afara recomandărilor

autorizate (off labei). Adică, medicamentul a fost aprobat de
Administrația Alimentelor și Medicamentelor din SUA, care are
standarde exigente, dar nu pentru utilizarea pentru care se aplică în
acest context. Astfel, atunci când testosteronul sintetic, care a fost
aprobat pentru problemele erectile ale bărbaților, este folosit pentru
problemele de excitare ale femeilor fără să fi fost testat pentru
eficacitate și siguranță, această utilizare este numită „off labei“. Cu
toate acestea, unii doctori cred că este în regulă utilizarea
testosteronului, în diferite combinații hormonale, pentru femeile care
sunt supărate din cauza pierderii interesului sexual. De exemplu,
Estratest, o combinație hormonală obișnuită, este aprobat de FDA
pentru a ajuta femeile care suferă de un disconfort extrem la
postmenopauză (insomnii, bufeuri, dureri de cap și alte probleme),
dar este folosit „off labei“ ca o modalitate de a crește interesul sexual
la femei. Cercetările au sugerat că această combinație de estrogen
și testosteron crește fluxul sangvin din zona vaginală, sensibilitatea
clitoridiană și rata orgasmului. Ca rezultat, crește dorința și
frecvența comportamentului sexual. Poate preveni, de
asemenea, atrofia vaginală printre femeile mai în vârstă sau
printre femeile cărora li s-au îndepărtat ovarele (Lobo et aL, 2003;
Hubayter și Simon, 2008, p. 183).

Susținătorii tratamentului cu testosteron recunosc

posibilitatea anumitor efecte secundare negative, mm

ar fi îngrășarea crescută a pielii, acneea, timbrul vocal

îngroșat, schimbări de personalitate, cum ar fi ostilitatea

crescută, câștigarea în greutate și pierderea părului.

Alte efecte secundare includ intensificarea funcțiilor >

ficatului, niveluri scăzute de HDL (lipoproteină de înaltă densitate,

colesterolul bun) și chiar și carcinoame (un tip de cancer) (Hoeger și
Guzick, 1999; Redmond, 1999;

Snoeren étal., 2011). Un studiu deosebit de îngrijorător,’ publicat în

New England Journal of Medicine, a constatat ■ că atunci când 209
bărbați cu un nivel scăzut al testosteronului au fost implicați într-un
studiu în care li s-a dat unora testosteron, iar altora placebo, bărbații
care au primit testosteronul suplimentar aveau o probabili- -, täte de
cinci ori mai mare să facă un atac de cord sau alte, probleme
cardiace. Acest lucru a fost atât de îngrijorător încât cercetătorii au
anulat cercetarea (Nutrition in Action, 2014b). Există, totuși, în mod
clar, anumiți clinicieni care cred că riscul să apară aceste
efecte secundare este redus și că este posibil ca beneficiile să
merite efortul.

Prezența acestor efecte secundare nu este o problemă minoră

pentru un mare grup de critici care luptă contra a impunerii terapiei
cu testosteron pentru femei. Ei cred că, deja, corpurile femeilor au
fost folosite ca laboratoare experimentale pentru o mulțime de
medicamente (doze mari de pilule anticoncepționale, de
exemplu). Probabil că cel mai furios comentariu cu privire la terapia
cu testosteron vine de la un grup de cercetători și clinicieni feminiști
care cred că întregul concept de dorință sexuală redusă a femeilor a
fost inventat. Principalul critic dintre aceștia este psihologul
Lenore Tiefer (2001), care, împreună cu alți câțiva
terapeuți, specialiști clinicieni și cercetători, crede că definiția dorinței
„scăzute“ este foarte părtinitoare, deoarece a fost creată pe baza
standardelor și nevoilor masculine. Aceștia argumentează că a fost
creat un standard arbitrar al dorinței sexuale si că atenuarea dorinței
la femei

e posibil să fie „naturală“ și adecvată și nu ar trebui să mai fie

problematizată. în loc să li se spună femeilor că un anumit nivel de
dorință este „normal“ si că orice este diferit față de el este o
problemă care trebuie remediată, ei sugerează să se normalizeze
continuumul dorinței

care există în mod cert la femei, mai ales la femeile în

postmenopauză.

atunci, pentru ce toată agitația

cu PRIVIRE LA TESTOSTERON?

Testosteronul a primit multă atenție, în multe feluri, deoarece pare un

potențial remediu rapid.

Din nefericire, rolul testosteronului în excitare și în comportamentul

sexual nu se manifestă direct, și deși este rezonabil să căutăm
răspunsuri medicale pentru lipsa interesului sexual și este posibil ca
acest lucru să aibă rezultate merituoase, adevărul e că, în prezent,
nu avem o explicație simplă pentru dorința sexuală redusă sau
pentru dificultățile de excitare. Deși știm că testosteronul are un rol,
nu putem să-l indicăm cu exactitate, ceea ce înseamnă că nu putem,
pur și simplu, să spunem-mai adaugă un pic și totul va fi bine. Cei
mai multi sexo-logi cred că, exceptând deficiențele hormonale
severe (care e posibil să aibă nevoie de un tratament
medical), răspunsul pentru cele mai multe probleme sexuale va
fi descoperit dacă ne vom uita mai îndeaproape la problemele
psihologice, emoționale și relaționale.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Ahn, H.S., Park, C.M. și Lee, S.W. (2002). The clinical relevance of
sex hormone levels and sexual activity in the ageing male; BJU
International, 89(6); 526-530.

Anderson, ILA., Bancroft, J. și F.C. (1992) The effects of exogenous

testosterone on sexuality and mood of normal men. Journal of
Clinical Endocrinology and Metabolism, 75, 1503-1507.

Aversa, A., Isidori, A.M., De Martino, M.U., Caprio, M., Fabbrini, E.,
Rocchietti-March, M., et aL (2000). Androgens and penile erection:
Evidence for a direct relationship -between free testosterone and
cavernous vasodilation in men with erectile dysfunction. Clinical
Endocrinology, 53(4), 517-522.
Bagatell, CJ., Heiman, J.R., Rivier, J.E. și Bremner, WJ. (1994)
Effects of endogenous

testosterone and oestradiol on sexual behavior in normal young

men. Journal of Clinical Endocrinology and Metabolism, 78,711-
716. f

Bain, J., Brock, G., Kuzmarov, I; International Consulting Group

(2007). Canadian Society for the Study of the Aging Male: Response
to health Canada’s position paper on ■ testosterone treatment
Journal of Sexual Medicine, 4,558-566.

Bancroft, J. și Wu, C.W. (1983) Changes in erectile responsiveness

during androgen replacement therapy. Archives of Sexual Behavior,
12,59-66.

Bolona, E.R., Uraga, M.V., Haddad, R.M., Tracz, MJ., Siderao, K.,
Kennedy, C.C., et aL

(2007). Testosterone use in men with sexual dysfunction: A

systematic review and meta-analysis of randomized placebo-
controlled trials. Mayo Clinic Proceedings, ? 82,20-28.

Buvat, J. și Lemaire, A. (1997) Endocrine screening in 1022 men

with erectile dysfunction:

Clinical significance and cost-effective strategy. Journal of Urology,

158,1764-1768.

Corona, G., Mannucci, E., Lotti, F., Boddi, V., Jannini, E.A., Fisher,
A.D., et at (2009).

Impairment of couple relationship in male patients with sexual

dysfunction is associated with overt hypogonadism. Journal of
Sexual Medicine, 6(9), 2591-2600.-
Cunningham, G.R., Hirshkowitz, M., Korenman, S.G. și Karacan, I.
(1990) Testosterone ; replacement therapy and sleep-related
erections in hypogonadal men. Journal of Clinical Endocrinology and
Metabolism, 70,792-797. ' <

Gades, N.M., Jacobson, D J., McGree, M.E., St Sauver, J.L., Lieber,

M.M., Nehra, A., et at (2008). The associations between serum sex
hormones, erectile function, and séx drive: The Olmsted County
Study of Urinary Symptoms and Health Status among, Men. Journal
of Sexual Medicine, 5(9), 2209-2220.

Hoeger, K.M. și Guzick, D.S. (1999). The use of androgens in

menopause. Clinical Obstetrics and Gynecology, 42, 883-894.

Hubayter, Z. și Simon, J.A. (2008). Testosterone therapy for sexual

dysfunction in

post-menopausal women. Climacteric: the Journal of the

International Menopause Society, 11(3), 181-191.

Kelly, G.F. (2011). Sexuality Today: The Human Perspective, 10th

edn. McGrawHill. r

Koo, K.C., Shim, G.S., Park, H.H., Rha, K.H., Choi, Y.D., Chung,
B.H., et at (2013).

Treatment outcomes of chemical castration on Korean sex offenders.

Journal of Forensic and Legal Medicine, 20(6), 563-566.

Kwan, M., Greenleaf, W.J., Mann, J., Crapo, L. și Davidson, J.M.

(1983). The nature of

androgen action on male sexuality: A combined laboratory-self-

report study on i hypogonadal men. Journal of Clinical Endocrinology
and Metabolism, 57, 557-562. '
Lobo, RJL, Rosen, R.C., Yang, H.M., Block, B. și Van Der Hoop,
R.G. (2003). Comparative effects of oral esterified estrogens with
and without methyltestosterone on endocrine profiles and
dimensions of sexual function in postmenopausal women-with
hypoactive sexual desire. Fertility and Sterility, 79(6), 1341-1352.

McKinlay, J.B. (2006). Should we begin a large clinical trial of

testosterone in men?.„Not yet.“ Journal of Men's Health and Gender,
3,33-35.

Mulhall, J.P., Valenzuela, R., Aviv, N. și Parker, M. (2004). Effect of

testosterone supplementation on sexual function in hypogonadal
men with erectile dysfunction. Urology, 63, 348-352.

Nutrition in Action Health Letter (2014a) Who really needs

testosterone?, pp. 10-11. Nutrition in Action Health Letter (2014b)
Summa yy of article in the New England Journal of

Medicine, 363,109, 2010.

Page, S.T., Amory, J.K., Bowman, F.D., Anawalt, B.D., Matsumoto,

A.M., Bremner, WJ., etai (2005). Exogenous testosterone (T) alone
or with finasteride increases physical performance, grip strength, and
lean body mass in older men with low senunT. Journal of Clinical
Endocrinology and Metabolism, 90(3), 1502-1510.

Persky, H., Lief, H.I., Strauss, D., Miller, W.R. și O’Brien, C.P. (1978).
Plasma testosterone level and sexual behavior of couples. Archives
of Sexual Behavior, 7(3), 157-173.

Rakic, Z., Starcevic, V., Starcevic, V.P. și Marinkovic, J. (1997)

Testosterone treatment in

men with erectile disorder and low levels of total testosterone in

serum. Archives oj Sexual Behavior, 26,495-504.
Redmond, G.P. (1999). Hormones and sexual function. International
Journal ofFertility and Women’s Medicine, 44,193-197.

Snoeren, E.M., Bovens, A., Refsgaard, L.K., Westphal, K.G.,

Waldinger, M.D., Olivier, B., etai (2011). Combination of testosterone
and vardenafil increases female sexual functioning in sub-primed
rats. Journal ofSexual Medicine, 8(4), 989-1001.

«rtgfer.L. (2001). A new view of women’s sexual problems: Why

new? Why now? Journal of Sex Research, 38(2), 89-96.

yan der Made, F., Bloemers, J., Yassem, W.E., Kleiverda, G.,
Everaerd, W., van Ham, D.

et ai (2009) . Ihe influence of testosterone combined with a PDE5-

inhibitor on

' cognitive, affective, and physiological sexual functioning in

women suffering

from sexual dysfunction. Journal of Sexual Medicine, 6(3), 777-790.

MITUL #6

NE NAȘTEM FIE BĂRBAT,

FIE FEMEIE

Uneori, pare că fiecare film la care ne uităm trebuie să aibă în el o

scenă cu o naștere. Fie că este vorba de o dramă de o oră care se
petrece în spital (amintiți-vă de Bailey, din Anatomia lui Grey,
refuzând să împingă pentru că soțul ei era operat pe creier în celălalt
capăt al coridorului), de un sitcom (sărmana Lily din Cum am
cunoscut-o pe mama voastră), pe care au apucat-o durerile facerii în
timp ce soțul ei se prăbușea mort de beat în Atlantic City), o comedie
de jumătate de oră făcută de Disney Channel pentru adolescenți
(mama din Baftă Charlie a fost văzută dând naștere de-acum de
două ori) sau de punctul culminant al unei superproducții (cine poate
să uite celebra secvență a nașterii din Fîițin însărcinată), femeile dau
naștere mereu, pe marele și pe micul ecran.

Scena din camera de spital (sau din mașină ori din lift — pentru că
bebelușii imaginari întotdeauna par să vină foarte repede și în cele
mai nepotrivite' momente) se desfășoară diferit, în funcție de care
este scopul — fie să imite drama din viața reală, fie să
obțină hohotele facile —, dar mereu se termină în același fel, cu
cineva care proclamă fericit: „E un băiețel!!!“. (Bine, ; uneori se
termină și cu „o o fetiță!“, dar ați înțeles ideea.)

La Hollywood, acest mare moment pare simplu; doctorul se uită între

picioarele bebelușului și rostește cea mai importantă proclamație
dintre toate, iar părinții sunt întotdeauna surprinși (deși multi dintre
părinții de astăzi știu sexul cu câteva luni înainte de naștere datorită
testelor prenatale) și încântați (iar aceasta se întâmplă după ce tatăl,
care visa un fiu, se topește de prima dată când își ține în brațe fiica).

Pentru unii părinți din viața reală, însă, nu se poate

ca doctorii să proclame dacă e băiat sau fată doar

uitându-se la bebelușul lor.

în cele din urmă, genul nostru se bazează pe sexul biologic, care

este determinat de cromozomii noștri, de hormoni și de organele
genitale interne și externe; ' Pe măsură ce creștem, învățăm cum se
presupune să se comporte bărbații și femeile (asumăm, deci, niște
roluri de gen) , decidem cum vrem să ne prezentăm genul în fața
lumii (expresia de gen) și ne dezvoltăm propriul nostru sentiment
intern cu privire la faptul dacă suntem bărbat sau femeie (identitate
de gen). Deși unei mari părți a societății — de la mass-media la
industria modei și până la fiecare magazin modem de jucării — i-
ar plăcea ca noi să credem că există doar două alegeri, multi cred că
genul este plasat pe un continuum cu bărbații și femeile la fiecare
dintre capete și cu multi alți oameni (dacă nu cei mai multi) aflându-
se undeva între.

în acest articol, ne vom concentra asupra variațiilor sexului biologic

și asupra a ceea ce se întâmplă atunci când sexul biologic al cuiva
nu este în mod clar masculin sau feminin. Mai târziu pe parcursul
cărții (Mitul #9) ne vom ocupa mai detaliat de rolurile de gen și
de identitatea de gen și vom analiza ce se întâmplă atunci când o
persoană este transgen, ceea ce înseamnă că sentimentul ei interior
cu privire la identitatea de gen nu se potrivește cu sexul ei biologic
sau cu rolurile de gen la care societatea se așteaptă de la ea.
Deși aceste două aspecte sunt indisolubil legate pentru anumiți
oameni, noi credem că este important să le investigăm separat.

variații cu privire la sexul biologic

Așa cum facem adesea atunci când abordăm un mit foarte vechi
referitor la sexualitatea umană, trebuie să începem acest articol cu o
revizuire a biologiei fundamentale. Ne cerem scuze dacă repetăm
lucruri pe care le-ați învățat în clasa a noua, dar suntem destul
de sigure că nu ați auzit chiar toate lucrurile pe atunci.

Spermatozoidul și ovulul (oul) sunt cunoscute ca gârneți. Fiecare

dintre ei are 23 de cromozomi individuali care, atunci când se unesc,
devin 23 de perechi de cromozomi care alcătuiesc identitatea
noastră genetică unică. Una dintre aceste perechi de cromozomi
ne determină sexul biologic. Ovulele au întotdeauna (sau aproape
întotdeauna — mai multe despre acest lucru, mai târziu) un
cromozom X, în timp ce spermatozoidul are de obicei fie un
cromozom X, fie unul Y. Atunci când se unesc și totul merge cum
trebuie, un embrion cu cromozomi XX se dezvoltă într-o femelă, iar
unul cu cromozomi XY se dezvoltă într-un mascul.

Toți fetușii încep cu două gonade nediferențiate și cu anumite

structuri similare care pot deveni fie organe masculine, fie feminine.
Există o anumită secțiune a cromozomului Y (numită regiunea FDT
sau a factorului determinant testicular) care trimite un semnal către

gonade, spunându-le să se dezvolte pentru a deveni testicule.

Testiculele, la rândul lor, încep să producă testosteron, ceea ce
așază restul dezvoltării fetale pe calea devenirii masculine. Aceasta
înseamnă că structu-1 rile omoloage ale fetusului (structurile care
încep prin a; fi la fel) se vor transforma în sistemul reproductiv
intern (cum ar fi glanda lui Cowper, prostata, veziculele senii- i nale)
și în organele genitale masculine externe (penisul și scrotul).

Fără FDT, gonadele devin ovare și produc estrogen în loc de

testosteron. Atunci, fetusul se dezvoltă pe calea feminină, așa că
aceste structuri omoloage vor deveni uterul, trompele uterine și
vaginul în interior, iar la exterior se vor dezvolta pentru a forma labiile
mici, labiile mari, clitorisul și deschiderea vaginului. (Din moment ce
noi facem aici o recapitulare, dați-ne voie să vă reamintim că
acestea nu sunt toate părțile interne și externe, nici pentru sistemul
reproducător masculin, nici pentru cel feminin.)

Cu toate că majoritatea bebelușilor care se nasc vor fi urmat una

dintre aceste două căi, există multe puncte de-a lungul drumului în
care lucrurile se pot abate de la această cale.

ANOMALII CROMOZOMIALE

Exact la fel ca viața, și aceste anomalii pot începe cu ovulul sau cu

spermatozoidul. Deși fiecare gârneț se presupune că trebuie să aibă
doar un cromozom sexual, în timpul meiozei (procesul de separare a
celulelor) se pot întâmpla anumite lucruri care să-i facă să aibă
mai multi sau niciunul. Acest lucru înseamnă că un embrion

poate începe să se dezvolte cu prea multi sau prea putini

cromozomi sexuali. Iată unele dintre cele mai obișnuite afecțiuni care
pot rezulta:

• Sindromul Turner, XO, apare atunci când fie ovulul, fie

spermatozoidul nu are deloc un cromozom sexual. Persoanele care
se nasc cu sindromul Tumer au organe genitale externe feminine și
organe interne reproducătoare feminine (ovare, uter și
trompe uterine), dar ovarele nu sunt funcționale și nu produc
estrogen în timpul dezvoltării. Femeile cu sindromul Tumer sunt de
obicei scunde, au pieptul extins, cu sfârcurile deplasate foarte mult
spre lateral și au urechi mici. Pot să aibă și defecte
congenitale cardiace. Nu vor dezvolta singure caracteristici sexuale
secundare. Li se dau adesea hormoni de creștere umani în timpul
copilăriei, pentru a le ajuta să crească mai înalte și li se aplică
terapie cu estrogen după pubertate, pentru a le îmbunătăți
dezvoltarea caracteristicilor sexuale secundare (Mader, 1992, p.17).

• Sindromul Klinefelter, XXY, apare atunci când un ovul cu doi

cromozomi X este fertilizat de un spermatozoid cu un cromozom Y
sau atunci când un ovul cu un cromozom X este fertilizat de un
spermatozoid care are și cromozom X, și Y. Aceste persoane
vor părea masculi la naștere, dar atunci când ajung la pubertate
încep să fie observate anumite anomalii, inclusiv testicule mici, im
aspect feminin al părului pubian, dezvoltare musculară slabă și lipsa
părului facial (Mader, p. 19). Bărbații cu sindromul Klinefelter au
tendința să aibă membrele lungi, șolduri largi și anumite dificultăți de
învățare (mai ales a deprinderilor verbale). Acești bărbați sunt,
de asemenea, infertiii. De fapt, multi bărbați care au afecțiunea află
acest lucru atunci când sunt adulti,

deoarece au probleme cu procrearea. Cei de care se află la naștere

sau în timpul pubertății pot fi tratați cuș testosteron pentru a-i ajuta
să-și dezvolte caracteristic cile sexuale secundare (Kelly, 2010, p.
101).

• Sindromul Y-supranumerar, XYY, apare atunci

când un ovul cu un cromozom X este fertilizat de un | spermatozoid
cu doi cromozomi Y. Acești bărbați i

sunt de obicei mai înalți decât media, dar nu au alte

. simptome exterioare. Cei mai multi bărbați cu XYY au' o dezvoltare

sexuală normală și sunt fertili. Bărbații / cu XYY pot prezenta, însă,
un risc mai ridicat pentru problemele de învățare, inclusiv o
dezvoltare întârziată a vorbirii și a abilităților lingvistice. Se
pot confrunta, de asemenea, cu întârzieri ale abilităților motorii,
tonus muscular scăzut, tremuratul mâinilor si alte ticuri motorii.
Sindromul a fost asociat si cu dificultăți comportamentale și
emoționale (Kelly, p. 101). La un moment dat s-a sugerat că
acești bărbați au un grad mai mare de agresivitate și că sunt mai
predispuși să ajungă în închisoare decât alți bărbați, dar acea teorie
a fost ulterior infirmată (Mader, p. 19).

• Sindromul triplu X, cunoscut și ca superfemelă, XXX, apare

atunci când un ovul care are doi cromozomi

X este fertilizat de un spermatozoid care are și el un cromozom X. E

posibil ca persoanele cu trei cromozomi X să nu afle niciodată acest
lucru, având în vedere că, cel mai adesea, nu prezintă anomalii
fizice. Pot, însă, să aibă tulburări ale ciclului mënstrual, probleme de
fertilitate și să treacă la menopauză la o vârstă timpurie (Mader, p.
19).

Mai există și alte variații. Un fetus poate să aibă XO/XY, ceea ce va

însemna că va dezvolta fie organe genitale masculine, fie feminine,
fie o anumită combinație, dar probabil că nu va mai avea alte
probleme. Fetusul ar putea să aibă și XX/XY, ceea ce va însemna că
ar putea dezvolta o anumită combinație de ovare și testicule și că
este posibil să aibă uter. Organele genitale externe ar putea fi
masculine, feminine sau o anumită combinație. La pubertate,
persoanelor cu XX/XY de obicei le cresc sânii și încep să aibă
menstruație (Kelly, p. 101). Este important de reținut că nu există un
sindrom pentru embrioni cu cromozomi sexuali YO, deoarece
este necesar cel puțin un cromozom X pentru a supraviețui. Orice
embrion care are doar un cromozom Y va duce la un avort spontan
sau la o pierdere a sarcinii.

ANOMALII HORMONALE

în timp ce cromozomii așază fetusul pe calea către sexul său

biologic, felul în care acesta se va dezvolta este controlat în mare
parte și de hormonii la care este expus cât timp este in utero (și
după naștere) și de modul în care corpul procesează acești
hormoni. Din nou, există multe lucruri care se pot întâmpla în timpul
dezvoltării, dar acestea sunt unele dintre cele mai frecvente:

• Sindromul insensibilității la androgeni (SIA) apare atunci când

corpul nu poate să proceseze hormonii sexuali masculini (cunoscuți
ca androgeni). Atunci când se întâmplă acest lucru la cineva care
este mascul din punct de vedere genetic (XY), procesul de
dezvoltare a unui sistem reproducător și a unor organe genitale
masculine este întrerupt. Regiunea FDT le va spune gonadelor
nediferențiate să devină testicule, iar testiculele vor produce
testosteron,

dar, deoarece corpul nu poate procesa acest hormon, fetusul se va

dezvolta în direcția feminină și va părea feminin la naștere, cu
organele genitale externe având aparența labiilor. Organele
reproducătoare interne, însă, nu se vor fi dezvoltat
complet. Bebelușul se va naște cu un vagin scurt și nu va avea uter
(Blonna și Levitan, 2005, p. 119). Bebelușul va avea, de asemenea,
testicule, care, cel mai adesea, vor fi localizate undeva în abdomen.
După pubertate, persoanelor cu SIA li se aplică adesea terapie
de substituție cu estrogen pentru a-și dezvolta caracteristicile
sexuale secundare. Este posibil să fie necesar să li se îndepărteze și
testiculele, având în vedere că
acestea pot deveni cancerigene (Kelly, p. 105). Deși persoanele cu
SIA sunt din punct de vedere genetic bărbați, cele mai multe se
identifică drept femei.

• Hiperplazia suprarenală congenitală (HSC) este o tulburare a

glandelor suprarenale (există câte o glandă suprarenală localizată
deasupra fiecăruia dintre rinichii noștri) care cauzează o acumulare
de androgeni în fetus și nou-născut. Dacă acest lucru apare la
cineva care este din punct de vedere genetic masculin, poate să
facă să apară prea devreme caracteristicile sexuale. Bărbații cu HSC
pot să aibă înainte de pubertate o voce gravă, un penis mai mare
(deși

testiculele sunt normale), păr pubian, păr axilar și

o musculatură bine dezvoltată. Persoanele care sunt femei din punct

de vedere genetic (XX) și au anumite forme de HSC vor avea de
obicei un sistem reproducător intern normal (ovare, uter și trompe
uterine),

dar pot să aibă un clitoris mai mare la naștere. în anumite situații,

clitorisul poate fi atât de mare încât

să fie confundat cu un penis. Și ele pot să dezvolte păr pubian și

axilar înainte de pubertate și pot să aibă și păr facial. Există, de
asemenea, probe că femeile

cu HSC au tendința să-și dezvolte o identitate de gen masculină

(Kelly, p. 105).

• Deficiența de DHT este o problemă care îi afectează pe cei care

sunt masculi din punct de vedere genetic (XY). Acești masculi nu
produc in utero suficient dintr-un hormon numit dihidrotestosteron
(DHT), care are un rol critic pentru dezvoltarea sexuală masculină,
inclusiv pentru dezvoltarea organelor genitale externe. Multe dintre
persoanele cu această deficiență se nasc cu organe genitale externe
care par feminine, iar altele se nasc cu organe genitale care par
masculine, dar sunt neobișnuit de mici (numite uneori micropenis).
Mai sunt și altele care se vor naște cu ceea ce se numește organe
genitale ambigue, în cazul cărora este greu de spus dacă sunt de
gen masculin sau feminin doar uitându-te la ele. în timpul pubertății,
oamenii cu această afecțiune își dezvoltă adesea caracteristici
sexuale secundare masculine, cum ar fi mușchi mai dezvoltați,
voci grave și păr pubian. De obicei, penisul și scrotul lor cresc și ele
mai mari. în ciuda faptului că multe astfel de persoane au fost
crescute ca femei, nu li se dezvoltă sânii sau alte caracteristici
sexuale secundare feminine (Kelly, p. 105).

EVOLUȚIA LIMBAJULUI

Pe vremuri, oricine se năștea cu organe genitale ambigue ar fi fost

numit hermafrodit. însă definiția medicală a unui adevărat
hermafrodit înseamnă cineva care are și ovare, și testicule. Cele mai
multe dintre persoanele care au afecțiunile menționate mai sus nu se
încadrează în această categorie. Anumiți èxperti medicali fac

distincția dintre diverșii pseudohermafrodiți, observând că cineva

care are testicule (dar nu are ovare) și anumite organe genitale
feminine, ar fi un pseudöhermafrodit de sex masculin, iar cineva care
are ovare (dar nu are testicule) și anumite organe genitale masculine
ar fi un pseudohermafrodit de sex feminin.

în 1993, Anne Fausto-Sterling, un biolog care scrie adesea despre

gen, a publicat un articol în revista The Sciences în care sugerează
că ar trebui să recunoaștem cinci sexe biologice. Pe lângă bărbat și
femeie, ea sugerează adăugarea categoriilor „herma“ (numită după
adevărații hermafrodiți), „merm“ (numită după pseudohermafrodiții
de sex masculin) și „ferma“ (numită după pseudohermafrodiții de sex
feminin), într-un eseu ulterior, ea a recunoscut că „tonul ei
fusese zeflemitor“ atunci când a propus acele denumiri, dar punctul
ei de vedere era clar; sistemul cu două sexe care este atât de adânc
înrădăcinat în cultura noastră nu este suficient „pentru a cuprinde
întregul spectru al sexualității umane“ (Fausto-Sterling, 2000, p. 19).
Deși ideea celor cinci sexe ar putea să ni se pară nebunească, alte
culturi au fost mai deschise să-i recunoască pe cei care nu se
încadrează în categoriile de feminin și masculin. într-un sat din
Republica Dominicană, de exemplu, există o mutație genetică ce
presupune că multi bebeluși se nasc cu deficiență de DHT. Acești
bebeluși au organe genitale care par feminine la naștere, dar odată
ce sunt expuși acțiunii testosteronului din timpul pubertății, ei
dezvoltă caracteristici sexuale secundare masculine. Sătenii i-
au numit pe acești bărbați guevedoche, ceea ce înseamnă „ouțe la
doisprezece“. Uneori li se spune și machi-embra (bărbați-femei)
(Herdt, 1990). Partea importantă este că, de-a lungul generațiilor, ei
au fost acceptați, măcar într-o anumită măsură, ca al treilea sex.
Tribul Sambia

din Papua Noua Guinee prezintă și el o mutație genetică similară și

s-au văzut multi copii născuți cu organe genitale aparent feminine la
naștere, dar care până la urmă dezvoltă caracteristici sexuale
secundare masculine. Acestor indivizi li se spune kwolu-aatnwik și
nu se așteaptă de la ei să adopte în societate nici roluri de
gen masculine, nici feminine. Li se permite să devină
doctori spirituali sau șamani (Kelly, p. 97).

în lumea occidentală nu există nici acum un acord real cu privire la

felul în care ar trebui să numim un individ al cărui sex biologic nu
poate fi clasificat cu ușurință. în același an în care Fausto-Sterling
a sugerat cele cinci sexe, activiștii au înființat
Societatea Intersexuală din America de Nord (Intersex Society
of North America — ISNA). în conformitate cu site-ul lor: „Societatea
Intersexuală din America de Nord (ISNA) este dedicată schimbărilor
sistematice pentru a încheia rușinea, secretele și operațiile
chirurgicale genitale nedorite pentru oamenii care s-au născut cu o
anatomie despre care cineva a decis că nu este masculină
sau feminină în sensul standard“. Așa cum îi sugerează și numele,
ISNA propune utilizarea termenului intersexual ca „termen general
folosit pentru o diversitate de afecțiuni prin care o persoană se naște
cu o anatomie sexuală sau reproducătoare care nu pare să se
încadreze în definițiile tipice de feminin sau masculin“.

Deși această terminologie a devenit populară pentru câțiva ani,

unora încă li se mai pare „peiorativă față de pacienți“ și „derutantă
atât pentru specialiști, cât și pentru părinți“ (Lee et al., 2006, p.
e.488).

Noile orientări introduse de experții în domeniu și susținute de ISNA

(care acum și-a închis porțile) propun folosirea termenului de
„tulburare de dezvoltare sexuală“ (TDS) și definirea acesteia ca
„afecțiune congenitală în care dezvoltarea sexuală cromozomială,

gonadală sau anatomică este atipică“ (Lee et al., p. e488). Nici cu

această formulare nu este toată lumea de acord, mai ales pentru că
începe cu termenul de „tulburare“. Unii activiști si unii oameni care
au TSD cred că

aceasta le marginalizează în continuare identitatea.

EVOLUȚIA TRATAMENTULUI »

Dacă nu avem nici măcar limbajul pentru a vorbi despre cei născuți
cu tulburări de dezvoltare sexuală, imaginați-vă cât de greu trebuie
să fie pentru părinții acestor nou-născuti să-si dea seama ce să facă.
în Statele

Unite a existat în mod tradițional graba de a repara ceea

ce nu e „normal“. în multe cazuri, acest lucru a însemnat

că părinților li s-a spus că nou-născuții lor aveau nevoie

de operație chirurgicală pentru a le face organele

genitale să arate mai mult ca un clitoris sau ca un penis

mediu. în realitate, însă, întotdeauna a fost mult mai

ușor să creezi labii și un vagin, decât să creezi un penis

(și mai ales unul care să funcționeze). Prin urmare, de

cele mai multe ori, doctorii le recomandă părinților să

creeze chirurgical organe genitale feminine și să înceapă

să-și crească nou-născutul ca pe o fetiță, indiferent de

sexul cromozomial sau de hormonii la care a fost expus

bebelușul in utero.

Acesta este lucrul care i s-a întâmplat lui Cheryl Chase, fondatoarea
ISNA. S-a născut în 1956, cu organe genitale ambigue — avea ceea
ce-ar fi putut fi un clitoris mărit sau un micropenis și ceva ce părea
să fie o deschidere vaginală. La început, doctorii au recomandat să
fie crescută ca băiat, așa că a plecat acasă de la spital cu numele de
Charlie. Dar părinții ei erau îngrijorați de aspectul organelor ei
genitale și au consultat o altă

echipă de expertă atunci când ea avea 18 luni. Pe baza faptului că

avea un vagin destul de normal, acești experți au recomandat o
operație chirurgicală pentru a-i face organele genitale externe să
arate mai feminine. A fost supusă unei clitoridectomii și a fost trimisă
acasă ca Cheiyl. Părinții ei nu i-au spus niciodată ce se întâmplase,
iar ea își amintește multe operații și examinări inexplicabile ale
organelor ei genitale în timpul copilăriei. își mai amintește, de
asemenea, că nu se potrivea cu . celelalte fete: „Mă interesau mai
mult puștile și aparatele de radio, dacă încercam să socializez cu
vreun copil erau în general băieți și de obicei încercam să-l întrec
pe fratele meu“ (Colapinto, 1997).
Fausto-Sterling menționează cazul lui Max Beck, care s-a născut cu
tulburare de dezvoltare sexuală și i s-a stabilit chirurgical sexul
feminin. Deși s-a simțit confortabil cu identitatea sa în adolescentă,
Max si-a făcut comming-out-ul pentru prima oară pe la douăzeci de
ani, ca lesbianăbărbătoasă, iar după treizeci de ani a devenit bărbat.
El este acum căsătorit cu o parteneră femeie și au făcut copii (prin
tehnologii de reproducere).

Este interesant că cel mai faimos caz de încercare de schimbare de

sex la copii nu a implicat deloc pe cineva care avea o tulburare de
dezvoltare sexuală. Cazul i-a implicat, în schimb, pe doi gemeni
identici băieți care s-au născut în 1965 cu organe sexuale
identificabile masculine. La vârsta de 8 luni au fost supuși circumci-
ziei, deoarece sufereau de fimoză (o afecțiune în care prepuțul nu se
retrage de pe gland). S-a întâmplat un accident grav în timpul
procedurii, iar imul dintre gemeni și-a pierdut, în esență, penisul.
Părinții aveau puține alternative și speranțe, doctorii pe care i-au
văzut spunându-le că nici nu pot reconstrui un penis care să arate
normal, nici unul care să funcționeze cum trebuie.

După aceea, părinții au aflat despre un doctor de la Spitalul John

Hopkins din Baltimore, care făcea cercetări și efectua operații de
schimbare de sex. Dr. John Money era pionier în domeniul genului și
avea o teorie conform căreia genul era un concept pur cultural, care
provenea din modul în care erau crescuți copiii, meii ales la
începutul vieții lor. El credea că nou-născuții se nasc ca o foaie
nescrisă și doar atunci când îi influențează părinții lor și societatea
încep să se vadă fie ca bărbați, fie ca femei.
Money s-a întâlnit cu părinții nou-născutului (care atunci se numea
David) și i-a asigurat că, dacă-i lăsau pe chirurgi să construiască
organe genitale externe feminine, iar după aceea vor crește copilul
ca pe o fetiță, „ea“ ar putea să devină o tânără femeie foarte
bine adaptată. Money era deosebit de interesat de acest
caz deoarece, ca geamăn identic, David venea cu un grup
de control. Dacă „ea“ putea fi crescută cu succes ca femeie, în timp
ce fratele ei (care avea exact aceeași structură genetică) era crescut
cu succes ca bărbat, acesta ar fi fost un măre pas înainte către
dovedirea teoriei foii albe a lui Money.

Părinții au urmat sfatul lui Money, operația a avut loc, și au început

să-l crească pe David ca fiind Brenda. Money a urmărit cazul, la care
se referea întotdeauna ca la cazul „John/Joan“, și a publicat în mod
repetat articole despre succesul său, în care o descrie pe „Joan“ ca
pe o fată fericită, bine adaptată, care adoptase cu ușurință mai multe
roluri și caracteristici feminine. în 1973, revista Time relata despre
Joan, spunând: „Acest caz dramatic oferă dovezi solide pentru o
controversă majoră cu privire la eliberarea femeii: că tiparele
de comportament convenționale masculine și feminine pot fi
schimbate. Aruncă o îndoială asupra teoriei conform căreia
diferențele sexuale majore, psihologice, precum

și anatomice, sunt stabilite imuabil de către gene, la naștere“

(Colapinto, 1997).

Nu este clar dacă Money nu a reușit să observe adevărul sau l-a

ignorat în mod deliberat, dar familia Brendei spune o poveste foarte
diferită. Fratele său spune așa: „O recunosc pe Brenda ca fiind sora
mea, dar ea nu și-a jucat rolul absolut niciodată. Dacă ar fi primit în
dar o coardă, singurul lucru la care am fi folosit-o ar fi fost să legăm
oamenii sau să-i lovim cu ea“. El continuă: „Atunci când spun că nu
era nimic feminin la Brenda, vreau să spun că nu era chiar nimic
feminin. Mergea ca un tip. Vorbea de lucruri de băieți, n-o interesa
deloc să facă curat în casă, să se mărite, să se
machieze“ (Colapinto, 1997). Mama Brendei pretinde că, prima oară
când a îmbrăcat-o cu rochie, micuța fetiță încerca cu disperare să și-
o dea jos.

Toată lumea descrie o copilărie nefericită în care simțea că este

diferită și nu se potrivea nicăieri. Brenda a realizat devreme că nu
era o fetiță în multe feluri, începând poate cu preferința ei de a face
pipi stând în picioare. Atunci când Brenda își imagina viitorul,
acesta era cu ea trăind ca un bărbat căsătorit cu o femeie.

Deși a început ezitant să ia hormoni atunci când era adolescentă și,

ca urmare, i-au crescut sânii, Brenda à refuzat să-l mai vadă pe dr.
Money și a început să fie tratată de doctori și psihologi mai apropiați
de casă. într-o zi, când avea 14 ani, a întâlnit un doctor care încerca
să o convingă să facă operația care era necesară pentru a finaliza
crearea unui vagin, dar Brenda continua să refuze. Doctorul a
întrebat-o exasperat: „Vrei să fii fată sau nu?“. Brenda i-a răspuns
răspicat: „Nu“. Atunci, doctorul le-a spus părinților că el crede că a
venit timpul să-i spună adevărul Brendei.

David își amintește că a auzit în după-amiaza aceea povestea de la

tatăl său si că a simtit niste emoții

conflictuale, cea mai copleșitoare, însă, fiind cea de eliberare. Și-a

schimbat imediat numele înapoi în David și a început procesul de
întoarcere la viața în rol de băiat. I s-au îndepărtat chirurgical sânii,
iar după aceea -i s-a construit un penis rudimentar, exact înainte
de a împlini 16 ani. Cu o altă operație, făcută după ce-a împlinit
douăzeci de ani, i s-a creat un penis care arăta mai biné si era mai
functional.

Atunci când a fost făcut public adevăratul rezultat cu privire la cazul

John/Joan, la mijlocul anilor 1990, David avea 31 de ani, era
căsătorit cu o femeie și creșteau copiii pe care-i avea ea din relațiile
anterioare de parcă ar fi fost ai lui. Spunea că este fericit să trăiască
fiind bărbat, dar admitea că nu fusese ușor să ajungă acolo și chiar
se și gândise de câteva ori să se sinucidă. Din păcate, fericirea nu a
durat; în 2004, David Reimer și-a luat singur viața (Colapinto, 2004).

TEORII ACTUALE

Pe baza unor cazuri cum sunt cel al lui Cheryl Chase și John/Joan,
modul de gândire predominant din ziua de astăzi spune că este o
idee proastă să alergi la operație — care are repercusiuni
permanente — doar din motive pur estetice. Anumite afecțiuni
necesită operații timpurii pentru motive funcționale (cum este
separarea vaginului de uretră) sau de siguranță (cum ar fi
îndepărtarea testiculelor care se află în abdomen, deoarece
pot deveni cancerigene). ISNA a contribuit la întrunirea
urnei Conferințe de Consensualizare Internațională cu privire la
Intersexualitate. Unul dintre rezultatele majore ale conferinței a fost
un document de consens redactat

de Societatea de Endocrinologie Pediatrică Lawson

Wilkins din Statele Unite side Societatea Europeană de

Endocrinologie Pediatrică.

Sfatul general este să nu se grăbească lucrurile si situația să nu fie

tratată ca urgență medicală care necesită intervenție imediată.
Declarația de consens sugerează că furnizorii de asistență medicală
ar trebui să evite să facă orice atribuire de gen înainte de a avea
loc o evaluare a experților, iar o astfel de evaluare ar trebui să fie
realizată la un centru cu o echipă multidisciplinară experimentată (în
mod ideal, acea echipă ar include endocrinologi pediatrici, chirurgi,
urologi, psihologi, ginecologi, geneticieni și neonatologi care au
experiență cu TDS). Echipa va da un diagnostic pe baze
anatomice, genetice și imagistice (cum ar fi ultrasunete sau
IRM), dar și folosind măsurători ale nivelurilor diferitor hormoni.
într-o cultură care introduce pe oricine, imediat, într-o categorie doar
pe baza aspectului și nici măcar nu are un pronume adecvat pentru
a vorbi despre cineva fără să se refere la gen, sarcina de a crește un
copil care nu are identificat genul este practic imposibilă
și nerecomandată, pentru că poate fi perturbatoare pentru familie și
pentru copil. Liniile directoare sugerează, în schimb, ca fiecărui nou-
născut să-i fie atribuit un gen. Această atribuire ar trebui să fie făcută
pe baza diagnosticului, a aspectului organelor genitale, a
opțiunilor chirurgicale, a necesității unui tratament de substituție pe
toată perioada vieții (cum ar fi injecțiile cu estrogen), a potențialului
pentru fertilitate și a perspectivelor familiei și ale culturii.

Ideea este, însă, că această atribuire de gen se poate schimba dacă

se dovedește că este nepotrivită cu felul în care se simte bebelușul
atunci când el sau ea creste.

Declarația de consens explică faptul că un comportament de gen

atipic este obișnuit printre cei născuți

eu TDS si nu ar trebui să fie văzut ca un indicator al

faptului că genul a fost atribuit greșit sau că ar trebui schimbat.

Acestea fiind spuse, în cazul în care copilul sau adolescentul afectat
declară o „disforie de gen I semnificativă“ (sentimentul că identitatea
lor de gen nu J se potrivește cu genul care le-a fost atribuit), ar trebui
| să li se aplice o evaluare psihologică cuprinzătoare J și posibilitatea
de a explora problemele de gen cu un expert calificat. „Dacă dorința
de a-și schimba genul se menține, dorința pacienților ar trebui
susținută și este posibil să necesite opinia unui specialist abilitat
în managementul schimbării de gen“ (Lee, p. e493).

Aceste noi linii directoare recunosc faptul că procesul : dezvoltării

identității de gen (chiar și pentru oamenii născuți cu un sex biologic
clar) este complicat și într-o . continuă evoluție. Abordarea pe care
acestea o recomandă este, prin urmare, una de precauție, care
face ca toate deciziile irevocabile să fie luate de persoana în cauză
atunci când el/ea și-a dezvoltat sentimentul intern cu privire la cine
este.

Aceste linii directoare reprezintă un pas înainte major în ceea ce

privește modul în care ne gândim la sexul biologic și cum gestionăm
diferențele. Cu toate acestea, suntem încă o societate care încearcă
să pună oamenii în categorii bărbătești sau femeiești și masculine
sau feminine. Deși tolerăm, cu siguranță, mai multe variații în rolurile
și expresiile de gen decât făceam odinioară, încă ne mai agățăm de
multe stereo- ; tipuri cu privire la felul în care ar trebui să arate și să
se comporte un individ. Așa cum vom vedea mai târziu în această
carte, atunci când vom explora mai îndeaproape rolurile de gen,
identitatea de gen și aspecte cu privire la transgen, încă mai avem
mult de lucru pentru a risipi miturile cu privire la care sunt elementele
care-1 fac pe

cineva bărbat sau femeie. Un lucru e clar — nu putem reduce totul la

ceea ce există între picioarele cuiva.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Blonna, R. și Levitan, J. (2005). Healthy Sexuality. Thomson

Wadsworth, New York. Colapinto, J. (1997). The true story of
John/Joan. Rotting Stone (11 decembrie), pp. 54-97. Colapinto, J.
(2004). What were the real reasons behind David Reimer's suicide?
Slate

(3 iunie).
http://www.slate.com/artides/health_and_scieiice/medical_exa-
miner/2004/06/gender_gap.html (accesat pe 18 iulie 2014).

Fausto-Sterling, A. (2000). The five sexes, revisited. 77ie Sciences

(New York), 40(4), 18-25. Herdt, G. (1990). Mistaken gender: 5-alpha
reductase hermaphroditism and biological
reductionism in sexual identity reconsidered. American
Anthropologist, 92(2), 433-446.

Kelly, G.F. (2010). Sexuality Today, ed. alO-a. McGrawHill, New

York.

Lee, PÀ-, Houk, C.P., Ahmed, S.F. și Hughes, LA. (2006).

Consensus statement on management of intersex disorders.
Pediatrics, 118(2), e488-e500.

Mader, S. (1992). Human Reproductive Biology, ed. a 2-a. william ç

Brown, New York.

ORIENTARE Șl IDENTITATE

CINE SUNTEM Șl PE CINE DORIM

MITUL #7

ÎȚI POT, DA SEAMA DACĂ CINEVA ESTE GAY DOAR UITÂNDU-

TE LA EL/EA

Poate că ați auzit de popularul termen „gaydar“. O combinație

concisă între radar și gay, gaydarul se referă la abilitatea cuiva de a
distinge persoanele homosexuale de cele heterosexuale folosind
indicii indirecte. Multi oameni cred cu adevărat că pot identifica o
persoană gay de la un kilometru distanță, probabil din cauză că, în
trecut, au ghicit cu succes cine era gay și cine nu era. Desigur, ceea
ce ei nu știu este cât de multe persoane erau gay, dar pe care ei nu
le-au observat niciodată și cât de multe dintre persoanele pe care ei
le-au etichetat ca fiind gay nu erau.

Am putea scrie un întreg articol separat ca să analizăm de ce simt

oamenii nevoia să decidă dacă o
persoană este gay sau heterosexuală atunci când o întâlnesc. Nu
este, neapărat, un joc rău intenționat — o femeie heterosexuală
necăsătorită ar putea să-și folosească „gaydarul“, de exemplu, ca să
nu se facă de râs facându-i avansuri unui bărbat frumos care se
dovedește a fi gay- Dar jocul este jucat adesea doar pentru că
noi suntem dintr-o cultură care adoră să introducă oamenii în
categorii pe baza unor caracteristici sau a unor comportamente
exterioare — el e gay, ea e grasă, el și-a făcut operație estetică. Ne
place să tragem concluzii, dar adevărul e că greșim adesea și nu
putem să vedem decât ceea ce ne arată oamenii.

Pentru acest articol, am examinat natura „semnalelor date de

gaydar“ — indiciile pe care le văd oamenii ca semne că o persoană
este homosexuală —, precum și exactitatea gaydarului și implicațiile
pe care le are asupra modului în care ne raportăm la alți oameni.
înainte de a continua, însă, credem că este important să vă amintim
despre un aspect foarte important — orientarea sexuală, identitatea
de gen și expresia de gen nu sunt același lucru. Orientarea . sexuală
— dacă cineva este gay, heterosexual sau bisexual — se referă la
persoanele de care este atrasă o persoană și de care se
îndrăgostește. Identitatea de gen este sentimentul interior al unei
persoane că este bărbat sau femeie. Iar expresia de gen este felul în
care o persoană alege să-și exprime identitatea față de lume prin
aspectul și comportamentul său. Am făcut această observație aici
deoarece cercetările sugerează că indiciile folosite pentru a identifica
pe cineva ca fiind gay reflectă adesea cu mai multă exactitate
identitatea sau expresia lui/ei de gen decât orientarea sexuală.
(Vom vorbi mai mult despre aceste probleme la Miturile #8 și#9.)

„GAYDARUL“ MEU ESTE MAI BUN DECÂT AL TĂU

Ca să crezi că poți spune dacă un bărbat sau o femeie este gay

(deși termenul de „gaydar“ este folosit mai adesea pentru a discuta
despre bărbații homosexuali, oamenii cred că pot identifica la fel de
bine și o lesbiană), trebuie să crezi că există aspecte distinctive ale
înfățișării sau comportamentului persoanelor gay sau lesbiene care-i
dau de gol. Unii cercetători au încercat să identifice cu precizie care
sunt trăsăturile percepute cel mai frecvent ca fiind „gay“. Cei mai
multi cercetători par să sugereze că baza pentru
majoritatea raționamentelor inițiale este neconformarea la rolurile

de gen tipice. Și, într-o oarecare măsură, aceasta pare să

funcționeze. O echipă de cercetare a efectuat două studii care le
cereau oamenilor să evalueze orientarea sexuală din fotografii,
clipuri video scurte sau înregistrări audio. Aprecierea orientării
sexuale a avut rezultate superioare, dar imperfecte (Rieger et al.,
2010, p. 124). în mod interesant, două studii au constatat că
observatorii puteau să determine cel mai bine orientarea sexuală
atunci când se uitau la clipuri video ale unor imagini
computerizate care arătau doar silueta corpului și mișcarea
(Ambady et al., 1999). Freeman și colab. (2010) au constatat
că masculinitatea si feminitatea trăsăturilor faciale sunt,
de asemenea, indicii frecvente pe care cei care le percep le folosesc
pentru a deduce orientarea sexuală.

O greșeală tipică pe care au făcut-o respondenții atunci când li s-a

cerut să ghicească orientarea sexuală a fost să-i eticheteze ca fiind
gay sau lesbiene doar pe acei oameni cu trăsături faciale atipice
pentru gen sau cu alte maniérisme, ceea ce însemna că au ratat toti
homosexu-alii care nu afișau aceste trăsături. Desigur, este adevărat

si opusul, heterosexualii ale căror comportamente de gen erau

atipice erau clasificați invariabil ca fiind gay (Freeman et al., 2010,
pp. 1327-1328).

Și, ca să nu credem că persoanele gay și lesbiene sunt imune la

aceste greșeli, studiile au arătat că acestea nu.au decât un avantaj
modest atunci când vine vorba de gaydarul lor (Berger et al., 1987;
Ambady et al., 1999). Un studiu al tiparelor de vorbire a constatat
că bărbații homosexuali erau puțin mai buni la evaluarea orientării
sexualen bărbaților gay, dar acest avantaj nu se extindea și la
identificarea lesbienelor (D. Sylva, L.

Sell și J.M. Bailey, 2007, date nepublicate). Alte studii nu au

constatat diferențe majore între respondenții heterosexuali și cei
homosexuali (Rieger et al., 2010, pp. 125-126).

Adevărata problemă este că gaydarul strânge doar semnale ale

atributelor legate de masculinitate și feminitate, dar între aceste
atribute și orientarea sexuală este o legătură „imperfectă“ (Rieger et
al., 2010, p. 136). Iar această legătură este diferită în
diversele culturi, deoarece ceea ce este considerat „masculin“ și
„feminin“ diferă foarte mult (Ross, 1983). Unii cercetători au sugerat
că orientarea sexuală poate fi percepută în multe culturi diferite
plecând de la felul în care bărbații afișează comportamente,
vorbire sau maniérisme care nu se încadrează în
așteptările normative ale masculinității (Rule et al., 2011, p.
1500). într-un studiu pe bază de chestionar însă, Ross (1983) a
sugerat că acele culturi care acceptă mai puțin homosexualitatea pot
fi mai puțin tolerante față de modificările din comportamentul de gen.
Acest lucru poate să însemne o predispoziție mai mare la
etichetarea persoanelor care nu se conformează normei ca fiind gay
sau lesbiene. Această idee a fost confirmată într-un studiu care a
constatat că americanii erau mai atenti la

indicii decât „evaluatorii“ japonezi sau spanioli. Acest lucru poate să

arate faptul că americanii se gândesc mai mult la acest subiect, că
bărbații gay americani e mai probabil să afișeze comportamente
care-i identifică pentru ceilalți bărbați sau că le este mai ușor să
afișeze comportamente contranormative decât bărbaților din culturi
mai restrictive și mai homofobe. Acest lucru poate să însemne și
faptul că, spre deosebire de SUA, Japonia și Spania permit
aprecierea unui grup mai larg de comportamente ca încadrându-se
în masculinitatea medie (Rule et al., 2009).
Pot să existe, de asemenea, variații culturale foarte specifice în
aprecierea trăsăturilor. De exemplu, unele cercetări indică faptul că e
mai probabil pentru americani decât pentru japonezi să creadă că
oamenii au trăsături fixe și stabile, spre deosebire de cele
situaționale, și, prin urmare, e mai probabil să facă evaluări
radicale despre cineva pe baza unor lucruri ca manierismele
și tiparele de vorbire (e.g., Dweck și Leggett, 1988; Choi étal., 1999).

Faptul că gaydarul poate să funcționeze uneori, dar nu tot timpul, are

implicații asupra modului în care sunt tratați oamenii. Așa cum indică
Ambady și colab. (2000) în analiza evaluărilor unor mici părți
ale comportamentului, impresia inițială poate influența acțiunile
ulterioare. Oamenii atribuie adesea orientarea

sexuală pe baza normelor de masculinitate și feminitate și, în funcție

de valorile lor personale cu privire la orientarea sexuală, pot acționa
mai mult sau mai puțin bine față de persoana respectivă.

Cercetătorii s-au întrebat și dacă gaydarul nu ține mai degrabă de

subiectivitatea celui care privește decât de cel care se întâmplă să
fie privit. Sunt oamenii hipervigilenți și moralizatori atunci când nu se
simt confortabil cu homosexualitatea și/sau cu orice

comportament de gen ieșit din comun? Par să existe unele dovezi

care susțin acest lucru. Un studiu a constatat, de exemplu, că
persoanele conservatoare erau mai susceptibile decât cele liberale
să observe diferențele la bărbații gay și că era mai probabil să
presupună că cineva pe care l-au văzut ca mai puțin masculin să fie
gay (Stern et al., 2013, p. 521).

UN SISTEM DE EVALUARE IMPERFECT

în cele din urmă, rămânem cu ideea că „gaydarul“ funcționează

uneori, dar nu tot timpul, deoarece se bazează aproape în întregime
pe identificarea caracteristicilor „feminine“ sau „masculine“.
Problema cu această metodă este faptul că orientarea sexuală a
unui individ nu este legată de propriul gen, ci de genul
persoanelor de care el/ea este atras. Așadar, deși faptul că cineva
nu se conformează la așteptările societății cu privire la felul în care
un bărbat sau o femeie ar trebui să se îmbrace, să acționeze sau să
vorbească este perceput ca fiind o declarație a orientării sexuale,
acesta reflectă mai exact identitatea de gen a persoanei respective.

Nu ne înțelegeți greșit, există cu siguranță anumiți bărbați gay și

anumite lesbiene pe care le puteți identifica de la un kilometru,
deoarece aceștia se încadrează în toate stereotipurile pe care
societatea le-a stabilit pentru ei. Pentru multi, aceste lucruri sunt o
parte importantă a identității lor și o modalitate de a arăta lumii cine
simt ei. Data viitoare când veți dori să vă testați gaydarul, însă,
amintiți-vă doar că există la fel de multi bărbați gay și lesbiene, dacă
nu chiar mai multi, care nu afișează nicio trăsătură „vizibilă“ și că
există o mulțime de bărbați și femei heterosexuale care nu se
încadrează în

definiția noastră de masculin și feminin. Răspunsul final este,

probabil, că poți să spui că o persoană este gay doar uitându-te la
ea atunci, și numai atunci, când el/ea vrea să vezi acest lucru.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Ambady, N., Bemieri, FJ. și Richeson, JA. (2000). Toward a histology

of social behavior: Judgmental accuracy from thin slices of the
behavioral stream. Advances in

• Experimental Social Psychology, 32,201-271.

Ambady, N., Hallahan, M. și Conner, B. (1999). Accuracy of

judgments of sexual orientation from thin slices of behavior. Journal
of Personality and Social Psychology, 77, 538-547.

Berger, G., Hank, L., Rauzi, T. și Simkins, L. (1987). Detection of

sexual orientation by heterosexuals and homosexuals. Journal of
Homosexuality, 13,83-100.

Choi, I., Nisbett, R.E. și Norenzayan, A. (1999). Causal attribution

across cultures: Variation and universality. Psychological Bulletin,
125,47-63.

Dweck, C.S. și Leggett, E.L. (1988). A social-cognitive approach to

motivation and personality. Psychological Review, 95,256-273.

Freeman, J.B., Johnson, K.L., Ambady, N. și Rule, N.O. (2010).

Sexual orientation

perception involves gendered facial cues. Personality and Social

Psychology Bulletin, 36,1318-1331.

Rieger, G., Linsenmeier, JAW., Gygax, L., Garcia, S. și Bailey, J.M.

(2010). Dissecting „gaydar“: Accuracy and the role of masculinity-
femininity. Archives of Sexual Behavior, 39,124-140.

Ross, M.W. (1983). Femininity, masculinity, and sexual orientation:

Some cross-cultural comparisons. Journal of Homosexuality, 9,27-
36.

Rule, N.O., Ambady, N. și Hallett, K.C. (2009). Female sexual

orientation is perceived accurately, rapidly, and automatically from
the face and its features. Journal of Experimental Social Psychology,
45,1245-1251.

Rule, N.O., ishii, K., Ambady, N., Rosen, K. și Hallett, K. (2011).

Found in translation:

Cross-cultural consensus in the accurate categorization of male

sexual orientation. Personality and Social Psychology Bulletin,
37(11), 1499-1507.

Stem, C., West, T.V., Jost, J.T. și Rule, N.O., Annual meeting of the
International Society of Political Psychology (2013). The politics of
gaydar: Ideological differences in the use of gendered cues in
categorizing sexual orientation. Journal of Personality and Social
Psychology, 104(3), 520-541.

MITUL #8

NIMENI NU ESTE CU ADEVĂRAT BISEXUAL

Sărmanii bisexuali! Nimeni nu vrea să creadă în ei (Mayfield și

Carrubba, 1996; Eliason, 1997). Bărbații

care spun că sunt bisexuali sunt respinși și de gay, și de camarazii

lor heterosexuali. Bărbații gay au tendința să spună că aceștia nu
sunt decât bărbați cărora le este prea frică să recunoască faptul că
sunt gay (Blumstein și Schwartz, 1977, p. 30; Rust, 1995; Udis-
Kessler, 1996).

5: Heterosexualii au propria lor versiune a neîncrederii.

L Alimentați, probabil, de homofobie, heterosexualii îl

vor cataloga, în general, ca gay pe un bărbat chiar dacă acesta a

avut o singură experiență sexuală cu o persoană de același sex,
indiferent de felul în care se consideră bărbatul respectiv pe el însuși
(Mohr și Rochlen, 1999, p. 353).

Oamenii nu le cred nici pe femeile care pretind că i sunt bisexuale,

dar din alte motive. Unii cred că doar

nu au recunoscut încă faptul că sunt gay, în timp ce alții resping

relațiile cu același sex, ca fiind o fază sau un experiment (gay doar
până la absolvirea facultății). Acestea fac parte din credințele și
stereotipurile pe care le avem cu privire la sexualitatea feminină,
care spun că femeile care fac dragoste cu alte femei (fie în
filmele porno, fie în viața reală) sunt pasionale și văd sexul „fată cu
fată“ ca fiind realizat, în primul rând, pentru a alimenta fanteziile
masculine, iar nu pentru a afișa adevărata preferință a femeilor. De
fapt, chiar și lesbianismul este considerat adesea ca o parte a
flexibilității sexualității feminine și este respins ca fiind doar o
fază (asta dacă nu cumva durează toată viața). în cazurile în care o
femeie a fost mai înainte heterosexuală, iar după aceea intră într-o
relație cu o persoană de același sex, există presupunerea că într-o zi
„va reveni“ și va fi heterosexuală (Hutchins, 1996; Ochs, 1996).

Comportamentul sexual și orientarea sau identitatea sexuală sunt

diferite. Există bărbați care se identifică drept gay, dar uneori dorm
cu femei, mai există femei care sunt heterosexuale, dar uneori dorm
cu femei si

orice altă permutare pe care vi-o puteți imagina. Iar apoi. ft există
bisexualii — bărbați si femei care sunt atrași, fac J sex și pot să se
îndrăgostească de o persoană de același > sex sau de sex diferit,
dar a căror identitate rămâne la fel, indiferent de persoana cu care
simt în acel moment.

CĂUTAREA „ADEVĂRATULUI" BISEXUAL

Așa cum este cazul cu multe dintre cercetările cu privire la sex,

putem începe cu Kinsey. în cartea sa deschizătoare de drumuri,
Kinsey a afirmat fără echivoc faptul că atracția și comportamentul
sexual se află pe un continuum, iar nu blocată în două categorii
dihotomice (Kinsey et al., 1948). El a constatat că „37% din totalul
populației masculine a avut cel puțin o experiență
homosexuală declarată, până la punctul orgasmului, între
adolescență și bătrânețe“. Cercetările suplimentare realizate de
Kinsey și echipa sa au constatat că undeva între 8 și 20%
dintre femei (depinzând de statutul lor marital) au experimentat un
anumit tip de contact homosexual între 20 și 35 de ani (Kinsey et al.,
1953). Cu toate acestea, atunci când au fost întrebați cum se
identifică, doar 4% dintre bărbați și 1-3% dintre femei s-au
considerat homosexuali încă de la începutul adolescenței.
Informațiile lui Kinsey au arătat clar că fanteziile și comportamentul
bisexuale nu sunt atât de neobișnuite, deși unii oameni încă mai pun
la îndoială că bisexualitatea ar putea fi o identitate
sexuală (Blumstein și Schwartz, 1977, pp. 31-32).

Studii mai recente au sugerat că identificarea bisexuală e posibil să

fie mai obișnuită decât credeam. în Sondajul Național cu privire la
Dezvoltarea Familiei din 2010 s-a constatat că 7-8% din populație s-
a identificat ca lesbiană, gay sau bisexuală, dar experiențele sexuale
de același ft sex au fost mult mai des întâlnite (2010). Centrul de :
Cercetări Pew (2013) a chestionat 1174 de adulți care s-au ’
identificat ca LGBT1. Dintre aceștia, 40% s-au identificat

ca bisexuali, comparativ cu 36% care au spus că sunt gay, 16% care

s-au.identificat ca lesbiene și 5% care au spus

' că sunt transgen. Au fost mai multe femei decât bărbați care s-au
identificat ca fiind bisexuelle, așa cum se și

. întâmplă adesea.

în ciuda numărului mare de oameni care spun că sunt bisexuali,

scepticismul cu privire la faptul dacă aceasta este o identitate „reală“
și nu doar indecizie este de nestăvilit. în încercarea de a demonstra
din punct de vedere științific faptul că unii oameni sunt (sau nu sunt)
bisexuali, cercetătorii au efectuat experimente de laborator în care
au măsurat nivelul excitației la imagini cu reprezentanți ai aceluiași
sex și ai sexului diferit. Un studiu a constatat că, indiferent dacă se
identificau ca heterosexuale sau lesbiene, cele mai multe femei
erau excitate genital atât de pornografia masculină, cât și de cea
feminină. Aceste date au fost folosite pentru a confirma ideea că
femeile sunt orientate mai bisexual și au o sexualitate mai fluidă
(Olivers et al., 2004). Următorul studiu al echipei a stârnit valuri
atunci când a conchis că bărbații bisexuali răspund în același fel
ca bărbații homosexuali atunci când este măsurată
excitarea genitală (Rieger et al., 2005). Această cercetare a
dat credit stereotipului conform căruia bărbații bisexuali sunt doar
bărbați gay cărora le este fiică să recunoască.

De exemplu, un articol din New York Times din momentul respectiv

titra: „Heterosexual, gay sau mincinos? Bisexualitatea revizuită“
(Carey, 2005).

La insistentele unor susținători ai bisexualitătii însă, unii dintre

aceiași cercetători au fost de acord să refacă

studiul si să folosească metode de recrutare diferite.

în loc să-și facă publicitate în revistele pentru gay și

să-i lase pe bărbați să-i contacteze, această echipă i-a contactat

tocmai pe bărbații care dădeau anunțuri on-line, căutând o
experiență sexuală cu ambii parteneri ai unui cuplu heterosexual.
Pentru a lua parte la studiu, acești bărbați trebuie să fi avut în trecut
relații romantice atât cu bărbați, cât si cu femei. Acest nou studiu a
avut ș rezultate diferite. Tiparele de excitare ale acestor
bărbați păreau să confirme autoidentificarea lor ca
bisexuali (Rosenthal et al., 2011).

GĂSIREA UNEI IDENTITĂȚI

Nu există un singur fel de a fi bisexual, nici o singură - cale să ajungi

să te identifici ca fiind bisexual. Nu există un istoric familial „tipic“,
anumite momente ale ciclului vieții în care se petrece „schimbarea“
și nu există, de altfel, nicio consecvență stabilă a identității
(Blumstein și Schwartz, 1977, p. 37).

Par să existe câteva modalități în care oamenii ajung să sê

eticheteze pe ei înșiși ca fiind bisexuali, prin contradicție cu cei care
au avut experiențe cu ambele sexe, dar preferă, totuși, să se
numească heterosexuali sau homosexuali. Calea către bisexualitate
include să fi fost etichetat în adolescență ca bisexual sau
gay, recunoașterea unei atracții permanente față de ambele genuri,
să fi fost îndrăgostiți de-a lungul timpului de persoane aparținând
ambelor genuri (acest lucru a fost adevărat în special pentru femei),
să fi fost într-un grup de apropiați care susțineau ideea că ei erau
bisexuali și încurajau experimentarea sexuală în trei și, în sfârșit, să
aibă sau să-și dezvolte o ideologie care susține 1 bisexualitatea ca
pe o credință că toți oamenii sunt, prin natura lor, bisexuali
(Blumstein și Schwartz, 1977,

pp. 40-43).

Cercetările arată că bărbații care sunt predominant f heterosexuali

sunt mai neliniștiți în ceea ce privește ? atracția față de persoane de
același sex, cu atât mai

mult față de comportamentul sexual cu parteneri r de același sex,

comparativ cu femeile care adoptă

o identitate heterosexuală. Femeile simt adesea că, i atunci când

transformă relația lor cu o femeie într-una

sexuală, aceasta poate fi înțeleasă ca o extindere a unei prietenii

apropiate și a afecțiunii feminine (Blumstein și Schwartz, 1976, p.
171). Chiar dacă este posibil ca experiența să fi fost șocantă, pentru
ele e mai puțin probabil să o transforme într-un punct central al auto-
indentificării, în timp ce pentru bărbați, după ce au avut o experiență
homosexuală, aceștia s-ar simți obligați să redefinească cine sunt
(Blumstein și Schwartz, 1977, p. 43). De exemplu, un studiu de 10
ani a urmărit 79 de femei care se autoidentificau ca lesbiene,
bisexuale sau care aleseseră să nu se eticheteze pe ele însele. De-
a lungul timpului, două treimi dintre femei și-au schimbat identitatea
pe care o aveau la începutul studiului, iar o treime și-a schimbat
identitatea de două ori. în mod interesant, bisexualitatea a fost
identitatea care a fost cea mai stabilă în decursul timpului. Autorul
crede că „distincția dintre lesbianism și bisexualitate [era] o problemă
de grad, nu de natură“. Concluzia generală a fost că autoetichetarea
sexuală a multor femei și comportamentul acestora au, într-adevăr,
un mare gradde fluiditate (Diamond, 2008, p. 5).

Cele mai multe studii nu au constatat același grad de fluiditate și la

bărbați, deși în biografiile bărbaților apar mai multe schimbări decât
se presupune în mod obișnuit (Diamond, 2008, p. 5). Un studiu
destul de

mare, nealeatoriu, a constatat că până la 40% dintre homosexuali au

adoptat o identitate bisexuală, dar în cele din urmă s-au etichetat ca
fiind gay (Lever, 1994). -Un alt studiu a constatat o schimbare
similară, dar a observat și că un anumit număr de bărbați bisexuali
au devenit mai heterosexuali în decursul timpului (Stokes et al.,
1997).

Una dintre probleme este că multe persoane nu recunosc că sunt

bisexuale, deoarece se tem că nu i-ar accepta nici heterosexualii,
nici homosexualii. Robyn Ochs, care a călătorit prin țară ca militantă
pentru bisexualitate, a declarat pentru New York Times că a avut
reticențe să recunoască faptul că era bisexuală în timpul facultății,
deoarece Comunitatea lesbienelor din campusul unde era ea nu ar fi
susținut-o:

Lumea spunea că nu poți să ai încredere în bisexüale,

/ pentru eă acestea te-ar părăsi, inevitabil, pentru un bărbat.

Dacă aș fi spus că sunt lesbiană, aș fi putut fi întâmpinată cu brațele

deschise, dusă la petreceri, invitată să mă alătur echipei de softball.
Covorul roșu al lesbienelor, dacă vrei.

Dar pentru mine, să spun că sunt lesbiană însemna să resping toate

atracțiile mele anterioare față de bărbați, ca fiind un fel de conștiință
falsă. Așa că nu am spus că sunt lesbiană (Denizet-Lewis, 2014). -
Această fipsă de susținere pentru bisexuab are urmări. Cercetările
au arătat că bisexualii declară rate mai înalte ale depresiei,
anxietății, abuzului de substanțe, victimizării prin violență, ale ideilor
de suicid și preocupărilor privind sănătatea sexuală (Dodge
și Sandfort, 2007).

redefinirea categoriilor sexuale

Este clar că același set de comportamente poate duce oameni

diferiți la diverse concluzii cu privire la propria lor orientare sexuală.
Cercetătorii au început șă discute despre cât de simplificatoare au
fost în toți acești ani ideile noastre despre atracția și identitatea
sexuală (Diamond, 2005; Savin-Wîlliams, 2001; Weinrich și Klein,
2002; Rust, 1992; Golden, 1996). Chiar și Rinsey si colegii lui, în
lucrările lor de-acum peste 50 de ani, au susținut că orientarea
sexuală nu era o afirmație de tipul sau/sau. Scala lui Kinsey, care
evaluează oamenii pe un continuum de la 0 (exclusiv homosexual) la
6 (exclusiv heterosexual), este bine cunoscută astăzi. Folosind
scala, oamenii pot să-și calculeze scorul pe baza comportamentelor.
Alți sexologi au adăugat de-a lungul anilor alte straturi scalei lui
Kinsey, pentru a reflecta, printre altele, preferința pentru iubirea
romantică și prietenie. în plus, unii susțin că scala este mai exactă
dacă li se cere oamenilor să ia în considerare trecutul, prezentul și
viitorul.

Există și o mare schimbare de generație. Persoanele tinere —

adolescenții și cei peste 20 de ani — au început să discute despre
opțiunile personale și libertățile pe care și le iau atât în ceea ce
privește lucrurile pe care le fac din punct de vedere sexual, cât și
felul în care se identifică pe ei înșiși. Oamenii realizează că
identitatea sexuală nu înseamnă doar ce ai făcut si cu cine, ci
si fanteziile tale, atracțiile romantice și preferințele pentru prieteni.
Unii dintre termenii pe care îi folosesc acum cei din generația mai
tânără includ „bicurios“, „pansexual“, „și-și“ sau „excentric“2, iar
uneori pe cel de „bi“, pentru a indica dorința de a avea legături
romantice și sexuale atât cu bărbați, cât și cu femei (Diamond, 2005;
Golden, 1996; Thompson și Morgan, 2008, p. 15; Gammon și Isgro,
2006).

Probabil că nici măcar nu trebuie s-o spunem, dar, pentru orice

eventualitate, noi credem că bisexualitatea există pentru că noi
cunoaștem persoane care se identifică pe sine ca bisexuale și
credem nu numai că identitatea sexuală este și trebuie să fie o
problemă a alegerii personale, dar și că noi toți trebuie să
respectăm alegerea respectivă.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Blumstein, P. și Schwartz, P. (1976). Bisexuality in women. Archives

of Sexual Behavior,

5(2), 171-181.

Blumstein, p. și Schwartz, P. (1977). Bisexuality: Some social

psychological issues. Journal of Social Issues, 33(2), 30-45.

Carey, B. (2005). Straight, gay or lying: Bisexuality revisited. New

York Times (5 iulie). Chivers, M.L., Rieger, G., Latty, E. și Bailey, J.M.
(2004). A sex difference in the specificity

of sexual arousal. Psychological Science, 15(11), 736-744.

Denizet-Lewis, B. (2014). The scientific quest to prove bisexuality

exists. New York Times (20 martie).

Diamond, L.M. (1993). Homosexuality and bisexuality in different

populations. Archive of • Sexual Behavior, 22(4), 291-310.

Diamond, L.M. (2005). A new view of lesbian subtypes: Stable

versus fluid identity

trajectories over an 8-year period. Psychology of Women Quarterly,

29,119-128.
Diamond, L.M. (2008). Female bisexuality from adolescence to
adulthood: Results from a 10 year longitudinal study. Developmental
Psychology, 44(1), 5-14.

Dodge, B. și Sandfort, T. G (2007). A review of mental health

research on bisexual

individuals when compared to homosexual and heterosexual

individuals. în Firestein, B jA (ed.) Becoming Visible: Counseling
Bisexuals Across the Lifespan. Columbia University Press, New
York, pp. 28-51.

Eliason, MJ. (1997). The prevalence and nature of biphobia in

heterosexual undergraduate students. Archives of Sexual Behavior,
26,317^326.

Gammon, M. și Isgor, K. (2006). Troubling the canon bisexuality and

queer theory. Journal of Homosexuality, 52,159-184.

Golden, C. (1996). What’s in a name? Sexual self-identification

among women. în

Savin-Williams, R.C. și Cohen, K.M. (eds.) The Hves of Lesbians,

Cays and Bisexuals: Children to adults. Harcourt Brace, Fort Worth,
TX, pp. 229-249.

Hutchins, L. (1996). Bisexuality: Politics and community. în Firestein

B.S. (ed.) Bisexuality: The Psychology and Politics of an Invisible
Minority. Sage, Thousand Oaks, CA, pp. 420-462.

Kinsey, A.C, Pomeroy, W.B. și Martin, C.E. (1948). Sexual Behavior

in the Human Male. W.B. Saunders, Philadelphia, PA.

Kinsey, A.C., Pomeroy, W.B., Martin, C.E. și Gebhard, P.H. (eds)

(1953). Sexual Behavior in the Human Female. Indiana University
Press, Bloomington, IN.
Lever, J. (1994). Sexual revelations: Hie 1994 Advocate survey of
sexuality and relationships: The men. The Advocate, pp. 18-24.

Mayfield, WÀ și Carrubba, M.D. (1966). Validation of the attitudes

toward bisexuality inventoiy. Poster presented at the 104th Annual
Convention of the American Psychological Association, Toronto,
Canada.

Mohr, J J. șl Rochlen, AB. (1999). Measuring attitudes regarding

bisexuality in lesbian, gay male and heterosexual populations.
Journal of Counseling Psychology, 46(3), 353-369.

Ochs, R. (1996). Biphobia: It goes more than two ways. în Firestein

BA (ed.) Bisexuality: The Psychology and Politics of an Invisible
Minority. Sage, Thousand Oaks, CA, pp. 217-239.

pew Research Center (2013). A survey of LGBT Americans

attitudes, experiences and values in changing times,
http://www.pewsocialtrends.org/files/2013/06/ SDT_LGBT-
Americans_06-2013.pdf (accesat pe 19 iulie 2014).

Rieger, G., Chivers M.L. și Bailey J.M. (2005). Sexual arousal

patterns of bisexual men. Psychological Science, 16(8), 579-584.

Rosenthal, AM., Sylva, D., Saffon, A și Bailey, J.M. (20il). Sexual

arousal patterns of bisexual men revisited. Biological Psychology,
88(1), 112-115.

Rust, P. (1992). The politics of sexual identity: sexual attraction and

behavior among . lesbian and bisexual women. Social Problems,
39(4), 366.

Rust, P. (1995). Bisexuality and the Challenge to Lesbian Politics:

Sex, Loyalty and Revolution New York University Press, New York.

Savin-Williams, R.C. (2001). A critique of research on sexual-

minority youths. Journal of Adolescence, 24(1), 5-13.
Savin-Williams, R.C. și Cohen, K.M. (1996). The Lives of Lesbians,
Gays, and Bisexuals: Children to Adults. Harcourt Brace, TX.

Stokes, J.P, Damon, W. și McKiraan, D J. (1997). Predictors of

movement toward

homosexuality: A longitudinal study of bisexual men. Journal of Sex

Research, 34, 304-312.

Thompson, E.M. și Morgan, E.M. (2008). „Mostly straight“ young

women: variations in

sexual behavior and identity development. Developmental

Psychology, 44(1), 15-21.

Udis-Kessler, A (1996). Challenging the stereotypes. în Off Pink

Collective (eds) Bisexual Horizons: Politics. Histories. Lives,
Lawrence and Whishart, London, pp. 45-57.

Weinrich, J.D. și Klein, F. (2002). Bi-gay, bi-straight, and bi-bi: Three

bisexual subgroups identified using cluster analysis of the Klein
Sexual Orientation Grid. Journal of Bisexuality, 2(4), 109-139.

MITUL #9

CELE MAI MULTE PERSOANE TRANSGEN ÎȘI FAC OPERAȚIE

De-a lungul vieții noastre, suntem întrebați permanent dacă suntem

bărbați sau femei. E posibil ca părinții noștri să fi pus această
întrebare în timpul unei ecografii sau în camera de nașteri (în funcție
de anul în care ne-am născut). Copiii mici ar putea să-i întrebe

pe părinții lor, dacă ne văd mergând pe stradă și nu pot să-și dea

seama imediat de unii singuri (corect sau greșit), pe baza felului în
care simt părul, hainele ■■ sau machiajul nostru. în fiecare formular
pe care-1 completăm, de la înscrierea la grădiniță la cererea
de înscriere Ia facultate, de la certificatul de căsătorie la permisul de
conducere și în fiecare cabinet medical în care mergem, ni șe cere
că bifăm o căsuță: M sau F.

Pentru cei mai multi dintre noi, aceasta este o întrebare ușoară, la
care nimeni (nici noi, nici părinții noștri, nici medicii) nu se gândește
de două ori, dar pentru unii lucrurile pot fi complicate.

Răspunsul la întrebarea dacă ești bărbat sau femeie implică atât

sexul nostru biologic, cât și identitatea noastră de gen. Cât privește
sexul biologic, este relativ simplu. Acesta este alcătuit din părți ale
corpului și din cromozomi. în cele mai multe cazuri, o persoană
care are doi cromozomi X va avea și două ovare, un uter, o vulvă, un
vagin și sâni și va fi, din punct de vedere biologic, femeie. O
persoană cu cromozomi XY va avea un penis și testicule și-va fi, din
punct de vedere biologic, bărbat. în unele cazuri, apar anomalii
cromozomiale, iar indivizii au alte combinații, cum ar fi XO, XXY
sau XYY, ceea ce influențează felul în care se dezvoltă și arată
organele lor interne și externe. în alte cazuri, ■oamenii au
cromozomi sexuali normali, dar se întâmplă ceva în timpul dezvoltării
fetale, ceea ce înseamnă că organele lor genitale interne sau
externe nu se dezvoltă pe parcursul masculin sau feminin tipic. Toate
aceste aspecte sunt denumite tulburări de dezvoltare sexuală, iar
persoanele care se nasc cu ele pot fi numite persoane intersexuale.
(Mitul #6 a analizat mai detaliat aceste aspecte biologice.)

Aici ne concentrăm pe alte elemente ale răspunsului la întrebarea

capitală M/F — identitatea noastră de

gen, care este sentimentul intern al unei persoane de a fi bărbat sau

femeie. Pentru cei mai multi oameni, aceste sentimente sé potrivesc
cu sexul lor biologic, dar pentru unii nu. Acest titlu investighează
câteva aspecte de bază și câteva mituri vechi cu privire la ce
înseamnă să fii transgen.

EXPRESIA DE GEN
Așa cum tocmai am menționat, identitatea de gen este sentimentul
interior al cuiva de a fi bărbat, femeie sau undeva între. Expresia de
gen este, deci, felul în care o persoană alege să-și arate identitatea
în fața lumii. Societatea are reguli relativ rigide cu privire la felul în
care bărbații și femeile ar trebui să fie diferiți, chiar și atunci când
sunt copii mici. Aceste reguli se aplică aspectului exterior, tiparelor
de vorbire și comportamentelor. Fetițele ar trebui să se îmbrace în
roz, să fie drăguțe și timide și să se joace cu păpușile. Băieții
ar trebui să se orienteze spre albastru, să fie duri și direcți și să
prefere camioanele. Cu toții observăm când o fată tânără se îmbracă
în hainele „băieților“ și chiar mai mult atunci când un băiat vrea să se
îmbrace „ca o fată“. Expresia de gen este, de fapt, unul dintre
aspectele de gen pe care alții le pot observa automat (sexul
biologic este ascuns sub haine, iar identitatea de gen este
un sentiment).

Cei mai multi oameni se conformează expresiei de gen previzibile,

fără să se gândească cu adevărat la acest lucru. Normele culturale
care ne spun cum să ne comportăm simt atât de întipărite în
societatea noastră, încât adesea este greu să distingi care este
decizia conștientă de a face ceea ce spune societatea — fetița

de 3 ani vrea să poarte o rochie datorită unor impulsuri

naturale de a părea feminină, ca rezultat al imaginilor .

și influențelor la care a fost expusă până la vârsta ei

fragedă, sau este pentru că dorește să le facă pe plac

adulților din preajma ei, care-i vor spune, fără îndoială,

cât de frumos arată? Teich (2013) arată că nu ne lăsăm,

în realitate, copiii să-și aleagă expresia de gen, cel

puțin nu atunci când sunt mici. De exemplu, îmbrăcăm

bebelușii astfel încât lumea să poată să știe imediat dacă

aceste mici ființe cu trăsături faciale încă neformate și

fără păr pe cap sunt băieți sau fete (p. 10).

Pe măsură ce oamenii cresc si devin mai constienti > > ’

de propriul lor sentiment interior cu privire la gen, este mult mai

probabil ca ei să aleagă felul în care vor să se prezinte în fața lumii.
„Nonconformism de gen“ este termenul general pentru persoanele
care nu se exprimă în modul tipic în care „ar trebui“, pe baza sexului
lor biologic. Bărbatul care se machiază și poartă tocuri sau femeia
care-și tunde părul scurt și poartă costume bărbătești nu se
conformează perspectivei societății cu privire la gen. Acest lucru nu
înseamnă, însă, că aceste persoane simt transgen. Ele se pot simți
complet confortabil cu sexul lor biologic, dar să prefere, pur și
simplu, aspectul exterior care este asociat cu sexul opus.

Este demn de remarcat, de asemenea, că unii oameni obiectează la

sistemul nostru binar de clasificare a genului în care oamenii nu au
decât două opțiuni — masculin sau feminin. în general, nu permitem
variații care să se încadreze undeva între cele două. Unii au susținut
că genul aparține unui continuum și că oamenilor ar trebui să h se
permită să se încadreze oriunde doresc între cele două puncte.
Persoanele care simt că nu se identifică nici ca bărbat, nici ca
femeie se referă uneori la ei înșiși ca fiind genderqueer, „excentrice
ca gen“ (National Center for Transgender Equahty, 2009).

• (Având în vedere istoria cuvântului queer ca termen peio-yativ

pentru persoanele gay, acesta nu este un termen pe care noi să-l
sugerăm să fie folosit pentru a descrie pe cineva, în afară de cazul în
care persoana respectivă v-a spus că acesta este felul în care se
identifică pe ea însăși. Este, totuși, bine de știut.)

identitatea de gen nu este totuna

CU ORIENTAREA SEXUALĂ

în anii din urmă, oamenii s-ar fi uitat la o femeie care prezenta o

imagine masculină și ar fi spus: „A, da, clar că e o lesbiană
bărbătoasă“ sau la un bărbat efeminat și ar fi presupus că este gay.
Acesta este posibil să fie rezultatul unei neînțelegeri culturale cu
privire la orientarea sexuală, care i-a făcut pe oameni să creadă
că, dacă bărbații gay voiau să facă sex cu bărbați, obiectivul lor final
era să fie femeie. Așa cum arată Teich, acesta este un mod foarte
heteronormativ de a privi lumea — o perspectivă în care femei
feminine se căsătoresc cu bărbați masculini și în care orice nu este
așa este văzut ca fiind oarecum anormal (Teich, 2013). Din fericire,
ca rezultat al mișcării pentru drepturile persoanelor gay și al muncii
realizate de susținătorii acesteia, mare parte din societatea de astăzi
înțelege mai bine orientarea sexuală.

Orientarea sexuală a unei persoane nu este legată de propriul lui/ei

gen, ci de genul persoanelor față de care este atras el sau ea.
Persoanele care simt atrase de persoane de același sex sunt
considerate homosexuale, persoanele atrase de cineva de sex opus
sunt heterosexuale, iar persoanele care simt atrase atât de un
partener de același sex, cât și de sex diferit sunt bisexuale. Faptul

că genul și orientarea sexuală sunt diferite înseamnă că o persoană

care s-a născut bărbat, dar se simte femeie și este atrasă de femei
se poate identifica atât ca o femeie transgen, cât și ca lesbiană — ea
este o femeie atrasă de femei. în mod similar, o persoană care este
femeie din punct de vedere biologic, dar care trăiește acum
ca bărbat și își dă întâlniri cu o femeie s-ar identifica pe sine ca fiind
heterosexuală (Coleman et al., 1993).

DECI CE ÎNSEAMNĂ TRANSGEN?

Transgen (transgender) este un concept-umbrelă 1 pentru o

persoană care simte că identitatea ei de gen
și sexul biologic nu se potrivesc. Adesea, atunci când folosim acest
concept, vorbim despre un bărbat biologic care întotdeauna s-a
simțit captiv în corpul său, pentru că el se simte ca o fată sau despre
o femeie care vrea să trăiască precum un bărbat. Acest exemplu
specific poate fi folosit ca definiție și pentru o persoană
„transsexuală“, un termen mai vechi care descrie o persoană care
se identifică ca fiind de genul opus față de cel care i-a fost desemnat
la naștere. Deși termenul mai este încă folosit, unora nu le place
pentru că pune accentul pe sex, în loc de gen (National Center for
Gender Equality, 2009).

Există o multitudine de alți termeni care se încadrează sub umbrela

conceptului de transgen și care descriu mai exact identitatea unor
persoane.

De exemplu, bărbat trans, bărbat transgen sau femeie-spre-bărbat

sunt, toți, termeni folosiți pentru a descrie o persoană căreia i-a fost
desemnat sexul feminin la naștere, dar a făcut tranziția către cel
mas-culin. Femeie trans, femeie transgen sau bărbat-spre-femeie ar
descrie cazul opus. (Limba evoluează continuu,

dar deocamdată este preferat termenul bărbat trans sau femeie

trans.)

Tranziția se referă la momentul în care o persoană începe să

trăiască ca aparținând genului cu care se identifică, în loc de genul
care le-a fost desemnat la naștere. Acest lucru include adesea
schimbarea numelui lui/ei, informarea familiei, prietenilor și colegilor
de serviciu și schimbarea aspectului lui/ei. Deși unii bărbați trans
sau femei trans e posibil să fi avut întotdeauna o expresie de gen
care nu se potrivea cu sexul lor biologic, în timpul tranziției ei duc,
adesea, mai departe această expresie, astfel încât nu numai că se
prezintă în fața lumii ca fiind feminini, de exemplu, ci ca fiind o
femeie (Teich, 2013).
Odată ce o persoană a făcut tranziția și își trăiește viața ca având
sexul opus celui care i-a fost desemnat - la naștere, e posibil să vrea
să renunțe la toate aceste

etichete și să fie doar un bărbat sau doar o femeie. Folosirea

pronumelor masculine și adresarea față de un bărbat trans în felul în
care ai face-o față de orice alt bărbat este unul dintre modurile în
care îti arăți

LGBT — abreviere folosită ca termen colectiv pentru persoanele

lesbiene (L), gay (G), bisexuale (B) și transgen (T). (N-t.)

în original queer, care poate însemna ciudat, excentric, homosexual.

(JV.t.)
respectul.

Vrem, de asemenea, să mai menționăm câțiva termeni care uneori

se încadrează în transgen, dar pot cauza confuzii. „Travestiții“
(cross-dressers'), de exemplu, simt bărbați sau femei care se
îmbracă ocazional în hainele cu care e de așteptat să se îmbrace
sexul opus. Cei ce se travestesc își acceptă în general sexul biologic
care le-a fost desemnat la naștere și nu-și planifică să trăiască ca
fiind de genul opus, dar le place să se îmbrace din când în când în
acest fel. în spațiul de limbă engleză, termenul de „transvestite“ este
considerat peiorativ, fiind înlocuit cu cel de „cross-dressei*. Și, în
sfârșit, mai există drag queen și drag king, care sunt inteipreți care
se îmbracă la fel ca sexul opus, ca parte a numărului lor artistic.
Din nou, cei mai multi nu au nicio dorință de a fi sau de a

trăi ca fiind de sexul opus, dar le place să-l interpreteze (National

Center for Transgender Equality, 2009).

TRANZIȚIA NU ÎNSEAMNĂ ÎNTOTDEAUNA 0 OPERAȚIE CHIRURGICALĂ

Unul dintre lucrurile în legătură cu care oamenii sunt cel mai mult
interesați atunci când află că cineva este trangen este ce se
întâmplă sub hainele lui sau ale ei. Suntem fascinați de organele
genitale și curioși față tot ce este diferit, așa că adesea nu ne putem
abține să nu ne întrebăm pe noi înșine și chiar și pe
ceilalți.' Prezentatoarea de televiziune Katie Couric a stârnit de
curând furia comunității transgen alunei când a întrebat-o pe femeia
trans și modelul Carmen Carrerra dacă „părțile ei intime“ sunt acum
diferite. în cazul în care Carrerra s-ar fi născut femeie, e puțin
probabil ca prezentatoarea Katie Couric s-o fi întrebat pe
postul național de televiziune despre vaginul ei. Dar Couric știa că ar
fi trezit interesul publicului și a forțat nota, punând din nou
întrebarea, în ciuda disconfortului invitatei ei (Cooper, 2014).
Adevărul e că, atunci când te întâlnești cu persoane transgen, nu știi
ce pași au urmat pentru a-și transforma aspectul exterior al
organelor lor genitale. Vestea bună este că astăzi există opțiuni
pentru a ajuta schimbarea corpurilor astfel încât să se potrivească cu
felul în care simte persoana transgen. Vestea proastă este că
aceste opțiuni sunt adesea prohibitiv de costisitoare și nu
sunt acoperite de asigurarea de sănătate.

Unele persoane transgen aleg terapia hormonală.

Cei care fac tranziția de la bărbat către femeie trebuie să înceapă cu

inhibarea testosteronului, deoarece acest

hormon masculin este foarte puternic. După aceea,

.pot adăuga estrogen, care este unul dintre principalii hormoni

sexuali la femeie. Este disponibil ca pastilă sau plasture. Femeile
trans care fac terapie cu estrogen se pot aștepta să le crească sânii,
deși e posibil să dureze câțiva ani și nu vor fi niște sâni foarte mari.
Estrogenul va ajuta și la redistribuirea grăsimii după un model
mai feminin, astfel încât, în loc să fie păstrată în mijloc, așa cum se
întâmplă la multi bărbați (gândiți-vă la burta de bere), va fi distribuită
pe șolduri, fund și coapse. Deși hormonul reduce producerea de păr
corporal, adesea nu oprește creșterea părului facial. Femeile trans e
posibil să trebuiască să folosească alte mijloace pentru a scăpa de
barbă, cum ar fi îndepărtarea cu laser a părului. Estrogenul nu
schimbă nici vocea unei femei — odată ce . o persoană a trecut prin
pubertate ca bărbat, vocea gravă e acolo și va rămâne. Femeile
trans ar putea alege să lucreze cu un instructor pentru voce, pentru
a se antrena să vorbească într-o tonalitate mai înaltă și cu un
ritm mai feminin (Teich, 2013).

Femeile trans pot constata și că estrogenul le reduce libidoul. Mai

mult decât atât, femeile trans care folosesc terapie hormonală, dar
aleg să nu-și schimbe organele genitale vor constata că estrogenul
diminuează volumul ejaculării în timpul orgasmului și poate să
afecteze și producția de spermă.

Pentru bărbații trans, terapia hormonală începe cu testosteron, care

poate provoca multe dintre schimbările prin care trec băieții la
pubertate: vocile lor vor deveni mai groase, vor avea mai mult păr
corporal, inclusiv păr facial, iar grăsimea lor corporală se va
redistribui după un model masculin. (Vorbind despre tipare
masculine, e posibil să constate și chelia tipic masculină.) E
posibil ca testosteronul să mărească si clitorisul si să crească

libidoul. Și, în special, va opri menstruația. însă terapia

hormonală nu va micșora, în mod normal, dimensiunea] sânilor.

Multi bărbați trans și multe femei trans opresc intervențiile medicale

la terapia hormonală, fie deoarece consideră că acest lucru este
suficient pentru tranziția , lor, fie pentru că nu vor sau nu pot să-și
permită operația chirurgicală. Cei care aleg operația au
câteva opțiuni. Ceea ce se numea cândva operație de „schimbare de
sex“, astăzi este mai bine cunoscută ca operație de reatribuire a
genului, deși unii preferă termenul de operație de afirmare a genului,
pentru că scopul nu este să schimbi genul unei persoane, ci să
schimbi corpul lui/ei ca să sê potrivească. Oricum s-ar numi, de
obicei presupune mai mult de o operație, iar bărbații și femeile trans
pot să aleagă pe care și câte dintre ele vor dori să le suporte.

Pentru femeile trans, operațiile pot include mărirea de sâni, pentru a

le face sânii mai mari, operația de feminizare facială, pentru a le face
aspectul feței mai feminin, și subțierea traheii pentru a face ca mărul
lui Adam să fie mai puțin proeminent. Femeile trans care aleg să
facă operație genitală pot alege o vaginoplastie care creează un
vagin prin întoarcerea pe dos a penisului. în unele proceduri,
chirurgii folosesc glandul (capul penisului) pentru a crea un clitoris,
lucru care poate fi un succes, deoarece aceasta este cea
mai sensibilă parte a penisului. Aceasta este însoțită de
o orhiectomie, îndepărtarea testiculelor. Sacul scrotului este folosit
după aceea pentru a face labiile mari (Teich, 2013).

Bărbaților trans le este mai greu cu operațiile genitale, deoarece,

deși chirurgii au devenit foarte buni la realizarea vaginelor din
penisuri, invers este mult mai dificil. Operația de reatribuire a genului
pentru bărbații trans începe adesea cu îndepărtarea sânilor, printr-o

^mastectomie. Aceasta este numită uneori „operația pentru partea

de sus“ și poate să fie singura operație pe care o aleg bărbații trans.
Alții pot să aleagă să le fie îndepărtate și organele reproducătoare
interne — uterul, ovarele și trompele uterine (Monstrey et al, 2011).

Pentru cei care vor să-și modifice chirurgical organele genitale

pentru a fi mai masculine, prima opțiune este o metoidioplastie și
aceasta se adresează bărbaților trans care au luat testosteron și
cărora li s-a mărit clitorisul. în cazul în care clitorisul este suficient de
mare, chirurgul poate să-l elibereze de capișonul clitorisului și
să redirecționeze uretra prin el, astfel încât să semene cu un mic
penis. Chirurgul poate să închidă după aceea vaginul, să facă un
scrot din țesutul existent și să pună implanturi de testicule în sacul
scrotului (Teich, 2013).

Cealaltă opțiune este o faloplastie prin intermediul căreia chirurgul

creează un penis din piele și țesut dintr-o altă parte a corpului,
lungește uretra, conectează nervii, iar după aceea atașează
neopenisul la locul lui. Deși acest lucru se realizează, în mod ideal,
printr-o singură operație, pentru multi bărbați trans este nevoie de
câteva operații și există riscul să apară cicatrice sau să se piardă
sensibilitatea. După ce revine sensibilitatea la vârful penisului, lucru
care durează de obicei cam un an, chirurgul poate realiza un implant
penian, care ajută bărbatul să devină erect, precum și implanturi
testicu-lare (Monstrey et al., 2011).

SĂ LĂSĂM LOC PENTRU VARIAȚII

Nu putem spune cu siguranță în ce proporție persoanele trans își fac
operație, pentru că nu există statistici nici măcar cu privire la câte
persoane trans sunt în

populația generală, ca să nu mai vorbim de alegerile pe care le fac

ele. Adevărul este că, în afară de cazul în care ești o persoană
iubită, un prieten apropiat sau partenerul unui bărbat sau al unei
femei trans, nu prea ar trebui să conteze ce aleg. Oricine este
îndreptățit să-și determine propria expresie de gen și propria
identitate de gen, iar dacă aceasta nu se potrivește cu sexul
lui biologic, este îndreptățit să facă orice schimbări pe care le simte
necesare la aspectul, comportamentul, viața și coipul lui. Cei din
jurul lor pot să caute să înțeleagă lucrurile prin care trec (atâta timp
cât acest lucru vine din empatie și înțelegere, nu doar din curiozitate
și voyerism), dar cel mai important lucru este să le respectăm
alegerea.

Persoanele transgen se confruntă cu obstacole uriașe în toate

domeniile vieții lor atunci când realizează tranziția la nivel social
(familie și prieteni care refuză să accepte schimbarea), legal
(încercarea de a schimba certificatele de naștere și permisele de
conducere poate să pară imposibilă în anumite locuri), medical
(hormonii pot să aibă efecte secundare, iar operațiile pot
fi dureroase) și financiar (asigurarea medicală nu acoperă multe
dintre cheltuielile medicale, iar unii se confruntă . cu discriminarea la
locul de muncă și chiar cu pierderea serviciului). Mai mult decât atât,
persoanele transgen se confruntă și cu discriminare și violență
crescută (Grant et al., 2011).

Trebuie să lucrăm împreună pentru a ne asigura că toți oamenii,

indiferent de genul lor, pot trăi fără discriminare și violență. Credem
că, mai întâi de toate, trebuie să ne reducem impulsul de a introduce
oamenii în categorii și de a aștepta sau de a cere ca ei să
se potrivească perfect în categoriile noastre. Trebuie să-i lăsăm pe
oameni să-și aleagă propriile lor categorii, să-și fabrice propriile
etichete și chiar să decidă că nu vor
niciuna. Și trebuie să încetăm să ne concentrăm (și să ne C
întrebăm) cu privire la ce se află între picioarele cuiva.

; Nu prea e treaba noastră și, de cele mai multe ori (în

afară de cazul în care vrem să devenim intimi), chiar nu contează.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Coleman, E., Bockting, W.O. și Gooren, L. (1993). Homosexual and

bisexual identity in sex-reassigned female-to-male transsexuals.
Archives of Sexual Behavior, 22(1), 37-50.

Cooper, T. (2014). What not to say to a transgender person. CNN.

http://www.cnn. com/2Q14/01/15/living/transgender-identity/ (accesat
pe 19 iulie 2014).

Grant, J.M., Mottet, kA. și Tanis, J.T. (2011). Injustice at Every Ihm:
Report of the National Transgender Discrimination Survey. National
Center for Transgender Equality and National Gay and Lesbian Task
Force, Washington DC. http://www. endtransdis-
crimination.org/PDFs/NTDS_Report.pdf (accesatpe 19 iulie 2014).

Monstrey, S J., Ceulemans, P. și Hoebeke, P. (2011). Sex

reassignment surgery in the

female-to-male transsexual. în: Seminars in Plastic Surgery, vol. 25,

no. 3.Thieme Medical Publishers, p. 229.

National Center for Transgender Equality (2009). Understanding

transgender: Frequently asked questions about transgender people.
http://transequality.org/Resources/ NCTE_UnderstandingTrans.pdf
(accesatpe 19 iuhe 2014).

Teich, N.M. (2013). TransgenderlOl: A Simple Guide to a Complex

Issue, Columbia University Press, New York.
MITUL #10

HOMOSEXUALITATEA POATE FI VINDECATĂ

în 2005, un tânăr de 16 ani pe nume Zack Stark își folosea pagina

de Myspace (vă mai amintiți de Myspace?) pentru a spune lumii
despre experiența sa la Refugiu, o tabără creștină fundamentalistă
care „există pentru a fi un serviciu creștin pentru prevenirea sau
îndreptarea comportamentelor nesănătoase și distructive cu care se
confruntă familiile, adultii si adolescenții“. Părinții săi îl trimiseseră la
refugiu cu speranța că i se va schimba orientarea sexuală de la

cea gay la cea heterosexuală. Programul era descris ( ca având o

durată de două-șase săptămâni. în timpul zilei, participanții luau
parte la niște întâlniri „într-un ' cadru care semăna cu un parc“.
Noaptea, erau trimiși la un hotel cu un tutore legal. într-un e-mâil
pentru părinții săi, conducătorii programului descriau detalii care
includeau „detenție, izolare și restricții extreme cu privire la haine,
corespondență și intimitate, conform cu învățăturile biblice“. Folosind
mediul de socializare on-line care tocmai începea să se dezvolte
pentru a-și -> împărtăși experiența cu lumea, Stark scria: „Chiar
dacă aș ajunge heterosexual, aș fi atât de instabil mental și
de deprimat, încât nu ar mai conta“ (SIECUS, 2005).

Experiența lui Stark nu este, din păcate, atât de neobișnuită. în anii

1980 și 1990, ca răspuns la acceptarea tot mai mare a persoanelor
gay și lesbiene, a existat o mișcare ce se agăța de ideea că
homosexualitatea este o boală și promitea să o vindece.
Numită terapie reparatorie sau terapie de conversie, folosea adesea
metode extreme (cum ar fi administrarea de șocuri electrice dacă
participanții dădeau semne de excitare atunci când vedeau imagini
cu persoane de același sex). Susținătorii terapiei reparatorii își
numeau uneori pacienții „ex-gay“ și pretindeau că acești bărbați (și
femei, dar mai ales bărbați) trăiesc acum fericiți ca heterosexuali.
Foștii ex-gay spun, însă, cu totul altceva.
De fapt, în ultimii ani, multi dintre cei care au inițiat și au sprijinit
mișcarea și-au anunțat opoziția față de aceste abordări, spunând că
fac mai mult rău decât bine. Principalele asociații medicale și de
sănătate mentală sunt de acord și sugerează că această abordare
este potențial periculoasă.

Ceea ce trebuie să ne amintim, însă, atunci când citim despre

terapia reparatorie și eforturile de a „vindeca“ atracția față de
persoane de același sex este că, până

' în 1973, chiar și organizațiile medicale principale consi-f- (jerau

homosexualitatea ca pe o tulburare psihică.

SĂÎNCEPEM CU FREUD

Sigmund Freud, un neurolog austriac de la începutul secolului al

douăzecilea, este în mare măsură considerat ca fiind părintele
psihologiei modeme. El a fost pionierul practicării psihanalizei și a
prezentat numeroase teorii cu privire la felul în care se dezvoltă
mintea și psihicul, inclusiv câteva teorii cu privire la sexualitate. Deși
nu s-a concentrat niciodată prea mult asupra homosexualității, Freud
părea să fie tolerant pentru vremurile sale. După 1930, el a semnat o
declarație, făcând apel la deziiicri-minarea actelor homosexuale în
Germania și Austria. El credea că oricine are anumite componente
homosexuale în interiorul său, dar că oamenii „normali“ erau
capabili să și le sublime. El vedea homosexualitatea ca pe „expresia
neconflictuală a unei dorințe sexuale infantile“ (Drescher, 1998, p. 9).
El nu credea că vindecarea homosexualității era, cu adevărat,
posibilă, și singura sa încercare de a face acest lucru în propria sa
practică a fost un eșec total. în cazul unei tinere femei care
se îndrăgostise de o femeie mai în vârstă, el scrie:

întreprinderea de a transforma un homosexual pe deplin dezvoltat

într-un heterosexual nu este cu mult mai plină de perspective decât
cea în sens opus, numai că aceasta din urmă nu este niciodată
încercată, din bune motive practice (Freud, 1920/2010, p. 300).
Cei care l-au urmat pe Freud în anii 1940,1950 și 1960 au continuat
să creadă că homosexualitatea era

o problemă a psihicului și multi au început să caute și cauza, și, spre

deosebire de Freud, vindecarea. Bieber și colegii săi credeau că
sunt de vină părinții. Socarides ' scria în 1968: „Familia
homosexualului este de obicei un mediu dominat de femeie, în care
tatăl a fost absent, slab, detașat sau sadic“ (Socarides, 1968, p. 38,
apud Drescher, 1998, p. 14). (în mod ironic, propriul fiu al lui
Socarides a recunoscut că este gay în anii 1990; Drescher, 1998, p.
14.) Alții din timpurile acelea credeau că homosexualitatea era
cauzată de fobia de a-și asuma -rolul de gen care era anticipat. Ei au
sugerat că terapia comportamentală folosită pentru vindecarea altor
fobii ar putea fi adaptată pentru a vindeca homosexualitatea. Ovesey
credea că leacul pentru homosexualitate era foarte simplu: contactul
sexual heterosexual. El recunoștea că cei mai multi pacienți s-ar
împotrivi ideii, dar acesta era rolul terapeutului, să-l împingă
treptat să-și dea întâlnire cu femei, iar după aceea să înceapă cu
„giugiuleli“, „dezmierdări“ și, în cele din urmă, să meargă mai
departe. Dacă pacientul continua, însă, să se împotrivească,
terapeutul ar fi trebuit să-i dea un ultimatum, amenințându-1 cu
încheierea tratamentului (Drescher, 1998, p. 15).

Alții, care erau devotați „eforturilor de schimbare a orientării sexuale“

(sexual orientation change efforts

S O CE), cum sunt numiți uneori în literatura de specialitate,

foloseau tratamente aversive „cum ar fi inducerea grețurilor, a
vărsăturilor sau a paraliziei; aplicarea șocurilor electrice sau punerea
individului să-și plesnească o bandă elastică peste încheietură
atunci când individul devenea excitat de imagini sau gânduri
erotice față de persoane de același sex“ (American
Psychological Association, 2009, p. 22).

o SCHIMBARE DE GÂNDIRE
în timp ce acești specialiști încercau să schimbe comportamentul (iar
unii ar spune însăși esența) pacienților lor, alții începeau să se
întrebe dacă homosexualitatea era, în primul rând, o boală cu
adevărat. în 1957, psihologul Evelyn Hooker a studiat un
eșantion neclinic de bărbați homosexuali și l-a comparat cu un
eșantion-pereche de bărbați heterosexuali. Nu a. constatat nicio
diferență în ceea ce privește cât de bine adaptați erau. Lucru frapant
și pentru că cea mai mare parte a cercetării a fost realizată pe
persoane care se prezentaseră la psiholog sau la psihiatru cerând
sau având nevoie de ajutor. O cercetare similară, un cin meii
târziu, a avut rezultate similare pentru femeile homosexuale, în
următorul deceniu, cercetările cu privire la orientarea sexuală au
proliferat și au descoperit în continuare puține diferențe între
homosexuali și heterosexuali.

Mai mult decât atât, cercetările nu au reușit să susțină teoriile

conform cărora dinamica familială, problemele de identitate de gen
sau traumele timpurii ar fi cauzat homosexualitatea (American
Psychological Association, 2009, pp. 30-31).

Acesta era și momentul în care mișcarea pentru drepturile

persoanelor gay câștiga amploare și activiștii au început să susțină
că era timpul ca Asociația de Psihiatrie Americană să scoată
homosexualitatea din lista oficială a tulburărilor mentale, cunoscută
ca DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders —
Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale). La
începutul anilor 1970, unii dintre acești activiști au huiduit o
prelegere care era susținută de dr. Robert Spitzer, psihiatru și
profesor la Universitatea Columbia. Spitzer, care se descrie pe el

însuși ca fiind atras mereu de conflict, a stat de vorbă cu cei care l-

au huiduit, pentru a auzi de ce credeau ei că homosexualitatea nu ar
trebui să fie considerată o boală. El a fost intrigat de argumentele lor.
La vremea aceea, era și proaspăt membru al comisiei de revizuire a
DSM-ului. A organizat un simpozion cu privire la această problemă și
a intrat în dezbateri aprige cu unii : colegi (inclusiv cu Socarides)
care au rămas dedicați ideii că homosexualitatea este o tulburare
mentală, în cele din urmă, comitetul si Asociația de
Psihiatrie Americană i-au luat partea lui Spitzer și au votat pentru
scoaterea homosexualității și înlocuirea ei cu „perturbarea orientării
sexuale“, un diagnostic menit să identifice persoanele a căror
orientare sexuală, gay sau heterosexuală, le provoacă suferință
(Carey, 2012).

ASCENSIUNEA TERAPIEI

REPARATORII RELIGIOASE

■ Anumiți psihiatri și psihanaliști, dintre care Socarides e’ra printre

cei mai vehemenți, au rămas în opoziție fermă față de această
decizie. Au continuat să argumenteze că homosexualitatea trebuia
să fie vindecată și, pentru că principalele organizații de profil au
început să vadă lucrurile diferit, au stabilit să-și creeze o nouă
organizație. Socarides împreună cu Joe Nicolosi, lider al mișcării
terapiei reparatorii, și cu alții au creat NARTH (National Association
forResearch and Therapy of Homosexuality — Asociația
Națională pentru Cercetarea și Terapia Homosexualității). NARTH a
fost fondată pe „presupunerea că homosexualitatea este, în mod
obligatoriu, o tulburare care poate fi tratată“. Obiectivul organizației
era să studieze

K homosexualitatea, dar nu era deschisă față de sugestii ; care

spuneau că doctrina pe care se baza era greșită:

nMembrii
NARTH pot opta pentru interzicerea sau anularea calității
de membru atunci când afirmațiile

Ï scrise sau cuvântările publice ale unui individ arată o antipatie clară
față de această poziție“ (Drescher, 1998,

; p. 20).
NARTH nu era singura organizație care promova terapia reparatorie,
dar celelalte veneau în special dintr-o direcție religioasă, și nu dintr-
una științifică,

; în 1976, Exodus International a format o organizație umbrelă pentru

serviciile religioase care practicau terapia reparatorie. Misiunea
organizației Exodus, care se lăuda la un moment dat cu 260 de
servicii din toată lumea, era să „[mobilizeze] slujitorii lui Hristos să
propovăduiască grația și adevărul unei lumi care e influențată de
homosexualitate“. Organizația se descria pe ea însăși ca „principala
organizație la nivel global care ajunge la biserici, indivizi și familii,
oferindu-le mesajul biblic cu privire la atracția față de persoane
de același sex“ (Exodus International).

Exodus și alte servicii pentru ex-gay au devenit foarte zgomotoase în

anii 1990. în 1998, Exodus era imul dintre cele 15 grupuri
proeminent conservatoare care au plătit pentru o campanie de un
milion de dolari, spunându-le oamenilor că pot să „se roage să nu
mai existe gay“ (Bessen, 2010). în unul dintre anunțuri apărea
președintele Exodus Alan Chambers, care s-a autoproclamat ex-gay,
și soția sa. în același an, Focus on Family (Centrarea pe Familie) și-
a început spectacolul itinerant „Love Won Out“ (Iubirea a câștigat),
care era menit „să educe și să-i doteze pe creștini cu ceea ce
au nevoie pentru a răspunde problemei homosexualității într-un mod
biblic (Truth Wins Out — Adevărul câștigă). Evenimentul se adresa
părinților și tinerilor și explica

faptul că homosexualitatea este rezultatul proastei creșteri date de

părinți, dar că putea fi depășită. Site-ul ; Truth Wins Out spune, însă,
că participanților li se oferă informații menite să înfățișeze
homosexualitatea

în cea mai proastă lumină posibil. Citează pe unul dintre vorbitorii de

la evenimente, care spunea: „Luați aminte, homosexualitatea,
impulsul homosexual, este întotdeauna determinată de un sentiment
interior de goliciune. Nu este vorba despre sex“ (Truth Wins Out).
Susținătorii argumentau că multi indivizi, în special cei ale căror
religii dezaprobau homosexualitatea, erau într-un conflict foarte mare
și că aceștia le ofereau acestor oameni (mai ales bărbați) un colac
de salvare. Jeffrey Ford, un psiholog care a urmat inițial o
terapie reparatorie, iar apoi a practicat-o el însuși până să se rupă
de mișcare, o compară cu un cult religios strict: „Adepții sunt sinceri
și devotați; cred ceea ce spun cu inima, cu mintea și cu sufletul lor“
(Ford, 2002, p. 72). El explică faptul că, la început, găsirea
serviciului religios pentru ex-gay i-a oferit speranță și o instanță care
recunoștea lucrurile prin care trecuse el toată viața: „Să treci de la a
te simți izolat și singur la o comunitate în care ceilalți împărtășeau
experiențe de viață similare este copleșitor. Este la același nivel cu a
te îndrăgosti sau a gusta ciocolată pentru prima oară“ (Ford, 2002, p.
71).

Dar luna de miere s-a terminat, în cele din urmă.

Ford a fost supus terapiei aversive cu șocuri electrice, care i-a lăsat
arsuri de dimensiunea unor monede pe antebraț. Era încurajat, de
asemenea, să-și imagineze o întâlnire foarte stimulatoare cu un
partener de același sex, iar după aceea, atunci când era excitat, era
ghidat într-un scenariu înfricoșător sau respingător, cum ar fi să vadă
persoana pe care și-a imaginat-o ca având vomă pe ea, peste tot.
Uitându-se înapoi, scrie: „Procesul era, în opinia mea, foarte barbar
și abuziv. Mi-era rușine și

S' jenă când mă aflam în camera de așteptare cu pacienții l celorlalți

terapeuți. încercam să-mi ascund brațul sau

să port cămăși cu mânecă lungă, astfel încât ceilalți să nu vadă

semnele arse atunci când plecam“ (Ford, 2002, p. 78). Și ceea ce
este cel mai rău, nu funcționa, pentru că sentimentele și fanteziile
homosexuale continuau să revină. De fapt, în timpul activității sale
într-un serviciu pentru ex-gay, Ford s-a îndrăgostit de un bărbat și a
avut prima sa experiență homosexuală. Acest tip de
„reacție“ sexuală se pare că nu era neobișnuit în cadrul mișcării
• (Ford, 2002, p. 82).

în ciuda acestor lucruri, oamenii din interiorul mișcării, ca Socarides

și Nicolosi, continuau să publice articole și cărți, preamărind
succesul eforturilor de schimbare a orientării sexuale, dar, în calitate
de specialiști, le lipsea credibilitatea în comunitatea științifică și în
cea medicală. într-un articol recent din New York Times, Drescher
descria mișcarea: „Oameni cu o perspectivă comună asupra lumii s-
au strâns, practic, împreună și au creat propriul lor set de experti.
pentru a oferi o perspectivă metodologică diferită“ (Carey, 2012). De
fapt, în multe feluri, mișcarea acestor ex-gay a devenit sinonimă cu
eforturile de a le interzice persoanelor gay și lesbiene drepturile lor
civile, în special dreptul de a se căsători.

După aceea, mișcarea a găsit o oarecare legitimitate științifică de la

cea mai improbabilă sursă. Dr. Robert Spitzer, psihiatrul care
susținuse vehement schimbarea DSM în 1973, a decis că era curios
dacă terapia reparatorie chiar putea funcționa. Pentru a studia
problema, a recrutat 200 de bărbați și de femei care se pregăteau să
facă terapie reparatorie la centrele din toată țara, inclusiv cele
conduse de Exodus si NARTH. în interviuri

telefonice detaliate, i-a întrebat despre dorințele și nevoile lor

sexuale înainte și după terapie și le-a evaluat

răspunsurile. După aceea, a comparat scorurile. într-o lucrare care a

fost lansată la o întâlnire din 2001, înainte de a fi publicată în revista
Archives of Sexual Behavior, fără evaluarea colegilor (peer review),
a conchis că cei mai multi dintre participanți și-au schimbat cu
succes orientarea sexuală (Carey, 2012).

Cei care erau implicați în terapia reparatorie au salutat acest lucru ca

pe o victorie majoră și s-au folosit de reputația și de istoria carierei
lui Spitzer ca dovadă a faptului că nu era părtinitor. Au folosit acest
studiu ca argument pentru orice, de la scoaterea asociațiilor de tipul
Gay-Straight Alliance din școli și până la interzicerea căsătoriilor și
uniunilor civile gay. Mulți dintre colegii lui Spitzer, pe de altă parte, au
sărit pe studiul acesta ca fiind nestiintific, remarcând că nu a testat
nicio metodă anume de terapie de conversie (unii dintre participanți
nici măcar mi făcuseră terapie, ci doar făcuseră, pur și simplu,
studiul independent al Bibliei) și că se baza doar pe sentimente
autoraportate. Au argumentat că era posibil ca participanții să nu-1
fi mințit doar pe Spitzer, ci și pe ei înșiși.

0 MIȘCARE ÎNCEPE SĂ SE PRĂBUȘEASCĂ

Tocmeli când susținătorii terapiei reparatorii se delectau cu nou-

descoperita lor legitimitate, mișcarea însăsi era asediată de o serie
de scandaluri. în 2000, John Paulk, un angajat de la Focus on
Family și membru al consiliului director al Exodus North America, a
fost pus sub supraveghere de organizația Exodus după
ce fusese,fotografiat într-un bine cunoscut bar gay din Washington,
DC (Evangelical Press, 2000). în 2003, s-a descoperit că un actor
ale cărui fotografii fuseseră

f folosite în campania „Roagă-te să nu mai existe gay“, i pentru că

acesta pretindea că fusese vindecat de ■ homosexualitate, se
întâlnea cu bărbați pe internet

(Bessen, 2010).

După aceea, în 2006, Michael Bussee și-a cerut iertare pentru rolul
său în mișcarea pentru ex-gay spunând: „Față de cei pe care e
posibil'să-i fi rănit prin jmplicareamea în Exodus, îmi pare sincer
rău“. Bussee ajutase la înființarea organizației Exodus la
începutul anilor 1970. în ciuda dedicației sale față de
terapia reparatorie, el s-a îndrăgostit de Gary Cooper, un alt consilier
antigay, pe care l-a întâlnit în timp ce călătorea prin țară cu serviciul.
Cei doi bărbați și-au părăsit mai târziu agenția și soțiile și s-au
căsătorit unul cu celălalt în 1982. Când și-a cerut iertare în mod
public, el a
;descris că a fost crescut să-și urască sentimentele gay pe care le
avea și a început să caute singur o vindecare încă de când avea 12
ani. Căutările lui l-au dus la biserică, unde i s-a spus: „Dacă aș avea
suficientă încredere, acest lucru «mă va elibera», în cele din urmă.
Am vrut acest Jucru mai mult decât orice și am crezut sincer că se
va adeveri“ (Bussee, fără dată).

Bussee a explicat că el și un prieten au înființat primul serviciu

pentru ex-gay, EXIT, pentru a ajuta alți oameni care erau la fel ca ei,
pentru că își doreau mai mult decât orice să fie vindecați prin
credință. în cele din urmă, însă, a realizat că „nici măcar unul dintre
sutele de oameni pe care i-am consiliat nu a devenit heterosexual. în
loc de asta, multi dintre clientii noștri au început să se prăbușească
— să se afunde meii adânc în tipare de vinovăție, anxietate și
autodispreț“. Bussee se descrie acum pe el însuși ca fiind un „creștin
evanghelic și un mândru bărbat gay“ (Bussee, fără dată).

Au existat și alți ex-gay care au ieșit în față spunând că orientarea

lor sexuală nu s-a schimbat în ciuda anilor

de terapie reparatorie. John Smid, fostul director al asociației Love in

Action (Iubirea în acțiune), afiliată organizației Exodus, i-a spus
prezentatorului Chris Matthews de la MSNBC4 că este gay și că
este, de fapt, imposibil să-i schimbi cuiva orientarea
sexuală (Huffington Post, 2011). Au mai fost prinși și alții. în 2010,
mass-media națională s-a ocupat de povestea lui George Rekers, un
„expert“ antigay și cofondatorul grupului politic conservator Ihe
Family Research Council (Consiliul de Cercetare în domeniul
Familiei), care era chemat adesea pentru a depune mărturie
cu privire la motivele pentru care cuplurilor de același sex nu ar
trebui să li se permită să adopte copii. Rekers a fost descoperit în
vacanță cu un tânăr, escortă de sex masculin, pe care-1 închiriase
de pe RentBoy.com. Rekers a pretins mai târziu, în mod
neconvingător, că îl angajase pe tânărul bărbat pentru a-i ridica
bagajele sale grele. într-o declarație ulterioară, Rekers încerca să
explice în continuare: „îmi petrec în mod deliberat timpul cu
păcătoșii, cu obiectivul plin de iubire de a încerca să-i ajut“
(Huffington Post, 2010).

ȘTIINȚA

Și totuși, cea mai mare lovitură dată mișcării ex-gay probabil că a

venit sub forma științei. în 2009, o comisie specială a Asociației
Psihologilor din America (APA) a lansat un raport care constata că
nu exista nicio dovadă că orientarea sexuală poate fi schimbată prin
terapie. . Comitetul a analizat 83 de studii verificate, realizate între
1960 și 2007, și a constatat că cele mai multe dintre ele aveau
probleme metodologice grave și niciunul nu 4 MSNBC = Microsoft
and the National Broadcasting Company. (N.t.)

i: se baza pe o „teorie științifică credibilă, astfel că aceste I idei au

fost discreditate în mod direct prin dovezi sau au ■ devenit desuete“
(American Psychological Association,

2009, p. 82). Gât despre tipul de terapie practicată de ; Exodus

International și de grupări similare, grupul r de lucru APA a ajuns la
concluzia că această abordare J terapeutică se bazează pe credințe
religioase care văd ho

mosexualitatea ca fiind păcătoasă și, prin urmare, „nu se bazează pe

teorii care pot fi evaluate din punct de vedere științific“ (American
Psychological Association, 2009, p. 92). Deși anumiți subiecți din
cercetare păreau că au învățat să ignore sau să nu-și mai urmeze
sentimentele homosexuale, era neclar cât au durat aceste
schimbări de comportament. Mai mult decât atât, grupul de lucru a
conchis că aceste rezultate nu implică obligatoriu și schimbarea
reală a orientării sexuale: „Rezultatele unor

. cercetări valide din punct de vedere științific indică faptul că este

improbabil ca indivizii să fie capabili să reducă atracția sexuală față
de persoanele de același sex sau să crească atracția față de
persoanele de sex opus prin metode SOCE (American Psychological
Association, 2009, p. 92).

Și mai condamnabil este faptul că raportul a conchis că metodele

SOCE erau potențial dăunătoare. Grupul de lucru a declarat că
există îngrijorări cu privire la siguranța metodelor SOCE și la
daunele neintenționate constatate de unii dintre participanți, inclusiv
„pierderea sentimentelor sexuale, depresie, tendințe suicidare
și anxietate“ (American Psychological Association, 2009, p.83).

Grupul de lucru APA a fost și mai dur atunci când a ajuns la tratarea
pacienților adolescenți, așa cum este programul la care a fost obligat
să participe Zack Stark. Acesta scrie: „Am constatat că se ridică
întrebări serioase cu privire la intervențiile neintenționate și coercitive
și

la centrele rezidențiale pentru adolescenți, din cauza 5| faptului că

susțin tratamente care nu au nicio bază f științifică și au potențial
dăunător, din cauza coerciției, stigmatizării, inadecvării nivelului și
tipului de tratament și a restricționării libertății“ (American
Psychological Association, 2009, p. 86).

Asociația Psihologilor din America nu este singura organizație care a

condamnat practicarea terapiei reparatorii. Organizația de Sănătate
Panamericană spune într-o declarație emisă în 2012: „Serviciilor
care pretind să «vindece» persoanele care au o orientare sexuală
nonhe-terosexuală le lipsește justificarea medicală și reprezintă; o
amenințare gravă la sănătatea și starea de bine a persoanelor
afectate“. Continuă spunând că „terapiile «de conversie» sau
«reparatorii» și clinicile care le oferă trebuie să fie denunțate si să fie
obiectul unor sancțiuni

adecvate“ (Pan-American Health Organization, 2012).

Asociația Medicală Americană „se opune utilizării terapiei

«reparatorii» sau «de conversie» care se bazează pe presupunerea
că homosexualitatea per se este o tulburare mentală sau pe
presupunerea apriorică conform căreia pacientul ar trebui să-și
schimbe orientarea“ (American Medical Association, fără dată).

Asociația Psihiatrilor din America declară că

„modalitățile psihoterapeutice pentru a converti sau «repara»

homosexualitatea se bazează pe teorii ale dezvoltării a căror
validitate științifică este chestionabilă.

Mai mult decât atât, relatările anecdotice de «vindecări» sunt

contrabalansate de cei care pretind anecdotic daune psihologice. în
ultimele patru decenii, terapeuții «reparatori» nu au realizat nicio
cercetare științifică riguroasă care să le fundamenteze pretențiile de
vindecare. Până când vor fi disponibile astfel de cercetări,
[Asociația Psihiatrilor din America] recomandă ca aceia care vor
să respecte etica profesiei să se abțină de la încercările de a

I schimbă orientarea sexuală a oamenilor, ținând cont de i dictonul

medical ca, mai întâi de toate, să nu faci rău“

(American Psychiatric Association, 2000).

Academia Americană de Pediatrie remarcă: „Terapia

orientată în mod specific pentru a schimba orientarea sexuală este

contraindicată, deoarece poate provoca sentimente de vină și
anxietate, în timp ce are șanse puține sau nule pentru realizarea
schimbărilor de orientare“ (Frankowski and Committee on
Adolescence, 2004):

VIITORUL TERAPIEI REPARATORII

în luna mai a anului 2012, Robert Spitzer și-a cerut scuze față de
comunitatea gay pentru rolul său în promovarea terapiei reparatorii
și a mișcării ex-gay. A admis că a fost de acord cu criticii săi —
studiul despre succesele terapiei reparatorii pe care-1 publicase
era greșit. Așa cum spunea pentru New York Times, „adevărul e că
nu exista nicio modalitate pentru a determina dacă relatările
subiecților cu privire la schimbare erau valide“. El a continuat,
cerându-și iertare:

Cred că sunt dator față de comunitatea gay cu o scuză pentru faptul

că studiul meu a pretins fără dovezi că terapia reparatorie este
eficientă. îmi cer scuze, de asemenea, față de orice persoană gay
care și-a pierdut timpul și energia supunându-se unor forme de
terapie reparatorie pentru că au crezut că eu am demonstrat că
terapia reparatorie funcționează cu anumite persoane
„foarte motivate“. (Careÿ, 2012)

Și mai șocant decât aceste scuze, care au fost mai bune mai târziu
decât niciodată, a fost anunțul pe

care l-a făcut Alan Chambers, președintele Exodus International,

doar câteva luni mai târziu. La întâlnirea ; • anuală a organizației,
Chambers a explicat că nu există -nicio vindecare pentru
homosexualitate și că terapia reparatorie nu a oferit decât speranțe
false și ar putea . fi chiar dăunătoare. Grupul, a spus el, nu o va
mai practica. întăvălugul mediatic ce-a urmat, Chambers a ? declarat
pentru Associated Press:

Nu cred că ideea de „cură“ poate fi aplicată chiar oricărei frământări,

inclusiv homosexualității. Ca o persoană să pună afară o tăbliță pe
care să scrie „Pot vindeca homosexualitatea“, acest lucru este
pentru mine la fel de bizar ca atunci când cineva spune că poate
vindeca orice altă tentație obișnuită sau frământare cu care se
confruntă oricine de pe fața planetei Pământ. (Condon, 2012)

Pentru New York Times a spus că aproape fiecare „ex-gay“ pe care

l-a întâlnit vreodată încă mai are pofte homosexuale, inclusiv el. A
continuat spunând că persoanele gay creștine ca el se confruntă cu
o frământare spirituală care durează toată viața pentru a evita
păcatul și nu ar trebui să-i fie teamă să recunoască acest
lucru (Eckhols, 2012).

Un an mai târziu, Chambers a mai făcut un anunț șocant; Exodus

International își închidea porțile pentru totdeauna. într-o declarație,
Chambers spunea:

Exodus este o instituție importantă în lumea creștină conservatoare,

dar noi am încetat să mai fim un organism viu, care respiră. A trecut
destul de mult timp de când suntem captivi într-o perspectivă asupra
lumii care nici

nu-i onorează pe semenii noștri, ființele umane, și nici nu este

biblică. Consiliul a votat în unanimitate închiderea agenției
(Kempner, 2013).

Pe măsură ce practica a continuat să cadă în dizgrație, două state,

California și New Jersey, au adoptat legi care interzic terapia
reparatorie pentru minori. Când scriem aceste rânduri, legea din
New Jersey este contestată injustiție, dar alte state iau
în considerare, oricum, legi similare.

Deși întotdeauna vor exista cei care vor crede că homosexualitatea

este un păcat și vor căuta s-o schimbe și deși există în continuare
organizații ca NARTH, care adoptă o poziție inflexibilă, în cea mai
mare parte, terapia reparatorie este privită ca fiind o practică
discriminatorie căreia îi lipsește orice legitimitate.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

American Medical Association (AMA) (fără dată). AMA polices on

GLBT issues: H160.991 Health care needs of the homosexual
population, http://www.arna-assn.org/ama/ pub/about-ama/our-
people/member-groups-sections/glbt-advisory-committee/ ama-
policy-regarding-sexual-ofientation.page (accesat pe 19 iulie 2014).
American Psychiatric Association (May 2000). Position statement on
therapies

focused on attempts to change sexual orientation (reparative or

conversion therapies). http://web.
archive.org/web/20H0110120228/http:/www. psych.oig/Departments/
EDU/Libraiy/APAOfficialDocumentsandRelated/ PositionStatements/
200001.aspx (accesat pe 19 iulie 2014).

American Psychological Association (APA) Task Force on

Appropriate Therapeutic Responses to Sexual Orientation. (2009).
Report of the Task Force on Appropriate Therapeutic Responses to
Sexual Orientation, American Psychological Association,
Washington, DC. http://www.apa.org/pi/lgbt/ resources/therapeutic-
response.pdf (accesat pe 22 iulie 2014).

Bessen, W. (2010). Ex-gay group should repent not revel. Huffington

Post (17 iunie), http:// www.huffingtonpost.com/wayne-besen/ex-gay-
group-should-repen_b_616197. html (accesat pe 19 iulie 2014).

Bussee, M. (fără dată). Statement of apology by former exodus

leaders. Extras pe 23 martie

2013 de pe site-ul Beyond Ex-Gay.

http://www.beyondexgay.com/article/busseea-pology.html (accesat
pe 11 august 2014).

Carey, B. (2012). Psychiatry giant sorry for backing gay cure. New
York Times (18 mai).

http://www.nytimes.com/2012/05/19/health/dr-robert-l-spitzer-noted-
psychia-trist-apologizes-for-study-on-gay-cure.html?
pagewanted=l&_r=2& (accesat pe 19 iulie 2014).

Condon, P. (2012). Exodus International, „ex-gay“ Christian group,

backs away from reparative therapy. Associated Press.
http://www.huffingtonpost.com/2012/06/27/ exodus-intemational-ex-
gay-christian-group-reparative-therapy_n_1630425.html (accesat pe
19 iulie 2014).

Drescher, J. (1998). I’m your handyman. Journal of Homosexuality,

36(1),19-42.

Eckhols, E. (2012). Rift forms in movement as believe in gay «cure»

is renounced.

New York Times (6 iulie), http://www.nytimes.com/2012/07/07/

us/a-leaders-renundation-of-ex-gay-tenets-causes-a-schism. html?
pagewanted=all&_r=O (accessat pe 19 iulie 2014).

Evangelical Press (2002). Ex-gay leader disciplined for bar visit

Christianity Today (1 octom. brie),
http://www.christianitytoday.eom/ct/2000/octoberweb-
only/53.0.htinl (accesat pe 19 iulie 2014).

Exodus International (fără dată). About Us.

http://exodusintemational.org/about-us/ (accesat pe 23 martie 2013).

Ford, J.G. (2002). Healing homosexuals: A psychologist’s journey

through the ex-gay movement and the pseudo-science of reparative
therapy. Journal of Gay and Lesbian Psychotherapy, 5(3-4), 69-86.

Frankowski, B.L. and Committee on Adolescence (2004). American

Academy of Pediatrics: Sexual orientation and adolescents.
Pediatrics, 113(16), 1827-1832.
http:// pediatrics.aappublications.org/content/113/6/1827.short
(accesat pe 19 iulie 2014).

Freud, S. (1920/2010). Despre psihogeneza unui caz de

homosexualitate feminină. In Opere esențiale, Editura Trei,
București.
Huffington Post (2010). George Rekers, anti-gay activist, caught with
male escort

„rentboy“. Huffington Post (5 iulie),

http://www.huffingtonpost.com/2010/05/05/ george-rekers-anti-gay-
ac_n_565142.html (accesat pe 19 iulie 2014).

Huffington Post (2011). John Smid, former „ex-gay“ leader says he is

gay and changing sexual orientation is impossible. HuffingtonPost
(21 octombrie) [fișier
video]. http://www.huffingtonpost.com/2011/10/20/john-smid-fonner-
ex-gay-ini-nister-sexual-orientation-_n_1022417.html (acccesat pe
19 iulie 2014).

Tïuth Wins Out (fără dată). Love Won Out.

http://www.truthwinsout.org/love-won-out/ (accesat pe 19 iulie 2014).

Kempner, M. (2013). „Pray Away the Gay“ No More: „Ex-Gay“

Ministry Closes, Leader

Apologizes to Gay Community. RH Reality Check (20 iunie).

http://rhrealitycheck. org/article/2013/06/20/pray-away-the-gay-no-
more-ex-gay-ministiy-closes-le-ader-apologizes-to-gay-community/
(accesat pe 19 iulie 2014).,

Pan-American Health Organization (2012). „Therapies“ to change

sexual orientation

lack medical justification and threaten health,

http://new.paho.org/hq/index. php?
option=com_content&view=artide&id=6803&Itemid=1926 (accesat
pe 19 iulie 2014).

SIECUS (2005). Community Advocacy Update: Tennessee moves to

investigate ex-gay
camp. http://www.siecus.org/index.cfm?
fuseaction=Feature.showFeature&featur
eid=1262&pageid=483&parentid=478 (accesat pe 19 iulie 2014).

MITUL #11

RELAȚIILE DINTRE PERSOANE DE ACELAȘI SEX SUNT

INERENT DIFERITE FAȚĂ DE CELE DINTRE UN BĂRBAT Șl 0
FEMEIE

Timp de multi ani, a existat o credință preponderentă în societatea

noastră conform căreia cuplurile gay și lesbiene erau inerent diferite
fată de cele heterosexuale.

Unui bărbat si unei femei le era menit să se întâlnească,

să se căsătorească și să aibă copii. Aceasta era baza societății

noastre. Atunci când făceau acest lucru un bărbat și un bărbat (sau
o femeie și o femeie), era considerat neobișnuit, diferit, anormal. Și,
având în vedere discriminarea cu care se confruntă persoanele gay
și lesbiene în toate domeniile vieții lor, nu este surprinzător că exista
presupunerea că aceste relații însemnau mai puțin — mai puțin
angajate, mai puțin serioase, mai puțin importante. Această credință
a fost folosită de multi pentru a justifica negarea drepturilor maritale
pentru cuplurile de același sex.

Deși căsătoria gay de-abia începe să fie larg susținută de politicieni

și de public, cercetătorii știu de câteva decenii că, atunci când simt
comparate cuplurile heterosexuale cu cele de același sex, acestea
sunt mai mult asemănătoare decât diferite. Mai mult decât atât,
acele diferențe care există nu sprijină noțiunea conform
căreia cuplurile „de același sex“ sunt în vreun fel „mai
puțin“ cristalizate — de fapt, cuplurile de același sex au
chiar avantaje în unele aspecte ale relației.

MAI MULTE ASEMĂNĂRI

Primul studiu comparativ cu adevărat mare cu privire la cuplurile de
același sex și de sexe opuse a fost realizat de către Blumstein și
Schwartz (da, chiar Pepper Schwartz a noastră, una dintre
autoarele acestei cărți) la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor
1980. A fost un studiu vast, finanțat de Fundația Națională pentru
Știință, realizat pe 12 000 de persoane, adică 6 000 de cupluri.
Obiectivul era să compare cuplurile heterosexuale căsătorite,
cuplurile heterosexuale care coabitau, cuplurile de gay bărbați

și cuplurile de lesbiene. Concluziile generale pot fi rezumate

spunând despre cuplurile căsătorite și cuplurile de același sex (atât
lesbiene, cât și gay) că erau mai ' asemănătoare unul cu celălalt
decât erau toate trei cu cuplurile heterosexuale care coabitau (mai
ales deoarece? ? în acestea din urmă exista un angajament mai
variabil al unuia față de celălalt). Similitudinile de gen au fost, de
; asemenea, izbitoare: bărbații gay erau mai asemănători cu bărbații
heterosexuali din cuplurile care coabitau sau : din cuplurile căsătorite
decât cu femeile lesbiene sau cu cele heterosexuale din cuplurile
care coabitau sau din cuplurile căsătorite. Iar lesbienele erau mai
asemănătoare cu femeile din cuplurile care coabitau sau erau
căsătorite decât cu oricine altcineva din studiu.
Socializarea, atitudinile și comportamentele de gen erau
extraordinar de asemănătoare, indiferent de orientarea sexuală
a persoanei (Blumstein și Schwartz, 1983).

Cercetarea a constatat, de asemenea, că toate cele patru tipuri de

cupluri împărtășesc unele caracteristici relaționale atunci când vine
vorba despre sex. Indiferent de tipul de relație, cuplurile aveau un
nivel mai mare de satisfacție dacă aveau o frecventă mai mare a
activității

sexuale. în plus, egalitatea în ceea ce privește inițierea și refuzul de

a face sex a fost asociată, de asemenea, cu un nivel mai mare de
satisfacție la toate cele patru tipuri de cupluri.
Cea mai mare diferență sexuală a fost reprezentată de faptul că
bărbații din cuplurile gay erau mai susceptibili decât cei din celelalte
cupluri să negocieze în mod deschis monogamia și erau mai în
măsură să tolereze nonmono-gamia fără să dăuneze relațiilor
(Blumstein și Schwartz, 1983). Alte studii au constatat că cuplurile
de bărbați gay au, de asemenea, anumite probleme particulare
cu impactul relației de lungă durată și al îmbătrânirii asupra relației
fizice a cuplului (Peplau și Fingerhut, 2007).

\ Unul dintre miturile persistente cu privire la cuplurile : de același

sex este că relațiile lor sunt numai despre sex. în mod evident, acest
lucru nu este adevărat. La fel ca oricare alt cuplu, partenerii de
același sex trebuie să se descurce cu sarcinile de serviciu,
activitățile casnice, stilul de viață și, adesea, cu copiii. Există o bază
mare și interesantă de material informativ cu privire la asemănările și
diferențele dintre felul în care cuplurile de același sex și de sexe
diferite gestionează aspectele de zi cu zi ale vieții împreună.

• Un studiu longitudinal realizat de Kurdek a comparat ambii

parteneri dintr-un cuplu de același sex fără copii cu ambii parteneri ai
unui cuplu heterosexual căsătorit cu copii. A analizat cinci indicatori
ai sănătății relației și a constatat că, pentru jumătate din criteriile
de comparație, partenerii gay și lesbiene erau asemănători cu
partenerii heterosexuali. Au existat, bineînțeles, diferențe, dar, în
mod interesant, s-a conchis că majoritatea acestor diferențe (78%)
„reflectau o adaptare mai bună în cadrul relațiilor de același sex fată
de relațiile

heterosexuale“. Mai exact, autorii au analizat tiparele de interacțiune

cu familia și prietenii, managementul conflictului și felul în care
filtrează fiecare partener informațiile cu privire la relație. El trage
următoarea concluzie:

Comparativ cu partenerii heterosexuali, partenerii din cuplurile de

gay și partenerii din cuplurile de lesbiene nu funcționează în moduri
care să le supună relațiile la riscul de a produce suferință. în
particular, nu există dovezi că partenerii gay și partenerele lesbiene
ar fi neadaptați din punct de vedere psihologic, că ar avea niveluri
înalte pentru trăsăturile de personalitate care să-i predispună la
probleme relaționale, că ar avea modele de lucru disfuncționale cu
privire la relațiile lor și că ar folosi

strategii ineficiente de rezolvare a conflictului (Kurdek, 2004, p. 896).

De fapt, cuplurile gay și lesbiene sunt adesea mai bune în ceea ce

privește managementul conflictului și comuni- ' carea. Un studiu
efectuat pe 75 de cupluri gay, 51 lesbiene și 108 heterosexuale care
aveau copii a investigat modul în care cuplurile gestionau conflictele
din cinci domenii care erau comune pentru toate cuplurile: reacțiile
la afirmații critice excesive; diferențele în ceea ce
privește preferințele politice și sociale; aducerea în discuție a
slăbiciunilor personale, cum ar.fi băutul sau fumatul în exces; lipsa
de încredere sau minciunile; lipsa timpului petrecut împreună, din
cauza serviciului, a școlii sau a altor angajamente. Au existat câteva
diferențe cu privire la aspectul care predomina în cupluri. Cuplurile
heterosexuale, de exemplu, se certau mai des cu privire la aspectele
sociale decât cuplurile de lesbiene sau de bărbați gay, iar cuplurile
de același sex se certau mai des cu privire la aspectele care țineau
de încredere (Kurdek, 1994, pp. 931-932). Cu toate acestea,
cuplurile erau mai mult asemănătoare decât diferite, iar frecvența
conflictelor în general era similară. Problemele cu privire la intimitate,
slăbiciuni personale, putere și distanță emoțională erau cele mai
importante pentru toate cuplurile. Aceste rezultate seamănă cu
cele constatate de numeroși cercetători de-a lungul timpului (de
exemplu, Biyant și Demian, 1994; Storaasli și Markman, 1990;
Blumstein și Schwartz, 1983).

Pe lângă faptul că problemele erau la fel, studiul a mai constatat și

că respectivele cupluri prezentau efecte asemănătoare la frecvența
cu care se certau. Toate cuplurile ' aveau o descreștere a satisfacției
de-a lungul unui an în cazul în care continuau să se certe pentru
probleme legate de puterea personală și de influența în cadrul
relației (Kurdek, 1994, p. 923).

Unele studii au constatat despre cuplurile homosexuale că au

avantaje față de cele heterosexuale în ceea ce privește modul în
care comunică și funcționează. Un . studiu care a comparat 92 de
cupluri de bărbați gay fără copii cu 226 de cupluri heterosexuale fără
copii și 312 de cupluri care trăiau cu copiii a constatat că cel mai
mare nivel al satisfacției și al funcționării relației, măsurat cu diferite
instrumente de evaluare, era în cuplurile de lesbiene. Partenerele
lesbiene și bărbații gay au demonstrat în mod consecvent niveluri
mai înalte de expresivitate verbală în relație, ceea ce pare să fie un
factor-cheie pentru comunicare și pentru satisfacția
privind comunicarea (Kurdek, 1987; Miller et al, 2003; Gottman et al.,
2003; Kurdek, 2008, pp. 708-709). (Există, însă, anumite materiale
informative care constată că lesbienele pot fi prea expresive și că
acest angajament intens cu privire la fiecare lucru mărunt din cadrul
relației poate genera sentimente claustroföbice; Clunis și Green,
1988.)

Având în vedere aceste avantaje, nu este surprinzător că în studiul

cuplurilor de același sex și de sexe opuse, atât cu copii, cât și fără,
cel mai mare declin al satisfacției pe parcursul a 10 ani a fost printre
cuplurile heterosexuale cu copii (Kurdek, 2008, p. 701). Aceasta este
o constatare comună și pentru alte studii (Twenge etal., 2003).

Un alt domeniu în care cuplurile de același sex au un ușor avantaj

este cel al diviziunii activităților, cum ar fi treburile casnice și cele de
îngrijire a copiilor. împărțirea îndatoririlor le dă cuplurilor un sens de
solidaritate și îmbunătățește satisfacția cu privire la relație, iar
studiile au constatat că există mai multă egalitate în
împărțirea activităților în cuplurile de același sex (Goldberg,
2010; Johnson și O’Connor, 2002). Blumstein și Schwartz (1983) au
constatat că bărbații gay și lesbienele erau mai egalitari în
gospodăriile lor. Deși unii dintre ei delegau
tot managementul casnic unui partener, acest tipar era relativ rar. Un
studiu ulterior realizat de Carrington (1999) a investigat negocierea
acestor activități casnice și a descris felul în care acestea erau
împărțite în moduri care nu urmau tradițiile de gen. Cuplurile
heterosexuale, , în schimb, demonstrează mai puțin egalitarism,
o diviziune a activităților bazată mai mult pe gen, ceea ce cauzează
certuri (Coltrane, 2000; Farr și Patterson, 2013, p.1236).

O parte a managementului casnic este luarea deciziilor, fie că este

vorba despre relația însăși, gospodărie sau probleme financiare.
Blumstein și Schwartz (1983) , -au constatat că certurile cu privire la
gestionarea banilor diminuau satisfacția în toate tipurile de cupluri, la
fel cum o făcea și puterea inegală de a lua decizii. Este interesant că
egalitatea financiară era importantă în mod special în cuplurile de
gay. Un studiu realizat de Kurdek și Schmitt (1986) a investigat dacă
luarea deciziilor în general era mai echitabil împărțită în cuplurile de
același sex și de sexe diferite care coabitau comparativ cu
cuplurile căsătorite, considerând că primele ar fi mai egalitare.
Au constat, însă, că acest lucru era în mare măsură adevărat doar în
cazul lesbienelor. Acest lucru a fost constatat și în cazul studiului lui
Blumstein si Schwartz. Ceea ce a fost adevărat în acest studiu a fost
faptul că, cu cât era mai egal împărțită luarea deciziilor, cu atât
păreau să fie mai fericite cuplurile.

Un alt studiu a investigat strategiile de luare a deciziilor, comparând

diferite tipuri de cupluri. Acesta a constatat că stilurile diferă în
funcție de gen, precum și în funcție de tipul de relație (Howard et ăl.,
1986, p. 102). Atât în ce privește femeile heterosexuale, cât
și bărbații gay, era mai probabil să folosească manipularea și
rugămințile, și nu confruntarea directă pentru a obține ceea ce voiau.
Autorii cred că este posibil ca această
asemănare să existe deoarece aceste strategii funcționează mai
bine asupra partenerilor bărbați (Howard et al., 1986, p. 107). Autorii
au conștatat, de asemenea, că bărbații gay, bărbații heterosexuali și
femeile heterosexuale erau mai susceptibile decât lesbienele să
folosească strategii de dezangajare (să înceteze să asculte, să plece
din cameră etc.) pentru a obține ce voiau (Howard et ăl., 1986, p.
108). Cu toate acestea, autorii au conchis că, în general, „nu a
existat un mod evident prin care cuplurile homosexuale să difere de
cuplurile heterosexuale în modul în care folosesc strategiile de
influențare“.

COMPARAȚII ALE BĂRBAȚILOR GAY

Șl ALE LESBIENELOR CA PĂRINȚI

Deoarece au existat multe dispute legate de custodie, precum și

eforturi pentru dreptul de a adopta copii sau a fi părinți adoptivi,
calificarea ca părinți a bărbaților gay și a lesbienelor și efectele
asupra copiilor au fost studiate de o mulțime de cercetători. Ne vom
concentra asupra acestui lucru în cadrul următorului articol (Mitul
#12), dar e suficient să spunem că, deși au existat câteva studii cu
rezultate diferite, majoritatea cercetărilor arată că părinții de același
sex oferă o educație cel puțin la fel de bună precum părinții de sex
opus.

SUSȚINEREA SOCIALĂ

Din nefericire, există un domeniu în care cuplurile de același sex se

situează mai puțin bine decât semenii lor heterosexuali și este, până
la urmă, dincolo de controlul

lor. Kurdek (2004) explică: „Singurul domeniu în care partenerii gay

și partenerele lesbiene se situează mai rău decât partenerii
heterosexuali a fost în domeniul susținerii sociale: partenerii gay și
partenerele lesbiene au primit mai puțină susținere decât au primit
partenerii heterosexuali pentru relația lor de la membrii
familiei“ (2004, p. 896). Altă cercetare a demonstrat, de
asemenea, că perechile de același sex primesc mai puțină
susținere de la familie și de la prieteni decât cuplurile
căsătorite; chiar și partenerii heterosexuali care coabitează
primesc mai multă susținere (Kurdek și Schmitt, 1986, p. 718).

Aceasta poate reflecta disconfortul față de relațiile de același sex din

partea familiilor și a prietenilor sau poate fi un rezultat al faptului că
cuplul încearcă să nu iasă în evidență de teama dezaprobării familiei
sau a societății. Nu putem să subestimăm dificultatea pe care
această lipsă de susținere o cauzează, nici nu putem să uităm de
obstacolele legale și financiare pe care le-au creat pentru aceste
cupluri legile care interzic căsătoria între persoanele de același sex.
Astfel de impedimente își pun amprenta asupra relațiilor.

Pe măsură ce căsătoria gay devine mai acceptată în societatea

noastră și pe măsură.ce tot mai multe state aprobă legi care
oficializează căsătoria între parteneri de același sex, nu putem decât
să sperăm că aceste cupluri vor primi susținerea de care au nevoie
de la familie, prieteni și comunitate.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Blumstein, P. și Schwartz, P. (1983). American Couples: Money,

Work, Sex. Morrow, New York. Bryant, A.S. și Demian. (1994).
Relationship characteristics of American gay and lesbian

couples: Findings from a national survey. Journal of Gay and

Lesbian Social Services, 1,101-117.

Carrington, C. (1999). No Place Like Home: Relationships and

Family Life Among Lesbians and Gay Men. University of Chicago
Press, Chicago.
Coltrane, S. (2000). Research on household labor: Modeling and
measuring the social embeddedness of routine family work. Journal
of Marriage and Family, 62, 1208-1233.

□unis, D.M. și Green, G.D. (1988). Lesbian Couples. Seal Press,

Seattle, WA

Farr, R.H. și Patterson, CJ. (2013). Coparenting among lesbian, gay,

and heterosexual

couples: Associations with adopted children’s outcomes. Child

Development, 84(4), 1226-1240. '

Goldberg, AE. (2010). Lesbian and Gay Parents and Their Children:
Research on the Family Life Cycle. American Psychological
Association, Washington, DC.

Gottman, J.M., Levenson, R.W., Swanson, C., Swanson, K., lÿson,

R. și Yoshimoto,

D. (2003). Observing gay, lesbian, and heterosexual couples’

relationships: Mathematical modeling of conflict interaction. Journal
of Homosexuality, 45,65-91.

Howard, Blumstein, P. și Schwartz, P. (1986). Sex, power, and

influence tactics in

intimate relationships. Journal of Personality and Social Psychology,

51(1), 102-109.

Johnson, S.M. și O’Connor, E. (2002). The Gay Baby Boom: The

Psychology of Gay Parenthood. New York University Press, New
York.

Kurdek, LA. (1994). Areas of conflict for gay, lesbian, and

heterosexual couples: What
couples aigue about influences relationship satisfaction. Journal of
Marriage and theFamiiy, 56(4), 923-934.

Kurdek, LA (1987). Sex role self schema and psychological

adjustment in coupled homosexual and heterosexual men and
women. Sex Roles, 17,549-562.

Kurdek, LA (2004). Are gay and lesbian cohabiting couples really

different from heterosexual married couples? Journal of Marriage
and Family, 66(4), 880-900.

Kurdek, LA (2008). Change in relationship quality for partners from

lesbian, gay male, and heterosexual couples. Journal of Family
Psychology, 22(5), 701-711.

Kurdek, LA și Schmitt, J.P. (1986). Relationship quality of partners in

heterosexual

married, heterosexual cohabiting, and gay and lesbian relationships.

Journal of Personality and Social Psychology, 51(4), 711-720.

Miller, P J.E., Caughlin, J.P. și Huston, T.L. (2003). Trait

expressiveness and marital

satisfaction: The role of idealization processes. Journal of Marriage

and Family, 65, 978-995.

Peplau, LA și Fingerhut, AW. (2007). The close relationships of

lesbians and gay men. Annual Review of Psychology, 58,10.1-10.20.

Storaasli, R.D. și Markman, H.J. (1990). Relationship problems in

the early stages of marriage: A longitudinal investigation. Journal of
Family Psychology, 4,80-98.

Twenge, J.M., Campbell, W.K. și Foster, CA (2003). Parenthood and

marital satisfaction: A meta-analytic review. Journal of Marriage and
Family, 65,574-583.
MITUL #12

COPIII CU PĂRINȚII DE ACELAȘI SEX AU PROBLEME PSIHICE '

Șl DE OBICEI AJUNG GAY

în 2011, un student la facultate ajungea pe prima

pagină a ziarelor naționale atunci când depunea

mărturie în fața parlamentarilor din Iowa care luau

în considerare un amendament constitutional care să >

interzică mariajul gay. La fel ca multe alte dezbateri pe această

temă, o întrebare anume revenea iar și iar: ce se întâmplă cu copiii?
Zack Wahl, pe atunci student la Universitatea din Iowa, era acolo
pentru a le spune parlamentarilor că a fost crescut de două mame și
era complet în regulă.

în mărturia sa de trei minute, care a devenit repede virală și l-a făcut

să ajungă la Letterman și la Ellen DeGeneres Show, Wahl a spus că
familia lui este la fel ca oricare altă familie — mănâncă împreună,
merg la biserică și se ceartă. Au momente fericite și probleme, cum
este starea de sănătate a mamei sale biologice, care a fost
diagnosticată cu scleroză multiplă în 2000 și este imobilizată într-un
scaun cu rotile. Faptul că reușesc să treacă prin momentele dificile,
astfel încât să ajungă la cele bune, spune el, este ceea ce îi fac să
fie o familie pe el, pe sora lui și pe mamele sale. La un moment dat,
s-a adresat direct președintelui comisiei:

Am avut punctaj maxim la testul ACT5. Simt Cercetaș

Vultur6. Dețin și administrez o mică afacere proprie. Dacă

aș fi fost fiul dumneavoastră, domnule președinte, cred că

v-as fi făcut foarte mândru. Nu sunt chiar atât de diferit de »

copiii dumneavoastră (Wahl, 2011).

Wahl și-a terminat mărturia în forță, spunând:

Sunt sigur că în următoarele două ore vom auzi o mulțime de

mărturii despre cât este de dăunător pentru copii să aibă părinți gay.
Dar nu m-am întâlnit absolut niciodată cu o persoană care să-și dea
seama de una singură de faptul că am fost crescut de un cuplu gay
(Wahl, 2011).
5 Test din Statele Unite care (în paralel cu SAT) evaluează
pregătirea pentru admiterea la facultate a absolvenților de liceu,
asemănător cu bacalaureatul de la noi. (N.t.)
6 Cel mai mare grad acordat de Cercetașii Americani. (IV t.)

Wahl a avut dreptate, fără îndoială, cu privire la ce a urmat după

mărturia sa. Opozanții căsătoriei între parteneri de același sex aduc
adesea ca argument faptul că un copil care crește într-o casă cu
două mame sau cu doi tați, în loc de mama și tatăl tipici, va suferi
efecte dăunătoare. Natura, spun ei, a intenționat în mod evident ca
fiecare copil să crească cu un bărbat și cu o femeie pentru că, până
la urmă, doar cuplurile heterosexuale pot avea propriii lor copii.

Opozanții mai sugerează că nu e posibil sub nicio formă pentru copiii

cuplurilor de gay și lesbiene să se descurce la fel de bine ca aceia
care cresc în relații heterosexuale tradiționale. Copiii cuplurilor gay și
lesbiene, susțin ei, se vor confrunta, în schimb, cu daune psihice, cu
relații parentale proaste, stigmatizare din partea semenilor și rate
crescute ale abuzului sexual. Există, de asemenea, temerea că
acești copii vor fi confuzi cu privire la identitate de gen și/sau vor
ajunge să fie și ei homosexuali. Aceste argumente există de
câteva decenii și au fost folosite ca motive pentru care să nu li se
permită cuplurilor de același sex să se căsătorească sau să adopte
copii, precum și ca motiv pentru care un părinte care a recunoscut
că este gay sau lesbiană nu trebuie să primească în custodie copilul
lui/ei biologic.

în realitate, există destul de multe cercetări care au investigat copiii

cu părinți gay și/sau mame lesbiene și aproape toate au ajuns la
aceeași concluzie: acești copii nu sunt diferiți de semenii lor cu
părinți heterosexuali.

înainte să ne adâncim mai mult în această cercetare, însă, câteva

cuvinte de avertizare. Pentru a obține o adevărată înțelegere a
faptului dacă genul și orientarea sexuală a părinților contează, un
studiu ideal ar trebui să compare copiii din familii cu parteneri de
același sex cu copiii din familii heterosexuale asemănătoare.
Un studiu ideal ar avea, de asemenea, un eșantion de mari

dimensiuni, care să fie reprezentativ pentru familiile cu parteneri de

același sex din toată țara, pentru a putea să generalizăm rezultatele.

Din mai multe motive, aceste studii nu există. Până de curând, multi
părinți de același sex mențineau discreția, pentru a evita
stigmatizarea și discriminarea. Recensământul nu a urmărit cuplurile
de același sex care coabitau până în 2000, fapt care ar fi
făcut dificilă găsirea unui eșantion mare de familii pentru a fi
studiate. Studiile care există cu privire la acest subiect sunt, în cea
mai mare parte, destul de mici și folosesc eșantioane de
conveniență (cu cazuri „la îndemână“). Prin urmare, rezultatele nu
pot fi în mod necesar generalizate la întreaga populație a familiilor cu
parteneri de același sex. Cu toate acestea, cercetătorii cred că
aceste studii spun ceva. într-un comentariu recent, Mark Amato,
sociolog la Universitatea din Pennsylvania, spune: „Dacă ar fi fost
catastrofal pentru copii să crească cu părinți gay sau lesbiene, chiar
și studiile bazate pe eșantioane de conveniență ar fi arătat până
acum acest lucru“ (Pappas, 2012).
O altă problemă, cel puțin pentru cei care vor să folosească
cercetările pentru a demonstra că mariajul între parteneri de același
sex e o idee bună sau rea din punctul de vedere al copilului, este că
cea mai mare parte a cercetărilor existente nu investighează
copiii care au fost crescuți într-o astfel de relație, deoarece legile
care permit căsătoria între membri de același sex sunt, pur și simplu,
prea noi. în timp ce studiile contemporane se uită la copiii crescuți de
cupluri de același sex care au o istorie mai lungă, o mare parte
din cercetările disponibile se concentrează asupra copiilor care cresc
cu mame lesbiene divorțate (cele care au fost anterior într-o
căsătorie heterosexuală) și îi compară cu copiii mamelor divorțate
heterosexuale. Puține studii

au investigat copii cu tați gay divorțați, cel mai probabil deoarece

acești tați nu au reușit adesea să obțină custodia copiilor lor.

în sfârșit, atunci când citiți aceste rezultate este important să vă

amintiți că nicio familie nu se află într-un spațiu complet gol.
Dezvoltarea psihosocială a copiilor este influențată nu doar de ceea
ce se întâmplă în casa lor, ci și de ceea ce se întâmplă în
comunitățile lor și dincolo de ele. Stigmatizarea cu care se
confruntă persoanele gay, lesbienele și copiii lor este o componentă
importantă a felului în care se descurcă cei mici.

După toate aceste avertismente, repetăm rezumatul mai multor

decenii de cercetări: nu există nicio diferență sesizabilă între copiii
crescuți de părinți heterosexuali și cei crescuți de părinți de același
sex.

BĂRBAȚII GAY Șl LESBIENELE

POT FI PĂRINȚI BUNI

Temerile cu privire la creșterea copiilor de către cuplurile de același

sex pot să-și aibă originile în perspectiva depășită și stereotipă cu
privire la lesbiene și bărbații gay înșiși și în credința discriminatorie
că aceștia nu sunt, pur și simplu, potriviți să crească niște copii.
Amintiți-vă că, din punct de vedere istoric, nu a trecut foarte mult
timp de când se credea că homosexualitatea era o boală mentală.
Mai mult decât atât, clișeele despre lesbiene sugerează că nu sunt
atât de feminine și de grijulii ca femeile heterosexuale, iar bărbații
gay simt priviți adesea ca fiind iresponsabili și incapabili să se
stabilească într-o relație monogamă. Aceste trăsături, argumentează
unii, îi fac pe bărbații gay și pe lesbiene candidați nepotriviți pentru a
fi părinți.

Generalizările radicale despre orice grup de oameni sunt de obicei

greșite și nici această situație nu face excepție. O metaanaliză cu
privire la parentajul parte- ' nerilor de același sex realizată de
Asociația Psihologilor din America (APA) în 2005 a ajuns la
concluzia că „acele credințe conform cărora lesbienele și bărbații
gay adulți nu sunt potriviți să fie părinți nu au nicio bază empirică“
(Patterson, 1995). Studiile au constatat, de exemplu, că femeile
lesbiene și femeile heterosexuale nu sunt foarte diferite atunci când
este vorba fie de sănătatea lor mentală, fie de abordarea lor în ceea
ce privește creșterea copiilor. Alte studii sugerează că părinții
lesbiene și gay ar putea, de fapt, să aibă abilități de parentaj
superioare față de cele ale cuplurilor heterosexuale corespondente.
S-a constatat, de exemplu, că cuplurile de bărbați gay și de lesbiene
este mai puțin probabil să relateze despre pedepsirea fizică a
copiilor și că e mai probabil să povestească despre tehnici
pozitive de parentaj, cum ar fi argumentarea (Patterson, 1995).

COPIII LOR SUNT INTELIGENȚA FERICIȚI Șl AU RELAȚII BUNE CU

PĂRINȚII LOR

Deși adversarii ar vrea să credem că acești copii suferă în mod

nejustificat din cauza relației părinților lor, această teorie nu este
susținută de cercetare. O metaanaliză din 2008 a unor studii
publicate începând din anii 1970 a constatat că la 26 de indicatori ai
stării de bine, copiii cuplurilor de același sex aveau
rezultate asemănătoare cu cei ai cuplurilor cu parteneri de sex opus.
Nu a existat, de asemenea, nicio diferență între dezvoltarea
cognitivă a copiilor cuplurilor de același sex și cea a celorlalți de
aceeași vârstă (Crowl et al., 1998).

Metaanaliza APA a sugerat și că nu există nicio diferență între acești

copii și ceilalți de aceeași vârstă în ceea ce privește câteva categorii,
inclusiv separarea/individuali-zarea, evaluarea psihiatrică,
problemele comportamentale, personalitatea, imaginea de sine,
adaptarea școlară si inteligența (Patterson, 1995).

De fapt, singura diferență semnificativă din punct de vedere statistic

care a fost descoperită sugerează că părinții lesbiene și gay erau
mai susceptibili decât părinții heterosexuali să relateze despre relații
pă-rinte-copil pozitive. Interesant este însă că, deși părinții au
declarat relații mai bune, copiii nu au declarat la fel. Percepția
copiilor cu privire la relația părinte-copil nu a fost diferită între părinții
proveniți din familii cu parteneri de același sex sau de sex opus
(Crowl et al., 1998). Autorii sugerează că părinții gay și lesbiene e
posibil să se simtă foarte protectori față de copiii lor, pentru care se
tem că vor fi obiectul homofobiei și, de aceea, percep că ar avea o
relație mai apropiată decât părinții heterosexuali.

Există chiar unele informații care sugerează că părinții lesbiene se

descurcă mai bine decât cuplurile cu parteneri de sex opus. Biblarz
și Stacey arată că „mamele lesbiene par să-i depășească pe părinții
heterosexuali căsătoriți (părinții biologici) în ceea ce privește
mai multi indicatori, deși le simt interzise privilegiile substanțiale ale
căsătoriei“ (Biblarz și Stacey, 2010).

COPIII NU SUNT SUSCEPTIBILI SĂ FIE VICTIME ALE ABUZULUI

SEXUAL

Una dintre temerile investigate de APA în metaanaliză se învârtea în

jurul abuzului sexual și al ipotezei
conform căreia copiii părinților de același sex erau mai susceptibili
să fie victime. Această presupunere scandaloasă probabil că se
bazează pe credința complet ; inexactă conform căreia bărbații gay
și femeile lesbiene sunt mai susceptibile să abuzeze sexual copiii
(vezi Mitul #13 pentru mai multe despre această credință eronată).
Copiii bărbaților gay și ai lesbienelor e mai probabil să cunoască alte
persoane gay adulte care, dacă e să credeți această înlănțuire de
idei, ar crește riscul de a fi abuzați.

în realitate, abuzul sexual comis de femei adulte (lesbiene sau

heterosexuale) este extrem de rar. Cele mai multe abuzuri sunt
comise de bărbați și nu este mai susceptibil ca bărbații gay decât
bărbații heterosexuali să abuzeze copiii.

Metaanaliza realizată de ÀPA a ajuns la concluzia că „temerile că

acei copii care se află în custodia părinților lesbiene sau gay ar
putea prezenta un risc mai mare de abuz sexual sunt
nefundamentate în literatura de cercetare“ (Patterson, 1995).

COPIII NU AU PROBLEME DE GEN

Argumentele împotriva părinților gay și lesbiene au sugerat că acești

copii vor crește fără să știe rolurile de gen adecvate și vor avea
probleme cu propria lor identitate de gen.

Așa cum am discutat în alte titluri, rolurile de gen se referă la

modurile în care societatea se așteaptă să

acționeze bărbații si femeile si la modurile în care

bărbații și femeile se presupune că ar fi diferiți. Unor oameni poate

să le fie teamă că un tânăr care a crescut într-o casă fără un tată
sau că o tânără care a crescut fără

« o mamă nu ar avea pe nimeni după care să-și modeleze :

comportamentul propriului gen. Trebuie să remarcăm f că există
copii care cresc în gospodării fie fără mamă, r fie fără tată din mai
multe motive (divorț, deces sau [ abandon familial) și care nu au
nimic de-a face cu

orientarea sexuală. Acești copii, ca și cei din familiile cu [ parteneri

de același sex, își poț găsi propriile modele de î urmat, specifice
genului lor, în afara familiei, fie că este / o rudă, un profesor sau un
antrenor.

Ceea ce este mai important, însă, este că toți copiii învață rolurile de
gen nu numai din familiile lor, ci și din alte aspecte alesocietății —
serialele de televiziune ne spun permanent cum ar trebui și cum nu
ar trebui să acționeze bărbații si femeile; revistele sunt orientate

către bărbați sau femei (dar rareori către ambii); iar magazinele de
jucării își împart conținutul într-o secțiune pentru băieți și o secțiune
pentru fete.

Nu ar trebui, deci, să fie o surpriză faptul că nu este mai probabil

pentru copiii cuplurilor de același sex să aibă probleme cu rolurile de
gen, comparativ cu ceilalți copii. Metaanaliza realizată de APA ne
trimite la peste 10 studii care au constatat că acei copii cu
mame lesbiene „se încadrează în limitele tipice ale rolurilor sexuale
convenționale“ (Patterson, 1995). (Acesta este unul dintre domeniile
în care nu există nicio cercetare realizată pe copiii bărbaților gay.)

Credem că și aceste preocupări cu privire la genul . copilului au o

altă origine — stereotipurile care suge

rează că lesbienele nu sunt femei adevărate, iar bărbații gay nu simt

bărbați adevărați. Nu este doar ideea că acești copii vor crește cu
două femei și niciun bărbat (sau invers), ci este ideea că femeile sau
bărbații cu care îi cresc au propriile lor probleme de gen și nu vor
fi modele adecvate pentru rolurile de gen. Aceasta este o catalogare
nedreaptă. Orientarea sexuală nu se referă la

|“ sentimentul interior de masculinitate sau de feminitate

ï al cuiva (aceea este identitatea de gen) sau la aspectul

( exterior masculin sau feminin (adică la expresia de gen).

Doar pentru că un bărbat sau o femeie se află într-o relație cu un

partener de același sex nu înseamnă că el

! sau ea nu se conformează altfel rolurilor și expresiilor

J de rol tradiționale. Deși unii bărbați gay pot să pară

j feminini, multi nu par. în mod similar, exact ca femeile

heterosexuale, unele lesbiene sunt mai masculine decât h, altele,

dar multe sunt foarte feminine.

Așa că, din nou, nu ar trebui să fie o surpriză faptul Ș j j că

metaanaliza efectuată în 2008 nu a constatat nicio

î diferență semnificativă cu privire la identitatea de gen a

copiilor crescuți de părinți de același sex atunci când au fost

comparați cu copiii cuplurilor heterosexuale (Crowl

g' et al., 2008). APA declară cu privire la aceste studii

I că a constatat că și copiii cuplurilor de lesbiene sunt

mulțumiți de genul lor și nu au nicio dorință să devină membri ai

genului opus. Din nou, nu există studii asemă-

3. nătoare pentru copiii cu tați gay (Patterson, 1995).

CEI MAI MULȚI COPII AJUNG SĂ FIE HETEROSEXUALI

Considerăm că acest mit cu privire la tinerii care cresc cu două

mame sau doi tați este deosebit de supărător, deoarece se
întemeiază pe credința că homosexualitatea este un lucru rău. însăși
această teamă pare să sugereze că, în cazul în care am descoperi
că cei mai multi dintre acești tineri ajung să fie homosexuali ca
părinții lor, am avea dovada conform căreia cuplurile de același sex
nu ar trebui să crească copii. Noi considerăm că orientarea sexuală
a unui copil este mult mai puțin importantă decât starea lui/ei de bine
generală.

Acestea fiind spuse, este întotdeauna frumos să mai reduci din

zgomotul unui argument ridicol, iar cercetarea face acest lucru
pentru noi în cazul acesta. Metaanaliza APA a analizat peste 10
studii și a constatat că marea majoritate à progeniturilor cu tați gay,
precum și cei cu mame lesbiene se descriu ca fiind heterosexuali
(Patterson, 1995). Un studiu din 1995, de exemplu, a constatat că
90% dintre fiii adulți ai unor tați gay erau heterosexuali (Bailey et al.,
1995, apud Patterson). Un studiu din 1997 care a comparat 25
de tineri adulți cu mame lesbiene cu 21 de tineri adulți cu mame
heterosexuale divorțate a constatat că progeniturile lesbienelor nu
erau mai susceptibile decât cele ale mamelor heterosexuale să se
descrie pe ele însele ca fiind atrase de persoane de același sex. A
existat, totuși, o diferență. Printre tinerii adulți care
mărturiseau atracția pentru același sex, copiii cu mame lesbiene
erau mai susceptibili decât copiii cu mame heterosexuale atât să ia
în considerare să intre într-o relație, cât și chiar să fi făcut acest lucru
(Golombok et al., 1997, citat de Patterson).

STIGMATUL SOCIAL

Din dezbaterea actuală cu privire la căsătoria dintre parteneri de

același sex, este clar că, deși lucrurile evoluează, cuplurile de
același sex tot se vor mai confrunta cu stigmatizarea și e posibil să
se simtă ostracizați de familiile sau de comunitățile lor. E de așteptat
să se întâmple așa, deci e bine să chestionăm impactul pe care îl
are acest lucru asupra copiilor acestor cupluri.

Un studiu din 1998 a comparat copiii născuți prin inseminare

artificială a mamelor lesbiene cu cei născuti
prin inseminare artificială a mamelor heterosexuale. Studiul a
constatat că toți copiii s-au dezvoltat într-o manieră normală și că
„adaptarea lor nu avea nicio legătură cu variabile structurale cum ar
fi orientarea sexuală a părinților sau numărul de părinți din
gospodărie“.

Cercetările de început se concentrează, din nou, pe copiii mamelor

lesbiene și constată că ei nu au avut rezultate mai proaste decât cei
de aceeași vârstă cu ei, ale căror mame erau divorțate. Câteva studii
au constatat că au prietenii asemănătoare cu cei de-o vârstă cu ei și
că relațiile lor romantice timpurii nu sunt diferite de cele ale celor de-
aceeași vârstă din familiile heterosexuale. Un studiu a constatat că
este posibil ca ei să fi auzit remarci antigay, dar remarcă faptul că
„tinerii adulți progenituri ai mamelor lesbiene divorțate nu-și amin-
tesc să fi fost ținta unor tachinări și victimizări mai mari decât
progeniturile mamelor heterosexuale divorțate (Gatrell et al., 2000,
apud Patterson, 2005).

în acest punct, credem că e important să amintim faptul că, în cazul

în care acești tineri adulți ar fi obiectul mai multor tachinări decât
ceilalți copii și ar suferi ca urmare a acestora, nu ar fi vina lor și nici
a părinților lor.

UN STUDIU CONTROVERSAT

în vara anului 2012 a fost publicat un studiu în revista Social Science

Research care a contrazis toate cercetările anterioare și sugera
despre copiii părinților gay și lesbiene că erau mai susceptibili să
aibă rezultate negative ca adulți, inclusiv să ajungă în grija
sistemului de asistență socială, să facă terapie sau să fie
șomeri (Regnerus, 2012a).

într-un articol de opinie publicat pe Slate.com7, Mark Regnerus

susține că rezultatele sale au arătat că părinții care aveau o relație
cu parteneri de același sex reprezintă un mediu instabil pentru copii.
Contrar cercetărilor anterioare care pretindeau că părinții lesbiene e
posibil să fie cu un pas înainte față de cuplurile heterosexuale, el a
constatat că mamele care aveau o relație cu partenere de același
sex erau cel mai puțin stabile și a sugerat că și copiii acestora erau
cel mai susceptibili să fi fost la uh moment dat în familii sociale.
Regnerus scrie:

La 25 dintre diferitele efecte evaluate, copiii femeilor care aveau

relații cu partenere de același sex au avut rezultate destul de diferite
față de cei din familiile stabile, complete din punct de vedere
biologic, de tipul mamă și tată, înregistrând rezultate comparabile
mai mult cu cele ale copiilor din familii heterosexuale vitrege sau cu
un singur părinte (Regnerus, 2012b).

Pentru a explica (sau apăra) motivul pentru care

rezultatele sale au fost atât de diferite de cele ale câtorva

decenii de cercetare, el pretinde că a avut un eșantion

mai mare si metode de cercetare mai bune.

Specialiștii în științe sociale s-au grăbit, însă, să scoată în evidență

faptul că studiul era profund greșit, iar rezultatele nu spuneau, de
fapt, nimic despre cuplurile de același sex stabile. în timp ce studiul
se baza pe aproape 3 000 de participanți cu vârste de la 18 la 39
de ani, cei mai multi participanți fuseseră crescuți de
părinți heterosexuali și doar un mic număr se calificau ca fiind copii
ai unor părinți de același sex. De fapt, doar 175 de participanți au
spus că mama lor a fost la un moment dat într-o relație lesbiană si
doar 73 au avut im tată care
7 Revistă on-line de știri, politică, tehnologie, artă și cultură. (N.t.)

fusese într-o relație cu un alt bărbat. Aceștia reprezintă mai puțin de

2% din eșantion (Pappas, 2012).
Mai mult decât atât, acești respondent! nu au fost

crescuți, de fapt, de cupluri cu parteneri de același sex.

Doar doi respondenți din întregul studiu au declarat că

au trăit întreaga lor copilărie cu un părinte și partenerul

lui/ei de același sex. Prin urmare, studiul nu poate în

realitate să determine cum s-ar situa copiii crescuți în

căsătorii cu parteneri de același sex și nu ar trebui să

fie interpretat ca și cum ar anula sau ar respinge toate re

zultatele pozitive de dinainte. Restul participanților din

categoria cu părinți de același sex proveneau din familii

care nu erau complete din motive pe care studiul nu le-a

examinat. Este incorect să compari acești copii cu cei

din „familii complete din punct de vedere biologic, de

tipul mamă și tată“, iar după aceea să spui că rezultatele

sunt din vina faptului că unul dintre părinți a avut la un

moment dat în viața lui/ei o relație cu un partener de

același sex.

>

DEZBATEREA CU PRIVIRE LA PARENTAJUL FĂCUT DE PĂRINȚII DE

ACELAȘI SEX
în timp ce scriem aceste lucruri, căsătoria dintre parteneri de același
sex este dezbătută puternic în Statele Unite. Curtea Supremă a
atacat recent anumite părți ale unei legi federale cunoscute ca
Defense of Marriage Act (Actul de Apărare al Căsătoriei — DOMA).
DOMA a fost adoptată în 1996 și specifică faptul că guvernul
federal nu va recunoaște nicio căsătorie care nu este între un

bărbat și o femeie, indiferent de legile statului în care a avut loc

căsătoria. în favoarea declarării legii ca nefiind constituțională, cei
mai multi au observat, printre

alte lucruri, faptul că DOMA „umilește zeci de mii de copii care sunt
crescuți acum de cupluri cu parteneri de același sex“ și „face să fie și
mai dificil pentru copii să înțeleagă integritatea și apropierea din
propriile lor familii si armonizarea acestora cu alte familii din

comunitate și din viața lor cotidiană“ (United States vs. Windsor).

Această decizie înseamnă că guvernul federal trebuie să

recunoască căsătoriile dintre parteneri de același sex efectuate în
statele care au legalizat astfel de uniuni. Nu înseamnă, însă, că
toate statele trebuie să facă legală căsătoria între parteneri de
același sex sau că niciun stat nu poate să aleagă să interzică pentru
totdeauna această practică. Există în continuare o mulțime de
dispute juridice în instanțele juridice inferioare din SUA care ăudiază
contestații atât cu privire la legi care fac legală căsătoria dintre
parteneri de același sex în anumite state, cât și cu privire la tentative
de a interzice căsătoria dintre parteneri de același sex în altele.
Curtea Supremă a Statelor Unite va trebui, probabil, să audieze
unele dintre aceste cazuri și să ia o altă hotărâre cu privire
la căsătoria dintre parteneri de același sex în următorii

câțiva ani.1

Deși s-a făcut un progres foarte mare în ultimul timp, dezbaterea cu

privire la căsătoria dintre partenerii de același sex în Statele Unite
este departe de a se fi terminat, iar întrebările despre cât de bine se
descurcă copiii cuplurilor de același sex sunt discutate în continuare
în mod deschis.

Trebuie să fie realizate mai multe cercetări asupra copiilor care cresc
în familii dé același sex pentru a ști dacă există diferențe între
aceștia și copiii de aceeași

vârstă Hin familii heterosexuale similare. Va fi deosebit de interesant

de urmărit cum creste această primă generație de copii cu părinți de
același sex căsătoriți și să determinăm ce schimbări vor apărea,
dacă vor fi, atât ca urmare a susținerii crescute pentru drepturile
căsătoriei dintre membri de același sex, cât și a legii efective care le
recunoaște și le legitimizează familiile.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Bailey, J.M., Bobrow, D., Wolfe, M. și Mikach, S. (1995). Sexual

orientation of adult sons of gay fathers. Developmental Psychology,
31,124-129.

Biblarz, T.J. și Stacey, J. (2010). How does the gender of parents

matter? Journal of Marriage and Family, 72(1), 3-22.

Crowl, A., Ahn, S. și Baker, J. (2008). A meta-analysis of

developmental outcomes for children of same-sex and heterosexual
parents. Journal of GLBT Family Studies, 4(3), 385-407.

Gartrell, N-, Banks, A., Reed, N., Hamilton, J., Rodas, C. și Deck, A.
(2000). The National Lesbian Family Study: 3. Interviews with
mothers of five-year-olds. American Journal of Orthopsychiatry,
70(4), 542-548.

Golombok, S., Tasker, F.L. și Murray, C. (1997). Children raised in

fatherless families from infancy: Family relationships and the
socioemotional development of children of lesbian and single
heterosexual mothers. Journal of Child Psychology and Psychiatry,
38,783-791.

Johnson, S.M. și O’Connor, E. (2002). The Gay Baby Boom: The

Psychology of Gay Parenthood. New York University Press, New
York.

Pappas, S. (2012). Gay parents study suggesting downside for kids

draws fire from social scientists. Huffington Post (12 iunie).
http://www.huffingtonpost. com/2012/06/12/gay-parents-study-kids-
social-scien tists_n_1589T77.html (accesat pe 21 iulie 2014).

Patterson, C.J. (1995). Lesbian and Gay Parenting. American

Psychological Association Public Interest Directorate, 8.

Regnerus, M. (2012a). How different are the adult children of parents

who have same-sex relationships? Findings from the New Family
Structures Study. Social Science Researck, 41(4), 752-770.

Regnerus, M. (2012b). Queers as folk: Does it really make no

difference if your parents are straight or gay. Huffington Post (11
iunie),
http://www.slate.com/articles/ double_x/doublex/2012/06/gay_parent
s_are_they_really_no_different_.single. html (accesat pe 21 iulie
2014).

United States v. Windsor, 570 U.S. 12 (26 iunie 2013), (Docket No.
12-307).

Wahl, Z. (2011). Testimony: What AfakesAFamify?

http://www.zachwahls.com/7page__ id=273 (accesat pe 21 iulie
2014).

MITUL #13
CEI MAI MULȚ, DINTRE ABUZATORII SEXUALI Al COPIILOR
SUNT BĂRBAȚI GAY

Una dintre strategiile de a crea teamă, folosită în detrimentul

bărbaților homosexuali, este mesajul că aceștia sunt periculoși
pentru copii. Această credință a fost atât de răspândită, încât în
multe locuri din lume — și chiar în anumite instituții din Statele Unite
— bărbaților gay (și în anumite cazuri și lesbienelor) li se interzice să
lucreze cu copiii în calitate de bone, profesori sau lideri de cercetași.
Desigur, au existat cazuri de agresare sexuală a copiilor de către
bărbați gay, dar adevărul este că, de departe, cele mai multe abuzuri
sexuale față de copii au fost comise de bărbați heterosexuali.

Auzim, însă, atât de multe povești despre băieți tineri care au fost
agresați sexual de bărbați adulți, încât ideea că cei mai multi
făptuitori sunt heterosexuali sună cumva contraintuitiv. Până la urmă,
dacă im bărbat agresează sexual un copil băiat, acesta nu este, prin
definiție, un act homosexual? Răspunsul este complex, dar, așa cum
vom arăta în această dezbatere, în ciuda poveștilor care ajung pe
prima pagină, în cele meii multe cazuri de agresiune sexuală față de
copii sunt implicați bărbați heterosexuali și fete tinere. Mai mult decât
atât, pedofilii (adulții care investesc sexual copiii) sunt cel mai
adesea atrași de corpul imatur al copilului și nu-i
interesează neapărat sexul acestuia. Există, cu siguranță, cazuri
de băieți tineri agresați sexual de bărbați gay — dar acestea sunt
doar mici părți dintr-un tablou mai mare, mai trist si mai înfricoșător.

CINE AGRESEAZĂ SEXUAL COPIII?

Studiile arată că există două tipuri de pedofili: cel mai obișnuit este
pedofilul situational care preferă să facă sex cu un adult, dar va
folosi un copil dacă nu are alte oportunități. Oarecum rari, sunt adultii
care chiar preferă copiii în defavoarea partenerilor adulți și
care folosesc pornografia cu copii și alte materiale
care obiectualizează copiii pentru a obține excitarea sexuală, în
general, infractorii care preferă copiii foarte mici e puțin probabil să
facă diferența dintre băieți și fete (Roesler și Poyer, 1994, p. 43).
Dacă persoana investește sexual copii mai mari, postpuberi, însă,
probabil că va prefera un sex sau pe celălalt.

Bărbații (căci sunt în principal bărbați) care preferă copiii au fost

etichetați de anumiți cercetători ca având anumite „fixații“ și, în
general, se crede despre acești infractori că au fost atrași sexual de
copii mici încă din adolescență. Deși e posibil ca ei să facă sex cu
parteneri de aceeași vârstă sau chiar mai în vârstă decât ei,
acele acte sexuale adulte sunt întâmplătoare deoarece fixația lor nu
este niciodată înlocuită de partenerii sexuali de vârstă adecvată
(Groth și Birnbaum, 1978, p. 176). Sunt atrași de corpuri imature.
Unii sunt puțin mai atrași de băieți decât de fete, dar studiile au
indicat că preferă băieții care au o prezență „feminină“, cum ar fi să
nu aibă păr facial, păr corporal sau mușchi dezvoltați (Groth și
Birnbaum, 1978).

Prin contrast, alti bărbați fac sex cu adulti, dar descoperă că își
doresc copiii mai mici atunci când simt stresați în relația lor adultă
primară. Acești infractori au aproape întotdeauna o atracție
heterosexuală (Groth și Birnbaum, 1978).

NENUMĂRATE STUDII

Abuzul sexual asupra copiilor este o infracțiune foarte rar declarată,

deoarece victimelor le este adesea teamă să iasă în față. Chiar și
atunci când este dată în vileag, se va ajunge la o condamnare a
infractorului sexual. Din acest motiv, statisticile cu privire la
abuzul sexual sunt greu de calculat și sunt greu de
determinat detaliile fiecărui caz. Cu toate acestea,
nenumăratele studii realizate de-a lungul anilor au constatat că
cele mai multe abuzuri sunt înfăptuite de bărbați heterosexuali.
Aceasta nu este o constatare nouă sau surprinzătoare (Balsam et
al., 2005; Turner et al., 2007; Peter, 2009; Putnam, 2003;
Shusterman et al., 2005; Zink et aZ., 2009).*

De fapt, un studiu a constatat că rata pedofiliei printre homosexuali

este atât de scăzută, încât autorii au lansat următoarea ipoteză:
„Apare posibilitatea ca homosexualitatea și pedofilia homosexuală
să se excludă reciproc“ (Groth și Birnbaum, 1978, p. 175). Ei
continuă spunând că „abuzatorul de copii care este atras de
și implicat în relații sexuale adulte este heterosexuell. Prin urmare,
se pare că bărbatul adult heterosexual constituie un risc sexual mai
mare pentru un copil minor decât bărbatul adult homosexual“ (Groth
și Birnbaum, 1978, pp. 180-181).

Un studiu a folosit un design ingenios pentru a determina cine era

mai probabil să abuzeze copiii.

A studiat dosarele medicale ale copiilor care au fost investigați la

spital pentru abuz sexual. Cazurile au inclus 276 de fete și 76 de
băieți. Vârsta medie a copiilor era de 6 ani, dar plaja mergea de la
nou-născuți până la 17 ani. în 35 de cazuri s-a decis că nu avusese
loc niciun abuz. Alte 74 de cazuri implicau copii care fuseseră

Ulterior scrierii acestei cărți, în 26 iunie 2015, Curtea Supremă a

SUA a stabilit că toate statele SUA trebuie să accepte căsătorii între
persoane de același sex. (N. red.)
abuzați de copii de aceeași vârstă sau de adolescenți sub 18 ani.
Dintre cele 269 de cazuri rămase, doar doi abuzatori au fost
identificați ca fiind gay său lesbiene. în 83% dintre cazuri, presupusul
vinovat fusese partenerul heterosexual al cuiva din familia copilului.

într-un alt studiu realizat pe 136 de pedofili condamnați, peste 80%

fuseseră într-o relație heterose-xuală oficializată în momentul
incriminării și al procesului (Roesler și Poyer, 1994, p. 43). Autorii au
conchis că, dacă acest eșantion ar fi tipic, „riscul ca un copil să fie
abuzat de partenerul heterosexual al unei rude este de 100 de ori
mai mare decât de a fi abuzat de cineva care ar putea fi identificat ca
fiind homosexual, lesbiană sau bisexual“ (Roesler și Poyer, 1994, p.
44).

Cercetătorii au remarcat, de asemenea, că acei copii care locuiesc

cu cupluri cu parteneri de același sex trăiesc mai puține abuzuri
decât ceilalți copii de aceeași vârstă. Un studiu longitudinal asupra
unor copii de 17 ani care au crescut într-o gospodărie cu lesbiene
a întrebat 39 de fete și 39 de băieți dacă au fost vreodată abuzați
fizic, sexual sau psihic pe când erau acasă. Niciunul dintre acești
adolescenți nu a indicat niciun fel

de abuz, nici din partea părintelui, nici a aparținătorului (Gartrell et

al., 2011, p. 1199). De fapt, toate studiile (cu excepția celor
sponsorizate de grupuri ideologice antigay) au constatat despre
copiii din gospodării cu părinți de același sex că este improbabil să
fie abuzați (Bos et al., 2007; Bos și Sandfort, 2010; Gartrell și
Bos, 2010; Gartrell et al., 2005; Golombok, 2007; Perrin, 2002;
Tasker, 2005; Vanfraussen et al., 2002).

VÂNĂTOAREA DE VRĂJITOARE
Având în vedere datele, trebuie să ne întrebăm de ce homosexualii
au o reputație atât de hidoasă cu privire la abuzul asupra copiilor.
Desigur, la origine sunt, în general, homofobia și discriminarea. Dar
mitul persistă, deși căsătoria dintre parteneri de același sex devine
mai acceptată, iar discriminarea față de persoanele gay și de
lesbiene a început să scadă. Credem că există câteva explicații cu
privire la acest lucru.

în primul rând, există grupuri disparate de bărbați, dintre care unii

sunt gay care doresc să se legalizeze curtarea sexuală a
adolescenților. Unele dintre aceste grupuri de „iubire între bărbat și
băiat“ publică materiale de propagandă pe internet cu privire la
motivele pentru care legăturile sexuale dintre adult și copil
simt „bune“ pentru adolescenți. Acești bărbați sunt renegați de
marea majoritate a bărbaților și femeilor gay, dar existența lor a fost
folosită de grupurile homofobe pentru a demonstra că abuzul sexual
este un fenomen gay (Brongersma, 1991).

O altă problemă mare în ultimii 10 ani sau poate mai mult au fost
poveștile despre preoți catolici din Statele Unite despre care s-a
descoperit că abuzau băieți tineri de multi ani fără să fie pedepsiți
(Clark, 2006, p. 1). Aceste revelații, foarte deranjante pentru
Biserica Romano-Catolică și pentru publicul larg, au avut parte de
foarte multă publicitate și s-a făcut mult caz de faptul că preoții
catolici trebuie să fie celibatari. Analiștii din mass-media, cărturarii
religioși și sexologii au fost obligați să speculeze cu privire la faptul
că preoția ar putea atrage bărbați care sunt conflictuali cu privire
la orientarea lor sexuală (biserica nu acceptă, în
definitiv, homosexualitatea) și că acest conflict ar putea culmina

cu abuzarea adolescenților. Având în vedere cât este de răspândită

această problemă în cadrul bisericii, s-ar putea argumenta că preoția
selectează o pondere crescută de bărbați care îi forțează pe băieți și
abuzează de încrederea care le-a fost acordată de către
biserică, familii și copii, dar nu înțelegem încă de ce.
Deși poveștile care au ieșit la suprafață au aruncat o lumină asupra
ororilor ascunse în viața multor băieți adolescenți, acestea nu
reflectă realitatea ratei obișnuite a abuzului sexual asupra copiilor
comis de heterosexuali sau de homosexuali. Din nefericire, au
reîntărit ideea eronată conform căreia bărbații gay reprezintă
un pericol pentru copii.

Pe baza acestor credințe, au existat încercări modeme de a interzice

prin lege ca bărbații și femeile gay să lucreze cu copii sau să aibă
grijă de ei. De exemplu, o inițiativă din Colorado, la începutul anilor
1990, a subliniat că homosexualitatea ar avea legătură cu pedofilia.
în acel moment, un grup numit „Colorado pentru -Valorile Familiei“ a
emis o declarație evident falsă care afirma că persoanele gay erau
responsabile pentru 50% dintre abuzurile sexuale asupra copiilor
(Brongersma, 1991; Roesler și Poyer, 1994, p. 41).

Astfel de statistici false au alimentat dispute în multe state cu privire

la faptul dacă cuplurile de gay și lesbiene pot deveni părinți
temporari sau adoptivi. în unele state, avocații care reprezentau
cuplurile cu parteneri de același sex care voiau să devină părinți
temporari sau adoptivi au argumentat cu succes împotriva
restricțiilor la adresa parentajului gay, în parte și deoarece
au prezentat multe date cu privire la motivele pentru
care homosexualii sunt, de fapt, mai puțin susceptibili
decât heterosexualii să fie abuzivi. Dar alte state continuă să vadă
cuplurile de gay și de lesbiene ca fiind nepotrivite să fie părinți
adoptivi (Arkansas Department of Human

Services, 2010; Falk, 1989; Ford, 2010; Golombok și Țasker, 1994;

Patterson, 1992). .

Vânătoarea de vrăjitoare care-i acuză pe bărbații gay că sunt

susceptibili să fie pedofili s-a manifestat și în școli. Administratoriii
dornici să se protejeze de acuzațiile de punere în pericol a copiilor,
par să se concentreze pe cazurile larg mediatizate în care profesorii
sau antrenorii au agresat sexual un băiat și uită de zecile de cazuri
în care a fost implicat câte un profesor heterosexual care a agresat o
fată, ca să nu mai pomenim de numărul tot mai mare de cazuri
declarate care implică relațiile sexuale dintre o tânără profesoară și
elevii de liceu băieți. Prin urmare, memoria lor selectivă influențează
practicile de angajare și de concediere, în 2014, un director dintr-un
liceu catolic din Seattle, Washington, s-â căsătorit cu partenerul său
de același sex, iar când consiliul școlii a aflat acest lucru, bărbatul a
fost concediat imediat. Câteva grupuri de părinți au protestat și au
cerut ca directorul să fie repus în funcție, dar acest lucru nu s-a
întâmplat. în acest caz, valorile religioase au interactional cu valorile
cu privire la protecția copilului — și, desigur, biserica a fost
foarte sensibilă cu privire la homosexualitate din mai multe motive;
iar cel al experienței sale recente cu preoții abuzatori nu era cel mai
mărunt dintre ele.

Băieții cercetași au ajuns și ei pe primele pagini, din cauza

îndelungatei politici a organizației de a le interzice părinților gay și
lesbiene să fie lideri de cercetași, precum și băieților care se
declarau în mod deschis gay să fie membri. Sub intense presiuni,
atât din interiorul, cât și din afara organizației, a existat un scrutin
cu privire la acest subiect, care a dus la o schimbare pozitivă.
începând cu ianuarie 2014, cercetașii acceptă membri gay. Scrutinul
nu a reușit, însă, să schimbe politica pentru adulți, așa că părinților
gay și lesbiene ai băieților cercetași li se interzice în continuare să
fie lideri de trupă (Boy Scouts of America, 2013).

Se pare că schimbarea plutește în aer — dar, din păcate, percepția

eronată cu privire la homosexuali ca fiind pedofili persistă, iar
progresele sunt încă mult prea lente.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Arkansas Department of Human Services. (2010). Cole v. Arkansas,

https://www.acslaw.org/ acsblog/all/arkansas-dept.-of-human-
seivices-v.-cole (accesat pe 11 august, 2014).
Balsam, K.F., Rothblum, E.D. și Beauchaine, T.P. (2005).
Victimization over the lifespan:

• A comparison of lesbian, gay, bisexual, and heterosexual siblings.

Journal of

Consulting and Clinical Psychology, 73,477-487.

Bos, H.M.W., van Baien, F. și Van den Boom, D.C. (2007). Child
adjustment and parenting in planned lesbian-parent families.
American Journal of Orthopsychiatry, 77,38-48.

Bos, H.M.W. și Sandfort, T.G.M. (2010). Children’s gender identity.in

lesbian and heterosexual two-parent families. Sex Roles, 62,114-
126.

Boy Scouts of America (2013). The Boy Scouts of America

Statement http://www.scouting.
oig/MembershipStandards/Resolution/results.aspx (accesat pe 11
august 2014).

Brongersma, E. (1991). Boy-lovers and their influence on boys:

Distorted research and anecdotal observations. Journal of
Homosexuality, 20,145-173.

Clark, S. (2006). Gay priests and other bogeymen. Journal of

Homosexuality, 51(4), 1-13. Falk, P.J. (1989). Lesbian
mothers:.Psychosocial assumptions in family law. American

Psychologist, 44, 941-947.

Ford, C. (2010). Family First worth fighting. Australian Broadcasting

Corporation, http:// www.abc.nețau/unleashed/stories/s2979646.htm
(accesat pe 21 iulie 2014).

Gartrell, N. și Bos, H.M.W. (2010). The US National Longitudinal

Lesbian Family Study: Psychological adjustment of 17-year-old
adolescents. Pediatrics, 126,1-9.

Gartrell, N.K., Bos, H.M.W. și Goldberg, N.G. (2011). Adolescents of

the U.S. National Longitudinal Lesbian Family Study: Sexual
orientation, sexual behavior, and sexual risk exposure. Archives of
Sexual Behavior, 40(6), 1199-1209.

Gartrell, N., Deck, A., Rodas, C., Peyser, H. și Banks, A. (2005). Ihe
National Lesbian Family Study: 4. Interviews with the 10-year-old
children. American Journal of Orthopsychiatry, 75,518-524.

Golombok, S. (2007). Research on gay and lesbian parenting: An

historical perspective across 30 years. Journal of GLBT Family
Studies, 3, xxi-xxvii.

Golombok, S. și Tasker, F. (1994). Children in lesbian and gay

families: Theories and evidence. Annual Review of Sex Research,
4,73-100.

Groth, A.N. și Birnbaum, HJ. (1978). Adult sexual orientation and

attraction to underage persons. Archives of Sexual Behavior, 7(3),
175-181.

Patterson, CJ. (1992). Children of lesbian and gay parents. Child

Development, 63, 1025-1042.

Perrin, E.C. și American Academy of Pediatrics, Committee on

Psychosocial Aspects

of Child, Family Health (2002). Technical report: Coparent or second-

parent adoption by same-sex parents. Pediatrics, 109,341-344.

Peter, T. (2009). Exploring taboos: Comparing male- and female-

perpetrated child sexual abuse. Journal of Interpersonal Violence,
24, Hll-1128.
Putnam, F.W. (2003). Ten-year research update review: Child sexual
abuse. Journal of the American Academy of Child and Adolescent
Psychiatry, 42,269-278.

Roesler, TA. și Poyer, K.L. (1994). Are children at risk for sexual
abuse by homosexuals? Pediatrics, 94(1), 41-44.

Shusterman, G„ Fluke, J., McDonald, W.R. și Associates. (2005).

Male perpetrators of

child maltreatment: Findings from NCANDS. United States

Department of Health and Human Services,
http://aspe.hhs.gov/hsp/05/child-maltreat/ (accesat pe 21 iulie 2014).

Tasker, F. (2005). Lesbian mothers, gay fathers and their children: A

review. Journal of Developmental and Behavioral Pediatrics, 26,224-
240.

Turner, HA, Finkelhor, D. și Ormrod, R. (2007). Family structure

variations in patterns and predictors of child victimization. American
Journal of Orthopsychiatry, 77, 282-295.

Vanfraussen, K., Ponjaert-Kristoffersen, I. și Brewaeys, A. (2002).

What does it mean for youngsters to grow up in a lesbian family
created by means of donor insemina-tion? Journal of.Reproductive
and Infant Psychology, 20,237-252.

Zink, Ț., Klesges, L., Stevens, S. și Decker, P. (2009). Trauma

symptomatology, somatization, and alcohol abuse: Characteristics of
childhood sexual abuse associated with the development of a sexual
abuse severity score. Journal of Interpersonal Violence, 24, 537-546.

STATISTICI ALE VIEȚII SEXUALE

CINE FACE SEX? CÂT DE DES? CÂT DE PASIONAL?

MITUL #U
PERSOANELE NECĂSĂTORITE AU CEA MAI BUNĂ VIAȚĂ
SEXUALĂ PENTRU CĂ NU AU OBLIGAȚII

Este ceva adevărat la mitul acesta: toate studiile spun că persoanele

mai tinere fac mai mult sex decât cele mai în vârstă, iar persoanele
necăsătorite au tendința să fie mai tinere. Dar faptele nu merg decât
până aici, deoarece, doar pentru că persoanele necăsătorite
sunt libere, nu înseamnă că ele au și parteneri și nu înseamnă că,
atunci când găsesc un partener, fac sex de calitate.

Este discutabil ce tip de relație oferă cel mai bun sex, dar nu există
niciun indicator statistic conform căruia bărbații si femeile
necăsătorite care fac mult sex fac si

„cel mai bun“ sex.

SEXUL, PERSOANELE NECĂSĂTORITE

Șl MASS-MEDIA

Revistele, mai ales cele care se consideră ca fiind „reviste pentru

bărbați“ sau „reviste pentru femei“, par să expună „sexul pasional“ al
persoanelor necăsătorite pe fiecare copertă. Dar, odată ce trec de
perioada dintre 20 și 25 de ani, majoritatea tinerilor necăsătoriți
mențin un parteneriat sexual, fie în cadrul unor relații cu întâlniri
serioase, fie locuind împreună.

Probabil că mitul vine din fanteziile pe care le au persoanele

căsătorite cu privire la cât de grozav trebuie să fie să te cuplezi sau
e posibil sa fi început la sfârșitul anilor 1960 și în anii 1970, când cei
necăsătoriți au încălcat regula de a nu face sex înainte de
căsătorie cu vârf si îndesat. Tot mai multi bărbați si femei au

continuat să meargă la școală după liceu și vârsta pentru prima

căsătorie și-a început tendința ascendentă la peste douăzeci de ani,
atât pentru bărbați, cât și pentru femei. A crescut, de asemenea,
proporția de tineri adulți care nu s-au căsătorit, dar si a celor care s-
au căsătorit si se confruntau cu o rată crescută a divorțului
(Laumann și Michael, 2001).

Dar acest lucru este adevărat în mai multe țări si

multe studii au comparat ce îi face pe oameni să fie mai satisfăcuți

din punct de vedere sexual atunci când iau în considerare
singurătatea, și nu viața în cuplu (căsătoriți sau necăsătoriți) și a
constatat că „persoanele necăsătorite care-și tot schimbă partenerii“
nu câștigă marele pot în ceea ce privește satisfacția. Unul dintre
motivele pentru care persoanele necăsătorite e posibil să aibă mai
puțină satisfacție sexuală este depresia, care este mai des întâlnită
la persoanele necăsătorite și la cele divorțate și care este
incompatibilă cu satisfacția sexuală

crescută (Michael și Ö’Keane, 2000; Bruce și Kim, 1992; Pedersen

și Blekesaune, 2003).

Laumann și colab. consideră că datele lor demonstrează că există o

mai mare satisfacție sexuală printre persoanele care sunt în relații
monogame, oficializate, decât cei care sunt la stadiul de întâlniri,
deoarece există mult timp și mai multe stimulente ca să se afle ce-i
place unui partener pe termen lung decât în cazul unuia pe termen
scurt (Laumann et al., 1994). Cu toate acestea, alți cercetători,
folosind aceleași date, au explicații diferite pentru diferențele privind
satisfacția. Waite crede că satisfacția a fost mai mare doar
pentru femeile căsătorite față de bărbații căsătoriți și a conchis că
femeile funcționează mai bine din punct de vedere sexual în relații
sigure (Waite și Joyner, 2001a, b). Un studiu realizat de Meadows
(1997) susține și mai mult această concluzie deoarece a constatat
că femeile mai în vârstă declară o satisfacție sexuală cu atât mai
mare cu

cât au fost mai mult într-o relație.

Atunci când vine vorba despre bărbați, concluziile sunt contradictorii.
Sprecher (2002) a constatat că bărbații necăsătoriți din studiul ei
erau, de fapt, mai susceptibili decât femeile necăsătorite să fie
mai satisfăcuți din punct de vedere sexual atunci când calitatea
relației în care se găseau era foarte bună. Dar în studiul lui Waite,
bărbații care au exprimat o satisfacție sexuală mare erau mai
susceptibili să fie în ceea ce ei considerau o relație permanentă, și
nu doar o relație de coabitare sau la stadiul de întâlniri. Waite a mers
mai departe și a scris o carte foarte provocatoare, susținând că
absolut totul era mai bine în cadrul căsătoriei și că cei care coabitau
(ca să nu-i menționăm și pe cei care doar își dădeau întâlniri) aveau
o viață sexuală cu un scor mai mic decât cuplurile căsătorite (Waite
și Gallagher, 2000).

ESTE MAI BINE ÎN CADRUL CĂSĂTORIEI?

Tema aceasta a beneficiilor angajării maritale și a încrederii

reciproce a fost repetată în nenumărate publicații. De fapt, au existat
un potop de studii care au ridicat în slăvi fericirea maritală prin
contrast cu orice alt tip de statut — necăsătorit sau în
coabitare (Brown, 2000; Brown și Booth, 1996; Lee et al,
1991). Treas și Giesen (2000) i-au studiat pe cei care coabitau și
cuplurile căsătorite și au observat că cei care coabitau arătau un
angajament și o loialitate sexuală mai reduse. Unele dintre motivele
satisfacției din cadrul căsătoriei

sunt securitatea și teama mai mică de infidelitate (Forste și Tanfer,

1996; Laumann et al., 1994; Pedersen și Blekesaune, 2003; Glass și
Wright, 1992). Cei mai multi oameni vor și cer monogamie.

Si totuși, unii cercetători cred că Waite si alti cercetă-tori au fost prea

radicali în aprecierea căsătoriei în defavoarea altor forme de relații
sexuale. Warehime și Bass au crezut că căsătoria ar trebui privită
mai îndeaproape, pentru a vedea ce căsătorii sunt mai
satisfăcătoare decât altele și pentru a stabili dacă „«perspectivele
și convingerile cu privire la intimitate din multiplele stadii ale vieții» ar
putea clarifica mai bine când satisfacția sexuală este mai mare“. Ei
credeau, de asemenea, că ar trebui făcute cercetări pentru a vedea
dacă persoanele necăsătorite, dar care au fost căsătorite mai
înainte trăiesc diferit satisfacția sexuală față de persoanele care nu
au fost niciodată căsătorite (Warehime și Bass, 2008, pp. 247-248).

Alții arată faptul că, deși e posibil ca satisfacția sexuală să fie mai
mare în cadrul căsătoriei, relațiile pe termen lung își pun amprenta
pe satisfacția sexuală (Liu, 2000; Gatzeva și Paik, 2011). Cele mai
multe cercetări

arată că frecvența redusă a schimbării partenerilor și frecventa mare

a contactelor sexuale sunt asociate cu o satisfacție mai mare
(Northup et al., 2013). Obișnuința, rutina și plictiseala devin cu timpul
dușmanii erotismului (Sprecher și Regan, 1998; Haavio-Mannila
și Kontula, 1997; Pedersen și Blekesaune, 2003). în plus, pe măsură
ce căsătoriile merg mai departe, cuplurile este probabil să aibă copii,
lucru care se știe că are un efect negativ asupra vieții lor sexuale
(Brown, 2004; Doss étal., 2009).

Durata relației și ulterioara plictiseală nu sunt, însă, probleme doar în

cadrul căsătoriei. Un eșantion longitudinal reprezentativ pentru
populația generală din Norvegia a constatat că bărbații și femeile
care-și dădeau întâlniri de mai multă vreme arătau o
satisfacție sexuală descrescătoare pe parcursul timpului
(Pedersen și Blekesaune, 2003, p. 179).

DECI, CINE FACE CEL MAI BUN SEX?

în cele din urmă, se pare că să fii necăsătorit nu e o nirvana a

sexului. Deși cei necăsătoriti au câteva avan-taje față de cuplurile
căsătorite, și cuplurile căsătorite au câteva avantaje asupra lor (cum
ar fi să aibă întotdeauna un partener). Credem că relațiile individuale
sunt mult mai importante decât categoriile, iar cercetările ne susțin.
Se pare că persoanele care fac mai mult sex și au orgasme
frecvente cu partenerul lor sunt mai satisfăcute din punct de vedere
sexual, indiferent de tipul de relație în care se află (Carpenter et al.,
2009; Parish et al., 2007; Haavio-Mannila și Kontula, 1997; Edwards
și Booth, 1994; DeLamater, 1991).

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Brown, S.L. (2000). The effect of union type on psychological well-

being: Depression among cohabitors versus marrieds. Journal of
Health and Social Behavior, 41, 241-2555.

Brown, S.L. și Booth, A. (1996). Cohabitation versus marriage: A

comparison of relationship quality. Journal of Marriage and the
Family, 58,668-678.

Bruce, M.L. și Kim, K.M. (1992). Differences in the effects of divorce

on major depression in men and women. American Journal of
Psychiatry, 149,914-917.

Carpenter, L.M., Nathanson, C.A. și Kim, Y j. (2009). Physical

women, emotional men:

Gender and sexual satisfaction in midlife. Archives of Sexual

Behavior, 38,87.-107.

DeLamater, J. (1991). Emotions and sexuality. în McKinney, K. și

Sprecher, S. (eds)

.Sexuality in Close Relationships. Lawrence Erlbaum Associates,

Inc., Hillsdale, NJ, pp. 49-92.

Doss, B.D., Rhoades, G.K., Stanley, S.M. și Markman, HJ. (2009).

The effect of the

transition to parenthood on relationship quality: An 8-year

prospective study. Journal of Personality and Social Psychology,
96,601-619.
Edwards, J.N. și Booth, A. (1994). Sexuality, marriage, and well-
being: The middle years, în Rossi, A.S. (ed.) Sexuality Across the
Life Course. University of Chicago Press, Chicago, pp. 233-259.

Forste, R. și Tarifer, K. (1996). Sexual exclusivity among dating,

cohabiting, and married women. Journal of Marriage and the Family,
58(3), 3-47.

Gatzeva, M. și Paik, A. (2011). Emotional and physical satisfaction in

noncohabiting,

cohabiting, and marital relationships: The importance of jealous

conflict Journal o/Sex Research, 48(1), 29-42.

Glass, S. și Wright, T. (1992). Justifications for extramarital

relationships: The association between attitudes, behaviors, and
gender. Journal of Sex Research, 29,361-387.

Haavio-Mannila, E. și Kontula, CL (1997). Correlates of increased

sexual satisfaction. Archives of Sexual Behaviour, 26,399-419.

Laumann, E.O., Gagnon, J., Michael, R.T. și Michaels, S. (1994/ The

Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United
States. University of Chicago Press, Chicago.

Laumann, E.O. și Michael, R.T. (2001). Sex, Love and Health in

America: Private Choices and Public Policies. University of Chicago
Press, Chicago.

Lee, G.R., Seccombe, K. și Shehan, C.L. (1991). Marital status and

personal happiness: An analysis of trend data. Journal of Marriage
and the Family, 53,839-844.

Liu, C. (2000). A theory of marital sexual life. Journal of Marriage

and the Family, 62, 363-374.
Meadows, M. (1997). Exploring the invisible: Listening to mid-life
women about heterosexual sex. Women's Studies International
Forum, 20,145-152.

Michael, A. și O’Keane, V. (2000). Sexual dysfunction in depression.

Human Psychopharmacology, 15,337-345.

Northrup, C., Schwartz, P. și Witte, J. (2013). The Normed Bar: The

Secrets ofExtremely Happy Couples. Crown/Random House, New
York City, NY.

Parish, W.L., Luo, Y., Stolzenberg, R., Laumann, E.O., Farrer, G. și

Pan, S. (2007). Sexual practices and sexual satisfaction: A
population based study of Chinese urban âdvdts. Archives of Sexual
Behavior, 36(1), 5-20.

Pedersen, W. și'Blekesaune, M. (2003). Sexual satisfaction in young

adulthood:

Cohabitation, committed dating or unattached life? Acta Sociologica,

46,179-193.

Sprecher, S. (2002). Sexual satisfaction in premarital relationships:

Associations with satisfaction, love, commitment, and stability.
Journal of Sex Research, 39(3), 190-196.

Sprecher, S. și Regan, P.C. (1998). Passionate and compassionate

love in courting and young married couples. Sociological Inquiry,
68,163-185.

Treas, J. și Giesen, D. (2000). Sexual infidelity among married and

cohabiting Americans. Journal of Marriage and the Family, 62,48-60.

Warehime, M.N.P. și Bass, L.E.P. (2008). Breaking singles up:

Sexual satisfaction among men and women. International Journal of
Sexual Health, 20(4), 247-261.
Waite, LJ. și Gallagher, M. (2000). The Case for Marriage: Why
Married People are Happier, Healthier, and Better Off Financially.
Doubleday, New York.

Waite, LJ. și Joyner, K. (2001a). Emotional satisfaction and physical

pleasure in sexual

unions: time horizon, sexual behavior, and sexual exclusivity. Journal

of Marriage and the Family, 63,247-264.

Waite, LJ. și Joyner, K. (2001b). Emotional and physical satisfaction

with sex in married, cohabiting, and dating sexual unions: Do men
and women differ? în Laumann, E.O. și Michael, R.T. (eds.) Sex,
Love, and Health in America: Private Choices and Public Policies.
University of Chicago Press, Chicago, pp. 239-269.

MITUL #15

SEXUL ÎN CADRUL CĂSĂTORIEI

ESTE PLICTISITOR, IAR SEXUL

PLICTISITOR ESTE RĂU

Cele mai multe glume despre sexul din cadrul căsătoriei sunt cam
jenante deoarece sunt, toate, la fel — caută amuzamentul, fără nicio
excepție, făcând referire la cât de plictisitor este sexul marital. Se
pare că toată lumea (și cei care scriu glumele, și audiența care râde)
presupune că, după ce trece mult timp, este inevitabil faptul că sexul
marital nu va mai fi atât de pasional.

Greșit. Deși este adevărat că e posibil să nu mai fie atât de

tumultuos ca în primii ani de pasiune fără limite, adevărul profund
este că majoritatea bărbaților și femeilor căsătoriți fac destul de mult
sex și le place viața lor sexuală.
Acestea fiind spuse, frecvența cu care facem sex descrește pe
măsură ce îmbătrânim, nu neapărat pentru că suntem mai puțin
atrași de partenerii noștri, ci din cauza greutăților vârstei, a muncii, a
aspectelor cotidiene ale relației și a altor provocări ale vieții
(Northrup et al., 2013). Și există o minoritate considerabilă de
persoane care devin dezinteresate de sex în cadrul căsătoriei lor.

MULTE PERSOANE CĂSĂTORITE SUNT MULȚUMITE DE VIAȚA LOR

SEXUALĂ

Un studiu național realizat pe adulți a constatat că doar 23% dintre

bărbați si femei considerau că relația

lor sexuală era adesea sau întotdeauna „de rutină“. Pe

de altă parte, 38% spuneau că sexul nu a fost de rutină

niciodată sau aproape niciodată. Restul păreau să

amestece sexul de rutină cu ceva puțin mai condimentat

(Kaiser Family Foundation, 1998). Un studiu mult mai

recent (care a avut un eșantion mai mare, dar care nu a

fost ales aleatoriu) a constatat că majoritatea cuplurilor

îsi considerau viata sexuală ca fiind satisfăcătoare.

Interesant este că acest lucru era adevărat în mod general la

cuplurile care se descriau ca fiind „extrem de fericite“ (Northup et al.,
2013, p. 13). .

Abilitățile bune de comunicare par să fie foarte importante pentru o

viață sexuală fericită, deoarece, pentru a avea o bună viață sexuală,
partenerii cuplului au nevoie, ei bine, să vorbească imul cu celălalt
(Bograd și Spilka, 1996; Kaslow și Robinson, 1996; Robinson și
Blanton, 1993; Mackey et al., 2004, p. 129). Un ait studiu a arătat că
senzualitatea din cadrul cuplurilor pe termen lung are legătură cu
calitatea comunicării, cu importanța relațiilor sexuale pentru cuplu,
cu afecțiunea fizică și cu intimitatea psihică (Mackey et al., 2004, p.
124). Viața sexuală în cadrul căsătoriei „crește și descrește“ pe
parcursul relației. Studiile au constatat, de asemenea, că în zilele în
care partenerii cuplului se simțeau bine unul cu celălalt și dorința
sexuală era mai mare (Ridley, 2006). Cei mai multi cercetători sunt
de acord că, dacă există o bună comunicare în cuplu, sexul va
rămâne interesant, relativ frecvent și plin de împlinire (Hyde și
DeLamater, 2011).

Ceea ce este, probabil, cel mai important este faptul că cuplurile știu
cum să treacă de momentele în care sexul este un pic plictisitor, fără
să lase ca acest lucru să le afecteze fericirea sau devotamentul.
Cuplurile fericite știu că sexul nu trebuie să fie întotdeauna
pasional pentru a fi plin de împlinire și că, dacă vor continua
să comunice și să păstreze intimitatea psihică, orice perioadă de
plictiseală sexuală va fi, în cele din urmă, punctată de momente de
intensitate sexuală mai memorabile,

DAR NU DEVINE MONOTON SEXUL

DIN CADRUL CĂSĂTORIEI?

Bineînțeles că da — deși nu am spune că acest lucru se întâmplă

doar în cadrul căsătoriei sau al relațiilor pe termen lung. Nu va
zgudui pământul fiecare act sexual. Unele vor fi extraordinare, altele,
în regulă, iar altele puțin monotone. Pentru multi oameni chiar și
sexul monoton este mai bun decât celelalte moduri în care și-ar
putea petrece timpul, cum ar fi să se uite la lucruri stupide la
televizor, să navigheze pe internet sau să facă curat în casă.

Ne întrebăm dacă nu cumva unele dintre aceste temeri și

stereotipuri despre sexul din cadrul căsătoriei nu au venit, de fapt, de
la specialiști care vor să ajute cuplurile să treacă peste această
problemă chiar înainte de-a o avea. Ascultați câteva sfaturi ale
experților și veți crede că toată lumea se gândește mai degrabă la
noi modalități de a-și zugrăvi pereții, în loc să se bucure de sex
pasional. O carte de autoajutorare spune așa:

[Sexul] este cel mai natural lucru din lume, unul dintre rezultatele
logice ale iubirii romantice, expresia fizică

a unei uniuni predominant simbolice. Dar sexul cu o persoană pe

care o iubești poate fi și de rutină și la fel de monoton ca spălatul pe
dinți. Poate fi un motiv de rușine și nefericire (Litvinoff, 1999, p. 67).

Uau! Sună dé parcă sexul în cadrul căsătoriei nu ar fi doar ceva trist,

ci aproape tragic. Un alt expert spune:

Este mult mai ușor să introduci aspecte sexuale noi sau secrete ale
erotismului într-o aventură de-o noapte sau într-un flirt decât în
căsătoria ta. Este o provocare mai mare pentru identitatea de sine
atunci când ești cu un partener oficial. Acesta este motivul pentru
care plictiseala sexuală (și aventurile) este atât de răspândită.
Cerem stabilitate în cadrul căsătoriei — iar atunci când o
obținem, ne plângem că lucrurile simt mereu la fel. Plictiseala
care rezultă contribuie la o dorință scăzută (Schnarch, 1997, p.151).

Dar numai pentru că stabilitatea și erotismul pot intra în conflict, nu

înseamnă că perechile căsătorite nu se distrează în pat. Poate că nu
au parte de atât de multă distracție cât ar fi avut într-o relație tabu
tumultuoasă si, în cele din urmă, condamnată — dar cei mai
multi oameni nu s-ar angaja din nou în acea relație; în schimb s-ar
angaja în număr copleșitor să reia o relație cu aceeași persoană cu
care s-au căsătorit cu ani și ani în urmă (Northrup et al., 2013).

Unii terapeuți se tem că s-a făcut prea multă tevatură cu privire la

acest subiect. Ei cred că temerile privind inadecvarea din cadrul vieții
sexuale maritale vor
cauza, de fapt, anxietate și insatisfacție și vor duce la inadecvarea
care era temută încă de la început. La urma urmelor, totul este
relativ si contează enorm la ce anume ne raportăm. Este posibil ca,
atunci când lumea intenționează să vorbească despre modul în care
sexul din cadrul căsătoriei este plictisitor, iar sexul plictisitor este rău,
să fi ridicat atât de mult miza, încât așteptările în ceea ce privește
frecvența și pasiunea sexuală au devenit nerealiste, iar ceea ce este
perceput acum ca fiind plictiseală sexuală nu ar fi fost considerată o
. problemă în trecut (Tunariu, 2004, p. 68).

DAR BĂRBAȚII CHIAR SE PLICTISESC, NU-I AȘA?

Există destul de multe cercetări care arată că bărbații au o mai mare

nevoie de varietate si noutate

decât femeile, nu numai în ceea ce privește sexul, ci în toate

aspectele vieții lor (Vodanovich și Kass,

1990; Sundberg et al., 1991; Watt și Blanchard, 1994; Watt și Ewing,

1996). Cercetătorii au descoperit că bărbații au înregistrat scoruri
mai mari decât femeile pe o Scală a înclinației către Plictiseală care
evaluează nevoia personală de provocare, stimulare și
diversitate (Watt și Ewing, 1996; Watt și Vodanovich, 1999).

S-a constatat că și plictiseala față de sexul cu același partener îi

afectează mai mult pe bărbați decât pe femei (Symons, 1992).

Acesta este menționat adesea de către psihologi ca „Efectul

Coolidge“. Anecdota poate fi inventată, dar se spune că fostul
președinte al SUA Calvin Coolidge ar fi replicat față de lauda soției
cu privire la natura înflăcărată a unui cocoș pe care-1 văzuseră,
spunându-i că cocoșul trebuie să fie atât de zburdalnic
deoarece sunt atât de multe găini dintre care poate să aleagă, într-
un limbaj mai profesional, Efectul Coolidge este folosit pentru a
descrie felul în care poate fi revitalizat un mascul plictisit din punct
de vedere sexual prin adăugarea unei noi femele în viața sa sexuală
(pentru o analiză, vezi Dewsbury, 1981). Sociobiologii cred că
această preferință pentru diversitate este parte a unei strategii mai
largi a reproducerii masculine de a insémina cât se poate de multe
femele (găini, ursoaice sau iepe). Faimosul biolog evoluționist
Edmund Wilson (1988, p. 65) credea că bărbații vor trăi inevitabil
un „efect de sațietate“ (interes sexual scăzut) dacă sunt constrânși la
monogamie. Alți cercetători au fost mai puțin siguri cu privire la
impactul asupra relațiilor strict sexuale, dar multi simt de acord că
bărbații doresc mai mult decât femeile o varietate de parteneri
sexuali (Apt și Hurlbert, 1992; Greer și Buss, 1994; Laumann et al.,
1994). Mai mult decât atât, unii cercetători au descoperit că bărbații
apreciază mai mult decât femeile atractivitatea fizică atunci când își
aleg un partener pe viață (Frazier și Esterly, 1990), că e mai probabil
să se angajeze în comportamente sexuale extraconjugale (Hurlbert,
1992) și că e mai probabil să justifice dorința sexuală pe baza
potențialului ei plăcut mai mult decât ca un rezultat al atașamentului
emoțional (Hill și Preston, 1996).

Este în curs o dezbatere cu privire la originea acestor

tendințe. Multi dintre autorii care au observat aceste

diferente au subliniat si condițiile culturale care au 3 ’ ’

ajutat la crearea lor (Regan și Berscheid, 1999). Cu toate acestea,

alții sunt mai dispuși să fie de acord cu Wilson, cum că dorințele sunt
înnăscute. Discursul popular în acest moment pare șă sprijine
explicațiile biologice mai mult decât pe cele culturale — deși
schimbarea practicilor culturale (cum ar fi creșterea acceptării
faptului ca femeile să „agațe“ bărbații) ar dezminți ideea că
aceste diferențe sunt, neapărat, induse biologic.

MAI POT, DECI, SĂ SARĂ SCÂNTEI DIN PUNCT DE VEDERE SEXUAL?

Cercetările arată că pasiunea sexuală se alimentează cu noutate,

mister și incertitudine — incluzând distanța fizică și psihică și chiar
pericolul și conflictul (Person, 1999). Familiaritatea modifică
pasiunea sexuală, dar trebuie să ne amintim că pasiunea nu este
același lucru cu satisfacția sexuală (Schwartz, 1994; Plaud et al.,
1997; O’Hanlon, 1981; Perkins și Hill, 1985; Dyer-Smith și Wesson,
1997).

O parte a problemei poate fi faptul că cel mai obișnuit mod în care

chestionează cercetătorii vitalitatea sexuală în cuplurile pe termen
lung este prin măsurarea frecvenței sexului. Dar cantitatea nu este
același lucru cu calitatea. Este, cu siguranță, mai ușor să afli de câte
ori a făcut sex un cuplu decât felul în care a fost simțit fiecare dintre
acele acte sexuale pentru fiecare membru al cuplului, dar noi
considerăm că această informație este la fel de importantă, dacă nu
chiar mai semnificativă.

O altă problemă cu privire la evaluare este faptul că e posibil ca cei

doi membri ai unui cuplu să nu simtă, neapărat, la fel cu privire la
viața lor sexuală. De cele mai multe ori, cuplurile au un apetit sexual
diferit și puncte de sațietate diferite (Clement, 2002, p. 243). Acest
lucru complică activitatea de evaluare a tipului de scântei, sau a
împlinirii, care ar trebui să existe într-o anumită relație. Terapeuții
lucrează adesea pentru a ajuta cuplul să găsească un „numitor
sexual comun“, astfel încât să poată crea un ritm și o intensitate care
țin seama de diferențele dintre membrii cuplului (Clement, 2002, p.
245). Cu toate acestea, Clement, un sexolog foarte respectat din
Germania, crede că dorințele de compromis duc adesea la o viață
sexuală mult mai plictisitoare

pentru cuplu. El crede că găsirea unui tipar în funcție de care fiecare

persoană își poate exercita potențialul erotic în propriul fel va
menține relația senzuală (Clement, 2002, p. 245).

Noi credem că întrebarea mai complicată este ce fac cuplurile pentru

a simți că viața sexuală chiar merită osteneala atunci când
realizează că în anumite momente va exista și sex care seamănă
mai mult cu pâinea cu unt decât cu decadența ciocolatei (Tunariu,
2004, p. 88). Cuplurile care înțeleg acest lucru și pot să rămână
apropiate emoțional chiar și atunci când sexul este plictisitor sunt în
cea mai bună poziție pentru a avea o viață sexuală în general
satisfăcătoare.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Apt, C și Hurlbert, D.F. (1992). The female sensation seeker and

marital sexuality. Journal of Sex and Marital Therapy, 18(3), 15-324.

Bograd, R. și Spilka, B. (1996). Self-disclosure and marital

satisfaction in mid-life and

late-life remarriages. International Journal of Aging and Human

Development, 42 (3), 161-172.

Clement, U. (2002). Sex in long-term relationships: A systematic

approach to sexual desire problems. Archives of Sexual Behavior,
31(3), 241-246.

Dewsbury, DA. (1981). Effects of novelty on copulatoiy behaviour:

The Coolidge effect and related phenomena. Psychological Bulletin,
89,464-482.

Dyer-Smith, M.B A. și Wesson, DA. (1997). Resource allocation

efficiency as an indicator of boredom, work performance and
absence. Ergonomics, 40(5), 515-521.

Frazier, PA. și Esterly, E. (1990). Correlates of relationship beliefs:

Gender, relationship experience and relationship satisfaction.
Journal of Social and Personal Relationships,

7,331-352.

Greer, A.E. și Buss, D.M. (1994). Tactics for promoting sexual

encounters. Journal of Sex Research, 31,185-201.
Hill, CA. și Preston, L.K. (1996). Individual differences in the
experience of sexual

motivation: theory and measurement of dispositional sexual motives.

Journal of Sex Research, 33, 27-45.

Hurlbert, D.F. (1992). Factors influencing a woman’s derision to end

an extramarital sexual relationship. Journal of Sex and Marital
Therapy, 18,104-113.

Hyde, J. și DeLamater, J. (2011). Understanding Human Sexuality,

ed. a U-a. McGrawHill, New York, NY.

Kaiser Family Foundation (1998). Sex in the Nineties:1998 National

Survey of Americans on Sex and Sexual Health. Menlo Park,
California, numărul de publicare: 1430.

Kaslow, F. și Robinson, J. (1996). Long-term satisfying marriages:

Perceptions of contributing factors. American Journal of Family
Therapy, 24 (2), 153-170.

Laumann, E.O., Gagnon, J.H., Michael, R.T. și Michaels, S. (1994).

The Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United
Sûtes. University of Chicago Press, Chicago.

Litvinoff, S. (1999). The Reiate Guide to Sex in Loving Relationships.

Vermilion, London. Mackey, RA-, Diemer, MA și O’Brien, BA. (2004).
Relational factors in understanding

satisfaction in the lasting relationships of same sex and heterosexual

couples. Journal of Homosexuality, 47(1), 111-136.

Northrup, C., Schwartz, P. și Witte, J. (2013). The Normal Bar The

Secrets of Extremely Happy Couples. Crown/Random House, New
York City, NY.
O’Hanlon, F. (1981). Boredom; Practical consequences and theory.
Acta Psychologica, 49, 53-82.

Perkins, R.E. și Hill, AB. (1985). Cognitive and affective aspects of

boredom. British Journal of Psychology, 76,221-234.

Person, E.S. (1999). The Sexual Century. Yale University Press,

New Haven and London. Plaud, JJ., Gaither, GA., Henderson, SA. și
Devitt, M.K. (1997). The long-term habituation

of sexual arousal in human males; à crossover design. Psychological

Record, 47, 385-399.

Regan, P.C. și Berscheid, E. (1999). Lust: What We Know About

Human Sexual Desire. Sage, California.

Ridley, C A. (2006). The ebb and flow of marital lust; A relational

approach. Journal of Sex ■ Research, 43,144-153.

Robinson, L. și Blanton, W. (1993). Marital strengths in enduring

marriages. Family Relations, 42, 38-45.

Schnarch, D.M. (1997). Passionate Marriage: Sex, Love, and

Intimacy in Emotionally Committed Relationships. Norton, New York.

Schwartz, P. (1994). Peer Marriage. Macmillan, New York.

Sundberg, N.D., Latkinc, A, Farmer, R. și Saoud, J. (1991). Boredom

inyoung adults: Gender and cultural comparisons. Journal of Cross-
Cultural Psychology, 22, 209-223.

Symöns, D. (1992). On the use and misuse of Darwinism in the

study of human behaviour, în Barkow, J.H., Cosmide, L. și Tooby, S
J. (eds) Ihe Adapted Mind; Evolutionaiy Psychology and the
Generation of Culture. Oxford University Press, Oxford, pp.137-162.
Tunariu, A (2004). Men in love: Living with sexual boredom. Sage
Family Studies Abstracts, 26(2).

Vondanovich, J. și Kass, S J. (1990). Age and gender differences in

boredom proneness. Journal of Social Behavior and Personality,
5,297-304.

Watt, J.D. și Blandiard, MJ. (1994). Boredom proneness and the

need for cognition. Journal of Research in Personality, 28,44-51.

Watt, J.D. și Ewing, J.E. (1996). Toward the development and

validation of a measure of sexual boredom. Journal of Sex
Research, 33,57-66.

Watt, J.D. și Vodanovich, SJ. (1999). Boredom proneness and

psychosocial development Journal of Psychology, 333,303-308.

Wilson, G.D. (1988). The sociobiological basis of sexual dysfunction.

în Cole, M. și Diyden,. W. (eds.) Sex Therapy in Britain. Open
University Press, Buckingham, pp. 49-68.

MITUL #16

BUNICA NU FACE SEX (Șl CRED CĂ NICI MAMA NU FACE)

Nu e nicio îndoială că ideea că părinții fac sex, ca să nu mai vorbim

despre bunici, are pentru cei mai multi

dintre noi un efect de „câh“ — fie că suntem copii, fie că suntem

adulți noi înșine. Cel puțin în cultura occidentală, preferăm, cumva,
să ne gândim la părinții noștri ca fiind asexuați, sau măcar interesați
doar de sexul pentru reproducere. Problema este că acest disconfort
de a ne gândi la părinții noștri se extinde asupra tuturor persoanelor
în vârstă și duce la presupunerea generalizată că sexul este doar
pentru cei tineri. Acest lucru este de-a dreptul ridicol.
în primul rând, sexul este un dar pentru toată viața și ar fi păcat dacă
oamenii ar începe să-și blocheze instinctele și dorințele doar pentru
că ar crede că au devenit prea bătrâni pentru a mai fi activi sexual.
Și apoi, prejudecățile noastre sunt în contradicție cu
realitatea. Studiile au arătat că, dacă oamenii sunt într-o relație,
este probabil ca ei să facă sex până când intervin problemele de
sănătate sau pierderea partenerului. Iar satisfacția este mare — 75%
dintre femei si 80% dintre bărbații

peste 75 de ani care făceau sex spuneau că obțin foarte multă

plăcere de pe urma lui (Waite ețal., 2009). Pare că perspectiva cu
privire la sexul dintre persoanele vârstnice s-a schimbat în ultimii ani;
un studiu a constatat că, în timp ce 60% dintre persoanele de peste
50 de ani credeau în 2004 că se acordă „prea multă atenție sexului“
în lume, doar 20% au fost de acord cu această afirmație în 2009

(Fisher, 2009). Să fii bătrân astăzi nu mai este același lucru cu a fi

bătrân cu foarte puțin timp înainte, iar sexul joacă un rol important în
privința acestui aspect.

VEȘTILE BUNE

Atenția acordată în ultimul timp sexului și îmbătrânirii înseamnă că

avem câteva date valide cu privire la ce

vi se pregătește celor care sunteți puțin sub 50 de ani, incluzând aici

informații de la un amplu studiu național randomizat (Fisher, 2009) și
de la un studiu realizat pe internet, mult mai mare (Northrup et al.,
2013).

AFECȚIUNEA

Două treimi dintre bărbații de peste 50 de ani și aproximativ jumătate

dintre femei spun că încă își mai sărută și își mai îmbrățișează
partenerul în public, iar 78% spun că încă se mai țin de mână, măcar
uneori (deși acest lucru devine mai puțin obișnuit odată cu vârsta
și cu durata relației). Dar dacă ne limităm la cuplurile cele mai
fericite, 73% dintre ei încă nu pot să-și țină mâinile departe unul de
celălalt, 74% schimbă săruturi pasionale cel puțin o dată pe
săptămână și 85% îi spun „te iubesc“ partenerului cel puțin o dată pe
săptămână. Nu este surprinzător că cifrele nu sunt atât de bune
pentru cuplurile care nu pretind că sunt foarte fericite — 38% dintre
cuplurile de peste 50 de ani care se descriu ca nefericite sau mai
puțin fericite nu se sărută pasional niciodată (Northrup et al., 2009).

RAPORTURILE SEXUALE

Studiile diferă destul de mult în ceea ce privește frecvența reală a

raporturilor sexuale pentru cuplurile de peste 50 de ani și este
important să împărțim cifrele lor pe decenii, având în vedere că
există schimbări în decursul timpului. Deși sexul există în viața celor
mai multe persoane în vârstă, nu este nicio îndoială că avansarea în
vârstă influențează dorința și comportamentul. Frecvența începe să
coboare oarecum la vârsta de 50 de ani, descrește ușor la 60 de ani
și este în picaj, și pentru bărbați, și pentru femei, la 70 (Fisher,
2010). Cu toate acestea, un studiu pe persoane de la 80 la 102
ani care aveau o stare de sănătate bună a constatat că 62% dintre
bărbați si 30% dintre femei încă mai întrețineau raporturi sexuale. Și
ceea ce este și mai liniștitor, 8 din 10 respondenți spuneau că aveau
orgasme în timpul raporturilor sexuale de obicei sau întotdeauna
(Bretschneider și McCoy, 1988). în general, fericirea sexuală era
posibilă dacă persoana în vârstă avea un partener, era sănătoasă
și partenerul avea o stare bună de sănătate (Fisher, 2009).

JOCURILE SEXUALE

Și mai multe vești bune — persoanele vârstnice nu sunt lipsite de

imaginație în pat. într-un studiu, 60% dintre femeile de peste 50 de
ani și 40% dintre bărbați spuneau că folosesc jucării sexuale. Acest
luciu are sens atât pentru că jucăriile sexuale au devenit
răspândite și sunt ușor de cumpărat fie on-line, fie off-line, dar
și pentru că, atunci când oamenii ajung la 80-90 de ani, partenerii
devin mai puțin disponibili, iar ajutoarele sexuale sunt din ce în ce
mai utile.

PĂRȚILE CORPULUI

Deși femeile au mai puțină lubrifiere pe măsură ce îmbătrânesc,

clitorisul — principalul loc al orgasmului — rămâne intact și nu este
prea mult deranjat de îmbătrânire. Bărbații încep să aibă mai multe
probleme de erecție pe măsură ce îmbătrânesc, dar cei mai multi nu
au probleme grave până pe la 70 de ani. Și, chiar mai bine, cele mai
multe dintre aceste inconveniente pot fi corectate cu medicamente
sau alte intervenții. Bărbaților le ia mai mult să aibă un orgasm mai
târziu în viață, dar cele mai multe femei nu se plâng în legătură cu
acest lucru (Hyde și DeLamater, 2011).

VEȘTILE CARE NE READUC

CU PICIOARELE PE PĂMÂNT

Rata raporturilor sexuale după 70 de ani chiar o ia în jos. Există, de

asemenea, anumite indicii că sexul devine un pic banal atunci când
relațiile îmbătrânesc. Atunci când persoanele care erau într-o relație
de mai mult de 21 de ani au fost întrebate dacă au simțit
că partenerul lor făcea adesea sex cu ele dintr-un sentiment de
obligație, aproape 50% au răspuns cu „da“ (Northrup et al., 2013).
Acest lucru poate fi din cauză că scânteile au părăsit relația, dar
poate fi doar o favoare pe care partenerii îndelungați o fac unul
pentru celălalt atunci când o persoană este interesată, iar cealaltă
nu.

Există, însă, mai multe lucruri care interferează cu dorința și/sau

capacitatea sexuală a unor femei și bărbați în vârstă.

MENOPAUZA Șl DINCOLO DE EA
Numele generic al perioadei de la 40 la 50 de ani, când există
schimbări hormonale semnificative la bărbați și la femei, este cel de
vârstă critică. Versiunea feminină se numește perimenopauză
(începutul sfârșitului menstruației) și menopauză
(oprirea menstruației). Hormonii se schimbă treptat într-o perioadă
de câțiva ani — nu într-un moment brusc. Menopauza este stresantă
pentru unele femei și este doar un eveniment temperat pentru altele.
Schimbările hormonale le provoacă unor femei transpirații
nocturne, schimbări ale dispoziției, insomnie și chiar irascibili-tate.
Aceasta poate fi indusă în mod artificial la femeile tinere din cauza
endometriozei, a cancerului sau a altor probleme care necesită
îndepărtarea uterului și, mai important, a ovarelor. Aceste operații o
trimit pe femeie la menopauză — dar, deoarece nu este o trecere
treptată, efectele pot fi temporar dramatice. Din nefericire,
unele femei au simptome un deceniu sau chiar mai mult.

Dar menopauza nu este neapărat un adversar al dorinței sexuale și

cele mai multe femei se confruntă cu aceste schimbări fără să-și
piardă interesul sexual. Cercetările arată că, în timp ce unii dintre
hormonii care influențează direct excitarea sexuală descresc
(deși nu dispar, neapărat, deoarece glandele suprarenale continuă
să secrete androgen), alți factori, cum ar fi dezirabilitatea relației,
sănătatea mentală si starea generală de sănătate, joacă un rol mult
mai important în faptul că femeile sunt sau nu interesate, în
continuare, de contactul sexual (Hayes et ăL, 2008).

Un lucru cu care se confruntă multe femei mai în vârstă este lipsa de

lubrifiere vaginală. în timpul și după menopauză, hormonii care
controlează producerea secrețiilor vaginale în timpul excitării sexuale
se diminuează. Acest lucru poate să însemne că sexul este
dureros, iar raportul sexual este simțit ca abraziv. Vestea bună este
că două treimi dintre femei nu au parte de probleme vaginale
(Agency for Healthcare Research and Quality, 2005). Unele femei
folosesc terapia cu estrogen, pentru a crește lubrifierea, dar pot
folosi și o serie de lubrifianți care sunt disponibili în comerț. Se
presupune că aceste produse nu s-ar vinde atât de bine dacă
femeile în vârstă ar fi neinteresate de sex.

Șl BĂRBAȚII TREC PRINTR-0 SCHIMBARE

Și bărbații trec prin schimbări hormonale pentru care trebuie să

compenseze. Nivelurile de testosteron scad treptat de-a lungul anilor
(Schiavi, 1990). Se știe că-testosteronul este responsabil cel puțin
pentru o parte a apetitului nostru sexual, iar o scădere a acestui
hormon masculin poate duce la o scădere a dorinței. Atât bărbaților,
cât și femeilor li se prescrie uneori testosteron în plus, dar există
discuții dacă nu cumva acesta este prescris prea mult (Chu și Lobo,
2004; Wamock et al., 1997). Câteva cercetări importante arată că,
de fapt, doar la 1 din 20 de bărbați de 70 de ani și foarte rar
la bărbații tineri apare un „T scăzut“ (Wu et al., 2010).

(Vezi Mitul #5 pentru o analiză în profunzime cu privire la

testosteron.)

Nu există nicio îndoială, însă, că, pe măsură ce bărbații

îmbătrânesc, scade într-o oarecare măsură fluxul de sânge de la
nivelul penisului (ceea ce este diferit la bărbați diferiți), iar erecțiile nu
mai sunt atât de puternice pe cât erau cândva (Waite et al.,
2009). Până la vârsta de 70 de ani, 56% dintre bărbați au probleme
de erecție (Fisher, 2009). Medicamentele pentru disfuncția erectilă
au venit în ajutorul celor mai multi bărbați — iar pentru bărbații care
nu pot lua aceste medicamente există o diversitate de alte moduri de
a obține erecția, inclusiv implanturi și injecții

nedureroase. (Știm că este greu de crezut că injecțiile sunt

nedureroase, dar acesta este lucrul pe care ni l-au spus bărbații care
și le-au făcut.)

Deși există, în mod clar, anumite probleme fizice, cercetările

sugerează că satisfacția generală are legătură cu o combinație de
aspecte fizice și psihologice. Un studiu din 2007 care a folosit un
eșantion aleatoriu de

persoane de 45 de ani și mai mult a constatat că motivele pentru

încetarea sau limitarea sexului includeau influența medicației, artrita,
atacul cerebral și problemele cu inima, dar și depresia, atitudinea
generală față de sexualitate și lipsa unui partener (DeLamater și
Moorman, 2007). Un studiu realizat de Schiavi și colab. (1994) pe
bărbați între 45 și 74 de ani a constatat că cei care aveau relații
bune erau foarte satisfăcuti

cu viața lor sexuală; existau, însă, unele constrângeri care puteau

interveni, cum ar fi disfuncția erectilă sau lipsa informațiilor potrivite
despre sex. Deși anumiți oameni au o viață sexuală extraordinară
până la o vârstă foarte înaintată, există probleme fizice care chiar
pot să înceapă să compromită plăcerea sau capacitatea și, ca să
înrăutățească lucrurile și mai mult, medicația pentru aceste probleme
poate afecta nivelul de excitație. Doar o pătrime dintre bărbații și
femeile de peste 70 de ani indică o satisfacție deplină în ceea ce
privește viața lor sexuală (Fisher, 2009).

ASPECTE CULTURALE

Atitudinile personale și culturale cu privire la sex par, de asemenea,

că influențează persoanele în vârstă mai mult decât pe cele tinere.
Să luăm ca standard al atractivității sexuale obsesia noastră pentru
corpurile

tinere. Aceasta poate influența sentimentele și bucuria față de

propria sexualitate atât la bărbați, cât și la femei. Un studiu a
constatat că dorința pentru sex a femeilor de vârstă mijlocie,
frecvența orgasmului și frecvența comportamentului sexual erau
dependente de cât se simțeau de atractive și nu de ceva legat de
menopauză (Koch et al., 2005). Unii sociologi cred că persoanele
în vârstă sunt victime ale unui efect de contrast — faptul că sunt
bombardate tot timpul cu imaginile unor persoane tinere care arată
bine le poate face pe persoanele în vârstă să se simtă mai rău față
de ele însele (Kenrick și

Gutierres, 1980). Cu toate acestea, un studiu a arătat că 53% dintre

femeile de peste 75 de ani și 63% dintre bărbații de aceeași vârstă
au spus că sunt puternic atrași de partenerii lor (AARP, 1999).

Credem că, deoarece apar imagini ale senzualității pentru bărbați și

femei mai în vârstă (gândiți-vă la reclamele pentru Viagra și Cialis) și
deoarece progresele medicale au mărit durata de viață sănătoasă,
frecvența actelor si satisfacția fată de sex vor continua să crească

pentru persoanele mai în vârstă.

0 VIATĂ MAI BUNĂ SI MAI ÎNDELUNGATĂ

Dacă-ti iubești bunica, vrei ca ea să facă sex. Cercetările arată că va

fi mai fericită, mai sănătoasă și va trăi mai mult dacă are orgasme
(Persson, 1980, Davey Smith et al., 1997). Acest lucru este adevărat
și pentru bunic. De fapt, un studiu longitudinal efectuat pe bărbați a
descoperit o corelație între faptul că aveau orgasm o dată pe
săptămână și o rată semnificativ mai mare de supraviețuire. Iar
bărbații care aveau două orgasme pe săptămână erau marii
câștigători ai loteriei longevității

(Davey Smith et al., 1997). Mai mult, un studiu pe bărbați mai în

vârstă a constatat că cei care făceau sex de cel puțin două ori pe
săptămână erau cel mai puțin susceptibili să aibă atacuri de cord
(Hall et ăl., 2010). Sexul le-a adus atât beneficii fizice, cât și psihice
— participanții au spus că sexul i-a făcut să se simtă mai doriți, mai
necesari și că, la fel ca noi toți, râvneau la schimbul de
afecțiune care apare în timpul momentelor sexuale.
Desigur, există un avertisment în legătură cu toate acestea și acesta
este că vârsta nu furnizează nicio protecție împotriva ITS (infecțiilor
cu transmitere sexuală) și că persoanele în vârstă trebuie să
practice și ele sexul protejat. Adultii în vârstă au crescut înainte chiar
ca această expresie să existe și multi dintre cei care se trezesc
divorțați sau văduvi la finalul unei relații
îndelungate sunt nepregătiți pentru o lume în care ITS sunt atât de
dese. Așadar, înainte ca bunica sau bunicul să înceapă să-și dea
întâlniri, cineva ar trebui să-l/s-o ia deoparte și să discute despre
importanța prezervativelor.

Credem că valorile înregistrate de adultii în vârstă cu o viață sexuală

activă vor continua să crească, atât în ceea ce privește frecvența,
cât și satisfacția. Factorii culturali și personali influențează enorm
sexualitatea și îmbătrânirea și, așa cum am menționat la începutul
acestui capitol, cultura noastră nu numai că devine pozitivă cu privire
la sex, dar devine mai confortabilă față de faptul că suntem cu toții
activi din punct de vedere sexual până la o vârstă înaintată.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Agency for Healthcare Research and Quality (2005). Management of

menopause related

symptoms. http://archive.ahrq.gnv/glinic/gpcsTims/mpnogum.htm
(accesat pe 12 august 2014).

AARP (1999). AARP/Modem Maturity Survey. Prepared by NFO

Research for AARP. http://
assets.aarp.org/rgcenter/health/mmsexsurvey.pdf (accesat pe 12
august 2014).

Bretschneider, J. și McCoy, N. (1988). Sexual interest and behavior

in healthy 80-102 year olds. Archives of Sexual Behavior, 109-130.

Chu, M. și Lobo, R. (2004). Formulations and use of androgens in

women. Journal of Family Practice, 53, s3.
Davey Smith, G., Frankel, S. și Yarnell, J. (1997). Sex and death:
Are they related? Findings from the Caerphilly Cohort study. British
Medical Journal, 315,1641-1644.

DeLamater, J. și Moorman, S. (2007). Sexual behavior in later life.

Journal of Aging and Health, 19, 921-925.

Fisher, L.L. (2010). Sex, Romance and Relationships: AARP Survey

ofMidlife and Older Adults. AARP, Washington DC.
http://assets.aarp.org/rgcenter/general/siT_09.pdf (accesat pe 12
august 2014).

Hall, S-, Shackelton, R., Rosen, R.C. și Araujo, A.B. (2010). Sexual
activity, erectile

dysfunction, and incident cardiovascular events. American Journal of

Cardiology, 105,192-197.

Hayes, R.D., Dennerstein, L., Bennett, C.M., Sidat, M„ Gurrin, L.C. și

Fairley, C.K. (2008). Risk factors for female sexual dysfunction in the
general population: Exploring factors associated with low sexual
functioning and sexual distress. Journal of Sexual Medicine, 5,1681-
1693.

Hyde, J. și DeLamater, J. (2011). Understanding Human Sexuality,

ed. a 11-a. McGraw Hill, New York.

Kenrick, D.T. și Gutierres, S.E. (1980). Contrast effects and

judgments of physical

attractiveness: When beauty becomes a social problem. Journal of

Personality and Social Behavior, 33,131-140.

Koch, P., Mansfield, P., Thurau, D. și Caiy, M. (2005). Feeling

frumpy: The relationship
between body image and sexual response changes in middle aged
women- Journal of Sex Research, 42,215-223.

Northrup, C., Schwartz, P. și Witte, J. (2013). The Normal Bar:

Secrets of Extremely Happy Couples. Crown, Random House, New
York.

Persson, G. (1980). Sexuality in a 70-year-old urban population.

Journal of Psychosomatic Research, 24(6), 335-342.

Schiavi, R. (1990). Sexuality in aging men. Annual Review of Sex

Research, 1,227-250. Schiavi, R.C., Mandeli, J. și Schreiner-Engel,
P. (1994). Sexual satisfaction in healthy aging

men. Journal of Sex and Marital Therapy, 20 (1), 3-13.

Waite, L.J., Laumann, E.O., Das, A. și Schümm, L.P. (2009).

Sexuality: Measures of

partnerships, practices, attitudes and problems in the National Social

Life, Health and Aging Study. Journal of Gerontology: Social
Sciences, 64B, 156-166.

Warnock, J., Bundren, J. și Davod, W. (1997) Female hypoactive

sexual desire disorder due to androgen deficiency: Clinical and
psychometric issues. Psychopharmacology Bulletin, 33,761-766.

Wu, F.C., Tajar, A., Beynon, J.M., Pye, S.R., Silman, A.J., Finn, J.D.,
et aL (2010).

Identification of late onset hypogonadism in middle-aged and elderly

men. New England Journal of Medicine, 363,123-135.

MITUL #17

TINERII SUNT SĂLBATICI DIN PUNCT DE VEDERE

SEXUAL, PROMISCUI Șl IRESPONSABILI
Nu cu mult timp în urmă a fost publicat un studiu

despre comportamentul sexual al adolescenților, de

către Centrele de Prevenire și Control al Bolilor (Centers

for Disease Control and Prevention — CDC), care

conținea o mulțime de informații despre ce fac tinerii

între 15 și 24 de ani în dormitor (sau poate pe bancheta

din spate a mașinii). Aceia dintre noi care lucrează în

domeniul sănătății sexuale eram destul de entuziasmați » >

să obținem aceste informații deoarece, deși societatea noastră e

obsedată de ideea comportamentului sexual al adolescenților, avem
tendința de a ne fi teamă să-i întrebăm pe tineri ce fac în realitate.
(Unii părinți chiar au protestat față de chestionarele despre sexul
la adolescenți, de teamă că punerea întrebărilor le va da copiilor lor
noi idei pe care ei ar putea să le încerce.) Acest sondaj particular a
întrebat despre sexul oral, vaginal și anal; folosirea contracepției;
comportamente sexuale cu parteneri de același sex și chiar și
despre atitudinile față de sex, sarcină și controlul contracepției. Dar
mass-media s-a fixat pe un singur lucru — o statistică ce constata că
a crescut numărul adolescenților care nu se angajaseră în niciun tip
de comportament sexual cu altă persoană.

Titlurile de pe prima pagină declarau: „Mai multi adolescenți așteaptă

mai mult înainte de a face sex“, „Mai multi adolescenți care amână“
și, preferata noastră dintr-o publicație britanică, „Fără sex, vă rugăm,
suntem americani“. Ziariștii și experții intervievați pentru aceste

articole păreau să fie de acord că aceasta era o veste bună și că

adulții, în special părinții, ar trebui să fie încântați, în editorialul său
despre monogamie din New York Times, Ross Douthat (2011) a
mers până la a spune că aceste statistici erau vești bune pentru toți
conservatorii.

Raportul Comportamentul sexual, atracția sexuală și identitatea

sexuală în Statele Unite: date din Studiul național cu privire la
evoluția familiei în perioada 20Û6-2008 (la care ne vom referi în
continuare prin sintagma Comportamentul sexual în perioada 2006-
2008), a constatat că 29% dintre femei si 27% dintre bărbații

cu'vârsta între 15 si 24 de ani au declarat că nu au avut

niciodată contact sexual cu altă persoană. Aceasta a fost o

schimbare mică, dar semnificativă statistic față.de 2002, când se
înregistra 22%, atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Este
important de remarcat, însă, că această mică schimbare era
semnificativă din punct de vedere statistic doar atunci când era luat
în considerare întregul eșantion de la 15 la 24 de ani. Atunci când se
investigau două grupuri separate —15-19 ani și 20-24 de ani — nu
mai era semnificativă (și haideți să recunoaștem, atunci când vorbim
despre felul în care ne raportăm la tineri și la sex, este o diferență ca
de la cer la pământ între un adolescent de 16 ani și imul de 23). Mai
important este faptul că această statistică se referă doar la acei tineri
care nu au avut niciodată contact sexual (prin care cercetătorul
înțelegea sex oral, anal sau vaginal) cu o altă persoană; procentul
tinerilor care făcuseră sex vaginal, de exemplu, era neschimbat față
de 2002 și habar n-avem dacă cei „virgini“ se sărutaseră,
se mângâiaseră sau se giugiuliseră în vreun fel (Chandra et al.,
2011).

Este adevărat că acești tineri care se încadrează

în categoria „niciun act sexual de niciun fel“ sunt protejați de infecții

cu transmitere sexuală (ITS) și de

sarcină. Dar nu credem că acesta este motivul pentru care mass-

media s-a concentrat pe această constatare și péntru care unul
dintre experți declara că este „un progres extraordinar într-o
problemă socială pe care multi o credeau cândva de nerezolvat“.
Atunci când este vorba despre comportamentul sexual al
adolescenților, societatea noastră pare să fie blocată pe ideea că
singura informație valoroasă este cea care se referă la viata

adolescentină lipsită complet de sex.

Pentru a sprijini această idee — conform căreia comportamentul

sexual în rândul adolescenților este în mod inerent rău — societatea
noastră a zugrăvit un tablou al tinerilor ca fiind niște persoane pline
de hormoni care-și asumă riscuri și în care nu se poate avea
încredere că pot lua o decizie bună cu privire la sex. Și, cu toate că
este adevărat că este mai probabil ca adolescenții să-și
asume riscuri în viață mai mult decât adulții mai copți,
această viziune asupra lor ca fiind complet iresponsabili atunci când
vine vorba despre sex este, pur și simplu, un mit.

O privire mai atentă la acest studiu și la altele arată că multi

adolescenți și tineri iau decizii responsabile; amână sexul, au relativ
puțini parteneri, intră în relații adevărate și folosesc mijloace
contraceptive. Și cu toate acestea, noi, adulții, le acordăm atât de
puțină încredere că s-ar putea comporta, în multe felini, mai bine
decât noi.

DECI, CE FAC, DE FAPT?

în conformitate cu Adolescenții din Statele Unite:

activitatea sexuală, folosirea contraceptivelor și graviditatea,

Sondajul național al evoluției familiei în perioada 2006-2008, un alt
raport bazat pe date din NSFG

(National Survey of Family Growth), 42% dintre femeile care nu au

fost căsătorite niciodată si 43% dintre

bărbații care nu au fost căsătoriți niciodată au făcut sex

vaginal în timpul vieții lor. Acest număr nu s-a schimbat față de 2002;
cu toate acestea, până în 2002 a existat un declin constant al
procentului femeilor între 15 și 19 ani, necăsătorite, care au avut
raport sexual vaginal, acesta fiind în scădere de la 51% în 1988 la
49% în 1995, până la 46% în 2002. în mod similar, procentul
bărbaților care nu au fost căsătoriți niciodată și care au făcut
sex vaginal a scăzut de la 60% în 1988 la 55% în 1995, până la 45%
în 2002, dar apoi nu a mai scăzut din nou (Martinez et aL, 2011).

Există o mulțime de teorii cu privire la motivul pentru care numărul

tinerilor care făceau sex a început să scadă în perioada respectivă.
Unii susțin că acesta a fost momentul în care societatea a început să
devină foarte conștientă de riscurile de infectare cu HIV; o astfel de
viață amenințată de ITS a schimbat regulile jocului pentru
adolescenți. Alții acreditează educația sexuală, în timp ce alții încă
mai susțin, fără nicio umbră de îndoială, programele de abstinență
până la căsătorie. O mamă a unui adolescent cu care stăteam
de vorbă a susținut în glumă că totul se datorează jocurilor video —
dacă adolescenții stau, de fapt, 30 de ore pe săptămână cu nasul în
calculator, când ar mai avea timp să facă si sex?

Alții au sugerat că adolescenții fac, în loc, pur și simplu, alte feluri de

sex (oral sau anal). Comportamentul sexual în perioada 2006-2008 a
constatat că sexul anal este relativ rar (11% dintre femei și 10%
dintre bărbații între 15 și 19 ani declară că se angajează în sex anal
cu un partener de sex opus și 1% dintre bărbații de această vârstă
declară că fac acest lucru cu un partener de același sex). Același
studiu a

constatat că sexul oral este destul de obișnuit — 27% dintre băieții

de 15 ani si 23% dintre fetele de 15 ani au

făcut sex oral cu un partener de sex opus, iar la vârsta de 18 și 19

ani aceste cifre sar la 70% pentru băieți și 63% pentru fete. în plus,
7% dintre fete și 2% dintre băieții între 15 si 19 ani declară că au
făcut sex oral cu un
partener de același sex

Ziariștii și experții au perorat multe teorii cu privire la evoluția sexului

oral printre adolescenți; cele mai multe dintre ele, negative. Unii
spun că adolescenții folosesc sexul oral ca să evite sexul vaginal și,
prin urmare, să prevină sarcina și să îndeplinească speranțele
societății de a rămâne virgini. Alții sugerează că sexul oral
este acum un fel de semn distinctiv, iar adolescenții îl folosesc
pentru a câștiga popularitate și prestigiu. Și mai sunt și alții care s-au
referit la el (cu teamă în vocile lor, ne imaginăm) ca la o „trecere“
către sexul vaginal.

Dar acestea sunt doar speculații extravagante. Nu știm nici măcar

dacă chiar există o creștere a acestor comportamente, deoarece de-
abia am început să întrebăm despre ele; în 2002 a fost pentru prima
oară când au fost incluse în NSFG întrebări despre sexul oral și dè-
atunci n-a existat nicio schimbare semnificativă din punct de
vedere statistic. Cât despre teoria conform căreia adolescenții fac
sex oral în locul sexului vaginal pentru a-și păstra castitatea, cifrele
nu par să susțină acest lucru, având în vedere că doar 7% dintre
fetele între 15 și 19 ani și 9% dintre băieții cu vârsta între 15 si 19 ani
au declarat că

au făcut sex oral, dar nu au făcut sex vaginal. De fapt, doar 50%
dintre tinerii cu vârsta între 15 și 24 de ani au declarat că au făcut
sex oral înainte de a face sex vaginal.

Probabil că nu va fi nicio surpriză pentru nimeni faptul că cel mai

obișnuit comportament sexual printre adolescenți este masturbarea
solitară. Chestionarul național al comportamentului și sănătății
sexuale

(National Survey of Sexual Health and Behavior — NSSHB), pentru

care cercetătorii de la Universitatea din Indiana au chestionat un
eșantion reprezentativ al indivizilor cu vârsta de 14-94 de ani cu
privire la o gamă largă de comportamente sexuale, a constatat că
48% dintre adolescenții cu vârsta de 14-17 ani s-au angajat
în masturbare solitară pe parcursul vieții lor, comparativ cu 22% care
au făcut sex oral altora, 19% cărora li s-a făcut sex oral, 23% care
au avut raporturi sexuale vaginale și 5% care au avut raporturi
sexuale anale (Fortenberry et al., 2010).

CÂND ÎNCEP?

O parte a mitului despre adolescenții care fac prostii în dormitor este

și ideea că încep să facă sex la vârste din ce în ce mai fragede. Am
auzit cu toții poveștile despre copii de 12 ani prinși făcând sex la
școală, care au provocat fiori pe șira spinării fiecărui părinte de
gimnaziu de peste tot, dar, în cea mai mare parte, çei mai tineri
adolescenți nu fac lucrul acesta. Comportamentul sexual în perioada
2006-2008 a constatat că proporția de femei care s-a angajat în sex
vaginal crește constant odată cu vârsta; 23% la 15 ani, 34% la 16
ani, 44% la 17 ani și 62% la 18-19 ani. Cifrele sunt similare atunci
când vine vorba despre sexul oral (așa cum am menționat
mai devreme) și sar de la 23% printre fetele de 15 ani la 63% printre
femeile cu vârsta de 18 și 19 ani. Și bărbații devin mai experimentați
odată cu vârsta. Proporția bărbaților care au raporturi sexuale
vaginale sare de la 21% la 15 ani la 66% la 18 și 19 ani și, în timp ce
27% dintre băieții de 15 ani au făcut sex oral, până când ajung la
18 și 19 ani au făcut-o 70% dintre ei.

Deși există unii oameni care cred că sexul nu este ni-

ciodată în regulă în afara căsătoriei, indiferent de vârstă, atunci când

vine vorba despre acceptarea socială a comportamentului sexual,
stabilim standarde foarte diferite pentru un adolescent de 15 ani față
de cele pentru unul de 18 ani. Adolescenții din Statele Unite
sugerează că si adolescenții înșiși sunt de acord cu aceste
standarde:

68% dintre adolescenți și 60% dintre adolescente au fost de acord

că este în regulă pentru tinerii necăsătoriți de 18 ani să facă sex
dacă au o afecțiune puternică unul fată de celălalt, dar numai 39%
dintre băieți si 27% dintre fete au spus același lucru despre
adolescenții de 16 ani. (Ca o dovadă că adolescenții se poartă în
conformitate cu convingerile lor, procentajul de adolescenți care au
raporturi sexuale vaginale la 16 ani se potrivește destul de bine cu
aceste cifre.)

CINE SUNT PARTENERA LOR?

în timp ce adolescenții de astăzi sunt descriși adesea ca fiind

incapabili sau nedoritori să se lege cu adevărat de o altă persoană și
ca fiind interesați de sex, dar nu de relații, datele sugerează, încă o
dată, altceva. De fapt, doar 14% dintre fete și 25% dintre băieți și-
au descris primul partener ca fiind „doar prieten“ sau doar o
persoană pe care au cunoscut-o întâmplător.

Și, în conformitate cu Adolescenții din Statele Unite, cel mai obișnuit

prim partener pentru raporturi sexuale vaginale (declarat de 72%
dintre fete și de 56% dintre băieți) este cineva cu care au o „relație
stabilă“. în conformitate cu NSSHB, mai mult de două treimi
dintre fetele cu vârsta de 14-17 ani au declarat că ultima oară când li
s-a făcut sex oral, au oferit sex oral sau au avut

un raport sexual penis-vagin, partenerul lor a fost un prieten/o

prietenă intimă. 0 proporție substanțială de băieți (49%), însă, au
declarat că li s-a făcut sex oral de către un alt partener decât
prietenul/prietena intim/ă.

Adolescenții zilelor noastre nu ies în fiecare weekend căutând pe

cineva nou. Adolescenții din Statele Unite (care și-a limitat datele la
raporturile sexuale vaginale) a constatat că multi adolescenți (26%
dintre fete și 29% dintre băieți) au avut doi parteneri în timpul vieții
și doar câțiva (14% dintre fete și 16% dintre băieți) au avut mai mult
de patru parteneri pe parcursul vieții. Numărul partenerilor nu crește
în mod drastic atunci când se iau în calcul și sexul oral și anal.
Comportamentul sexual în perioada 2006-2008 a constatat că 23%
dintre adolescenții de 15-19 ani au avut im partener de sex oral pe
parcursul vieții, 8% au avut doi, 16% au avut de la trei la șase
parteneri, 4% au avut între șapte și 14 parteneri și doar 1% au avut
mai mult de 15.

CÂT DE DES FAC CEVA?

Se pare că tinerii nu fac sex chiar atât de frecvent. Comportamentul

sexual în perioada 2006-2008 a constatat că, în timp ce 42% dintre
adolescenții care nu au fost niciodată căsătoriți au avut raporturi
sexuale vaginale, doar 30% au făcut acest lucru în cele 3 luni de
dinaintea studiului și doar 25% au făcut sex în luna anterioară.
NSSHB are constatări similare: 21% dintre toți adolescenții cu vârsta
de 14-17 ani s-au angajat în raporturi sexuale vaginale pe parcursul
vieții, dar numai 14% au făcut acest lucru în cele 90 de zile de
dinaintea studiului.

BINE, DAR SE PROTEJEAZĂ?

S-ar putea argumenta că, deși adolescenții nu fac sex ca iepurii,

sunt expuși la riscuri de fiecare dată când fac sex. Este adevărat că
orice activitate sexuală prezintă riscul potențial de sarcină și ITS, dar
vestea bună e că multi adolescenți își iau măsurile de precauție
adecvate. De fapt, atunci când este vorba despre a se proteja
de sarcină și de boli, tinerii au tendința să se poarte mai bine decât
omologii lor adulți.

Adolescenții din Statele Unite a constatat că 84% dintre

adolescentele active sexual care nu au fost niciodată căsătorite au
folosit mijloace contraceptive la cel mai recent raport sexual al lor;
55% au folosit prezervativul, 31% anticoncepționale și 21% au folosit
și prezervativ și o metodă hormonală (anticoncepționalele,
contraceptivele injectabile, plasturele contraceptiv și inelul vaginal
sunt, toate, metode hormonale). Bărbații activi sexual care nu au fost
căsătoriți niciodată declară rate si
mai mari de folosire a mijloacelor contraceptive; 93% au folosit o
anumită metodă la ultimul raport sexual, cu 79% utilizând
prezervativul, 39% pilula și 35% și prezervativul și o metodă
hormonală.

Și datele cu privire la folosirea mijloacelor contraceptive la primul

raport sexual au fost încurajatoare, având în vedere că 78% dintre
adolescentele active

sexual care nu au fost niciodată căsătorite si 87% dintre >

adolescenții de aceeași vârstă au folosit o anumită

metodă contraceptivă prima oară când au avut raport sexual vaginal.

Acest lucru este deosebit de important din punct de vedere statistic,
deoarece cercetările arată că folosirea mijloacelor contraceptive
prima oară când se face sex este un bun indicator pentru
folosirea ulterioară. De fapt, Adolescenții din Statele Unite a

constatat că adolescentele sunt de aproape două ori mai

susceptibile să nască o dată înainte de vârsta de 20 de ani dacă nu
folosesc o metodă contraceptivă Ia primul lor raport sexual.

Și veștile cu privire la folosirea prezervativului simt bune; 95% dintre

adolescenții activi sexual care nu au fost niciodată căsătoriți declară
că au folosit un prezervativ la un moment dat si este cea mai
obișnuită metodă

contraceptivă folosită atât la primul raport sexual, cât și la cel mai

recent. Folosirea prezervativului la primul raport sexual printre
bărbații activi sexual care nu au fost căsătoriți niciodată a crescut, de
fapt, de la 71% în 2002 la 82% în 2006-2008. Probabil că cea mai
impresionantă statistică cu privire la prezervative, însă, este cea cu
privire la bărbații care nu au fost căsătoriți niciodată si care au făcut
sex în luna de dinaintea studiului:
71% dintre bărbați au folosit prezervative în 100% din cazuri.
Desigur, ne-am dori ca acel număr să fie mai aproape de 100%
dintre bărbați în 100% din cazuri (și cu siguranță ne-am dori să
vedem o îmbunătățire și la corespondentele lor feminine, dintre care
doar 51% pot spune același lucru), dar este un început bun.

Acestea fiind spuse, nu au fost modificări semnificative ale proporției

de adolescente sau adolescenți care au folosit mijloace
contraceptive la primul raport sexual sau la cel mai recent. De fapt,
creșterea utilizării mijloacelor contraceptive observată între 1995 și
2002 nu a mai continuat. Ne-am putea întreba dacă
sublinierea exclusivă și aparent de neclintit de către noi a ideii
ca adolescenții să evite (sau să amâne) activitatea sexuală nu s-a
pus în calea încurajării adolescenților să fie responsabili atunci când
devin activi sexual.

SĂ CONTINUĂM SĂ DEMONSTRĂM

CĂ ACEST MIT ESTE GREȘIT

Mitul adolescenților sălbatici, înnebuniți după sex și iresponsabili nu

este decât atât — un mit, și este unul periculos, pentru că nu ne-am
dori niciodată ca un adolescent să se conformeze perspectivei
negative și prost informate a societății despre el/ea. Pentru cei dintre
voi care citiți această carte si aveți între 15 si 24 de ani, să ne oprim
o clipă pentru a vă felicita pentru că vă purtați mai bine decât cred
sau se așteaptă cei mai multi adulți că v-ați purta, și dacă tot suntem
aici, felicitări pentru că vă comportați mai bine decât multi adulți.

Acestea fiind spuse, trebuie să ne mai oprim o clipă, să vă amintim

că SUA (dar și alte țări) au încă rate ridicol de înalte de sarcini
nedorite (atât printre adolescenți, cât și printre adulți) și de ITS.
Credem că vă puteți descurca mai bine — mai ales atunci când
este vorba despre prezervative și alte forme de contracepție care
trebuie să fie folosite consecvent (de fiecare dată) și corect (așa cum
trebuie) — și să dovediți, o dată pentru totdeauna, că adulții vă
receptează în mod greșit: adolescenții nu sunt maniaci sexual
sălbatici și nebuni, sunt persoane raționale și responsabile care intră
în relații sexuale mature și sănătoase.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Brown, D. (2011). A sweeping survey of Americans’ sexual behavior.

The Washington Post (4 martie).

Chandra, A., Mosher, W.D., Copen, C. și Sionean, C. (2011). Sexual

behavior, sexual

attraction, and sexual identity in the United States: Data From the
2006-2008 National Survey of Family Growth. National Health
Statistics Reports, 36.
http:// www.cdc.gov/nchs/data/nhsr/nhsr036.pdf (accesat pe 22 iulie
2014).

Douthat, R. (2011). Why monogamy matters. New York Times (6

martie).

Fortenbeiry, J.D., Schick, V., Herbenick, D., Sanders, SA, Dodge, B.

și Reece, M. (2010).

Sexual behaviors and condom use at last vaginal intercourse: A

national sample of adolescents ages 14 to 17 years. Journal of
Sexual Medicine, 7(s5), 305-314.

Martinez, G., Copen, C.E. și Abma, J.C. (2011). Teenagers in the

United States: sexual

activity, contraceptive use, and childbearing, 2006-2010 National

Survey of Family Growth. National Center for Health Statistics, Vital
Health Stat, 23(31).
http://www. cdc.gov/nchs/data/series/sr_23/sr23_031.pdf (accesat pe
22 iulie 2014).

MITUL #18

SEXUL ANAL NU E NORMAL

Tractul anal are scopul lui biologic, ca parte a sistemului de

gestionare a deșeurilor din corp. Cu toate acestea, proximitatea sa
față de organele genitale, pereții care sunt strânși, dar permit
introducerea unui deget, penis sau dildo, și rețeaua sa bogată de
terminații nervoase încurajează scopul auxiliar de parte erogenă a
corpului.

Pentru anumiți oameni, chiar și faptul că știu că altor oameni ar

putea să le placă sexul anal le provoacă o reacție de dezgust. Altora
le este intensificată reacția negativă de către homofobie, pentru că ei
presupun că doar bărbații gay se angajează în sexul anal. Ei
presupun, de asemenea, că toți bărbații gay au raporturi
sexuale anale. în realitate, un mare număr de oameni (gay
și heterosexuali) au experimentat sexul anal, iar pentru un număr
semnificativ dintre ei este o parte regulată a vieții lor sexuale.

Haideți să vedem ce se întâmplă cu adevărat.

. SEXUL ANAL HETEROSEXUAL

Sexul anal este obișnuit în multe țări, unde a fost văzut ca o

modalitate de a avea raporturi sexuale fără riscul unei sarcini,
precum și ca o modalitate de a păstra

„virginitatea tehnică“ în țări și culturi unde acest lucru este esențial

pentru a se putea încheia căsătoria. Este o practică obișnuită în
America Latină, America de Sud, Europa de Sud, Orientul Mijlociu și
Mexic (Sanders și Reinisch, 1999).
în Statele Unite s-au făcut o mulțime de cercetări cu privire la sexul
anal. Nu pentru că suntem fascinați în mod deosebit de acest tip de
erotism, ci mai ales pentru că adoptăm o abordare preventivă față de
starea generală de sănătate/boală a oamenilor atunci când ne
gândim la comportamentul sexual și ne-am temut că sexul
anal implică un risc mai mare de contractare a infecțiilor
cu transmitere sexuală (ITS), inclusiv HIV. Deși tractul anal poate
primi cu ușurință un penis, anusul nu este lubrifiât în mod natural și
frecarea poate cauza fisuri ale peretelui anal, ceea ce înseamnă că
sperma infectată poate pătrunde mai ușor în fluxul sangvin. Prin
urmare, cercetătorii și clinicienii din sănătatea publică vor informații
precise despre cine ce face și cui. însă datele sunt, adesea, în
conflict unele cu altele. Este o întrebare incomodă de pus, având în
vedere că multi oameni, chiar și cei care fac sex anal, îl văd ca pe un
subiect tabu, tratat cu o oarecare rușine și despre care nu vor să
vorbească.

Laumann și colab. (1994) au descoperit că 5% dintre femeile cu

vârsta de 18-49 de ani au considerat faptul de a li se face sex anal
ca fiind o practică „foarte atractivă“ sau „relativ atractivă“. Poate să
pară puțin, dar amintiți-vă că 5% dintre toate femeile active sexual
reprezintă aproximativ 4 milioane de persoane din Statele Unite.
Alți cercetători, neimpresionați de metodologiile tradiționale si
temându-se că aceasta e o subestimare, au realizat o investigație
mai intruzivă cu privire la obiceiurile privind sexul anal si au obtinut
cifre mai mari. Un studiu realizat

de Boiling și colab. a arătat că 72% dintre subiecți au experimentat

cel puțin sexul anal, iar 23% se angajează

în mod regulat în raporturi sexuale anale. Metodologia lui Boiling a

fost studiată de Voeller (1991) într-o lucrare, acesta descoperind că
Boiling a fost mai insistent decât ceilalți cercetători în ceea ce
privește repetarea studiului după o primă negare a
comportamentului sexual anal. Boiling a constatat că la prima
investigare pacienții negau în mod obișnuit că se angajează în
raporturi sexuale anale și .doar la al doilea sau la al treilea interviu ar
recunoaște și ar discuta despre acest tip de act sexual. O parte a
motivului pentru această reticență (sau chiar mințire) poate să fie
faptul că nu vor să pară că riscă o infecție cu HIV. Și, de fapt,
această subraportare (sau negare) e posibil să fi afectat multe, dacă
nu cele mai multe, dintre studiile asupra sexului anal
heterosexual (Erickson et al., 1995; Laumann et al., 1994; Voeller,

1991; Halperin, 1999).

Cifre mai noi vin de la un studiu pe un eșantion aleatoriu al

populației, realizat pe 3 545 de califomieni. Studiul a constatat că 8%
dintre bărbați și 6% dintre femei au declarat că au avut raporturi
sexuale anale heterosexuale cel puțin lunar pe parcursul anului
anterior. Respondenții mai tineri și cei care nu erau căsătoriți erau și
mai susceptibili să declare această practică. De exemplu, 13% dintre
bărbații cu vârsta de 19-20 de ani au declarat că au întreținut
raporturi sexuale anale cel puțin lunar. Deși cei mai multi respondenți
care au făcut sex anal au spus că au făcut acest lucru între o dată și
de cinci ori pe lună, 10% dintre cei care au făcut sex anal au spus că
au făcut-o între 6 și 30 de ori pe lună (Bogart et al., 2005). Un alt
studiu pe califomieni a ajuns la concluzia că aproximativ una din 14
persoane heterosexuale din acest stat nord-american se angajează
în mod regulat în sexul anal (Erickson et al., 1995; Halperin, 1999).

Cele mai recente date naționale reprezentative vin de la Studiul

Național al Sănătății și Comportamentului

Sexual (National Survey of Sexual Health and Behavior — NSSHB),

care a fost publicat în 2010. Acesta a constatat că 5% dintre bărbații
cu vârsta de 16-19 ani, 11% dintre bărbații de 20-24 de ani, mai mult
de 20% dintre bărbații de 25-49 de ani și 11% dintre cei de 50 de ani
și peste au făcut sex anal cu ihtromisiune în ultimul an. Cifrele pentru
femei sunt remarcabil de similare, cu 4% dintre femeile de 14-17 ani,
18% dintre femeile de 18-19 ani, mai mult de 20% dintre femeile de
20-39 de ani si 4% dintre cele de 50 de ani si mai mult au declarat
că au făcut sex anal anul trecut (Herbenick et al., 2010).

Cifrele privitoare la tot parcursul vieții simt și ele

similare, cu 40% dintre bărbații de 25-49 de ani si

40% dintre femeile de 20-49 de ani declarând că s-au

angajat la un moment dat în sexul anal (Herbenick et al.,

2010). Alte studii au investigat incidența sexului anal

pe parcursul vieții și au constatat că 35% dintre femei și

40% dintre bărbații cu vârsta de 25-44 de ani din Statele ;

Unite au făcut la un moment dat sex anal (Baldwin și Baldwin, 2000).

Acestea pot fi subestimări, deoarece există încă un stigmat real legat

de sexul anal, ceea ce poate face ca răspunsurile oneste să fie greu
de obținut. Un studiu care a investigat subraportarea
comportamentelor delicate, cu un interes special față de avort, a
constatat că participanții erau mai dispuși să accepte că au avut un
avort decât că s-au angajat în raporturi sexuale anale (Smith et al.,
1999).

SEXUL ANAL HETEROSEXUAL LA ANUMITE POPULAȚII

Deoarece este greu de obținut o imagine generală a numărului de

americani heterosexuali care fac sex anal,

poate fi util să investigăm anumite populații care ar putea avea rate

mai ridicate ale sexului anal.

Multe dintre cercetările cu privire la sexul ănal S-au concentrat pe

transmiterea HIV și, prin urmare, multe s-au concentrat exclusiv pe
populațiile cu risc. într-un studiu al comportamentului sexual pe 146
de bărbați utilizatori de droguri intravenoase, 38% au declarat că se
angajează în sex anal. într-un alt studiu național pe 1368 de femei
utilizatoare de droguri intravenoase, 37% au declarat că au practicat
raporturi sexuale anale pe parcursul anului anterior. Alte studii pe
utilizatorii de droguri din Statele Unite au identificat rate ale sexului
anal cuprinse între 30 și 74% (Lewis et al., 1990; Rosenblum et al.,
1992; Vöeller, 1991; Erickson et al., 1995; Forquera și Truax, 1997;
Halperin, 1999, p. 220).

Adolescenții si studenții de la facultate au fost si ei

obiectul multor studii cu privire la sexul anal, deoarece se consideră

că și ei sunt „cu risc“. Rezultatele sunt, însă, din nou, foarte
dezorganizate. Așa cum am menționat mai devreme, studiul NSSHB
a constatat că doar 5% dintre adolescenți (14-19 ani) au avut
raporturi sexuale anale (Herbenick et al., 2010). Un studiu pe 793 de
adolescenți cu vârsta de 13-21 de ani, realizat într-o . clinică din New
York, a arătat că 26% dintre cliente se angajaseră deja în sexul anal.
Un studiu pe bază de chestionar autoadministrat anonim al
adolescentelor din zona rurală din nordul Californiei a constatat
că 12% dintre hispanice și 10% dintre tinerele albe au declarat un
istoric de raporturi sexuale anale. Folosind o metodologie similară,
un studiu din New York realizat predominant pe adolescente
hispanice și afro-ameri-cance a constatat că 9% dintre tinerele femei
de 13-15 ani, 25% dintre cele de 16-18 ani și 38% dintre cele de 19-
21 de ani s-au angajat în sexul anal. Mai mult decât atât, 68% dintre
adolescenții care au făcut sex anal au

făcut acest lucru cel puțin o dată în ultimele trei luni (Hein et al.,
1995; Kegeîes et al., 1990; Jaffe et al., 1988; Halperin, 1999).

Deloc surprinzător, și studenții de facultate fac sex anal. Sondajele

realizate în campusurile universitate din America de Nord au
identificat rate destul de înalte ale prevalenței sexului anal. Dintre cei
3 400 de studenți de la Universitatea din Maryland, de exemplu, 25%
au declarat că au practicat raporturi sexuale anale heterose-xuale
(Kotloff et al., 1991; MacDonald et al., 1990; Gilbert și Alexander,
1998; Halperin, 1999). Un sondaj din prima parte a anilor 1990 de la
o universitate din Vestul Mijlociu a constatat că 17% dintre studenți și
18% dintre studente au declarat că au făcut sex anal (Reinisch et
al., 1995; Halperin, 1999).

Există, de asemenea, unele cercetări care sugerează rate mai mari

ale sexulùi anal în rândul hispanicilor decât al celor care nu sunt
hispanici, deși aceste cifre sunt întru câtva derutante, deoarece spun
că se angajează în sex anal heterosexual mult mai multi bărbați
decât femei. în sondajul de la Universitatea din Chicago, 34% dintre
bărbații hispanici au spus că au practicat raporturi sexuale anale
heterosexuale pe parcursul vieții lor — de două ori mai mult decât
ceea ce au declarat femeile hispanice. Atunci când au fost întrebați
doar de perioada ultimului an, 19% dintre bărbații hispanici au
declarat că au făcut sex anal, comparativ cu 12% dintre femeile
hispanice. Pe lângă tiparele culturale latine, conform cărora bărbații
sunt mai susceptibili să facă sex anal (și de alte tipuri) cu o a doua
sau a treia parteneră, o parte a acestei discrepanțe de gen poate să
se datoreze și faptului că femeile e meii puțin probabil să declare,
chiar și într-un interviu telefonic anonim, această formă de
activitate sexuală. Alții au sugerat, de asemenea, că e posibil ca unii
bărbați hispanici să facă sex anal cu parteneri

bărbați, dar să-l declare ca fiind sex anal heterosexual, de teama de

a nu fietichetați ca fiind gay (Erickson et al., 1995; Laumann et al.,
1994; Voeller, 1991; Brody, 1995; Halperin, 1999).

SEXUL ANAL LA BĂRBAȚII GAY

Deși e posibil ca sexul anal să fie asociat în mod automat cu bărbații

gay, este important să ne amintim că nu toți bărbații care fac sex
anal sunt gay (ei se pot identifica ca bisexuali sau chiar
heterosexuali, dar ocazional fac sex cu un alt bărbat) și nu toți
bărbații gay fac sex anal.

Cercetările arată că 2-10% dintre bărbații din Statele >

Unite au avut o experiență sexuală adultă cu un partener de același
sex, dar numai o mică minoritate se angajează în mod regulat în
raporturi sexuale anale receptive sau „pasive“ (Binson et al., 1996;
Fay et al., 1989; Halperin, 1999, p. 720). Se estimează că
aproximativ jumătate până la două treimi dintre bărbații activi sexual
din Statele Unite care au.făcut sex cu bărbați se angajează în mod
regulat în raporturi sexuale anale receptive (Edward Laumann, Eric
Rofes, comunicări personale, septembrie 1999). De exemplu, în
conformitate cu un studiu nepublicat din 1996-1998 cu privire la
comportamentul sexual în patru mari centre urbane (New York, San
Francisco, Los Angeles, Chicago), 51% dintre bărbații care fac sex
cu bărbați au declarat că au avut raporturi sexùale anale receptive în
timpul ultimelor 12 luni (Lance M. Pollack, comunicare personală,
septembrie 1999).

Cei mai multi cercetători sunt de acord că aproximativ 1-1,5% dintre

bărbații adulti (sau aproximativ

un milion de bărbați din Statele Unite) practică în mod regulat sexul

anal receptiv (Edward Laumann, Eric Rofes, comunicări personale,
septembrie 1999). Aceasta este incontestabil mai puțin decât
estimarea cu privire la comportamentul sexual anal al femeilor
(Erickson et al., 1995; Laumann et al., 1994; Tumer et al.,
1995; Catania et al., 1992; Holmberg, 1996; Binson et al.,
1996; Halperin, 1999).

MOTIVUL ESTE PĂSTRAREA VIRGINITĂȚII?

Așa cum am menționat, conservarea virginității este motivația pentru

un mare număr de femei care au raporturi sexuale anale, mai ales în
locurile în care virginitatea este foarte apreciată sau chiar
necesară (Sanders și Reinisch, 1999). Această întrebare a fost
ridicată și în Statele Unite de multe ori, mai ales în timpul ascensiunii
mișcării de abstinență până la căsătorie, când multi studenți au fost
învățați că cel mai important obiectiv era să rămână virgini până la
noaptea nunții. Cercetătorii și educatorii s-au întrebat dacă
această accentuare a virginității este cea care i-a împins pe
tineri către comportamente alternative, cum ar fi sexul oral.

Sanders și Reinisch au constatat că 19% dintre eșantionul lor de

studenți de facultate nu considerau că raporturile sexuale anale
înseamnă „sex“. Acest lucru i-ar permite unei persoane care se
angajează în raporturi sexuale anale, dar se abține de la sexul
vaginal, să se eticheteze, în continuare, „virgină“. Puține
studii explorează virginitatea ca fiind factorul motivator pentru sexul
anal; cu toate acestea, un studiu pe elevi de liceu din mediul urban,
din clasa a IX-a până într-a Xll-a, care se identificau ca fiind virgini a
constatat că 1%

din eșantion se angajaseră în raporturi sexuale anale în ultimul an

(Schuster et äl., 1996). O metaanaliză a mai multor studii a conchis
că e posibil ca „virginitatea'“ să aibă un rol în apariția raporturilor
sexuale anale printre adolescenți (McBride și Fortenberry, 2010, p.
130; Halperin, 1999).

în general însă, există puține date care să sprijine ideea că tinerii fac
sex anal ca să-și conserve virginitatea, pentru că sunt puțini
adolescenți care fac sex anal (sau chiar și sex oral, dacă e pe-așa)
înainte să facă sex vaginal.

NE PLACE?

în ultima vreme, se pare că tot mai multi oameni vorbesc despre sex
— serialele de televiziune de la Totul despre sex {Sex and the City)
până la Anturaj {Entourage) și la Fetele {Girls) au prezentat
personaje care discută despre el, se îngrijorează în legătură cu el și
chiar îl încearcă. Dar întrebarea încă mocnește: chiar le
place oamenilor (în special femeilor)?

Cercetările au arătat că bărbaților le place mai mult decât femeilor

(Pinkerton et al., 2003, Wilson și Medora, 1990), dar nu este clar
câte femei îl consideră plăcut. Un studiu efectuat pe studenți de
facultate a constatat că 45% dintre femei au spus că s-au angajat în
penetrarea anală receptivă cu un deget sau cu o jucărie sexuală (un
dilatator anal, dildo sau vibrator, de exemplu), iar autorii au
considerat că motivația pentru aceste activități a fost căutarea
plăcerii (McBride și Fortenberry, 2010). Dar un alt studiu a constatat
că majoritatea de 47% dintr-un eșantion de femei care au făcut sex
anal l-au declarat ca fiind o experiență negativă (Rogala și Tyden,

2003). Unele dintre aceste reacții negative se pot datora faptului că

în unele dintre aceste cazuri e posibil să fi existat constrângere,
violență și duritate (McBride și Fortenberry, 2010). Știm și mai puțin
despre contextul și plăcerea sexului anal receptiv în cazul bărbaților
ale căror partenere folosesc dildouri pentru a-i penetra. Studiile
confirmă comportamente sexuale anale receptive, atât contacte oral-
anale, cât și manual-anale, care apar la bărbații heterosexuali care
declară că nu au avut decât partenere sexuale femei, dar nu
determină cât de mult le-au plăcut bărbaților aceste activități
(McBride și Reece, 2008; McBride étal., 2008).

Nu ar trebui să desconsiderăm plăcerea sau potențialul de plăcere

din timpul sexului anal. Faptul că multi oameni se angajează cu
regularitate în acest act sugerează că are potențialul de a fi extrem
de plăcut. Așa cum este cu orice alt lucru, sugerăm ca persoanele
care simt interesate să vorbească cu partenerul și să experimenteze.
Probabil că dacă se începe încet — introducând, să zicem, un deget
de câteva ori, înainte de a încerca cu un dildo sau cu un penis —
poate să atenueze teama și să mărească plăcerea. Și lubrifierea
este foarte importantă pentru jocurile anale, deoarece pielea din jurul
anusului este foarte sensibilă și nu se lubrifiază deloc singură.
Și, desigur, am fi neglijente dacă nu le-am aminti cititorilor noștri că
sexul anal comportă riscul contractării ITS — un risc care poate fi
mai mare dacă există vreo leziune —, ceea ce face ca lubrifierea și
prezervativele să fie și ele foarte importante.

Pentru persoanele interesate să experimenteze sexul anal există

câteva cărți—Anal Pleasure and Health: A
Guide for Men, Women and Couples (Plăcerea anală și sănătatea:
ghid pentru bărbați, femei și cupluri) de Jack Morin sau The Guide to
Getting it On (Ghid ca să reușiți s-o faceți) de Paul Joannides —
care vă pot ajuta să vă
faceți o idee cum să aveți cea mai bună și mai plăcută experiență.
Există, de asemenea, cărți scrise anume pentru femei, pentru
femeile lesbiene și pentru bărbații gay. Vă sugerăm să găsiți un ghid
care vă place, astfel încât dumneavoastră (și partenerul) să decideți
dacă sexul anal funcționează în cazul vostru.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Baldwin, J.L. și Baldwin, J.D. (2000). Heterosexual anal intercourse:

An understudied, high-risk sexual behavior. Archives 0/Sexual
Behavior,-29,357-373.

Binson, D., Moskowitz, J., Mills, T., Anderson, R., Paul, J., Stall, R.,
etaL (1996). Sampling men who have sex with men: Strategies for a
telephone survey in urban areas of the United States. Proceedings
of the Section on Survey Research Methods, American Statistical
Association Meetings, 68-72.

Bogart, L.M., Kral, A.H., Scott, A., Anderson, R., Flynn, N., Gilbert,
M.L., etaL (2005). Sexual risk among injection drug users recruited
from syringe exchange programs in California. Sexually Transmitted
Diseases, 32,27-34.

Brody, S. (1995).Lack of evidence for transmission of human

immunodeficiency virus through vaginal intercourse. Archives of
Sexual Behavior, 24,383-393.

Catania, JAu, Coates, TJ., Stall, R., Turner, H., Peterson, J., Hearst,
N.,etaL (1992).

Prevalence of AIDS-related risk factors and condom use in the

United States. Science, 258,1101-1106.
Erickson, P.I., Bastani, R., Maxwell, A.E., Marcus, A.C., Capell, F J.
și Yan, KX (1995).

Prevalence of anal sex among heterosexuals in California and its

relationship to other AIDS risk behaviors. AIDS Education and
Prevention, 7,477-493.

Fay, R.E., Turner, C.F., Klassen, A.D. și Gagnon, J.H. (1989).

Prevalence and patterns of same-gender sexual contact among
men. Science, 243(4889), 338-348.

Forquera, MA și Truax, S.R. (1997). Risk factors forHIV seropositivity

in women

accessing publicly-funded HIV testing sites in California. California

HIV/AIDS Update, 10,21-25 (California Dept. of Health Services
Office of AIDS).

Gilbert, L. și Alexander, L. (1998). A profile of sexual health

behaviors among college women. Psychological Reports, 82(1), 107-
116.

Halperin, D.T. (1999). Heterosexual anal intercourse: Prevalence,

cultural factors, and HIV infection and other health risks, part I. AIDS
Patient Care and STDs, 13 (12), 717-730.

Hein, K., Dell, R., Futterman, D., Rotheram-Boras, MJ. și Shaffer, N.

(1995). Comparison of HTV+ and HIV- adolescents: Risk factors and
psychosocial déterminants. Pediatrics, 95,96-104.

Herbenick, D., Reece, M., Schick, V., Sanders, SA, Dodge, B. și

Fortenbeny J.D. (2010).

Sexual behavior in the United States: Results from a national

probability sample of men and women 14 to 95. Journal of Sexual
Medicine, 7(Suppl 5), 255-265.
Holmberg, S.D. (1996). The estimated prevalence and incidence of
HIV in 96 large US metropolitan areas. American Journal of Public
Health, 86,642-654.

Jaffe, L.R., Seehaus, M., Wagner, C. și Leadbeater, B J. (1988). Anal

intercourse and knowledge of acquired immunodeficiency syndrome
among minority group female adolescents. Journal of Pediatrics,
112,1005-1007.

Kegeles, S., Greenblatt, R., Cardenas, C., Catania, J., Ontiveros, T.

și Coates, TJ. (1990).

How do Hispanic and white adolescent women differ in sexual risk

behavior and in their antecedents? International Conference on
AIDS, 6,264 (Abst no. F.C. 733).

Kotloff, K.L., Tacket, C.O., Wasserman, S.S., Bridwell, M.W., Cowan,

J.E., Clemens, J.D., et aL (1991). A voluntary serosurvey and
behavioral risk assessment for human immunodeficiency virus
infection among college students. Sexually Transmitted Diseases,
18, 223-227.

Tanmann, E.O., Gagon, J.H., Michael, R.T. și Michaels, S. (1994).

77ze Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United
States. University of Chicago Press, Chicago.

Lewis, D.K., Waiters, J.K. și Case, P. (1990). Ihe prevalence of high-

risk sexual behavior in male intravenous drug users with steady
female partners. American Journal of Public Health, 80,465^466.

MacDonald, N.E., Wells, GA, Fisher, WA, Warren, W.K., King, MA,
Doherty, JjAA., et al. (1990). High-risk STD/HIV behavior among
college students. Journal of the American Medical Association,
263(23), 3155-3159.

McBride, K.R. și Fortenbeny, J.D. (2010). Heterosexual anal

sexuality and anal sex behaviors: A review. Journal of Sex
Research, 47(2), 123-136.

McBride, K.R. și Reece, M. (2008). Heterosexual anal sex behaviors

among men:

Implications for STI risk. Paper presented at the 51st Annual Meeting
of the Society for the Scientific Study of Sexuality, San Juan, Puerto
Rico.

McBride, K.R., Reece, M., Herbenick, D., Sanders, S. și Fortenbeny,

J.D. (2008).

Heterosexual anal sex research: Using mixed methods to

understand sexual behavior. Poster at the 136th Annual Meeting of
the American Public Health Association, San Diego.

Pinkerton, S.D., Cecil, H., Bogart, L.M. și Abramson, P.R. (2003).

The pleasures of sex: An empirical investigation. Cognition and
Emotion, 17,341-353.

Reinisch, J.M., Hill, CA, Sanders, SA și Ziemba-Davis, M. (1995).

High-risk sexual behavior at a Midwestern university*. A confirmatory
survey. Family Planning Perspectives, 27,79-82.

Rogala, C. și Tyden, T. (2003). Does pornography influence young

women’s sexual behavior? Women’s Health Issues, 13, 39-44.

Rosenblum, L., Darrow, W., Witte, J., Cohen, j., French, F., Sikes, K.,
et ai (1992). Sexual practices in the transmission of hepatitis B virus
and prevalence of hepatitis delta virus infection in female prostitutes
in the United States. Jgumal of the American Medical Association,
267,2477-2481.

Sanders, SA și Reinisch, J.M. (1999). Would you say you’d „had

sex“ if...? Journal of the American Medical Association, 281,275-277.
Schuster, MA, Bell, R.M. și Kanouse, D.E. (1996). The sexual
practices of adolescent virgins: genital sexual activities of high
school students who have never had vaginal intercourse. American
Journal of Public Health, 86(11), 1570-1576.

Smith, L.B., Adler, N.E. și Tschann, J.M. (1999). Underreporting

sensitive behaviors: The case of young women’s willingness to
report abortion. Health Psychology, 18, 37-43.

Turner, C.F., Danella, R.D. și Rogers, S.M. (1995). Sexual behavior

in the United States, 1930-1990: Trends and methodological
problems. Sexually Transmitted Diseases, 22,173-190.

Vöeller, B. (1991). AIDS and heterosexual anal intercourse. Archives

of Sexual Behavior, 20, 233-276.

Wilson, S.M. și Medora, N. (1990). Gender comparisons of college

students’ attitudes toward sexual behavior. Adolescence, 25,615-
628.

PERFORMANȚA

LUMINI, CAMERĂ, ORGASM

MITUL #19

PRIMA OARĂ CÂND FACI SEX ESTE UNUL DINTRE CELE MAI
FRUMOASE Șl PLINE DE SEMNIFICAȚIE EVENIMENTE DIN
VIAȚA TA

Petalele de trandafir sunt presărate pe podea, lumânările pâlpâie pe

fiecare suprafață disponibilă, scăldând camera într-o lumină
galbenă, iar pe fundal cântă încet muzica, în timp ce tu și partenerul
tău (pe care-1 iubești profund și alături de care te simți complet în
largul tău) cădeți grațioși pe pat, vă scoateți imul celuilalt hainele fără
niciun efort și continuați să faceți dragoste pasional, foarte plăcut (și,
desigur, în mod protejat). Niciunul nu se foiește ca să-și scoată
mâna blocată, nimeni nu strigă „au“ din cauză că cealaltă
persoană a lovit-o accidental cu genunchiul în abdomen sau s-a

așezat pe părul ei, nimănui nu-i este teamă că buza de sus e prea
transpirată sau nu se îngrijorează că unghiul nu îi avantajează
stomacul, coapsele sau fundul. Nimeni nu se îndoiește, în niciun
moment, că face ceea ce trebuie sau nu murmură întrebarea „a
intrat toată?“. Nimeni nu trage vânturi. Toate gemetele sunt elegante
(mai mult cântec și mai puțin mormăit). Și toată lumea are
un orgasm cutremurător.

Sună ca prima dată? Nu prea credem.

Oamenii au tendința să accentueze foarte mult

experiența primului act sexual. Este un ritual de trecere. Este prima

oară când o persoană riscă sarcina sau infecțiile cu transmitere
sexuală (ITS). E un lucru pe care, în cele din urmă, îl face aproape
toată lumea. Așa cum explică Laura Carpenter (2001):
„Preocupările societății cu privire la sexualitate se cristalizează
adesea în jurul pierderii virginității, atât pentru că acest lucru este
larg perceput ca fiind unul dintre cele mai semnifica-tive puncte de
cotitură ale vieții sexuale, cât și pentru că specialiștii în politici
publice și de sănătate accentuează pe primul contact sexual și pe
inițierea sexuală“ (p. 127). Este, de asemenea, o experiență sexuală
pe care cei mai multi oameni si-o amintesc ani de zilé, chiar
decenii mai târziu (ceea ce nu se poate spune despre
toate experiențele sexuale). Dar chiar este unul dintre cele mai
semnificative evenimente din viața ta? Ar trebui să fie asa?

în acest articol' titlu vom explora fascinația noastră cu privire la

„prima oară“ și vom încerca să înțelegem de ce pune societatea atât
de mult accent nu numai pe acest eveniment unic, ci și pe
virginitatea însăși. Vom examina, de asemenea, schimbările istorice
ale acestor perspective cu privire la virginitate și vom încerca să ne
dăm seama cum se simt în realitate tinerii atunci când și-o pierd.

PERSPECTIVELE ISTORICE CU PRIVIRE LA VIRGINITATE

în multe culturi, virginitatea a fost legată în decursul istoriei de

puritate și moralitate, mai ales în cazul femeilor. Virginitatea era, de
exemplu, de importanță crucială pentru ca o femeie să se poată
căsători. Unele tradiții cereau chiar dovezi ale virginității premaritale
— cum ar fi sângele de pe cearceafurile din noaptea nunții (Tsui and
Nicoladis, 2004). în timp ce acest lucru rămâne valabil în anumite
culturi și astăzi, perspectiva asupra virginității s-a schimbat
considerabil în Statele Unite în istoria modernă. Carpenter (2001)
oferă o scurtă istorie a virginității în Statele Unite, în care, expbcă ea,
perspectivele au fost întotdeauna înrădăcinate în tradiția creștină. La
mijlocul și la sfârșitul secolului al XIX-lea, perspectiva asupra
virginității ca sursă, sau dovadă, a purității și moralității unei
femei era menținută cu strășnicie, iar pierderea virginității era văzută
ca o „pierdere iremediabilă a inocenței“. Mai mult decât atât, se
presupunea că femeile necăsătorite erau virgine. Dacă ö femeie își
pierdea virginitatea în afara unei căsătorii, aceasta putea semnifica
„debutul corupției morale, al nebuniei și chiar al morții“ (p. 128).

La începutul anilor 1900, însă, această perspectivă a început să sè

schimbe. Deși virginitatea era văzută în continuare ca fiind valoroasă
pentru femei, mai multe tinere femei erau mai dornice să facă sex în
afara căsătoriei — mai ales în contextul unei relații care se
îndrepta către căsătorie. De fapt, din anii 1920 până în anii 1960 a
început să apară un tipar după care tinerii bărbați și femei făceau
sex înainte de căsătorie, dar cu persoana cu care intenționau să se
căsătorească (Brumberg, 1997, apud Carpenter, 2001).
Ne gândim la anii 1960 ca fiind începutul revoluției sexuale și, într-
adevăr, lucrurile au început să se schimbe în timpul acelui deceniu,
pe măsură ce tot mai multi tineri au început să se angajeze în sexul
premarital cu parteneri multipli, iar cu cei mai multi dintre ei
nu plănuiau să se căsătorească. Și percepția femeilor cu privire la
virginitate s-a schimbat. în loc să vadă acest lucru ca fiind ceva de
valoare, au început să se gândească la ea mai mult în felul în care
au făcut-o bărbații în decursul istoriei — ca la ceva ce era, în cel mai
bun caz, neutru, și în cel mai rău caz, nedorit (Carpenter, 2001). Așa
cum s-au schimbat aceste perspective, la fel s-au schimbat și
comportamentele, iar femeile au început să-și piardă virginitatea într-
o pondere și la o vârstă similare cu cele ale bărbaților (Carpenter,
2001).

Anii 1990 au fost, de asemenea, o perioadă interesantă pentru

perspectivele cu privire la virginitate. Pentru multi bărbați și femei,
ideea virginității ca un stigmat — ceva de care să scapi — părea
evidentă. Deși nu a fost lansat decât la sfârșitul deceniului,
filmul Plăcinta americană (American Pie), care se concentra pe
eforturile câtorva băieți de a-și pierde virginitatea, pare să fie un bun
exemplu pentru această perspectivă, în același timp, însă, mișcarea
religioasă de dreapta susținea că ne-am îndepărtat prea mult de
modestie și castitate și că e timpul să lăsăm în urmă
revoluția sexuală și să ne întoarcem la zilele în care virginitatea era
o virtute. Au pus foarte mult capital politic în acest lucru și au făcut
guvernul federal să susțină educația pentru „castitate“ prin Legea
pentru Familia Adolescentă (Adolescent Family Life Act — AFLA) și
programele de abstinență până la căsătorie, atât prin sursele de
finanțare pentru Capitolul V9, cât și
9Capitolul V face parte integrantă din Legea de securitate socială și
a fost adoptat în 1935, referindu-se la Sănătatea mamei și a
copilului. (N.t.)

pentru Educația unei comunități bazate pe abstinență (Community-

Based Abstinence Education — CBAE).
La apogeul lor, aceste programe au primit un total de 176 de
milioane de dolari pe an (SIECUS, 2010a). Programele finanțate cu
acești bani trebuia să adere la o definiție strictă a educației pentru
abstinență, care le spunea tinerilor, printre altele, că sexul era
adecvat doar într-o relație monogamă, în contextul căsătoriei, și
că sexul în afara căsătoriei era posibil să aibă efecte fizice și psihice
dăunătoare (SIECUS, 2010b).

Programele finanțate de aceste subvenții se concentrau adesea

foarte mult asupra importanței virginității, sugerau că este un dar
prețios care nu putea fi oferit decât o dată în viată si insinuau că
adolescenții care nu

erau virgini erau cumva lipsiți de caracter. De asemenea, ei

exagerau adesea consecințele sexului premarital, care aparent
putea cauza orice de la pierderea reputației la probleme cu părinții,
note proaste sau ajungerea la închisoare. în același timp, însă, se
spunea că sexul în cadrul căsătoriei nu presupunea absolut
niciun risc (Kempner, 2001). Câteva dintre aceste programe au ajuns
să-i facă pe tineri să semneze jurăminte de virginitate, în care
promiteau să rămână abstinenți până în ziua căsătoriei lor. Unii tineri
participau și la evenimente de jurământ pentru virginitate, cum erau
cele susținute de grupul creștin True Love Waits (Adevărata iubire
așteaptă) sau de Silver Ring Thing (Acțiunea inelul de argint)1.
Aceste evenimente erau adesea de natură religioasă, cu lecturi din
Biblie și un jurământ final către Dumnezeu. Anumite ceremonii dè
jurământ pentru virginitate dădeau sentimentul unor ceremonii de
căsătorie, în care unei tinere i se oferea un inel — cel

mai adesea de către tatăl ei — care simboliza angajamentul ei de

abstinență până la căsătorie. Acel inel va fi după aceea scos de
către tată, ca parte a ceremoniei de nuntă reale (Kempner, 2003).

Cercetările asupra jurămintelor de virginitate au avut rezultate

confuze. în anumite circumstanțe, ele i-au ajutat pe unii tineri să
amâne sexul pentru o perioadă medie de 18 luni. Deși nu este până
la căsătorie, acest interval ar putea fi considerat un succes pentru
sănătatea publică, dat fiind că reprezintă un an și jumătate în care
acești copii nu au avut niciun risc de ITS sau sarcină. Acestea fiind
spuse, majoritatea celor care au jurat (88%) au făcut sex înainte de
căsătorie și, ca o constatare îngrijorătoare, acești tineri erau mai
puțin susceptibili să folosească prezervative sau alte metode de
contracepție atunci când deveneau activi sexual decât cei de
aceeași vârstă care nu juraseră (Bearman și Brückner, 2001).

în ciuda acestei cercetări, mass-media a observat acest interes

reînnoit față de virginitate și a sugerat că tinerii schimbau placa și
„rămâneau puri“. Un articol din Newsweek, din 1994, intitulat „Virgin
Cool“ (Virginitatea e la modă), sugera:

Foarte multi puști amână sexul, și nu din cauză că nu ar putea să

facă rost de o întâlnire. Au decis să aștepte și sunt mândri de
castitatea lor, iar nu rușinați de ea. Deodată, virginii ciudați devin
virginii șic (Ingrassia, 1994).

Datele cu privire la comportamentul sexual al adolescenților arată o

anumită scădere a comportamentului sexual pe parcursul anilor
1990. Centrele de control și prevenire, a bolilor (Centers for
Disease Control and Prevention — CDC) și-au început Studiul cu
privire la comportamentul de risc al adolescenților

(Youth Risk Behavior Survey — YRBS) in 1991. Studiul este

conceput să întrebe despre tot felul de comportamente de risc, de la
utilizarea alcoolului și tutunuliii la purtarea centurilor de siguranță și a
căștilor pentru bicicletă și la sex. în 1991, primul an al studiului,
54,1% dintre elevii de liceu au declarat că nu au făcut sex niciodată.
Aceste cifre au scăzut constant în următorul deceniu, atingând cel
mai scăzut nivel, de 45,6%, în 2001. De-atunci, sunt neschimbate
(Kann et al., 2014).

Toate acestea ne spun că, în istoria modernă, societatea are niște

perspective destul de conflictuale cu privire la virginitate. Aceste
perspective influențează felul în care oamenii resimt acea „primă
oară“ în propriul lor caz.

PERSPECTIVELE INDIVIDUALE

CU PRIVIRE LA VIRGINITATE

Laura Carpenter s-a ocupat pe larg de perspectivele individuale cu

privire la virginitate, publicând o serie de articole și o carte, Virginity
Lost: An Intimate Portrait of First Sexual Experiences (Virginitatea
pierdută: un portret intim al primelor experiențe sexuale — 2005).
Carpenter identifică trei cadre de referință comune prin intermediul
cărora își văd tinerii propria virginitate. Primul este atent la trecut și
înțelege virginitatea ca păstrând o valoare intrinsecă, mai ales pentru
femei. Această perspectivă folosește metafora virginității ca pe un
dar pe care un partener îl oferă, iar celălalt îl primește.

Ea explică:

Percepând virginitatea ca pe tm dar foarte valoros, mai ales datorită

naturii sale care nu poate fi reînnoită, femeile

și bărbații aceștia sunt preocupați în primul rând de găsirea unor

parteneri care să aprecieze valoarea darului lor și, cel mai important,
să răspundă cu un dar de o valoare similară (de obicei, propria
virginitate a destinatarului sau un angajament sporit față de relație).
(Carpenter, 2001, p. 133)

Un al doilea mod în care multi oameni își percep propria virginitate

sau, mai exact, pierderea virginității lor este ca parte a unui proces.
După cum spune Carpenter: .Acești bărbați și femei cred că
pierderea virginității, la fel ca tranziția socială în general, le va spori
cunoștințele (despre sexualitate și despre ei înșiși) și-i va lăsa
simțindu-se transformați“ (2001, p. 133).
în cele din urmă, unii oameni își percep virginitatea ca pe un stigmat
sau ca pe ceva de care vor să scape cât mai repede posibil. Acești
tineri „de obicei accentuează importanța faptului de a nu suporta
stigmate suplimentare în timpul demersului de pierdere a
virginității, cum ar fi cel al reputației de incompetență
sexuală“ (Carpenter, 2001, p. 133).

Aceste cadre de referință sunt importante nu doar pentru că ajută la

evidențierea diferitelor noțiuni pe care le are societatea cu privire la
virginitate, ci și pentru că influențează în mod direct felul în care
indivizii se simt față de prima lor experiență sexuală, precum și față
de turnătoarele. Ea scrie: „Foarte important, anumite metafore cu
privire la pierderea virginității sunt mai favo-rizante decât altele
pentru starea de bine emoțională și fizică — înainte, în timpul și
după pierderea virginității“ (Carpenter, 2005, p. 13).

în studiul ei din 2001 Carpenter a constatat că cei care-și vedeau

virginitatea ca pe tm dar erau mai susceptibili să fie mândri în
prealabil de virginitatea lor, să și-o piardă în favoarea cuiva cu care
erau într-o relație

serioasă și să folosească mijloace contraceptive atunci când făceau

sex pentru prima oară. Pe de altă parte, ei erau, de asemenea, mai
susceptibili să se simtă rușinați că și-au pierdut virginitatea, mai ales
dacă partenerul lor nu reușea să răspundă cumva darului lor,
devenind mai angajat față de relație. Prin contrast, cei care o
vedeau ca pe o parte a unui proces aveau tendința să fie „cel mai
bine dotați pentru a trece prin experiențele fizice și emoționale
negative, vorbind cu partenerii lor în moduri care-i ajutau să-și
asigure mai târziu experiențe sexuale mai bune“ (p. 135). în sfârșit,
cei care vedeau virginitatea ca pe un stigmat erau mai puțin
susceptibili să fie sinceri în prealabil cu partenerii lor cu privire
la acest lucru, împiedicând astfel comunicarea deschisă. Unii dintre
acești tineri au fost devastați atunci când a
fost descoperit statutul lor de virgini de către partenerii lor. Pentru
acești respondenți era cel mai probabil să-și piardă virginitatea cu un
partener temporar și era cel mai puțin probabil să folosească
mijloace contraceptive atunci când o făceau. Ei erau, însă,
satisfăcuți, de obicei, de prima lor experiență, oricum ar fi fost.

Deși cele mai multe studii cu privire la virginitate și la prima

experiență sexuală simt limitate la participanți heterosexuali, studiile
lui Carpenter au inclus câteva persoane care s-au identificat ca fiind
gay, lesbiene și bisexuali. A constatat că pentru respondenții gay și
lesbiene era mai probabil să-și perceapă pierderea virginității prin
cadrul de referință procesual (73% comparativ cu 46% dintre
heterosexuali). Ea a sugerat că acest lucru era adevărat mai ales
pentru respondenții gay și lesbiene deoarece pentru aceștia procesul
includea și pierderea virginității, și recunoașterea identității sexuale
(Carpenter, 2001). Ea a observat, de asemenea, că în timp ce 54%
dintre respondenții heterosexuali își văzuseră virginitatea ca pe un
dar, măcar la un moment

dat al vieții lor, acest lucru era adevărat doar pentru 31% dintre
omologii lor gay și lesbiene (Carpenter, 2001). Alte studii au
determinat că tinerele femei care au făcut sex prima oară cu alte
femei par să se bucure de un control mai mare asupra experienței
decât femeile ale căror primi parteneri au fost bărbați (Brumberg,
1997 și Thompson, 1995, apud Carpenter, 2002).

CUM SE SIMT OAMENII ÎN LEGĂTURĂ

CU PRIMA LOR EXPERIENȚĂ SEXUALĂ

De-a lungul anilor, multi cercetători le-au cerut oamenilor să se

gândească cum s-au simțit în legătură cu prima lor experiență
sexuală, fie imediat după, fie retrospectiv. Rezultatele sugerează că
mai nimeni nu a avut scena cu lumânări și petale de trandafiri pe
care am descris-o la început sau, chiar dacă au avut-o, nu s-
au bucurat de ea.

Un studiu din 2010, de exemplu, a investigat datele colectate de la

aproape 2 000 de studenți din Statele Unite pentru a determina dacă
au resimțit vreo satisfacție fiziologică și psihică prima oară când
au avut raporturi sexuale. (Acest studiu, precum cele mai multe, s-a
limitat la raportul sexual heterosexual.) Studiul i-a chestionat și cu
privire la diferitele emoții pe care le-au simțit atunci, precum și la
caracteristicile relației (Higgins et al., 2010). S-a constatat că
vârsta medie pentru primul raport sexual era de 16,6 ani și că
majoritatea respondenților erau într-o „relație de iubire oficializată“
sau într-o „relație romantică stabilă“. Atunci când au fost întrebați
despre satisfacția fiziologică, doar 17,3% au declarat că au fost
foarte satisfăcuți, 22,8% au fost destul de satisfăcuți, 21,9%

au fost relativ satisfăcută, 16,9% au fost puțin satisfăcuți, iar 21%

dintre toți respondenții au spus că nu au fost deloc satisfăcuți de
experiența primului lor contact sexual. Aceste rezultate diferă, însă,
mult în funcție de gen, cu 42,7% dintre bărbații de culoare și 30,7%
dintre bărbații albi nonhispanici care declară că au fost
foarte satisfăcuți, comparativ cu doar 9,2% dintre femeile de culoare
și 6,5% dintre femeile albe nonhispaniee. Rezultatele de la celălalt
capăt al spectrului au fost similare, cu doar 8,0% dintre bărbații de
culoare și 3,6% dintre cei albi care nu sunt hispanici spunând că
nu au fost deloc satisfăcuți din punct de vedere fiziologic, comparativ
cu 34,4% dintre femeile de culoare și 29,8% dintre femeile albe care
nu sunt hispanice (Higgins et al., 2010, p. 388). (Deși rezultatele
sunt prezentate defalcat pe rase, autorii arată că au existat puține
variații rasiale.)

în ceea ce privește satisfacția psihică, cifrele au fost foarte

asemănătoare, cu 18,5% din eșantion experimentând o satisfacție
deplină și 17,8% nicio satisfacție. Toți ceilalți s-au încadrat undeva la
mijloc. Pentru femei era mai puțin probabil decât pentru bărbați să
declare satisfacție psihică, deși cifrele nu au fost atât de frapante ca
în cazul satisfacției fizice. Atât în rândul bărbaților, cât și în cel al
femeilor, vina era o emoție oarecum comună, cu 20,6% din eșantion
spunând că au trăit o vină foarte mare sau considerabilă, iar 13%
spunând că au simtit o vină moderată. Anxietatea a fost si mai des

întâlnită, cu 41,3% dintre toți respondenții declarând o anxietate

foarte mare sau considerabilă, iar alți 22,4% declarând o anxietate
moderată (Higgins et ăl., 2010, p. 388).

Autorii au conchis că femeile încă mai au mult de recuperat, având

în vedere că este în continuare măi probabil ca bărbații să fie
satisfăcuți cu experiențele lor sexuale timpurii (Higgins et al., 2010).

Higgins și colab. remarcă faptul că rezultatele lor în ceea ce-i

privește pe bărbați au fost similare cu cele ale unui studiu anterior pe
studenți canadieni, realizat de Tsui și Nicoladis (2004), dar cele cu
privire la femei sunt diferite. în acel studiu, bărbații erau în mod
semnificativ mai susceptibili să declare sentimente de satisfacție
fizică după primul lor raport sexual (62% față de 35%), dar nu era
aproape nicio diferență între genuri atunci când era vorba despre
satisfacția emoțională (56% pentru bărbați și 54% pentru femei).
Bărbații și femeile aveau, de asemenea, evaluări globale similare ale
experienței, cu 73% dintre bărbați și 61% dintre femei spunând că
ajost perfectă, foarte bună sau bună, spre deosebire de 11% dintre
bărbați și 13% dintre femei care au considerat-o rea sau foarte rea
(Tsui și Nicoladis, 2004, p. 100). Au existat, însă, niste diferente
notabile între bărbați si femei, cu 5% dintre bărbați experimentând
durerea, comparativ cu 52% dintre femei. în plus, 76% dintre bărbați
au declarat că au trăit orgasmul, în comparație cu doar 12% dintre
femei (Tsui și Nicoladis, 2004, p. 99).

în încercarea de a face ca tinerii să amâne să facă sex, îi avertizăm

adesea că li se vor întâmpla lucruri rele după prima experiență — el
n-o să te mai vrea din nou, ea te va părăsi, o să regreți, o să rămâi
însărcinată. în studiul acesta, însă, cei mai multi dintre
participanți (87% bărbați și 89% femei) au declarat că au făcut sex
din nou cu același partener, 83% dintre bărbați și 86% dintre femei
au declarat că au rămas împreună sau au devenit un cuplu după
prima experiență sexuală și niciunul dintre ei nu a declarat că acest
prim act ar fi dus la sarcină. Maimult decât atât, 76% dintre bărbați
și 72% dintre femei au spus că nu regretă nimic cu privire la
experiență, iar 63% dintre bărbați și 65% dintre femei au spus că au
avut „vârsta potrivită“ (Tsui și Nicoladis, 2004, p. 100).

Aceste rezultate pozitive nu au fost constatate și în alte studii, mai

exact în cele realizate pe tinerii și tinerele din Statele Unite, unde
regretul este frecvent și multi par să dorească să mai fi așteptat.
Iată, de exemplu, un studiu care a investigat adolescenții între 12 și
17 ani în primăvara anului 2001 și a reluat investigația în 2002 și
2004. Studiul întreba despre experiența lor cu raporturile sexuale și
despre sentimentele lor de după aceea, cu întrebări cum ar fi: „Ți-
ai dori să fi așteptat mai mult înainte să faci sex pentru prima oară?“,
„Tu, personal, erai pregătit pentru sex?“, „Relația ta se afla în
momentul potrivit pentru a face sex?“ și „Erai cu persoana potrivită
pentru a împărtăși prima ta experiență sexuală?“ (Martino et al.,
2009).

Cercetătorii au constatat că 46% dintre respondenți (61% femei și

39% bărbați) care au făcut pentru prima oară sex după studiul inițial
din 2001 și-ar fi dorit să fi așteptat mai mult înainte de a face sex.
Dintre adolescenții care își doreau să fi așteptat, 70% au spus că nu
fuseseră pregătiți, 76% au spus că relația lor nu ajunsese în
momentul potrivit, iar 65% au spus că nu fuseseră cu persoana
potrivită (Martino et al., 2009, p. 96).

Aceste sentimente sunt reflectate îndeaproape de un studiu periodic

efectuat de Campania națională de prevenire a sarcinii la
adolescenți și a sarcinii neprogramate, care constată în mod
consecvent că aproape 60% dintre tineri își doresc să mai fi așteptat
(Albert, 2010, p. 20). Această statistică primește foarte multă
atenție din partea presei și este adesea material de
propagandă pentru susținătorii abstinenței până la căsătorie,
care vor s-o folosească drept dovadă că trebuie să
accentuăm importanța virginității până la căsătorie. Ori de câte ori o
vedem, însă, ne întrebăm dacă nu cumva o parte din acest regret se
suprapune cu evenimentul doar

retrospectiv, ca rezultat al întrebării „ți-ai dori să mai fi așteptat?“.

Este posibil ca un adolescent să nu fi simțit în mod activ regret, dar
să fi crezut că acesta este răspunsul acceptabil sogiâlla întrebarea
unui adult? Nu știm acest lucru, dar ceea ce știm este că mesajele
contradictorii din societatea noastră le spun adolescenților —
în special tinerelor femei — că ar trebui să fie interesate de sex, să
fie sexy, dar să se oprească înainte de a vrea, efectiv, sex. Ne
îngrijorează faptul că aceste mesaje contradictorii sugerează, de
asemenea, că este în regulă să faci sex atâta timp cât te simți puțin
vinovat după aceea.

EDUCAȚIA ÎN AVANS

Poate că în loc să-i întrebăm pe adolescenți în retrospectivă cum s-

au simțit, ar trebui să lucrăm la educația lor despre sexualitate și
despre primele experiențe sexuale înainte ca ei să le aibă. Putem să
le spunem că probabil că nu vor fi petale de trandafiri și lumânări,
că de obicei e jenant și murdar și că e în regulă să fie așa. Putem să
le spunem că ar trebui să se simtă bine și că este în regulă să se
oprească dacă nu se simt bine și să se bucure de el dacă se simt
bine. (Putem să le spunem tinerelor femei că, deși durerea la primul
raport sexual nu este neobișnuită, puțin lubrifiant poate face
foarte mult în direcția eliminării ei.) Putem să le spunem
că presupune niște riscuri și că ar trebui să se protejeze. Și putem
să le spunem că, deși nu este cel mai important moment din viața
lor, este imul pe care fără îndoială și-l vor aminti mai bine, dacă nu
cel mai bine, decât multe alte experiențe sexuale și, prin. urmare, ar
trebui să fie siguri că sunt pregătiți, că au partenerul potrivit și că
sunt în relația potrivită. Deoarece, chiar dacă nu
este perfect (și credeți-ne, rareori este), sperăm să fie -o experiență
la care toată lumea să poată să privească înapoi cu drag.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Albert, B. (2010). With One Voice 2010: America’s Adults and Teens
Sound Off About Teen Pregnancy A Periodic National Survey.
National Campaign to Prevent Teen and Unplanned Pregnancy.

Bearman, P.S. și Brückner, H. (2001). Promising the future: Virginity

pledges and first intercourse. American Journal of Sociology, 106(4),
859-912.

Carpenter, L.M. (2001). The ambiguity of „having sex“: The

subjective experience of virginity loss in the United States. Journal of
Sex Research, 38(2), 127-139.

Carpenter, L.M. (2002). Gender and the meaning and experience of

virginity loss in the contemporary United States. Gender and Society,
16(3), 345-365.

Carpenter, L.M. (2005). Virginity Lost: An Intimate Portrait of First

Sexual Experiences. New York University Press, New York.

Higgins, J.A., Trussell, J., Moore, N.B. și Davidson, J.K. (2010).

Virginity lost, satisfaction gained? Physiological and psychological
sexual satisfaction at heterosexual debut Journal of Sex Research,
47(4), 384-394.

Ingrassia, M. (1994). Virgin cool. Newsweek, 124(5849), 58-69.

http://www.newsweek. com/virgin-cool-189654 (accesat pe 12
august 2014).

Kann, L., Kinchen, S., Shanklin, S.L., Flint, K.H., Kawkins, J., Harris,
WÀ etaL (2014). Youth risk behavior surveillance: United States,
2013. Morbidity and Mortality Weekly Records Surveillance
Summaries, 63(Suppl 4), 1-168.

Kempner, M. (2001). Toward a Sexually Healthy America:

Abstinence-onfy-until-marriage

Programs that Tty to Keep Our Youth „Scared Chaste.“ Sexuality

Information and Education Council of the United States (SIECUS).

Kempner, M. (2003) A controversial decade: 10 years of tracking

debates around sexuality education. SIECUS Report, 31(6), 33-48.

Martino, S.C., Collins, R.L., Elliott, M.N., Kanouse, D.E. și Berry,

S.H. (2009). It’s better on TV: Does television set teenagers up for
regret following sexual initiation? Perspectives on Sexual and
Reproductive Health, 41(2), 92-100.

SIECUS (2010a). A brief history: Abstinence-only-until-marriage

funding. http://www. nomoremoney.org/index.c£m?pageid=947
(accesat pè 22 iulie 2014).

SIECUS (2010b). What programs must teach,

http://www.nomoremoney.org/index. cfm?pageid=948 (accesat pe 22
iulie 2014).

Tsui, L. și Nicoladis, E. (2004). Losing it: Similarities and differences

in first intercourse experiences of men and women. Canadian
Journal of Human Sexuality, 13(2), 95-106.

MITUL #20

SEXUL BUN SE TERMINĂ ÎNTOTDEAUNA CU UN ORGASM

SIMULTAN

Ideea că sexul bun se termină cu fiecare dintre parteneri ajungând la

climax în exact același timp nu este o invenție a unui film
nerecomandat sub 18 ani sau a unei reviste pentru femei. Este
prezentă, de fapt, de mult mai mult timp. Ideal Marriage (Căsătoria
ideală), un manual despre căsătorie foarte bine vândut la nivel
internațional care a fost publicat în 1932, a perpetuat ideea.
Autorul, ginecologul Theodoor Hendrik Van de Velde, apreciază: „în
raportul sexual normal și perfect, orgasmul reciproc trebuie să fie
aproape simultan“ (p. 181). Orgasmul de penetrare simultan ar
contribui, conform lui Van de Velde, la atașamentul și starea de bine
a parteneriatului.

Această opinie pare să se fi născut direct din psihiatria freudiană,

care tratează orice alt orgasm în afara celui din timpul raportului
sexual ca „imatur“ și-i conferă orgasmului simultan din timpul
raportului sexual o „armonie specială“ (Brody și Weiss, 2012).
Problema cu această perspectivă este că nu reflectă realitatea
multor femei și cupluri. Multe femei declară că au orgasme mai bune
în urma stimulării clitoridiene decât în urma penetrării vaginale și
cele mai multe cupluri recunosc că orgasmele perfect sincronizate
simt rare. Ba mai mult, dacă se străduiesc pe parcursul raportului
sexual să aibă orgasm simultan, acest lucru poate să pună atât de
multă presiune pe cuplu, încât ei să nu se bucure de
experiența sexuală și chiar să nu poată să aibă orgasm deloc.

Orgasmul simultan poate fi im accident fericit — dar să-l urmărești

de fiecare dată (sau chiar și uneori) poate submina plăcerea
sexuală.

DE CE CREDEM CĂ ORGASMUL SIMULTAN ESTE MAI BUN?

Desigur, multi bărbați și multe femei cred că juisarea în același timp

este cea mai bună. De exemplu, un studiu a constatat că orgasmul
simultan a fost considerat important de 41% dintre bărbați și 30%
dintre femeile investigate (Colson et al., 2006, p. 124). Acum,
întrebarea este de ce cred ei acest lucru.
Există mai multe origini ale mitului plăcerii superioare a orgasmului
simultan. Astăzi, putem să dăm vina pe site-uiile de pseudoștiință și
de autoajutorare care vorbesc despre natura sublimă a orgasmelor
reciproce perfect sincronizate. Și dacă tot suntem aici, ar trebui să
învinovățim puțin și filmele și televiziunea, în ale căror înfățișări ale
sexului vedem de obicei cuplurile care se prăbușesc sub cearșafuri,
cu cei doi satisfacuți după ceea ce nu ne putem imagina că ar fi
altceva decât două orgasme perfect sincronizate. (în mod
ciudat, filmele porno simt probabil mai exacte, având în vedere că
acestea pot cu adevărat să arate orgasmul și nu doar ' îmbrățișarea
de după aceea.)

Adevărul este, însă, că trebuie să-i învinovățim în primul rând pe

experți. Cercetătorii și scriitorii ca Van de Velde sugerează de mult
timp că existența unui orgasm simultan în timpul actului sexual
creează o satisfacție fiziologică și emoțională mai mare. F.aptul că
nu au existat studii legitime care să susțină această afirmație nu
pare să aibă vreo influență — experții au continuat să spună că
obiectivul erau orgasmele simultane. De fapt, există un mit care-1
acompaniază pe acesta și care apare din când în când, sugerând că
din

oigasmele reciproce sincronizate este mai probabil să rezulte

procrearea. Acest truc destul de dificil a fost, de fapt, garantat în
manualele și tratatele despre căsătorie din anii 1950. (Și este, fiindcă
veni vorba, complet neîntemeiat.)

Și, cu toate acestea, orgasmele simultane au susținătorii lor experți,

care nu numai că fac cercetări și scriu despre supremația experienței
orgasmelor vaginale, dar desconsideră orice altă experiență.
Ei asociază orgasmul femeilor din timpul raportului sexual
(excluzând alte tipuri de stimulare sexuală) cu o satisfacție de relație
mai mare si chiar si cu sănătatea

mentală și fizică (Brody, 2007; Brody și Costa, 2008; Costa și Brody,

2010; Brody și Weiss, 2010; Brody și Weiss, 2012). Sau, ca să cităm
o echipă de autori, „există dovezi pentru ideea că orgasmul vaginal
concomitent cu cel al bărbatului (penis în vagin, orgasm simultan)
are beneficii care merg chiar dincolo de orgasmul vaginal“ (Brody și
Weiss, 2012).

Dar aceasta este o opinie minoritară și răspunsurile în domeniu cu

privire la această cercetare particulară au constatat că datele care
stau la baza concluziilor sunt neconvingătoare și nesemnificative din
punct de vedere statistic. Criticii au argumentat că nu există date de
bază de încredere si că nu simt luate în calcul

multe variabile intermediare. Criticii se îngrijorează că promovarea

acestor constatări „nu numai că e posibil să fie ineficientă pentru
creșterea satisfacției, dar poate, de fapt, să fie dăunătoare dacă ea
creează așteptări idealizate și pune o presiune nejustificată
(anxietatea de performanță sexuală) pe indivizi și pe cupluri.
Această disfuncție/boală creată cultural ar putea, în schimb,
să micșoreze satisfacția“ (Charland et al., 2012, p. 334).

CINE TERMINĂ PRIMUL

Există, de fapt, foarte puține cercetări referitoare la cine ajunge

primul la orgasm și dacă partenerii din cuplu termină împreună. Un
studiu realizat de Darling și colab. (1991) s-a bazat pe observarea
diferitelor forme de stimulare sexuală din cuplurile heterosexuale. S-
a constatat că femeile preferau ca ele să aibă mai întâi orgasm — fie
prin stimulare clitoridiană și vaginală înaintea raportului sexual, fie
printr-o combinație dintre preludiu și raport sexual. Cercetătorii au
sugerat că o femeie e posibil să aibă o frustrare mai mare
dacă partenerul ei a avut orgasm în timpul raportului sexual și a
lăsat-o pe ea să ajungă singură la climax. Această frustrare ar putea
fi mai intensă pentru o femeie al cărei partener este mai afectuos și
mai activ înainte să aibă orgasm și este obosit și oarecum mai puțin
angajat față de ea după aceea. Femeia ar putea, în schimb, să simtă
presiunea de a avea repede un orgasm, deoarece partenerul ei deja
a avut sau deoarece raportul sexual nu a fost suficient de lung
pentru a fi satisfăcător din punct de vedere sexual și/sau emoțional.
în sfârșit, atunci când el termină primul, femeia poate să simtă că
partenerul ei a fost egoist pentru că nu a așteptat-o și pe ea.

Probabil că o mare parte din insatisfacția pe care o menționează

unele femei nu se referă, însă, atât de mult la momentul orgasmului,
cât la faptul că multe femei au probleme să ajungă la orgasm, punct.
Atunci când acest lucru este adevărat, credem că faptul că trebuie
să ajungă la orgasm la fix (fie la scurt timp după ce l-a avut el, fie să
încerce climaxuri spontane) crește riscul ca femeii să i se pară și mai
dificil să ajungă la climax. Aceasta ar putea s-o încurajeze să
renunțe la un orgasm real și să simuleze unul, pentru a nu dezamăgi
speranțele

partenerului cu privire la extazul reciproc. (Vezi Mitul #21 pentru mai

multe detalii cu privire la simularea orgasmelor.) Scenariul iubirii
conform căruia „trebuie să ai orgasm“ pare să pună și mai multă
presiune dacă obiectivul este orgasmul simultan.

CAPCANA PRIVIND „MODUL CORECT DE A AVEA UN ORGASM"

Mai există câteva alte mituri care se află în aceeași categorie cu

mitul orgasmului simultan. în cea mai mare parte, acestea se
centrează pe ideea că există un mod „corect“ de a avea un orgasm.
Versiunea modernă a acestui tip de ortodoxie sexuală e posibil să fi
fost inițiată fără intenție de cercetarea lui Masters si Johnson

cu privire la funcționarea sexuală, care a explicat cele patru faze ale

ciclului reacției sexuale a oamenilor — excitare, platou, orgasm și
perioadă refractară (Masters și Johnson, 1966). Odată ce aceste
faze au fost enumerate în literatura de specialitate și au fost
acceptate de profesioniști, au devenit într-un fel lege. Dacă un
client nu-i declara un ciclu similar sexologului, clientul, și nu ciclul, se
presupunea că este în neregulă (Ellison, 1984, p. 327). Astăzi știm
că indivizii și cuplurile diferă în felul în care trăiesc etapele reacției
sexuale.

Această capcană este similară cu cea în care s-au găsit femeile

atunci când Freud a declarat că orgasmele vaginale sunt modul
matur și adecvat de a ajunge la climax. Atunci când această credință
a câștigat supremația, femeile care nu puteau ajunge la climax doar
prin stimulare vaginală erau considerate oarecum afectate. A fost
nevoie de multi ani până când Masters și Johnson au arătat în
condiții de laborator că orgasmele, oricum

ar fi generate, se bazează pe același sistem nervos (deși anumite

persoane spun că le trăiesc diferit, în funcție de cum sunt produse).
Adevărul e că producerea unui orgasm în timpul raportului sexual
fără stimulare clitori-diană directă este, în general, mai dificil pentru
cele mai multe femei — iar pentru unele femei este, pur și
simplu, imposibil. De fapt, există destul de multe cercetări care arată
că pereții interiori ai vaginului nu sunt foarte sensibili și, prin urmare,
e mai puțin probabil să ofere o cale rapidă către orgasm (Kinsey,
1953, p. 582; Masters și Johnson, 1966).

Presiunea de a avea orgasme simultane poate, într-un amintit fel, să

ne ducă înapoi în zilele în care femeile ar fi trebuit să ajungă la
climax doar prin penetrare vaginală. Până la urmă, penetrarea
vaginală este cea care e cel mai probabil să producă orgasmul
masculin. Există unele poziții în care femeia poate să fie penetrată
vaginal și stimulată clitoridian direct, fie cu degetele partenerului, fie
cu ale ei, fie cu o jucărie sexuală. Chiar și așa, credem că încercările
de sincronizare exagerează prea mult plăcerea provenită din
penetrarea vaginală.

POT DEVENI FEMEILE DEPENDENTE

DE VIBRATOR PENTRU A AVEA ORGASM?

în realitate, unul dintre cele mai ușoare moduri pentru o femeie să
aibă orgasm este, adesea, folosirea unui vibrator. Senzația intensă
pe care o pot produce aceste dispozitive la nivelul vulvei și al
clitorisului este extrem de eficientă pentru a aduce unele femei la
climax (le plac și unor bărbați), dar recent am auzit temeri că
vibratoarele pot crea dependență și că femeile care le folosesc ar
putea să nu mai fie niciodată capabile să

ajungă la orgasm în alt fel. (O altă versiune a capcanei „modul corect

de a avea un orgasm“.) Nu cred că ar trebui să vă îngrijorați, nu am
auzit niciodată de o femeie care să-i fi lăsat un bilețel iubitului sau
partenerului și care să spună: „îmi pare rău, dragule, dar m-am
îndrăgostit de vibratorul meu, așa că noi doi fugim la Paris, ca să
putem fi uniți pentru totdeauna“.

Este interesant că vibratoarele erau considerate cândva dispozitive

medicale, iar nu sexuale. La sfârșitul anilor 1880 și la începutul
secolului următor, doamnele din clasa de mijloc și din cea
Superioară care aveau dificultăți emotionale sau fizice erau duse la
doctori care

le puneau pe o placă care vibra sau aplicau o mașină care vibra pe

organele lor genitale cauzând „cutremurare“ sau un „paroxism
isteric“ care permitea congestiei sexuale să dispară, iar aceasta era,
până la urmă, în mod destul de ciudat (da, suntem sarcastice aici),
ceva foarte calmant și plăcut pentru doamna încântată. Cam în
același timp a fost patentat în America un mecanism vibrator
electric și a fost promovat ca dispozitiv pentru vindecarea
problemelor pântecelui, despre care doctorii (și pacienții) credeau că
ar cauza „stările nervoase“ și „isteria“

(Maines, 2001). (Sensul literal al isteriei este cel de probleme

emoționale cauzate de pântece și stă la originea cuvântului
histerectomie, care este operația chirurgicală efectuată pentru a
îndepărta uterul unei femei.) Folosirea acestui dispozitiv nu era
gândită ca mijloc de masturbare, ci de „tratament“ și, prin urmare,
era în regulă să fie făcută destul de regulat, pentru a calma nervii.
Femeile nu au devenit dependente de aceste „tratamente“, din câte
știm noi, dar le plăceau destul de mult!

Se știe că astăzi folosirea vibratorului ca instrument sexual, și nu

medical, este destul de obișnuită. Un studiu amplu a arătat că
aproape 50% dintre femeile de orice vârstă au folosit un vibrator
(Northrup et al., 2013).

Program de jurământ pentru virginitate, la care, după jurământ,

participanții primeau un inel de argint inscripționat, ca semn
al angajamentului lor. (N.t.)

0^0 50 DE MARIMITURI

£ despre SEXUALITATEA UMANĂ

Studiul național al comportamentului și al sănătății sexuale a
constatat, de asemenea, că este foarte obișnuită utilizarea lui printre
femeile din America, 46,3% dintre ele declarând că au folosit un
vibrator pentru masturbare, 41% spunând că au folosit un vibrator în
timpul unei partide de sex cu un partener și 37,3% spunând că
au folosit vibratorul în timpul penetrării sexuale. Departe de a le face
rău femeilor, utilizarea vibratorului pare să fie corelată cu sexul bun
și cu atitudinea pozitivă cu privire la el — cele care-1 folosesc sunt
mai susceptibile să-și examineze propriile organe genitale și să
declare niveluri înalte ale excitației sexuale, ale dorinței, lubrifierii și
orgasmului. Foarte puține femei au declarat vreun disconfort fizic
sau emoțional cu aceste dispozitive — 3% dintre femei au declarat o
anumită senzație de amorțire, 3% au declarat durere și 16% au spus
că au avut unele iritații. Aproape toate aceste femei au spus, însă,
că acestea au fost probleme temporare (Reece et al., 2009).

Ca să fim corecți, este adevărat că oamenii se pot obișnui cu

vibrațiile. Orice comportament care este re-compensator fizic sau
emoțional (iar în acest caz, foarte eficient pentru a produce
orgasme) este probabil să fie repetat și cu siguranță că poate deveni
o obișnuință» Dacă avem frecvent orgasm într-un anumit mod —
oricare-ar fi acel mod —, probabil că ne vom întoarce mai des la acel
tipar, pentru că știm că are succes. Nu vedem, de fapt, nicio
problemă cu acest lucru — dacă funcționează și toată lumea se
simte bine, poate fi o parte frumoasă a masturbării sau a sexului cu
un partener. Dar dacă tu sau partenerul tău sunteți îngrijorați că unul
dintre voi va deveni prea atașat de vibrator, încercați să includeți
mai multe lucruri diferite atunci când faceți dragoste — un vibrator,
un deget, o limbă, un penis sau toate patru; senzațiile produse de
fiecare dintre acestea sunt diferite

și pot fi folosite și combinate cu inventivitate pentru a vă asigura că

nu toate orgasmele sunt produse în același fel.
CE ESTE IMPORTANT?

Ceea ce credem noi că este important este dezvoltarea unei relații

care să fie satisfăcătoare, de încredere si des-chisă din punct de
vedere sexual. Credem că partenerii ar trebui să fie sensibili la
nevoile sexuale ale celuilalt și să-și dezvolte un stil (sau mai multe)
complementar de a face dragoste. în mod ideal, ei ar trebui să
exploreze împreună viața lor sexuală, descoperind ceea ce le
place și ceea ce nu le place, ce lucruri noi ar vrea să încerce, care
sunt modalitățile la care apelează cel mai des pentru a ajunge la
plăcere. Și, poate, să încerce un vibrator (sau niște vibratoare) din.
când în când.

Ceea ce nu ni se pare important este să-i facem pe toți să se poarte

ca o focă dresată, care trebuie să jongleze cu una sau cu alta, sau
să-și modifice propria reacție sexuală din forma în care este pentru a
mulțumi un concept abstract cu privire la cum și când să juiseze.
Orgasmele simultane sunt, cu siguranță, o idee romantică,
dar credem că presupun prea mult efort (cum ar fi să trebuiască să
te controlezi atunci când vrei să te lași absorbit

de sentimente, să nu gândești și să nu poți să dedici prea multă

atenție lucrurilor de care are nevoie cealaltă persoană, de vreme ce
tu ești consumat, în același timp, de propria ta pasiune).

Sfatul nostru: sexul și plăcerea sexuală sunt foarte particulare pentru

persoanele implicate. Nu te da peste cap să faci sex într-un mod
care se bazează pe anumite directive culturale — mai ales unele
care sunt, în cea mai mare parte, mitologie.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Brody, S. (2007). Vaginal orgasm is associated with better

psychological function. Sexual and Relationship Therapy, 22,173-
191.
Brody, S. și Costa, R.M. (2008). Vaginal orgasm is associated with
less use of immature psychological defense mechanisms. Journal of
Sexual Mediane, 5,1167-1176.

Brody, S. și Weiss, P. (2010). Vaginal orgasm is associated with

vaginal (not clitoral) sex education, focusing mental attention oh
vaginal sensations, intercourse duration, and a preference for a
longer penis. Journal of Sexual Medicine, 7, 2774-2781.

Brody, S. și Weiss, P. (2012). Simultaneous penile-vaginal orgasm is

associated with sexual satisfaction. Journal of Sexual Medicine, 9(9),
2476-2477.

Charland, L., Shrier, I. și Shôr, E. (2012). Simultaneous penile-

vaginal intercourse orgasm. Journal of Sexual Medicine, 9(1), 334.

Colson, M-H., Lemaire, A., Pinton, P., Hamîdi, K. Și Klein, P. (2006).

Sexual behaviors and mental perception, satisfaction and
expectations of sex life in men and women in France. Journal of
Sexual Medicine, 3,121-131.

Costa, R.M. și Brody, S. (2010). Immature defense mechanisms are

associated with lesser vaginal orgasm consistency and greater
alcohol consumption before sex. Journal of Sexual Mediane, 7,775-
786.

Darling, CA, Davidson, J.K. Sr și Cox, R.P. (1991). Female sexual

response and the timing of partner orgasm. Journal of Sex and
Marital Therapy, 17 (1), 3-21.

Ellison, C.R. (1984). Harmful beliefs affecting the practice of sex

therapy with women. Psychotherapy: Theory, Research, Practice,
Training, 21(3), 327-334.

Kinsey, AC, Pomeroy, W.B., Martin, C.E. și Gebhard, P.H. (1953).

Sexual Behavior in the Human Female. W.B. Saunders,
Philadelphia.
Maines, R. (2001). The Technology of Orgasm, „Hysteria“. The
Vibrator and Women’s Sexual Satisfaction. Johns Hopkins University
Press, Baltimore, MD.

Masters, W.H. și Johnson, V.E. (1966). Human Sexual Response.

Little, Brown, Boston,

MA.

Northrup, C., Schwartz, P. și Witte, J. (2013). The Normal Bar: The

Surprising Secrets of Happy Couples. Harmony/Random House,
New York, NY. ,

Reece, M., Heibenick, D., Sanders, SA, Dodge, B., Ghassemi, A și

Fortenberry, J.D.

(2009). Prevalence and characteristics of vibrator use by men in the

United States. Journal of Sexual Medicine, 6,1867-1874.

Van de Velde, T.H. (1932). Ideal Marriage: Its Physiology and

Technique. William Heinemann (Medical Books) Ltd., London.

MITUL #21

NICIUNA DINTRE PARTENERELE MELE NU A SIMULAT

VREODATĂ ORGASMUL

Scena e de neuitat. Când Harry a cunoscut-o pe Sally (When Harry

Met Sally) este un film despre o prietenie îndelungată care, în
decursul timpului, se transformă într-o poveste de dragoste. (Este
din 1989,

dar credeți-ne, este încă bun.) Cei doi discută dacă o prietenie dintre
un bărbat și o femeie poate fi doar o prietenie sau dacă implică și o
anumită atracție sexuală. Cei doi camarazi nu recunosc, însă, nicio
atracție între ei și, ca prieteni, își ascultă unul celuilalt poveștile
romantice lipsite de succes. într-adevăr, cea mai memorabilă
scenă din film este cea dintr-un restaurant, în timpul căreia . cei doi
discută dacă un bărbat poate să-și dea seama când o femeie
simulează orgasmul. Harry spune că el știe că femeile cu care a fost
el nu au simulat niciodată orgasmul. Sally e sceptică:

SALLY: De ce? Majoritatea femeilor au făcut-o la un moment dat.

HARRY: Cu mine n-au făcut-o.

SALLY: De unde știi?

HARRY: Pentru că știu.

SALLY: A, da. Așa e. Am uitat. Ești bărbat.

HARRY: Ce vrei să spui cu asta?

SALLY: Nimic. Doar că toți bărbații simt convinși că lor nu li s-a

întâmplat niciodată, dar majoritatea femeilor au făcut-o la un moment
dat, așa că fă și tu un calcul.

HARRY: Nu crezi că mi-aș da seama?

SALLY: Nu.

HARRY: Fugi de-aici!

Câteva clipe mai târziu, Sally se lansează într-o serie completă de

gemete, suspine, expresii faciale și strigăte din ce în ce mai
puternice de extaz , completate cu momentul de vârf și cu zâmbetul
tăcut, satisfăcut care urmează după aceea. Orgasmul extrem de
bine simulat îi șochează și-i amuză pe ceilalți oameni din sala de
mese. Scena se încheie atunci când un ospătar se apropie de
o femeie mai în vârstă de la o masă de lângă ei, iar aceasta îi spune:
„Vreau și eu ce-a comandat ea“.
Simulează multi oameni orgasmul? Sigură că da. într-un studiu de la
Universitatea din Kansas, de . exemplu, 67% dintre femei și 28%
dintre bărbați declară că au simulat orgasmul. Cei mai multi spun
că l-au simulat în timpul raportului sexual penis-vagin, dar unii
pretind că au făcut-o în timpul sexului oral, al stimulării manuale sau
al sexului prin telefon (Muehlenhard și Shippee, 2010). Un studiu
mai vechi, realizat pe 161 de tinere femei adulte, a arătat că
peste jumătate dintre ele au spus că au simulat la un moment dat un
orgasm. Analiza a constatat că femeile care simulaseră aveau mai
multi ani, se considerau mai atractive, avuseseră raporturi sexuale la
o vârstă mai fragedă, avuseseră mai multi parteneri pe parcursul
vieții (inclusiv parteneri de sex oral) și aveau scoruri mai mari
la indicatorii stimei de sine sexuale (Wiederman, 1997).

Nu este greu să simulezi un orgasm, mai ales dacă ai avut unele

reale. Știi cum să le faci să arate, să sune și, probabil, chiar să fie
simțite ca autentice. întrebarea pe care ne-o punem este de ce ar
vrea cineva să simuleze un orgasm? Și, în plan mai secundar, care
sunt semnele unui orgasm real — poți să-ți dai seama
dacă partenerul/partenera se preface?

DE CE SĂ-L SIMULEZI?

Majoritatea femeilor și bărbaților care simulează orgasmul vor să-și

mulțumească perechea și știu că ea chiar vrea să-i vadă în al
nouălea cer de plăcere. Unei femei poate să-i fie greu să aibă
orgasm și poate să devină și mai dificil dacă ea crede că partenerul
ei va continua să încerce până când ajunge ea la climax. E posibil ca
ea să știe că, oricare-ar fi motivul, acest

lucru nu se va întâmpla chiar acum și, astfel — pentru a termina

toată treaba asta (cu sentimentele iubitului ei intacte) —, ea
realizează o interpretare dramatică a climaxului. Au fost efectuate
mai puține cercetări cu privire la bărbații care simulează orgasmul,
dar e posibil ca și ei să-l simuleze din același motiv — pentru a
termina partida de sex fără să se simtă cineva ca un amant prost.
Un studiu din 2014, realizat pe 481 de femei heterosexuale,
studente, a descoperit patru motive obișnuite pentru care femeile
simulează orgasmul. Autorii l-au numit pe primul „înșelăciune
altruistă“, pe care au definit-o ca simulare a orgasmului din grija
față de sentimentele partenerului. Cel de-al doilea motiv pe care l-au
descoperit a fost „teama și insecuritatea“, prin care voiau să spună
că femeile simulează orgasmul pentru a evita emoțiile negative
asociate cu experiența sexuală. Femeile simulează orgasmul și în
efortul de a ajunge la propria lor „excitație superioară“. îl
simulează puțin până când ajung la el — dacă pari mai
excitată decât ești poate că vei fi așa și în realitate. Și, în sfârșit, a
fost „întreruperea sexuală“, care, așa cum spuneam mai devreme,
însemna să simulezi orgasmul pentru a termina partida de sex
(Cooper et al., 2014).

Un alt studiu a lansat ipoteza că femeile simulează orgasmul pentru

a-și păstra iubiții. Cercetătorii au investigat 453 de femei
heterosexuale sub 50 de ani care erau într-o relație de cel puțin 6
luni. Au constatat că femeile care erau mai îngrijorate că partenerii
lor ar putea să le înșele erau mai susceptibile să simuleze orgasmul.
Au constatat, de asemenea, că femeile care au spus că au simulat
orgasmul era mai probabil să se angajeze în alte comportamente de
„păstrare a perechii“, cum ar fi să flirteze cu altcineva de față cu
partenerul sau să strige la o persoană pe care-o percep ca flirtând
cu partenerul

lor. Analiza a sugerat, însă, că această corelație dintre simularea

orgasmului și comportamentele de păstrare a perechii era mai mică
dacă era controlată variabila fricii de infidelitate. Autorii cred că,
pentru femeile cărora le este teamă că partenerii lor le-ar putea
înșela, simularea orgasmului este parte a unei strategii mai ample de
a-i păstra pe lângă ele (Kaighobadi et al., 2012). Și alte studii au
constatat că menținerea partenerului plin de interes și împiedicarea
lui de a călca strâmb erau motive frecvente pentru simularea
orgasmului (Muehlenhard și Shippee, 2010).
POȚI SĂ-ȚI DAI SEAMA?

Avea Harry dreptate, chiar putea el să știe că niciuna dintre femeile

cu care fusese nu simulase niciodată orgasmul? Probabil că nu. O
serie bună de gemete demne de Oscar ar putea să-i păcălească pe
unii oameni, dar alții înțeleg că orgasmul nu înseamnă doar sunete.
Pe măsură ce crește excitația, nu numai ritmul respirației, ci și
bătăile inimii cresc dramatic, iar aproape de orgasm apare adesea
pe corpul persoanei o îmbujorare ca un fel de erupție. Atunci când o
femeie are orgasm, probabil că va exista o secvență de contracții și
spasme uterine involuntare, iar sfincterul anal se strânge. Uterul e
posibil să aibă un flux puternic de contracții timp de 10-20
de secunde (Levin și Wagner, 1985). Pereții vaginului se vor umple
cu sânge, iar întărirea mușchilor planșeului pelvian și a mușchiului
bulbospongios va face ca vaginul să fie simțit mai strâmt în față și,
paradoxal, mai larg în spate. Clitorisul se aplatizează în apropierea
orgasmului și își schimbă puțin culoarea (deși acest lucru ar fi
greu de văzut în afară de situația în care partenerul îi face

sex oral). Cu toate acestea, multe dintre aceste lucruri probabil că

sunt simțite de partener, mai ales dacă el sau ea are penisul sau
degetul în vaginul partenerei în momentul orgasmului. Modificările
corporale generale sunt chiar dramatice; volumul crescător al
sunetelor, răvășirea părului și zvârcolirea nu sunt singurele
semne ale unui orgasm al femeii. Și totuși, cu câteva gemete bune
și, poate, o contracție voluntară Kegel sau două (im exercițiu care
întărește mușchii vaginului), probabil că multi parteneri vor fi păcăliți.

în mod similar, nu sunt doar mai multe zgomote, mai multe împingeri
și ejacularea cele care indică orgasmul la un bărbat. Există o
schimbare sistematică în aproape fiecare parte a corpului. Și un
bărbat poate să-l simuleze, deși este mai greu, având în vedere că
femeia probabil că se așteaptă să simtă niște spasme și să fie udă
de la fluid. Totuși, dacă el folosește un prezervativ, e posibil ca ea
să nu observe că nu a ejaculat și/sau că nu a avut orgasm.
DAR DE CE SĂ NU Al, ÎN SCHIMB,

UN ORGASM REAL?

Hai să recunoaștem. Dificultatea de a avea un orgasm este mai

frecventă decât ne fac să credem scenele de sex pe care le vedem
la televizor și în filme. Majoritatea femeilor, nu doar unele femei, nu
au orgasm tot timpul, într-un amplu studiu cu eșantion aleatoriu, 71%
dintre femei și 25% dintre bărbați au spus că nu au avut întotdeauna
orgasm atunci când au făcut sex cu partenerul (Laumann et al.,
1994).

Ca să fim sinceri, teama de a ne supăra partenerul cu faptul că nu

se produc orgasmele poate fi uneori justificată. Unii bărbați și unele
femei se vor simți

inadecvat dacă partenerul lor nu termină. Ar putea chiar să

acționeze defensiv, dând vina pe inhibițiile și trecutul partenerului.
Sau ar putea deveni mai puțin atașați de relație. Teama sau intuirea
faptului că un partener ar putea reacționa în acest fel este, cu
siguranță, o încurajare pentru a-1 simula, dar pentru persoanele care
au probleme în mod constant în atingerea orgasmelor reale acesta
este un răspuns pe termen scurt la o problemă pe termen lung.
Simularea lui face, de fapt, să fie mai puțin probabil să se producă
adevăratele orgasme în viitor, având în vedere că nu s-a schimbat
nicio tehnică și nu s-a făcut nicio revizuire a stilului de a face
dragoste sau a contextului relației. Prefacerea ar putea deveni un
mod de viață — iar secretele mari se acumulează, uneori timp de
multi ani.

Dacă unul dintre parteneri nu ajunge niciodată sau ajunge rareori la

orgasm, este necesară mai multă comunicare (nu mai puțină).
Partenerii ar trebui să vorbească despre tehnici care funcționează
sau care nu funcționează (poate că cineva freacă sau împinge prea
tare), ar trebui să experimenteze cu unghiurile de penetrare pentru a
vedea dacă unele dintre ele nu sunt mai plăcute decât altele. în mod
similar, dacă problemele de relație sunt cele care împiedică
orgasmul, aceste probleme de relație ar trebui gestionate pentru a
crea climatul emoțional potrivit pentru climax. Comunicarea este
piatra de temelie a plăcerii sexuale — credința că este jenant să
vorbești sau că onestitatea este riscantă înseamnă că relația nu se
află pe o poziție stabilă. Dacă relația nu poate să suporte greutatea
unor discuții oneste cu privire la felul în care merg lucrurile sau ce-i
face să se simtă bine, ce șanse au doi oameni să devină mai intimi
— și, prin urmare, mai eficienți în a-și provoca unul altuia plăcere?
Să vorbești despre

sex poate fi. mai intim decât să-l faci, dar poate fi și mai important.

Simularea orgasmului poate.fi o carte pe care să o joci în anumite

circumstanțe, dar dacă este jucată des, schimbă regulile jocului de la
unul al intimității și deschiderii la unul al performanței și
nesincerității. Aceasta este o schimbare mare. Așa că, deși e posibil
să existe oameni care sunt atât de buni simulatori încât n-ai putea să
știi niciodată că o fac, lucrul la care vrei să lucrezi este să ai o relație
care este atât de onestă si de

deschisă, încât include să fii onest și deschis și cu privire la ceea ce

se întâmplă sau nu se întâmplă sub cearșafuri.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Cooper, E.B., Fenigstein, A. și Fauber, R.L. (2014). The faking

orgasm scale for women: Psychometric properties. Archives of
Sexual Behavior, 43,423-435.

Kaighobadi, F., Shackelford, T.K. și Weekes-Shackelford, V.A.

(2012). Do women pretend orgasm to retain a mate? Archives of
Sexual Behavior, 41(5), 1121-1125.

Laumann, E.O., Gagnon, J.H., Michael, R.T. și Michaels, S. (1994)

The Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United
States. University of Chicago Press.

Levin, R.J. și Wagner, G. (1985). Orgasm in women in the

laboratory: Quantitative studies on duration, intensity, latency, and
vaginal blood flow. Archives of Sexual Behavior, 14,439-449.

Muehlenhard, C.L. și Shippee, S.K. (2010) Men’s and women’s

reports of pretending orgasm. Journal of Sex Research, 47,552-567.

Wiederman, M.W. (1997). Pretending orgasm during sexual

intercourse: Correlates in a

sample of young adult women. Journal of Sex and Marital Therapy,

23(2), 131-139.

MITUL #22

FEMEILE VOR SĂ FIE DOMINATE ÎN PAT, SEXUL BRUTAL ESTE

CEL MAI DISTRACTIV

De unde au bărbații ideea că femeilor le place sexul brutal și de

unde au femeile ideea că ar trebui să le placă sexul brutal? Ei bine,
una dintre surse ar putea fi cultura

populară — deși noi credem că lucrurile merg mult mai departe de-
atât.

Hai să începem cu filmele și să luăm unul drept exemplu. Cu câțiva

ani în urmă, un film cu Al Pacino intitulat Când dragostea ucide (Sea
of Lové) spunea povestea unui polițist care căuta o femeie care
ucidea bărbații pe care-i întâlnea prin anunțurile matrimoniale din
ziare, în film, el întâlnește o femeie, interpretată de Ellen Barkin, pe
care o suspectează (dar care se dovedește că nu este ucigașul) . Cu
toate acestea, este un joc „de-a șoarecele și pisica“ pe măsură ce el
devine extrem de atras de ea și încearcă să decidă dacă e vinovată.
Atunci când în sfârșit fac sex, totul devine brutal. Se zgârie unul pe
celălalt, iar el o împinge cu forță într-un perete. Este clar că se
presupune ca noi să credem că acesta este apogeul pasiunii.

Dar este acesta felul în care se întâmplă în realitate? Chiar le-ar

plăcea femeilor acest lucru? Sau e posibil să se simtă speriate și
lipsite de senzualitate?

IMAGINILE DE GEN Șl SEXUL BRUTAL

Acest mit provine direct din rolurile de gen și sugerează că bărbații

ar trebui să fie categorici din punct de vedere sexual, iar dacă im
bărbat nu este așa, ei bine, atunci nu este tocmai bărbat în cele din
urmă. în mod similar, mitul însoțitor pentru femei este că starea
lor naturală este mai pasivă și că trebuie să fie excitate de acest
lucru (Kiefer și Sanchez, 2007). Ideea este că „sexul dur
consensual“, în care femeia este ezitantă, după aceea excitată, iar
apoi aprinsă de pasiune, este cauzat de autoritatea sexualității
masculine. Lucrul pe care îl urmărește el e supunerea ei sexuală și,
astfel,

oricare-ar fi nivelul de intensitate pe care îl oferă el (incluzând

violența sau abuzul fizic), este în regulă. Din nefericire, nu este clar
ce se califică drept „abuz“ și ce se presupune că e pasiune mutuală.
Iar cultura noastră, prin ilustrările sale sexuale, alimentează aceste
limite confuze. Gânditi-vă la aceste idei comune din filmele

porno, din cele artistice și din cărți.

Acțiune puternică, rapidă. Mișcările bărbaților din scenele de sex

sunt adesea intense. Ei o apucă pe femeie cu duritate și o țin strâns
de brațe, de gât și de fund — destul de strâns încât, dacă ar fi real,
femeile ar putea să rămână cu vânătăi. Iar după aceea, bineînțeles,
sunt împingerile adânci și puternice care uneori durează destul de
mult timp. Credem că multe femei din realitate ar obosi de acest
lucru sau li s-ar părea dureros după doar câteva minute.
Supunerea sexuală. în multe dintre ilustrările noastre, femeile nu
sunt numai supuse, ci sunt încântate de această supunere. Desigur,
cea mai populară și extremă prezentare a acestui lucru este în
trilogia Cincizeci de umbre ale lui Grey (50 Shades of Grey), în care
o tânără virgină de 21 de ani întâlnește un bărbat extraordinar
de frumos, deștept și plin de succes, căruia îi plac dominarea și
constrângerea și ale cărui modalități sexuale variază de la cele
rafinate la cele foarte sadice. Plăcerea sexuală a tinerei femei este,
în general, sporită foarte mult de neajutorarea ei, de sexul foarte dur,
care include pălmuirea puternică, durerea, și de incapacitatea ei
de a face altceva în afară de a primi acest tip de „plăcere“. Cu toate
că ea îl oprește atunci când devine prea violent, tipul de sex de care
se bucură împreună ar putea, cu siguranță, să fie descris ca fiind
dominator, ghidat de bărbat și brutal, ca să nu spunem mai mult.
Evident, la

nivel de fantezie, multor femei li s-a părut excitant (la un moment

dat, părea că toată lumea citise cartea, iar în momentul în care
scriem aceste rânduri se realizează primul film), iar succesul
acesteia cu siguranță că a alimentat ideea că femeile sunt interesate
de un tratament mai brutal.

Explicația din viața reală ar putea fi, însă, mai îngrijorătoare —

aceasta nu este că femeile sunt interesate de un tratament mai
brutal, ci că sunt maleabile față de el atunci când sunt îngrijorate de
posibilitatea unei agresiuni și mai mari din partea iubirilor sau a
partenerilor lor (Katz și Tirone, 2010). E posibil, de asemenea,
ca femeile să accepte deoarece vor să fie într-o relație, așa că sunt
de acord cu ceea ce li se cere chiar dacă nu le place (Katz și Tirone,
2009).

Rezistența simbolică. Supraevaluarea dorinței femeilor de a face sex

dur este susținută și de ideea că protestele lor sunt doar o parte a
dansului inițierii masculine, a cochetăriei feminine și, în cele din
urmă, a supunerii excitate a femeilor. O completă neînțelegere a
protestelor femeilor si a afirmațiilor clare că nu vor să facă sex, sau
că nu vor un anumit tip de sex, poate dăuna grav miei relații sau
chiar o poate termina. Mai mult, toată această idee de „rezistență
simbolică“ — conform căreia bărbații ar trebui să continue să le
preseze cu avansurile lor sexuale peste și dincolo de ce spun
femeile, pentru că, în cele din urmă, ele nu vor decât să fie forțate
să facă sex — le supune pe femei riscului de a fi molestate sau
violate, iar pe bărbați riscului de a fi închiși pentru agresiune
sexuală. într-adevăr, există o corelație între credința că femeile spun
nu, dar vor să spună da și dacă un bărbat crede sau nu că a avut loc
un viol. Atunci când li s-au arătat scenarii de sex constrângător,
bărbații care credeau că a spune nu este doar o parte a dansului era

mai puțin probabil să eticheteze scenariul ca viol dacă femeia s-a

opus doar verbal (Osman și Davis, 1999).

CONSECINȚELE SEXULUI BRUTAL

Unele femei care fac sex brutal par să trăiască disconfort și chiar
durere. într-un studiu amplu pe un eșantion aleatoriu, publicat în
New England Journal of Medicine (Laumann et al., 1999), una dintre
cele mai obișnuite plângeri ale femeilor care aveau probleme
sexuale era durerea cauzată de raportul sexual. Aceste femei
nu făceau toate sex brutal — o parte a durerilor erau din cauză că
femeile erau la menopauză sau din cauză că, pentru alte motive, nu
se lubrifiau suficient. Dar existau si descrieri ale unor dureri cauzate
de escoriatiile de la

nivelul colului uterin și ale vaginului, din cauza penetrărilor prea

viguroase. Femeile și bărbații ar trebui să-și amintească faptul că
anumite poziții, cum ar fi „poziția câinelui“ sau cu picioarele pe umerii
bărbatului scurtează vaginul și fac posibilă penetrarea foarte
profundă. Această penetrare profundă poate duce la lovirea
colului uterin, ceea ce poate cauza o durere foarte intensă și chiar
rănire, precum și înrăutățirea gravă a problemelor preexistente cum
ar fi pielea foarte sensibilă sau probleme ale planșeului pelvian
(Coady și Fish, 2011).
Există pericole și atunci când se face sex anal brutal, mai ales fără
suficientă lubrifiere. Pielea delicată din jurul anusului se poate rupe,
ceea ce poate crește riscul infecției cu HIV și alte ITS (dacă sexul nu
este protejat de un prezervativ). Chiar și acțiunile văzute adesea
în filmele porno, cum ar fi trecerea cu unghiile lungi peste spatele
bărbatului sau ținerea strâns de încheieturi a partenerei, pot duce la
zgârieturi și vânătăi inutile.

CREAREA UNUI STIL SEXUAL SIGUR, CARE SĂ LE PLACĂ

AMÂNDURORA

Dacă abordarea asumată este sexul brutal, atunci acest lucru ar

putea să rănească, să zăpăcească, să jignească sau să înfurie
partenerul (fie el bărbat sau femeie). Multi oameni ar rămâne, pur și
simplu, perplecși și s-ar întreba dacă au fost iubiți sau folosiți. Alții ar
putea avea reacții emoționale puternice, mai ales bărbații sau
femeile care au fost victime ale violului sau

ale altor violențe. Multor oameni le place să fantazeze cu privire la

sexul brutal, iar unor oameni (deși suntem sigure că acest număr
este mic) le place să-l facă în viața reală, dar sunt alții care nu vor să
aibă de-a face absolut deloc cu niciun fel de sex care nu este blând
și iubitor.

Nu ne opunem sexului brutal, acesta poate fi distractiv și poate

condimenta viața sexuală. Trebuie, însă, să fie ceva asupra căruia
ambii parteneri sunt de acord în avans. Nu presupune că
partenerului tău (bărbat sau femeie) îi place neapărat sexul brutal —
întreabă-1, iar după aceea concepeți un plan care vă
convine amândurora.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:
Coady, D. și Fish, N. (2011). Healing Painful Sex. Seal Press, New
York.

Katz, J. și Hrone, V. (2009). Women’s sexual compliance with male

dating partners:

Associations with investment in ideal womanhood and romantic well-

being. Sex Roles, 60, 5-6.

Katz, J. șiTîrone, V. (2010). Going along with it: Sexually coercive

partner behavior

predicts dating women’s compliance with unwanted sex. Violence

Against Women, 16(7), 730-742.

Keifer, A.K. și Sanchez, D.T. (2007). Scripting sexual passivity: A

gender role perspective. Personal Relationships, 14(2), 269-290.

Laumann, E.O., Paik, A. și Rosen, R.C. (1999). Sexual dysfunction

in the United States:

Prevalence and predictors. Journal of the American Medical

Association, 281(6), 537-544.

Osman, S.L. și Davis, C.M. (1999). Belief in token resistance and

type of resistance as

predictors of men’s perceptions of date rape. Journal of Sex

Education and Therapy, 24,189-196.

MITUL #23

NUMAI OAMENII CARE NU FAC SEX SE MASTURBEAZĂ

Multi oameni ar fi consternați si răniți dacă si-ar

prinde partenerul masturbându-se. Am fost învățați cumva că
masturbarea este o activitate sexuală inferioară; una pe care
oamenii o fac doar atunci când nu au un partener sau nu sunt
satisfăcuți de partenerul pe care-1 au. Până la urmă, nimeni nu se
laudă despre cât de bine s-a simțit singur în seara precedentă (deși
poate că ar trebui).

Răspunsul scurt este că masturbarea este foarte diferită față de

sexul cu un partener. Este ca și cum te-ai scărpina atunci când te
mănâncă. Este o scurtătură. Este ca și cum ai mânca cereale la
prânz pentru că îți plac cerealele și sunt ușor de preparat — nu
înseamnă că-ți plac cerealele inai mult decât o friptură, să spunem,
sau că nu-ți place cum gătește partenera ta. Expertul în sex Bemie
Zilbergeld spune așa:

Nu prea ai un motiv ca să te masturbezi altul decât faptul că vrei s-o

faci. Uneori poate că te simți sexy și alegi singurătatea (da, vrei să fii
singur, nu trebuie să fii singur). Poate că nu vrei să ai de-a face cu
altă persoană în acel moment și nu există niciun motiv pentru care ar
trebui să ai de-a face. Până la urmă, să te ocupi de un
partener necesită energie și apreciere și e ridicol să presupui că
vei vrea să cheltuiești atâta energie și să oferi atâta apreciere

de fiecare dată când te simți sexy. Uneori, pur și simplu nu vrei să ai

grija nevoilor și dorințelor altcuiva. Și apoi, de ce-ar fi musai să Ie ai?
(Zilbergeld, 1978, pp. 168-169)

0 FACEM CU TOȚII (Șl E BINE Șl PENTRU TINE)

Masturbarea este atât de convenabilă încât ai putea s-o numești o

distracție națională. Sondajele efectuate pe studenții de la
universitățile americane au constatat că două treimi dintre femei și
aproape toți bărbații au declarat că s-au masturbat frecvent în
ultimele trei luni (Pinkerton et al., 2002). Studiul național cu privire
la comportamentul și sănătatea sexuală a constatat că masturbarea
solitară a fost cel mai obișnuit comportament sexual pentru cele mai
multe grupe de vârstă. De exemplu, 94% dintre bărbați și 83% dintre
femeile cu vârsta de 25-29 de ani au declarat că s-au masturbat
la un moment dat în decursul vieții lor (Herbenick et al., 2010). Și știți
ceva? Alte studii ne-au arătat că persoanele care erau cele med
active din punct de vedere sexual se masturbau cel mai des, ceea
ce ne spune că masturbarea nu este un substitut pentru alte activități
sexuale (Rye și Meaney, 2007, p. 32).

Departe de-a fi o dovadă a unui partener sau a unei relații cu

probleme, masturbarea este parte a unei dezvoltări și a unor
impulsuri sexuale sănătoase (Bancroft et al., 2002). Este o
modalitate de a afla cum funcționează corpul tău, ce te excită, care
sunt fanteziile tale sexuale preferate și cum ajungi la cel mai bun
(sau poate la cel mai ușor) orgasm (Atwood și Gagnon,
1987). Cercetările cu privire la masturbare au indicat că aceasta este
legată de capacitatea de orgasm, de funcționarea

sexuală sănătoasă și de satisfacția sexuală în relații. Cercetările au

constatat că femeile căsătorite care se masturbează până la orgasm
au o satisfacție maritală și sexuală mai mare decât femeile care nu
se masturbează (Hurlburt și Whittaker, 1991). De fapt, cei care
se masturbează au tendința să aibă o atitudine pozitivă cu privire la
sexualitate, în general, și sunt mai susceptibili să aibă orgasm (Kelly
et al., 1990).

Aproape toate cercetările și comentariile sexologilor recunoscuți se

concentrează pe masturbare ca fiind o practică sănătoasă și o
plăcere pe tot parcursul, vieții, înainte și în timpul unei relații
oficializate (Laumann et al., 1994; Coleman, 2002). Din nou,
cercetările arată că un schimb de masturbare (atingerea până la
orgasm) îmbunătățește satisfacția sexuală în relațiile de parte-neriat.
De fapt, atunci când lucrurile sunt problematice într-o relație, sau
pentru o persoană, sexologii folosesc adesea masturbarea ca
tratament pentru inhibițiile sexuale, pentru incapacitatea de a avea
orgasm și pentru alte probleme (Heiman și LoPiccolo, 1988; Leiblum
și Rosen, 1989; Zilbergeld, 1992; Robinson et al., 1999; Coleman,
2002; Bridges și Morokoff, 2011).

MASTURBAREA ARE 0 REPUTAȚIE PROASTĂ » .

Există motive pentru care propria masturbare, sau cea a

partenerului, sperie o mulțime de oameni. Masturbarea este,
probabil, cel mai stigmatizat comportament sexual (în afara actelor
cu adevărat antisociale sau abuzive, cum ar fi abuzarea copiilor sau
violul). Masturbarea pare să fie într-o categorie specială de
disconfort pentru multi oameni. Probabil că miturile cu privire la ea
care spun că ar cauza orbirea,

creșterea părului în palme sau nebunia încă mai plutesc în preajmă.

Sau poate, așa cum argumentează Coleman (2002), intensitatea
disconfortului nostru vine din credințele religioase și culturale
asociate care interzic masturbarea, cel mai adesea pentru că este
doar pentru plăcere și nu are valoare procreativă.

Coleman, conducătorul unui program prestigios de psihoterapie a

sexualității de la Universitatea din Minnesota, afirmă: „Acest lucru
poate duce la probleme ulterioare privind funcționarea intrapersonală
și interpersonal, la tulburări sexuale și mentale. Datorită stigmatului
asupra masturbării promovat de multe dintre religiile lumii, acest
lucru poate contribui și la alienarea spirituală“ (Coleman, 2002, p. 9).
Desigur, această stigmatizare poate cauza și înțelegerea greșită a
semnificației masturbării în relațiile interpersonale (Hunt, 1974;
Coleman, 2002).

DECI, CE FAC DACĂ-MI PRIND

PARTENERUL MASTURBÂNDU-SE?

Nu credem că ar trebui să te îngrijorezi dacă îți prinzi partenerul

oferindu-și plăcere (fie că este el, fie că este ea). în cea mai mare
parte, masturbarea este inofensivă și pentru persoană, și pentru
relație. Așa cum spun Dekker și Schnaidt (2003), „masturbarea
coexistă pașnic cu sexul dintre parteneri și cu o relație plină
de iubire“ (p. 36). Sudenții par să fie de acord. Un studiu cu privire la
masturbare a arătat diferențe mici în ceea ce privește frecvența cu
care s-au masturbat studenții în ultimele 4 săptămâni între studenții
care erau într-o relație sexuală satifacătoare si cei care nu aveau
nicio

relație. Trei pătrimi dintre studenți au declarat că ei

simt că masturbarea este o formă de sex prin ea însăși si nu

influențează si nici nu se amestecă cu sexul cu un

partener (Dekker și Schmidt, 2003, p. 36).

Dacă, însă, partenerul tău te evită sau dacă se masturbează în mod

constant, e posibil să se întâmple ceva mai mult decât câteva
orgasme în plus. Poate să indice o fixație sau poate să existe o
problemă cu dinamica puterii. Unii bărbați pot să-și afirme dreptul lor
de a se masturba sau, într-o situație extremă, un bărbat poate să fie
atât de supărat pe partenera sa, încât masturbarea este văzută ca
fiind preferabilă raportului sexual. Conflictul într-o relație poate duce
la fenomenul de masturbare, mai ales dacă este o insatisfacție pe
termen lung — dar acest lucru înseamnă că masturbarea este un
simptom al problemei cuplului, nu cauza (Betchen, 1991, p. 270).

în lipsa acestor probleme însă, noi credem că o relație sexuală poate

(și probabil că ar trebui) să includă masturbarea oricărui partener,
fără niciun prejudiciu pentru relație sau pentru viața lor sexuală
comună.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Atwood, J.D. și Gagnon, J. (1987). Masturbatory behavior in college

youth. Journal of Sex Education and Therapy, 13,35-42.
Bancroft, J., Herbenick, D. și Reynolds, M. (2002). Masturbation as a
marker of sexual development. în Bancroft, J. (ed.) Sexual
Development. Indiana University Press, Bloomington, IN.

Betchen, S J. (1991). Male masturbation as a vehicle for the

pursuer-distancer relationship in marriage. Journal of Sex and
Marital Therapy, 17 (4), 269-278.

Bridges, AJ. și Morokoff, P J. (2011). Sexual media use and

relational satisfaction in heterosexual couples. Personal
Relationships, 18(4), 562-585.

Coleman, E. (2002). Masturbation as a means of achieving sexual

health. Journal of Psychology andHttmanSexualily, 14(2-3), 5-16.

Dekker, A. și Schmidt, G. (2003). Patterns of masturbatory

behaviour. Journal of Psychology and Human Sexuality, 14(2-3), 35-
38.

Heiman, J. și LoPiccolo, J. (1988). Becoming Orgasmic: A Sexual

and Personal Growth Program for Women. Prentice Hall, Englewood
Cliff, NJ.

Herbenick, D., Reece, M., Schick, V., Sanders, SA, Dodge, B. și

Fortenberry J.D. (2010).

Sexual behavior in the United States: Results from a national

probability sample of men and women 14 to 95. Journal of Sexual
Medicine, 7(Suppl 5), 255-265.

Hunt, M. (1974). Sexual Behavior in (he1970s. Playboy Press,

Chicago.

Hurlburt, D. și Whittaker, K. (1991). The role of masturbation in

marital and sexual
satisfaction: A comparative study of female masturbators and
nonmasturbators. Journal of Sex Education and Therapy, 17,272-
282.

Kelly, M.P., Strassberg, D.S. și Kircher, J.R. (1990). Attitudinal and

experiential coirelates of anogasmia. Archives of Sexual Behavior,
19(2), 165-167.

Laumann, E.O., Gagnon, J.H., Michael, R.T. și Michaels, S. (1994).

The Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United
States. University of Chicago Press, Chicago.

Leiblum, S. și Rosen, R.C. (1989). Principles and Practices of Sex

Therapy, ed. a doua, Guilford, New York.

Pinkerton, S.D., Bogart, L.M., Cedl,H. și Ahramsnn, P.R. (2002).

Factors associated with masturbation in a collegiate sample. Journal
of Psychology and Human Sexuality, 14(2/3), 103-121. .

Robinson, B.E., Manthei, R., Scheltema, K., Rich, R. și Koznar, J.

(1999). Therapeutic

uses of sexually explicit materials in the United States and the Czech
and Slovak Republics: A qualitative study. Journal of Sex and Marital
Therapy, 25,103-119.

Rye, B.J. și Meaney, GJ. (2007). The pursuit of sexual pleasure.

Sexuality and Culture: An Interdisciplinary Quarterly, 11(1), 28-51.

Zilbergeld, B. (1978). Male Sexuality. Bantam, New York.

Zilbergeld, B. (1992). The New Male Sexuality. Bantam, New York.

MITUL #24

ÎȚI LIPSEȘTE DORINȚA SEXUALĂ?

IARBA ȚAPULUI TE POATE AJUTA

Afrodiziacele sunt substanțe care sporesc dorința, plăcerea sau

capacitatea sexuală (Sandroni, 2001; Shamloul, 2010). Dar iată o
regulă de bază: cele mai multe substanțe etichetate ca afrodiziace
nu sunt. Chestiile de pe raftul farmaciei sau de pe site-ul tău preferat
de pe internet nu sunt fabuloasele afrodiziace care vor transforma un
partener reticent într-un Don Jüan sau într-o nimfomană
(Kiychman.etuZ., 2007). Unele nu au niciun efect. Unele
„funcționează“ doar pentru că tu crezi că. vor funcționa (efectul
placebo), iar unele funcționează pentru că tu ai halucinații și ești
dezorientat (Sandroni, 2001; Melnyk și Marcone, 2011). Unele au
efect, dar numai dacă înghiți un camion întreg (caz în care, fie
și numai din cauza cantității, probabil că vor avea efecte adverse).
Unele sunt periculoase în orice cantitate.

Unele sunt periculoase pentru animale — cererea pentru

cornul pisat de rinocer a pus această specie în pericol de dispariție,

totul pentru o substanță care nu face nimic.

Termenul de afrodiziac provine de la cuvântul grecesc aphrodisia,

care înseamnă plăcere sexuală, precum și de la zeița greacă a iubirii
Afrodita (Kiychman et al., 2007). Căutarea afrodiziacelor este
înregistrată încă din antichitate (Shamloul, 2010). Grecii antici,
romanii, chinezii și populațiile indo-africane prescriau, toți, o gamă
de substanțe pentru creșterea potenței masculine, precum și a
interesului și plăcerii, atât la bărbați, cât și la femei. Documentele
vechi, chiar și hieroglifele, includ diferite tipuri de poțiuni și diferite
rădăcini și ierburi care se presupune că ar crește dorința.
Printre substanțele pe care le recunoaștem și astăzi, yohimbina și
ginsengul sunt menționate adesea. Acestea au, ambele, efecte
modeste, dacă e vreunul, dar acest lucru nu pare să fi descurajat
utilizatorii de-a lungul timpului (Kotta et al., 2013). Și condimentele
simt menționate în mod obișnuit, printre ele ăflându-se
nucșoara, ghimbirul, șoff anul și cacaua. Există un temei în
efectul acestor condimente, deoarece ele favorizează.fluxul sangvin
— ceea ce ajută pentru erecție și pentru excitarea sexuală —, dar
leacul pentru dezinteresul sexual nu se află în următoarea porție de
paella1 (Melnyk și Marcone, 2011, p. 841):

ALCOOLUL Șl ALTE AFRODIZIACE

Stimulatorii de orice tip pot fi clasificați ca afrodiziace dacă

îmbunătățesc în vreun fel răspunsul sexual. Cel mai frecvent,
băuturile alcoolice sunt considerate

afrodiziace, deoarece acționează ca dezinhibitori și fac mai posibil

să aibă loc actul sexual. De asemenea, relaxând inhibițiile oamenilor
(cum ar fi felul în care se simt în legătură cu propriul corp),
participanții pot fi mai capabili să simtă pasiunea și să ajungă la
orgasm (Kiychman et al., 2007; Melnyk și Marcone, 2011). De fapt,
unele studii au constatat că, dacă cineva crede că alcoolul crește
dorința, acesta o va face — din nou efectul placebo. Un studiu a
constatat că studenții care au crezut că beau alcool au declarat un
nivel mai mare al dorinței, deși cercetătorii le-au dat, de fapt, băuturi
nealcoolice (George et al., 2000). Studenții erau, de
asemenea, susceptibili să-și considere partenerul meii atractiv
dacă se așteptau să fie beți sau dacă primeau indicii de la partener
că băuseră sau erau pe cale să o facă (Friedman et aL, 2005, pp.
672-673). (Pentru mai multe despre sex și alcool, vezi Mitul #40.)

De asemenea, trebuie să amintim că alcoolul poate fi văzut și ca o

barieră pentru sexul de calitate, deoarece ingerarea frecventă și în
cantități mari de alcool îngustează venele și fac erecția și orgasmul
mai dificile.

Au fost studiate și alte substanțe, mai puțin obișnuite, ca fiind

afrodiziace.

Cantarida. Această substanță, extrasă din gândacul cu același

nume, este o rețetă antică pentru lipsa activității sexuelle care
influențează fluxul sangvin și cauzează inflamații. Pentru un timp a
fost comercializată sub numele de „musca spaniolă“ și s-a spus că
este foarte excitantă. Răsunetul s-a atenuat, însă,
considerabil atunci când s-a dovedit nu numai că majoritatea
celor care au folosit-o au simțit mâncărimi și arsuri neplăcute, ci și că
unii oameni chiar au murit. Efectele toxice depășesc în mod
semnificativ posibilitatea de a avea mai multă plăcere și, în cele din
urmă, fie a intrat în

clandestinitate, fie a dispărut complet din circulație (Sandroni, 2001,

p. 303).

Yohimbină. Deși despre această substanță pe bază de plante se

scrie adesea că este un afrodiziac puternic, nu există nicio dovadă
validă că yohimbină creează mai mult interes sexual. Câteva
experimente in vitro pe animale au arătat erecții puternice atunci
când subiecților de test li s-a administrat yohimbină și câteva studii
pe oameni au constatat că respondenții au declarat o plăcere mai
mare atunci când fuseseră sub influenta substanței. Aceste

studii sunt considerate părtinitoare, însă, deoarece subiecții știau că

luau această substanță în timpul cercetării (Melnyk și Marcone,
2011).

Panax ginseng. Acesta este un derivat din plante folosit

în medicina tradițională chineză care declanșează sinteza > ’

de oxid nitric în vasele din multe organe, inclusiv în corpii cavemoși

(țesutul spongios care se află în penis și în clitoris și care se umple
cu sânge și devine erect atunci când o persoană este excitată).
Această reacție a oxidului nitric a fost înregistrată atât în studiile de
laborator pe animale, cât și pe oameni. Ca și în cazul
celorlalte substanțe menționate, însă, niciunul dintre aceste studii nu
a fost dublu-orb, ceea ce ar fi necesar pentru a testa rezultatele
observate (Melnyk și Marcone, 2011).
Pielea și glandele broaștei râioase. Broaștele nu sună foarte sexy,
nu-i așa? Dar aceste părți ale animalului au proprietăți halucinogene.
Sunt folosite în mod obișnuit în poțiuni în India și în China și pot fi
foarte toxice (Sandroni, 2001, p. 303).

Adevărul este că, oricât de mult ne-am dori să găsim acea substanță
magică care să ne pună în stare și să ne

facă să facem sex extraordinar de fiecare dată, încă nu am găsit

una. Există un număr limitat de studii (multe cu probleme
metodologice), mecanismele după care funcționează aceste
substanțe sunt neclare si nu știm

Fel de mâncare tradițional din Spania, care conține și fructe de

mare, despre care se crede că sunt afrodiziace.
care pot fi efectele secundare potențial periculoase ale acestor
substanțe (Kotta et al., 2013).

SUBSTANȚE CARE SUNT CONFUNDATE ADESEA CU AFRODIZIACELE

Amfetaminele, cocaina, cafeina, canabisul și marijuana stimulează

sistemul nervos central, iar unii oameni consideră stimularea sporită
ca fiind excitantă din punct de vedere sexual. Multi oameni
relatează despre un nivel mai mare al plăcerii și despre o
abordare mai relaxată și mai senzuală a actului de a face
dragoste atunci când folosesc unele dintre aceste substanțe, dar, din
nou, nu este clar dacă o mare parte a acestui lucru nu este efect
placebo. în plus, aceste substanțe, dintre care unele sunt ilegale, au
efecte secundare negative. -Amfetaminele îi fac pe unii oameni
foarte nervoși și incapabili să se concentreze, cafeina poate avea
același efect, iar cocaina dă dependență majorității oamenilor. Alte
substanțe care pot fi mai periculoase sunt cele extrase din nuci de
cola, nuci de betel și guarana. Și acestea pot amplifica senzațiile și
pot accelera bătăile inimii și sunt folosite pe scară largă în Africa,
Asia și în anumite părți din America Latină. Taninul din aceste
produse pe bază de plante a fost, însă, asociat cu problemele
digestive și cu cancerul (Sandroni, 2001, pp. 304-305; Fleshner et
al., 2005).

Deși simt promovate ca afrodiziace, niciuna dintre aceste substanțe

nu are un efect sexual anume, ci este,

mai curând, o senzație corporală globală care poate crește și

senzația sexuală. Efectele sunt foarte individualizate. în timp ce
substanțele îi pot ajuta pe anumiți oameni să se simtă mai excitați,
unele dintre ele le vor scădea, de fapt, potența altor oameni
(Sandroni, 2001).
HIDRAULICE, NU AFRODIZIACE

Singurele substanțe despre care chiar s-a dovedit că îmbunătățesc

erecțiile simt inhibitorii fosfodiesterazei 5 (PDE5), cum sunt sildenafil
(Viagra) și vardenafil (Levitra) (Sandroni, 2001, p. 305). Așa cum
vom discuta mai târziu (la Mitul #42), aceste medicamente
sunt destinate doar bărbaților care nu pot avea erecție în alt fel. Nu
sunt menite să fie luate pentru distracție sau pentru a face mai
puternice erecțiile normale și nu sunt afrodiziace.

Și mai periculoase sunt „echivalentele“ pe bază de plante Libidfit,

Sativo și Vîainax, care simt vândute adesea pe internet ca fiind
alternative pe bază de plante la produsele farmaceutice. Aceste
medicamente nu simt reglementate și pot fi periculoase (Shamloul,
2010, p. 39). Libidfit a fost chiar dat în judecată și scos de pe piață,
deoarece era distribuit ilegal și era potențial dăunător (Venhuis et al.,
2008, p. e25). O investigație recentă realizată de Administrația
pentru Alimente și Medicamente (FDÀ) din SUA a constatat că
anumite suplimente care erau vândute ca fiind din plante
sau complet naturale conțineau substanțe similare cu cele din Viagra
și Levitra. Suplimentul Weekend Warrior (Războinicul de Weekend),
de exemplu, conținea tiosildenafil, care este foarte asemănător cu
ingredientul activ din Viagra, deși acesta nu era indicat pe etichetă

(Zeltner, 2014). Substanțele pot interacționa cu alte medicamente,

iar unii bărbați nu ar trebui să le ia deloc din cauza istoricului lor
medical. Prin urmare, este foarte periculos pentru bărbați să
ingereze aceste chimicale în necunoștință de cauză.

Sunt în curs de elaborare și niște medicamente pentru femei. Deși

acestea sunt numite adesea „Viagra pentru femei“, ele acționează
asupra creierului, nu asupra organelor genitale, iar scopul lor este
creșterea dorinței sexuale la femeile care au libidoul scăzut sau
deloc. Aceste medicamente nu sunt cu adevărat afrodiziace,
în sensul că femeia nu devine excitată imediat ce le-a
luat. Medicamentele sunt luate în mod continuu, în speranța creșterii
libidoului pe termen lung. Deși a trecut prin testele clinice cel puțin
un medicament, nu a fost aprobat niciunul încă de către FDA
(Schiavocampo et aL, 2014).

PENTRU CE, AȘADAR, STRĂVECHEA

CĂUTARE DE AFRODIZIACE?

Este evident că multi oameni se simt inadecvati din punct de vedere

sexual. Bărbații cred că penisurile lor ar trebui să fie mai tari sau mai
mari, că ar trebui să întrețină im raport sexual mai îndelungat sau să-
i provoace plăcere partenerei și mai mult. Dacă partenera lor nu este
excitată sau are probleme să ajungă la orgasm, vor o pastilă care să
o transforme într-o diavoliță, captivată complet de senzualitatea și
priceperea iubitului ei. Femeile care ajung rareori sau niciodată la
orgasm, sau care realizează că sunt incapabile să fie excitate
de atențiile iubiților lor (deși înainte erau) ar vrea să-și pună capăt
frustrării cu o „pilulă magică“ care să le facă să-și dorească mai mult
partenerii sau să simtă plăcerea mai

intens. Suntem o lume căreia îi plac răspunsurile ușoare. Dar, până

acum, aceste răspunsuri ușoare nu există.

Așa cum am văzut, nu numai că unele dintre combinațiile pe care le

folosesc oamenii nu fac nimic, ci unele dintre ele sunt periculoase
sau chiar mortale (Sandroni, 2001, p. 306). Cei mai multi sexologi ai
căror pacienți vin în căutarea unui leac pentru lipsa energiei sexuale
sau a interesului vor încerca să examineze natura relației, dacă
vreunul dintre parteneri este deprimat și dacă vreunul dintre ei se
confruntă cu oboseală extremă. Se uită, de asemenea, la
medicamentele pe care le ia fiecare partener. Inhibitorii selectivi ai
recaptării sero-toninei (ISRS) ..inclusiv Prozac și Zoloft, simt folosiți
pe scară largă pentru a trata depresia și anxietatea și este bine
cunoscut faptul că afectează dorința sexuală. Și alte medicamente
pot avea acest efect. Pentru bărbații care chiar au probleme de
disfuncție erectilă există o serie de tratamente specifice (chirurgicale
sau chimice) care funcționează și nu pun viața în pericol atunci
când doctorul apreciază că sunt sigure și adecvate, după ce acesta
a examinat cu atenție starea generală de sănătate a pacientului. (Din
nou, vezi Mitul #42.)

în cea mai mare parte, însă, nu există nicio pilulă, praf sau vitamină
care să dea rezultate. Dorința sexuală (a noastră sau a partenerului)
poate să nu apară atât de ușor sau atât de repede pe cât ne-am
aștepta, dar singurul lucru pe care putem să-l facem este să
încercăm mai mult. Vestea bună este că efortul însuși poate fi
distractiv.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Fleshlier, M., Harvey, H., Âdomat, C., Wood, A., Eberding, K.,
Hersey, E., et aL (2005). Evidence for contamination of herbal
erectile dysfunction products with phosphodiesterase type 5
inhibitors. Journal of Urology, 174,636-641.

Friedman, R.S., McCarthy, D.M., Forster, J. și Denzler, M. (2005).

Automatic effects of alcohol cues on sexual attraction. Addiction,
100(5), 672-681.

George, W.H., Stoner, SA, Norris, J., Lopez, PA. și Lehman, G.L
(2000). Alcohol expectancies and sexuality: A self-fulfilling prophecy
analysis of dyadic perceptions and behavior. Journal of Studies on
Alcohol and Drugs, 61(1), 168.

Kotta, S., Ansari, S.H. și Ali, J. (2013). Exploring scientifically proven

herbal aphrodisiacs. Pharmacognosy Reviews, 7(13), 1-10.

Krychman, M.L., Gubili, J., Pereira, L, Holstein, L. și Cassileth, B.

(2007). Female sexual enhancers and neutraceuticals. Current
Sexual Health Reports, 4,177-182.
Libidfit court case (2007). UN: BA4929, No. 12/035253-04,
Rechtbank Middelburg, The Netherlands, 25 aprilie, 2007.
http://www.rechtspraak.nl (accesat pe 23 iule 2014).

Melnyk, J.P. și Marcone, M.F. (2011). Aphrodisiacs from plant and

animal sources: A

review of current scientific literature. Food Research International,

44(4), 840-850.

Sandroni, P. (2001). Aphrodisiacs past and present: a historical

review. Clinical Autonomic Research: Official Journal of the Clinical
Autonomic Research Society, 11(5), 303-307.

Schiavocampo, M., Jesko, J. și Efiron, L. (2014). The fight of the

«little pink pill» raises

sexism questions. ABC News. http://abcnews.go.com/Health/fight-

pink-pill-boos-ting-womens-sex-drive-raises/stoiy?id=23813586
(accesat pe 22 iulie 2014).

Shamloul, R. (2010). Natural aphrodisiacs. Journal of Sexual

Mediane, 7(1), 39-49.

Venhuis, B J., Blok-Tip, L. și de Kaste, D. (2008). Designer drugs in

herbal.aphrodisiacs.

Forensic Science International, 177,2-3.

Zeltner, B. (2014). FDA warns „Weekend Warrior“ sexual

enhancement supplement

contains undeclared drug similar to Viagra, danger to heart patients.

Cleveland Plain Dealer.
http://www.cIeveland.com/healthfit/index.ssf/2014/03/ fda_wams_we
ekend_warrior_sexu.html (accesat pe 22 iulie 2014).
CONCEPȚIE SI CONTRACEPTIE * * /

ILUZII Șl DEZILUZII

MITUL #25

N-O SĂ RĂMÂNĂ ÎNSĂRCINATĂ

DAC-O FACEM O SINGURĂ DATĂ

Haideți să începem acest subiect prin a spune că le-am auzit pe

toate — de la cele pseudoștiințifice la cele în mod clar ridicole. „Nu
poate să rămână însărcinată prima dată“, „Nu poate să rămână
însărcinată dac-o facem într-o cadă cu apă fierbinte (căldura omoară
spermatozoizii)“, „Nu poate să rămână însărcinată dacă beau o
grămadă de Mountain Dew (ucide spermatozoizii)“, „Nu poate să
rămână însărcinată dacă-și face spălături cu Mountain Dew imediat
după aceea (ucide spermatozoizii)“, „Nu poate să rămână
însărcinată dac-o facem pe-o parte în timp ce sărim într-un picior“.
Ați înțeles ideea.

în realitate, nu suntem sigure că acestea simt mituri, deoarece am fi

surprinse dacă le-ar crede, într-adevăr, o mulțime de oameni. Ne
gândim la ele mai mult ca la

niște scuze. Sunt lucruri pe care oamenii le aud, iar după aceea le
repetă pentru a explica ceea ce au făcut sau sunt pe cale să facă,
pentru a justifica faptul că fac sex neprotejat.

Așadar, treaba noastră este, în mare, să vă reamintim că, în afară de

cazul în care încercați în mod activ să concepeți un copil, nu există
nicio scuză pentru sexul neprotejat, pentru că nu contează când,
unde sau cum o faceți, există un risc (uneori mai mare, alteori mai
mic) de a rămâne însărcinată.

MAI ÎNTÂI, BIOLOGIA

Pentru a înțelege adevăratele riscuri pe care le implică raportul
sexual neprotejat, trebuie să înțelegeți cu exactitate cum și unde se
întâmplă sarcina. Sperăm că toți ați învățat aceste lucruri în liceu sau
poate la un curs despre sexualitatea umană de la facultate, dar,
pentru orice eventualitate, iată o recapitulare rapidă a
biologiei menstruației, ovulației și concepției.

Femeile se nasc cu toate ovulele pe care le vor avea toată viața

(spre deosebire de bărbați, care încep să producă spermă la
pubertate și continuă să facă acest lucru până la o vârstă târzie).
Aproximativ între 9 și 16 ani, tinerele femei încep să aibă un ciclu
menstrual lunar care este controlat de o serie de hormoni. în
fiecare lună se întâmplă două lucruri importante. Mai întâi, unul
dintre ovulele din ovare se maturizează complet și începe să
călătorească prin trompele uterine către uter. în același timp, uterul
începe să construiască o căptușeală de sânge și țesuturi pentru a
pregăti locul în care să crească un ovul fecundat. Dacă ovulul nu
este fecundat în timpul acestei luni, sângele și țesuturile

acestea sunt eliminate ca parte a menstruației femeii (Kelly, 2010).

Prima zi de sângerare a femeii este, de fapt, considerată prima zi a

următorului ciclu al femeii. Majoritatea femeilor au cicluri care
durează aproximativ 28 de zile și ovuluează aproximativ în mijlocul
acestora — în preajma celei de-a 13-a zile (Wilcox et al., 2001).
(Rețineți acest lucru pentru mai târziu, pentru că riscul de sarcină
este diferit în fiecare zi a ciclului femeii.)

Desigur, pentru ca ovulul să fie fertilizat și să apară sarcina trebuie

adăugată sperma. Cantitatea caracteristică a unei ejaculări conține
mai multe sute de milioane de spermatozoizi. Dacă simt eliberați în
vagin, spermatozoizii încep să înoate către uter și în trompele
uterine, către ovulul care așteaptă (dacă există unul). Unii dintre
spermatozoizi vor muri din cauza acidității din vagin, alții vor fi atacați
de celulele albe pentru că sunt corpuri străine, iar unii se vor rătăci.
Dar aproximativ 1 000-2 000 vor ajunge la ovul (Goulet, 2009).
Deși, tehnic, doar un spermatozoid poate fertiliza un ovul, cel
norocos are nevoie ca o grămadă dintre prietenii lui să pregătească
ovulul, creând un orificiu în stratul exterior al ovulului (numit zona
pelucidă), pentru ca acesta să poată să înoate înăuntru. După
aceea, orificiul se închide pentru a-i ține afară pe toți
ceilalți spermatozoizi, deoarece ovulul fertilizat de mai mult de un
spermatozoid nu se va dezvolta corespunzător (Mader, 2002).

DUPĂ ACEEA, VINE MATEMATICA

Pentru a înțelege riscul de sarcină nu e nevoie doar de biologie, ci și

de puțină matematică, destul de

elementară. Odată ce a fost eliberat, ovulul poate să reziste (adică

poate să fie fertilizat) aproximativ 12-24 de ore. Spermatozoizii pot
să trăiască în tractul reproducător aproximativ 3-5 zile, dar cheltuiesc
o parte din acest timp înotând către ovul (este o călătorie lungă
dacă ești microscopic).

Dacă vom combina aceste lucruri, vom constata că

există o fereastră de fertilitate de aproximativ 6 zile.

Aceasta include cele 5 zile de dinainte de ovulatie >

(pentru că spermatozoizii ar putea să aștepte ovulul) și ziua ovulației

(când ovulul ar putea să aștepte spermatozoizii). Provocarea este,
bineînțeles, să-ți dai seama în fiecare lună când sunt aceste zile.

Pentru femeile care au ciclu regulat cu o perioadă între 26 și 32 de

zile, fereastra de fertilitate probabil că va cădea între zilele 18 și 19.
Dar unele femei au ciclul mai lung, unele au ciclul mai scurt, iar
unele au un ciclu care este diferit în fiecare lună.

Unele femei folosesc metodele de planificare familială naturală

(PFN) bazate pe recunoașterea perioadei fertile pentru a preveni
sarcina, ceea ce înseamnă că își țin cu atenție evidența ciclurilor
menstruale, calculează când este fereastra lor fertilă și fie evită sexul
în timpul acelor zile, fie folosesc o a doua metodă în
perioada respectivă, cum ar fi prezervativul. Pentru metodele PFN
este necesar ca femeile să aibă un istoric de 6-12 luni al ciclului lor
menstrual, ca să știe cel mai lung și cel mai scurt ciclu pe care îl au
și să calculeze corect. Unele metode PFN sugerează, de asemenea,
ca femeile să strângă și alte „date“ pentru a determina când sunt la
ovulatie, inclusiv să-si dea seama de nivelul secreției din colul uterin
în fiecare zi (acesta este mai mare în timpul ovulației) și să-și ia
temperatura corporală bazală (aceasta are câteva vârfuri în anumite
momente ale lunii). Metodele PFN pot funcționa, dar presupun foarte

mult efort și sunt potrivite doar pentru femeile cu cicluri . într-adevăr

regulate (Jennings și Burke, 2011, p. 418).

IAR ACUM, PUȚINĂ STATISTICĂ

Pentru femeile care nu știu când vor fi la ovulatie, cercetătorii au

efectuat calcule și mai complicate în încercarea de a determina
probabilitatea de a rămâne însărcinate în urma unui raport sexual
întâmplător. Rezultatele au fost variate, dar cea mai bună apreciere
— fără să știm nimic altceva despre cât este de fertil un cuplu și în
ce perioadă a ciclului său se află femeia — este că un raport sexual
comportă un risc de sarcină de 3,1% (Wîlcox et al., 2001).

în realitate, însă, acesta diferă în funcție de ziua ciclului femeii în

care are loc raportul sexual: „Probabilitatea concepției este
neglijabilă în timpul primelor trei zile. Până la a 7-a zi, probabilitatea
unei sarcini în urma raportului sexual este de aproape 2%. Aceasta
crește până la un vârf de aproape 8% în ziua 13. Această
probabilitate descrește după aceea, dar rămâne înjur de 1% până în
a 40-a zi și dincolo de ea“ (Wîlcox et al., 2001, p. 212).

Aceste șanse pot să pară destul de scăzute, dar cercetătorii

avertizează că ele nu înseamnă prea mult pentru fiecare femeie în
parte. în primul rând, aceste procente nu li se aplică foarte bine
adolescentelor, femeilor care se apropie de menopauză, femeilor
care au cicluri mai puțin regulate și femeilor care au rate de
fertilitate scăzute. Mai mult, aceste procente nu iau în calcul
alți factori care influențează fertilitatea, cum ar fi fumatul, istoricul
infecțiilor genitale și fertilitatea partenerului. Cercetătorii conchid:

Datorită acestor motive, probabilitățile de sarcină prezentate aici

oferă o estimare individuală nerelevantă pentru orice femeie. Pentru
o anumită femeie, ar fi mai util să știe, în orice zi particulară a ciclului
ei, probabilitatea de a fi în cadrul celor 6 zile ale ferestrei de fertilitate
(Wilcox £tal„ p. 214).

în plus, mai sunt câteva alte statistici pe care ne-ar plăcea să le luați
în considerare. în primul rând, credem că ar trebui să știți că
aproximativ jumătate dintre toate sarcinile din fiecare an din Statele
Unite (sunt incluse și femeile adulte și cele adolescente) sunt
neintenționate. Aceasta înseamnă că acele cupluri în care a
apărut sarcina nu încercau să conceapă atunci când s-a întâmplat.
Gândiți-vă la acest lucru. Dacă jumătate dintre cuplurile în care a
apărut sarcina nu încercau acest lucru, în mod clar sarcinile
accidentale se întâmplă foarte deș.

De fapt, dintre 100 de cupluri care nu folosesc nicio metodă

contraceptivă, la 85 va apărea sarcina în decursul primului an.
Comparați acest lucru cu 18 cupluri din 100 care folosesc
prezervative; nouă care folosesc pilula, plasturele sau inelul
contraceptiv; șase care folosesc injecțiile contraceptive și măi puțin
de un cuplu care folosește fie un dispozitiv intrauterin, fie un implant
contraceptiv (Trussell, 2011). Toate aceste cifre se bazează pe ratele
tipice de utilizare, care includ și femeile care folosesc metoda
incorect sau care uită complet să o folosească atunci când fac sex,
ceea ce înseamnă că, dacă ar fi urmat mai bine instrucțiunile, ar fi
avut și mai puține riscuri să rămână însărcinate în primul an de
utilizare.
SI, ÎN SFÂRSIT, PUTIN BUN-SIMT

Acum vrem să vă gândiți la vremea liceului. Lucrul pe care-1 au în

comun biologia, matematica și statistica este că există, de fapt,
răspunsuri corecte și răspunsuri greșite. Dacă nu ați studiatpentru
acele cursuri, multi (dacă nu majoritatea) veți da răspunsurile
greșite dacă ați da un test scris, iar dacă nu folosiți
mijloacele contraceptive, în 85% dintre cuplurile voastre ar apărea o
sarcină în primul an, fie că o faceți pe pat, pe dușumea sau
răsturnați pe gheață. Riscul partenerelor de a rămâne însărcinate nu
se schimbă fie că o fac pentru prima oară, fie că este partida cu
numărul 500. Da, căldura reduce numărul spermatozoizilor pe
termen lung, dar sarcina poate să apară și când faceți sex în apă
fierbinte (Shefi et al., 2007). Mountain Dew nu are nicio putere
magică asupra spermei (Pollock, 1999).. Spălăturile efectuate după
sex ajută, de fapt, spermatozoizii să înoate în sus și ne temem că
spălăturile cu o băutură foarte dulce ar putea să ducă și la o
infecție genitală.

Așa că să încetăm cu aceste justificări, simt destul de caraghioase și

nu sunt, pur și simplu, adevărate. Iar ceea ce este cel mai important,
în momentul de față există atât de multe metode contraceptive pe
piață încât orice persoană (și orice cuplu) poate găsi cel puțin una
care să funcționeze pentru ea. Nu este niciun motiv pentru care o
persoană să rămână însărcinată, în afară de cazul în care acesta
este lucrul pe care încearcă să îl facă. (Recitește acest articol atunci
când vei încerca să rămâi însărcinată și vei găsi niște ponturi utile cu
privire la cele mai bune momente ale lunii în care să faci sex.)

De asemenea, să nu uităm că, în afară de cazul în care ești într-o

relație care știi că este reciproc monogamă

(adică nimeni nu face sex cu altcineva) și în care tu și partenerul tău

știți că nu aveți ITS (adică v-ați făcut amândoi testele recent), sunteți
supuși riscului de a contracta ITS si ar trebui să luati în considerare
si

folosirea prezervativului pentru a vă protej a.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Goulet, T. (2009). Male fertility and the sperm saga. Conceive

Magazine, iulie/august. Jennings, V.H. și Burke, A.E. (2011). Fertility
awareness-based methods. în Hatcher, R.A.,

Trussell, J., Nelson, A.L., Cates, W., Kowal D., and Policar, M. (eds)
Contraceptive Technology, ed. a 20-a, Ardent Media, New York, pp.
417-434.

Kelly, G.F. (2010). Sexuality Today, eda 10-a, McGrawHill, New York.

Mader, S. (2002). Human Reproductive Biology, ed. a 2-a. William C.

Brown Publishers, New York.

Pollock, E J. (1999). Why Mountain Dew is now the talk of the teen
circuit The Wall Street Journal (14 octombrie), p. 1.

Shefi, S., Tarapore, P.E., Walsh, T.J., Croughan, M. și Turek, P.J.

(2007). Wetheat

exposure: A potentially reversible cause of low semen quality in

infertile men. International Brazilian Journal of Urology, 33(1), 50-57.

Trussell, J. (2011). Contraceptive efficacy. în Hatcher, R.A., Trussell,

J., Nelson, A.L., Cates, W., Kowal D., and Policar, M. (eds.)
Contraceptive Technology, ed. a 20-a, Ardent Media, New York, pp.
779-863.

Wilcox, A.J., Dunson, D.B., Weinberg, C.R., Trussell, J. și Baird,

DJ3. (2001). Likelihood of conception with a single act of intercourse:
providing benchmark rates for assessment of post-coital
contraceptives. Contraception, 63(4), 211-215.

MITUL #26

PILULA Șl ALTE METODE CONTRACEPTIVE SUNT, ÎN

REALITATE, PERICULOASE PENTRU SĂNĂTATEA FEMEII

Bărbații și femeile au încercat să preîntâmpine sarcina încă de la

începuturile timpului, folosind orice mijloc, poțiune sau talisman
magic care erau favorizate la timpul respectiv. Femeilor din secolul al
VI-lea li se spunea să poarte la ele ficat de pisică într-un tub, pe

piciorul drept, în timp ce femeile islamice din secolul al XlII-lea

preferau urinarea în urina unui lup pentru a evita sarcina. Femeile
ingerau, de asemenea, licori făcute din frunze de iederă și mlădițe
de salcie, precum și alte substanțe mult mai periculoase, despre
care se credea că preîntâmpină sarcina. în Evul Mediu,
femeile ingerau plumb, arsenic, mercur și stricnină, despre care se
credea că acționează-pentru a opri sarcina. Alte femei alegeau în
schimb metode de blocare și își introduceau tot felul de lucruri în
vagin pentru a opri sperma — tam-poanele de lână îmbibate în vin,
bureții, excrementele de elefant și bilele de aur se pare că erau
foarte populare în timpul lui Casanova (Connell, 1999).

în epoca modernă, avem suficiente cunoștințe ca să nu mai bem

stricnină sau să nu ne băgăm excremente în vagin ca formă de
contracepție și cu siguranță că ne vom gândi de două ori înainte de
a face spălături cu Lysol®, o practică ce omora, zice-se,
spermatozoizii și era populară nu mai departe de anii 1950 (Connell,
1999). în ciuda sporirii cunoștințelor și precauțiilor noastre, multi se
îngrijorează că nici măcar metodele noastre modeme de
contracepție nu sunt sigure. Există temeri că pilula cauzează cancer,
că implanturile se vor bloca în brațul femeii făcând necesară o
operație chirurgicală majoră și că dispozitivele intrauterine vor cauza
infertilitate. Deși aceste temeri se întemeiază pe istoria nefastă a
unora dintre aceste metode, adevărul e că versiunile de astăzi ale
fiecăreia dintre aceste metode contraceptive sunt considerate ca
fiind sigure pentru majoritatea femeilor.

Acest articol trece în revistă istoria pilulei contraceptive, a altor

metode hormonale și a dispozitivelor intrauterine, pentru a explica
originea preocupărilor cu privire la siguranță și faptul că cele mai
bune cunoștințe pe care le deținem astăzi sugerează, din nou, că
aceste metode sunt sigure pentru majoritatea femeilor. Ca

avertisment, vrem să subliniem că atunci când spunem că aceste

metode sunt sigure nu încercăm să spunem că nu au niciun efect
secundar sau că vor fi potrivite pentru fiecare femeie. întotdeauna
vom încuraja femeile și partenerii acestora să vorbească cu un
furnizor de servicii de sănătate despre metoda care ar putea fi
cea mai bună pentru ei.

PILULA CONTRACEPTIVĂ

în 1960 a fost aprobată spre vânzare prima pilulă contraceptivă orală

în Statele Unite, după ceea ce multi au considerat ca fiind o perioadă
foarte scurtă de la concepție (ca să zicem așa) la punerea pe piață,
care a luat doar 10 ani. (Prin comparație, implantul despre care vom
vorbi mai târziu a început să fie dezvoltat în 1960 și nu a fost pus pe
piață până în 1990; Watkins, 2010.) Având în vedere că pilula
reprezenta un mod complet nou de preîntâmpinare a sarcinii —
oprirea ovulației —, au existat multe îngrijorări cu privire la riscurile
de sănătate, atât pe termen lung, cât și pe termen scurt. Oamenii se
întrebau dacă împiedicarea ovulației pentru intervale îndelungate de
timp nu va cauza probleme de fertilitate atunci când femeile
vor decide să rămână însărcinate si dacă hormonii nu vor

creste riscul de cancer.

Contraceptivele orale combinate (pilule COC), cum erau cele care

au fost primele disponibile, conțineau și estrogen, și „progestativ“, o
versiune sintetică a hormonului progesteron. Primele pilule de
control al nașterii conțineau doze semnificativ mai mari din
amândouă aceste ingrediente decât cele care simt acum pe piață.

De fapt, companiile farmaceutice au aflat repede că erau

necesare cantități mai mici ale ingredientelor active pentru a opri

ovulația. Prima pilulă, Enovid-E, conținea 150 gg de estrogen și 9,85
mg de progestativ. Atunci când a fost modificată, doar cinci ani mai
târziu, acestea au scăzut la 100 gg de estrogen și 2,5 mg de
progestativ (Tyrer, 1999). Astăzi, pilulele COC conțin numai 20 gg de
estrogen (Nelson și Cwiak, 2011). Acum există pe piață și pilule care
conțin doar progestativ — acestea sunt numite uneori minipilule.
Majoritatea cercetărilor despre care vorbim aici, însă, au fost
realizate pe pilule COC care conțin ambii hormoni.

Prima generație de pilule a cauzat o mulțime de efecte secundare.

Femeile descriau dureri de cap, amețeală și grețuri. în primii doi ani
de la lansarea pilulelor existau și înregistrări ale unor efecte adverse
grave, cum ar fi accidentele cerebrale, fenomene de trombo-
embolism venös (TEV), care este un cheag de sânge în vene, și
infarctul miocardic, care este termenul medical pentru atacul de
cord. Deși cauza acestora probabil că erau dozele mari de hormoni
din acele prime pilule, aceasta reflecta și lipsa de cunoștințe din
partea fiimizo-rilor de servicii de sănătate cu privire la persoanele
care nu erau candidate potrivite pentru a lua pilule de control al
nașterii. Studiile efectuate de la introducerea pilulei au sugerat că
femeile cu anumite probleme de sănătate cum ar fi hipertensiunea
arterială, femeile care au avut în trecut probleme cardiovasculare și
cele care fumau foarte mult prezintă un risc sporit pentru aceste
efecte secundare. Pentru acest motiv, unii furnizori de servicii de
sănătate au sugerat ca femeile cu acest tip de istoric să evite pilula
și alte metode hormonale (Tyrer, 1999).

Deși pilula a devenit mai sigură de-a lungul anilor, reputația ei de a fi

periculoasă a continuat și s-au dezvoltat diferite mituri și percepții
greșite. Contraceptive Technology, una dintre cele mai proeminente
cărți cu

privire la acest domeniu, folosită adesea de furnizorii de servicii

medicale, are o imagine de ansamblu foarte bună cu privire la
miturile persistente care se află în jurul pilulei și am vrea să
împărtășim câteva dintre acestea cu cititorii noștri. Pentru a preveni
confuzia cititorilor care vor citi în grabă acest capitol (nu că cineva ar
face așa ceva), vom prezenta fiecare problemă cu o
afirmație pozitivă, adevărată, în loc să subliniem mitul în sine.

Pilula nu cauzează infertilitate. Există o teamă persistentă că pilula

va avea un impact permanent asupra fertilității femeii. Cercetările au
arătat că nu este cazul.

O metaanaliză cuprinzătoare a tuturor studiilor care au fost publicate

între 1960 și 2007 a constatat că fertilitatea le revine foarte repede
femeilor care se opresc din utilizarea pilulei pentru a rămâne
însărcinate. Majorității femeilor care nu au mai luat pilula le-a revenit
ciclul în două săptămâni. De fapt, studiul a constatat că între 74% și
94% dintre femeile care au întrerupt administrarea pilulei pentru a
procrea au rămas însărcinate în decurs de un an (Nelson și Cwiak,
2011).

Pilula nu cauzează cancer la sân. S-a constatat că acele pilule de la

început, care includeau doze mari de hormoni, creștea ușor riscul
femeii de a face cancer la sân. în legătură cu pilulele mai noi, cu
doze mai mici, care au fost introduse după 1975, nu s-a constatat,
însă, acest lucru. Au fost realizate numeroase studii cu privire la
acest subiect, cu metode diferite si cu rezultate dife-rite. Un studiu
caz-martor nu a constatat nicio diferență în ceea ce privește
utilizarea pilulei între femeile care aveau cancer la sân și cele care
nu aveau. Un studiu amplu, realizat de Colegiul Regal al Medicilor
Generaliști (Royal College of General Practitioners — RCGP)
din Anglia nu a constatat nicio creștere a riscului de cancer
la sân comparând persoanele care utilizaseră pilula la un moment
dat cu cele care nu o făcuseră niciodată. De fapt, cercetările au
constatat că nici măcar femeilor purtătoare ale genelor BROM și
BRCA2 (despre care se știe că sporesc riscul de cancer la sân) și
femeilor cu istoric de cancer la sân în familie nu le-a crescut riscul
din cauză că au luat pilula (Nelson și Cwiak, 2011).

Ceea ce este interesant este că pilula este, de fapt, un factor

protector împotriva cancerului ovarian și a cancerului endometrial
(cancer al membranei uterului). Femeile care folosesc pilule COC
sunt în mod semnifi-cativ mai ferite de cancer ovarian, care este
considerat ca fiind cel mai letal dintre toate tipurile de cancer
genital, deoarece nu este depistat de obicei decât în stadii
târzii. Cercetările au arătat că femeile care folosesc anumite tipuri de
pilule timp de cel puțin 10 ani își pot reduce cu 80% riscul de a
dezvolta cancer ovarian. Un studiu realizat de RCGP care a urmărit
femeile până la 39 de ani a constatat, de asemenea, că la cele care
au folosit la un moment dat pilula erau cu 47% mai puțin probabil
să moară din cauza cancerului ovarian decât la cele care n-
o folosiseră niciodată (Nelson și Cwiak, 2011).

Au fost constatate rezultate similare și în cazul cancerului

endometrial, care apare la peste 40 000 de femei din Statele Unite în
fiecare an. Folosirea pilulelor COC doar un singur aii reduce cu 40%
riscul femeii de a face acest tip de cancer, în timp ce folosirea timp
de 10 ani poate reduce riscul cu 80% față de o femeie care nu a
folosit niciodată pilula. Mai mult decât atât, factorul protector poate
persista la femeie pentru încă 20 de ani după ce a încetat să mai ia
pilula (Nelson și Cwiak, 2011).

Pilula nu distruge libidoul în cazul majorității femeilor. Aceasta este o

problemă dificilă, deoarece, după cum știm, fiecare trăiește diferit
efectele secundare ale

medieatiei, iar unele femei au declarat o descreștere a dorinței

sexuale atunci când luau pilula contraceptivă. Nu vrem să respingem
plângerile acestor feméi sau să sugerăm că libidoul scăzut este un
lucru, cu care ele (sau oricine altcineva, dacă e pe-așa) ar trebui, pur
și simplu, să se împace. Femeile care au trăit acest efect
secundar ar trebui să vorbească cu furnizorul lor de
servicii medicale. Uneori, schimbarea tipului pilulei sau a dozei poate
elimina orice efect secundar (fie el pierderea libidoului, irascibilitatea
sau durerile de sân).

Dorim să ne asigurăm cititorii că pentru majoritatea femeilor aceasta

nu este o problemă. De fapt, testele clinice au constatat că pierderea
libidoului este raportată doar de 1-5% dintre utilizatoare. Un studiu
pe femeile care luau im anumit tip de pilulă (una conținând dros-
pirenonă) a constatat că acestea au avut îmbunătățiri semnificative
ale plăcerii sexuale, satisfacției și frecvenței orgasmelor, dar nicio
schimbare a libidoului (Nelson și Cwiak, 2011).

Pilula nu cauzează creșterea în greutate pentru majoritatea femeilor.

Unele femei s-au plâns că au crescut foarte mult în greutate imediat
ce au început să ia pilula. Testele clinice par să susțină acest lucru,
dar acest lucru este din cauză că orice creștere în greutate pe care o
experimentează o femeie în timp ce este supusă testului este
atribuită pilulei (chiar dacă e vorba doar de kilogramele bobocului12
sau e rezultatul unui abonament expirat la sala de sport). Spre
deosebire de testele clinice pentru eficiență, studiile care
urmăresc beneficiile care nu țin de contracepție ale pilulei pot folosi
metoda placebo care permite cercetarea mai bună
u în original, freshman 15, o expresie folosită în mod obișnuit în SUA
și Canada care se referă la creșterea în greutate cu aproximativ 15
livre (7 kilograme) a studenților în primul an de facultate. (N.t.)

a unor efecte secundare. Aceste studii au constatat că proporția

femeilor care iau în greutate excesiv de mult este similară în grupul
celor care iau pilula și în grupul placebo (Nelson și Cwiak, 2011).
Vrem, însă, să subliniem că, la fel ca toate medicamentele, și pilula
are efecte secundare — unele iritante și unele grave. Chiar și la
dozele scăzute de astăzi, pilula crește riscul de formare a
cheagurilor desânge la femeile cu anumiți factori de risc, incluzând
vârsta înaintată, obezitatea, fumatul excesiv și predispozițiile
genetice. Riscul de formare a cheagurilor de sânge este cel
mai mare în primele 3-12 luni în care femeia ia pilula. Din acest
motiv, furnizorii de servicii medicale sugerează că noile utilizatoare
(sau cele care au schimbat recent formula pilulei) cir trebui să fie
atente la anumite simptome care includ durerile abdominale, durerile
în piept, durerile de cap, problemele la ochi (cum ar fi
pierderea vederii) și durerea de picioare severă.

CERCETĂRI RECENTE CU PRIVIRE LA ANUMITE METODE

CONTRACEPTIVE HORMONALE

Preocupările cu privire la pilulă au fost readuse la viață din cauza

atenției pe care mass-media a acordat-o unor studii și unor procese
juridice în care au fost implicate mărcile celebre de pilule Yaz și
Yasmin, inelele contraceptive NuvaRing și plasturii
contraceptivi vânduți ca Ortho Evra. Acestea reprezintă cele mai
noi trei metode hormonale de contracepție care au fost lansate.
Povestirile anecdotice au sugerat că fiecare dintre aceste metode
supune femeile la un risc de formare a cheagurilor de sânge mult
mai mare decât versiunile mai vechi de pilule. în plus, au existat
numeroase

cazuri importante de cheaguri de sânge letale la tinere femei care

fuseseră sănătoase și au fost intentate procese juridice împotriva
fabricanților acestor produse, care susțineau că aceștia știau de
riscul sporit și ar fi trebuit să avertizeze femeile.

Mare parte din ceea ce s-a scris cu privire la acest subiect ține mai
degrabă de senzațional. în decembrie 2013, Vanity Fair deschidea
ediția on-line cu titlul: „De ce încă mai este pe piață contraceptivul
potențial letal NuvaRing?“, care ducea la un articol scris de
Marie Brenner si numit „Pericolul din inel“. în aceeași
lună, Huffington Post lansa un articol intitulat „Efectele secundare
pot include moartea: povestea celui mai mare progres în controlul
nașterii de la pilula contraceptivă încoace“. Ambele articole făceau
aluzie la o conspirație care să acopere datele din testele inițiale ale
medicamentelor, care sugerau un risc mai mare de formare a
cheagurilor de sânge pentru utilizatoarele de inele contraceptive față
de cele care foloseau pilule. Siddiqui remarcă și faptul că oficialii de
la Administrația pentru Alimente și Medicamente (FDA) erau
îngrijorați că o tânără femeie care fusese sănătoasă la testele
clinice inițiale a făcut un cheag de sânge, dar negocierile
cu producătorul nu au dus, până la urmă, la includerea niciunui
avertisment suplimentar pe etichetă (Brenner, 2014; Siddiqui, 2013).
Nu credem că suntem în poziția de a comenta asupra teoriei
conspirației și presupunem că se vor scrie mai multe, pe măsură ce
continuă procesul. Vrem, însă, să le oferim cititorilor
ultimele informații legate de cercetările cu privire la aceste metode.

O parte a problemei este faptul că rezultatele cercetărilor au fost

contradictorii. Dintre cele opt studii realizate până în 2013 cu privire
la pilulele DSRP (pilule cum sunt Yaz și Yasmin, a căror formulă se
bazează pe

drospirenonă/etinilestradiol), cinci au relevat un risc

sporit de TEV (vă amintiți de mai devreme că acestea

sunt fenomene tromboembolice venoase sau cheaguri

de sânge în vene) comparativ cu femeile care luau pilule

COC cu doze scăzute, care erau pe piață de mai mult

timp. Trei dintre cele opt studii nu au relevat niciun

risc sporit. în ceea ce privește plasturele contraceptiv,

două din cinci studii au relevat un risc sporit de TEV, iar

trei nu. A existat, de asemenea, un studiu recent care a

constatat un risc ușor crescut de TEV din cauza inelului >

contraceptiv (Sidney et al., 2013).

într-un efort de a clarifica confuzia, Sidney și colab.

au investigat dosarele medicale ale peste 573 000 de utilizatoare noi

din perioada 2001-2007 care foloseau fie pilule COC cu doze
scăzute, fie una dintre noile metode hormonale. Au ales
utilizatoarele noi deoarece cele mai multe cheaguri de sânge apar în
primele 3-12 luni de utilizare. Ei au constatat că femeile care
foloseau inelul sau plasturele contraceptiv nu aveau un risc
mai mare de formare de cheaguri de sânge decât femeile
care foloseau pilule COC cu doze scăzute. Femeile care luau pilule
DSRP, însă, aveau un risc semnificativ mai mare de formare de
cheaguri de sânge decât cele care foloseau tipurile mai vechi de
pilule. Studiul a conchis că „începerea utilizării de pilule COC care
conțin DSRP a fost asociată cu o creștere de 77% a riscului de
spitalizare pentru TEV în raport cu un grup de comparație care
a utilizat patru tipuri de pilule COC cu doză scăzută de estrogen“
(Sidney et al., 2013).

Un alt studiu publicat în 2013 le-a comparat pe femeile care foloseau

inele vaginale cu cele care foloseau pilule COC. Acesta a urmărit 33
295 de utilizatoare ale inelului vaginal sau ale pilulelor COC
recrutate de 1661 de centre de cercetare, atât din Statele Unite,
cât și din Europa. Femeile au fost urmărite timp de 2-4 ani.

Cercetătorii erau preocupați în special de problemele

cardiovasculare pe care le-ar fi putut avea femeile, în special
tromboembolism venos și arterial (TEV și TEA). Au constatat rate
similare la cele două grupuri de participante și au conchis că
„folosirea inelului vaginal, respectiv folosirea pilulelor COC au fost
asociate cu riscuri de tromboembolism venos si arterial similare în

timpul utilizării clinice de rutină“ (Dinger et al., 2013).

Așadar, în ciuda titlurilor de pe prima pagină, cele mai bune dovezi

existente în prezent spun că toate metodele hormonale de control al
nașterii sporesc ușor riscul femeii de a forma cheaguri de sânge
atunci când sunt comparate cu femeile care nu folosesc o
metodă hormonală de contracepție. Pilulele DSR mai noi par să
crească riscul față de femeile care iau pilule COC obișnuite.
Plasturele și inelul contraceptiv, însă, nu fac acest lucru.

Dorim să amintim că se continuă efectuarea si >

publicarea de cercetări și gândirea actuală ar putea să se schimbe.

între timp, femeile care sunt îngrijorate în legătură cu acest lucru ar
trebui să vorbească cu furnizorul lor de servicii medicale.

Deși unii ar putea spune că e ca și cum am compara merele cu

portocalele, noi credem că merită să amintim că cele care supun
femeile celui mai mare risc de formare de cheaguri de sânge simt
sarcina și nașterea. Nu spunem acest lucru pentru a ignora
riscurile contracepției hormonale, ci pentru a le aminti cititorilor că
prevenirea sarcinii neintenționate este importantă pentru mai multe
motive.

IMPLANTURILE CONTRACEPTIVE

Implanturile sunt o formă de contracepție hormonală și sunt

clasificate ca metode contraceptive cu acțiune îndelungată și
reversibile (metode CAIR). (Dispozitivele intrauterine sunt alte forme
de control al nașterii

considerate drept metode CAIR.) Ele constau dintr-una sau mai

multe tije subțiri care sunt introduse sub pielea de pe partea
superioară a brațului femeii, care eliberează în mod continuu
hormoni timp de câțiva ani. Trebuie să fie introduse și îndepărtate de
im furnizor de servicii medicale.

Primul implant care a fost lansat în Statele Unite

a fost Norplant, care a fost aprobat de FDA în 1990.

Norplant a fost salutat ca o revoluție în contracepție,

deoarece, odată ce era introdus, femeia era protejată de

sarcină timp de 5 ani, fără să trebuiască să mai facă ceva

atât de dificil cum era să-și amintească să ia câte o pilulă

în fiecare zi. Timp de câțiva ani, furnizorii de servicii

medicale si femeile au fost de acord că aceasta era o >

nouă opțiune extraordinară — în 1992, vânzările de Norplant au

ajuns la 120,7 milioane de dolari (Watkins, 2010, p. 104).

Campaniile de presă cu privire la Norplant au început, însă, curând

și au continuat să se dezvolte concentrându-se pe trei aspecte
separate — drepturi civile, costuri și efecte secundare. A devenit clar
repede că anumite state vedeau Norplant ca pe o modalitate
de control al ratelor de natalitate ale femeilor care trăiau din ajutor
social și al celof cu venituri scăzute, care erau, de asemenea,
disproporționat de multe, femei de culoare. în 1992, autoritatea
legislativă din Mississippi a introdus, de exemplu, un proiect de lege
care le cerea femeilor cu patru sau mai multi copii să-și facă implant

cu Norplant pentru a primi ajutorul social. în acel an, 13 state au luat,

de fapt, în considerare proiecte legislative care implicau Norplant —
unele îl făceau o condiție pentru a primi ajutor social, altele ar fi oferit
stimulente financiare femeilor care alegeau această metodă,
iar altele încercau să impună implantul ca pe o condiție a eliberării
condiționate sau de probă. Niciuna dintre aceste măsuri nu a fost
aprobată, dar dezbaterea publică cu privire la Norplant a început
într-o lumină proastă (Watkins, 2010, p. 93).

După aceea, Congresul a devenit interesat de o altă problemă cu

privire la metodă — costul. Audierile au chestionat motivul pentru
care același dispozitiv care costa 23 de dolari în străinătate era
vândut femeilor din America cu 365 de dolari. Clinicile de
planificare familială au arătat că era mult mai logic pentru ele
din punct de vedere financiar să ofere pilule de control al sarcinii mai
multor femei decât Norplant doar câtorva (Watkins, 2010).

Ceea ce a primit cea mai mare atenție, însă, probabil că au fost

declarațiile cu privire la efectele secundare. Deși cercetătorii știau,
iar femeile fuseseră avertizate că implantul era posibil să le
deregleze ciclul menstrual și că acest lucru era normal, foarte multe
utilizatoare s-au plâns în legătură cu acest lucru. Norplant le-a
oprit complet ciclul unor femei, în timp ce altele au constatat că au
sângerat sau s-au pătat în mai multe zile ale lunii. Multor femei acest
lucru li s-a părut mai deranjant decât anticipaseră. Alte efecte
secundare le-au inclus pe cele comune tuturor metodelor hormonale,
cum ar fi dureri de cap, acnee și modificări de dispoziție. O
problemă exclusiv pentru Norplant a fost, însă, procesul de scoatere
a implantului. Pe măsură ce femeile au început să-și scoată
implanturile — fie pentru că trecuseră cei cinci ani, fie pentru că
deciseseră că nu mai voiau să

continue să-l folosească — au existat declarații conform ?

cărora era dificil de scos, că nu erau instruiti suficienti furnizori de

servicii medicale cu privire la tehnicile de îndepărtare și că ceea ce
ar fi trebuit să fie o procedură de 15 minute se transforma într-o
operație dureroasă de două ore (Watkins, 2010, p. 99). Nu este
surprinzător faptul că au fost intentate o serie de procese
împotriva producătorului.
Campania de presă negativă a dus la diminuarea

cererii, dar cuiul final în sicriul Norplant s-a dovedit a fi

bătut de problemele de fabricație. în 2000, producătorul

a anunțat că unele dintre implanturile realizate în anul

anterior ar putea avea un termen de valabilitate mai

mic decât cei cinci ani promiși. Au oprit livrarea de

noi rezerve, le-au sugerat femeilor cărora li se făcuse

implantul în 1999 să folosească o metodă de control al

sarcinii de rezervă si le-au comunicat clinicienilor să >

oprească realizarea de implanturi. Doi ani mai târziu, compania a

anunțat că din cauza unor „limitări legate de aprovizionarea cu
componente“ va opri complet producerea implantului (Watkins, 2010,
p. 104).

Această poveste compbcată este fascinantă și poate fi de ajutor

pentru a explica de ce oamenii se tem de implanturile mai noi de pe
piață. Acestea fiind spuse, implanturile din ziua de astăzi nu au
niciuna dintre problemele pe care le-a avut Norplant.

FDA a aprobat Implanon în 2006. Această versiune mai nouă este

formată dintr-o singură tijă, ceea ce o face să fie mai puțin
deranjantă și asigură faptul că introducerea si scoaterea sunt mult
mai ușoare. în studiile din
Statele Unite și din Europa, de exemplu, timpul mediu de introducere
pentru Implanon a fost de un minut, iar timpul de îndepărtare a fost
de trei minute. Prin contrast, Norplant necesita până la zece minute
să fie introdus și o oră pentru a fi îndepărtat (Damey, 2006).

Compania care a realizat Implanon a elaborat de-atunci Nexplanon,

care este și mai ușor de introdus și de îndepărtat. Nexplanon
conține, de asemenea, bariu, ceea ce face ca tija să fie detectabilă
cu raze X, în cazul inserției în profunzime. Implanon a rămas sigur și
a continuat să fie folosit în Statele Unite până când au fost epuizate
rezervele, moment în care a fost înlocuit de Nexplanon. Implanon și
Nexplanon sunt eficiente trei ani (Mansour, 2010).

Implanturile sunt sigure și, deoarece conțin doar progestativ (nu și

estrogen), nu comportă aceleași riscuri de cheaguri de sânge,
accidente vasculare cerebrale sau atacuri de cord pe care le au
celelalte metode contraceptive combinate. încă mai schimbă tiparul
sângerării menstruale a femeilor — unele femei sângerează mult
mai puțin și mai puțin frecvent, în timp ce altele au cicluri prelungite
sau mai scurte. Acestea nu presupun probleme de sănătate, dar
unor femei li se par supărătoare.

Cealaltă întrebare pe care o au multi oameni este dacă acestea

cauzează luarea în greutate. în 11 studii clinice care au inclus 942
de femei, câștigul mediu în greutate a fost de mai puțin de 2,5 kg
într-o perioadă de până la trei ani. Nu există, însă,nicio modalitate de
a ști dacă această creștere a greutății a fost cauzată de implant
sau s-ar fi întâmplat oricum (Raymond, 2011).

DISPOZITIVELE INTRAUTERINE - DIU

Primul dispozitiv intrauterin (stérilet) a fost realizat în 1909 din

intestinul unui vierme de mătase. în anii 1920 și 1930 au fost
introduse versiuni mai sofisticate, dar au căzut în dizgrație până
când au apărut pe piață

modelele modeme, realizate complet din plastic, în anii

1960 (Connell, 1999). Dispozitivele intrauterine sunt o

metodă interesantă de control cil nașterii, deoarece, cu

toate cunoștințele și cercetările care există în legătură

cu ea, încă mai sunt câteva întrebări cu privire la modul

exact în care funcționează. Unul dintre mecanismele >

sale dé acțiune este ceea ce e cunoscut ca „efectul corpului străin“

— corpurile noastre sunt programate în mod natural să reacționeze
la ceva străin eliberând

celule albe. Un coip străin în uter provoacă o reacție inflamatorie

care este toxică și pentru spermatozoizi, și pentru ovul, ceea ce
previne implantarea. Dispozitivele intrauterine modeme, care sunt
menționate uneori ca metode contraceptive intrauterine (CIU),
conțin și substanțe chimice — fie cupru, care
încetinește funcționarea spermatozoizilor, fie hormoni
asemănători cu cei din unele dintre pilulele de control al
nașterii, care îngroașă mucusul cervical —, ambele
mecanisme putând să prevină fertilizarea (Dean și Schwarz, 2011, p.
150). Dar înainte să trecem la generația de CIU de astăzi, trebuie să
vorbim despre cele din anii 1970.

în acel deceniu existau pe piață 17 modele de dispozitive

intrauterine, produse de 15 companii diferite. Cel care a fost lansat al
patrulea a fost Daikon Shield, produs de A.H. Robins. Dalkon Shield
arăta puțin ca o carapace de crab-potcoavă pe care-ai putea s-o
vezi adusă pe plajă de valuri, dar miniaturizată, și în loc de un singur
ghimpe mare în capăt, avea câte cinci ghimpi scurți pe fiecare parte.
Acești ghimpi erau destinați să țină dispozitivul la locul lui. Acestea
s-au dovedit a fi foarte iritante pentru mucoasa uterului și le-au
provocat multor utilizatoare boala inflamatorie pelvină (BIP) care, la
rândul ei, cauza infertilitatea. Daikon Shield a avut si o rată a
eșecului mai mare decât oricare alt dispozitiv intrauterin, ceea ce
înseamnă că unele femei

au rămas însărcinate. Cele care au rămas riscau avortul spontan

septic, un avort urmat de o infecție gravă. Optsprezece femei care
au folosit Daikon Shield au murit din această cauză (Couzin-Frankel,
2011).

în 1974, A.H. Robins l-a scos de pe piață, dar poveștile despre

complicații și campania de presă negativă au continuat și au fost
intentate peste 400 000 de procese, ceea ce a ținut povestea pe
prima pagină. în 1986, un anunț al serviciilor publice care a fost
televizat le implora pe femei să ceară să li se scoată
dispozitivele Daikon Shield. Cu un an mai devreme,
producătorul dăduse faliment. în cele din urmă, a fost înființat
un fond de trei miliarde de dolari pentru a despăgubi femeile care
avuseseră probleme cu aceste dispozitive. Deși în aceste probleme
medicale nu a fost implicat decât Daikon Shield, impactul a fost
simțit de toate dispozitivele intrauterine. Până în 1986 mai era
doar un singur tip de dispozitiv intrauterin pe piață și puține femei îl
foloseau (Couzin-Frankel, 2011) .

Astăzi, însă, există o nouă generație de dispozitive intrauterine, care

sunt foarte sigure și eficiente. Primul a fost introdus ParaGard, care
este un dispozitiv în formă de T, realizat din plastic învelit în cupru. Al
doilea a fost Mirena, care eliberează permanent o cantitate
de hormon sintetic numit levonorgestrel (LNg), care se găsește în
unele dintre pilulele de control al nașterii. Inițial, aceste metode au
fost aprobate spre utilizare doar pentru femeile care deja avuseseră
copii, pentru că oamenii încă se mai temeau de ceea ce se
întâmplase în anii 1970. Dar pe măsură ce erau publicate
cercetările, devenea clar că aceste modele erau sigure pentru
femeile de orice vârstă, indiferent dacă fuseseră însărcinate
sau născuseră.

în 2011, Colegiul American al Obstetricienilor și Ginecologilor

(ACOG) și-a revizuit principiile directoare

de practică oficială cu privire la metodele CAIR, inclusiv la

implanturile și dispozitivele intrauterine. După trecerea în revistă a
ultimelor cercetări disponibile, aceste principii directoare au ajuns la
concluzia că „li se pot oferi metode CAIR, inclusiv dispozitive
intrauterine, femeilor care n-au născut niciodată si
adolescentelor“ (ACOG Practice Bulletin, 2011). Aceste principii
directoare reprezintă cele mai bune practici din obstetrică și
ginecologie și influențează puternic ce anume recomandă furnizorii
de servicii medicale paciențiior lor.

De fapt, producătorul Bayer a lansat recent o nouă versiune care

este mai mică și este proiectată special pentru a fi introdusă femeilor
mai tinere și celor care nu au avut copii (aceste femei au tendința să
aibă uterul mai mic). Noua versiune, Skyla, eliberează și ea LNg.

în ciuda faptului că aceste noi dispozitive intrauterine sunt sigure și

eficiente, acceptarea lor a fost lentă. Cei mai multi cred că acest
lucru se întâmplă din cauza multelor mituri care există cu privire la
dispozitivele intrauterine. Ghidul Contraceptive Technology face
o treabă bună pentru risipirea acestor mituri. Din nou, le răstumăm,
astfel încât să subliniem adevărul, și nu percepția greșită.

Dispozitivele intrauterine nu provoacă boala inflama-torie pelvină.

Dispozitivul intrauterin în sine nu crește riscul de BIP. Există un risc
scăzut ca în timpul inserției să poată fi introduse bacterii în partea
superioară a tractului genital care ar putea să cauzeze BIP, dar riscul
este atât de mic, încât experții nici măcar nu sugerează folosirea de
antibiotice profilactice (Dean și Schwarz, 2011).

Dispozitivele intrauterine nu provoacă sarcină ectopică. Sarcina

ectopică este una care se implantează și începe
să se dezvolte în afara uterului, cel mai adesea în trompele uterine.
Sarcina ectopică nu este viabilă și poate reprezenta un risc pentru
femeie dacă nu este depistată din timp. Prin faptul că previn
concepția, dispozitivele intrauterine, ca si celelalte metode de control
al nașterii, reduc, de fapt, riscul sarcinilor ectopice. Iar
dispozitivul intrauterin este una dintre cele mai eficiente forme
de contracepție — o femeie cu dispozitiv intrauterin are doar 0,1-
0,5% riscul să rămână însărcinată în primul an de utilizare. O femeie
care rămâne însărcinată în timp ce are dispozitivul intrauterin are un
risc mai mare de dezvoltare a unei sarcini ectopice (Dean
și Schwarz, 2011).

Dispozitivele intrauterine pot fi folosite de adolescente. Dispozitivele

intrauterine sunt sigure pentru a fi folosite de femeile de orice vârstă,
indiferent de faptul că au avut sau nu copii. ACOG recomandă
dispozitivele intrauterine ca o alegere de primă linie pentru
adolescentele active sexual. O preocupare față de acest grup este
faptul că dispozitivul intrauterin ar crește riscul de a contracta ITS.
Deși acest lucru nu este adevărat, este important ca toate femeile
care folosesc un dispozitiv intrauterin să înțeleagă faptul că acesta
nu oferă și protecție față de ITS și că femeia și partenerul ei ar trebui
să continue să folosească prezervativul. Scriind pentru
Contraceptive Journal al Asociației Experților pentru
Sănătatea Reproducerii (Association for Reproductive
Health Professionals — ARHP), experții Speidel și colab. spun:

Din păcate, percepțiile învechite ale furnizorilor de servicii medicale

cu privire la pacientele care simt candidatele potrivite pentru
metodele CAIR continuă să influențeze negativ folosirea lor. Un nou
corp de cercetări a infirmat câteva dintre contraindicațiile de utilizare
ale

dispozitivelor intrauterine. Mai exact, femeile de orice vârstă, fie că

au avut copii, fie că nu, și cele care simt după naștere sau după
primul sau al doilea trimestru de la avort sunt eligibile pentru
dispozitivul intrauterin. De asemenea, beneficiile dispozitivului
intrauterin depășesc riscurile gamei largi de probleme medicale care
ar putea contraindica folosirea metodelor contraceptive
hormonale combinate (Speidel et al., 2008).

Dispozitivele intrauterine nu provoacă avorturi. Așa cum am

menționat mai devreme, metoda exactă de acțiune a dispozitivului
intrauterin este puțin misterioasă, ceea ce lasă loc de speculații și
discuții cu privire la faptul dacă se poate considera că dispozitivul
intrauterin este un abortiv — un lucru care întrerupe o sarcină
începută. Experții spun că nu este cazul. Dean și Schwarz scriu, pur
și simplu, în Contraceptive Technology: „CIU împiedică fertilizarea și,
prin urmare, sunt contraceptive adevărate“. O asistentă specialistă,
prietenă cu noi, spunea că am putea să ne gândim la dispozitivul
intrauterin ca la un portar. Spermatozoizii încearcă să treacă în uter
și dincolo de el pentru a ajunge la ovul cât timp acesta este încă în
trompele uterine — prin diferitele metode discutate mai devreme,
dispozitivul intrauterin blochează calea aceea.

SĂ TRECEM DINCOLO DE MITURI

Din nou, obiectivul nostru pentru acest titlu nu este să respingem

preocupările cu privire la siguranța metodelor contraceptive. Noi
credem că femeile (și bărbații, desigur) ar trebui să fie consumatori
informați, ceea ce înseamnă, parțial, înțelegerea riscurilor oricărui

medicament sau dispozitiv pe care îl folosesc, deoarece toate au

anumite riscuri. De asemenea, înțelegem dorința de precauție, mai
ales pe baza istoriei unora dintre metode. Cu toate acestea, suntem
sigure că, în prezent, cele mai bune cunoștințe științifice
sugerează că metodele modeme de contracepție sunt sigure
pentru majoritatea femeilor.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:
ACOG Practice Bulletin (2011). ACOG Practice Bulletin No. 121:
Long-acting reversible contraception: Implants and Intrauterine
devices. Obstetrics and Gynecology,

118(1), 184-196.

Brenner, M. (2014). Danger in the ring. Vanity Fair (14 ianuarie).

http://www.vanityfair. com/politics/2014/01/nuvaring-lethal-
contraceptive-trial (accesat pe 1 august 2014).

Connell, E.B. (1999). Contraception in the prepill era. Contraception,

59(1), 7S-10S. Couzin-Frankel, J. (2011). Contraceptive comeback:
The maligned IUD gets a second

chance. Wired Magazine (15 iulie),

http://www.wired.com/2011/07/ff_iud/all/! (accesat pe 1 august 2014).

Damey, P. (2006). Everything you need to know about the

contraceptive implant Journal of Famify Planning, 18(9).

Dean, G. și Schwarz, E.B. (2011). Intrauterine contraceptives. în

Hatcher, R., Trussell, J., Nelson, A.L., Cates, W., Kowal, D. și
Policar, M. (eds.) Contraceptive Technology, ed. a 20-a, Ardent
Media, New York, pp. 147-182.

Dinger, J., Möhner, S. și Heinemann, K. (2013). Cardiovascular risk

associated with the use of an etonogestrel-containing vaginal ring.
Obstetrics and Gynecology, 122(4), 800-808.

Mansour, D. (2010). Nexplanon: what Implanon did next Journal of

Family Planning and Reproductive Health Care, 36(4), 187-189.

Nelson, A.L. și Cwiak, C. (2011). Combined Oral Contraceptive

(COCs). în Hatcher, R., Trussell, J, Nelson, A.L. Cates, W., Kowal,
D. și Policar, M. (eds.) Contraceptive Technology, ed a 20-a. Ardent
Media, New York, pp. 249-320.
Raymond, E.G. (2011). Contraceptive implants. în Hatcher, R.,
Trussell, J., Nelson, A.L., Cates, W., Kowal, D. și Policar, M. (eds.)
Contraceptive Technology, ed. a 20-a, Ardent Media, New York, pp.
193-204.

Siddiqui, S. (2013). Side effects may include death: The story of the
biggest advance in birth control since the pill. Huffington Post (18
decembrie). http://www.huffingtonpost. com/2013/12/18/nuvaring-
blood-clots__n_4461429.html (accesat pe l.august 2014).

Speidel, JJ., Harper, C.C. și Shields, W. (2008). The potential of

long-acting reversible

contraception to decrease unintended pregnancy. Contraception,

78(3), 197-200.

Sidney, S., Cheetham, T.C., Connell, F.A., Ouellet-Hellstrom, R.,

Graham, D J., Davis, D., et at (2013). Recent combined hormonal
contraceptives (CHCs) and the risk of thromboembolism and other
cardiovascular events in new users. Contraception, 87(1), 93-100.

Tyrer, L. (1999). Introduction of the pill and its impact Contraception,

59(1), 11S-16S. Watkins, E.S. (2010). From breakthrough to bust the
brief life of Norplant, the contracep-

■tive implant Journal of Women’s History, 22(3), 88-111.

MITUL #27

RETRAGEREA ESTE LA FEL IDE BUNĂ CA ORICARE ALTĂ

METODĂ CONTRACEPTIVĂ

Ne putem imagina, cu toții, momentul în care un cuplu este pe cale

să facă sex și realizează că nu au la îndemână nicio măsură de
contracepție. Ea nu ia pilule anticoncepționale și niciunui dintre ei nu
are un prezervativ. Ce-ar trebui să facă? Să-și facă de cap» dar să
se oprească înainte de raportul sexual propriu-zis?

Să facă o pauză și să alerge până la farmacie? Să arunce prudența

pe fereastră și să riște? Răspunsul comun al multor cupluri la
această problemă deosebită este că bărbatul se va putea retrage
înainte de a ejacula.

Retragerea (coitul întrerupt) este cel mai puțin complicată dintre

toate metodele — în afară de aceea de a nu face sex deloc — în
ceea ce privește modul în care funcționează pentru a preveni
sarcina în timpul raportului sexual penis-vagin. Partenerul masculin
își scoate, pur și simplu, penisul din vagin înainte de a
ejacula, împiedicând astfel sperma să aibă acces în vagin,
uter, trompele uterine și, în cele din urmă, la ovul. Dacă sperma și
ovulul sunt ținute separat, sarcina nu poate să existe.

Cândva, experții din sistemul de sănătate publică ar fi râs de această

metodă ca de o nebunie a tinereții sau ca de o decizie proastă luată
sub imperiul momentului, dar cercetările mai noi sugerează că
retragerea a prevenit nenumărate sarcini de la începuturile timpului
și ar putea fi o opțiune decentă pentru anumite cupluri în
anumite momente. Un articol recent din New York
Magazine sugerează că unele femei tinere au decis să renunțe
la alte metode de control al nașterii, cum ar fi pilulele

sau chiar prezervativul, în favoarea retragerii. Acesta a avut un mare

răsunet în mass-media, cu titluri despre retragere și statistici care
sugerau că este la fel de bună ca lucrurile pe care le-ai putea
cumpăra de la farmacie.

Am vrea să discutăm puțin despre asta. Răspunsul nostru scurt este:

există metode mai bune. Deși am spune că retragerea este mai
bună decât nimic pentru cuplurile care nu au altă opțiune, credem că
majoritatea cuplurilor au alte opțiuni, mai bune. Să explicăm.
CÂT DE BUNA ESTE RETRAGEREA

PENTRU PREVENIREA SARCINII?

Ne cerem scuze că am mai vorbit înainte despre acest lucru, dar

credem că este foarte important ca toată lumea să înțeleagă cum
sunt calculate ratele de eficiență ale metodelor contraceptive, având
în vedere că aceste calcule sunt folosite de oameni pentru a lua
propriile lor decizii cu privire la ce metode să folosească.

Este dificil de calculat cu exactitate eficiența metodelor

contraceptive, deoarece fiecare cuplu are un risc de sarcină diferit,
în funcție de cât sunt de fertili si de cât de des fac sex. Cercetătorii
estimează cât de bine funcționează metodele contraceptive pe baza
testelor clinice și a altor testări ale metodei, precum și prin studii care
le cer cuplurilor să relateze când au făcut sex, ce metode au folosit
și dacă au avut vreo sarcină nedorită. Aceste cifre sunt introduse în
ecuații complicate, iar după aceea, fiecărei metode contraceptive i
se dau două rate de eficiență: rata de eficiență pentru
utilizarea ideala, care se referă la cât de bine va funcționa
metoda dacă este folosită permanent și corect, așa cum se întâmplă
în testele clinice controlate, în timp de rata de

eficiență pentru utilizarea tipică se referă la cât de bine va funcționa

metoda atunci când este folosită de un cuplu normal, în condiții de
viață reale (Trussell, 2011, p. 779).

Ratele sunt exprimate arătând la câte din 100 de cupluri care

folosesc metoda li se vor întâmpla sarcini nedorite în primele 12 luni.
Rata de eficiență pentru utilizarea perfectă a prezervativelor, de
exemplu, este 98%, deoarece atunci când simt folosite consecvent
și corect, doar două cupluri din 100 se vor confrunta cu o sarcină
nedorită în primul an. Altfel spus, în condiții ideale, prezervativele nu
vor reuși să prevină sarcina doar în 2% din cazuri. Alte metode, cum
ar fi dispozitivele intrauterine, au o rată de utilizare perfectă și
mai mare — peste 99% (Trussell, p. 784).
Ratele de eficiență pentru utilizarea tipică sunt mai joase pentru
majoritatea metodelor, deoarece intră în scenă eroarea umană. Rata
de eficiență pentru utilizarea tipică a prezervativelor este de 82%,
deoarece 18 din 100 de cupluri tipice care spun că folosesc
prezervativul ca metodă principală de control al nașterii se vor
confrunta cu o sarcină nedorită în timpul primului an de
utilizare. Aceasta include cuplurile care nu au folosit
corect prezervativul atunci când a apărut sarcina. Include,
de asemenea, cuplurile care nu au folosit deloc prezervativul atunci
când a apărut sarcina (Trussell, p. 784). Metodele cum sunt
dispozitivele intrauterine au rate de eficiență ale utilizării tipice care
sunt aproape identice cu cele ale utilizării ideale, deoarece, odată ce
sunt introduse corect de către un furnizor de servicii medicale, ele
funcționează — fără ca utilizatoarea să trebuiască să mai facă ceva
pentru a se asigura că funcționează și fără să existe riscul ca
utilizatoarea să facă ceva care să intervină în modul în care
funcționează acestea.

Atunci când ne uităm la cifre, retragerea poate fi comparată favorabil

cu alte metode. Există anumite

discuții cu privire la ratele de eficiență exacte ale retragerii, dar, în

general, se acceptă că poate fi eficientă în proporție de 96% la
utilizarea ideală. A 20-a ediție a cărții Contraceptive Technology
citează rate de eficiență ale utilizării tipice de 78%, dar alte cercetări
spun că acestea se apropie de 82% (Jones et al., 2009).

AVEM NEVOIE DE MAI MULTE CERCETĂRI

într-un comentariu intitulat „Mai bine decât nimic sau practica isteață
a reducerii riscului? Importanța retragerii“, Jones și colab. (2009)
sugerează că cercetarea subestimează în mod constant numărul
cuplurilor care folosesc retragerea fie ca metodă principală
de contracepție, fie ca rezervă. O parte a problemei este felul în care
sunt puse întrebările, iar o alta este ceea ce fac cercetătorii cu
răspunsurile.
în Studiul național cu privire la dezvoltarea familiei, de exemplu, care
stă la baza multora dintre calculele eficienței, participanții sunt puși
să aleagă dintr-o listă de peste 20 de metode și să le bifeze pe cele
pe care le-au folosit într-o anumită lună. Din cercetările
calitative este clar, însă, faptul că anumiți oameni nu
consideră retragerea ca fiind o metodă contraceptivă, însemnând că
nu vor bifa căsuța chiar dacă au folosit retragerea în luna respectivă.
Mai mult decât atât, pentru analizarea datelor, cercetătorii acordă
prioritate celor mai eficiente metode bifate. Cineva care folosește
pilula și retragerea va fi clasificat, prinurmare, ca utilizator de pilulă;

Acest lucru poate duce la o subestimare a numărului de oameni care

folosesc retragerea și, deoarece cercetătorii nu știu ce metodă a
folosit, de fapt, un cuplu (dacă a

folosit vreuna) în ziua în care s-au confruntat cu sarcina nedorită,

poate să influențeze și ratele de eficiență.

Ne așteptăm ca rezultatele anumitor studii să subestimeze folosirea

retragerii. Nu este clar care este influența, dacă există, pe care este
posibil să o aibă eroarea de măsurare a retragerii asupra estimării
ratelor de eșec al utilizării tipice a retragerii și, probabil, a
prezervativului. Acest lucru depinde parțial de frecvența și tipul de
eroare de măsurare — de exemplu, dacă eroarea de măsurare
constă în considerarea retragerii ca metodă primară sau mai cinând
ca metodă „de rezervă“ (Jones et aL, 2009, p. 6).

Jones și colab. cred că felul în care cuplurile folosesc metodele de

control al nașterii în viata reală este mult

mai complicat decât măsurătorile de la cercetări. Ei sugerează că e

posibil ca anumite cupluri să oscileze între prezervativ și retragere
într-o lună sau ar putea să folosească în mod deliberat prezervativul
mai mult în timpul perioadei lunare în care femeia este mai fertilă și
să se bazeze pe retragere în restul ciclului femeii. Aceasta ar putea fi
considerată ca o metodă cu ritm modificat. Ei observă, de
asemenea, că foarte multe cupluri, chiar și unele care folosesc o
metodă mai eficientă cum ar fi pilula contraceptivă, este posibil să
folosească retragerea ca protecție suplimentară, cel puțin uneori.

Ei sugerează că simt necesare mai multe cercetări pentru a

determina cum este folosită cu adevărat retragerea.

Ei cred, de asemenea, că este necesară o comunicare mai bună în

cadrul cercetărilor, astfel încât cuplurile să știe că poate să
funcționeze: „Atât cuplurilor, cât și clinicienilor le-ar putea fi mai
folositor să abordeze retragerea ca pe o parte a unei strategii mai
ample de reducere a riscului, prin care cuplurile angajează în mod

intermitent o varietate de tehnici de prevenire a sarcinii“ (Jones et

al., 2009, p. 7).

ÎNTRE TIMP, AVEM CÂTEVA ÎNGRIJORĂRI

Suntem de acord că specialiștii din sistemul public de sănătate ar

trebui să fie mai bine instruiți pentru a discuta despre retragere și că
cercetările trebuie să fie extinse. Acestea fiind spuse, avem câteva
îngrijorări cu privire la sugerarea faptului ca un cuplu să se bazeze
pe retragere ca metodă de control al nașterii.

ITS. Una dintre cele mai mari obiecții pe care le avem față de
retragere ca metodă de contracepție este faptul că aceasta nu oferă
nicio protecție împotriva infecțiilor cu transmitere sexuală (ITS).
Acest lucru este adevărat, desigur, pentru majoritatea metodelor
contraceptive. Prezervativul este singura metodă de control al
nașterii care oferă protecție și împotriva ITS. Noi credem
că prezervativul este o metodă de protecție vitală, mai ales până
când persoanele implicate află în mod cert că nu există riscul
contractării de ITS (ceea ce înseamnă că ambii parteneri au fost
testați și niciunul dintre ei nu face sex cu altcineva).
îmbunătățirea eficienței. Atunci când folosim alte metode de
contracepție există modalități ușoare să te asiguri că propria
eficiență este mai apropiată de ratele de eficiență ale utilizării ideale
decât de ratele utilizării tipice. O femeie care ia pilule
anticoncepționale, de exemplu, poate ajunge la ratele de eficiență
ale utilizării ideale amintindu-și să le ia în fiecare zi, ceea ce ar
putea însemna și să meargă la farmacie cel puțin cu câteva

zile înainte de a începe o nouă folie de pilule și să nu-și lase rețeta

să expire. în mod similar, există câțiva pași de bază și ușori pe care
îi pot face cuplurile pentru a se asigura că îmbunătățesc eficiența
prezervativului.

Cele mai multe erori de utilizare al prezervativului sunt erori ale

utilizatorilor, cum ar fi să nu și-l pună de la începutul penetrării, să și-
l scoată înainte de ejaculare sau să nu-1 folosească deloc. Nu este
corect să dai vina pe un prezervativ în cazul unei sarcini care a
apărut în timp ce acesta era încă pe noptieră sau după ce
fusese aruncat, dar ratele tipice de eșec includ, totuși, cuplurile care
au spus că metoda lor principală de contracepție este prezervativul,
dar nu purtau un prezervativ atunci când a apărut sarcina. Dacă
acele cupluri care se bazează pe prezervativ folosesc unul de
fiecare dată și se asigură că îl folosesc corect, acestea se vor
apropia de ratele de eficiență ale utilizării ideale, care arată că
prezervativele pot avea o eficiență de prevenire a sarcinii de până la
98%.

Este mai puțin clar cum ar putea cuplurile să-și îmbunătățească

eficiența în cazul retragerii. O parte a acestei probleme probabil că
este psihologică și depinde de faptul ca bărbatul să-și cunoască
propriul corp, propriile senzații și cum se simte atunci când este pe
cale să ejaculeze, astfel încât să poată să învețe cu exactitate când
trebuie să se retragă. Deși e posibil ca unii bărbați să poată să
învețe acest comportament, altora e posibil să le fie mai greu să-și
perfecționeze sincronizarea.
Spermatozoizii din lichidul preseminal. în plus, există problema dacă
lichidul preejaculator al unui bărbat conține spermatozoizi.
Majoritatea bărbaților eliberează . puțin fluid înainte de a ejacula,
numit lichid preejaculator sau preseminal; Acesta poate ieși din
penis în orice moment al preludiului sau al actului sexual. Dacă

lichidul preseminal conține spermă, aceasta va fi introdusă în vagin

înainte de ejaculare, ceea ce înseamnă că există riscul de sarcină
chiar dacă bărbatul se retrage mai târziu.

Timp de multi ani, a fost un „fapt“ cunoscut acela că în lichidul

preseminal existau spermatozoizi, deși sursa acestui fapt era un
mister. Se pare că această afirmație era cumva un mit al
educatorului — o informație care este repetată, deși nu a fost
verificată niciodată. E posibil ca noțiunea să-și aibă originile la
Masters și Johnson, care au scris despre acest lucru în faimoasa lor
carte din 1966 Human Sexual Response (Descifrarea
sexualității umane), dar nu au elaborat niciodată bazele
științifice pentru ea. Cu toate acestea, a fost transmisă mai
departe timp de câteva decenii de către oamenii de știință și de către
educatori, până în anii 1990 și la începutul anilor 2000, când câțiva
cercetători s-au ocupat de acest subiect, cu rezultate contradictorii.
Pentru un timp, cele mai bune informații spuneau că nu există
spermatozoizi în lichidul preseminal, iar după aceea, noi
informații au spus că ar putea să existe. Pentru un timp,
această informație a fost contradictorie (Killick et al., 2011).

Cele mai bune dovezi care ne sunt disponibile astăzi provin de la

Killick și colab. (2011). Această cercetare a analizat eșantioane de
lichid preejaculator și a constatat că la 41% dintre bărbați acesta
conținea spermatozoizi. Deși unii experți au teoretizat că
spermatozoizii ar fi prezenți în lichidul preejaculator. doar dacă
bărbatul a ejaculat recent și au rămas spermatozoizi viabib în uretră,
acest studiu respinge și această teorie.
Bărbații din acest studiu urinaseră de mai multe ori (curățându-și
uretra) înainte de a fi colectat bchidul preejaculator. Cercetătorii au
conchis că unii bărbați eliberează spermatozoizi în bchidul
preejaculator, iar alții nu. Cu toate acestea, nu este posibil ca
bărbatul să

știe în ce categorie se află și, prin urmare, nu este posibil nici pentru
cuplu să știe care este riscul personal dacă se bazează doar pe
retragere.

Anxietatea de performanță. în cele din urmă,

înțelegem că folosirea metodelor contraceptive este,

adesea, o problemă de încredere între parteneri —

bărbații le cred pe femei de ani de zile că iau pilule

contraceptive sau că au un dispozitiv intrauterin, fără

nicio dovadă. încrederea este deosebit de importantă

atunci când e vorba despre retragere — femeia trebuie

să aibă încredere nu numai în faptul că partenerul ei

intenționează să se retragă, ci și în acela că el poate

să facă acest lucru. Chiar si bărbații cu cele mai bune , >

intenții ar putea să nu reușească să se retragă la timp. Noi credem

că acest lucru poate provoca anxietate și pentru bărbați, și pentru
femei. Faptul că te îngrijorezi dacă partenerul tău va putea să se
retragă la timp poate face ca sexul să fie o experiență mai puțin
plăcută.

CONCLUZIA NOASTRĂ
Știm că unii dintre colegii noștri acordă mai multă încredere retragerii
decât preferăm noi să-i acordăm. Credem, în mod absolut, că toate
cuplurile ar trebui să știe cele mai recente informații cu privire la
retragere. Și suntem de acord că în anumite situații (atunci când nu
e disponibilă nicio altă metodă contraceptivă) retragerea poate fi cea
mai bună opțiune de prevenire à sarcinii pentru un cuplu și nu se
poate nega faptul că este „mai bună decât nimic“.

Cu toate acestea, credem că, cu puțină planificare și cu asigurarea

unui acces mai facil la mijloacele

anticoncepționale, cuplurile pot și ar trebui să apeleze la una dintre

multele metode de contracepție care oferă o eficiență potențială mai
bună și beneficii suplimentare.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Jones, R.K., Fennell, J., Higgins, JA. și Blanchard, K. (2009). Better

than nothing or savvy risk-reduction practice? The importance of
withdrawal. Contraception, 79(6), -

407-410-

Killick, S.R., Leary, C., Trussell, J. și Guthrie, KA- (2011). Sperm

content of pre-ejaculatory fluid. Human Fertility, 14(1), 48-52.

Trussell, J. (20H). Contraceptive efficacy. în Hatcher, RA., Trussell,

J., Nelson, AL., Cates, W., Kowal D. și Policar, M. (eds)
Contraceptive Technology, ed. a 20-a, Ardent Media, New York, pp.
779-788.

MITUL #28.

PREZERVATIVELE NU

FUNCȚIONEAZĂ FOARTE BINE Șl,

ÎN PLUS, STRICĂ, ORICUM, TOATĂ PLĂCEREA DE A FACE SEX

în ciuda celor peste 400 de ani în care i-a ajutat pe oameni să

prevină sarcina și infecțiile cu transmitere sexuală, sărmanul
prezervativ a fost foarte ponegrit în ultimul timp. Am citit mult prea
multe articole care spun că nu este o metodă bună de control al
nașterii, care se întreabă dacă ne protejează cu adevărat de
infecțiile cu transmitere sexuală (ITS), care sugerează că e greu
de folosit și susțin că răpește toată bucuria și spontaneitatea
momentului.

Știm că există în lume forțe care vor să vadă sfârșitul sexului

premarital și al utilizării contracepției. Nu ne surprinde niciodată, de
exemplu, atunci când

programele de abstinență până la căsătorie ridiculizează

prezervativele și le exagerează rata de eșec. (Ne supără că atât de
multi copii din toată țara sunt dezinformați la școală, dar nu ne
surprinde.) Ce ne supără și mai mult, însă, este atunci când cei din
sistemul public de sănătate se implică sugerând fie că prezervativele
nu funcționează, fie că nu e distractiv să fie folosite.

S-a acordat, de asemenea, foarte multă atenție re-" centei provocări

a Fundației Gates care le cere antreprenorilor să proiecteze un
prezervativ „mai bun“ și oferă bani pentru a ajuta la realizarea unui
proiect câștigător (Lupkin, 2013). Suntem cu toții în favoarea
realizării unor prezervative și mai bune și credem că provocarea este
o idee extraordinară care va fi de folos pentru a genera și mai multe
idei èxtraordinare. Problema e că organizarea concursului
sugerează, de fapt, că prezervativele pe care le avem acum nu sunt
bune și că trebuie s-o luăm de la capăt.

Am văzut, de asemenea, companii și experți din sistemul de

sănătate publică promovând alte metode de control al nașterii —
cum ar fi dispozitivul intrauterin sau contracepția de urgență — prin
sugerarea faptului că prezervativele nu funcționează foarte bine.
Multi experți spun, de exemplu, povești despre cupluri care
folosesc contracepția de urgență (singura metodă de control al
nașterii care funcționează după sexul neprotejat), deoarece s-a rupt
prezervativul. înțelegem dorința de a absolvi de vină cuplul, dar,
având în vedere ratele scăzute ale prezervativelor care se rup sau
alunecă deși sunt folosite corect, ne este greu să credem că atât
de multe cupluri au avut această experiență.

Prezervativele sunt ieftine, de încredere, ușor accesibile și ușor de

folosit. Dar, cel meii important, ele sunt singura metodă
contraceptivă care protejează și împotriva ITS. De fapt, în afară de
abstinență, ele simt

cea mai bună protecție pe care o au oamenii împotriva infecțiilor cu

transmitere sexuală.

Vom dedica, deci, acest articol micului și umilului prezervativ și vom

explica de ce această metodă de control al nașterii are un rol atât de
important în viața noastră sexuală și de ce ar trebui să încetăm să-l
mai desconsiderăm. înainte să începem, credem că cititorii noștri ar
trebui să știe că suntem amândouă membre fondatoare ale
Consiliului Consultativ privind Sănătatea Sexuală Trojan, care ajută
producătorul prezervativelor Trojan să examineze și să promoveze o
definiție largă a sănătății sexuale. Din acest motiv, unele dintre
discuții este posibil să folosească pentru exemplificare prezervativele
Trojan, deoarece suntem mai familiarizate cu ele. Acestea fiind
spuse, în acest articol nu vorbim despre o anumită marcă de
prezervative și nu sugerăm ce marcă și ce model ar trebui să
cumpărați. Toate prezervativele care sunt vândute în SUA trebuie
să îndeplinească anumite standarde, iar noi avem încredere în toate.

SUNT FĂCUTE FOARTE BINE

Prezervativele simt prezente dintotdeauna. Serios. Una dintre cele

mai timpurii reprezentări ale unui prezervativ a fost descoperită într-o
pictură rupestră străveche (de cel puțin 12 000 de ani) la Grotte
des Combarelles, în Franța. Pictura înfățișează un bărbat si o femeie
care fac sex, iar penisul bărbatului este acoperit (Collier, 2007, p. 1).
Și vechii egipteni ne oferă relatări, scrise între 1350 și 1200 î.H., cu
privire la folosirea unei teci pentru a proteja vârful sau glandul
penisului. Acestea erau făcute, probabil, din intestine sau vezici

de animale (care mai sunt folosite și astăzi la anumite prezervative),

unse cu o soluție lubrifiantă. Alte relatări sugerează că cei din familia
regală egipteană foloseau prezervative făcute din hârtie pentru a-și
acoperi penisul în timpul sexului cu anumiți parteneri (Collier, 2007,
p. 13).

Astăzi, materialele și tehnologia pentru realizarea prezervativelor

sunt un pic mai avansate. Am fost încântate că am putut să vizităm o
fabrică de prezervative din

Statele Unite si să vedem în mod direct cum sunt făcute 1

și testate prezervativele.

Cele mai multe prezervative sunt făcute din latex, un cauciuc foarte
subțire si foarte flexibil care e folosit

pentru a face orice, de la anvelope la mănuși chirurgicale.

(Aproximativ 3% din populație are alergie la latex, iar aceste
persoane ar putea să vrea să încerce prezervativele făcute din
poliuretan sau din poliizopren. Există și prezervative făcute din piele
de miel, și acestea protejează de sarcină, dar nu și de ITS.) Latexul
este, de fapt, la început un lichid care conține o suspensie de
particule de cauciuc. în latex sunt scufundate matrițe de sticlă, iar
după aceea sunt trecute prin apă. Capătul deschis al prezervativului
este puțin rulat după aceea, înainte ca prezervativul să fie dat jos de
pe matriță și uscat.

Următorul pas a fost cel la care ne-a plăcut cel mai mult să ne uităm,
dar și unul dintre cele mai importante lucruri de reținut pentru criticii
care pretind că prezervativele au găuri mici în ele (cursurile unor
susținători ai abstinenței duc acest lucru atât de departe, încât par să
sugereze că, la nivel microscopic, prezervativele arată ca o plasă de
la o poartă de fotbal). Fiecare prezervativ este pus pe o bară de
metal numită mandrin. Bara este trecută după aceea pe lângă o altă
bară de metal prin care trece curent electric. Un prezervativ intact va
bloca curentul electric. Dacă nu o face, înseamnă că are un

orificiu, iar acel prezervativ va fi eliminat. Mai simplu spus, acest

lucru înseamnă că fiecare prezervativ este testat de orificii înainte de
a fi împachetat și expediat.

Cei care testează iau și un anumit număr de prezervative din fiecare

lot pentru o testare suplimentară aleatorie. Prezervativele simt
umplute cu apă, iar după aceea sunt răsucite și strânse, tot pentru a
testa dacă există orificii. Un alt test constă în umplerea
unui prezervativ cu aer pentru a vedea câtă presiune poate suporta
înainte de a exploda. Acest test asigură faptul că latexul este
suficient de puternic pentru a rezista la rupere. Și ne arată că
prezervativele pot fi umflate până la dimensiunea unei mingi de
baschet fără să explodeze.

PROTEJEAZĂ ÎMPOTRIVA SARCINII

Prezervativele, dacă simt folosite consecvent și corect, simt eficiente

pentru prevenirea sarcinii în proporție de 98%. Deși noi știm că am
mai trecut peste acest lucru la celelalte mituri (vezi, de exemplu,
Mitul #27 cu privire la retragere), credem că este important să mai
explicăm o dată cum sunt calculate ratele de eficiență pentru toate
metodele de control al nașterii, inclusiv pentru prezervative. (în cazul
în care anumite persoane nu citesc această carte din scoarță-n
scoarță.)

Este dificil de calculat cu exactitate eficienta meto-

delor contraceptive, deoarece fiecare cuplu are un risc de sarcină

diferit, în funcție de cât sunt de fertili partenerii și de cât de des fac
sex. Cercetătorii estimează cât de bine funcționează metodele
contraceptive pe baza testelor clinice și a altor testări ale metodei,
precum și prin studii care le cer cuplurilor să relateze când au făcut
sex, ce metode au folosit și dacă s-au confruntat vreodată cu

o sarcină nedorită. Aceste cifre sunt introduse în ecuații complicate,

iar după aceea, fiecărei metode contra-. ceptive i se dau două rate
de eficiență: rata de eficiență pentru utilizarea ideală, care se referă
la cât de bine va funcționa metoda dacă este folosită permanent și
corect, așa cum se întâmplă în testele clinice controlate, și rata de
eficiență pentru utilizarea tipică, aceasta referindu-se la cât de bine
va funcționa metoda atunci când va fi folosită

de un cuplu normal, în condiții reale de viață (Trussell, 2011, p. 779).

Ratele sunt exprimate arătând la câte din 100 de cupluri care

folosesc metoda li se vor întâmpla sarcini nedorite în primele 12 luni.
Rata de eficiență pentru utilizarea ideală a prezervativelor, de
exemplu, este de 98%, deoarece atunci când sunt folosite
consecvent și corect, doar două cupluri din 100 se vor confrunta cu o
sarcină nedorită în primul an. Altfel spus, în condiții ideale,
prezervativele nu vor reuși să prevină sarcina doar în 2% din cazuri
(Trussell, p. 784).

Ratele de eficiență pentru utilizarea tipică simt mai joase pentru

majoritatea metodelor, deoarece intră în scenă eroarea umană. Rata
de eficiență pentru utilizarea tipică a prezervativelor este de 82%,
deoarece 18 din 100 de cupluri tipice care spun că folosesc
prezervativul ca metodă principală de control al nașterii se vor
confrunta cu o sarcină nedorită în timpul primului an de
utilizare. Aceasta include cuplurile care nu au folosit
corect prezervativul atunci când a apărut sarcina. Include,
de asemenea, cuplurile care nu au folosit deloc prezervativul atunci
când a apărut sarcina (Trussell, p. 784).
Cartea de referință Contraceptive Technology descrie „folosirea“ ca
fiind un „concept elastic“, în mare parte deoarece studiile se bazează
pe autoraportare: „Așadar, . folosirea tipică a prezervativului poate
include, în realitate, folosirea doar ocazională a prezervativului,

iar o femeie ar putea declara că «folosește» pilula anticoncepțională,

deși rezerva ei s-a terminat cu mai multe luni în urmă“ (Trussell și
Guthrie, 2011, p. 53).

Așa este, rata de eșec a prezervativelor îi include și pe acei oameni

care au spus că erau utilizatori de prezervativ, dar nu au folosit un
prezervativ în acea noapte anume (sau după-amiază, sau
dimineață). Credem că putem să fim cu toții de acord că
prezervativul nu poate fi învinovățit pentru sarcină dacă a rămas în
camera tipului, în poșeta ei sau pe raftul de la farmacie.

PROTEJEAZĂ ÎMPOTRIVA ITS

Știm că anumite metode de control al nașterii au

rate de eficiență mai mari decât prezervativele, mai ales în condiții

de utilizare tipică. Dispozitivele intrauterine, de exemplu, au o rată de
eficiență a utilizării tipice aproape identică cu cea de utilizare
ideală, deoarece după ce au fost introduse în mod adecvat de un
furnizor de servicii medicale funcționează între 5 si

10 ani fără ca utilizatoarea să facă ceva. Credem că acestea sunt

niște optimii extraordinare pentru femei, deoarece pot „să le pună în
funcțiune și să uite de ele“. Există, însă, un avertisment foarte
important, acela că nicio metodă de control al nașterii în afară de
prezervativ (și într-un grad mai mic și prezervativul feminin) nu oferă
protecție împotriva ITS. Chiar dacă partenera are un dispozitiv
intrauterin sau ia pilule

anticoncepționale, în afară de cazul în care sunteți siguri că nu

există niciun alt factor de risc pentru ITS (ceea ce în mintea noastră
înseamnă că v-ați testat amândoi și că rămâneți amândoi fideli
100%), ar trebui să folosiți prezervativul, pentru că acesta reduce în
mod

semnificativ riscul de contractare a unei infecții cu transmitere

sexuală.

Fiecare ITS se transmite diferit. Unele sunt boli ale secreției genitale
— așa cum sunt chlamydia și gono-reea, care se transmit prin
secrețiile din uretră, vagin și colul uterin. Aceste boli pot fi transmise
foarte ușor. S-a demonstrat că prezervativele reduc în mod
semnificativ riscul de transmitere a infecțiilor din secrețiile
genitale, acționând ca o barieră între aceste secreții și
partenerul neinfectat. De exemplu, Niccolai și colab. (2005)
au analizat dosarele medicale a 1455 de pacienți de la o clinică
publică de boli infecțioase. Printre pacienții despre care se știa că
fuseseră expuși la chlamydia, cei care foloseau în mod consecvent
prezervativul erau mai puțin susceptibili să fie diagnosticați cu
infecția. Analiza a sugerat că folosirea consecventă a prezervativului
era asociată cu reducerea cu 90% a infecției cu chlamydia.

Alte ITS, cum ar fi HIV, se transmit prin fluidele

corporale — mai exact prin sânge, spermă, fluidele

vaginale și laptele matern. Virusul poate fi transmis

atunci când aceste fluide intră în contact cu o rană, o

tăietură sau cu membranele mucoase ale unei persoane

neinfectate. HIV nu poate fi transmis prin pielea

intactă, așa cum este cea de pe mâna cuiva. Acesta este

motivul pentru care anumite activități sexuale sunt mai

riscante decât altele — raportul sexual vaginal sau anal

neprotejat este, de exemplu, cel mai riscant, deoarece

învelișul din vagin, anus și uretră este căptușit cu

membrane de țesut mucos. învelișul din jurul acestor

zone este, de asemenea, mai delicat și se poate rupe

mai ușor. Dar riscul nu este același pentru ambii

parteneri — partenerul receptor este într-o situație

de risc mai mare deoarece sperma intră în contact cu

membranele mucoase si cu orice tăietură său fisură care

poate fi prezentă. Mai mult decât atât, sperma rămâne adesea în

vagin sau în anus pentru un anumit timp, ceea ce-i oferă
oportunitatea de a intra în fluxul sangvin. S-a demonstrat că
prezervativele reduc în mod semnificativ acest risc, oferind, din nou,
o barieră care previne ca aceste fluide corporale să intre în contact
cu partenerul neinfectat.

Au existat studii de laborator care au arătat că prezervativele din

latex oferă o barieră impermeabilă împotriva virusului HIV (CDC,
2013). Studiile din viața reală cu privire la HIV sunt mai bune decât
cele pentru multe alte ITS, deoarece există cupluri, cunoscute ca
serodiscor-dante, în care unul dintre parteneri are HIV, iar celălalt nu.
Studierea obișnuințelor de utilizare a prezervativului pentru aceste
cupluri le permite cercetătorilor să aibă o imagine foarte clară cu
privire la cât de multă protecție oferă prezervativul. (Nu ar fi etic să
fie făcute astfel de studii pe ITS care sunt curabile, deoarece scopul
ar fi vindecarea partenerului infectat cu mult înainte ca el/ea să
poată să transmită altcuiva virusul. N-ar fi etic, de asemenea, nici să
se încerce im studiu dublu-orb de acest tip, în care să fie desemnate
aleatoriu cuplurile serodiscordante care să folosească sau să nu
folosească prezervativul. Cercetătorii observă, în schimb,
rezultatele pe care le are alegerea sexului sigur pe care aceste
cupluri o fac pe cont propriu.) Rezultatele sugerează că
folosirea consecventă a prezervativului reduce riscul transmiterii HIV
în proporție de 80-94% (Weller și Davis, 2002).

Ultima categorie de ITS sunt cele transmise prin contactul prin piele,
așa cum sunt herpesul, sifilisul și virusul papilloma uman (HPV).
Dacă prezervativul va proteja sau nu împotriva acestorboli este, în
cea mai mare parte, în funcție de locul unde se află pielea infectată
(rănile sau negii). Dacă se află într-o zonă care este acoperită de
prezervativ, cum ar fi pe corpul penisului

sau în interiorul vaginului, prezervativul va oferi, din nou, o barieră.

Dar rănile pot fi amplasate și în afara acestei zone, cum ar fi pe
scrotul bărbatului.

Cu toate acestea, cercetările sugerează că folosirea consecventă a

prezervativelor oferă protecție împotriva acestor boli, precum și
împotriva problemelor de sănătate pe care le-ar putea cauza. Un
studiu realizat pe studente, de exemplu, a constatat că niciuna
dintre cele care au declarat că foloseau prezervativ tot timpul (100%)
nu avea negi genitali (care sunt cauzați de HPV) pe colul uterin. Prin
comparație, la 14% dintre cele care nu foloseau prezervativul sau
care îl foloseau inconsecvent s-a constatat că aveau HPV pe colul
uterin (Winer étal., 2006).

POT FI, OE ASEMENEA, DISTRACTIVE (CHIAR POT FI)

Acesta este cel mai greu de dezbătut mit cu privire la prezervative,

deoarece ele au o reputație proastă din acest punct de vedere de
multi ani. Mai mult decât atât, nu prea avem cum să contrazicem
percepția personală a nimănui cu privire la felul în care s-a simțit
prima sau ultima oară când a folosit un prezervativ. Cu
toate acestea, ne întrebăm cât din acest mit se bazează
pe experiența reală și cât se bazează pe faptul că, dacă toată lumea
crede că este așa, atunci cu siguranță că trebuie să fie adevărat. Ne
întrebăm, de asemenea, dacă nu cumva o parte din mit este o
rămășiță de la generațiile anterioare de prezervative care erau mai
groase și aveau un miros de latex mai puternic.

Astăzi există unele prezervative destul de grozave, concepute nu

doar să protejeze de sarcină, ci. și să te faca

să te simți mai bine atunci când faci sex. în primul rând, sunt cu
adevărat subțiri. Una dintre plângerile cu privire la utilizarea
prezervativului se referă tocmai là faptul că pune o barieră între
pielea ta și pielea ei sau a lui, deoarece contactul piele pe piele este
simțit plăcut — este o parte dintre lucrurile care fac ca sexul să fie
plăcut; Folosirea unui prezervativ mai subțire poate fi de
ajutor pentru a aduce înapoi acea senzație.

Un alt lucru care poate fi de ajutor este lubrifierea prezervativului pe

dinăuntru și pe dinafară. în cazul sexului vaginal, lubrifierea pe
exterior o poate ajuta pe femeie să se bucure de sex, prin reducerea
frecării. Lubrifierea pe interior are rolul să-l facă să fie simtit asa cum
ar fi simtit

vaginul în mod natural în timpul sexului — umed. Acest lucru poate

amplifica și senzațiile bărbaților.

Și, vorbind despre senzații, anumiți lubrifianți au în ei chimicale care

pot da pielii senzații de căldură sau înfiorare. Unele cupluri adoră
aceste senzații, iar altora nu le plac atât de mult. Nu ai de unde să
știi până când nu încerci și sunt șanse destul de ridicate să te
distrezi în timp ce experimentezi.

în timp ce experimentezi, uită-te pe raft și observă că prezervativele

au forme și texturi diferite. Unele prezervative sunt mai mari la vârf,
astfel încât penisul să se poată mișca în interiorul prezervativului,
ceea ce oferă, din nou, senzații mai asemănătoare cu sexul
neprotejat, dar fără riscuri. (Nu te îngrijora, inelul de la bază este tot
strâns, ceea ce împiedică prezervativul să alunece.) în ceea ce
privește textura, există umflături și creste care sunt menite să fie
simțite de femeie. Unele femei spini, de exemplu, că nervurile le
stimulează clitorisul în timpul raportului sexual. Opinia noastră — nu
se întâmplă nimic rău dacă încercați.

Probabil că cea mai recentă invenție cu privire la prezervative pe

care o preferăm noi este, însă, inelul

vibrator, care arată ca o mică brățară din plastic transparent. Pe o

parte, un mic oval vibrează. Și acestea au diferite stiluri si viteze:
unele sunt mai blânde, altele mai intense. Inelul se pune peste penis
(după ce a fost pus prezervativul), iar partea vibratoare poate
fi poziționată pentru a intra în contact cu clitorisul în timpul raportului
sexual. Glumim uneori că acesta poate să-ți transforme partenerul în
propria jucărie sexuală. (Având în vedere că scopul acestui articol
este să încurajeze folosirea prezervativului, probabil că nu ar
trebui să spunem acest lucru, dar poți folosi aceste inele și
fără prezervativ — atâta timp cât nu ai nevoie de protecție împotriva
infecțiilor cu transmitere sexuală.)

DACĂ NU ȚI-A PLĂCUT PRIMA OARĂ,

MAI ÎNCEARCĂ ÎNCĂ O DATĂ

Credem în prezervative din mai multe motive. Așa cum am spus mai
devreme, sunt ieftine, ușor de folosit, nu este necesar aproape deloc
să te gândești la ele dinainte și funcționează foarte bine împotriva
sarcinii si a infecțiilor cu transmitere sexuală. Iar noi credem că sexul
este cel mai bun atunci când nu există nicio teamă că vei rămâne
însărcinată fără să vrei sau că vei contracta o ITS. Vrem ca toate
cuplurile să poată să se relaxeze și să se bucure de sex și credem
că multitudinea de opțiuni în ceea ce privește prezervativele care
există astăzi le poate ajuta să facă acest lucru.
Sugestia noastră este să faceți o călătorie până la farmacie.
Majoritatea au scos prezervativele din spatele tejghelei și puteți cu
ușurință să vă plimbați pe culoar și să găsiți ceva ce pare distractiv.
Dacă vă place, cumpărați-1 din nou; dacă nu, încercați o altă marcă,

o altă textură sau unul cu un tip diferit de lubrifiant. Sau, dacă

plănuiți o noapte cu adevărat lungă, alegeți un pachet cu mai multe
modele și începeți să le evaluați imediat ce ajungeți acasă.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Centers for Disease Control and Pevention (CDC) (2013). Male latex
condoms and sexually transmitted diseases: Condom fact sheet in
brief, http://www.cdc.gov/condo-meffectiveness/brief.html (accesatpe
12 august 2014).

Collier, A.
(2007).lheHumbïeLittieCondom.,AHîstoïy.PrometheusBooks.

Lupkin, S. (2013). Bill Gates offers grant for «Next Generation

Condom». ABC News (25

martie), http://abcnews.go.com/blogs/health/2013/03/25/bill-gates-
offers-grant -for-next-generation-condom/(accesat pel august 2014).

Niccolai, L.M., Rowhani-Rahbar, A, Jenkins, H., Green, S. și Dunne,

D.W. (2005).

Condom effectiveness for prevention of Chlamydia trachomatis

infection. Sexualfy

. Transmitted Infections, 81(4), 323-325.

Trussell, J. (2011). Contraceptive efficacy. în Hatcher, RA, Trussell,

J., Nelson, AL., Cates, W., Kowal D. și Policar, M. (eds.)
Contraceptive Technology, ed. a 20-a, Ardent Media, New York, pp.
779-788.

Trussell, J. și Guthrie, KA. (2011). Choosing a contraceptive:

Efficacy, safety, and personal considerations. în Hatcher, RA.,
Trussell, J., Nelson, AL., Cates, W., Kowal D. și Policar, M. (eds.)
Contraceptive Technology, ed. a 20-a, ArdentMedia, New York, pp.
45-74.

Weller, S. și Davis, K. (2002). Condom effectiveness in reducing

heterosexual HIV transmission. Cochrane Database of Systematic
Reviews, 1, CD003255.

Winer, R.L., Hughes, J.P., Feng, Q., O’Reilly, S., Kiviat, N.B.,
Holmes, K.K., etal. (2006). Condom use and the risk of genital
human papillomavirus infection in young women. New England
Journal of Medicine, 354(25), 2645-2654.

MITUL #29

AVORTUL CAUZEAZĂ CANCER LA SÂN Șl 0 MULȚIME DE

PROBLEME DE SĂNĂTATE MENTALĂ

Probabil că avortul este cea mai dezbătută problemă din SUA. în

fiecare zi, cei care susțin ideea că femeile care se confruntă cu o
sarcină nedorită au dreptul să aleagă avortul se confruntă cu cei
care cred că avortul

este imoral și că ar trebui să fie ilegal. Numai în 2012 au fost

adoptate 43 de dispoziții menite să restricționeze accesul la avort în
19 state nord-americane (Institutul Guttmacher, 2012). Au existat,
desigur, multe altele care au fost propuse și dezbătute, dar nu au
fost aprobate. Avortul continuă, de asemenea, să fie o
problemă politică majoră, candidații din ambele părți ajustându-și cu
grijă perspectivele, în încercarea de a îndepărta cât mai puțini posibil
dintre potențialii alegători.
Nu credem că această carte este locul pentru a dezbate pe larg
această problemă, deoarece majoritatea perspectivelor cu privire la
avort se bazează pe opinii sau credințe adânc înrădăcinate, și nu pe
mituri sau pe percepții greșite. Acestea fiind spuse, credem că
este important ca cititorii noștri să înțeleagă acele mituri cu privire la
avort care sunt perpetuate. Mai exact, sunt unii dintre cei care se
opun dreptului la avort și care, în încercare de a limita accesul la
această procedură, susțin că sunt implicate riscuri fizice și psihice.
De-a lungul anilor, ideile care au câștigat cea mai mare atracție au
fost că avortul provoacă infertilitate, că femeile care fac avort sunt
mai susceptibile să dezvolte cancer la sân și că e posibil să trăiască
probleme de sănătate mentală sau sindromul de stres postavort.
în ciuda volumului copleșitor de probe care resping aceste idei,
aceste argumente sunt folosite în continuare, în efortul de a limita
accesul pe scară largă la avort sau de a le descuraja pe femei să
oprească o sarcină.

Aceste argumente sunt folosite în mod special de centrele de criză

pentru sarcină (CCS) din SUA, organizații care oferă consiliere
pentru femei dintr-un 1 punct de vedere strict antiavort. Aceste
organizații își fac adesea publicitate într-un asemenea mod încât
le fac pe femei să creadă că oferă servicii pentru avort, în timp ce
rolul lor este, de fapt, să le descurajeze pe

femei să aleagă acea variantă. Un raport pregătit pentru deputatul

Henry Wăxman în 2006 a constatat că 87% dintre CCS chestionate
(acest studiu s-a limitat la acele CCS care primeau finanțare de la
guvernul federal) diseminau informații inexacte (U.S. Committee
on Government Reform, 2006). Cele mai obișnuite dezinformări
aveau legătură cu cele trei probleme pe care le subliniem aici:
viitoarea fertilitate, cancerul la sân și sănătatea mentală.

AVORTURILE LEGALE SUNT SIGURE PENTRU FEMEI Șl PENTRU

VIITOAREA LOR FERTILITATE
Avortul provocat este o procedură foarte sigură. De fapt, este mult
mai sigură decât păstrarea sarcinii până la termen și nașterea unui
bebeluș. Riscul de a muri din cauza unui avort legal este de 1 la 100
000. Prin comparație, decesele care au legătură cu sarcina sunt
de două ori mai dese pentru avorturile spontane (cunoscute și ca
pierdere a sarcinii), și de 12 ori mai frecvente pentru continuarea
sarcinii și naștere. Scriind pentru Contraceptive Technology, Paul și
Stein au declarat că „în cel mai mare studiu cu privire la avorturile
provocate legal din primul trimestru declarate până acum au apărut
complicații minore la 8 din 1000 de cazuri, iar compbcații care să
justifice spitabzarea au apărut la 0,7 din 1000 de cazuri“ (2011, p.
722).

Cele mai multe avorturi sunt efectuate în primul trimestru (definit ca

primele 12 săptămâni după ultima perioadă menstruală a femeii), iar
cercetările arată că avorturile efectuate în această etapă nu duc la
probleme viitoare de fertilitate. Paul și Stein declară, de
asemenea, că mai multe studii de cohortă bine întocmite nu au

constatat nicio corelație între avorturile prin aspirare (cele mai

obișnuite tipuri de avorturi chirurgicale) și fertilitatea ulterioară —
capacitatea femeii de a rămâne însărcinată și de a duce sarcina
până la termen. în mod similar, femeile care au ales avortul
medicamentos (în care femeile iau o serie de medicamente menite
să oprească sarcina) nu prezintă, nici ele, în viitor, risc sporit de
sarcină ectopică, naștere înainte de termen sau bebeluși cu greutate
mică la naștere (p. 726). (Sarcina ectopică este o sarcină care
începe să se dezvolte în afara uterului, cel mai adesea în trompele
uterine.)

Este interesant de observat, însă, că toate aceste cercetări se

bazează pe avorturile legale efectuate în primul trimestru care le-au
fost accesibile femeilor în Statele Unite de la începutul anilor 1970,
când Curtea Supremă a Statelor Unite a decis că legile care
interziceau avortul erau neconstituționale. înainte de acest moment,
multe femei căutau avorturile ilegale, dintre care unele erau realizate
în condiții nesigure și insalubre. De fapt, de când a fost legalizat
avortul pe tot teritoriul Statelor Unite, decesele care aveau legătură
cu avortul au scăzut cu 90% — cea mai mare parte a acestei scăderi
a apărut în primii trei ani după decizia Curții (p. 722).

AVORTUL NU CAUZEAZĂ CANCER LA SÂN

în ciuda faptului că a fost infirmat de multe ori, mitul conform căruia

avortul cauzează cancer la sân rămâne, în continuare, omniprezent.
O căutare rapidă pe Google afișează titlul „De la cazul Roe contra
Wade, avorturile au cauzat 300 000 de cazuri dé moarte din cauza
cancerului la sân“, precum și un site al Coalition on Abortion (Coaliția
Antiavort) care pretinde că această legătură a fost recunoscută în
ultimii ani de opt instituții medicale. Această informație e bine să
servească dreptreamintire a faptului că nù tot ceea ce poate fi găsit
pe internet este exact sau nepărtinitor (noi am susține, de fapt, că
puține dintre lucrurile de pe internet se încadrează în cele
două categorii menționate).

Există multe dovezi științifice conform cărora avortul

nu sporește riscul unei femei de a dezvolta cancer la sân.

De fapt, această problemă a fost studiată riguros multi ani, din cauza
întrebărilor cu privire la modul în care vor influența sănătatea viitoare
a femeii hormonii implicați în sarcina timpurie și în avort sau
pierderea sarcinii. O serie de studii prospective ample — în care
cercetătorii au urmărit un grup de persoane pe parcursul mai
multor ani pentru a observa orice probleme de sănătate, cu care s-ar
fi confruntat — nu au constatat nicio corelație între avortul provocat
și cancerul la sân diagnosticat mai târziu (Paul și Stein, 2011, p.
727). Unul dintre aceste studii, publicat în New England Journal of
Medicine, a inclus 1,5 milioane de femei din Danemarca
născute între 1935 și 1978. între femeile incluse în grup erau peste
280 000 care făcuseră avorturi și peste 10 000 care fuseseră
diagnosticate cu cancer la sân. Cercetătorii nu au descoperit nicio
relație între cele două evenimente. Ei ' remarcă: „Nu s-a constatat
niciun risc sporit în subgru-purile definite după vârsta avortului, dacă
era primipară sau multipară [dacă femeile mai avuseseră copii
până în momentul respectiv], după intervalul de la avort sau după
vârsta de la diagnosticarea cancerului la sân“. în cele din urmă,
autorii conchid: „Avortul provocat nu are niciun efect general asupra
riscului de a dezvolta cancer la sân“ (Melbye et al., 1997).

în februarie 2003, National Cancer Institute (NCI) a convocat o

întâlnire a peste 100 de experți care să investigheze datele cu privire
la legătura dintre avort și

cancerul la sân. Membrii grupului au examinat cercetările existente,

inclusiv studiile efectuate la nivelul întregii populații, studiile clinice și
studiile realizate pe animale, pentru a determina dacă există vreo
relație între sarcină si riscul de cancer la sân, inclusiv relația dintre
cancerul la sân și avorturile provocate sau pierderile de sarcină.
Aceștia au conchis că faptul că au pierdut o sarcină sau au făcut un
avort nu le crește ulterior femeilor riscul de a dezvolta cancer la
sân (National Cancer Institute, 2003). NCI continuă să examineze
cercetările pe măsură ce acestea apar și nu și-a schimbat
concluziile.

AVORTUL Șl PROBLEMELE DE SĂNĂTATE MENTALĂ

Cei care se opun avortului susțin adesea că femeile care aleg să

întrerupă o sarcină sunt susceptibile să sufere de o serie de
probleme psihologice, de la depresie și anxietate la vină,
insensibilitate și nevoia de a evita toate femeile însărcinate și toți
copiii. La începutul anilor 1980 au inventat formula „sindromului de
stres postavort“ sau doar „sindromul postavort“ și

susțineau că acesta este asemănător cu sindromul de

stres posttraumatic care este trăit adesea de soldații care se întorc

din război sau de victimele unor agresiuni violente.
în 1987, împins de cei care voiau să facă avortul ilegal, președintele
Ronald Reagan i-a cerut ministrului sănătății C. Everett Koop să
analizeze efectele de sănătate ale avortului și să scrie un raport. Dr.
Koop își recunoscuse anterior opoziția personală față de avort, dar a
surprins pe toată lumea atunci când, după

ce a trecut în revistă probele științifice disponibile cu privire la

subiect, a anunțat că abandoneazăproiectul, deoarece probele
existente constată că avortul este sigur din punct de vedere fizic și
nu a putut să găsească nicio dovadă care să sprijine ideea că
avortul ar fi dăunător pentru sănătatea mentală (Major et al., 2009, p.
863).

Recenziile mai recente au ajuns la aceeași concluzie. O trecere în

revistă realizată de Adler și colab. (1990) a constatat că „reacțiile
negative grave după avorturile legale, nerestrictive, din primul
trimestru sunt rare și pot fi înțelese cel mai bine în contextul
gestionării stresului de viață obișnuit“ (Adler et al., 1990, p.
43). Aceste constatări au constituit și baza opiniei unui grup de lucru
de la Asociația Americană de Psihologie din 1989. în 2008, Asociația
Americană de Psihologie a convocat un nou grup de lucru pentru a
analiza cercetările nou-apărute care au fost publicate în
deceniile ulterioare. A ajuns la o concluzie foarte asemănătoare și a
început prin a spune că „majoritatea femeilor care întrerup sarcina
nu trăiesc probleme de sănătate mentală“. Continuă spunând că
„cele mai riguroase studii au indicat că în Statele Unite riscul relativ,
de a avea probleme de sănătate la femeile adulte care au un singur
avort, legal, în primul trimestru, pentru a întrerupe o sarcină nedorită,
nu este mai mare decât riscul la femeile care au născut în urma unei
sarcini nedorite“ (Major et al., 2009, p. 863).

Grupul de lucru face distincția importantă dintre întreruperea unei

sarcini nedorite și necesitatea de a întrerupe o sarcină dorită, din
cauza problemelor de sănătate ale mamei sau ale fătului. Evident,
aceste două situații le vor provoca femeilor sentimente foarte diferite.
De fapt, câteva studii au constatat că sentimentul predominant după
un avort este unul de ușurare.

Studiile de evaluare ulterioară au arătat, de asemenea, că

femeile au rămas mulțumite de decizia lor de a întrerupe sarcina și

în anii de după ce s-a întâmplat acest lucru (Paul și Stein, 2011, p.
726).

Grupul de lucru a remarcat, de asemenea, faptul că avorturile nu

apar într-un vid, ci în cadrul unui context social complicat, în care
unele femei sunt stigmatizate că au rămas însărcinate (cum sunt
adolescentele), iar femeile care caută să facă un avort sunt, de
asemenea, stigmatizate. Grupul de lucru scrie: „Din punct de

• • vedere sociologic, practicile sociale și mesajele care

stigmatizează femeile care au făcut avorturi pot contribui în mod
direct la experiențele psihice negative de după avort“ (Major et al.,
2009, p. 867). Un alt mod de a privi acest lucru, în conformitate cu
opinia grupului de lucru, este că „un context sociocultural care le
încurajează pe femei să creadă că «ar trebui să se simtă» sau că
«se vor simți» într-un anumit fel după un avort poate să creeze o
profeție autoîmplinită, făcând astfel ca așteptările sociale induse să
poată fi confirmate“ (p. 867).

NEVOIA OE ADEVĂR

Adevărul este că o femeie care caută să facă un avort recurge la

acest lucru ca urmare a propriului ei set unic de circumstanțe de
viață, iar sentimentele ei cu privire la procedură vor fi, în mod similar,
unice. Nu se cade să-i spui unei femei cum ar trebui să se simtă și
nu este corect să-i spui cum se va simți. Ceea ce este cel
mai important, însă, este că nu se cade niciodată să induci în eroare
femeile cu privire la riscurile avortului (sau ale oricărei alte proceduri
medicale), în speranța că vor fi convinse să facă o alegere în
detrimentul alteia. Astăzi există multe studii științifice riguroase care
arată

că avortul nu cauzează viitoarea infertilitate, cancerul la sân sau

inevitabilele probleme cu sănătatea mentală. Cei care se opun
avortului trebuie să se oprească să mai perpetueze aceste mituri
pentru câștiguri politice.

Credem că CCS-urile, în special, sunt perfide, deoarece le vânează

pe femeile care sunt într-o poziție vulnerabilă (cele care se confruntă
cu o sarcină nedorită), promovând servicii pe care nu le furnizează.
Se estimează că există 2 500-4 000 de CCS-uri în Statele Unite și
multe dintre ele sunt afiliate organizațiilor naționale împotriva
avortului și rețelelor creștinilor evangheliști, iar misiunea lor este să
prevină avortul (Rosen, 2012). Cu toate acestea, ei își fac publicitate
ca și cum ar fi orice altă clinică medicală imparțială care oferă
servicii medicale. Femeile care se duc la CCS-uri sunt cel
mai adesea tinere, sărace și puțin educate, parțial deoarece acesta
este grupul care are cea mai mare probabilitate să se confrunte cu
sarcini nedorite și parțial pentru că acestea sunt femeile care sunt
cele mai atrase de serviciile gratuite (Rosen, 2012). Deși CCS-urile
nu au fost studiate în mod sistematic la nivel național, raportul
pe care l-am menționat mai devreme, al deputatului Henry Waxman,
și unele rapoarte naționale oferă o perspectivă îngrijorătoare cu
privire la ceea ce se întâmplă atunci când o femeie intră în centru.
Știm din aceste rapoarte că CCS-urile perpetuează în mod regulat
cele trei mituri pe care le-am discutat aici.

Așa cum subliniază Rosen în editorialul ei cu privire la CCS-uri,

aceste practici sunt contrare standardelor legale și etice ale
consimțământului informat pe care le respectă furnizorii de servicii
medicale. CCS-urile, însă, nu respectă aceleași standarde înalte,
deoarece personalul lor este constituit adesea din voluntari și
deoarece, în ciuda publicității pe care și-o fac, ei nu sunt, de
fapt, furnizori de servicii de sănătate. Ba, mai mult, Rosen
remarcă faptul că practicile lor merg chiar și împotriva obiectivelor
sănătății publice:

Atunci [când] aceste centre diseminează informații inexacte către

femeile care caută servicii medicale ginecologice și atunci când
estompează distincția dintre grupurile care susțin viața și furnizorii de
servicii de sănătate, practicile lor riscă să întârzie sau să interfereze
cu accesul unei femei la avort și la mijloace contraceptive,
influențând inadecvat deciziile femeilor cu privire la sănătatea
reproducerii și crescând, potențial, numărul sarcinilor nedorite, în
mod colectiv, aceste practici pun în pericol sănătatea femeilor și a
copiilor lor, așa că este justificat un răspuns al sistemului public de
sănătate (Rosen, 2012, p. 203).

Indiferent de sentimentele noastre personale cu privire la avort, ar

trebui să amintim că una din fiecare trei femei din Statele Unite va
face un avort în timpul vieții ei (Guttmacher Institute, 2013). Și ar
trebui să fim de acord că nu e niciodată în regulă ca femeile să
fie mințite pentru a le influența deciziile.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Adler, N.E., David, H.P., Major, B.N., Roth, S.H., Russo, N.F. și
Wyatt, G.E. (1990). Psychological responses after abortion. Science,
248(4951), 41-44.

Guttmacher Institute (2012). Laws Affecting Reproductive Health and

Rights: 2012 .

State Policy Review,

http://www.guttmacher.org/statecenter/updates/2012/
statetrends42012.html (accesat pe 1 august 2014).

Guttmacher Institute (2013). Facts on Induced Abortion in the United

States. http://www. guttmacher.org/pubs/fb_induced_abortiorLhtml
(accesat pe 1 august 2014).
Major, B., Appelbaum, M., Beckman, L., Dutton, MÀ, Russo, N.F. și
West, C. (2009). Abortion and mental health: Evaluating the
evidence. American Psychologist, 64(9), 863.

Melbye, M., Wohlfahrt, J., Olsen, J.H., Frisch, M., Westergaard, T.,
Helweg-Larsen, K., et al. (1997). Induced abortion and the risk .of
breast cancer. New England Journal of Medicine, 336(2), 81-85.

National Cancer Institute (2003). U.S. National Institutes of Health.

Summary Report: Earfy Reproductive Events and Breast Cancer
Workshop, 25 martie 2003.
http://www. cancer.gov/cancertopics/causes/ere/workshop-report
(accesat pe 1 august 2014).

Paul, M, și Stein, T. -(2011). Abortion. în Hatcher, RjV, Trussell, J.,

Nelson, A.L., Cates, W., Kowal D. și Policar, M. (eds.) Contraceptive
Technology, ed. a 20-a, Ardent Media, New York, pp. 695-736.

Rosen, J.D. (2012). The public health risks of crisis pregnancy

centers. Perspectives on Sexual and Reproductive Health, 44(3),
201-205.

United States House of Representatives Committee on Government

Reform-Minority Staff Special Investigations Division (2006). False
and Misleading Health Information Provided by Federally Funded
Pregnancy Resource Centers.

INFECȚIILE CU TRANSMITERE SEXUALĂ SI PROTECȚIA

RISCURILE ROMANTISMULUI

MITUL #30

EXISTĂ CĂI DE VINDECARE

PENTRU HIV SI SIDA

Titluri recente de la știri au trâmbițat despre câteva persoane care s-
au „vindecat“ de HIV; erau un bărbat american care a fost supus
unui transplant de măduvă osoasă în Germania, folosind celule de la
un donator cu o formă foarte rară de imunitate la HIV, doi bărbați
din Boston care au fost supuși și ei unor transplanturi de măduvă și
o fetiță de 2 ani din Mississippi, care a fost supusă unei terapii
medicamentoase cu o doză foarte mare, imediat după ce s-a născut.
Au existat, de asemenea, niște teste de laborator promițătoare,
inclusiv unul care a constatat că un remediu obișnuit
pentru picioarele atleților putea ucide virusul într-un vas Petri.

Cu zeci de ani înainte să fi fost anunțate aceste presupuse remedii,

venise vestea că Magic Johnson, una dintre primele celebrități care
și-au folosit statutul de HIV-pozitiv pentru a crește conștientizarea
asupra bolii, s-a „vindecat“. Doctorii săi au specificat repede că
„vindecare“ era un cuvânt greșit. Virusul devenise nedetectabil în
sângele său, ceea ce însemna că reacționa bine la regimul
medicamentos la care era supus, dar nu însemna că virusul
dispăruse (Tom, 1997).

Cu toate acestea, în Statele Unite, unde medicamentele

antiretrovirale sunt disponibile cu ușurință persoanelor cu HIV, pare
să existe percepția conform căreia HIV nu mai este letal — unii
oameni ar putea să creadă că a fost vindecat, în timp ce alții cred că,
în cel mai rău caz, este o boală cronică ce poate fi gestionată
cu ușurință. Nu ne înțelegeți greșit, comunitatea științifică și cea
medicală au făcut o treabă minunată răspunzând amenințării
HIV/SIDA, iar terapiile medicamentoase au însemnat că oamenii cu
HIV pot trăi o viață lungă, productivă și sănătoasă. însă, la fel ca toți
experții din sistemul de sănătate, ne temem că percepția
inexactă conform căreia există un remediu este
periculoasă, deoarece îi poate opri pe oameni să ia măsurile
necesare pentru a preveni transmiterea HIV și, până acum,
prevenirea este cea mai bună apărare pe care o avem
pentru această boală care a cauzat o epidemie mondială și a
ucis milioane de oameni din toată lumea.
HIV/SIDA-INTRODUCERE

Pentru a înțelege progresul care a fost realizat către un remediu și

obstacolele care rămân e necesar să recapitulăm câteva informații
de bază despre HIV și

SIDA. Așa cum știu majoritatea dintre noi, HIV vine de la „human
immunodeficiency virus“ (virusul imunodeficienței umane). Este un
virus care se răspândește prin intermediul fluidelor corporale (sânge,
spermă, fluide vaginale și lapte matern). Odată ce a intrat în corp,
HIV afectează anumite celule, numite celulele CD4 sau celulele T,
care fac parte din sistemul imunitar al corpului. Sistemul imunitar
este menit să ne protejeze de boli, luptând împotriva germenilor, dar,
cu timpul, HIV distruge atât de multe celule CD4, încât corpul nu mai
poate să facă acest lucru și oamenii devin foarte susceptibili la
infecții și boli, care sunt numite adesea „infecții oportuniste“. Atunci
când se întâmplă acest lucru, persoana este diagnosticată cu
sindromul imunodeficienței dobândite (SIDA). Deși tratamentul
medical îi poate ajuta pe multi oameni să lupte împotriva infecțiilor
oportuniste, SIDA poate fi letală (AIDS.gov, What Is HIV?).

La începutul epidemiei, multi oameni au crezut, de fapt, că HIV

însuși este o sentință la moarte, deoarece nu exista nicio modalitate
de a lupta cu evoluția bolii sau de a opri virusul de la distrugerea
sistemului imunitar. în • 1987, însă, doar la câțiva ani după
descoperirea oficială a HIV/SIDA, oamenii de știință au prezentat
primul medicament care putea încetini evoluția yirusului.
Numit azidotimidină sau AZT, medicamentul a rămas important si
astăzi este imul dintre cele mai mult de 30 de medi-

camente folosite pentru a lupta împotriva HIV. Aceste medicamente

funcționează în câteva moduri diferite pentru a împiedica virusul să
se atașeze de celulele CD4 și să se multiplice. AZT, de exemplu,
este parte a unei clase de medicamente numite NRT1
(nucleoside/ nucleotide reverse transcriptase inhibitors —
inhibitori nucleozidici/nucleotidici ai revers transcriptazei)
care blochează capacitatea virusului HIV de a folosi un tip special de
enzimă (revers transcriptaza) de care are

nevoie pentru a construi mi nou material genetic (ADN) și de a se

replica pe sine însuși. Un alt tip de medicamente utilizate pentru a
lupta împotriva HIV este inhibitorul de protează, care blochează o
enzimă diferită, de data aceasta una de care HIV are nevoie pentru
a tăia lanțurile genetice lungi în lanțuri mai scurte, pe care le poate
folosi. Există, de asemenea, medicamente numite inhibitori de
intrare/de fuziune care vizează receptorii de pe celulele CD4, astfel
încât HIV să nu se mai poată atașa de ele. Astăzi, aceste
medicamente și altele simt folosite într-o combinație numită adesea
„cocktail“ sau menționată ca terapie antiretrovirală (ARV) sau terapie
antiretrovirală înalt activă (ARVIA). Persoanele pozitive HIV rămân
sub tratament ARV pentru cea mai mare parte a vieții lor pentru a
ține virusul sub control și a menține sistemul imunitar în funcțiune
(AIDS.gov, Overview of Treatment Options).

Pentru a determina cum evoluează HIV, doctorii sunt foarte atenți la

doi indicatori diferiți — numărul de celule CD4 și încărcătura virală.
Numărul de celule CD4 măsoară câte celule CD4 sunt în sânge
pentru a lupta . împotriva infecției — un număr normal de celule CD4
se situează în intervalul 500-1000/mm3 de sânge. La 350 de
celule/mm3, .Centrele de Control și Prevenire a Bolilor (Centers for
Disease Control and Prevention — CDC) le recomandă persoanelor
respective să înceapă terapia medicamentoasă. Un număr de celule
CD4 de 200/mm3 sau mai puțin este unul dintre indicatorii folosiți
pentru a diagnostica SIDA (AIDS.gov, CD4 Count).

Celălalt indicator important este încărcătura virală, care observă câte

particule de HIV (sau copii ale virusului) există în sângele cuiva.
Oamenii de știință nu au declarat o limită „normală“ a încărcăturii
virale, dar obiectivul este să existe cât se poate de puține replici ale
virusului în sânge. Obiectivul final este ca virusul să
fie declarat „de nedetectat“, ceea ce de obicei înseamnă între 40 și
75 de particule pe proba de sânge (AIDS.gov, Viral Load).

Spus în termeni simpli, o persoană pozitivă HTV, pentru a fi cea mai

sănătoasă, e de dorit să aibă un număr mare de celule CD4 și o
încărcătură virală scăzută. Persoanele care urmează tratament ARV
pot să trăiască multi ani sau decenii cu un sistem imunitar functional

și cu o încărcătură virală scăzută. Se estimează, de fapt, că un tânăr

de 20 de ani care începe astăzi tratamentul ARV poate să trăiască
foarte bine până la șaizeci de ani (Broder, 2010). Acest lucru i-a
făcut pe unii să creadă inexact ca aceste persoane s-au vindecat.
Nu este adevărat. Chiar si atunci când încărcătura virală este
scăzută, virusul HTV rămâne în coipul persoanei
respective. Oamenii de știință au descoperit ceea ce ei
numesc „rezervoare de HIV“, celule care dețin codul genetic
al virusului, dar sunt latente și invizibile pentru sistemul imunitar și
pentru regimul medicamentos. Aceste celule se ascund în creier, în
măduva oaselor, în tractul genital și în alte locuri din corp. Dacă
oamenii încetează să-și med ia cocktailurile medicamentoase, este
posibil ca rezervoarele să devină active, iar virusul poate să
înceapă din nou să se multiplice (AIDSresearch.org).

Este importat de menționat, de asemenea, că virusul poate să sufere

mutații către forme care sunt rezistente la medicamente și care pot
să facă ineficiente anumite medicamente în oprirea evoluției sale.
CAZURILE DE VINDECARE

Tratamentul ARV este responsabil de schimbarea percepției cu

privire la virusul HIV de la „în mod inerent

netratabil“ la o afecțiune care poate fi gestionată cu succes pe

parcursul unor intervale îndelungate de timp (Broder, 2010). Cu toate
acestea, nu este o vindecare, iar o adevărată vindecare pentru
HIV/SIDA—una care chiar eradichează virusul din corp și
previne revenirea lui (în afară de cazul reinfectării) — nu a fost încă
descoperită. De-a lungul anilor, însă, doctorii și oamenii de știință au
făcut anumite descoperiri care au fost promovate ca vindecări. Deși
fiecare reprezintă un progres, folosirea cuvântului vindecare probabil
că este prematură.

Primul caz în care a fost folosit acel cuvânt a fost cazul lui Timothy
Brown, un american cu HIV pozitiv care locuia în Germania atunci
când a avut nevoie de un transplant de măduvă osoasă pentru
tratamentul leucemiei (un cancer al sângelui). Doctorul care lucra
la cazul lui a căutat un donator cu o mutație genetică rară, care era
imun là HIV. Această mutație este prezentă la aproximativ 1% din
populația caucaziană, iar teoria era că, înlocuind măduva osoasă a
lui Brown cu celulele care aveau această mutație, corpul său va
putea să lupte, astfel încât virusul să nu mai apară. Transplantul lui
Brown a avut loc în 2006, iar până în 2010, când a fost publicat un
articolștiințific cu privire la cazul său, se considera că el scăpase de
virus fără ajutorul medicamentelor (Castillo, 2013). De atunci,
doctorii au descoperit unele urme de HIV în sângele și în
țesuturile sale, dar oamenii de știință nu cad de acord cu privire la ce
înseamnă acest lucru. E posibil să fie rezultatul contaminării în
timpul procesului de testare; e posibil să fi fost reinfectat; sau ar
putea să însemne că Brown nu a fost, de fapt, niciodată „vindecat“
de virus. Ceea ce este interesant e că HIV detectat în corpul său
avea o tulpină diferită față de cea pe care o avusese în 2006. Din
nou, oamenii de știință au spus că acest lucru poate
fi din cauză că Brown a fost reinfectat sau poate să arate că virusul
„a evoluat și a rezistat de-a lungul ultimilor 5 ani“ (Fox News, 2013).

Alți doi bărbați, cunoscuți ca pacienții din Boston, au fost supuși și ei

transplanturilor de măduvă osoasă, de data aceasta ca tratament
pentru limfomul Hodgkin, un cancer al țesutului limfatic. Medicii i-au
monitorizat pe bărbați timp de mai multi ani și au fost intrigați atunci
când virusul HIV a rămas nedetectat în corpurile lor. Cu titlu de
experiment, cei doi bărbați au fost de acord să înceteze să mai
urmeze tratamentul ARV, astfel încât cercetătorii să determine dacă
virusul era tinut sub control datorită tratamentului medicamentos

sau datorită transplantului de măduvă osoasă. în iulie 2013,

cercetătorii erau încântați să declare că bărbații nu mai luau
medicamente de o perioadă de timp (unul de 7 săptămâni, iar
celălalt de 14 săptămâni), iar virusul a rămas nedetectabil (McNeil,
2013). Din nefericire, încântarea lor a avut viață scurtă. în luna
august din acel an, virusul a devenit detectabil la unul dintre
bărbați, care s-a întors imediat la medicamente. Cercetătorii i-
au oferit celui de-al doilea bărbat opțiunea de a continua să vadă
dacă HIV va fi detectabil sau să revină la medicamente. Acesta a
optat să continue experimentul, dar în noiembrie 2013 virusul era
detectabil și în sângele lui. (Castillo, 2013)..

Chiar dacă ar fi fost constatate succese pe termen mai lung, acest

tip de tratament nu poate fi considerat un tratament care să poată fi
repetat și folosit pentru oricine are HIV. Transplanturile de măduvă
osoasă simt chiar periculoase și necesită o chemoterapie
puternică pentru a pregăti corpul pentru celulele donatorului. Multi
pacienți nu sunt suficient de puternici pentru a supraviețui acestui
lucru. Deocamdată, astfel de transplanturi sunt considerate adecvate
doar pentru

acei pacienți cu HIV care suferă de un cancer care nu răspunde la

alt tratament.
Cercetătorii cred că rezultatele lor arată doar cât de adânc în corp
sunt ascunse rezervoarele de HIV. Dr. Timothy Heinrich, cercetătorul
principal din cadrul studiului Boston, spunea pentru Boston Globe că
celulele latente din corp care poartă codul genetic al virusului HIV
sunt mult mai rezistente decât ne dăm noi seama: „Trebuie să ne
uităm mai adânc sau trebuie să ne uităm la alte țesuturi... ficat,
intestine și creier. Toate acestea sunt potențiale surse, dar este
foarte dificil de obținut tesut din aceste locuri, asa că nu facem acest
lucru în mod obișnuit“ (Lazar, 2013).

Celălalt caz care a fost salutat ca o vindecare este cel al unei fetițe
din Mississippi. Mama ei nu primise niciun fel de îngrijire prenatală în
timpul sarcinii și, prin urmare, nu primise terapia medicamentoasă
care ar fi putut să prevină transmiterea de la mamă la. copil a
virusului HIV. Atunci când doctorii au realizat acest lucru, au început
imediat să-i dea bebelușului trei medicamente antiretrovirale. A
continuat tratamentul cu acest cocktail timp de 18 luni, iar după
aceea a dispărut din sistem, moment în care mama ei a încetat să
mai meargă la clinică. Atunci când bebelușul s-a întors, la vârsta de
23 de luni, ea nu avea niciun virus detectabil în fluxul sangvin, deși
nu mai luase medicamente de 5 luni (Bloomberg News, 2013). Deși
multi sperau că fusese „vindecată“, s-a dovedit că nu era cazul. în
2014, după 27 de luni fără medicamente, testele de sânge de
rutină au relevat niveluri detectabile ale virusului în sângele
ei (Harris, 2014).

Știința a rezolvat deja, în multe feluri, problemele transmiterii HIV de

la mamă la copil. Femeilor despre care se știe că sunt seropozitive
în timpul sarcinii li se administrează terapii medicamentoase care
reduce

riscul de infecție al nou-născutului de la 30% la 1%. Majoritatea

femeilor seropozitive însărcinate din Statele Unite primesc această
terapie și în toată țara nu se nasc decât aproximativ 200 de bebeluși
seropozitivi. Acest caz a fost puțin deviant, deoarece mama nou-
născutului nu a primit nicio îngrijire prenatală (CDC,
Pregnant Women and Children).

La nivel mondial, cifrele sunt diferite. în 2010, mm puțin de jumătate

dintre femeile însărcinate care aveau HIV (48%) și care trăiau în țări
cu un nivel scăzut și mediu al veniturilor primeau
tratamente antiretrovirale eficiente și se estima că se nasc mai
mult de 1000 de bebeluși cu HIV în fiecare zi (World
Health Organization — Organizația Mondială a Sănătății,
2011; UNICEF, 2010). Deși cazul Mississippi oferă o
ipoteză testabilă de tratare a unor nou-născuți seropozitivi, nu este
clar dacă acest tratament — chiar dacă ar funcționa pe termen lung
— ar avea o influență prea mare la nivel global. Aceleași probleme
cu privire la resursele insuficiente care le împiedică pe mame să
urmeze o terapie medicamentoasă în timpul sarcinii i-ar împiedica și
pe medici să le furnizeze astfel de terapii nou-născuților.

Căutarea unei vindecări continuă pe măsură ce oamenii de știință

încearcă să-si dea seama cum să

scoată complet din corp HIV. Una dintre cele mai recente descoperiri
de laborator arată că un medicament antifungic obișnuit este capabil
să „ucidă“ celulele HIV sau, mai exact, să le facă să se distrugă
singure. Medicamentul, ciclopirox, este o cremă locală
prescrisă adesea de dermatologi și de ginecologi pentru a
trata infecțiile fungice. După cum explică cercetătorii, majoritatea
celulelor au o tendință naturală de a se . distruge pe ele însele atunci
când devin deteriorate sau infectate, pentru a proteja celulele
sănătoase, dar unul dintre lucrurile care-1 fac pe HIV atât de
rezistent

este faptul că acesta blochează acest instinct altruist, în culturile de

laborator, ciclopirox a fost capabil să reactiveze calea către
sinucidere a celulelor infectate, fără să afecteze în vreun fel celulele
sănătoase. Ceea ce este și mai promițător e că celulele HIV nu s-au
refăcut după ce a fost oprit tratamentul. însă nimeni nu știe încă
dacă sau cum se va traduce această descoperire în practica
medicală și este un drum lung între o veste bună din laborator și
succesul pe teren (Hanauske-Abel et al., 2013).

CĂUTAREA UNUI VACCIN

Deoarece HIV este atât de greu de eradicat din corp odată ce a

intrat, unii cercetători se concentrează asupra unui vaccin care să
prevină infecția de la bun început, în 1984 secretarul de stat al
Serviciilor pentru Sănătate și Oameni a anunțat că în doi ani va fi
disponibil pentru teste un vaccin pentru HIV. Din păcate, a greșit cu
câteva decenii. Treizeci de ani mai târziu, oamenii de stiintă au
învățat o mulțime de lucruri despre HIV în urma unei serii de
vaccinuri care au fost dezvoltate si testate, dar niciunul nu a fost
declarat ca având succes. De fapt, unele teste au fost oprite la
jumătate atunci când cercetătorii au realizat că nu era nicio speranță
de succes. în aprilie 2013, de exemplu, un comitet de
supraveghere a oprit finanțarea pentru testele clinice ale unui
vaccin numit HVTN-505 deoarece nu i-a împiedicat pe cei care-
1 primiseră să contracteze virusul. De fapt, au fost mai multe cazuri
de HIV printre cei care primiseră vaccinul decât printre cei care
primiseră substanța placebo (Knox, 2013). Un test din 2007, numit
testul STEPS, a fost, de asemenea, oprit la mijloc, deoarece existau

șanse ca vaccinul care era testat să crească posibilitatea transmiterii

(Esparza, 2013; International AIDS Vaccine Initiative, 2012).

Până în prezent, numai un singur test clinic a avut succes. Un studiu

din 2009, din Thailanda, a constatat că un vaccin, RV144, a redus
rata de infectare cu 31%. Aceste rezultate au fost considerate prea
modeste pentru a garanta aducerea pe piață a vaccinului exact în
acea formă, dar multi cred că acest succes (combinat cu celelalte
eșecuri) le-a furnizat oamenilor de știință informații importante cu
privire la direcțiile în care să-și concentreze mai departe eforturile de
a dezvolta vaccinuri (Esparza, 2013; International AIDS
Vaccine Initiative, 2012).
PENTRU MOMENT, CEA MAI

IMPORTANTĂ E PREVENIREA

Cât așteptăm ca știința să dezvolte fie un remediu pentru HIV, fie un

vaccin care să-l preîntâmpine, cel mai important lucru pe care poate
să-l facă o persoană este să se concentreze asupra prevenirii..încă
de la începutul epidemiei a fost clar că prezervativele simt una
dintre cele mai bune modalități pentru persoanele active sexual să
prevină răspândirea virusului. Atât testele de laborator, cât și studiile
din viața reală au constatat că prezervativele din latex oferă o
barieră impermeabilă față de HIV și pot reduce în mod semnificativ
riscul de transmitere. Studiile asupra cuplurilor serodiscordante, cele
în care un partener este seropozitiv, iar celălalt nu, au constatat că
folosirea consecventă a prezervativului reduce riscul transmiterii HIV
între 80 și 94% (Weller și Davis, 2002).

Alte eforturi de prevenire s-au concentrat pe abstinență (eliminarea

riscului de transmitere sexuală nefăcând sex) și pe reducerea
numărului de parteneri sexuali pe care-i are o persoană — mai ales
numărul de parteneri pe care îi are cineva în același timp,
deoarece partenerii multipli reprezintă cel mai mare risc
de transmitere a HIV. La nivel global, unele eforturi s-au concentrat
pe circumcizia masculină, despre care s-a demonstrat că reduce și
ea riscul de transmitere. (Vezi Mitul #3 pentru mai multe informații
despre circumcizia masculină.)

Recent, în Statele Unite, accentul s-a îndreptat și către

preexpunerea profilactică (PrEP). în 2011, FDA a aprobat utilizarea
unui medicament existent pentru HIV, Truvda, ca o pilulă zilnică
menită să prevină infectarea. Studiile au arătat că tratamentul este
eficient. De exemplu, un studiu printre bărbații care fac sex cu
bărbați a constatat că cei cărora li s-a administrat PrEP erau cu 44%
mai puțin susceptibili să contracteze virusul HIV decât cei cărora nu
li se administrase.
Mai mult decât atât, la cei care și-au amintit să-și ia medicamentul în
fiecare zi sau aproape în fiecare zi s-a constatat o reducere a riscului
cu 73% sau chiar mai mult (unii chiar până la 92%). Studii similare
realizate pe cupluri serodiscordante heterosexuale au constatat
că PrEP reduce riscul de infectare a partenerului neinfectat cu 75%
și până la 90% la cei care luau pilula în fiecare zi sau aproape în
fiecare zi (CDC, PrEP, 2014).

în ciuda acestui succes, PrEP rămâne controversată în Statele

Unite. Multe persoane argumentează că tratamentul este prea
scump (Truvda costă aproximativ 1000 de dolari pe lună), mai ales
atunci când este comparat cu prezervativul, care costă mai puțin de
un dolar. în plus, specialiștii susțin că este greu să-i faci pe oameni
să adere la un regim medicamentos care necesită

ca ei să ia zilnic medicamentul, mai ales atunci când nu au niciun

simptom. Alții se îngrijorează că oamenii care iau tratamentul PrEP
vor înceta să mai folosească prezervativul, ceea ce-i supune riscului
sporit față de HIV dacă nu-si iau medicamentele PrEP în fiecare zi

și riscului sporit față de alte ITS chiar dacă le iau. Un studiu recent
arată, însă, că această teamă poate să fie . nefondată, deoarece
persoanele aflate sub tratamentul PrEP nu erau mai susceptibile să
se angajeze în activități sexuale de risc (Marcus et al., 2013).

Cu toate acestea, asa cum arăta The New York Times în decembrie
2013, această nouă opțiune preventivă nu e nici pe departe atât de
populară pe cât se așteptau specialiștii din sistemul public de
sănătate. Multi specialiști cred că acesta este încă un semn că
oamenii din această țară cred în mod greșit că riscul HIV/SIDA a
trecut. Desigur, această mare teamă este față de faptul că, dacă
oamenii nu-și mai fac griji din cauza virusului HIV, nu-și vor mai lua
măsuri preventive. Există unele date care sugerează că acest lucru
se întâmplă deja, mai ales printre bărbații care fac sex cu bărbați. De
exemplu, proporția bărbaților care declară că au făcut sex anal fără
prezervativ a crescut de la 48% în 2005 la 57% în 2011 (Paz-Bailey
et al., 2013).

Trebuie, de asemenea, să ne amintim că trăsăturile caracteristice ale

epidemiei în țările cu resurse bogate, așa cum sunt Statele Unite,
unde terapia ARV este disponibilă cu ușurință, nu sunt deloc
reprezentative pentru modul în care evoluează boala în alte părți.
în Statele Unite sunt aproximativ 1,1 milioane de persoane care
trăiesc cu HIV; în fiecare an apar 50 000 de noi infectări și
aproximativ 15 500 de persoane au murit din cauza bolii în 2010
(CDC, HIV basic statistics, 2014). în alte părți, lucrurile stau foarte
diferit. Organizația Mondială a Sănătății estimează că în 2012 erau
peste

35 de milioane de oameni care trăiau cu HIV în toată lumea,

aproximativ 2,5 milioane de noi infectări și 1,6 milioane de decese
din cauza bolii. Și, cu toate că au fost făcute progrese foarte mari
pentru aducerea terapiei medicamentoase în țările în curs de
dezvoltare, OMS estimează că doar 61% dintre cei care au nevoie
de această terapie o și primesc (UNAIDS, fără dată).

în istoria medicinei, HIV este o boală relativ recentă. A fost înțeleasă

cu adevărat doar de câteva decenii și, în acest timp, știința a făcut
pași enormi către prevenirea și tratarea bolii. La nivel mondial,
infectările noi au scăzut cu 33% din 2001, infectările noi la copii au
scăzut cu 52% din 2001, iar decesele din cauza SIDA au scăzut cu
30% după ce au atins un vârf în 2005 (UNAIDS, fără dată). Cu toate
acestea, nu este momentul să ne culcăm pe o ureche. încă nu există
im remediu pentru această boală și poate încă să fie letală.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Bloomberg News (2013). HIV and AIDS researchers analyze reports

of cured baby. Bloomberg News (5 martie),
http://voxxi.com/2013/03/05/hiv-aids-researchers-cured-
baby/ (accesat pe 3 august 2014).
Broder, S. (2010). The development of antiretroviral therapy and its
impact on the HIV-1/

. AIDS pandemic. Antiviral Research, 85(1), 1-18.

Castillo, M. (2013). Two men „cured“ of HIV nodonger taking

treatments. CBS News (3

iulie), http://www.cbsnews.com/news/two-men-cured-of-hiv-no-
longer-taking-treatments/(accesatpe3august2014). . .

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (2014). HIV

pregnant women and children,
http://www.cdc.gov/hiv/risk/gender/piegnantwomen/index.html (acces
at pe 3 august 2014).

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (2014). PrEP:

How well does PrEP work? http://www.cdc.gov/hiv/basics/prep.htnil
(accesat pe 3 august 2014).

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (2014). HIV basic
statistics. http://www. cdc.gov/hiv/basics/statistics.html (accesat pe 3
august 2014).

Esparza, J. (2013). A brief histoiy of the global effort to develop a

preventive HIV vaccine. Vaccine, 31(35), 3502-3518.

Fox News (2012). HIV may have returned in man „cured“ of virus.
Fox News (13

iunie). http://wwwJbxnews.com/health/2012/06/13/hiv-may-have-re-
tumed-in-man-cured-virus/(accesat pe 3 august 2014).

Hanauske-Abel, H.M., Saxena, D., Palumbo, P.E., Hanauske, A.R.,

Luchessi, A.D.,
Cambiaghi, T.D., etal. (2013). Drug-induced reactivation of apoptosis
abrogates HIV-1 infection. PloS One, 8(9), e74414.

Harris, R. (2014). Mississippi child thought cured of HIV shows signs

of infection, http://
www.npr.org/blogs/health/2014/07/10/33Q538734/mississippi-chiId-
thniighf-r ured-of-hiv-shows-signs-of-infection (accesat pe 3 august
2014).

International AIDS Vaccine Initiative (2012). Progress on the path

toward an AIDS vaccine, www.iavi.org (accesat pe 12 august 2014).

Knox, R. (2013). Failure of latest HIV vaccine test A „huge

disappointment“ NPR (26

aprilie).
http://www.npr.org/blogs/heaIth/2013/04/26/179231916/failure-of-la-
test-hiv-vaccine-test-a-huge-disappointment (accesat pe 3 august
2014).

Lazar, K. (2013). HIV virus returns after cure hope rose; 2 Boston
patients had transplants of marrow, halted powerful drugs. Boston
Globe (6 decembrie), http:// www.bostonglobe.com/lifestyle/health-
wellness/2013/12/05/hiv-virus-re-tums-after-cure-hope-
rose/kSUyHlYkgJ27AP4aZwpUXJ/stoiy.html (accesat pe 3 august
2014).

Marcus, J.L., Glidden, D.V., Mayer, K.H., Liu, A.Y., Buchbinder, S.P.,
Amico, K.R., et at (2013). No evidence of sexual risk compensation
in the iPrEx trial of daily oral HIV preexposure prophylaxis. PloS
One, 8(12), e81997.

McNeil, D.G. (2013). After marrow transplants, 2 more patients

appear HIV-free without drugs. New York Times (3 iuilie).
http://www.nytimes.com/2013/07/04/ health/post-transplant-and-off-
drugs-hiv-patients-are-apparently-virus-free. html?
pagewanted=all&_r=l& (accesat pe 3 august 2014).
Paz-Bailey, G., et al.-, for the Centers for Disease Control and
Prevention (2013). HIV testing and risk behaviors among gay,
bisexual, and other men who have sex with men — United States.
Morbidity and Mortality Weekly Report, 62(47), 958-962.

Tom, DJL (1997). Doctors: Magic’s HIV is at undetectable levels, but

he’s not virus-free. Associated Press (4 aprilie),
http://lubbockonline.com/news/040597/doctors. htm (accesat pe 3
august 2014).

UNAIDS (fără dată). HIV/AIDS Fact Sheet

http://www.unaids.org/en/resources/cam-
paigns/globalreport2013/factsheet/ (accesat pe 3 august 2014).

UNICEF (2010). Children and AIDS Fifth Stocktaking Report, 2010.

http://www.unice£ org/esaro/Stocktaking_Key_Facts.pdf (accesat pe
3 august 2014).

Weller, S. și Davis, K. (2002). Condom effectiveness in reducing

heterosexual HIV transmission. Cochrane Database of Systematic
Reviews, 1, CD003255.

World Health Organization (2011). Key facts on global HIV epidemic

and progress in 2010.
http://www.who.int/hiv/pub/progress_report2011/global_facts/en/inde
xl.html (accesat pe 3 august 2014).

MITUL #31

INFECȚIILE CU TRANSMITERE SEXUALĂ NU ÎNSEAMNĂ MARE

LUCRU DACĂ-ȚI IEI MEDICAMENTELE

Nu este surprinzător faptul că multi oameni nu se gândesc foarte

mult la infecțiile cu transmitere sexuală (ITS) — până la urmă,
niciunul dintre noi nu a văzut orbirea sau nebunia cauzate de sifilis,
iar bărbaților si
femeilor care contractează gonoree în ziua de astăzi nu li se va
introduce în rect o tijă de metal încălzită până la 44°C pentru a omorî
bacteria (Simmons, 1937). De fapt, din 1943, pentru vindecarea
gonoreei este folosită penicilina, cu o rată de succes de 96%, așa că
nu este chiar încredere oarbă să crezi că, datorită științei de astăzi,
nimic din ceea ce am putea să luăm nu este chiar atât de rău
(Sternberg și Tumer, 1944).

Medicina modernă chiar înseamnă că unele dintre bolile de astăzi se

pot vindeca și că altele pot fi ținute sub control, dar ar fi o greșeală
să se creadă că infecțiile cu transmitere sexuală nu sunt mare lucru.
La nivel individual ele pot cauza foarte multă durere și pot duce la
probleme de sănătate pe termen lung, cum ar fi in-fertihtatea și
cancerul, iar la nivel social ele reprezintă o povară uriașă pentru
sistemul public de sănătate și pentru economie.

înainte de a explica mai multe lucruri, vrem să fim foarte clare și să

spunem că scopul nostru nu e să te speriem în legătură cu toate
bolile îngrozitoare pe care inevitabil le vei lua și care-ți vor distruge
viața sau îți vor face să cadă diferitele părți ale corpului. Am
citit toate cursurile celor care susțin abstinența până la căsătorie și
ăm văzut toate prezentările lor sângeroase care etalează inflamații
care supurează și negi de dimensiunea unor conopide, iar noi nu
credem că aceasta este cea mai bună modalitate de a.educa pe
cineva.

Scopul acestui articol este să le amintim cititorilor noștri că ITS sunt

în Statele Unite o epidemie care le poate cauza probleme indivizilor
și societății și pe care nu ar trebui s-o tratăm cu ușurință. Fiecare
ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru sănătatea sa sexuală,
făcându-și controale medicale și luând tratament pentru ITS atunci
când este necesar. Mai

important, însă, obiectivul acestui articol este acela de a ne aminti

tuturor că există modalități prin care fiecare dintre noi poate reduce
în mod semnificativ probabilitatea de a se infecta — cum ar fi
reducerea numărului de parteneri pe care-i avem și folosirea
cu regularitate a prezervativului. Până la urmă, singurul mod de a
opri epidemia de ITS este să prevenim de la bun început infectarea.

Există o mulțime de informații utile disponibile on-line și majoritatea

manualelor și cursurilor despre sexualitatea umană petrec destul de
mult timp discutând diferitele ITS care există, așa că nu vrem să
intrăm în foarte multe detalii cu privire la fiecare boală. Cu toate
acestea, este util să le știm numele și să înțelegem elementele de
bază despre modul în care este transmisă fiecare boală, despre felul
în care oamenii știu că o au, câți oameni o contractează și dacă pot
să scape de ea. .Pentru combaterea mitului conform căruia „nu-i
mare lucru“, e de asemenea important să vedem ce se poate
întâmpla dacă aceste boli — chiar și cele care pot fi vindecate — nu
simt tratate în mod corespunzător. Ceea ce urmează nu este, în
niciun caz, o listă exhaustivă, dar acoperă cele mai obișnuite ITS.

CELE CARE POT SĂ DISPARĂ

ITS sunt cel mai adesea clasificate în funcție de ceea ce le

cauzează, parțial deoarece acest lucru ajută să se explice dacă pot fi
vindecate. în general, ITS care sunt cauzate de bacterii sau paraziți
pot fi vindecate cu antibiotice. Acest lucru nu înseamnă, însă, că ele
dispar întotdeauna fără șă lase nicio urmă.

CHLAMYDIA

Chlamydia este cea mai obișnuită ITS raportabilă din Statele Unite.
Raportabilă înseamnă că furnizorii de servicii mediale care
diagnostichează un caz de chlamydia trebuie să alerteze Centrele
de Control și prevenire a Bolilor (Centers for Disease Control
and Prevention — CDC). Acest lucru îi permite CDC să urmărească
ITS-urile si să fie atente la focarele din anumite

arii geografice sau din anumite tipuri de populație. (Gonoreea,

sifilisul și HIV sunt celelalte bob raporta-bile.) Există peste 1,4
miboane de cazuri de chlamydia care au fost raportate către CDC în
2011, dar multe dintre infecții nu simt diagnosticate, iar CDC
estimează că sunt peste 2,86 de miboane de cazuri în fiecare
an (CDC, Chlamydia, 2013; CDC, Incidence, Prevalence, and Cost,
2013).

Chlamydia este cauzată de bacteria Chlamydia trachomatis, care se

poate găsi în spermă, în fluidele vaginale și în secrețiile colului
uterin. Se transmite de la o persoană infectată la o persoană
neinfectată în timpul oricărui comportament sexual în care indivizn
intră în contact cu aceste fluide (gândește-te la sexul oral, vaginal
sau anal). Chlamydia poate infecta organele genitale, anusul și gâtul
bărbaților și femeilor.

Dacă este descoperită devreme, chlamydia se poate vindeca ușor

cu antibiotice, deși, pentru a fi siguri că infecția nu continuă să se
răspândească, ar trebui contactați și tratați toți partenerii
persoanei respective. Problema cu chlamydia este că adesea nu
are niciun simptom. Unele femei pot prezenta o secreție neobișnuită
sau durere atunci când urinează, iar urni bărbați pot prezenta o
secreție la nivelul penisului sau umflături ale testiculelor. în cea mai
mare parte, însă,

singurul fel în care poți să știi dacă ai chlamydia este să-ți faci un
control. Controlul este foarte ușor, fiind suficient să urinezi într-un
recipient sau să-ți ia clinicianul o probă de cultură a secreției, cu un
tampon, de pe uretră sau din colul uterin (CDC, Chlamydia, 2013).

Dacă nu este tratată, infecția poate urca pe tractul reproducător, în

uter și trompele uterine și poate duce la boala inflamatorie pelvină
(BIP), dar nici măcar BIP nu are, adesea, simptome. Femeile cu BIP
pot fi tratate și ele folosind antibiotice, dar, în funcție de perioada de
când au infecția, aceasta poate cauza dezvoltarea țesutului
cicatricial în uterul și trompele uterine ale femeii. Trompele uterine au
diametrul doar cât două fire de păr umane, ceea ce înseamnă că
până și o porțiune mică de țesut cicatricial poate să blocheze calea
ovulului către uter, ceea ce poate face ca o femeie să nu mai
poată să rămână însărcinată (CDC, STDs and Infertility,
2013). Chlamydia poate, de asemenea, să cauzeze infertilitatea la
bărbați, cauzând mutatii ale spermei lor (Gallegos et al., 2008).

Majoritatea tinerilor sunt prea ocupați să se gândească să nu

rămână însărcinate fetele, ca să se mai îngrijoreze dacă vor putea
să facă acest lucru cândva, și înțelegem complet și aprobăm aceste
priorități. Toată lumea ar trebui să presupună că este fertilă și să-și ia
măsurile corespunzătoare de prevenire a sarcinii. Desigur, la un
moment dat în decursul timpului, multi tineri doresc să-și întemeieze
o familie și, dacă au grijă de sănătatea lor sexuală din momentul în
care devin activi sexual, îi poate ajuta ca acesta să fie un
obiectiv ușor de realizat. De aceea noi credem că
prezervativele care previn chlamydia și controalele de rutină
pentru detectarea ei sunt ambele foarte importante (așa cum este și
tratamentul tuturor partenerilor atunci când devine necesar).

GONOREEA

Gonoreea este o ITS bacteriană care poate infecta fluidele din colul
uterin, vagin și penis și se poate răspândi cu ușurință prin mai multe
tipuri de activități sexuale. Deși e mai puțin obișnuită decât
chlamydia, CDC estimează că în fiecare an se vor infecta 820 000
de persoane, iar acest lucru nu este ceva de ignorat
(CDC, Incidence, Prevalence, and Cost, 2013). Și gonoreea
are aceeași lipsă generală de simptome precum chlamydia (deși
multi bărbați și femei vor avea o secreție sau arsuri la urinare) și
aceleași posibile efecte pe termen lung asupra sănătății. Poate duce
la BIP și infertilitate la femei, precum și la infertilitate la bărbați
(CDC, Gonorrhea, 2013).

Iată, însă, și un lucru cam înfricoșător cu privire la gonoree: aceasta

chiar este inteligentă. Bacteria care cauzează infecția, Neisseria
gonorrhoeae, a dezvoltat capacitatea de a rezista la aproape toate
antibioticele care i-au fost puse în cale. în ultima aproximativ
jumătate de secol, a dezvoltat în mod constant o rezistentă fată de

întregi clase de antibiotice — încă din 1940 era rezistentă la

sulfamide, până în anii 1980 nu mai funcționau nici penicilinele, nici
tetraciclinele, iar în 2007 CDC au încetat să mai recomande folosirea
fluorochinolonelor. Astăzi, singurele antibiotice care rămân eficiente
sunt cefalosporinele, dar susceptibilitatea la aceste medicamente
descrește rapid în Statele Unite și alte țări au , constatat deja cazuri
rezistente la cefalosporine (Bolan et al., 2012).

Acest lucru înseamnă că, deși gonoreea este deocamdată pe lista

bolilor ușor de vindecat, acest lucru se poate schimba. CDC a lansat
recent un raport în care numea gonoreea rezistentă la antibiotice o
„amenințare

iminentă“ (CDC, Antibiotic Resistant Threats, 2013).

Partea care ni se pare cea mai de speriat este că, atunci

când scriem aceste lucruri, nu se dezvoltă niciun alt

antibiotic care să ia locul cefalosporinelor când acestea

vor deveni inutile. Specialiștii din sănătatea publică

lucrează la realizarea diferitor combinații a medicamen->

telor existente pentru a combate tulpinile rezistente, dar sunt de

acord că lucrul de care avem cu adevărat nevoie sunt noi
medicamente, și acestea sunt puține, chiar și în stadiul de laborator.

Din nou, acest lucru face ca prevenirea să fie cu adevărat

importantă, deoarece cea mai bună modalitate să nu te infectezi cu
o tulpină care nu poate fi vindecată este să nu te infectezi. în plus,
reducerea numărului general de infecții de pe teritoriul SUA va
reduce expunerea bacteriei la antibiotice și, prin urmare,
capacitatea ei de a se transforma si de a se schimba. Interesant este
că CDC observă faptul că putem să prevenim toate infecțiile
rezistente la antibiotice, nu numai gonoreea, bazându-ne mai puțin
pe antibiotice, în general, și ducând întotdeauna până la capăt
întregul plan de tratament atunci când ne sunt prescrise
medicamente (CDC, Antibiotic Resistant Threats, 2013).

SIFILISUL

Sifilisul este cea mai veche ITS, apărând în Europa la sfârșitul

secolului al XV-lea, și prima care a putut fi vindecată (Quetel, 1990).
Este cauzat de o bacterie și este transmis atunci când o persoană
neinfectată intră în contact cu o leziune a sifilisului. Leziunile simt de
obicei ferme, rotunde și nedureroase și, cel mai adesea, apar
în locul pe unde a intrat sifilisul în corp. Leziunile durează

3-6 săptămâni fie că persoana este tratată, fie că nu.

Dacă persoana nu este tratată, infecția evoluează către etapa a

doua, care de obicei se prezintă ca o erupție pe palme sau pe tot
corpul unei persoane. (Această erupție este probabil motivul pentru
care sifilisul a fost numit „marea variolă1“ în secolul al XVI-lea;
Quetel, 1990.) Oamenii care au sifilis secundar se pot simți bolnavi
și în alte feluri, cum ar fi febră, ganglioni inflamați, dureri în gât și
dureri de cap (CDC, Syphilis, 2014).

Dacă nu este tratat în continuare, simptomele vor dispărea, dar

sifilisul va rămâne și, în esență, se va ascunde în celule și în organe.
Această etapă, numită etapa latentă, poate să dureze până la 10-30
de ani înainte ca simptomele sifilisului să revină. Persoanele cu
etape avansate ale sifilisului pot avea probleme să-și miste mușchii,
senzații de amorțeală, orbire, dementă și leziuni ale creierului,
precum și leziuni ale organelor interne, ale nervilor, ochilor, inimii,
vaselor de sânge și ale articulațiilor. Etapa avansată a sifilisului
poate duce la moarte (CDC, Syphilis, 2014).
Adevărul este că foarte puțini oameni au murit de sifilis în Statele
Unite în ultimii ani. în 2011, de exemplu, se estimează că doar 54 de
persoane au murit din cauza acestei boli (Hoyert și Xu, 2012).
Majoritatea cazurilor sunt depistate și vindecate în etapa primară sau
secundară. La un moment dat, numărul persoanelor care aveau
sifilis de vreun fel în Statele Unite era atât de scăzut, încât CDC
credea că este aproape de a fi complet eradicat. Din nefericire,
tendința a luat-o în direcția opusă și sifilisul primar și secundar sunt
în creștere, mai ales printre bărbații care fac sex cu bărbați. CDC
estimează că sunt 55 400 de cazuri de sifilis în fiecare an.

Se remarcă, de asemenea, că 72% dintre cazuri apar la bărbații care

fac sex cu bărbați, ceea ce poate să crească riscul lor față de alte
ITS, inclusiv HIV (CDC, Incidence, Prevalence, and Cost, 2013).

TRICOMONAZA

Iată o ITS care este foarte frecventă în realitate si, cu toate acestea,
oamenii nu știu nimic despre ea: Este cea mai obișnuită dintre ITS-
urile care se pot vindeca din Statele Unite, cu o estimare de 7-8
milioane de persoane care se infectează anual. Aceasta înseamnă
că infectează mai multe persoane decât chlamydia, gonoreea și
sifilisul împreună, în fiecare an. (Tricomonaza nu se raportează către
CDC, acesta putând fi motivul pentru care primește mai puțină
atenție decât celelalte infecții.)

Tricomonaza este cauzată, de fapt, de un parazit care poate fi

transmis de la o persoană la cealaltă în timpul celor mai multe tipuri
de activități sexuale. Din nou, majoritatea persoanelor care au
tricomonază, mai ales bărbații, nu au niciun simptom. Femeile care
au simptome pot.să aibă mâncărimi, arsuri, roșeață sau dureri la
nivelul organelor genitale; disconfort în timpul urinării; o secreție
subțire care poate fi transparentă, albă, gălbuie sau verzuie și are un
miros neobișnuit; și durere sau disconfort în timpul actului sexual.
Aceste simptome le imită, însă, pe cele ale altor ITS, precum și pe
cele ale unei simple infecții vaginale, așa cum este candidoza, ceea
ce înseamnă că foarte multe femei nu merg la control (CDC,
Trichomoniasis, 2014).

Dacă este lăsată netratată, tricomonaza poate fi periculoasă, parțial

deoarece iritația vaginală pe care o ~

poate provoca le face pe femei mai vulnerabile față de infecția cu

HIV. Mai mult decât atât, poate fi foarte periculoasă pentru femeile
însărcinate; femeile însărcinate care sunt infectate cu tricomonază
sunt mai predispuse să nască prematur și să aibă bebeluși cu
greutate scăzută la naștere (mai puțin de 2,5 kilograme).

Vestea bună este că tricomonaza poate fi ușor diagnosticată folosind

o probă cu fluid din colul uterin sau din vagin, pe un tampon, sau un
test de urină. Noile teste pot chiar să depisteze tricomonaza,
chlamydia și gonoreea folosind aceeași probă. Odată diagnosticată,
tricomonaza este ușor de vindecat cu o singură repriză de
antibiotice. Cel mai important lucru este că femeile trebuie să ceară
să fi se facă controlul (CDC, Trichomoniasis, 2014).

CELE CARE RĂMÂN

Celelalte ITS obișnuite sunt cele cauzate de viruși.

Așa cum știe oricine a avut gripă sau chiar și o răceală, nu există un
medicament pe care să poți să-l iei pentru a te vindeca de un virus.
Dacă te duci la doctor cu una dintre acestea, probabil că ți se va
spune să mergi acasă, să te odihnești si să lași boala să-si urmeze
cursul. Nici

virușii transmiși sexual nu pot fi vindecați. în cea mai mare parte,

aceștia rămân în corpul persoanei pentru o perioadă nedefinită. Cu
toate acestea, nu înseamnă că o persoană are întotdeauna
simptomele.

HERPESUL
Herpesul genital este o infecție virală extrem de obișnuită, atât de
larg răspândită încât CDC estimează că 16% dintre adulți — sau
aproximativ una din șase persoane cu vârsta între 14 și 49 de ani —
au această ITS si că în fiecare an se vor mai infecta încă 776 000 de
persoane (CDC, Herpes, 2013). Aceste cifre simt de-a dreptul
uluitoare, mai ales atunci când realizezi că, odată ce o persoană s-a
infectat cu herpesul genital, la el/ea boala se poate declanșa din
nou, iar și iar.

Herpesul genital este cauzat de unul dintre cei doi viruși — virusul
herpes simplex de tipul 1 (HSV-1) sau virusul herpes simplex 2
(HSV-2). Se credea că HSV-1 cauzează infecțiile orale, care cel mai
adesea se prezintă sub forma unor leziuni herpeti.ee sau „bășici de
febră“ pe buze, iar infecțiile genitale erau cauzate de HSV-
2. Specialiștii din medicină înțeleg acum că acești viruși sunt
interschimbabili; oricare dintre ei poate infecta fie gura, fie organele
genitale.

Infecțiile genitale arată ca niște leziuni la nivelul vulvei, penisului,

testiculelor sau anusului. Leziunile pot fi foarte dureroase, mai ales
dacă se află lângă uretră și intră în contact cu urina, care este foarte
acidă. O persoană se poate infecta cu herpes prin sexul oral,
vaginal sau anal. De fapt, unii specialiști atribuie creșterea infecțiilor
cu HSV-1 ale organelor genitale creșterii practicii sexului oral printre
tineri. Unii dintre cei care s-au infectat nu o vor ști niciodată, iar alții
pot să aibă o erupție inițială de leziuni și după aceea să nu mai
aibă niciun alt simptom. Pentru unii, însă, erupțiile herpetice reapar
regulat. Nu există vindecare pentru herpes, dar oamenii pot lua
medicamente antivirale pentru a reduce numărul și gravitatea
erupțiilor (CDC, Herpes, 2013).

Noile cercetări sugerează că tinerii de astăzi e posibil să prezinte un

risc mai mare față de herpes decât omologii lor care sunt doar cu 10
ani mai în vârstă. Cercetătorii au comparat dosarele medicale ale
celor care aveau 14-19 ani între 2005 și 2010 cu cele ale celor care
aveau aceeași vârstă între 1999 si 2004. Aceștia au
constatat că mai puțini tineri din grupurile mai recente (30%) aveau
anticorpi pentru HSV-1 în comparație cu grupul mai vârstnic de
adolescenți (39%). Anticorpii sunt o parte a reacției sistemului
imunitar atunci când este expus unui virus și care, odată formați, pot
ajuta coipul să lupte cu acel virus dacă mai intră din nou în contact
cu el. Cercetătorii cred că în trecut tinerii au fost expuși virusului
HSV-1 când erau copii și și-au format anticorpii care îi puteau proteja
dacă erau expuși din nou la el odată ce deveneau activi sexual. în
ultimii ani, condițiile de viață mai igienice au însemnat mai
puține expuneri și mai puțini anticorpi. Cercetătorii cred că lipsa de
anticorpi, combinată cu o creștere a practicării sexului oral, este
rețeta pentru mai multe infecții cu herpes genital în viitor (Bradley et
al., 2014).

Nu sugerăm, în niciun caz, să reduceți igiena personală ca

modalitate de a dezvolta protecție. Noi iubim dușurile. La fel ca
oricare altă ITS, cea mai bună modalitate de protecție împotriva
herpesului este evitarea oricărui contact sexual sau folosirea
prezervativului dacă intenționezi să fii activ sexual. Prezervativul
nu poate să protejeze împotriva tuturor transmiterilor de herpes,
deoarece rănile pot fi situate în arii cum sunt testiculele, care nu sunt
acoperite de prezervativ. Chiar și așa, s-a demonstrat că
prezervativul oferă o protecție bună împotriva răspândirii herpesului.
De exemplu, un studiu a constatat că utilizarea prezervativului în
doar 25% dintre cazuri reduce riscul unei persoane de a lua heipesul
genital cu 92% (Wald et al., 2001). Desigur,

noi am spune să folosești prezervativul în 100% dintre cazuri, dar tu

știi deja acest lucru. Prezervativele pot fi folosite și atunci când
cineva îi face sex oral unui bărbat — acestea au arome tocmai
pentru acest motiv. Există pe piață, de asemenea, un produs numit
baraj dentar care esté o foiță dreptunghiulară de latex care poate fi
întinsă peste vulvă în timpul sexului oral pentru a preveni
transmiterea mior infecții cum este herpesul.

VIRUSUL PAPILOMA UMAN

' "Virusul papiloma uman (Human papillomavirus — HPV) este o
problemă mare, pentru că îl au foarte multe persoane. De fapt,
probabil că nu vom greși dacă ți-am spune, fără să știm nimic
altceva despre tine, că majoritatea prietenilor tăi îl au și că e posibil
să îl ai și tu, de asemenea. CDC estimează că 79 de milioane
de persoane din SUA sunt infectate cu HPV și că în fiecare an se
mai infectează încă 14 milioane.

HPV reprezintă de fapt im grup de 150 de viruși înrudiți care pot

infecta diferite părți ale corpului. Există 40 de tulpini ale virusului
despre care se știe că infectează organele genitale. De cele mai
multe ori, coipul poate să curețe pe cont propriu aceste infecții, în
decurs de 1-2 ani, fără ca persoana să aibă vreodată vreun semn
vizibil că le are. Multe persoane nu vor ști niciodată. Despre unele
tulpini ale virusului, mai precis tulpinile 6 și 11, se știe că acestea
cauzează negii genitali — mici umflături crescute care pot să apară
în zona organelor genitale, a anusului sau pe colul uterin. Negii pot
să dispară singuri sau pot fi îndepărtați de im furnizor de servicii
medicale.

Alte tulpini au potențialul de a cauza probleme de sănătate mai mari.

Cercetătorii au identificat aproximativ 13 tulpini care pot cauza
cancer. Despre două dintre aceste tulpini —16 și 18 — se crede că
ar cauza 70% din totalul cazurilor de cancer de col uterin
(National Cancer Institute, 2012). Aproximativ 12 000 de femei fac
cancer de col uterin în fiecare an și se mai adaugă mai mult de 15
000 de bărbați si femei care fac cancer la

cap, gât, faringe, organele genitale sau la anus, care este provocat
de HPV (CDC, HPV, 2013).

Vestea bună cu privire la cancerul de col uterin este că acesta se

dezvoltă foarte încet, ceea ce înseamnă că furnizorii de servicii
medicale pot identifica schimbările precancerigene ale colului uterin
folosind testul Papanicolau sau alte teste pentru a preleva și
examina celule din colul uterin. Dacă simt identificate
celule anormale, furnizorii de servicii medicale pot trata zona înainte
să se dezvolte cancerul. Folosirea pe scară largă a testului
Papanicolau în Statele Unite a început în anii 1960. Se crede că este
meritul acestui test pentru reducerea la jumătate a incidenței
cancerului de col uterin între 1975 și 2001, precum și pentru
reducerea semnificativă a deceselor cauzate de această boală
în SUA (National Center for Health Statistics, 2005).

Femeile active sexual ar trebui să vorbească cu furnizorii lor de

servicii medicale despre frecvența cu care ar trebui să-și facă testul
Papanicolau sau alte teste noi care analizează în mod specific
virusul HPV. Din nefericire, nu există teste de rutină HPV pentru
bărbați, dar este, totuși, important să vorbești cu furnizorul tău de
servicii medicale despre comportamentul tău sexual.

Vestea si mai bună este că atât bărbații, cât si femeile își pot face un
vaccin care previne tulpinile de HPV care sunt cele mai susceptibile
să cauzeze cancer de col uterin. în prezent, există două vaccinuri pe

piață — Gardasil și Cervarix — și ambele protejează •împotriva

tulpinilor care cauzează cancer, 16 și 18. Gardasil protejează, de
asemenea, împotriva a două tulpini care cauzează majoritatea
negilor genitali. O versiune nouă a vaccinului care va proteja
împotriva unui total de nouă tulpini este în dezvoltare. Oricine cu
vârsta între 9 și 26 de ani poate să-și facă vaccinul, dar pentru ca
acesta să fie eficient trebuie să facă toate cele trei doze într-un
interval de 6 luni. CDC recomandă ca fetelor si băieților să li se facă
vaccinul la o vârstă

în original, the great pox, acesta fiind unul dintre numele în limba
engleză care i-au fost date sifilisului în Evul Mediu, pentru a-1
diferenția de smallpox—variola propriu-zisă. (N.t.)
fragedă —11 și 12 — pentru a fi siguri că au fost făcute toate cele
trei doze înainte ca ei să devină activi sexual (CDC, HPV Vaccine
Information for Clinicians, 2012). Oricum, oricine se află în grupul
celor sub 26 de ani si nu a fost vaccinat ar trebui să ia în considerare

acest lucru.

Așa cum vom arăta la Mitul #32, vaccinul HPV a fost, din nefericire,
controversat. în timp ce o parte a controversei vine dintr-o
neînțelegere generală cu privire la siguranța vaccinurilor (există
foarte multă dezinformare cu privire la acest subiect), mare parte
vine din frica până și de a discuta despre sexualitate cu tinerii.
Unii oameni cred în mod. greșit că, dacă ajută o fată de 11 ani să-și
protejeze viitoarea sănătate sexuală, vor crește cumva probabilitatea
ca ea să facă sex sau cea de a începe să facă sex mai devreme.
Cercetările au arătat că nu este cazul (Bednarczyk et al., 2012).
Vaccinul împotriva HPV este o descoperire medicală uriașă,
care merită să fie apreciată — este prima oară când avem un vaccin
care poate să prevină cancerul.

Desigur, persoanele active sexual ar trebui să continue să

folosească prezervativul, deoarece există tulpini ale HPV care nu
simt acoperite de vaccin. La fel ca în cazul herpesului, prezervativul
oferă protecție împotriva HPV atunci când infecția este plasată într-o
zonă mai

ascunsă. Cercetările confirmă faptul că prezervativul reduce nu

numai probabilitatea de a lua HPV, ci și șansa de avea probleme de
sănătate conexe, cum ar fi displazie de col uterin, negi genitali sau
cancer de col uterin.

Un studiu a constatat, de exemplu, că nu exista nicio leziune a

colului uterin la femeile care au folosit prezer-vativîn 100% din cazuri
(Winer et ăl., 2006).

IDEILE PRINCIPALE

Așa cum am spus, aceasta nu este o listă exhaustivă cu ITS sau cu

semnele și simptomele lor. Nu am vorbit deloc despre HTV, de
exemplu, deoarece Mitul #30 este dedicat clarificării dezinformării cu
privire la acest subiect. Nu am menționat încă nici hepatita B, care
este o infecție transmisă sexual a ficatului și care
afectează aproximativ 19 000 de persoane în fiecare an. Există un
vaccin care previne hepatita B, care este obligatoriu pentru
majoritatea studenților. Ca întotdeauna, însă, este important să
continui să folosești prezervativul pentru a preveni această infecție
dacă alegi să fii activ sexual.

Nu ne așteptăm să înveți fiecare boală după nume, rang și

simptome. Am furnizat, în schimb, toate aceste informații pentru a
încerca să subliniem pentru cititorii noștri faptul că ITS-urile
constituie o problemă reală, atât pentru indivizi, cât și pentru
societate. De fapt, se estimează că diagnosticul și tratamentul ITS-
urilor costă guvernul american 16 miliarde de dolari în fiecare
an (CDC, Incidence, Prevalence, and Cost, 2013). Chiar și cele care
pot fi vindecate cauzează probleme de sănătate care costă timp și
bani și modifică viitorul oamenilor.

Indivizii pot influența lucrurile în ceea ce privește această epidemie

concentrându-se pe prevenire. Amintește-ți că singura modalitate
sigură de a evita ITS-urile este să rămâi abstinent de la orice
activitate sexuală care presupune contactul cu organele genitale sau
cu secrețiile genitale ale altei persoane. Persoanele care aleg, în loc
de asta, să fie active sexual ar trebui să folosească prezervativul de
fiecare dată când fac sex și ar trebui să se asigure că-1 folosesc
corect. Nu este greu, având în vedere că majoritatea erorilor sunt
erori de utilizare, cum ar fi punerea prezervativului după ce a avut
loc contactul genital sau îndepărtarea lui înainte ca actul sexual să
se fi terminat. (Vezi Mitul #28 pentru mai multe informații despre
prezervative.)

Alte eforturi de prevenire, includ reducerea numărului de parteneri

pe care-i ai — în special numărul de parteneri pe care-i ai în același
interval de timp. Partenerii multipli, așa cum sunt numiți în lumea
sănătății publice, cresc în mod semnificativ riscul de transmitere a
bolilor. Persoanele active sexual sunt îndemnate, de asemenea, să-
și facă în mod regulat controale pentru ITS. Așa cum am spus în
acest articol, majoritatea controalelor sunt la fel de ușoare ca
suflecarea mânecii pentru un test de sânge sau ca urinarea într-un
recipient pentru un sumar de urină. însă controlul pentru ITS nu este,
adesea, parte a controalelor anuale. Dacă vrei să verifici, trebuie să
ceri (și nu fi timid, furnizorul tău de servicii medicale va fi, cel mai
probabil, mândru de tine). în sfârșit, dacă ceva se simte sau arată în
neregulă — mâncărimi ale vulvei, secreții ale penisului etc. —, mergi
la control cât mai curând posibil. Nu trebuie să-ți pui singur
diagnosticul, furnizorul de servicii medicale va putea să-și
dea seama ce este în neregulă și te va ajuta să înțelegi ce ai de
făcut.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Bednarczyk, RjL, Davis, R., Ault, K., Orenstein, W. și Omer, S.B.

(2012). Sexual activity-related outcomes after human papillomavirus
vaccination of 11- to 12-year-olds. Pediatrics, 130(5), 798-805.

Bolan, GA., Sparling, P.F. șiWasserheit, J.N. (2012). The emerging

threat of untreatable gonococcal infection. New England Journal of
Medicine, 366(6), 485-487.

Bradley, H., Markowitz, L.E., Gibson, T. și McQuillan, G.M. (2014).

Seroprevalence of

herpes simplex virus types 1 and 2: United States, 1999-2010.

Journal oflttfectious Diseases, 209(3), 325-333.
Centers for Disease Control and Prevention (GDC) (2013). Antibiotic
Resistance Threats.

Centers for Disease Control and Prevention, Atlanta, GA.

http://www.cdc.gov/ drugresistance/threat-report-2013/pdf/ar-threats-
2013-508.pdf (accesat pe 4 august 2014).

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (actualizat în

februarie 2013).

Chlamydia: CDC Fact Sheet. Centers for Disease Control and

Prevention, Atlanta, GA. http://www.cdc.gov/std/chlamydia/STDFact-
Chlamydia.htm (accesat pe 4 august 2014).

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (2013).

Incidence, Prevalence, and Cost of Sexually Transmitted Infections
in the United States: CDC Fact Sheet. Centers for Disease Control
and Prevention, Atlanta, GA. http://www.cdc.gov/std/stats/ STI-
Estimates-Fact-Sheet-Feb-2013.pdf (accesat pe 4 august 2014).

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (actualizat în

februarie 2013).

Gonorrhea: CDC Fact Sheet. Centers for Disease Control and

Prevention, Atlanta, GA. http://www.cdc.gov/std/gonorrhea/STDFact-
gonorrhea.htm (accesat pe 4 august 2014).

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (actualizat în

februarie 2013). Herpes:

CDC Fact Sheet. Centers for Disease Control and Prevention,

Atlanta, GA. http:// www.cdc. gov/std/Herpes/STDFact-Herpes.htm
(accesat pe 4 august 2014).

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (actualizat în iulie

2013). HPV: CDC Fact Sheet. Centers for Disease Control and
Prevention, Atlanta, GA. http://www.cdc. gov/std/HPV/STDFact-
HPV.htm (accesat pe 4 august 2014).

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (actualizat în

2012). HPV Vaccine Information for Clinicians: CDC Fact Sheet.
Centers for Disease Control and Prevention, Atlanta, GA.
http://www.cdc.gov/std/hpv/STDFact-HPV-vaccine-hcp. htm (accesat
pe 4 august 2014).

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (actualizat în

2014). Syphilis: CDC Fact Sheet. Centers for Disease Control and
Prevention, Atlanta, GA. http://www.cdc. gov/std/syphilis/STDFact-
Syphilis.htm (accesat pe 4 august 2014).

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (actiializat în

2014). Trichomoniasis:

CDC Fact Sheet. Centers for Disease Control and Prevention,

Atlanta, GA. http:// www.cdc.gov/std/trichomonas/STDFact-
Trichomoniasis.htm (accesat pe 4 august 2014).

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (actualizat în

octombrie 2013). STDs and Infertility: CDC Fact Sheet. Centers for
Disease Control and Prevention, Atlanta,

GA. http://www.cdc.gov/std/nifertility/ (accesat pe 4 august 2014).

Gallegos, G., Ramos, B., Santiso, R., Goyanes, V., Gosalvez, J. și

Fernandez, J.L. (2008). Sperm DNA fragmentation in infertile men
with genitourinary infection by Chlamydia trachomatis and
Mycoplasma. Fertility and Sterility, 90(2), 328-334.

Hoyert, D.L. și Xu, J. (2012). Deaths: preliminary data for 2011.

National Vital Statistics Report, 61(6), 1-65.

National Cancer Institute (2012). HPV and Cancer. National Cancer

Institute, Bethesda,
MD. http://www.cancer.gov/cancertopics/factsheet/Risk/HPV
(accesat pe 4 august 2014).

National Center for Health Statistics (2005). Health, United States

2005. US Department of Health, Hyattsville, MD, p. 56.
http://books.google.com/books?id=Y7IficSyZWXk

C&printsec=frontcover&source=gbs_ge_sumjnaiy_r&cad=0#v=onep
age&q&{=f aise (accesat pe 4 august 2014).

Quetel, C. (1990). History of Syphilis, trans. Judith Braddock and

Brian Pike. Johns Hopkins University Press, Baltimore, MD.

Sternberg, T.H. și Turner, T.B. (1944). The treatment of sulfonamidé

resistant gonorrhea with penicillin sodium: Results in 1686 cases.
Journal of the American Medical Association, 126,157-163.

Simmons, E.E. (1937). Value of fever therapy in the arthritides.

American Journal of Medical Science, 194,170-178.

Wald, A., Langenberg, A.M., Link, R., Izu, A.E., Ashley, R., Warren,
T., et al. (2001). Effect of condoms on reducing the transmission of
herpes simplex virus type 2 from men to women. Journal of the
American Medical Association, 285(24), 3100-3106.

Winer, R.L., Hughes, J.P., Feng, Q., O’Reilly, S., Kiviat, N.B.,
Holmes, K.K., et al. (2006). Condom use and the risk of genital
human papillomavirus infection in young women. New England
Journal of Mediane, 354(25), 2645-2654.

MITUL #32

VACCINURILE HPV (Șl CELELALTE

METODE PREVENTIVE) LE TRANSFORMĂ

PE FETE ÎN NISTE UȘURATICE » #

Virusul papiloma uman (HPV) este cea mai obișnuită infecție cu

transmitere sexuală (ITS) din Statele Unite. Se estimează că 79%
dintre americani au HPV și că în fiecare an se mai infectează 14
milioane (CDC, HPV, 2013). HPV șe răspândește cu ușurință de la
pielea infectată la pielea neinfectată. Transmiterea poate fi prevenită
de prezervativ, dar numai dacă pielea infectată este într-o zonă care
este acoperită de prezervativ. Dacă se află într-o zonă cum ar fi
scrotul bărbatului, atunci prezervativul nu poate fi de ajutor pentru
reducerea transmiterii.

în realitate, pentru multi oameni HPV nu este o problemă prea mare.

Majoritatea persoanelor care au HPV nu vor avea niciun simptom și
nicio problemă de sănătate și e posibil nici să nu afle vreodată că îl
au. Unii oameni vor lua negi genitali, care e posibil să dispară de

la sine sau să fie îndepărtați de un furnizor de servicii medicale. Cu

toate acestea, anumite tulpini ale virusului, dacă sunt lăsate
netratate, pot duce la cancer de col uterin, o boală care poate să
amenințe viața.

Așadar, atunci când a apărut un nou vaccin care putea preveni

infectarea cu aceste tulpini — un vaccin care putea, în esență, să
prevină cancerul — toată lumea a fost încântată, nu? Ei bine, nu a
fost chiar așa. Unii oameni au argumentat că, dacă li se face fetelor
vaccinul, e ca și cum le-ar da liber să facă sex și ar putea, de
fapt, să fie periculos. Da, așa este, unii oameni au sugerat să nu fie
vaccinate tinerele împotriva cancerului pentru că ar putea deveni
ușuratice. Am auzit de multe ori înainte acest tip de logică cu privire
la acest lucru și putem să vă asigurăm că este un mit (și unul jignitor
pe deasupra).

ISTORICUL
în 2006, Administrația pentru Alimente și Medicamente (FDA) a
aprobat Gardasil, un vaccin care protejează cu succes femeile de
patru tulpini de HPV, incluzând două dintre cele responsabile de
70% dintre cazurile de cancer de col uterin și două dintre
cele responsabile pentru 90% dintre negii genitali. Cervarix, un al
doilea vaccin care prevenea, de asemenea, împotriva celor două
tulpini care cauzează majoritatea cazurilor dé cancer de col uterin, a
fost aprobat în 2009. Vaccinurile sunt administrate ca o serie de
trei injecții, care sunt aprobate pentru persoanele tinere (atât bărbați,
cât și femei) între 9 și 26 de ani. Pentru asigurarea funcționării, toate
cele trei injecții trebuie administrate înainte ca tânăra persoană să
devină activă sexual, acesta fiind motivul pentru care Centrele de

Control și Prevenire a Bolilor (CDC) au recomandat ca acestea să

devină parte a vaccinării de rutină a fetelor la vârsta de 11 sau 12 ani
(CDC, 2013).

Cancerul de col uterin poate fi prevenit datorită identificării timpurii

prin folosirea testului Papanicolau sau a altor teste medicale, dar
aproximativ 12 000 de femei din Statele Unite fac această boală în
fiecare an și aproximativ 4 000 mor din cauza ei
(CDC/National Cancer Institute, 2012). Cifrele de la nivel
mondial sunt și mai înfricoșătoare: jumătate de milion de femei din
lume dezvoltă cancer de col uțerin în fiecare an și până la 25 000
mor din cauza bolii (World Health Organization, 2012).

Din acest motiv, multi specialiști din sistemul public de sănătate

privesc vaccinurile HPV ca pe o uriașă descoperire medicală,
capabilă să salveze milioane de vieți. Deoarece HPV se răspândește
cu atâta ușurință prin contactul sexual, ei au explicat că singura
modalitate de a elimina HPV pentru totdeauna ar fi să fie
vaccinată toată lumea sau aproape toată lumea.

Această idee nu le-a plăcut tuturor. Unii conservatori sociali și unii

susținători ai programelor de abstinență până la căsătorie au
argumentat că vaccinarea tinerelor fete împotriva unei boli cu
transmitere sexuală era chestionabilă din punct de vedere moral și
periculoasă. Ei au sugerat că un astfel de vaccin le-ar da
tinerelor femei un fals sentiment de siguranță și că ar duce la
promiscuitate. Ei au ridicat, de asemenea, problema vârstei fragede
la care era recomandat vaccinul și s-au plâns că acest lucru i-ar face
pe părinți să aibă conversații incon-fortabile și inadecvate vârstei cu
fetele lor, cel puțin. De exemplu, Bridget Maher, de la Consiliul de
Cercetare al Familiei, spunea pentru revista britanică The
New Scientist, în 2005, că „administrarea vaccinului HPV tinerelor
femei ar putea fi potențial dăunătoare, deoarece

ele ar putea interpreta acest lucru ca pe o permisiune de a se angaja

în sex premarital“ (Gibbs, 2006).

Adevărul este că am văzut în mod repetat susținerea acestui

argument — fie că era vorba despre oferirea de acces la mijloace
contraceptive pentru tineri, oferirea de prezervative în școli, de
educație sexuală sau de permiterea vânzării la liber a mijloacelor
contraceptive de urgență (CU). Ideea că accesul la protecție le va
face pe tinere să devină sălbatice este adânc întipărită în
cultura noastră. Foarte recent, de exemplu, gazda conservatoare a
unor emisiuni radiofonice Rush Limbaugh acuza o studentă la Drept
că e „femeie ușoară“ deoarece a depus mărturie în fața Congresului
spunând că ea și cei de-o vârstă cu ea au nevoie de acces la
mijloace de control al nașterii la un preț convenabil.

TEAMA OE PROMISCUITATEA FEMININĂ

Deși probabil că au început mai devreme (poate atunci când au fost

prezentate fustele scurte sau costumele de baie care arătau puțin
din genunchi), argumentele conform cărora femeile de-abia îsi
controlează

promiscuitatea erau proeminente în timpul anilor 1960, atunci când

pilula de control al nașterii a devenit un fenomen medical și cultural.
într-un articol din 1966 cu privire la controlul nașterii și la moralitate,
US News and World Report întreba: „Este pilula privită ca o
permisiune pentru promiscuitate? Poate duce la anarhie
sexuală disponibilitatea ei pentru toate femeile care au vârsta la care
pot să aibă copii?“. Doi ani mai târziu, autorul Pearl Buck avertiza
cititorii Reader’s Digest: „Toată lumea știe ce este pilula. Este un
obiect mic — și cu toate aceștea, potențialul ei efect asupra societății
noastre poate fi

chiar mai devastator decât cel al bombei nucleare“ (American

Experience, 2001).

Introducerea pilulei contraceptive a coincis cu o schimbare a valorilor

și normelor sociale cu privire la sexualitate și în special cu privire la
sexualitatea femeilor. Unii cred că prin separarea sexului de
procreare și prin oferirea pentru femei a controlului propriei
lor fertilități (permițându-le astfel să-și urmeze educația și serviciul),
pilula este, de fapt, responsabilă pentru revoluția sexuală. Alții cred
că a fost un țap ispășitor convenabil pentru o.schimbare socială care
era deja în curs (Asbell, 1995). Patru decenii și jumătate mai târziu,
încă mai dezbatem influența contracepției asupra comportamentului
sexual al femeilor.

în timpul alegerilor reprezentantului republican pentru nominalizările

prezidențiale din 2012, Rick Santorum spunea că metodele
contraceptive sunt o problemă: „Nu este în regulă deoarece este o
permisiune de a face anumite lucruri pe tărâmul sexual care
sunt contrare felului în care trebuie să fie lucrurile. Acestea trebuie
să se întâmple în cadrul căsătoriei, pentru scopuri care sunt, da,
conjugale, dar, de asemenea, [inaudibil] și, de asemenea,
procreatoare“ (Amira, 2012). Am auzit exact aceeași idee și în 1998,
când FDA a luat pentru prima oară în considerare aprobarea CU și
după aceea din nou, iar și iar, atunci când agenția a decis că CU ar
trebui să fie disponibilă fără rețetă;

în timpul acestor dezbateri, Consibul pentru Cercetarea Familiei

(FRC), o organizație nonprofit conservatoare, spunea că „e de
așteptat ca profesia medicală să ridice cuvântul împotriva
promiscuității, fie și numai pentru a preveni bolile și distrugerea pe
care o cauzează, în loc de acest lucru, specialiștii din sistemul
pubbc de sănătate nu numai că au făcut pace cu
permisiunea sexuală (împotriva intereselor practice ale societății),

dar acum, practic, o și susțin. Campania pentru pilula de a doua zi

este doar un exemplu în acest sens“ (Stranton și Evans, 2005).

Auzim acest lucru, de asemenea, de câteva decenii, atunci când

vine vorba de educația sexuală; să înveți copiii despre sex, spune
argumentul, înseamnă să le dai idei, să încurajezi experimentarea și
să subminezi orice mesaj cu privire la abstinență pe care e posibil ca
aceștia să-l fi primit (vezi Mitul #46). într-un articol de ziar din 1986,
activistul conservator Phyllis Schlafly ridiculiza un manual de
educație sexuală ca fiind mult prea liberal, spunând: „Nici nu-i de
mirare că țara noastră are o rată înaltă a promiscuității printre
adolescenți și a consecințelor nefericite pe care le cauzează,
inclusiv sarcina din afara căsătoriei, avortul si bolile venerice. Aceste
lucruri sunt rezultatul eliberării sexuale despre care sunt învățați
elevii în cursurile obligatorii de «sănătate» și «educație sexual㻓
(Schlafly, 1986).

Deși sociologii pot să continue să discute rolul exact al pilulei

anticoncepționale asupra revoluției sexuale încă cel puțin patru
decenii, noi avem acum cercetări care combat ideea că progresele
recente în domeniul sănătății sexuale a femeilor au pregătit drumul
pentru o generație de ușuratice.

0 MULȚIME DE CERCETĂRI

Pentru fiecare argument care spune că un nou avans — fie acesta

CU, fie educația sexuală cuprinzătoare — va transforma tinerele
femei în prostituate, există o mulțime de cercetări evaluate inter
pares (peer-reviewed) care demonstrează contrariul.
Programele de punere la dispoziție a prezervativelor. Primul studiu
major cu privire la programele de punere la dispoziție a
prezervativelor a fost realizat în 1997 de cercetători care au
comparat elevii de la un liceu public din New York care le oferea
elevilor prezervative cu cei de la un liceu public similar din Chicago,
care nu făcea acest lucru. Studiul a constatat că disponibilitatea
prezervativelor nu creste ratele activității sexuale, dar creste rata cu
care tinerii activi sexual folosesc prezervativul (Guttmacher et al.,
1997). Un studiu similar realizat câțiva ani mai târziu în
Massachusetts a constatat că elevii activi sexual din școlile care
aveau un program de punere la dispoziție a prezervativelor erau mai
susceptibili să fi folosit mijloace contraceptive la ultimul raport sexual
decât elevii activi sexual de la scoli care nu aveau

un astfel de program (Blake et al., 2003).

Educația sexuală. Numeroasele evaluări ale ?

programelor de educație sexuală au constatat exact același lucru.

Aceste programe nu duc la creșterea comportamentului sexual
printre adolescenți, nu-i fac pe adolescenți să facă sex la vârste mai
fragede, nu cresc numărul de parteneri pe care îi au tinerii și nu
cresc frecvența cu care fac sex tinerii. De fapt, au tendința să facă
exact contrariul. Tinerii care au avut o educație

despre sex foarte eficientă și programe de prevenire a HIV au

tendința să amâne sexul și să aibă mai puțini parteneri. în plus,
atunci când acești tineri devin activi sexual e mai probabil ca ei să
folosească prezervativul și alte metode contraceptive (Kirby, 2007).

Contracepția de urgență. în 2008, Centrul pentru Sănătatea Globală

a Reproducerii Bixby de la Universitatea California din San
Francisco a realizat o metaanaliză a 16 studii cu privire la influența
oferirii de

CU femeilor adulte și adolescente. Analiza nu a constatat nicio

dovadă conform căreia accesul la CU a crescut asumarea de riscuri
sexuale. Mai exact, a constatat că femeile nu si-au abandonat
metodele obișnuite de

contracepție atunci când au avut acces la CU; nu au folosit CU în

mod repetat doar pentru că era disponibilă; nu s-au angajat în mai
multe activități sexuale și nu au avut mai multe ITS. în plus, s-a
constatat că femeile adolescente nu erau mai susceptibile să se
angajeze în asumarea de riscuri sexuale atunci când li s-a dat acces
la CU (Bixby Center, 2008).

E VALABIL SI PENTRU VACCINUL HPV

Cel mai recent, cercetările au constatat că același lucru este valabil

și pentru vaccinul HPV. Un studiu a urmărit 1400 de fete din Atlanta
timp de trei ani după ce li s-au administrat injecțiile. Fetele nu au fost
întrebate dacă au făcut sex, ci s-au căutat în dosarele lor
medicale indicatori cum ar fi teste de sarcină, diagnostice de ITS sau
consiliere contraceptivă, care ar fi indicat activitatea sexuală. Nu s-a
constatat nicio diferență între fetele

cărora li se administrase vaccinul HPV si fetele cărora li

se administraseră alte vaccinuri, dar nu HPV. De fapt, nu au fost

decât 8 cazuri de sarcină sau de ITS printre fetele din studiu, iar
cercetătorii au remarcat că ratele acestor aspecte erau identice la
grupul cu vaccin HPV și la cel fără vaccin HPV (Bednarczyk et al.,
2012).

Un studiu anterior a constatat că administrarea vaccinului HPV nu a

influențat decizia tinerelor femei

de a se angaja în activități sexuale. Cercetătorii au folosit date de la

Studiul National al Dezvoltării Familiei

(National Survey of Family Growth — NSFG) pentru a

observa comportamentul tinerelor cu vârsta de 15-24 de ani. S-a
constatat că tinerele femei care fuseseră vaccinate împotriva HPV
nu erau mai susceptibile să fie active sexual sau să aibă mai multi
parteneri decât fetele nevaccinate (Liddon et aZ., 2012).

Si ău existat si mai multe vesti bune în urma stu-

diului, cercetarea constatând că tinerele care fuseseră vaccinate

erau mai susceptibile să folosească prezervativul decât omoloagele
lor nevaccinate. Mai exact, tinerele femei active sexual cărora li se
administrase vaccinul erau mai susceptibile să declare că au
folosit întotdeauna prezervativul în cele 4 săptămâni
anterioare studiului fată de tinerele active sexual cărora nu li se

administrase vaccinul. Cercetătorii spun că este posibil ca acele

tinere femei cărora li se administrase vaccinul e mai probabil să fie
preocupate în primul rând de ITS și de sex sigur sau că
administrarea vaccinului și probabil si a educației care-1 însoteste
poate să ducă la sex mai sigur. Oricum ar fi, au conchis că „datele
nu sugerează că primirea vaccinului HPV cauzează
dezinhibarea sau perceperea unui risc mai mic și, prin urmare,
nici nu conduce la comportamente sexuale mai riscante“ (Liddon et
al., 2012).

SCHIMBAREA DISCUȚIEI »

Adevărul regretabil este că toți acești ani de cercetare care

demonstrează faptul că accesul la informațiile despre sex și
contracepție (în orice formă) nu schimbă în rău comportamentul
sexual al femeii nu au fost suficienți pentru a-i opri pe anumiți
oameni să sugereze că fiecare nou progres va determina o
generație de femei care vor deveni ușuratice.

Noi credem că orice astfel de argument sugerează, în esență,

despre comportamentul sexual al femeii că este o problemă care
trebuie să fie controlată și că singurul mod de a face acest lucru este
să se asigure măsuri negative la fiecare pas. Argumentul mai
spune că nu se poate avea încredere că femeile vor lua
deciziile bune decât dacă sunt speriate de moarte în legătură
cu deciziile lor negative.

Noi credem că acesta este un mesaj îngrozitor de transmis tinerelor

femei si tinerilor bărbați. Credem că

este jignitor și știm că este un mit.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

American Experience (2001). People and Events: The PiU and the
Sexual Revolution. PBS, New York,
http://www.pbs.org/wgbh/amex/pill/peopleevents/e_revolution.html (a
ccesatpe 4 august 2014).

Amira, D. (2012). Rick Santorum fine with shaming women in certain

situations. New

York Magazine (15 februarie).

http://nymag.com/daily/inteI/2012/02/rick-san-torum-contraception-
birth-control-sex.html (accesat pe 4 august 2014).

AsbeU, B. (1995). The PHI: A Biography of the Drug that Changed

the World. Random House, New York.

Bednarczyk, RA., Davis, R., Ault, K., Orenstein, W. și Omer, S.B.

(2012). Sexual activity-re-Uted outcomes after human papillomavirus
vaccination of 11- to 12-year-olds. Pediatrics, 130(5), 798-805.

Bixby Center for Global Reproductive Health (2008). Does

Emergency Contraception Promote Sexual Risk Taking? Bixby
Center for Global Reproductive Health, University of California San
Francisco, CA
http://bixbycenter.ucsf.edu/publications/files/ boesECPromoteSexRis
kTakmg_2008.pdf (accesat pe 4 august 2014).

Blake, S., Ledsky, R., Goodenow, C., Sawyer, R., Lohrmann, D. și

Windsor, R. (2003).

Condom availability programs in Massachusetts high schools:

Relationships with condom use and sexual behavior. American
Journal of Public Health, 93(6), 955-961.

Centers for Disease Control and Prevention (CDC) (actualizat în iulie

2013). HPV: CDC Fact Sheet Centers for Disease Control and
Prevention, Atlanta, GA. http://www.cdc. gov/std/HPV/STDFact-
HPV.htm (accesat pe 4 august 2014).

Centers for Disease Control and Prevention, and National Cancer

Institute (2012). United States Cancer Statistics: 1999-2008
Incidence and Mortality Web-based Report. US Cancer Statistics
Working Group, Department of Health and Human Services, Centers
for Disease Control and Prevention, and National Cancer
Institute; Atlanta, GA. http://www.cdc.gov/uscs (accesat pe 4 august
2014).

Gibbs, N. (2006). Defusing the war over the „promiscuity“ vaccine.

Time Magazine (21 iunie),
http://contenttime.eom/time/nation/article/0,8599,1206813,00.html (a
ccesat pe 12 august 2014).

Guttmacher, S., Lieberman, L., Ward, D., Freudenberg, N., Radosh,

A. și Des Jarlais, D.

(1997). Condom availability in New York Qty public high schools:

Relationships

to condom use and sexual behavior. American Journal of Public

Health, 87, 1427-1433.
Kirby, D. (2007). Emerging Answers 2007. National Campaign to
Prevent Teen and Unplanned Pregnancy, Washington, DC.

Liddon, N„ Leichliter, J.S. și Markowitz, LE. (2012). Human

papillomavirus vaccine

and sexual behavior among adolescent and young women.

American Journal of Preventive Medicine, 42(1), 44-52.

Schlafly, P. (1986). Teaching promiscuity. Reading Eagle (26 mai).

http://news.google.

com/newspapers?
nid=1955&dat=19860526&id=2FIiAAAAIBAJ&sjid=7aYFAAAAI
BAJ&pg=5908,5510963 (accesat pe 4 august 2014).

Stranton, D. și Evans, E. (2005). Plan B: The facts behind the

controversy. US Pharmacist,

. 9,41-46.

World Health Organization (2012). Cancers of the Cervix. World

Health Organization,

■ Geneva.
http://www.who.int/reproductivehealth/topics/cancers/en/indexJitml

(accesatpe 4 august 2014).'

RELAȚII

DORINȚĂ Șl ÎNTÂLNIRI AMOROASE

MITUL #33

AVENTURILE1 NU DUC NICIODATĂ LA RELAȚII SOLIDE

După cum vă puteți imagina, a existat foarte mult interes pentru
cultura aventurilor amoroase în ultimul timp. E posibil ca legăturile
sexuale întâmplătoare să fi fost obișnuite pentru ținerii bărbați în
deceniile (sau secolele) anterioare, dar a părut să fie o veste
nemaipomenită atunci când și femeile au început să se implice cu
plăcere în inițierea de aventuri. Deodată, cercetătorii de pretutindeni
au început să se îngrijoreze cu privire la impactul acestor aventuri și
dacă este vătămător pentru perșoanele care se angajau în ele —
mai ales pentru femei. Iar mass-media a început să scrie despre
cum nu mai au puștii din ziua de azi nici timp, nici înclinație

pentru relații adevărate, așa că, în loc de asta, se cuplează arbitrar.

Dar este oare adevărat? Este aventura atât de omniprezentă? Fac

studenții acest lucru, în loc să aibă relații solide pe termen lung (sau
scurt)? E, într-adevăr, o schimbare culturală? Și, probabil că cel mai
important pentru cititorii noștri, ce se întâmplă după o
aventură? Poate o relație adevărată să înceapă în acest fel?

întreaga idee din spatele aventurii amoroase este că sexul poate fi

spontan, ocazional și fără așteptări pentru o relație mai profundă.
Dar faptele par să arate că, pentru unele persoane, o aventură poate
fi calea de acces către o relație adevărată.

CE ESTE „AVENTURA“ Șl CINE 0 FACE?

.Aventura“ (hooking-up) este oarecum un termen-um-

brelă pentru comportamentul sexual de alt tip decât

relațiile romantice tradiționale. Definirea variază destul

de mult si există si alti termeni care se încadrează în

aceasta, inclusiv „aventură de-o noapte“, „prieteni cu beneficii“ și

„sex fără obligații“. Desigur, fiecare dintre acestea are propriile
conotații și datorită acestui motiv cercetătorii preferă termenul de
„experiențe sexuale ocazionale“ (Claxton și van Duhnen, 2013).

Unul dintre primele studii cu adevărat mari care au investigat

fenomenul aventurilor a fost Studiul On-line al Vieții Sociale la
Facultate (Online College Social Life Survey — OCSLS), care a
investigat mii de studenți de la mai mult de 20 de universități si care
a continuat

să determine cercetări care se află în desfășurare.

Studiul OCSLS a constatat că aventura pasageră era o experiență

foarte obișnuită — până în ultimul an, 72%

dintre studenții heterosexuali au declarat că s-au cuplat accidental

cel puțin o dată și majoritatea studenților avuseseră o medie de cinci
parteneri ocazionali (England et al., 2008). Aceasta nu înseamnă că
au avut raporturi sexuale, deoarece „aventura“ acoperă orice aspect
sexual — de la petrecut timpul împreună și făcut plimbări la săruturi,
atingeri sau la actul sexual complet. Studiul a constatat că o treime
dintre studenți au spus că au avut raport sexual în timpul ultimei lor
aventuri, în timp ce o altă treime a spus că au făcut sex oral sau
au apelat la alte tipuri de atingere genitală. Cealaltă treime a spus că
doar s-au sărutat sau s-au mângâiat de la brâu în sus.

Deși mass-media ar vrea ca noi să credem că studenții se cuplează

cu persoane complet străine în fiecare noapte, doar 20% dintre
studenții care au avut aventuri spun că au frecvent astfel de aventuri
(definite ca fiind în număr mai mare de 10), 40% dintre studenții care
s-au cuplat au făcut-o între 4 și nouă ori și alți 40% au spus că au
făcut-o de trei ori sau de mai puține. în plus, cei mai multi dintre
partenerii cu care au avut o aventură nu erau tocmai străini. De fapt,
doar 12% dintre bărbați și 10% dintre femei au spus că nu
cunoșteau deloc dinainte persoana cu care s-au cuplat. A ști“ este,
însă, un cuvânt relativ: 17% dintre bărbați si 23% dintre
femei au spus că persoanele cu care s-au cuplat erau cineva pe
care-1 știau „foarte bine“, comparativ cu 29% dintre bărbați și 20%
dintre femei care au spus că îi știau „puțin“ pe partenerii cu care au
avut aventurile (England et al., 2008).

Și, în treacăt fie spus, cele mai multe aventuri au inclus si alcoolul.
Bărbații au consumat în medie sase

pahare de băutură înainte de cuplare, iar femeile patru.

ESTE NOUĂ CULTURA AVENTURII SEXUALE?

Deși aventura de-o noapte pare să fie un fenomen nou și multi

oameni se întreabă ce înseamnă ea pentru modul în care definim
iubirea si relațiile, un studiu nou sugerează că fenomenul aventurii
sexuale reprezintă o schimbare culturală mai mică decât s-a sugerat.
Pentru studiu, cercetătorii de la Universitatea din Portland
au comparat un chestionar cu privire la practicile sexuale realizat
între 1988 și 1996 cu unul realizat între 2004 și 2012. Ei au constatat
că cei care au răspuns la chestionarul mai recent nu au declarat că
au avut mai multi

parteneri sexuali după vârsta de 18 ani, nu au făcut sex mai des sau
cu mai multi parteneri în timpul ultimului an, comparativ cu cei care
au răspuns la studiul anterior, în plus, noua generație de studenți nu
părea să facă sex ocazional mai des decât predecesorii lor. în
studiul recent, 78,2% dintre cei chestionați au declarat că partenerii
lor sexuali au fost fie partenera, fie o persoană apropiată, în
comparație cu 84,5% din studiul anterior. Cercetătorii au sugerat că
diferențele pot fi explicate prin faptul că unii dintre studenții din
studiul anterior erau probabil căsătoriți în timpul facultății,
deoarece vârsta de căsătorie era mai scăzută în anii 1980 și
1990 (Monto și Carey, 2014).

în cele din urmă, ei au conchis:,Aceste schimbări modeste sunt

conforme cu schimbările culturale ale «scenariilor» tipice și ale
terminologiei cu privire la sexualitate. Nu am descoperit nicio dovadă
de schimbări substanțiale ale comportamentului sexual care să
indice un tipar nou și omniprezent al sexului în afara unei relații
printre studenții de azi“ (Monto și Carey, 2014, p. 1). Mai târziu, ei
remarcă: „în general, rezultatele noastre nu oferă nicio dovadă că a
avut loc o schimbare

masivă a comportamentului sexual al studenților sau o liberalizare

generală a atitudinilor cu privire la sexualitate“ (Monto și Carey,
2014, p. 9).

E DĂUNĂTOARE CULTURA AVENTURILOR SEXUALE (MAI ALES

PENTRU FEME,)?

Multi oameni de stiintă s-au întrebat dacă această

cultură a relațiilor accidentale determină probleme emoționale și

sociale pentru bărbați și pentru femei. Unele cercetări au sugerat că,
după ce fac sex ocazional, indivizii declară că se simt rușinați,
folosiți, vinovati sau furioși. Pot, de asemenea, să aibă sentimente
diferite față de partenerul cu care s-au cuplat: aproximativ o treime
dintre bărbații din studiul lui England și colab. (2008) au spus că își
respectau partenera mai puțin decât înainte. Diferențele de gen
prezente sunt oarecum de așteptat, având în vedere că, de-a lungul
istoriei, femeile au fost judecate diferit față de bărbați
pentru comportamentul lor sexual.' (Vezi Mitul #47 despre dublul
standard.) Nu este surprinzător, prin urmare, faptul că bărbații au
tendința să experimenteze mai multă plăcere, mai puțină vinovăție și
mai puțin regret după o relație sexuală ocazională decât femeile
(Fisher et ăl., 2012). Interesant este că un studiu realizat pe studenții
din primul semestru de facultate a constatat că bărbații care nu se
angajau în aventuri trăiau o suferință psihică mai mare decât cei
care o făceau (Fielder și Carey, 2010).

Din nefericire, femeile experimentează adesea o suferință psihică

după aventură. Același studiu a constatat că, dacă au făcut sex
accidental care a inclus penetrarea, aceasta a dus la o suferință
psihică mai mare

pentru femei la două luni și jumătate după incident (Fielder și Carey,

2010).

Acest lucru ne îngrijorează și credem că are legătură

cu faptul că femeile sunt judecate mai aspru decât

bărbații în ceea ce privește aceste cuplări. Deși nu

există un anumit număr de aventuri pentru a-1 eticheta

pe bărbat ca fiind „ușuratic“, pare să existe un număr

nescris de aventuri care stigmatizează femeia. Bărbații,

de exemplu, nu par să fie judecați pentru că au avut

raporturi sexuale la prima întâlnire, dar femeile capătă,

în general, o „reputație“ (Hamilton și Armstrong,

2009). Studiul realizat de Hamilton și Armstrong a

constatat că, la fel ca bărbații, multe studente femei

voiau „să se distreze“ și să facă sex ocazional, dar există

un dublu standard foarte răspândit care le pedepsește

pe aceste femei mult mai mult decât pe bărbații care fac

același lucru.
Vestea bună este că alte studii au constatat că pot exista reacții
emoționale pozitive atât pentru bărbați, cât și pentru femei. Acestea
includ faptul că subiecții care au astfel de aventuri se simt fericiți,
doriți, mulțumiți și încântați. Și, să nu uităm, satisfăcuți din punct de
vedere sexual. Alții au simțit un anumit tip de întărire a stimei de sine
atunci când oamenii au aflat despre faptul că au aviit o aventură. Mai
mult decât atât, multe persoane spun că nu regretă experiențele de
sex ocazional pe care le-au avut. Unii cercetători argumentează că
în cazul studenților experiențele sexuale ocazionale simt mai ușoare
decât relațiile solide, dat fiind că acestea consumă mai puțin timp și
sunt mai puține lucruri de pierdut decât într-o relație serioasă. Bisson
și Levine (2009) au constatat, de exemplu, că „prietenia cu beneficii“
poate să includă unele dintre avantajele unei relații romantice
tradiționale, cum ar fi prietenia apropiată, dar fără presiunea
angajamentului.

CE SE ÎNTÂMPLĂ DUPĂ AVENTURĂ?

în timp ce oamenii de știință e posibil să se întrebe cum influențează

aventurile scenariile sexuale din societate, multi tineri vor să știe ce
înseamnă o aventură pentru ei. Este posibil ca sexul ocazional să
ducă, în cele din urmă, la o relație? Cercetările sugerează că este. în
studiul realizat de England și colab. (2008), de exemplu, 70% dintre
bărbați și femei spun că și-au contactat din nou prin e-mail
partenerul cu care s-au angajat în aventură, iar 80% spun că l-au
sunat sau l-au văzut față în față pe partenerul respectiv.

Cercetarea cu privire la faptul dacă o aventură duce la ulterioare

întâlniri amoroase este derutantă — pe de o parte, majoritatea
aventurilor nu duc la întâlniri, dar pe de altă parte, majoritatea
oamenilor care au început să aibă întâlniri cu cineva (cel puțin cei
din studiul de mai sus) spun că relația a început cu un fel
de aventură. Unele studii au constatat că o proporție egală de
bărbați și de femei declară că au aventuri cu scopul de a intra într-o
relație romantică. în ceea ce privește relațiile de prietenie cu
beneficii, se pare că femeile sunt mai susceptibile decât bărbații să
vrea ca acestea să se transforme în relații romantice (Garcia și
Reiber, 2008; Lehmillier et al., 2011).

Noi credem, însă, că lucrul important aici este că atât bărbații, cât și
femeile par să vrea relații romantice la un moment dat. Imaginea
tinerilor de astăzi care caută doar sex ocazional sau care au înlocuit
ideea de relație romantică cu o mulțime de cuplări la
întâmplare este, pur și simplu, inexactă. Luați în
considerare următorul lucru: studiul realizat de England și
colab. (2008) a constatat că până în ultimul an de facultate, 69%
dintre cei din eșantioanele lor heterosexuale

ieșeau cu cineva de cel puțin 6 luni și 67% dintre acești oameni

spuneau că relația în care erau a început de la o aventură!

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Bisson, MA și Lèvine, T.R. (2009). Negotiating a friends with benefits

relationship. Archives of Sexual Behavior, 38(1), 66-73.

Claxton, S.E. și van Dülmen, M.H. (2013). Casual sexual

relationships and experiences in emerging adulthood. Emerging
Adulthood, 1(2), 138-150.

England, P., Shafer, E.F. și Fogarty, A.C. (2008). Hooking up and

forming romantic relationships on today’s college campuses. The
Gendered Society Reader, 3.

Fielder, R.L. și Carey, M.P. (2010). Predictors and consequences of

sexual „hookups“ among college students: A short-term prospective
study. Archives of Sexual Behavior, 39(5), 1105-1119.

Fisher, M.L., Worth, K., Garcia, J.R. și Meredith, T. (2012). Feelings

of regret following
uncommitted sexual encounters in Canadian university students.
Culture, Health and Sexuality, 14(1), 45-57.

Garcia, J.R. și Reiber, C. (2008). Hook-up behavior: A

biopsychosodal perspective. Journal of Social, Evolutionary, and
Cultural Psychology, 2(4), 192.

Hamilton, L. și Armstrong, EÀ. (2009). Gendered sexuality in young

adulthood double binds and flawed options. Gender and Society,
23(5), 589-616.

Lehmiller, J.J., VanderDrift, L.E. și Kelly, J.R. (2011). Sex differences

in approaching friends with benefits relationships. Journal of Sex
Research, 48(2-3), 275-284.

Monto, MjA și Carey, A.G. (2014). A new standard of sexual

behavior? Are claims

associated with the „hookup culture“ supported by general social

survey data? Journal of Sex Research, 51,605-615.

MITUL #34

DACĂ AI 0 RELAȚIE, DAR TE SIMȚI

ATRAS DE ALTCINEVA, TREBUIE SĂ FIE

CEVA ÎN NEREGULĂ CU RELAȚIA TA

Undeva, cândva, cineva a făcut afirmația că, odată ce ești într-o

relație romantică, ar trebui să ai „mintea si corpul pme“ și toată
lumea a înghițit momeala cu tot cu undiță. A înghițit-o complet. Dar
ia gândește-te: mintea ta este o mașinărie rătăcitoare, de
neîmblânzit. Da, poți
de obicei să-ți controlezi acțiunile. Dar gândurile tale? Atunci când
dormi, mintea ta este ocupată, născocind povești uimitoare și
ciudate prin vise. Atunci când ești treaz și vezi o persoană sexy,
mintea se conectează automat și codifică ceea ce vezi ca fiind
plăcut, chiar erotic. Este aceasta o problemă? Un păcat? Un semn
că se întâmplă ceva teribil de îngrozitor cu relația ta?

Nu, este doar felul în care funcționează mintea omenească.

înclinațiile minții noastre către fantezie și senzualitate vor funcționa

pe pilot automat indiferent dacă suntem sau nu îndrăgostiți, logodiți
sau căsătoriți. Desigur, există grade diferite pentru oameni diferiți
și există unele diferențe de gen, dar fanteziile și atracția față de alte
persoane decât partenerul nostru sunt normale.

ATRACȚIA CĂTRE CINEVA DIN EXTERIOR ESTE NORMALĂ

Atracția ia multe forme si, desi.nu se acționează adesea pe baza ei,

devine încorporată în lumea fanteziilor noastre. Atunci când li s-a
administrat un chestionar anonim la 349 de studenți heterosexuali
(tineri și bătrâni), 98% dintre bărbați și 80% dintre femei
au menționat că au avut fantezii cu cineva care nu era partenerul lor
actual. Frecvența unor astfel de fantezii crește odată cu lungimea
relației intime curente, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, dar
corelează doar pentru femei cu faptul că au avut un număr mai mare
de parteneri anteriori, probabil pentru că femeile erau
mai susceptibile să aibă fantezii despre un partener anterior decât
bărbații (Hicks și Leitenberg, 2001).

Este usor de văzut de ce dorința fată de altcineva decât

în original, hook up. (N.t.)

partenerul poate să crească odată cu durata relației și nici măcar să
nu spună prea multe lucruri despre cât e de bună relația. Acesta
este efectul de obisnuire, iar oamenii încep să-și imagineze noi tipuri
de sex, cu un nou tip de partener, chiar dacă sunt îndrăgostiți și chiar
dacă nu au nicio intenție să rupă vreun legământ de monogamie pe
care e posibil să-l fi făcut. Este posibil, de asemenea, dacă
persoanele respective au avut mai multi parteneri, să fi fost
concentrate mai mult pe partea sexuală și să fi ignorat stimulii
suplimentari pe care i-au oferit noii parteneri de-a lungul timpului.
Vestea bună e că Hicks și Leitenberg (2001) nu au descoperit în
studiu nicio dovadă că fanteziile cu alții si atracția pentru alții
ar influenta cu ceva relația actuală.

Un studiu amplu, dar nerandomizat, realizat de Northrup și colab.

(2013) a constatat că există tot felul de atracții și fantezii cu alți
parteneri chiar și în rândul cuplurilor foarte fericite. De fapt, 61%
dintre femei și 90% dintre bărbații din studiu au spus că au avut
fantezii sexuale cu oameni pe care î-au întâlnit^ dar nu a
existat nicio corelație între aceste tipuri de fantezii și fericirea sau
nefericirea cuplului.

Cele mai multe cercetări indică faptul că bărbații au mai multe

fantezii si atracții exterioare decât femeile, fie

că este în timpul masturbării, fie că sunt gânduri aleatorii din timpul

zilei (Leitenberg și Henning, 1995). Un studiu le-a cerut studenților
să țină jurnale cu gândurile lor sexuale. Bărbații au scris 7,2 fantezii
pe zi, iar femeile și-au amintit 4,5. Acestea acopereau o varietate
largă de imagini și puteau fi cu privire la un partener, un anumit act
sau oameni la întâmplare, cum ar fi o persoană pe care au întâlnit-o
sau au văzut-o într-o poză. De remarcat că unele dintre aceste
fantezii e posibil să fi fost despre partenerii lor (Jones și Barlow,
1990).
CU CINE SUNT FANTEZIILE?

Asa cum am menționat mai devreme, femeile sunt întru câtva mai
susceptibile să aibă fantezii cu foști parteneri, dar dacă o persoană
nu are fantezii cu partenerul actual sau cu un fost, atunci cine-o
scoate din minți? Adevărul este că poate fi oricine: un tip drăguț pe
care l-a văzut în metrou, o fată atractivă din clasă, un actor sau o
actriță, im star porno sau absolut oricine altcineva pe care creierul și-
l poate aminti sau pe çare-1 poate inventa. în multe cazuri, însă,
este un prieten sau o cunoștință.

Prietenii de sex opus, subiectul multor comedii romantice, sunt,

aparent, și ei subiectul multor fantezii. Un studiu a constatat că trei
din patru persoane cred că pot să aibă prieteni de sex opus, opt
persoane din zece chiar au, dar șase din zece persoane recunosc
faptul că au simțit o anumită atracție sexuală pentru acești prieteni,
iar mai mult de jumătate spun că le-au spus prietenilor despre
această atracție (Halatsis și Christakis, 2009). Majoritatea prieteniilor
au supraviețuit acestei recunoașteri, dar, în câteva situații, cei doi fie
au schimbat natura prieteniei lor, fie au încheiat-o. în general, însă,
autorii au decis că aceste atracții între prieteni nu erau
„dezastruoase“.

Northrup și colab..au constatat, de asemenea, că prietenii și, ceea

ce este și mai interesant, prietenii partenerului erau obiectul obișnuit
al fanteziilor. De fapt, 45% dintre bărbați și 26% dintre femei au spus
că au fost atrași de prietenii partenerului lor. E posibil ca partenerilor
lor să li se pară surprinzător acest lucru. Atunci când au fost
întrebați, 86% dintre bărbați si 85% dintre femei au spus că nu au
crezut că vreunul dintre prietenii lor era subiect de fantezii tentante
pentru

partener. Pentru a ne oferi mai multe dovezi că fanteziile și acțiunile

nu sunt, însă, unul și același lucru, doar 17% dintre persoanele care
erau satisfăcute din punct de vedere sexual au spus că li se păreau
tentanți acești prieteni până într-acolo încât să treacă la acțiune în
viața reală.

STABILIREA LIMITELOR

Doar pentru că spunem noi că este normal să ai fantezii cu alte

persoane în afară de partenerul tău și că acest lucru nu constituie o
problemă în cadrul relației, nu înseamnă că și partenerul trebuie să
fie de acord. Partenerii au „reguli“ cu privire la felul în care este
exprimată atracția, iar fantezia nu este neapărat permisă. Un studiu
din New York Times Magazine (2000) a sondat opțiunile unui grup
aleatoriu de oameni și a constatat că 48% dintre respondenți nu
credeau că este în regulă să aibă fantezii că fac sex cu altcineva
decât partenerul lor, chiar dacă nu treceau la acțiune.

Să treci la acțiune pe baza acelor fantezii este un lucru complet

diferit (vezi Mitul #46 pentru mai multe lucruri despre înșelare), dar în
ceea ce privește fanteziile, adevărul e că acestea sunt destul de
perso- ' nale. Dacă tu crezi că fanteziile tale cu privire la
alte persoane i-ar răni sentimentele partenerului tău,
atunci păstrează-le pentru tine. Dacă partenerul începe să-ți spună
despre o persoană cu care el/ea are fantezii, iar acest lucru te
deranjează, exprimă-te și cere ca, în viitor, acest tip de informații să
nu mai fie împărtășite. între timp, e bine de știut că fanteziile sunt
obișnuite chiar și la cuplurile cele mai fericite și încearcă să nu le
analizezi prea mult.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Halatsis, P. și Christakis, N. (2009). The challenge of sexual

attraction within heterosexuals’ cross-sex friendship. Journal of
Social and Personal Relationships, 26(6-7), 6-7.

Hicks, T.V. și Leitenberg, H. (2001). Sexual fantasies about one’s

partner versus someone else: Gender differences in incidence and
frequency. Sage Famify Studies Abstracts, 23(4), 411-568.

Jones, J.C. și Barlow, D.H. (1990). Self reported frequency of sexùal

urges, fantasies and masturbatory fantasies, in heterosexual males
and females. Archives of Sexual Behavior, 19, 269-279.

Leitenberg, H. și Henning, K. (1995). Sexual fantasy. Psychological

Bulletin, 117,469-496. New York Times Magazine (2000). The way
we live now poll. New York Times Magazine (7

mai), p. 76.

Northrup, C., Schwartz, P. și Witte, J. (2013). The Normal Bar: the

surprising secrets of

happy couples and what they reveal about creating a new normal in
your relationship. Harmony/Random House Press, New York.

MITUL #35

MAJORITATEA FANTEZIILOR FEMININE SE ÎNVÂRT ÎN

JURUL UNEI POVEȘTI DE DRAGOSTE

O mare parte a viziunii cu privire la viața interioară a femeilor este

dedusă pornind de la viața lor exterioară, de la preferințele lor pentru
poveștile de dragoste din filme și romane. Și nu se poate nega faptul
că romanele de dragoste din seria Harlequin, care erau cândva
foarte populare, scrise pentru și de femei, erau materiale
ale fanteziei pure, în întregime despre iubire și pasiune romantică,
asa cum sunt si cele mai multe dintre comediile romantice (adesea
încadrate în categoria de filme pentru femei). Dar înțelegerea
universului fanteziilor femeilor nu este atât de simplă. Atunci când a
apărut trilogia erotică și excentrică Cincizeci de umbre aie lui Grey
(50 Shades of Grey) — și a devenit un fenomen de
marketing mondial —, au început să fie chestionate miturile
despre fantezia feminină.
PRIMELE TEORII CtJ PRIVIRE LA FANTEZIA FEMININĂ

O mare parte din scrierile timpurii despre viața interioară a femeii

provin de la primii cercetători ai sexualității de la mijlocul secolului al
XIX-lea. La început, textele despre fantezie se găseau în cărțile
medicale și proveneau din observațiile clinice făcute de bărbați
care interpretau greșit fanteziile pacientelor lor, ca trădând psihologia
feminină fundamentală, iar nu ca pe o simplă reflectare a vieților pe
care erau învățate la nivel social să le ducă. Femeile victoriene erau
educate de mamele lor să fie asexuale, „adecvate“ și subordonate
bărbaților, dar bărbații din domeniul medical care scriau despre ele
în acel moment credeau că lipsa de dorință sexuală intensă a
femeilor era ceva înnăscut. Masoch, un medic din secolul al XIX-lea,
a dat numele său la ceea ce el credea că este condiția naturală a
femeilor, „masochismul“ — plăcerea sexuală prin subordonare, chiar
durere. Sigmund Freud, un bărbat din aceeași generație, a devenit și
mai faimos, ca părinte al noului domeniu al psihanalizei. Scrierile lui
Freud au ghidat generații de psihanaliști. Și concluziile lui cu privire
la universul fanteziei femeilor erau profund influențate de concepțiile
victoriene despre femei de la mijlocul secolului al XEX-lea. Freud
(2010) se îndoia că femeile ar fi asexuate, dar credea în
pasivitatea feminină și, astfel, fantezia devenea o formă de a-și
bloca energia sexuală („refulare“) în loc să și-o exprime. Mai târziu în
viată, Freud chiar a scris că nu a înțeles deloc femeile — dar acest
lucru a fostja mult timp după ce lucrările sale au creat o imagine a
femeilor ca fiind pasive și nevrotice din punct de vedere sexual.

Discipolii lui Freud au dus mai departe această temă. Deutsch

(1944) a înregistrat fanteziile de viol și prostituție

ale pacientelor sale ca fiind parte a refulării sexuale; sau ca fiind im

fel de repetiție pentru a-și permite să se exprime sexual în viața
reală. Un psiholog celebru din aceeași perioadă, Maslow (1942) a
invocat tema conformismului social al femeilor fată de rolurile
suhmisive si a susținut că
femeile mai „dominante“ (care, în mod evident, nu erau în acord cu
propria lor natură) foloseau fanteziile sexuale pentru a le ajuta să
„cedeze“ și, făcând acest lucru, să devină capabile să se bucure de
raportul sexual.

Acest tip de gândire a rămas relativ standard timp de câteva decenii,

până în anii 1970, chiar și când mișcarea feministă începuse să
chestioneze aceste stereotipuri învechite. Hariton și Singer (1974)
au făcut rezumatul literaturii de la momentul respectiv și au ajuns la
concluzia că fanteziile sexuale reflectau natura
fundamental masochistă a femeilor, precum și inhibiția lor sexuală.

SCRIERILE ULTERIOARE DESPRE

FANTEZIA FEMININĂ

Pe măsură ce valorile sociale și obiceiurile s-au liberalizat și femeile

au devenit mai deschise din punct de vedere sexual, jurnaliștii și
oamenii de știință au început să studieze și să chestioneze aceste
prescrieri și constrângeri sexuale. Persoanele care aderau la
feminism și la un nonconformism sexual au sfidat valorile actuale
care le prescriau femeilor dorința sexuală numai în
contextul căsătoriei sau al unor relații de angajament, ca nu
cumva să aibă de suferit reputația femeii — iar scrierile cu privire la
toate aspectele sexualității femeilor s-au înmulțit. Cercetătorii au
început să accepte că este normal pentru femei să aibă fantezii.
Studiile au fost diferite, dar până la sfârșitul anilor 1970 estimarea
din cercetări era că între

88% si 99% dintre femei, atât căsătorite, cât si necăsă-torite, au avut

fantezii sexuale în ultimul an (Brown și Hait, 1977; Crepault et aZ.,
1977).

Savanții au început să presupună și ei că e posibil ca femeile

modeme să aibă alte fantezii sexuale, deoarece aveau vieți sexuale
diferite. Desigur, femeile cu experiențe mai dese și mai variate au
declarat că au fantezii sexuale mai diverse (Pelletier și Herold,
1988) și mai puține sentimente de vinovăție (Moreault și Follingstad,
1978). Harris și colab. (1980) au avut constatări compatibile cu
acestea; ei au constatat că femeile care declarau fantezii sexuale
detaliate au indicat și niveluri mai mari de excitare si o mai mare
ușurință de a deveni

excitate.

Pe măsură ce continuă să apară lucrări ale mișcării postfeministe,

cercetările cu privire la fanteziile femeilor au investigat nu numai
existența acestor fantezii (atât în stare de veghe, cât și în vise), ci și
impactul acestora. Hariton (1973) a constatat că faptul de a avea
fantezii sexuale în timp ce se angajează în raporturi sexuale maritale
nu a indicat dezadaptări maritale. De fapt, Kelly (1978) a Constatat
că fantezia îmbunătățea stimularea sexuală în căsniciile pe care le-a
studiat ea. Frecvența fanteziilor sexuale era și ea corelată pozitiv cu
excitarea. Davidson și Hoffman (1986, p. 203) au constatat
că femeile incluse în cercetare care erau cèle mai satisfăcute din
punct de vedere sexual aveau fantezii sexuale cu partenerii lor
actuali.

DESPRE CE SUNT FANTEZIILE FEMEILOR?

Anii 1970 au adus o fascinație debordantă cu privire la sexualitatea

feminină, iar unele cărți, scrise mai

curând de cercetători neprofesioniști decât de sexologi instruiti, au

captat imaginația publicului. Nancy Friday, o jurnalistă, a scris o
carte foarte populară, Fantasmele erotice ale femeilor (1973/2008),
care enumeră, pagină după pagină, relatări detaliate ale fanteziilor
femeilor, care includeau actul sexual cu un străin, sex în fața
unor spectatori, să fie dominatoare, să fie violate, să facă sex în
calitate de prostituată, precum și să facă sex cu un băiat, cu un
bărbat afro-american, cu o femeie, un animal si cu altcineva în afară
de soțul lor. Mai târziu, un alt jurnalist a realizat un studiu pentru o
revistă de audiență generală și a constatat că femeile mai
tinere erau mai susceptibile să aibă fantezii cu partenerul de sex
actual sau cu o persoană celebră, în timp ce femeile mai în vârstă
erau mai susceptibile să aibă fantezii în care întrețin raporturi
sexuale cu o cunoștință, un străin sau un animal (Wolfe, 1981, p.
372).

în timpul acestei perioade au apărut și studii mai științifice. Un studiu

amplu cu privire la orgasmul feminin a constatat că „40% dintre
femeile care au fantezii sexuale au fantezii care implică, de obicei,
un partener de sex care nu este soțul“ (Fisher 1973, p. 213). Fisher
a declarat că cele mai frecvente (și, de obicei, cele mai preferate
dintre fantezii) erau retrăirea unei experiențe din trecutul lor (alta
decât prima experiență sexuală), vizualizarea mai multor poziții
sexuale, să se gândească la actualul partener sexual, să facă sex
într-o cameră din propria casă, alta în afară de dormitor, să facă sex
cu un partener nou, să aibă o aventură extra-conjugală, să facă sex
cu cineva care era mai romantic sau mai afectuos decât partenerul
actual și să facă sex pe o dușumea mochetată (cine știe de unde-o fi
venit această?). Fantezia de a fi dominate de o cunoștință și fortate
să facă sex nu a fost atât de frecventă, dar a fost preferata femeilor
care au menționat-o. Dacă ar fi fost

combinate categoriile „partener nou de sex“ și „aventură

extraconjugală“, sexul cu altcineva în afară de partener ar fi fost cea
mai obișnuită dintre toate fanteziile. Iată, deci, cum stau lucrurile cu
toate fanteziile feminine care sunt despre iubire.

Este interesant cât de frecvent a apărut dorința pentru un partener

„tabu“ în studiile mai recente cu privire la fanteziile sexuale.
Davidson și Hoffman (1986) vorbesc despre studii care au constatat
că femeile și bărbații erau la fel de susceptibili să aibă fantezii
despre „fructul interzis“, iar femeile erau mai susceptibile
decât bărbații să se simtă vinovate pentru aceste fantezii.
ÎN CE FEL SUNT DIFERITE FANTEZIILE FEMEILOR DE CELE ALE
BĂRBAȚILOR?

Acest lucru nu înseamnă că femeile simt lipsite de atașament în

fanteziile lor sau că fanteziile bărbaților și ale femeilor simt în
întregime identice. Multi savanți au constatat că fanteziile sexuale
ale femeilor sunt, în comparație cu cele masculine, mai susceptibile
să conțină emoții și să folosească un partener
cunoscut, desfășurându-se într-im cadru elaborat mai în
detaliu (Barclay, 1973; Gagnon și Simon, 1973; Hass, 1979; Wilson
și Lang, 1981; Wilson, 1987). Deși un studiu recent a constatat că
fantezia favorită a majorității bărbaților heterosexuali este cu soția
sau partenera făcându-le diverse lucruri (Northrup etal., 2013),
despre fanteziile sexuale ale femeilor se spune, în general, că includ
mai multă afecțiune și mai mult angajament între parteneri (Kelley,
1983; Piyzbyla etal., 1983) și că este mai probabil să exprime emoții
mai tandre și mai profunde (Hessellund, 1976). S-a constatat, de
asemenea,

că fanteziile sexuale feminine implică sexul mai mult la nivel

abstract, în timp ce conținutul sexual masculin conține mai multe
scene sexuale explicite și detaliate, deși cel mai adesea cu un
context mai puțin detaliat • (Brickman, 1978). Așa cum e de așteptat
în conformitate cu tiparele sexuale din viața reală, femeile era
mai probabil să-și imagineze că erau dorite și că primeau atenție
sexuală, în timp ce bărbații era mai probabil să se vadă ca fiind
agresorul sexual care preia comanda față de persoana pe care o
dorește din punct de vedere sexual (Barclay, 1973; Iwawaki și
Wilson, 1983; Knafo și Jaffe, 1984; Mednick, 1977; Wilson și Lang,
1981). O diferență mai netă este găsită de Dayidson și
Hoffman (1986, pp. 540-541); doar 12% dintre bărbați, dar
43% dintre femei au spus că nu schimbă niciodată partenerii în
timpul unei fantezii sexuale. Imaginarea faptului de a fi forțat sau
obligat să ia parte la un act sexual a fost un lucru obișnuit pentru
ambele sexe, dar mai mult pentru femei (Sue, 1979; Knafo si Jaffe,
1984; Ellis si Symons, 1990, pp. 528-529).
O altă constatare interesantă a studiului realizat de Ellis și Symons
arată că pentru femei era de două ori mai probabil decât pentru
bărbați să se concentreze asupra propriului răspuns fizic și
emoțional în cadrul fanteziei și mult mai probabil să declare că
atingerea era o parte importantă a vizualizării lor. De asemenea,
pentru ele era de mai mult de două ori mai probabil să
se concentreze pe caracteristicile personale sau emoționale ale
partenerului din fanteziile lor, mai probabil să declare că partenerul
lor imaginar era capabil în mod unic să le excite și de două ori mai
probabil să aibă o fantezie cu cineva cu care avuseseră anterior o
relație.

Per ansamblu, femeilor le păsa mai mult de starea de spirit și de

ambianța din fantezia lor, aveau mai multe secvențe de mângâieri
negenitale și, cel mai adesea,

exista o evoluție lentă către activitatea sexuală, în timp ce bărbații

inițiau activitatea sexuală aproape imediat (pp. 541-542)’.

CÂND AU FEMEILE FANTEZII?

Deși e posibil să ne imaginăm că o femeie singură are fantezii

pentru că nu are un partener sau pentru că partenerul ei este
departe, adevărul e că femeile au, adesea, fantezii în timp ce fac sex
cu un partener. Există, desigur, o diferență între fanteziile pe care le
au femeile atunci când sunt singure și cele care apar atunci când fac
sex cu un partener. Fisher (1973) a constatat că majoritatea femeilor
intervievate (75%) au declarat că au fantezii în timpul actului sexual.
în mod similar, Crepault a constatat că 28% dintre femeile din
studiul său foloseau fanteziile sexuale pentru a grăbi orgasmul, iar
53% au declarat că foloseau fanteziile sexuale în „partea de început
a actului sexual“ (apud Davidson și Hoffman, 1986, p. 2002).
Aceasta înseamnă că uneori, atunci când o femeie întreține un
raport sexual, corpul ei este prezent, dar psihicul este departe.
BINE, DAR CUM RĂMÂNE CU SUPUNEREA FEMININĂ?

Am început să vorbim despre acest mit invocând discuția despre

supunerea sexuală feminină victoriană. Este aceasta atât de
îndepărtată? în realitate, există, cu siguranță, foarte mult dovezi ale
unor fantezii submi-siune. Pelletier și Herold (1988) au constatat că
51%

din eșantionul lor de femei au declarat fantezii conform cărora sunt

forțate să se supună din punct de vedere sexual, iar Knafo și Jaffe
(1984) au remarcat că fantezia pe care femeile declară că o au cel
meii adesea în timpul actului sexual a fost următoarea: „îmi imaginez
că sunt obligată sau forțată să mă predau“. Talbot și colab. (1980) au
constatat, de asemenea, că „să fie obligate sau forțate să se predea
din punct de vedere sexual“ a fost a doua cea mai folosită fantezie
sexuală a respondentelor din timpul diferitelor activități sexuale,
inclusiv din timpul raportului sexual.

Un studiu recent cu privire la fanteziile feminine referitoare la viol au

aruncat mai multă lumină asupra acestui tip de fantezii; 62% din
eșantionul mare de femei de la facultate (355) au spus că au avut
fantezii în care fie au fost forțate să facă sex de către un bărbat,
fie au fost forțate să facă sex de către o femeie sau au fost supuse
altor acte sexuale forțate. Aproximativ 20% din acest grup aveau
această fantezie destul de des — cel puțin o dată sau de mai multe
ori pe săptămână (Bivona etal., 2012, p. 1111).

Acest lucru pare să fie ceva ce i-ar face mândri pe Masoch sau
Freud (ar putea să simtă că le confirmă modelele cu privire la
sexualitatea feminină), dar datele indică faptul că aceste sentimente
de supunere sunt o parte a paletei imaginative a femeilor sigure din
punct de vedere sexual și care consideră că „sexul este o experiență
pozitivă“, care e mai puțin probabil să trăiască sentimente de
vinovăție și mai probabil să încerce o diversitate de experiențe
sexuale (Strassberg și Lockerd, 1998; Pelletier și Herold, 1988). în
timp ce unele dintre aceste fantezii provin, cu siguranță, de la femei
cu povești sexuale mai dificile, cele mai multe nu au o bază în
experiența reală. Multe dintre fanteziile despre viol corelează celmai
mult cu deschiderea către

fantezie decât cu vreun tip de dorință patologică sau

reală pentru astfel de experiențe. Mai mult decât atât,

fanteziile relatate nu aveau nimic din violenta reală care }

s-ar întâmpla în timpul unui viol real. Aceste fantezii nu permit lucruri
neplăcute, care ar apărea într-un viol real, și, foarte important, toată
acțiunea este controlată de femeie — este, până la urmă, imaginația
ei (Bivona et al., 2012, p. 1111; Bivona și Critelli, 2009; Kanin,
1982; Shanor, 1974).

Unele femei au, în schimb, fantezii dominatoare.

Spre deosebire de fanteziile dominatoare ale bărbaților, fanteziile

femeilor au loc pentru romantism, precum și pentru plăcerea și
emoțiile partenerului, și au tendința să implice mai mult de un singur
partener. Fanteziile dominatoare ale bărbaților impbcau mai mult
propria persoană și obiectuabzau mai mult persoana-țintă.

Byers (1996) credea că faptul că femeia se concentrează pe

plăcerea partenerului e posibil să apară deoarece în viața reală se
încurajează (chiar se dictează) ca femeile să aibă grijă de bărbați.
Unii cercetători ai fanteziilor femeilor au lansat ipoteza că, având în
vedere că până de curând a fost imposibil pentru femei să fie „bbere“
din punct de vedere sexual în lumea reală (iar acest luciii
se întâmplă doar în anumite țări, anumite clase sociale și anumite
rebgii), acest „tărâm al fanteziei poate fi o sferă personală și sigură
în care femeile pot să experimenteze dorința si plăcerea, fără niciun
pericol“ (Zurbriggen si Yost, 2004, p. 289).

STAI! DESPRE CE SUNT FANTEZIILE FEMEILOR?

Pe scurt, fanteziile feminine sunt compbcate, exploratoare și
nicidecum numai despre iubire. Noi

credem că este important să ne amintim că fanteziile sexuelle nu

sunt decât atât: hoinărelile psihicului pentru a explora teritorii erotice
și a le modela în conformitate cu nevoile momentului, fără să le
testeze vreodată în viața reală. O fantezie în care respectiva
femeie este răpită de șeicul Arabiei poate fi erotică, deoarece nu
trebuie să ia în calcul mirosul unui bărbat care locuiește în deșert, pe
o cămilă, problemele privind limba, disprețul pe care un astfel de
bărbat ar putea să-l aibă față de o femeie liberă din punct de vedere
sexual sau față de o femeie care nu e soția sa, riscul fizic al unei
astfel de întâlniri sau faptul că persoana care își imaginează acest
episod nu și-ar permite niciodată să fie cu un astfel de bărbat sau în
acel deșert. Poate să fie doar divertisment erotic, și nu o expunere a
celor mai profunde dorințe.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Barclay, A.M. (1973). Sexual fantasies in men and women. Medical

Aspects of Human Sexuality, 7,205-216.

Bivona, J.M. și Critelli, J.W. (2009). Hie nature of women’s rape

fantasies: An analysis of prevalence, frequency, and contents.
Journal of Sex Research, 46,33-45.

Bivona, J.M., Critelli, J.W. și Clark, MJ. (2012). Women’s rape

fantasies: An empirical evaluation of the major explanations.
Archives of Sexual Behavior, 41(5), 1107-1119.

Brickman, J.R.R. (1978). Erotica: Sex differences in stimulus

preferences and fantasy content. Teză de doctorat, University of
Manitoba.

Brown, JJ. și Hart, D.H. (1977). Correlates of females’ sexual

fantasies. Perceptual and Motor Skills, 45,819-825.
Byers, E.S. (1996). How well does the traditional sexual script
explain sexual coercion?

Review of a program of research. Journal of Psychology and Human

Sexuality, 8, 7-25.

Crepault, C., Abraham, G., Porto, R. și Couture, M. (1977). Erotic

imagery in women, în Genune, R. și Wheeler C. (eds) Progress in
Sexology. Plenum, New York, pp. 267-283.

Davidson, J.K. Sr. și Hoffman, L.E. (1986). Sexual fantasies and

sexual satisfaction: An empirical analysis of erotic thought. Journal of
Sex Research, 22(2), 184-205.

Deutsch, H. (1944). The Psychology of Women. Greene and

Stratton, New York.

Ellis, B J. și Symons, D. (1990). Sex differences in sexual fantasy:

An evolutionary

psychological approach. Journal of Sex Research, 27(4), 527-555.

Fisher, S. (1973). The Female Orgasm. Basic Books, New York.

Freud, S. (2010). Scriitorul și activitatea fantasmatică. în Opere

esențiale, voi. 10, Ed. Trei, București.

Friday, N. (1973). My Secret Garden. Simon and Schuster, New

York. Traducere în limba română: Fantasmele secrete ale femeilor,
Ed. Tîei, București, 2008.

Gagnon, J.H. și Simon, W. (1973). Sexual Conduct. Aldine, Chicago.

Hass, A. (1979). Teenage Sexuality. Macmillan, New York.

Hariton, E.B. (1973). Women’s fantasies during sexual intercourse

with their husbands:
A normative study with tests of personality and theoretical modes.
Dissertation Abstracts International, 33, 3917B. (University
Microfilms No. 73-02,839)

Hariton, E.B. și Singer, J.L. (1974). Women’s fantasies during sexual

intercourse:

Normative and theoretical implications. Journal of Consulting and

Clinical Psychology, 42,313-322.

Harris, R., Yulis, S. și Lacoste, D. (1980). Relationships among

sexual arousability, imagery ability, and introversion-extraversion.
Journal of Sex Research,. 16,72-87.

Hessellund, H. (1976). Masturbation and sexual fantasies in married

couples. Archives of Sexual Behavior, 5,133-147.

Iwawaki, S. și Wilson, G.D. (1983). Sex fantasies in Japan.

Personality and Individual Differences, 4,543-545.

Kanin, EJ. (1982). Female rape fantasies: A victimization study.

Victimology: An International Journal, 7,114-121.

Kelley, K. (1983). Sexual fantasy and attitudes as functions ofsex of

subject and content of erotica. Imagination, Cognition, and
Personality, 4,339-347.

Kelly, LAS. (1978). imagining ability, marital adjustment, and erotic

fantasy during sexual relations in married men and women.
Dissertation Abstracts International, 39, 1457B-1458B. (University
Microfilms No. 78-15,595)

Knafo, D. și Jaffe, Y. (1984). Sexual fantasizing in males and

females. Journal of Research in Personality, 18,451-462.

Maslow, AH. (1942). Self-esteem and sexuality in women. Journal of

Social Psychology, 16, 259-264.
Mednick, RA (1977). Gender specific variances in sexual fantasy.
Journal of Personality Assessment, 41,-248-254.

Moreault, D. și Follingstad, D.R. (1978). Sexual fantasies of females

as a function of sex

guilt and experimental response cues. Journal of Consulting and

Clinical Psychology, 46,1385-1393.

Northrup, C., Schwartz, P. și Witte, J. (2013). The Normal Bar: The

surprising secrets of

happy couples and what they reveal about creating a new normal
inyour relationship. Harmony/Random House Press, New York.

Pelletier, LA și Herold, E.S. (1988). The relationship of age, sex guilt

and sexual

. experience with female sexual fantasies. Journal of Sex Research,

24,250-256.

Pryzbyla, D.PJ., Bryne, D. și Kelley, K. (1983). The role of imagery in

sexual behavior. In Sheikh, AA (ed.) Imagery: Current Theory,
Research, and Application. Wiley, New York, pp. 436-467.

Shanor, K.I.N. (1974). Social variables of women’s sexual fantasies.

Dissertation Abstracts International, 35, 532B. (University Microfilms
No. 74-14,319)

Strassberg, D.S. și Lockerd, L.K. (1998). Force in women’s sexual

fantasies. Archives of Sexual Behavior, 27,403-414.

Sue, D. (1979). Erotic fantasies of college students during coitus.

Journal of Sex Reséarch,

15,299-305.
Talbot, R.M.R., Beech, H.R. și Vaughan, M. (1980). A normative
appraisal of erotic

fantasies in women. British Journal of Social and Clinical

Psychology, 19 (1), 81-83.

Wilson, G.D (1987). Male-female differences and sexual activity,

enjoyment, and fantasies. Personality and Individual Differences,
8,125-127.

Wilson, G.D. și Lang, RJ. (1981). Sex differences in sexual fantasy.

Personality and Individual Differences, 2, 343-346.

Wolfe, L. (1981). Ihe Cosmo Report. Arbor House, New York.

Zurbriggen, E.L. și Yost, M.R. (2004). Power, desire, and pleasure in

sexual fantasies. Journal of Sex Research, 41(3), 288-300.

MITUL #36

BĂRBAȚII ÎNȘALĂ, FEMEILE RAREORI FAC ACEST LUCRU

De unde-o fi venit această idee? Probabil din faptul că, în decursul

istoriei, dacă o femeie înșela, atunci era o femeie moartă. Putea fi
ucisă cu pietre, îngropată de vie sau împușcată — fără teamă de
urmări (mai mult sau mai puțin). Așadar, în ceea ce privește
instinctul de supraviețuire, o femeie care-și suprimă
dorințele sexuale, în general, și în afara căsătoriei, în
particular, poate să trăiască o viață mai lungă.

După aceea este, desigur, mitologia care a însoțit constrângerea prin

teroare a femeilor pentru a fi monogame. Unele religii au transformat
interesul sexual feminin în ceva patologic, catalogându-1 ca
anormal. Gândeste-te cum a fost văzută Eva ca
fiind seducătoarea diabolică ce i-a distrus puritatea lui Adam (și a
provocat alungarea lor din grădina Edenului), dând curs ispitei
diavolului în chip de șarpe și acceptând mărul rușinii și al vinovăției.
Cu toate acestea, Vechiul Testament are câteva scene
romantice minunate, atât cu bărbați, cât și cu femei care se doresc și
se iubesc unul pe celălalt. Noul Testament, pe de altă parte, o
venerează pe Maria, o femeie care era virgină și care putea să
rămână virgină chiar și atunci când era însărcinată.

Teologia s-a schimbat întru câtva de-a lungul secolelor, dar imaginea
femeilor ca fiind modeste și pure din punct de vedere sexual, făcând
sex nu datorită dorinței trupești, ci a celei de a avea copii, pare să fi
rămas, cel puțin într-un anumit grad. Bărbații au fost văzuți

întotdeauna ca fiind mult mai puțin de încredere din punct de vedere

sexual și emoțional.

Dar relatările istoriei, precum și studiile contemporane ne arată un alt

tablou. Deși este adevărat că bărbații se abat destul de frecvent de
la jurămintele de monogamie (o parte aproape universală a
ceremoniei de căsătorie, cel puțin în Occident), nici soțiile nu sunt
întotdeauna doar victime ale infidelității. Ele sunt, mult mai des decât
ne dăm noi seama, niste aventuriere sexuale.

DEZAPROBĂM INFIDELITATEA

Deși majoritatea culturilor au parcurs un drum lung de la zilele în

care se omorau femei cu pietre din cauză că-si înșelau soții, acest
lucru nu înseamnă că cele mai multe culturi aprobă infidelitatea.
Majoritatea studiilor arată că 80% sau mai mult dintre femei și
bărbați cred că „întotdeauna“ sau „aproape întotdeauna“ este greșit
ca o persoană căsătorită să facă sex cu altcineva în afară
de partenerul său (de exemplu, Smith, 1994).

De fapt, deși există diferențe în culturi diferite, se pare că nimeni nu

este în întregime de acord cu infidelitatea. Asociația Mondială de
Studiu al Valorilor (The World Values Survey Association, 2000) a
ordonat 47 de țări din punctul de vedere al sentimentelor lor față de
nonmonogamie, folosind o scală de cinci puncte, în care unu arăta
că este inacceptabilă, iar cinci că este acceptabilă. Puține țări s-au
situat la nivelul cinci. Chiar și țări liberale, cum este Olanda, au
înregistrat scoruri mai apropiate de doi decât de cinci, ceea ce era
similar cu scorurile obținute în Belgia, Canada, Germania, Japonia și
Rusia (Lammers et al., 2011, p. 1195).

Șl, CU TOATE ACESTEA, ÎNȘELĂM

în cea mai mare parte, nu suntem de acord cu înșelatul și, cu toate

acestea, majoritatea studiilor arată că aceasta se întâmplă destul de
frecvent. Un studiu realizat pe 506 bărbați și 412 femei care au spus
că sunt într-o relație monogamă a arătat că destul de multi dintre ei
aveau o definiție ciudată a monogamiei — 23% . dintre bărbați și
19% dintre femei au recunoscut că au înșelat de când erau în
actuala relație (Mark et al., 2011, p. 971). Alte date obținute de-a
lungul anilor par să sprijine aceste constatări. Studiile naționale cu
privire la infidelitatea în relațiile heterosexuale, care au
folosit eșantioane aleatorii, arată că aproximativ 20-33% dintre
bărbați și 10-25% dintre femei s-au angajat în relații sexuale
„exterioare“ cel puțin o dată în viață lor (Kinsey et al., 1948,1953;
Laumann et al., 1994).

Unii savanți cred că aceste cifre sunt, de fapt, scăzute, deoarece

oamenilor le este inconfortabil să spună adevărul cu privire la
activitățile lor din afara relațiilor. Amintește-ți că o majoritate
copleșitoare de bărbați și femei dezaprobă înșelarea — acest lucru
va încuraja, cu siguranță, neraportarea infidelităților.

Studiile de la începutul și de la mijlocul anilor 1990 pe care le-am

citat arătau că bărbații erau mai susceptibili să fie necredincioși
decât femeile (Wiederman, 1997), dar cercetările mai recente arată
că diferența de gen în ceea ce privește infidelitatea s-a îngustat
(Barta și Kiene, 2005; Burdette etal., 2007). De fapt, atunci
când sunt investigate alte comportamente sexuale în afara raportului
sexual (sărutul, mângâierile și aventurile afective extramaritale),
diferența în ceea ce privește sexualitatea extraconjugală dintre
bărbați și femei

dispare complet (Allen et al., 2005; Treas și Giesen, 2000). Este

greu de știut dacă studiile anterioare erau incorecte, dacă s-a
schimbat în mod substanțial comportamentul femeilor sau dacă s-a
schimbat dorința lor de a fi sincere cu privire la infidelitate * dar este
clar că datele din cercetări care au o vechime de 15 sau 20 de ani
arată un comportament sexual mai tradițional decât studiile mai
recente.

CARE SUNT CAUZELE INFIDELITĂȚII?

în articolul despre simularea orgasmului (vezi Mitul #21) am citat din

comedia romantică din 1989 Când Harry a întâlnit-o pe Sally, și cum
acesta a rămas unul dintre filmele noastre preferate și după 25
de ani, vom cita din el din nou. Hariy și prietenul său cel mai bun
Jess sunt la un meci de fotbal american, discutând despre faptul că
soția lui Hariy tocmai l-a anunțat că-1 părăsește pentru un bărbat de
la ea de la birou. Jess este plin de înțelegere față de el, dar
încearcă să fie logic:

JESS: Căsătoriile nu se desfac din cauza infidelității.

Aceasta este doar un simptom care arată că altceva este în

neregulă.

HARRY: Serios? Ei bine, acest „simptom“ face sex cu soția mea.

Din nefericire pentru Hany, prietenul lui are dreptate — infidelitatea

este, adesea, un semn că se întâmplă altceva, fie în interiorul
relației, fie cu unul dintre parteneri.

PROBLEMELE DE RELAȚIE
Nefericirea din relații și conflictele cu privire la atitudinile și valorile
sexuale sunt motive deosebit de puternice pentru femei. Cercetările
arată clar că satisfacția

sexuală a femeilor este afectată de calitatea relației mai

mult decât pare să-i afecteze pe bărbați, iar femeile sunt mai
susceptibile decât bărbații să facă sex în afara relației, fie din cauza
problemelor de relație, fie a celor sexuale care provin din
incompatibilitățile din cuplu (Mark et al., 2011; Byers, 2001;
Dennerstein étal., 2005; McCabe și Cobain, 1998; Ellison, 2001;
Nicholls, 2008).

Starea civilă este un aspect care influențează comportamentul

femeilor. Pentru bărbați nu pare să conteze dacă locuiesc împreună
sau dacă sunt căsătoriți, dar femeile căsătorite sunt mai puțin
susceptibile să spună că au fost necredincioase decât femeile care
coabitează cu un partener sau își dau întâlnire cu el (Mark et al.,
2011). Probabil că nivelul de infidelitate al femeilor este legat mai
mult de angajament sau de calitatea relației și mai puțin de dorința
de aventură (Preveti și Amato, 2004). Se pare că există câteva
cercetări care validează această idee (Spanier și Margolis, 1983;
Mattingly et al., 2011), dar, ca să fim sincere (deși e derutant), alte
studii au constatat că sexul extraconjugal este legat inevitabil de
fericirea conjugală sau chiar de calitatea sexului conjugal (Choi
et al., 1994).

PERSONALITATEA Șl DISPOZIȚIA AFECTIVĂ

Unele cercetări au renunțat complet la gen ca predictor al

nonmonogamiei și s-au concentrat pe tipurile de

personalitate. Un grup de cercetători a investigat nivelul

comportamentului impulsiv sau neinhibat al oamenilor și a constatat
că acesta este un bun predictor pentru infidelitatea atât a bărbaților,
cât si a femeilor. Aceasta a avut o corelație cu tendința de a face sex
ocazional (Bancroft et al., 2004; Carpenter et al., 2008) și de a-și
asuma riscuri sexuale (Turchik și Garske, 2009). Chiar și situațiile
care influențează dispoziția pot fi predictori. Mai multe studii au
constatat că o minoritate semnificativă de bărbați si

femei trăiesc un interes sau un răspuns sexual crescut atunci când

se simt „pesimiști“ sau, dimpotrivă, atunci când se simt „invulnerabili
și puternici“ (Bancroft et al., 2003; Lykins et al., 2006; Mark et al.,
2011).

DOMINAREA Șl PUTEREA

Cu cât mai puternică se simte o persoană, cu atât mai mult e

probabil ca ea să creadă că poate să gestioneze sexualitatea
extraconjugală și chiar să creadă că merită acest tip de plăcere
suplimentară. Acest lucru pare să fie adevărat atât pentru femei, cât
și pentru bărbați. Constatările unui studiu realizat pe 1500 de bărbați
și de femei de carieră sugerează, de exemplu, că, atunci
când puterea este dezechilibrată din punct de vedere cultural între
femei și bărbați, bărbații vor fi mai nonmonogami decât femeile. Dar
în situațiile în care femeile au același
volum de putere într-o relație și într-o cultură care le permite să
acționeze fără să sufere consecințe mai drastice decât bărbații,
atunci ele vor fi exact la fel de nonmonogame ca bărbații (Lammers
et al., 2011).

O poziție de putere sau sentimentul puterii personale crește

probabilitatea ca persoana respectivă să abordeze o țintă atractivă
(Wîlkey, 2011) și crește optimismul

persoanei cu privire la șansele de a avea succes din punct de

vedere sexual și romantic față de persoanele pe care le abordează
(Kunstman și Mâner, 2011; Lemer, 2011; Gonzaga etal., 2008).
Acest tip de persoane, fie ele femei sau bărbați, chiar e posibil să-și
crească propria atractivitate datorită atitudinii de încredere,
incluzând contactul vizual direct și apropierea de persoana de
care sunt interesate (Friedman et al., 1988; Lammers etal., 2011).
Sau, altfel spus, dacă oamenii cred că e probabil să obțină ceea ce
vor, e posibil să aibă mai mult curaj să meargă și să ia acel lucru —
și să aibă succes, ceea ce e posibil să încurajeze și mai multe
incursiuni sexuale. Cercetătorii care cred că încrederea în sine și în
puterea personală prezice infidelitatea se așteaptă că femeile
vor exercita cinând la fel de multe alegeri nonmonogame câte
exercită și bărbații (Buller, 2005; Eagly și Wood, 1999; Smuts, 1992;
Wood și Eagly, 2007; Lammers et al., 2011).

OCAZIILE FAVORABILE

Lumea obișnuia să facă glume cu privire la infidelitatea feminină,

care se terminau cu ideea că un copil al unei gospodine seamănă
foarte mult cu „lăptarul“. Aceasta era pe vremea în care laptele chiar
era livrat la usa celor mai multe cămine — si, de asemenea,
în vremea în care singurul bărbat pe care era probabil să-l vadă
gospodina era lăptarul. Bărbații aveau mult mai multe ocazii să
însele, cum ar fi în călătoriile de afaceri — de unde și vechea glumă
despre stewardesele care-i întrebau pe oamenii de afaceri care
călătoreau: „Ce-ați dori: cafea, ceai sau pe mine?“. Ocaziile joacă, în
mod sigur, un rol în aventurile extraconjugale, dar

este foarte greu de măsurat cât de mare este acesta, iar cercetările
au ajuns la o diversitate de concluzii.

Cercetătorii au măsurat ocaziile urmărind serviciul și veniturile. Unii

(Atkins et al., 2001) au constatat o corelație pozitivă între infidelitate
și ocazia care le-a permis să facă acest lucru, dar alții (Liu, 2000)
au constatat că acest fapt era adevărat doar pentru
bărbați. Cercetările au arătat că locul de muncă pare să ofere celé
mai multe ocazii favorabile pentru a înșela — un studiu realizat de
Wiggins și Lederer (1984) a constatat că, dintre cei care au înșelat,
jumătate au făcut-o cu im coleg de serviciu, iar un studiu realizat de
Treas și Geison (2000) a constatat că oportunitățile de la locul de
muncă au crescut probabilitatea de infidelitate (Blow și Hartnett,
2005).

AVENTURI AFECTIVE

Emoțiile pot da un impuls infidelității chiar și atunci când, inițial, nu

este prezentă nicio dorință și relația în discuție a început ca o
prietenie. Nu é nicio îndoială că femeile sunt diferite fată de bărbați
în sensul că e mai probabil ca ele să dezvolte o dorință pornind de
la apropierea emoțională fără o atracție inițială, în timp ce pentru
majoritatea bărbaților cea care apare mai întâi este atracția (Glass și
Staeheli, 2004; Neuman, 2009; Pittman, 1990; Spring si Spring,
1997).

în anumite cazuri, aceste relații se transformă în ceea ce a devenit

cunoscut ca „angajamente afective“ — o prietenie care începe
treptat, dar devine la fel de intensă ca o relație sexuală, chiar dacă
nu presupune și sexul propriu-zis. Allen și Rhodes (2007) explică
faptul că aceste „aventuri“ afective indică cel mai adesea
probleme în relația principală, deoarece unul dintre parteneri caută
ceva ce nu-i este oferit de către celălalt. De exemplu, într-un studiu
realizat pe 345 de studenți și 115 persoane care nu urmau studii și
care aveau relații intense si emotionale în afara relației
curente, majoritatea și-au exprimat dezamăgirea față de nivelul de
intimitate din relația primară (p. 51).

Unele studii au constatat că intemetul oferă, în special pentru femei,

o cale de a se angaja în aceste tipuri de aventuri afective. Studiile
care au urmărit comportamentul nonmonogam pe internet au
observat diferențe de gen: femeile au tendința să flirteze mai mult și
să insufle mai multe emoții (Whitty, 2003, 2004).

Au fost multe dezbateri dacă aceste tipuri de aventuri — cele care

presupun conectare emoțională, flirtare și, posibil, comportamente
sexuale intermediate de internet sau telefon, dar fără atingere
interpersonală — chiar pot fi considerate înșelare. Majoritatea
feifîeilor, chiar si cele care fac acest lucru, cred că da. Si cei
mai multi spun că le influențează relațiile off-line (Whitty, 2005;
Hertlein și Piercy, 2006). Iată și alte dovezi că femeile cred că acest
tip de comportament înseamnă, de fapt, înșelare — într-un studiu,
aproximativ 40% au declarat că au fost neliniștite în legătură cu
comportamentul lor și peste 50% au șters din calculator
dovezile comportamentului lor (Wysocki și Childers, 2011).

INFIDELITATEA ÎN CUPLURILE CU PARTENERI DE ACELAȘI SEX

La fel ca în cazul multora dintre subiectele pe care le discutăm în

această carte, am vrea să vă oferim mai multe informații despre
cuplurile cu parteneri de același

sex. Adevărul este că, pur și simplu, nu avem prea multe date. Blow
și Hartnett (2005) spun în trecerea lor în revistă a literaturii cu privire
la infidelitate că „există un număr limitat de cercetări realizate pe
cupluri cu parteneri de același sex, în afara amplului studiu al
lui Blumstein și Schwartz (1983)“. Am menționat acest studiu mai
înainte, deoarece a fost realizat de coau-toarea Pepper Schwartz.
Studiul a constatat că lesbie-nele nonmonogame erau mai puțin
satisfăcute m relația lor primară și mai puțin dedicate unui viitor
împreună, ceea ce poate fi interpretat ca o dorință de
monogamie printre cuplurile de lesbiene. Un studiu calitativ
mai recent (Worth et al., 2002) a constatat că, deși sexul în afara
relației pare să fie mai acceptabil în cuplurile gay decât în cele
heterosexuale, infidelitatea cauzează totuși durere și gelozie și în
aceste cupluri (Blow și Hartnett, 2005). ’

Am fi sperat ca mai multi savanți să fi studiat cuplurile cu parteneri

de același sex și să le fi pus aceleași întrebări pe care le-au pus
cuplurilor heterosexuale, dar acest lucru încă nu s-a întâmplat. Poate
că, odată ce căsătoria între parteneri de același sex devine
legală peste tot în SUA, vor exista mai multi savanți care vor alege
să examineze aceste relații.

CONSECINȚELE INFIDELITĂȚII

într-un studiu realizat în 160 de culturi, infidelitatea a fost cel mai

frecvent motiv de divorț (Betzig, 1989). Un studiu amplu realizat în
țările occidentale a constatat că în cazul multor divorțuri — între im
sfert și jumătate dintre acestea — a fost invocată infidelitatea
unuia dintre parteneri ca motiv principal pentru desfacere^

căsătoriei (Kelly și Conley, 1987). Desigur, acest lucru nu înseamnă

că majoritatea infidelităților duc la divorț și știm din acte de
infidelitate foarte publice (gândește-te la președintele Bill Clinton) că
anumite cupluri aleg să rămână împreună și să-și rezolve
neînțelegerile.

Anumiți cercetători au sugerat că felul în care o căsătorie

supraviețuiește infidelității are de-a face foarte mult cu ceea ce a
cauzat, de la început, situația. în cazul în care cuplurile erau
nefericite din alte motive, iar nefericirea a făcut, până la urmă, ca
imul dintre parteneri să înșele, e improbabil ca acel cuplu să rămână
împreună după aceea. Cuplurile care au o satisfacție în relație
mai mare e posibil să aibă o probabilitate mai mare de a face față
momentelor dificile (Chamy și Parnass, 1995; Buunk, 1987). Dacă
relația se va încheia depinde și de relația de infidelitate însăși și de
cât de profund implicat a fost partenerul care a înșelat față de
cealaltă persoană (Chamy și Parnass, 1995).

Desigur, nu toate relațiile care se confruntă cu o infidelitate se

încheie. într-un studiu realizat de Schneider și colab. (1998), 60%
dintre participanți au amenințat că-și vor părăsi partenerii după ce
vor afla de infidelitate, dar mai puțin de 25% chiar i-au
părăsit. Bineînțeles, încheierea relației este doar una
dintre consecințele înșelării — cercetătorii au descoperit că există
multe altele. Unu sau ambii membri ai cuplului vorbesc adesea
despre sentimente de mânie, pierdere a încrederii, încredere în sine
scăzută, încredere scăzută din punct de vedere sexual, stimă de
sine dețeriorată și teamă de abandon. Ca urmare a infidelității, pot
urma și alte probleme emoționale, în special depresia (Blow și
Hartnett, 2005). Un studiu a constatat că femeile ale căror soți le
înșelaseră erau mai susceptibile să trăiască un episod depresiv
major (Cano și O’Leary, 2000).

Nu-ți zicem toate aceste lucruri ca introducere pentru a-ți spune:

.Așadar, nu-ți înșela partenerul“. Fiecare persoană și fiecare cuplu
au propriul lor set de valori cu privire la infidelitate și la cât poate fi
de dăunătoare pentru o relație. Noi credem că este unul dintre
multele lucruri despre care un cuplu trebuie să discute atunci când
se decide să facă angajamente pe lungă durată, fie prin căsătorie,
fie prin alt tip de parteneriat. Trebuie doar să știi că încălcarea
oricăror reguli sau linii directoare pe care le stabiliți în cadrul propriei
voastre relații poate cauza durere și poate chiar să aducă
sfârșitul relației însesi.

De asemenea, ca să ne punem pentru o secundă în rolul de

reprezentanți ai serviciului public de sănătate, cuplurile încetează
adesea să folosească prezervativul atunci când devin monogame,
deoarece cred că riscul lor fată de ITS s-a terminat. De fiecare dată
când cineva

face sex în afara relației sale primare, riscul față de ITS revine. Este
incorect, periculos și înșelător să-ți lași partenerul să continue să
creadă că nu este supus niciunui risc atunci când acest lucru nu mai
este adevărat.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Allen, E.S., Atkins, D.C., Baucom, D.H., Snyder, D.K., Gordon, K.C.
și Glass, S.P. (2005). Intrapersonal, interpersonal, and contextual
factors in engaging in and responding to extramarital involvement
Clinical Psychology: Science and Practice, 12,101-130.

Allen, E.S. și Rhoades, G.K. (2007). Not all affairs are created equal:
Emotional invol- •« vement with an extradyadic partner. Journal of
Sex and Marital Therapy, 34(1), 51-65.

Atkins, D.C., Baucom, D.H. și Jacobson, N.S. (2001). Understanding

infidelity: correlates in a national random sample. Journal of Famify
Psychology, 15(4), 735.

Bancroft, J., Janssen, E., Carnes, L., Strong, DA, Goodrich, D. și

Long, J.S. (2004). Sexual activity and risk taking in young
heterosexual men: The relevance of personality factors. Journal of
Sex Research, 41,181-192.

Bancroft, J., Janssen, E., Strong, D., Vukadinovic, Z. și Long, J.S.

(2003). The relation

between mood and sexuality in heterosexual men. Archives of

Sexual Behavior, 32, 217-230.

Barta, W.D. și Kiene, S.M. (2005). Motivations for infidelity in

heterosexual dating
couples: The roles of gender, personality differences, and
sodosexual orientation. Journal of Social and Personal
Relationships, 22,339-360.

Betzig, L. (1989). Causes of conjugal dissolution: A cross-cultural

study. Current Anthropology, 30,654-676.

Blow, AJ. și Hartnett, K. (2005). Infidelity in committed relationships

H: A substantive review. Journal of Marital and Famify Therapy,
31(2), 217-233. •

Blumstein, P. și Schwartz, P. (1983). American Couples. William

Morrow, New York.

Buller, DJ. (2005). Adapting Minds: Evolutionary Psychology and the

Persistent Questfor

Human Nature. MIT Press, Cambridge, MA.

Burdette, AM., Ellison, C.G., Sherkat, D.E. și Gore, KA (2007). Are

there religious variations in marital infidelity? Journal of Famify
Issues, 28,1553-1581.

Buunk, B. (1987). Conditions that promote breakups as a

consequence of extradyadic involvements. Journal of Social and
Clinical Psychology, 5,271-284.

Byers, S.E. (2001). Evidence for the importance of relationship

satisfaction for women’s sexual functioning. Women and Therapy,
24,23-26.

Cano, A și O’Leary, D. (2000). Infidelity and separations precipitate

major depressive episodes and symptoms of nonspecific depression
and anxiety. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 68,774-
781.
Carpenter, D., Janssen, E., Graham, CA., Vorst, H. și Wicherts, J.
(2008). Women’s scores on the Sexual Inhibition/Sexual Excitation
Scales (SIS/SES): Gender similarities and differences. Journal of
Sex Research, 45,36-48.

Chamy, I.W. și Parnass, S. (1995). The impact of extramarital

relationships on the continuation of marriages. Journal of Sex and
Marital Therapy, 21,100-115

Choi, K.H., Catania, JA. și Dolcini, M.M. (1994). Extramarital sex and
HIV risk behavior among US adults: Results from the National AIDS
Behavioral Survey. American Journal of Public Health, 84,2003-
2007.

Dennerstein, L„ Lehert, P., Burger, H. și Guthrie, J. (2005). Sexuality.

American Journal of Medicine, 118,59S-63S.

Eagly, AH. și Wood, W. (1999). The origins of sex differences in

human behavior: Evolved dispositions versus social roles. American
Psychologist, 54,408-423.

Ellison, C.R. (2001). Aresearch inquiry into some American women’s

sexual concerns and problems. Women and Therapy, 24,147-159.

Friedman, H.S., Riggio, R.E. și Casella, D.F. (1988). Nonverbal skill,

personal charisma, and initial attraction. Personality and Social
Psychology Bulletin, 14,203-211.

Glass, S.P. și Staeheli, J.C. (2004). Not „Just Friends“: Rebuilding

Thist and Recovering Your Sanity After Infidelity. Free Press, La
Jolla, CA

Gonzaga, G., Keltner, D. și Ward, D. (2008). Power in mixed-sex

stranger interactions. Cognition and Emotion, 22,1555-1568.

Herüein, K. și Piercy, F. (2006). Internet infidelity: A critical review of

the literature. Famify Journal, 14(4), 366-371.
Kelly, E.L. și Conley, JJ. (1987). Personality and compatibility: A
prospective analysis on marital stability and marital satisfaction.
Journal of Personality and Social Psychology, 52,27-40.

Kinsey, AC., Pomeroy, W.B. și Martin, C.E. (1948). Sexual Behavior

in the Human Male.

W.B. Saunders, Philadelphia.

Kinsey, AC., Pomeroy, W.B., Martin, C.E. și Gebhard, P.H. (1953).

Sexual Behavior in the Human Female. W.B. Saunders,
Philadelphia.

Kunstman, J.W. și Mâner, J.K. (2011). Sexual overperception:

Power, mating motives, and biases in social judgment Journal of
Personality and Social Psychology, 100, 282-294.

Lammers, J., Stoker, J., Jordan, J., Pollmann, M. și Stapel, D.

(2011). Power increases infidelity among men and women.
Psychological Science, 22(9), 1191-1197.

Laumann, E.O., Gagnon, J.H., Michael, R.T. și Michaels, S. (1994).

The Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United
States. University of Chicago Press, Chicago.

Lemer, B. (2011). Power, physical attractiveness, and sexual

oveiperception. Poster presented at the annual meeting of the
Society for Personality and Social Psychology, San Antonio, TX.

Liu, C. (2000). A theory of marital sexual life. Journal of Marriage

and Famify, 62(2), 363-374.

Lykins, A., Janssen, £. și Graham, C. (2006). Ihe relationship

between negative mood and sexuality in heterosexual college
women and men. Journal of Sex Research, 43, 136-143.
Mark, K.P., Janssen, E. și Milhausen, R.R. (2011). Infidelity in
heterosexual couples:

Demographic, interpersonal, and personality-related predictors of

extradyadic sex. Archives of Sexual Behavior, 40(5), 971-982.

Mattingly, BA., Clark, E.M., Weidler, D J., Bullock, M., Hackathorn, J.

și Blankmeyer,

K. (2011). Sodosexual orientation, commitment, and infidelity: A

mediation analysis. Journal of Social Psychology, 151(3), 222-226.

McCabe, M.P. și Cobain, M.J. (1998). The impact of individual and

relationship factors

on sexual dysfunction among males and females. Sexual and Marital

Therapy, 13, 131-143.

Neuman, M.G. (2009). The Truth About Cheating: Why Men Stray
and WhatYou Can Do to Prevent It. Wiley, New York.

Nicholls, L. (2008). Putting The New View classification scheme to

an empirical test Feminism and Psychology, 18,515-526.

Pittman, F. (1990). Private Lies: Infidelity and the Betrayal of

Intimacy. W.W. Norton & Co., New York.

Preveti, D. și Amato, P.R. (2004). Is infidelity a cause or

consequence of poor marital quality? Journal of Social and Personal
Relationships, 21,217-230.

Schneider, J.P., Corley, M.D. și Irons, R.K. (1998). Surviving

disclosure of infidelity:

Results of an international survey of 164 recovering sex addicts and

partners. Sexual Addiction and Compulsivity: The Journal
ofTreatment and Prevention, 5(3), 189-217.
Smith, T.W. (1994). Attitudes toward sexual permissiveness: Trends,
correlates, and behavioral connections. în Rossi, A.S. (ed.) Sexuality
Across the Life Course. University of Chicago Press, Chicago, pp.
63-97.

Smuts, B. (1992). Male aggression against women: An evolutionary

perspective. Human Nature, 3,1-44.

Spanier, G.B. și Margolis, R.L. (1983). Marital separation and

extramarital sexual behavior. Journal of Sex Research, 19,23-48.

Spring, JA. și Spring, M. (1997). After the Affair: Healing the Pain
and Rebuilding Trust When a Partner Has Been Unfaithful. Harper,
New York.

Treas, J. și Giesen, D. (2000). Sexual infidelity among married and

cohabitating Americans. Journal of Marriage and Famify, 62,48-60.

Turchik, JA. și Garske, J.P. (2009). Measurement of sexual risk

taking among college students. Archives of Sexual Behavior, 38,936-
948.

Whitty, M.T. (2003). Pushing the wrong buttons: Men’s and women’s
attitudes toward online and offline infidelity. ÇyberPsychology and
Behavior, 6,569-579.

Whitty, M.T. (2004). Cyber-flirting: An examination of men’s and

women’s flirting

behaviour both offline and on the Internet Behaviour Change, 21(2),

115-126.

Whitty, M.T. (2005). The realness of cybercheating: Men’s and

women’s representations of unfaithful Internet relationships. Social
Science Computer Review, 23(1), 57-67.
Wiederman, M.W. (1997). Extramarital sex: Prevalence and
correlates in a national survey. Journal of Sex Research, 34,167-
174.

Wilkey, B. (2011). Power’s effect on motivating romantic approach.

Paper presented at the Close Relationships preconference at the
annual meeting of the Society for Personality and Social Psychology,
San Antonio, TX.

Wiggins, J.D. și Lederer, DA. (1984). Differential antecedents of

infidelity in marriage. American Mental Health Counselors
Association Journal, 6,152-161.

Wood, W. și Eagly, A.H. (2007). Social structural origins of sex

differences in human mating. în Gangestad, S.W. și Simpson, JA.
(eds) Evolution of the Mind: Fundamental-Questions and
Controversies. Guilford Press, New York, NY, pp. 383-390.

World Values Survey Association (2000). World Values Survey

official data file 2000,

v.20090914.
http://www.woridvaluessurvey.org/wvs/articles/folderjublished/
survey_2000 (accesat pe 5 august 2014).

Worth, H., Reid, A. și McMillan, K. (2002). Somewhere over the

rainbow. Love, trust and monogamy in gay relationships. Journal of
Sociology, 38(3), 237-253.

Wÿsocki, D.K. și Childers, C.D. (2011). „Let my fingers do the

talking": Sexting and infidelity in cyberspace. Sexuality and Qilture,
15(3), 217-239.

MITUL #37
ÎN MAJORITATEA CUPLURILOR, PARTENERII AU APETITURI
SEXUALE EGALE

Atunci când se întâmplă pentru prima oară să te îndrăgostești (sau

să ți se aprindă pasiunea), există atât de multă activitate hormonală,
încât multe cupluri -nu pot, pur și simplu, să-și ia mâinile unul de
pe celălalt. Poate să pară ca și cum ați fi un ansamblu care se
potrivește perfect din punct de vedere sexual. Majoritatea cuplurilor
de douăzeci de ani încep prin a face sex de aproximativ trei ori pe
săptămână (Herbenick et al., 2010), iar acest lucru este susținut
cu bucurie în primul an în care sunt împreună, fie că acest an
înseamnă coabitare sau căsătorie (Call etal., 1995). Dar, odată ce
perioada „lunii de miere“ se termină, acea dorință automată de a
face sex de fiecare dată când vezi cealaltă persoană de obicei se
diminuează. De-a lungul timpului, pe măsură ce se reafirmă un set
de circumstanțe mai naturale, dorința sexuală individuală se modifică
mai puțin sau mai mult.

DIMINUAREA DORINȚEI

Atenuarea dorinței de sex pe măsură ce o relație merge înainte este

atributul unei varietăți de aspecte, incluzând obișnuirea, oboseala,
depresia, serviciul, copiii, sănătatea personală, luarea în greutate
și problemele din relație. Poate, de asemenea, să fie o alunecare
către nivelul personal mai natural de dorință al fiecăruia, odată ce
relația nu mai este nouă (Call ’etal., 1995).

într-adevăr, specialiștii au conchis că, pentru

anumite cupluri, nu e nimic în neregulă și că diminuarea

activității sexuale probabil că apare, de fapt, deoarece

tehnicile sexuale au devenit mai satisfăcătoare sau există

mai mult confort emotional si mai multă securitate > >

în cadrul relației, care sunt legate de un libido mai puțin nesățios.
Această din urmă teorie postulează că un confort sporit și o
anxietate diminuată într-o relație pot face oamenii să fie mai fericiți,
dar nu mai sexy. Ideea este că mare parte a impulsului care
face oamenii să se reconecteze sexual este insecuritatea; dacă se
îndepărtează insecuritatea, se va îndepărta și o parte a intensității
sexuale (Liu, 2003; Perei, 2006; Schwartz, 1994).

Sexul poate, însă, să fie văzut și ca un barometru al felului în care

merge relația. Multi parteneri își pierd interesul cu privire la sex
deoarece simt dezamăgiți de relație. O relație plictisitoare, cu un
nivel mare de conflict sau distantă rareori este incitantă pentru
vreunul dintre parteneri, dar interesul sexual al femeilor pare să fie
influențat și mai mult de sentimentele lor cu privire la relație, aspect
mai puțin important pentru bărbați (Hyde și Delamater, 2011).

DIFERENȚELE DE GEN

O mulțime dintre problemele cu privire la dorință și volumul de sex

se concentrează pe diferențele dintre bărbați și femei. Se presupune
că bărbații vor foarte mult sex, iar femeile nu vor atât de mult. Deși
nivelurile de dorință diferă pentru fiecare individ și cuplu, există un
sâmbure de adevăr în această generalizare de gen..

Unii cercetători cred că diferentele de dorință au o

bază biologică. Conform uneia dintre teorii, femeile au o dorință

sexuală mai puțin intensă deoarece ele au o dispoziție evolutivă de a
fi mai pretențioase în ceea ce privește sexul, pentru a evita să
devină însărcinate cu cineva care ar fi un partener pe termen lung și
un tată inferior (Symonds, 1979, Buss, 1994). Altă idee
se concentrează pe hormonii care reprezintă forța motrice a
interesului sexual și argumentează că diferențele dintre testosteron
și estrogen sunt cele care dictează diferențele de excitație sexuală
(Blum, 1997). (Vezi Mitul #5 pentru mai multe detalii despre
testosteron.)
Pe de altă parte, există feminiștii și alți autori care cred că interesul
sexual scăzut al multor femei nu provine din biologie sau din
„problemele“ de relație, ci din inegalitatea de gen, care corodează
tipul de dorință care, altfel, ar ieși la suprafață (Hallway, 1993).

Alții sunt de acord că diferențele în ceea ce privește dorința se pot

baza mai mult pe rolurile de gen pe care le adoptăm decât orice
altceva din înzestrarea noastră genetică sau din relație. Potrivit lui
Laurie Mintz, autoarea cărții A Tired Woman’s Guide to Passionate
Sex (Ghidul femeii obosite pentru a face sex pasional), o treime
dintre femei își pierd de-a lungul timpului o parte din interesul pentru
sex (2009). Există multe motive pentru care se micșorează flacăra
care a ars cu putere mai devreme.

Unele pot fi rezultatul schimbărilor psihologice. De exemplu, este

bine cunoscut faptul că schimbările hormonale asociate cu nașterea
și cu alăptatul la sân pot complica dorința sexuală care deja este
afectată de „uzura“ nașterii și a creșterii nou-născuților și a
copiilor mici. Sunt puțini bărbații care sunt principalii îngrijitori ai
copiilor, dar, fie că partenerul este bărbat sau femeie, persoana care
stă acasă cu copiii este adesea extenuată, iar sexul, deși este în
general dorit, poate suferi din pricina oboselii.

Gagnon și Simon (2005) au scris despre „scenariile“ sexuale pe care

le au bărbații și femeile, moduri aprobate cultural de a acționa care
ghidează felul în care oamenii se tratează trnul pe celălalt. în acest
caz, scenariile culturale pentru interacțiunile sexuale, în cea mai
mare parte din America, cer ca bărbații să inițieze actul sexual, iar
femeile să decidă dacă acest lucru se va întâmpla sau nu, spunând
da sau nu.

Oricare-ar fi motivul pentru aceste diferențe, cercetările au arătat că

există diferențe de gen în ceea ce privește tiparele inițierii actului
sexual. în cea mai mare parte, bărbații inițiază actul sexual, iar
femeile fie acceptă, fie refuză oferta. într-un studiu, doar aproximativ
16% dintre femei au fost inițiatoarele principale ale dorinței de
activitate sexuală. Având în vedere că

acest prim pas nu ține de rolul sau comportamentul principal al unei

femei în multe gospodării, bpsa inițierii poate să pară naturală și ca
fiind o dovadă a unei nevoi sexuale scăzute, chiar și atunci când
aceasta este, de fapt, o explicație a locului în care se află relația
în momentul respectiv. Numai aproximativ o treime dintre cupluri
împarte egal inițierea actului sexual, iar aceste cupluri în care
partenerii inițiază în mod aproximativ egal actul sexual sunt, în
general, mai interesate de sex și fac mai mult sex (Blumstein și
Schwartz, 1983). E mai

probabil ca bărbații să fie cei care vor mai puțin sex atunci când au
anumite tipuri de disfuncții erectile sau anumite probleme sexuale
jenante, cum ar fi ejacularea precoce (Lewis etal., 2004; Bancroft
etal., 2009; Hyde și DeLamater, 2011). Cel mai obișnuit tipar, însă,
este cel în care partenerul care se plânge este bărbatul din cuplul
heterosexual, iar femeile sunt mai puțin deranjate de faptul că fac
mai puțin sex (Basson, 2006, Maurice, 2007).

Studiul realizat de Blumstein si Schwartz este deo-

sebit de interesant în acest context, deoarece a comparat patru tipuri

de cupluri, cupluri căsătorite, cupluri care coabitează, cupluri de
bărbați gay și cupluri de lesbiene, și a constatat că în cuplurile de
lesbiene se lua inițiativa, în general, mai rar decât în celelalte tipuri
de cupluri. Inițiativa sexuală, cel puțin la începutul anilor 1980, atunci
când s-a desfășurat acest studiu, e posibil să nu fie un rol pe care
femeile, fie ele heterosexuale sau homosexuale, să îl adopte la fel
de mult ca bărbații. Cu toate acestea, autorii cred că lipsa inițiativei
feminine e posibil să fie mai puțin cauza unui interes sexual scăzut și
mai mult o consecință a nevoii de standarde mai înalte pentru
contextul emoțional necesar pentru a deschide calea către actul
sexual (Blumstein și Schwartz, 1983).
DIFERENȚA DE DORINȚĂ

Diminuarea dorinței pentru sex nu este o problemă în sine. Unele

cupluri își stabilesc un ritm în care sexul este mai puțin frecvent, dar
ambii parteneri sunt satisfăcuți de calitatea și volumul lui. Problemele
încep atunci când unul dintre parteneri devine mai puțin interesat de
sex decât celălalt.

Aceasta poate deveni o problemă reală într-o relație, mai ales dacă
nu se vorbește despre acest lucru. De exemplu, dacă un cuplu
ajunge la un tipar conform căruia fac de obicei sex într-un anumit
moment (duminica dimineața sau sâmbăta noaptea, să spunem),
iar după aceea unul dintre parteneri nu mai inițiază nimic sau
inițiază, dar celălalt partener refuză, acest lucru poate să aibă pentru
fiecare dintre ei-o semnificație simbolică mai mare decât cea pe care
pare să o denote ratarea unui act sexual. Și, odată ce imul dintre
parteneri vrea mai puțin sex decât celălalt, dorința poate fi și
mai mult afectată de abordările nedorite (Rutter și Schwartz, 2012).
Așa cum spun McCarthy și McCarthy, autorii cărții Reidndling Desire
(Reaprinderea dorinței) „dacă fiecare atingere este o cerere de a
face sex, presiunea este foarte mare, iar plăcerea este foarte mică“
(2003, p. 160). Și în felul acesta, ceea ce a început ca o diferență în
ceea ce privește apetitul sexual devine o problemă de relație, care,
la rândul ei, face sexul mai puțin dezirabil (pentru una dintre părți
sau pentru amândouă) și mai puțin probabil să se întâmple de multe
ori.

Dacă refuzul sau lipsa de inițiativă devin obișnuință, mecanismele de

evitare pot reduce volumul de sex dintr-o relație și pot să crească
nefericirea uneia sau a ambelor persoane în ceea ce privește
situația și, probabil, și relația. Vechea glumă „nu în seara
asta, dragule, mă doare capul“ provine din scuze reale (și,
de asemenea, din realități) care fac să nu mai aibă loc actul sexual
(Rutter și Schwartz, 2012).
Sexologii scriu adesea că cea mai obișnuită problemă cu care se
confiuntă este o mare diferență a nivelului dorinței sexuale (Resnik,
2012; McCarthy și McCarthy, 2003). David Schnarch, un sexolog
foarte respectat, vorbește despre faptul că oamenii au „praguri
de stimulare“ diferite, ca urmare a geneticii, a istoriei

personale și a istoriei relaționale (Schnarch, 1991). Acest prag este,

în mod esențial, ceea ce este necesar pentru ca el/ea să devină
excitat/ă și poate să se schimbe în decursul vieții din cauza
îmbătrânirii, a diferențelor psihologice și a altor circumstanțe.
Rolurile de gen diferite, care privesc modul în care se așteaptă să se
comporte bărbații și femeile, pot afecta și ele pragul.
Schnarch crede, însă, că terapia poate să schimbe tiparele
dorinței și să aducă energia sexuală a partenerilor la un nivel care
nici nu va ține nesătulă persoana cu un interes mai mare, nici nu va
obiectualiza sau hărțui partenerul cu un interes mai scăzut
(Schnarch, 1997, 2001).

Cuplurile pentru care sexul a devenit atât de rar încât acest lucru
este catastrofal pentru relație e posibil să aibă o problemă mai
serioasă. Cercetătorii și clinicienii preocupați de sex au inventat un
cuvânt pentru a descrie o persoană care nu vrea să fac sex deloc
sau vrea atât de rar, încât aproape că nu contează: „dorință
sexuală hipoactivă“ (Basson, 2006). Și aceștia fac distincția dintre
persoanele cărora nu le-a plăcut niciodată sexul și cele care au
„tulburare dobândită de dorință sexuală hipoactivă“, care e posibil să
fi apărut din cauza unui abuz, a unei relații proaste sau a altor
circumstanțe emoționale și, probabil, comportamentale
(Leiblum, 2007). Desigur, acest lucru este foarte diferit de
simpla discrepanță a nivelului de dorință, dar o diferență mare a
nivelului de dorință dintre iubiți sau soți poate, uneori, să fie
diagnosticată ca hipoactivitate a dorinței (Zilbergeld și Ellison, 1980).

Oricare-ar fi etiologia, este greu de prevăzut nivelul dorinței sexuale

în relațiile mai lungi. Probabil că pot fi făcute mai multe prognoze cu
privire la dorință dacă oamenii nu-și iau angajamente pe termen lung
chiar atunci când sunt încă „încinși“, în faza pasională a iubirii.
Faptul că așteaptă mai mult poate ajuta cuplurile

să determine dacă apetitul lor sexual se potrivește bine și în starea

lor normală. Odată ce a fost luat angajamentul, este importantă
înțelegerea faptului că dorința probabil că se va diminua de-a lungul
timpului, pentru unu Sau pentru ambii parteneri. Dacă nivelurile de
apetit nu mai sunt apropiate, ambii parteneri — atât persoana care
vrea mai mult, cât și cea care vrea mai puțin — va trebui
să găsească o modalitate de a face un compromis echitabil și plin de
iubire cu privire la cât de des vor face sex.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Bancroft, J., Graham, C., Jannsen, E. și Saunders, S. (2009). The

dual control model:

Current status and future directions. Journal of Sex Research,

46,221-241.

Basson, R. (2006). Sexual desire and arousal disorders in women.

New England Journal of Medicine, 354,1497-1506.

Blum, D. (1997). Sex on theBrain. Penguin, New York, NY. '

Blumstein, P. și Schwartz, P. (1983). American Couples: Money,

Work and Sex. William Morrow, New York, NY.

Buss, D. (1994). The Evolution of Desire: Strategies of Human

Mating. Basic Books, New York, NY.

Call, V., Sprecher, S. și Schwartz, P. (1995). The incidence and

frequency of sex in a national sample. Journal of Marriage and the
Family, 57,639-652.

Gagnon, J.H. și Simon, W. (2005). Sexual Conduct: The Social

Sources of Human Sexuality. Transaction Publishers.
Hallway, W. (1993) Heterosexual sex: power and desire for the other.
în Fox, B. (ed.) Famify Patterns in Gender Relations. Oxford
University Press, Oxford.

Herbenick, D., Reece, M., Schick, V., Sanders, S.A., Dodge, B. și

Fortenberry, J.D. (2010).

Sexual behavior in the United States: Results from a national

probability sample of men and women ages 14-94. Journal of Sexual
Medicine, 7(s5), 255-265.

Hyde, J. și DeLamater, J. (2011). Understanding Human Sexuality.

McGraw Hill, New York, NY.

Leiblum, S. (ed.) (2007). Principles and Practices of Sex Therapy, a

4-a ed. Guildford, New York, NY.

Lewis, R.W., Fugl-Meyer, K.S., Bosch, R., Fugl-Meyer, A.R.,

Laumann, E.O., Lizza, E-, et ăL (2004). Epidemiology/risk factors of
sexual dysfunction. Journal of Sexual Medicine, 1(1), 35-39.

Liu, C. (2003). Does quality of marital sex decline with duration?

Archives of Sexual Behavior, 32,55-60.

Maurice, W. (2007). Sexual desire disorders in men. în Leiblum, S.

(ed.) Principles and Practice of Sex Therapy, a 4-a ed. Guildford
Press, New York, NY, pp. 181-211.

McCarthy, B. și McCarthy, E. (2003). Rekindling Desire. Brunner-

Routledge.

Mintz, L. (2009). The Tired Women’s Guide to Passionate Sex.

Adams Media, Avon, MA.

Perei, E. (2006). Mating in Captivity. Harper Collins, New York, NY.

Resnick, S. (2012'). The Heart of Desire. John Wiley, Hoboken, NJ.

Rutter, V. și Schwartz, P. (2012). 77te Gender o/Sexuality. Rowland
and Litdefield, Tanham,

MD.

Schnarch, D. (1991). Constructing the Sexual Crucible. Norton, New

York, NY.

Schnarch, D. (1997). Passionate Marriage. Norton, New York, NY.

Schnarch, D. (2001). Resurrecting Sex. Harper Collins, New York,

NY.

Schwartz, P. (1994). Love Between Equals. Free Press, New York,

NY.

Symonds, D. (1979). The Evolution of Human Sexuality. Oxford

University Press, New York, NY.

Zilbergeld, B. și Ellison, C. (1980). Desire discrepancies and sexual

arousal problems in sex therapy. în Leiblum, S. și Pervin, kA. (eds)
Principles and Practices ofSex Therapy. Guilford, New York, NY, pp.
65-104.

CÂND SEXUL ESTE NESĂNĂTOS

SEX Șl PROBLEME

MITUL #38

GELOZIA ESTE ROMANTICĂ

Gelozia sexuală, numită de sociobiologi „păzirea perechii“, apare

atunci când o persoană pe care o iubim manifestă atenție față de un
potențial pretendent sau partener. Acest lucru poate să ne facă să
ne simțim furioși și nesiguri, cu reacții de tipul „pleacă de lângă iubita
mea“ sau „dacă e interesată de el, eu nu pot să concurez cu ea“
(Daly et al., 1982). Pentru unele persoane gelozia iese la suprafață
doar în anumite situații sau față de anumite persoane (colegul
drăguț al prietenei tale sau fosta iubită a prietenului tău). Iar unii
cercetători cred că o anumită doză de gelozie față de alți pretendenți
poate fi rezonabilă și utilă pentru a nu considera relația drept ceva
de la sine înțeles (Barelds și Barelds-Dijkstra, 2007). Din
nefericire, pentru alții, există o stare de gelozie care este aproape

permanentă și excesivă. Chiar și atunci când nu există o amenințare

clară și prezentă, pândește ideea unei astfel de amenințări și
nesiguranța privind prevenirea acesteia (Buss, 2000).

Persoanele geloase au multe modalități de a proteja persoanele pe

care le iubesc sau pe care le doresc de concurență sau de
„braconieri“, dintre care unele pot fi distructive pentru relație sau
pentru demnitatea, intimitatea și siguranța partenerilor lor. Ele pot
monopoliza timpul partenerului, pot încerca să obțină
simpatia făcând pe victima sau pot amenința fie partenera,
fie pretendentul, fie pe amândoi.

Unele femei si unii bărbați sunt flatati de aceste

reacții. Cel puțin la început. Dar nu ar trebui să fie. Aceste

comportamente vin dintr-o zonă întunecată a nesiguranței și furiei și
pot duce la violență.

ORIGINILE GELOZIEI SEXUALE

Sociobiologii se gândesc la gelozie ca la una dintre cele mai

puternice emoții pe care le pot simți oamenii și susțin că persoanele
de sex diferit au reacții diferite la amenințarea infidelității sau a
abandonului, pe baza unor „strategii reproductive“ diferite (Holden et
al., 2014). Infidelitatea sexuală feminină este periculoasă din punctul
de vedere evolutiv al unui bărbat, deoarece poate provoca îndoială
cu privire la faptul dacă urmașii săi simt, într-adevăr, ai lui. Prin
urmare, bărbații sunt cei mai amenințați și cei mai geloși la gândul că
femeia face sex cu altcineva. De cealaltă parte, o femeie nu
se îndoiește niciodată de faptul că un copil biologic este al ei, dar e
posibil să se îndoiască de faptul că tatăl său va rămâne ălături și va
avea grijă și de ea, și de copil. Acest

lucru înseamnă că pentru femei aventura de-o noapte a partenerului

poate să fie mai puțin amenințătoare decât prietenia profundă, dar
fără sex, cu o altă femeie (Buss, 2000).

Un studiu celebru realizat de sociobiologi i-a prezentat unui grup

mare de studenți două scenarii: unul în care partenerul lor făcea sex
cu altcineva și altul în care partenerul lor devenea implicat emoțional
față de altcineva. în conformitate cu teoria, 83% dintre femei au
considerat mai deranjantă infidelitatea emoțională decât cea
sexuală. Prin contrast, 60% dintre bărbați s-au simțit mai amenințați
de infidelitatea sexuală (Buss etal., 1992). Cercetările suplimentare
au sugerat, de asemenea, că bărbații si femeile reacționează diferit
la diferitele tipuri de trădare.

Acestea fiind spuse, nu toți cercetătorii cred că rădăcinile geloziei

sunt evolutive sau biologice. Unii cred că este vorba despre cultura
în care suntem crescuți și despre ceea ce am ajuns să ne așteptăm
de la o relație. Deși cercetătorii din studiul de mai sus încercau să
de-
monstreze rădăcina biologică a acestei reacții, ar putea foarte bine
ca femeile să fi fost învățate să prețuiască intimitatea emoțională.

într-o încercare de a desluși care sunt aspectele ce țin

de natură și de cultură, antropologii și alți cercetători

au studiat diferite societăți. în cea mai mare parte,

ei au constatat răspunsuri de gen similare, cel puțin

în țările occidentale: Brazilia (de Souza etal., 2006);

Anglia (de Souza etal., 2006); Norvegia (Kennair etal.,

2011); Germania, Olanda, Coreea și Japonia (Buunk

et al., 1996). Ceea ce este interesant, însă, e că într-un

studiu olandez care investiga modul în care reacționează

bărbații si femeile la scenariile de infidelitate on-line > »

și off-line, femeile au fost mai geloase decât bărbații în ceea ce

privește infidelitatea care avea loc doar on-line,

dar bărbații și femeile care erau în relații de cuplu gay și lesbiene au

arătat o gelozie mai puțin intensă decât cea afișată de heterosexuali
(Dijkstra etal., 2013, p. 328).

ORIGINILE INDIVIDUALE ALE GELOZIEI

Indiferent de originile geloziei pentru specii, pare clar că, la nivel

individual, gelozia intensă vine dintr-o poziție de stimă de sine
scăzută și insecuritate (Buunk 1982; DeSteno etal., 2006; White,
1981; Murray et al., 2003; Mullen și Martin, 1994, p. 35). Un studiu
a constatat, de exemplu, ca femeile care își comparau mereu
aspectul cu cel altor femei erau mai susceptibile nu numai să fie mai
geloase, ci și să fie mai agresive față de partenerii lor (Amocky et al.,
2012, p. 290). Un alt studiu a constatat că femeile care credeau că
partenerul lor arăta mai bine decât ele aveau tendința să fie mai

neliniștite, mai geloase și mai susceptibile să suspecteze infidelitatea

(Swamietal., 2012, p. 798).

Nu este surprinzător nici faptul că o persoană care nu are un loc de

muncă, nu are multi prieteni sau se percepe ca având puține
alternative e mai susceptibilă să fie geloasă (Berscheid și Fei, 1977;
Buunk 1982).

De fapt, cu cât se simte mai dependentă o persoană, cu atât e mai

posibil ca el/ea să fie mai gelos/geloasă (White, 1981). Oamenii care
au un sentiment de sine plin de siguranță sunt, în schimb, mai
susceptibili să-și folosească partenerii ca sursă de putere, iar nu ca
sursă a vulnerabilității, și, prin urmare, e mai puțin probabil
să afișeze gelozie (Simpson etal., 1992; Skowron și Dendy, 2004;
Karakurt, 2012).

CONCLUZIE: GELOZIA POATE FI PERICULOASĂ

Gelozia este o formă de protecție a propriei investiții emoționale într-

o altă persoană. Atunci când gelozia scapă de sub control are, însă,
potențialul unor consecințe extreme. Există multe studii cu privire
la violența conjugală, de exemplu, care acoperă totul, de la bătaie la
omucidere și înapoi la gelozia intensă (Buss și Duntley, 2011). Din
nefericire, unele femei sunt în mare pericol atunci când trezesc
gelozia partenerului, fie că îl înșală efectiv, fie că sunt percepute ca
înșelându-1, fie că încearcă să termine relația. Rănirea unui eu deja
slăbit este mai mult decât pot suporta anumiți bărbați (Holden et al.,
2014). Deși femeile au, în general, o predispoziție mai scăzută către
violență, acest lucru li se poate întâmpla și lor dacă devin extrem de
geloase.

Oamenii care devin paranoici pot încerca să-și izoleze partenerul de

prietenii lui/ei, de familie sau de oricine cred ei că ar putea să nu fie
„de partea lor“. Partenerii atât bărbați, cât și femei pot deveni
detectivi obsesivi, verificându-le partenerilor buzunarele,
telefoanele mobile si calculatoarele sau chiar urmărindu-i în încer-

carea de a demonstra că el/ea nu înșală (sau poate că o face).

Acest tip de supraveghere are un foarte mare risc de a distruge
relația, în afară de cazul în care partenerul anxios poate fi liniștit și
se poate opri s-o spioneze pe cealaltă persoană (Elphinston etal.,
2013).

Noi credem că toată lumea ar trebui să fie alertă la semne de gelozie

care ar putea să devină extreme. Deși poate fi drăguț că prietena ta
vrea să-și petreacă tot timpul cu tine la începutul iniei relații, devine
mai puțin drăguț atunci când celelalte prietenii încep să se
estompeze. Un prieten care vrea să știe cu exactitate unde te afli în
fiecare minut poate să pară grijuliu la început,

dar poate să mai fie și altceva la mijloc. Aceste forme de gelozie pot
deveni extreme și pot să ducă la comportamente de supraveghere
și, în cele din urmă, la violență. Nu lua aceste comportamente ca
forme de măgulire sau ca semne de iubire — vorbește despre ele
imediat ce se întâmplă, încearcă să înțelegi ce se întâmplă cu
adevărat și încearcă să-ți stabilești propriile granițe cu privire
la gelozie. Un partener care nu poate să respecte aceste granițe și
care nu poate să facă altceva decât să fie gelos tot timpul s-ar putea
să nu fie partenerul potrivit.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Amocky, S., Sunderani, S., Miller, J.L. și Vaillancourt, T. (2012).

Jealousy mediates the
relationship between attractiveness comparison and females*
indirect aggression. Personal Relationships, 19,290-303.

Bareids, D.P.H. și Barelds-Dijkstra, P. (2007). Relations between

different types of jealousy and self and partner perceptions of
relationship quality. Ginical Psychology and Psychotherapy, 14,3.

Berscheid, E. și Fei, J. (1977). Romantic love and sexual jealousy. în

Clanton, G. și Smith, L. (eds.) Jealousy* Prentice Hall, Englewood
Cliff, NJ, pp. 101-109.

Buss, D.M. (2000). The Dangerous Passion: Why Jealousy is as

Necessaiy as Love and Sex. Simon & Schuster, New York, NY.

Buss, D.M., Larsen, RJ., Westen, D. și Semmelroth, J. (1992). Sex

differences in jealousy; Evolution, physiology, andpsychology.
Psychological Science, 3(4), 251-255.

Buss, D.M. și Duntley, J.D. (2011). The evolution of intimate partner

violence. Aggression and Violent Behavior, 16,411-419.

Buunk, B. (1982). Strategies of jealousy; Styles of coping with

extramarital involvement of the spouse. Famify Relations, 31,13-18.

Buunk, A.P., Angleitner, A, Oubaid, V. și Buss, D.M. (1996). Sex

differences in jealousy in evolutionary and cultural perspective: Tests
from the Netherlands, Germany, and the United States.
Psychological Science, 7,359-363.

Daly, M., Wilson, M. și Weghorst, SJ. (1982). Male sexual jealousy.

Ethology and Sociobiology, 3,11-27.

de Souza, AA., Verderane, M.P., Taira, J.T. și Otta, E. (2006).

Emotional and sexual jealousy as a function of sex and sexual
orientation in a Brazilian sample. Psychological Reports, 98,529-535.
DeSteno, D., Valdesolo, P. și Bartlett, M. (2006). Jealousy and the
threatened self: Getting to the heart of the green-eyed monster.
Journal of Personality and Social Psychology, 91,626-641.

Dijkstra, P., Bareids, D.P. și Groothof, HA (2013). Jealousy in

response to online and offline infidelity; the role of sex and sexual
orientation. Scandinavian Journal of Psychology, 54(4), 328-336.

Elphinston, RA, Feeney, JA, Noller, P., Connor, J.P. și Fitzgerald, J.

(2013). Romantic

jealousy and relationship satisfaction; The costs of rumination-

Western Journal of Communication, 77(3), 293-304.

Holden, CJ., Shackelford, T., Ziegler-Hill, V., Miner, EJ., Kaighobadi,

F., Starratt, V.G.

et ai. (2014). Husband’s esteem predicts his mate retention tactics.

Evolutionary Psychology, 12(3), 655-672.

Karakurt, G. (2012). The interplay between self esteem, feeling of

inadequacy, dependency, and romantic jealousy as a function of
attachment processes among Turkish college students.
Contemporary Famify Therapy, 34(3), 334-345.

Kennair, L.E.O., Nordeide, J., Andreassen, S., Stronen, J. și

Pallesen, S. (2011). Sex differences in jealousy: A study from
Norway. Nordic Psychology, 63,20.

Mullen, P.E. și Martin, J. (1994). Jealousy: a community study. British

Journal of Psychiatry, 164(1), 35-43.

Murray, S., Griffin, D., Rose, P. șiBellavia, G. (2003). Calibrating the

sociometer: The

relational contingencies of self-esteem. Journal of Personality and

Social Psychology, 85, 63-84.
Simpson, J., Rholes, W. și Nelligan, J. (1992). Support seeking and
support giving within couples in.an anxiety-provoking situation: The
role of attachment styles. Journal of Personality and Social
Psychology, 62,434-446.

Skowron, E.A. și Dendy, AJK. (2004). Differentiation of self and

attachment in adulthood: Relational correlates of effortful control.
Contemporary Famify Therapy, 26, 337-357.

Swami, V., Inamdar, S., Stieger, S., Nader, I.W., Pietschnig, J., Tran,
U.S. și Voracek, M.

(2012). A dark side of positive illusions? Associations between the

love-is-blind bias and the experience of jealousy. Personality and
Individual Differences, 53(6), 796-800.

White, G.L. (1981). A model of romantic jealousy. Motivation and

Emotion, 5(4), 295-310.

MITUL #39

ALCOOLUL FACE CA SEXUL SĂ FIE MAI BUN

Alcoolul este considerat în mod clar ca fiind un afrodiziac sau cel

puțin un lubrifiant social care face mai probabil sexul — te provocăm
să găsești o scenă cu o întâlnire dintre doi adulți, într-un film sau
într-un serial, care nu include și un pahar de vin sau o sticlă de
bere. Dar chiar face alcoolul ca sexul să fie mai bun? Pe de o parte,
alcoolul este un drog care ne afectează sistemul nervos central si
care ne va afecta ulterior funcționarea sexuală (și nu neapărat într-
un mod pozitiv). In același timp, însă, a avut de foarte mult timp un
rol social în interacțiunile noastre, iar propriile noastre gânduri
cu privire la acest aspect pot, de asemenea, să schimbe felul în care
acționăm și în care funcționăm din punct
de vedere sexual. Când vine vorba despre băutură, este dificil, dacă
nu imposibil, de separat partea fizică de cea psihică și cea carnală
de cea culturală.

Acest articol investighează câteva aspecte științifice despre felul în

care alcoolul afectează reacția și comportamentul sexuale atât din
perspectivă farmacologică, cât și psihologică, iar după aceea
explorează problema foarte reală a alcoolului și a agresiunii sexuale.

ALCOOLUL ESTE UN DROG

Avem tendința să nu ne gândim la alcool ca la un drog, deoarece

este accesibil foarte ușor, dar din punctul de vedere al lucrurilor pe
care le face corpurilor noastre, poate în mod cert să fie descris în
acest fel. Alcoolul reduce activitatea sistemului nervos central, ceea
ce încetinește funcționarea cerebrală, circulația sângelui și
respirația. în mod specific, crește nivelurile unui neurotransmițător
(substanță chimică din creier care poartă mesajele) cunoscut ca
acidul gamma-âmino-butiric (GABA) care este responsabil pentru
reglarea tonusului muscular. GABA inhibă transmiterea impulsurilor,
deci, pe măsură ce cresc nivelurile GABA, fluxul de informații de la
creier la măduva spinării descrește și devenim mai lenți (Peugh și
Belenko, 2001). Teoretic,

această încetinire ar trebui să influențeze funcționarea > >

sexuală — atât în ceea ce privește excitarea, cât și ațin- .

gerea orgasmului. Cercetările cu privire la acest subiect

au avut, însă, constatări contradictorii, iar rezultatele

sunt diferite în cazul bărbaților si al femeilor.

Majoritatea cercetărilor sugerează că, în doze mici, alcoolul nu are

aproape niciun efect asupra bărbaților. Metaanaliza lui Peugh și
Belenko indică o serie de studii

de laborator în care câtorva bărbați li s-au oferit cantități > >

mici de alcool, iar unora nu li s-a dat alcool deloc. După aceea,
bărbații s-au uitat la filme erotice, iar nivelul lor de excitare a fost
măsurat atât întrebându-i cât de excitați erau, cât si măsurându-le
erecția. Studiile nu au descoperit nicio diminuare a excitării, ci doar o
ușoară creștere în cazul bărbaților care au băut alcool (Peugh
și Belenko, 2001; Rubin și Henson, 1976). Când bărbații au
consumat cantități mari de alcool, însă, aceștia au avut parte de „o
reducere substanțială a excitării și le-a fost afectată capacitatea de a
ejacula“ (Peugh și Belenko, 2001). O altă metaanaliză a cercetărilor
disponibile cu privire la alcool și funcționarea sexuală realizată de
George și Stoner (2000) a explicat rezultatele celor „cinci
experimente seminale“ spunând următoarele; „Constatările au arătat
că, în afara consumului foarte scăzut, alcoolul suprimă tumescența
peniană și crește latența orgasmului masculin“. Spunând aceste
lucruri în limbaj cotidian — faptul că beau alcool însemna că bărbații
aveau erecții mai reduse si le lua mai mult să

ajungă la punctul culminant.

Cercetările realizate pe femei sunt puțin diferite.

Femeile din studiile de cercetare cărora li s-a dat alcool au spus că

erau mai excitate atunci când au fost comparate cu cele din grupul
de control, care nubăuseră. însă atunci când nivelul de excitare a
fost măsurat, prin introducerea în vagin a unei sonde în formă de
tampon pentru a se evalua fluxul sangvin, rezultatele au arătat că
femeile cărora li se dăduse alcool erau, de fapt, mai puțin excitate
din punct de vedere fizic decât cele care nu băuseră (Peugh și
Belenko, 2001). Rezultatele demonstrează cât este de greu de
separat partea fizică de cea psihică, atât în cazul alcoolului, cât și în
cel al excitării sexuale și, cu siguranță, al combinației dintre ele.
Peugh și Belenko au oferit următoarele ipoteze
pentru discrepanța dintre ceea ce au spus femeile și ce au detectat
instrumentele. în primul rând, instrumentele ar putea fi inexacte, fiind
mult mai dificil de măsurat nivelul de excitare la o femeie decât la
un bărbat. Celelalte posibilități pe care le-au sugerat au fost că
femeile interpretează „schimbările corporale generale induse de
alcool ca fiind excitare sexuală“, că felul în care reacționează este
„rezultatul răspunsului comportamental învățat“ sau că răspunsurile
arată „influența așteptărilor cu privire la efectele alcoolului“ (2001, p.
9).

Cu toate acestea, George și Stoner (2009) au explicat că spre

sfârșitul anilor 1970 și cu siguranță în anii 1980 era general
acceptată ideea că alcoolul suprimă excitarea genitală și majoritatea
cercetătorilor au încetat să mai urmărească acest subiect si si-au
orientat atentia către

discrepanțele dintre declarațiile subiective ale bărbaților și ale

femeilor și observațiile obiective ale oamenilor de știință, într-o
încercare de a descâlci aspectele psihologice și sociale cu privire la
impactul pe care îl are alcoolul asupra felului în care ne comportăm
din punct de vedere sexual. Epidemia de SIDA în creștere din
anii 1980 a presupus și ea creșterea preocupării și atenției față de
comportamentele sexuale riscante.

ALCOOLUL CA LUBRIFIANT SOCIAL: TEORIILE

Există o serie de teorii cu privire la felul în care interacționează

aspectele fizice și sociale pentru a ne schimba comportamentul și cu
privire la motivul pentru care acest drog afectează diferiți indivizi în
moduri atât de diferite. Probabil că știm cu totii că unii oameni

devin foarte exuberanți atunci când beau, spunându-le prietenilor ce

mult îi iubesc, iar alții devin plângăreți și

sentimentali și poate chiar sunt și unii care devin războinici și mult

mai susceptibili să înceapă o bătaie.
Teoria miopiei alcoolice (TMA) sugerează că toate lucrurile pe care
le au acestea în comun sunt un sentiment al miopiei care apare
atunci când o persoană e beată. Alcoolul afectează abilitățile
cognitive de a procesa informații și de a citi indiciile sociale.
în originalul lor articol cu privire la acest subiect, Steele și Josephs
(1990) au explicat miopia alcoolică în felul următor: „O stare de
miopie în care înțelegerea superficială a aspectelor imediate ale
realității are o influență disproporționată asupra comportamentului și
emoțiilor, o stare în care putem vedea copacul, deși mai neclar,
dar nu reușim deloc să vedem pădurea“ (p. 923). S-ar putea spune
că acești cercetători au transformat ochelarii alcoolului1 într-o teorie
academică legitimă.

Atunci când ne confruntăm cu decizia de a ne asuma un risc (unul

social, poate — să mergem să vorbim cu acea fată drăguță — sau
unul sexual — să avem un contact sexual fără prezervativ), trebuie
să procesăm două tipuri de indicii. Indiciile stimulatoare sunt
cele care fac apel la dorințele cele mai imediate ale persoanei —
fata este drăguță, iar sentimentul de a face sex cu ea va fi cu
adevărat extraordinar. Indiciile inhibitoare reprezintă, în principiu,
vocea aceea din capul nostru care ne face să ne gândim la pașii
următori — „face cursul de sociologie cu mine, și dacă spune nu,
tot va trebui s-o văd de două ori pe săptămână“ sau „aș putea să iau
o infecție cu transmitere sexuală sau s-o las însărcinată“. Acestea
sunt indiciile care ne ajută să ne măsurăm impulsurile și care ne
mențin în acord cu

obiceiurile si valorile sociale ale comunităților noastre.

Acestea simt, de asemenea, indiciile care sunt mai greu de văzut

atunci când ai băut.

TMA se bazează pe ideea că există adesea conflicte între aceste

două seturi de indicii — indiciile stimulatoare îți spun să faci ceva ce
indiciile inhibitoare îți sugerează că ar fi o idee proastă. Dacă nu este
niciun conflict, probabil că persoana va acționa atunci când a băut în
același fel în care acționează atunci când este

trează. Dar dacă există un conflict, poate să intervină miopia cauzată

de alcool, blocând indiciile inhibitoare și permițându-i persoanei să
acționeze într-un mod în care n-ar face-o în mod normal.
Comportamentul acesteia poate fi văzut ca fiind exagerat de către
șinele său treaz sau de către prietenii săi, pur și simplu pentru că
acea persoană nu e așa cum este ea de obicei (Griffin et al., 2010).

Steele și Josephs mai remarcă un aspect al miopiei alcoolice; o

imagine de sine superioară sau ridicată. După cum spun ei, „alcoolul
este un mijloc sigur de inflamare a sinelui; în timpul beției persoana
se apropie de șinele visurilor sale“ (1990, p. 932). Acest lucru
se aplică cel mai mult persoanelor care sunt în conflict cu sine și cu
stima lor de sine. La aceste persoane, „beția lasă, aparent, o
capacitate suficientă pentru a experimenta nevoia de autorespect,
dar nu suficientă pentru a accesa motivele pentru a păstra modestia“
(Steele și Josephs, 1990, p. 932).

O serie de studii au testat TMA și au constatat că aceasta a putut să

prezică comportamentul indivizilor atunci când deveneau beți.
Monahan și Lannutti (2000), de exemplu, au recrutat 50 de studente
și le-au evaluat stima de sine. După aceea, au pus un bărbat să
flirteze cu fiecare femeie, în timp ce aceasta consuma alcool. Ei au
prezis că femeile cu stima de sine scăzută vor fi mai inhibate în
condiții normale și, prin urmare, vor fi mai

afectate de alcool si de TMA. Rezultatele au confirmat )

aceste bănuieli. Femeile cu stimă de sine mai scăzută au fost mai

puțin anxioase și mai susceptibile să dezvăluie informații personale
(o parte importantă a flirtului) atunci când au băut față de momentele
în care erau treze. Prin comparație, femeile cu stimă de sine
ridicată nu au fost afectate în mod deosebit de alcool. în mod similar,
atunci când femeilor dintr-un alt studiu b s-a povestit despre
întâlnirea cu un bărbat, femeile care au consumat alcool (sau
crezuseră că au consumat, pentru că b se dăduse o băutură placebo
și b s-a spus că ar conține alcool) au fost mai susceptibile să
evalueze bărbatul din povestire pozitiv, să perceapă un
rezultat pozitiv al povestirii și să spună că ar acționa pe baza unor
propuneri sexuale agresive (Testa etal., 2000).

O altă teorie predominantă cu privire la felul în care consumul de

alcool ne schimbă comportamentul — inclusiv comportamentul
sexual — se concentrează mai puțin asupra lucrurilor pe care
alcoolul le face, efectiv, corpului și creierului nostru și mai mult
asupra lucrurilor pe care ne așteptăm să le facă alcoolul corpului și
creierului nostru. Teoria expectanței cu privire la alcool sugerează că
am fost învățați social să credem că oamemi care au băut se
comportă în anumite feluri și, drept urmare, atunci când bem
acționăm în acele feluri. Comportamentul nostru atunci când am
băut este mai mult decât orice altceva o profeție autoîmpbnită.
Atunci când vine vorba despre sex, televiziunea și filmele ne spun,
cu siguranță, că oamenb (și în special femeile) sunt mai puțin
inhibați atunci când au băut, mai sus-ceptibib să flirteze și mai
susceptibih să meargă până la capăt.

Studiile experimentale au susținut această teorie.

O cercetare, de exemplu, a constatat că bărbațh care

credeau cu tărie în ideea că alcoolul stimulează sexul au declarat un

nivel de excitare mai mare după ce au consumat o băutură placebo
față de bărbații cărora li se dăduse tot placebOi dar care nu credeau,
cu adevărat, că alcoolul stimulează sexul (George etal., 2000).
Despre femei există mai puține informații și, în conformitate cu
George și Stoner (2001), puținele studii existente au ajuns la
rezultate contradictorii. O parte a problemei, așa cum am menționat
mai devreme, este faptul că femeile au tendința să spună că sunt
mai excitate dacă sunt în stare de beție, dar răspunsul lor vaginal
arată altceva.
Teoria expectanței cu privire la alcool sugerează, de asemenea, că
oamenii pot să recurgă ulterior la invocarea consumului de alcool ca
scuză pentru comportamentul care contrazice normele sociale.
Această idee de „dezvinovățire în cazul abaterilor“ — când
oamenii care cred că alcoolul este o scuză acceptabilă
pentru comportamente inacceptabile e posibil să se poarte în moduri
inadmisibile atunci când beau — a fost și ea susținută de studiile
experimentale asupra bărbaților (George și Stoner, 2001). în viața
reală, această idee este susținută de fiecare dată când auzim „nu-mi
vine să cred c-am făcut lucrul acesta, dar eram complet terminât“.
Și am auzit acest lucru de mai multe ori decât am vrea să ne
amintim.

ALCOOLUL Șl SEXUL ÎN VIAȚA REALĂ

O serie de studii au trecut la investigarea felului în care acționează

aceste două teorii în viața reală. Deloc surprinzător, cercetătorii și-au
concentrat adesea eforturile asupra studenților — un grup despre
care se

știe că bea și face sex. Dacă treci prin orice complex studențesc într-
o noapte de weekend, va fi destul de clar că alcoolul și sexul fac
pereche, deși sunt greu de găsit statistici care să spună cât de des.
Știm din Sondarea Comportamentului de Risc al Tinerilor (Youth
Risk Behavior Surveillance — YRBS) că 22% dintre elevii de liceu
activi sexual au folosit alcool sau droguri înainte de ultima dată când
au făcut sex (Eaton et al., 2012). Cifrele probabil că sunt similare,
dacă nu mai mari, odată ce acești adolescenți ajung la facultate,
unde alcoolul este disponibil adesea mai ușor.

Una dintre cele mai importante întrebări pentru dascăli și pentru

cercetători este dacă tinerii care fac sex sub influența alcoolului se
supun unui risc crescut față de infecțiile cu transmitere sexuală și
față de sarcină. Rezultatele sunt contradictorii. în metaanaliza
lor bazată pe TMA, Griffin et al. (2010, p. 528) remarcă faptul că „în
general, studiile au identificat legături slabe între consumul de alcool
și reducerea comportamentelor sexuale de protecție; în multe cazuri
nu s-a descoperit nicio corelație“. Unele studii au constatat că
persoanele care folosesc prezervativul atunci când sunt treze,
îl folosesc și atunci când nu sunt. Alte studii au constatat că există
diferențe în funcție de tipul de partener. Un studiu realizat pe femei,
de exemplu, a constatat că, dacă beau mai mult, crește
probabilitatea de a face sex, fie cu un partener pe termen lung, fie cu
unul ocazional, dar probabilitatea de a face sex neprotejat crește
doar în relația cu partenerul ocazional. De fapt, a existat chiar
o corelație negativă între băutură și sexul neprotejat cu un partener
stabil (Kiene et al., 2009).

Un studiu mai recent a constatat că, în realitate, băutul în sine nu

afectează folosirea prezervativului. Atunci când cercetătorii au
investigat doar relația dintre alcool și prezervativ, au constatat că în
evenimentele

care implicau alcool era mai probabil să fie implicat și prezervativul.

Prezervativul a fost folosit la 70% din cazuri la evenimentele care
presupuneau și băutură, prin comparație cu 59% din cazurile de
la evenimentele care nu includeau alcoolul. Cercetătorii au remarcat:
„Chiar și în situațiile care presupuneau consum exagerat de alcool
(patru băuturi sau mai multe), în care ne-am putea aștepta ca
dezinhibiția să ducă la scăderea comportamentului de sex sigur, nu
am constatat nicio dovadă a scăderii folosirii prezervativului în cadrul
acestui eșantion de femei“ (Walsh et al.,

2013, p. 10). Acest lucru nu înseamnă, însă, că, cu cât este mai
cherchelită o fată, cu atât este mai probabil să facă apel la
prezervativ. Cercetătorii au explicat că folosirea prezervativului este
mai probabilă în cazul relațiilor ocazionale (ceea ce are sens, având
în vedere că persoanele care sunt în relații oficializate trec la
alte metode, cum ar fi pilula contraceptivă) și alcoolul este și el mai
probabil tot în relațiile ocazionale. Per ansamblu, cercetătorii au
conchis că folosirea prezervativului este mai probabil să fie
influențată de tipul de partener decât de alcool.
Celălalt aspect care influențează folosirea prezervativului pare să fie
dat de așteptări. Femeile care cred că alcoolul poate să crească
asumarea de riscuri sexuale se comportă ca atare atunci când beau.
Deși doar 13% dintre femeile din eșantionul folosit de Walsh si colab.

(2013) credeau cu tărie că alcoolul ar crește asumarea de riscuri

sexuale, cele care credeau erau mai puțin susceptibile să folosească
prezervativul la evenimentele care presupuneau și im consum de
alcool.

Trebuie, în mod clar, să aducem în discuție și presupunerea că

oamenii care au băut își vor asuma riscuri deoarece presupunerea
însăși este o mare parte a problemei. Unul dintre exercițiile pe care
le facem uneori

cu studenții noștri încearcă să provoace convențiile prezentându-le

următorul scenariu: „Weekendul trecut am fost la o petrecere și am
cunoscut un băiat/o fată foarte drăguț/ă. Am început să vorbim și din
vorbă-n vorbă...“. La jumătate din studenți li se spune că
în momentul acela sunt beți, celeilalte jumătăți li se spune că sunt
treji, iar ei trebuie să termine povestea în consecință. Deloc
surprinzător, oamenii sunt mai susceptibili să spună că noaptea s-a
terminat cu sex dacă ei credeau că erau beți. Desigur, ne place să
includem și cel puțin o poveste care se termină cu sex
extraordinar în stare de trezie, doar ca să mai complicăm
puțin lucrurile.

Nu este clar care aspect al așteptării are cea mai mare influență —
cel conform căruia comportamentul la băutură este o profeție
autoîmplinită sau cel conform căruia alcoolul a devenit cea mai bună
scuză pentru dezinhibare și experimentare. Nu sugerăm că
studenții n-ar trebui să bea. Nu spunem că studenții n-ar trebui
să facă sex. Nici măcar nu spunem că studenții la facultate n-ar
trebui să facă ambele lucruri în același timp (sau poate imul după
celălalt, ca să prevină vărsarea berii peste cearșafuri; ar mirosi
îngrozitor mai târziu). Ceea ce sperăm, în schimb, este că studenții
se simt suficient de confortabil cu sexualitatea lor ca să nu se
bazeze pe alcool pentru a le înlesni sexul. Că pot să fie dezinhibați și
să experimenteze (în siguranță, desigur) și atunci când sunt treji.

Ne îngrijorează, de asemenea, faptul că aceasta este o problemă

mai mare pentru tinerele femei care, în societatea noastră, primesc
atât de multe mesaje conflictuale cu privire la sex. Se presupune să
fie sexy, dar să nu vrea sex. Să arate disponibile, dar să nu fie,
cu adevărat, disponibile. Dacă nu fac sex, sunt mironosițe (ceea ce e
rău), dar dacă fac prea mult sex (măsurat pe o scală arbitrară,
necunoscută și care se schimbă permanent) , atunci simt ușuratice,
ceea ce e și mai rău. Nu ne surprinde, deci, faptul că femeile recurg
la alcool atât ca lubrifiant social, cât și ca scuză ulterioară. Nu
învinuim, în niciun caz, tinerele femei pentru acest lucru, dar ne
dorim să vină ziua în care să li se acorde si fetelor permisiunea să
vrea la fel de mult sex ca oricare bărbat și să se bucure de el la fel
de mult. Dacă va veni ziua aceea, nu putem să nu ne întrebăm dacă
e posibil ca alcoolul să devină mai puțin necesar și mai puțin atractiv.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Eaton, D.K., Kann, L., Kinchen, S., Shanklin, S., Flint, K.H., Hawkins,
J. et aî. (2012).

Youth risk behavior surveillance: United States, 2011. Morbidity and

Mortality Weekly Report Surveillance Summaries, 61(4), 1-162.

George, W.H. și Stoner, SA. (2000). Understanding acute alcohol

effects on sexual behavior. Annual Review of Sex Research, 11(1),
02-124.

George, W.H., Stoner, S.A., Norris, J., Lopez, PA. și Lehman, G.L.
(2000). Alcohol expectancies and sexuality: A self-fulfilling prophecy
analysis of dyadic perceptions and behavior. Journal of Studies on
Alcohol andDrugs, 61(1), 168.
Griffin, JA., Umstattd, M.R. și Usdan, S.L. (2010). Alcohol use and
high-risk sexual behavior among collegiate women: A review of
research on alcohol myopia theory. Journal of American College
Health, 58(6), 523-532.

Kiene, S.M., Barta, W.D., Tennen, H. și Armeli, S. (2009). Alcohol,

helping young adults

to have unprotected sex with casual partners: Findings from a daily

diary study of alcohol use and sexual behavior. Journal of
Adolescent Health, 44(1), 73-80.

Monahan, J.L. și Lannutti, P.J. (2000). Alcohol as social lubricant

Human Communication Research, 26(2), 175-202.

Peugh, J. și Belenko, S. (2001). Alcohol, drugs and sexual function:

a review. Journal of Psychoactive Drugs, 33(3), 223-232.

Rubin, H.B. și Henson, D.E. (1976). Effects of alcohol on male

sexual responding. Psychopharmacology, 47(2), 123-134.

Steele, C.M. și Josephs, RA. (1990). Alcohol myopia: Its prized and
dangerous effects. American Psychologist, 45(8), 921.

Testa, M., Livingston, JA. și Collins, R.L. (2000). The role of women’s
alcohol consumption in evaluation of vulnerability to sexual
aggression. Experimental and Clinical Psychopharmacology, 8(2),
185. ,

Walsh, J.L., Fielder, R.L., Carey, K.B. și Carey, M.P. (2013). Changes
in women’s condom use over the first year of college. Journal of Sex
Research, 50(2), 128-138.

MITUL #40

ALCOOLUL Șl SEXUL SUNT O COMBINAȚIE INOFENSIVĂ

Deși e posibil ca studiile să fie neconcludente atunci când e vorba de
alcool si alte riscuri sexuale, cum ar fi sexul neprotejat, există foarte
puține îndoieli cu privire la rolul pe care-1 are alcoolul în facilitarea
agresiunii sexuale. în 50% dintre cazurile declarate de viol la
o întâlnire amoroasă sau când au făcut cunoștință, victima și/sau
făptuitorul au spus că au consumat alcool înainte. Un studiu a
constatat că aproximativ 2% dintre toți studenții sau 97 000 de
persoane tinere au fost victimele agresiunilor sexuale legate de
consumul de alcool numai în 2001 (Hingson et ui., 2009, p. 12). Și
se estimează că în fiecare an 100 000 de tineri cu vârsta de 18-24
de ani „declară că au fost prea beți pentru a ști dacă au
mai consimțit să facă sex“ (NIAA, 2013).

în metaanaliza lor cu privire la alcool și sex, George și colab. (2000)

remarcă faptul că s-a constatat că alcoolul are o serie de influențe
asupra comportamentului în cazul agresiunilor sexuale. în
concordanță cu teoria miopiei alcoolice, alcoolul orientează atenția
către indiciile stimulatoare, cum ar fi dorința de a face sex, și o
îndepărtează de indiciile inhibitoare, cum ar fi lipsa consimțământului
partenerului. Studiile au constatat că bărbații care consumaseră
alcool sau credeau că au făcut-o erau mai lenți cu privire la
recunoașterea unui viol din povestiri și la a sugera că făptuitorul ar
trebui să se oprească în comparație cu bărbații care erau treji și
știau acest lucru. Alcoolul a avut efecte remarcabile și asupra
victimelor agresiunii. Femeile care beau sunt mai susceptibile să se
afle în situații de risc, dar mai puțin

susceptibile să perceapă riscul. Mai mult decât atât, femeile bete

sunt mai puțin susceptibile să se opună direct pentru a se apăra de
agresiune, comparativ cu femeile care simt treze.

Prezenta alcoolului influențează si felul în care indivizii percep violul

și agresiunea sexuală. Studiile au arătat că, atunci când povestirile
sugerează că violatorul a fost beat, respondenții îl văd ca mai
puțin condamnabil, dar în cazul victimei este valabil contrariul.
Respondenții au simțit mai putină simpatie pentru victimele care
băuseră în momentul în care au fost agresate (George et al., 2000).
Acest fapt poate fi rezultatul unei alte percepții obișnuite — că o
femeie care bea este în căutare de sex. Experimentele realizate de-
a lungul timpului și bazate pe povestiri au constatat că respondenții
considerau personajele care beau ca fiind mai disponibile din punct
de vedere sexual, mai dornice să se angajeze în activități sexuale și
mai susceptibile să inițieze sexul față de personajele care se
comportau în mod similar, dar nu beau (George etal., 2003).

Am văzut manifestându-se această idee în mass-media de câteva

ori. în Steubenville, Ohio, doi jucători de fotbal american au violat o
tânără beată, în timp ce prietenii îi încurajau și înregistrau
video evenimentul. Aparent, victima nu și-a amintit ceea ce se
întâmplase până când nu a văzut pe site-ul de socializare. Ceea ce
este dezamăgitor este că orașul — și adulții, și tinerii — s-a raliat în
jurul jucătorilor de fotbal american și a învinovățit victima. (Recent,
patru adulți. din acea comunitate chiar au fost acuzați că au
încercat să ascundă dovezi și să-i protejeze pe băieți;
Kempner, 2013a.) Sentimentul general cu privire la caz a
fost rezumat de o reporteră de la CNN, Poppy Harlow, care a arătat
foarte multă simpatie pentru făptuitori în ziua în care aceștia au fost
declarați vinovati de viol. „Acești

tineri bărbați care aveau un viitor atât de promițător — jucători-

vedetă, studenți foarte buni — au văzut literalmente cum le sunt
distruse viețile“, spunea ea. Nu a exprimat o simpatie similară și
pentru supraviețuitoarea violului din cazul respectiv (Kempner,
2013b).

Mai recent, am aflat de cazul lui Daisy Coleman, o fată de 14 ani din
Maryville, Missouri, care a fugit de-acasă într-o zi din ianuarie 2013
ca să meargă cu o prietenă la o petrecere din afara orașului, însoțite
de un jucător foarte popular de fotbal american. Celor două fete li s-a
dat alcool de către băiat și de către prietenii lui și au fost violate
amândouă. Violul asupra lui Daisy a fost înregistrat video cu un
iPhone. După aceea, jucătorul de fotbal a dus-o pe Daisy acasă cu
mașina și a lăsat-o leșinată pe veranda din față, pe un frig de zero
grade. în zilele ulterioare incidentului, oficialii care aplică legea și
membrii comunității păreau să le creadă pe fete și au fost depuse
plângeri împotriva băieților. Dar opinia publică s-a schimbat repede
și Daisy și familia ei au devenit ținta. S-au făcut
comentarii răutăcioase și pe internet, și în persoană. Mama ei a fost
concediată brusc de la locul ei de muncă din oraș. Când toate
acestea au devenit prea mult, s-au mutat. Dar înainte să poată să-și
vândă casa din Maiyville, aceasta a ars din temelii din motive
necunoscute. Iar ceea ce este cel mai interesant este că toate
plângerile împotriva băieților au fost retrase (Kempner, 2013b).

Faptul că acești tineri au crezut că este în regulă să facă sex cu fete

care erau fără îndoială bete și erau incapabile să-și ofere
consimțământul este incredibil de îngrijorător. Faptul că prietenii lor
nu numai că s-au uitat, dar au și înregistrat incidentele, ca și cum ar
fi fost ceva de care să fie mândri, este la fel de neliniștitor, dacă nu
mai mult. Iar faptul că adulții din viața acestor tineri au fost dispuși să
dea din umeri

la aceste comportamente, spunând că „băieții sunt tot băieți“ și să

arate cu degetul tinerele victime din cauză că au băut, este de-a
dreptul odios.

Trebuie să ne asigurăm că toată lumea înțelege problema

consimțământului. Nu este niciodată acceptabil să faci sex cu o altă
persoană fără consimțământul ei. Faptul că una sau ambele
persoane au băut alcool nu schimbă această regulă de bază a
comportamentului sexual și nici nu poate fi folosită ulterior ca scuză
(legală sau morală). Iată câteva alte lucruri care nu se pot negocia
legate de sex și alcool. O fată nu „vrea sex“ doar pentru că merge la
o petrecere unde este alcool și se îmbată. O fată care a leșinat, chiar
dacă este în patul tău și a ajuns acolo de bunăvoie, nu poate să-și
dea consimțământul. Dacă e prea beată ca să poarte o conversație
inteligentă, atunci e prea beată si ca să facă sex. •

Lucrurile ar trebui să fie foarte simple, dar înțelegem că în viață pot

să pară mai complicate. Așa că vă dăm un scenariu. O fată drăguță
a flirtat cu tine toată noaptea, în timp ce dădea pe gât bere și shot-uri
de tequila. Acum e cam terminată, dar e fericită și este toată peste
tine și te roagă să mergeți în camera ta. Sugestia noastră: ia-
i numărul de telefon, ajut-o să ajungă acasă, bag-o eventual în pat
(pe brută, cu o căldare lângă ea în care să vomite) și sun-o mâine.
Nu numai că vei fi o persoană mai bună, dar sexul pe care ați putea,
eventual, să-l faceți va fi și el mai bun. Sexul cu o persoană complet
beată adesea nu este foarte distractiv. (în timpul facultății, una
dintre noi, și n-o să vă spunem care, chiar a trăit experiența cu un
băiat beat care a adormit peste ea la mijlocul actului sexual. Nu a
fost distractiv deloc.)

Acum, pentru cei de pe margine. în fiecare dintre aceste cazuri de

viol foarte mediatizate, agresiunea a avut loc în fața unor martori
care nu au făcut nimic să protejeze victima. De fapt, ei le-au
persecutat și mai mult

pe aceste fete, încurajându-i pe făptuitori, făcând poze și făcând

public evenimentul. Trebuie să contestăm presupunerea că femeile
care beau „o cer“, iar modul în care putem să o facem este ca
fiecare persoană (așa cum sunt cititorii noștri) să înceapă să ia
poziție și să intervină atunci când văd că ceva nu este în regulă. Nu-i
încurajați, mai bine interveniți.

A existat, însă, o adevărată controversă recent cu privire la ce să le

spunem tinerelor însele. într-un articol pentru site-ul de știri on-line
Slate, Emily Yoffe sugera că una dintre modalitățile de a rupe cercul
agresiunii sexuale alimentate de alcool este să li se spună
tinerelor de vârsta facultății să nu se mai îmbete. Ea scria:
Să fim înțeleși foarte dar: făptuitorii sunt cei responsabili de
comiterea infracțiunilor si ar trebui să fie aduși

în fața justiției. Dar nu reușim să le facem pe femei să înțeleagă că,

atunci când se lasă fără nicio apărare, li șe pot face lucruri
îngrozitoare. Tinerele femei primesc tm mesaj distorsionat conform
căruia dreptul lor de a bea cot la cot cu bărbații este o chestiune
feministă. Mesajul cu adevărat feminist ar trebui să fie că, atunci
când pierzi capacitatea de fi responsabilă pentru tine însăți, îți crești
drastic riscul de a atrage genul de oameni care nu au deloc în
vedere cele mai bune interese ale tale. Aceasta nu înseamnă
să învinovățim victima; înseamnă să încercăm să prevenim existența
mai multor victime (Yoffe, 2013).

Așa cum probabil că Yoffe se aștepta, reacția față de articolul ei a

fost rapidă și negativă, cu oameni spunând că, în ciuda spuselor ei
contrare, dădea vina pe victime și se purta ca și cum violul ar fi doar
un accident, și că îi grația pe făptuitori de responsabilitatea lor.

înțelegem că învinovățirea victimelor se întâmplă de ani de zile în

SUA și nu vrem să facem nimic pentru a

o perpetua, dar credem că trebuie să existe o abordare echilibrată

pentru a preveni agresiunea sexuală și că avertizarea tinerelor femei
cu privire la pericolele pe care le are consumul excesiv de alcool are
un rol. Majoritatea bărbaților nu sunt violatori și chiar și atunci când
sunt beți nu vor agresa o femeie. Din nefericire, statistica
demonstrează faptul că nu putem spune acest lucru despre toți
bărbații. Mai mult decât atât, multi tineri bărbați nu sunt învățați
niciodată cum să reçu-

în original, beer goggles („ochelari de bere“, în traducere literală),

sintagmă care în limba engleză descrie fenomenul care face ca
atunci când cineva a consumat alcool să vadă o persoană
neatractivă ca fiind frumoasă. (N.t.)
noască atunci când o femeie vrea ca ei să se oprească. Societatea
noastră este plină de imagini de femei care spun nu la început, dar
după aceea cedează datorită ochilor lui albaștri strălucitori sau
datorită unui sărut pasional. Ca să nu mai vorbim de perspectiva
deformată pe care le-o oferim tinerilor bărbați atunci când orașe
ca Steubenville și Maiyville se raliază în jurai violatorilor și evită
victimele. Ajutarea tinerilor bărbați să recunoască consimțământul și
ajutarea tinerelor femei să învețe cum să se protejeze pe ele însele
pot și ar trebui să meargă mână în mână. Și, fie că ne place, fie că
nu, una dintre modalitățile în care femeile se pot proteja este
să rămână întru câtva treze.

ALCOOLUL Șl AGRESIUNEA SEXUALĂ

Așa cum am spus în ultimul articol, nu sugerăm ca studenții să nu

mai bea deloc, nici nu sugerăm că băutura și sexul nu pot fi
combinate niciodată într-o experiență pozitivă. Vrem doar ca toți
cititorii noștri să țină cont de faptul că, din motive atât fizice, cât
și psihice, alcoolul poate să le schimbe comportamentul și
experiența sexuală. Poate fi în mai bine, dar, cel mai probabil, nu va
fi. Dacă țineți cont de acest lucru, vă

poate ajuta să evitați potențialele pericole ale sexului sub influenta

alcoolului.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

George, W.H. și Stoner, SA. (2000). Understanding acute alcohol

effects on sexual behavior. Annual Review ofSex Research, 11(1),
92-124.
George, W.H., Stoner, SA, Norris, J., Lopez, PA. și Lehman, G.L.
(2000). Alcohol

expectancies and sexuality: A self-fulfilling prophecy analysis of

dyadic perceptions and behavior. Journal of Studies on Alcohol and
Drugs, 61(1), 168.

Hingson, R.W., Zha, W. și Weitzman, E.R. (2009). Magnitude of and

trends in alcohol-related mortality and morbidity among US college
students ages 18-24,1998-2005. Journal of Studies on Alcohol and
Drugs, Suppl. 16,12.

Kempner, M. (2013a). Could new Steubenville indictments send a

message to

communities about dealing with rape? RHReality Check (25

noiembrie). http://rhrealitycheck.org/article/20i3/ll/25/couId-new-
steubenville-indict-ments-send-a-message-to-communities-about-
dealing-with-rape/(accesat pe 6 august 2014).

Kempner, M. (2013b). We have a rape problem. First step: We have

to admit it RH

Reality Check (17 octombrie),

http://rhrealitycheck.org/article/2013/10/17/ we-have-a-rape-problem-
first-step‘we-have-to-admit-it/ (accesat pe 6 august 2014).

National Institutes of Health, National Institute of Alcohol Abuse and

Alcoholism

(NIAA) (2013). College drinking,

http://pubs.niaaa.nih.gov/publications/
CollegeFactSheet/CollegeFactSheetpdf (accesat pe 6 august 2014).

Yoffe, E. (2013). College women: Stop getting drunk. Slate (15

octombrie). http://www.slate.
com/articles/double_x/doublex/2013/10/sexual_assault_and_drinkm
g_teach_ women_the_connection.html (accesat pe 7 august 2014).

MITUL #41

PENTRU FETE, SEXUL ÎNSEAMNĂ UNEORI DOAR DURERE

Uneori, sexul este extraordinar și fantastic, iar alteori este doar în

regulă, dar niciodată n-ar trebui să te simți rău. Din nefericire, acest
lucru nu este adevărat pentru toată lumea, mai ales pentru femei. De
fapt, unele estimări sugerează că până la trei din patru femei
au experimentat durere în timpul actului sexual. Pentru multe dintre
aceste femei se întâmplă sporadic sau o

singură dată, dar pentru unele devine o parte obișnuită a actului

sexual și chiar o parte a vieții lor cotidiene (ACOG, 2011). Durerea în
timpul actului sexual poate fi perturbatoare din punct de vedere atât
fizic, cât și psihic, afectând relațiile femeii și stima de sine. Cu
toate acestea, multe femei cred că este ceva normal atunci când faci
sex.

Vrem ca cititorii noștri să înțeleagă că acesta nu este, pur și simplu,

adevărat. Sexul nu ar trebui să doară. Dacă se întâmplă acest lucru,
atunci ceva nu este în ordine (nu vorbim de un defect de caracter
sau de o lipsă morală, ci de ceva ce este în neregulă din punct de
vedere fizic sau, mai rar, psihic) și ar trebui cerut ajutorul.

Acest articol vorbește despre unele dintre lucrurile care pot merge
rău și care pot duce la acte sexuale care sunt simțite contrar felului
în care ar trebui. Vom analiza, de asemenea, afecțiunile dureroase
cronice — și în special vulvodinia și vestibulodinia — care pot
să întrerupă viața sexuală a femeilor pentru câteva luni sau chiar
câțiva ani.

O avertizare: noi oferim aceste informații pentru ca voi să aveți o

idee cu privire la care ar putea cauza problema, dar nu încercăm nici
să diagnosticăm vreuna dintre problemele pe care e posibil să le ai
(niciuna dintre noi nu este medic), nici nu sugerăm că cineva ar
trebui să încerce să-și diagnosticheze propriile probleme — aceasta
este treaba furnizorului vostru de servicii medicale. Metoda empirică
de bază spune că, dacă te doare vulva (înainte, în timpul sau după
actul sexual), ar trebui să mergi să te vadă un medic
specialist. Nimeni nu ar trebui să trăiască cu acest lucru.

REMEDIILE SIMPLE

Dacă ceva nu este în regulă, nu intra în panică. în cele mai multe

cazuri, există o explicație simplă și o soluție simplă.

NU SPUNEM CĂ FACEȚI LUCRURILE GREȘIT, DAR...

Așadar, prima problemă cu privire la sex: e posibil ca tu și partenerul

tău să-l faceți greșit. Glumim oarecum când spunem acest lucru,
pentru că nu există un mod „corect“ de a face sex, dar există un
sâmbure de adevăr în gluma noastră. Fiecare vulvă și fiecare clitoris
sunt diferite, iar tipul de atingere care funcționează pentru a-i oferi
orgasmul unei femei ar putea s-o facă pe alta să se simtă ca și cum
ar fi jupuită de vie. Femeile ar trebui să știe unde le place să fie
atinse, cât de tare și în ce fel (în cercuri mari, frecând înainte și
înapoi, o strângere ușoară, poate). Credem că cel mai ușor pentru o
femeie este dacă își dă seama singură, prin masturbare, iar după
aceea împărtășește aceste informații cu partenerul sau partenerii,
prin intermediul unui instructaj distractiv (cu diagrame și grafice,
desigur) sau cu sugestii delicate spuse pe moment (puțin mai la
stânga, e bine, doar puțin mai ușor, așa, da). Dacă pentru tine
nu funcționează cu masturbarea, atunci încearcă același fel de
explorare cu un partener și puteți să învățați împreună.

TOTUL E MAI BINE JOS, UNDE E UMED1

Probabil că nu acesta este lucrul pe care l-au avut în minte oamenii

minunați de la Walt Disney pentru momentul în care cântă crabul în
Mica sirenă (The Little Mermaid), dar la aceasta ne gândim de
fiecare data când auzim numărul muzical al lui Sebastian. Pentru a
se bucura de actul sexual, și chiar și de unele forme ale preludiului,
femeile trebuie să fie lubrifiate. Lubrifierea reprezintă produsul
secundar natural al vasodilatației de la nivelul vaginului — atunci
când sângele se grăbește către vagin, când femeia devine excitată,
vaginul devine mai tuned. Această lubrifiere ajută la protecția față
de frecare și iritare atunci când femeia este atinsă sau penetrată.
Uneori, femeile nu produc suficientă lubrifiere naturală, probabil
deoarece nu sunt suficient de excitate (un preludiu mai îndelungat n-
ar strica) sau din cauza altor motive (Blonna și Levitan, 2005, p.
216).

Vestea bună este că există o mulțime de opțiuni pentru cei care au

nevoie de tm pic mai multă umezeală. Majoritatea farmaciilor oferă o
gamă largă de lubrifianți intimi pe bază de ulei, apă sau silicon.
Cuplurile pot intra și într-un sex-shop local sau on-line și pot
alege din sute de formule. La nevoie, puteți folosi și lucrurile pe care
le găsiți prin casă, cum ar fi ulei pentru bebeluși sau ulei de măsline.
Amintiți-vă doar că, dacă folosiți o metodă contraceptivă de tip
barieră, cum ar fi prezervativul sau diafragma, trebuie să evitați
lubrifianții pe bază de ulei, deoarece aceștia pot descompune
latexul. Dacă folosiți lubrifiantul cu o jucărie sexuală, veți vrea să
rămâneți la cele pe bază de apă. Iar dacă veți căuta

lubrifiantul în dulapul din bucătărie, evitați lucrurile care sunt foarte

dulci — cum sunt mierea și gemul — deoarece acestea pot crește
probabilitatea infectării genitale. Lubrifianții cu arome artificiale pe
care-i cumpărați de pe rafturile magazinelor nu sunt nici ei foarte
prietenoși cu vaginul (Herbenick și Schick, 2011, p.95).

HERPES, CHLAMYDIA SAU TRICOMONAZĂ... 0, NU

Atunci când vorbim despre infecțiile cu transmitere sexuală (ITS),

accentuăm adesea faptul că pot fi asimptomatice pentru multe femei,
ceea ce înseamnă că femeia nu simte niciun indiciu fizic că ar fi ceva
în neregulă. Atunci când acestea au, însă, simptome, ele includ
mâncărimi, arsuri sau inflamații. Iar acestea pot să doară, mai ales
dacă sunt frecate în timpul sexului. Așadar, dacă există inflamații sau
puncte care dor sau apare o senzație generală de mâncărime, ar fi o
idee bună să-ți faci un control pentru ITS.

Atunci când sunt lăsate netratate, infecțiile bacteriene, cum sunt

chlamydia, tricomonaza și gonoreea, pot duce la boala inflamatorie
pelvină (BIP), o infecție la nivelul membranei uterului, al trompelor
uterine sau al ovarelor. BIP poate, de asemenea, să provoace
durere în timpul actului sexual, mai ales în timpul penetrării profunde
(ACOG, 2011). Vestea bună este că aceste ITS și BIP pot fi
vindecate cu antibiotice. Herpesul, însă, care poate cauza și el
durere în timpul actului sexual, este un virus și nu poate fi vindecat.
Există tratamente care reduc frecvența și intensitatea erupțiilor de
herpes, și atunci când nu sunt prezente inflamații, herpesul nu ar
trebui să provoace durerea în timpul penetrării.

DROJDIA NU MAI ESTE DOAR PENTRU PÂINE2

Puține femei vor trece de perioada lor fertilă fără să facă o infecție
genitală sau două (sau mai multe) și, având în vedere mâncărimea
și iritația, infecțiile genitale în mod sigur pot face ca activitatea
sexuală să fie mai puțin distractivă. Infecțiile genitale sunt cel mai
adesea cauzate de o supraabundență în vagin a ciupercii
Candida albicans. Deși această ciupercă trăiește în cea mai
mare parte a timpului în vagin fără să cauzeze probleme, atunci
când este într-o cantitate prea mare poate să cauzeze roseată,
umflături si, mai ales, mâncărimi. Multe femei prezintă și o secreție
vaginală densă, albă, atunci când au o infecție genitală (Stewart și
Spencer, 2002, capitolul 10).

Infecțiile genitale pot fi cauzate de multe lucruri. Se

știe, de exemplu, că sunt provocate de unele antibiotice.

La anumite femei, pot să le cauzeze unele săpunuri. La

altele, pot fi provocate de sexul oral. Unii cred că pot

fi cauzate de hainele strâmte, în special cele făcute din

materiale sintetice care nu „respiră“, dar acest lucru nu

a fost demonstrat. Deși aceste infecții nu se transmit pe

cale sexuală, ele au legătură cu sexul prin faptul că actul

sexual poate introduce celulele infecției genitale în vagin,

sperma poate grăbi creșterea infecției, iar penetrările mai

frecvente se asociază adesea cu o creștere a infecțiilor > >

genitale (Stewart și Spencer, 2002, capitolul 10).

Infectiile genitale pot fi vindecate cu creme antifun-gice sau pastile.

Cremele sunt disponibile la raft, dar Stewart și Spencer avertizează
că nu este o idee bună să fugi și să te tratezi de fiecare dată când
începe să țe mănânce. Este mai înțelept să-ți confirme diagnosticul

personal un furnizor de servicii medicale, deoarece mân-căriniile și

secrețiile pot fi semne pentru multe lucruri.

VAGINITA (CARE NU E TOTUNA CU VAGINOZA BACTERIANĂ)

Vaginita este, de fapt, o expresie atotcuprinzătoare pentru orice

cauzează o inflamație a vaginului și pentru mâncărimea, iritarea și
secreția (și durerea din timpul actului sexual) foarte supărătoare care
pot s-o însoțească. Infecțiile genitale provoacă vaginită. La fel
și tricomonaza. Celelalte cauze ale vaginitei pot fi
pierderea estrogenului (așa cum se întâmplă la
menopauză), infecțiile streptococice ale vaginului sau
supraabundența de mobiluncus (o altă bacterie vaginală care apare
în mod natural) (Stewart și Spencer, 2002, capitolul 11).
Toate acestea pot să cauzeze durere la nivelul vulvei.

Stewart și Spencer arată că una dintre cele mai obișnuite cauze ale
vaginitei este vaginoza bacteriană (VB), care apare atunci când
vaginul devine mai puțin acid. Fără aciditatea care să le țină sub
control, bacteriile care sunt prezente întotdeauna în vagin în
proporții normale o pot lua razna și pot să se supradezvolte.
Acest lucru poate să cauzeze mâncărimi și iritații, deși unele femei
nu au niciun simptom. Ei remarcă, însă, că VB este rareori cauza
eventualei dureri din timpul actului sexual (Stewart și Spencer, 2002,
capitolul 11).

VINOVĂȚII CRONICI

Deși cea mai mare parte a disconfortului vaginal, fie că este în timpul
sexului, fie că nu, poate fi vindecat cu

ușurință, pentru anumite femei durerea devine cronică. Există, în

special, două afecțiuni care le pot provoca femeilor sentimente
constante de mâncărimi, arsuri, sensibilitate si iritare la nivelul vulvei.
Unele femei au

aceste sentimente doar când încearcă să introducă în vagin penisul

unui partener, o jucărie sexuală, un deget sau chiar un tampon.
Altele sunt sensibile chiar și la cea mai ușoară atingere în orice parte
a vulvei. Și există și altele care au dureri tot timpul, până la punctul
în care activitățile cotidiene, cum ar fi purtarea blugilor,
devin inconfortabile.

în 1983, cercetătorii i-au dat un nume acestui grup de simptome

inexplicabile — vulvodinie. Acesta nu este atât un diagnostic, cât o
descriere, deoarece, practic, cuvântul înseamnă vulvă dureroasă.
Unii experți fac o distincție între vulvodinie, care este o durere
generalizată, constantă la nivelul vulvei, chiar și atunci când nu este
provocată de atingere, și vestibulodinie, care este o durere mai
localizată, cauzată de atingere. în cazul acesteia din urmă, durerea
se limitează adesea doar la vestibulul vulvei, care este zona dintre
labiile mari unde se întâlnesc vulva și vaginul. Acesta este un punct
foarte sensibil, care include glandele Bartholin (care
realizează lubrifierea vaginală), precum și alte glande
vestibuläre mai mici și uretra, care este locul prin care iese
urina (Stewart și Spencer, 2002, capitolul 17).

Nu este clar cât de multe femei suferă de vulvodinie, având în

vedere că multe dintre femeile care suferă de aceste simptome nu
au auzit niciodată cuvântul.

Un studiu destinat să estimeze numărul femeilor care au simptome

de vulvodinie a ajuns la concluzia Că, în decursul unui an,
aproximativ una din 20 de femei se va confrunta cu debutul durerilor
genitale (Sutton et al., 2008). Alte studii au sugerat că aproximativ 9-
16% din populația feminină din SUA vor avea acest grup de

simptome la un moment dat în viață (Arnold, 2007; Goetsch, 1991).

, Nimeni nu știe sigur ce cauzează apariția acestor simptome și

persistența lor atât de îndelungată. Majoritatea teoriilor par să se
lege de reacția corpului la durere. Stewart și Spencer consideră că
vestibulodinia este o tulburare inflamatorie în care organismul
devine confuz:

Iritarea provoacă eliberarea diferitor substanțe chimice care

afectează fibrele C: prostaglandina, histamina și altele. Dacă iritarea
continuă, stimularea prelungită a fibrelor nervoase afectează nervii
din măduva spinării. Aceste fibre amestecă, după aceea, semnalele
fibrelor nervoase care corespund unor atingeri ușoare ale vulvei
(acele fibre A3) și îi spun sistemului nervos central că atingerea
ușoară, care era de obicei plăcută, este dureroasă. (Stewart
și Spencer, 2002, capitolul 17)

Si teoria vulvodiniei este o teorie a semnalelor care se

confundă, care poate să înceapă cu o leziune a nervului pudendal,
care se întinde de la baza coloanei vertebrale, prin pelvis. Aici, ideea
este că uri anumit eveniment (la care probabil că nu se gândește
nimeni prea mult, cum ar fi o alunecare sau o căzătură) provoacă o
leziune a nervului pudendal, care reacționează transmițând semnale
dureroase către vulvă. Leziunea nervului se vindecă, dar acesta
continuă să transmită semnale dureroase (Stewart și Spencer, 2002,
capitolul 17).

Mai există un circuit asociativ care este implicat în ambele

sindroame. Femeile care au experimentat durerea la atingere sau s-
au confruntat cu raporturi sexuale dureroase au tendința să fie
hipervigilente la

durere. Acest lucru înseamnă atât că sunt mai atente la orice e simțit
ca inconfortabil, cât și faptul că e posibil să se încordeze la atingere,
ceea ce crește probabilitatea ca multe lucruri — și în special
penetrarea — să fie dureroase. Cercetătorii care au intervievat
femeile cu vestibulodinie au remarcat că e posibil ca ele să aibă „o
conștiință accentuată a durerii și o distragere de la stimulii sexuali,
ceea ce duce la o afectare a excitării sexuale, care e posibil să
exacerbeze și ea senzația de durere“ (Payne etal., 2005, p. 434).
Reacția la durere cauzează și mai multă durere.

Durerea cauzată de oricare dintre aceste afecțiuni poate, de

asemenea, să facă ravagii în ceea ce privește stima de sine și
relațiile femeilor, ceea ce poate provoca anxietate și depresie.
Cercetătorii din Suedia au intervievat tinerele femei cu durere
cronică la nivelul vulvei și au constatat că „durerea coitală devine
asociată cu propria imagine de sine ca persoane, iar sentimentele
de vinovăție devin evidente; femeia ideală nu are probleme sexuale“.
Dorința de a fi femeia ideală, care nu are dureri în timpul raportului
sexual și poate să-și mulțumească partenerul, a făcut ca multe femei
din acest studiu să continue să facă sex chiar dacă era dureros
(Elmerstig et al., 2008).
O altă problemă pentru femeile cu vulvodinie este să găsească un
doctor care știe suficient de multe despre aceste probleme ca să
poată să fie de ajutor. Majoritatea femeilor cu aceste afecțiuni sunt
diagnosticate greșit, cel puțin la început, și multe șe trezesc că sunt
trimise de la un specialist nefolositor la altul. O parte a
problemei este faptul că, deși femeia simte simptomele, mi există
o problemă vizibilă care să poată fi văzută de un furnizor . de servicii
medicale. Unei colege de-a noastre care suferea de vulvodinie când
avea douăzeci de ani i s-a spus de către ginécolog că aceasta era o
problemă pentru

urolog, urologul a trimis-o la un alt ginecolog, care a trimis-o la alt

urolog, care i-a spus că ar fi cel mai bine dacă s-ar duce la un
psiholog, deoarece nu era nimic în neregulă cu ea din punct de
vedere fizic și că, în mod sigur, totul era în capul ei. A văzut cel puțin
șase doctori înainte să audă cuvântul vulvodinie și încă trei înainte
să găsească pe cineva care să.știe cum se tratează.

Există tratamente pentru.vulvodinie și vestibulodinie. Unele femei își

găsesc ușurarea cu anumite tipuri de antidepresive — nu din cauză
că simptomele sunt, toate, în capul lor, ci din cauză că aceste
medicamente întrerup circuitul durerii în care s-a blocat organismul
lor. Medicamentele antiepileptice pot rupe și ele circuitul durerii.
Interesant este că unele dintre tratamentele pentru vulvodinie sunt
terapia fizică și biofeedbackul. în acest caz, teoria spune că durerea
permanentă poate face ca mușchii din planșeul pelvian să șe
tensioneze și să mențină durerea. Terapia fizică le ajută pe femei
să elibereze această tensiune, astfel încât mușchii să poată să
revină la normal. Biofeedbackul folosește un aparat atașat unei
sonde de dimensiunea unui tampon care este introdus în vagin.
Acesta poate aprecia cât sunt de încordați mușchii din vagin și poate
ajuta femeile să afle când se încordează foarte tare și când se
relaxează, de fapt (Stewart și Spencer, 2002, capitolul 17).

SEXUL NU AR TREBUI SĂ DOARĂ

Sexul nu ar trebui să doară. Dacă doare, ceva nu este în regulă și
trebuie să găsiți pe cineva (im furnizor de servicii medicale) care
poate să vă ajute să vă dați seama ce e și să remediați problema.
Acest lucru poate fi ușor, cum ar fi să iei o tură de medicamente
antifungice

pentru a opri o infecție genitală, sau complex, cum sunt medicația și

terapia fizică pentru a opri vulvodinia. Le îndemnăm pe toate
cititoarele noastre să găsească ajutor și nu doar să se resemneze și
să creadă că puțină durere sau puțin disconfort este în regulă. Dacă
primul furnizor de servicii medicale pe care îl vezi spune că ești
doar prea sensibilă, caută altul. Femeile care au
experimentat durerea pentru o perioadă îndelungată ar putea,
de asemenea, să ia în considerare să vadă un consilier sau un
psihoterapeut care poate să le ajute să-și rezolve problemele de
anxietate, furie și depresie.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

American College of Obstetricians and Gynecologists (ACOG)

(2011). Frequently asked

questions: When sex is painful

http://www.acog.org/~7media/For%20Patients/ faq020.pdf?
dmc=l&ts=20140123T1520169504 (accesat pe 6 august 2014).

Arnold, L.D., Bachmann, GA, Rosen, R. și Rhoads, G.G. (2007).

Assessment of vulvodynia symptoms in a sample of US women: a
prevalence survey with a nested case control study. American
Journal of Obstetrics and Gynecology, 196(2), 128-el.

Blonna, R. și Levitan, J. (2005). Healthy Sexuality. Braoks/Cole

Publishing, MI.

Elmerstig, E., Wijina, B. și Berterö, C. (2008). Why do young women

continue to have
sexual intercourse despite pain? Journal of Adolescent Health,
43(4), 357-363.

Goetsch, M.F. (1991). Vulvar vestibulitis: prevalence and historic

features in a general gynecologic practice population. American
Journal of Obstetrics and Gynecology, 164(6), 1609-1616.

Herbenick, D.L. și Schick, V. (2011). Read My Ups: A Complete

Guide to the Vagina and Vulva. Rowman & Littlefield, MD.

Payne, KA, Binik, Y.M., Amsel, R. și Khalife, S. (2005). When sex

hurts, anxiety and fear orient attention towards pain. European
Journal of Pain, 9(4), 427-436.

Stewart, E.G. și Spencer, P. (2002). The VBook. Bantam Books,

New York, NY. Accesată ca e-book, pe kindle.

Sutton, J.T., Bachmann, GA., Arnold, L.D., Rhoads, G.G. și Rosen,

R.C. (2008).

Assessment of vulvodynia symptoms in a sample of US women: a

follow-up national incidence survey. Journal of Women’s Health,
17(8), 1285-1292.

MITUL #42

BĂRBAȚII SUB 40 DE ANI RAREORI AU PROBLEME DE

ERECȚIE

Privitorii de televizor de astăzi, cel puțin cei care nu folosesc un

aparat de înregistrare digitală (DVR) ca să sară peste pauzele
publicitare, ar fi surprinși să afle că era o vreme, nu cu foarte mult
timp în urmă, când avertismentul publicitar „pentru erecțiile care
durează mai mult de 4 ore, adresați-vă imediat medicului“ nu făcea
parte din spiritul cultural al vremii. Când serialele de televiziune nu
învățaseră încă în ce fel să stoarcă hohote de râs din „erecția de 4
ore“ din reclamele la Viagra și când comedianții nu întrebaseră încă:
„Dar o erecție de 3 ore și 59 de minute este în regulă?“. De fapt, era
o vreme când nimeni nu știa că literele DE se presupune că veneau
de la disfuncție erectilă și nu văzuserăm niciodată imaginile unor
cupluri mai în vârstă stând în căzi de baie separate, pe im câmp cu
flori sălbatice sau pe o faleză, uitându-se la ocean. Dar este
adevărat, era o vreme când bărbații nu puteau avea erecție și nimeni
nu vorbea despre acest lucru.

Introducerea pastilei Viagra în 1998 a schimbat toate aceste lucruri.

Există o dezbatere continuă cu privire la faptul dacă Viagra și alte
medicamente pentru DE foarte mediatizate au fost bune pentru
înțelegerea sănătății sexuale masculine sau au dus la un model
al sexualității care se bazează prea mult pe partea biologică și
medicală, fără să se ia în calcul factorii psihologici, relaționali, sociali
și comportamentali care au, toți, un rol pentru funcționarea sexuală
(Tiefer, 2006). Indiferent de ce parte te-ai afla, este greu de negat
faptul că introducerea acestor medicamente și, probabil chiar

mai important, campaniile publicitare din jurul lor au inițiat

nenumărate discuții despre disfuncțiile sexuale pe care nu le-am fi
avut altfel.

Priviți, însă, aceste anunțuri publicitare și veți observa că (cu câteva

excepții, desigur) bărbații au părul grizonant și sunt marcați puțin de
trecerea timpului. Multi spun chiar cum sexul „nu mai e ceea ce era“.
Este adevărat că, odată ce bărbații înaintează în vârstă, poate fi meii
dificil să aibă sau să mențină o erecție, iar penisul e posibil să nu
mai devină niciodată atât de tare cum devenea cândva. în
încercarea de a normaliza această problemă cu care se
confruntă bărbații mai în vârstă, o mare parte din reclama
la medicamentele pentru DE s-a blocat pe stereotipul conform căruia
aceasta este o problemă a persoanelor în vârstă si a nimănui
altcuiva. Dar există multi bărbați
tineri care se confruntă cu dificultăți de erecție, fie uneori, fie tot
timpul.

CE ESTE, MAI EXACT, DE?

Disfuncția erectilă (DE) este definită ca fiind incapacitatea de a

ajunge la erecție și de-a o menține suficient pentru a permite o
performanță sexuală. Pentru a fi catalogată ca DE, problema trebuie
să afecteze sănătatea fizică și psihosocială a bărbatului și să aibă
un impact semnificativ asupra calității vieții persoanei care suferă de
tulburare, a partenerei și a familiei acestuia (Lue etal., 2004). Se
estimează că 20-30% dintre bărbați suferă de DE la un anumit
moment din viata lor, 5-20% dintre bărbați vorbind despre o tulburare
DE de la moderată la severă (Hatzimouratidis etal., 2010).

Deși prevalenta este, mai mare pe măsură ce bărbații înaintează în

vârstă, problema nu este limitată doar la bărbații în vârstă. Un studiu
a investigat, de exemplu, un eșantion mare de bărbați între 25 si 50
de ani în efortul

de a determina prevalența DE la bărbații cu această

vârstă. Bărbații au completat un chestionar numit,

Inventarul sexualității umane pentru bărbați (Sexual

Human Inventory for Males — SHIM). Rezultatele

obținute la SHIM au sugerat că unu din patru bărbați

(26,9%) suferă de DE, cu 19% suferind de o DE ușoară,

7% de una moderată si 1% cu DE severă. Autorii )

remarcă faptul că DE a fost prevalentă și printre bărbații sub 40 de

ani (Heruti et al., 2004).
DE poate să-și aibă originea în probleme fizice și/sau în cele psihice,
iar soluțiile se află, adesea, pe ambele tărâmuri. Având în vedere că
erecțiile necesită un flux

sangvin crescut către penis, nu ar trebui să ne surprindă faptul că

problemele cardiovasculare contribuie adesea la DE. Bărbații care
suferă de boli de inimă, care au vase de sânge obstrucționate,
hipertensiune arterială, colesterol mărit, diabet si obezitate au un risc
mai mare de DE, asa cum sunt si cei care fumează excesiv. Alte
probleme de sănătate, cum ar fi boala Parkinson sau scleroza
multiplă, pot, de asemenea, să crească probabilitatea. Despre unele
medicamente pe bază de retetă se știe că limitează dorința si
funcționarea

sexuală, așa cum pot s-o facă și unele droguri ilegale și chiar si
alcoolul, atunci când este consumat în exces.

Alte probleme asociate mai îndeaproape cu funcționarea sexuală

cresc, de asemenea, riscul de DE, cum ar fi boala Peyronie (o
afecțiune în care penisul este curbat, ceea ce uneori provoacă țesut
cicatricial), cancerul de prostată și tratamentul pentru cancerul de
prostată, nivelurile scăzute de testosteron și leziunile sau operațiile
din

zona pelviană sau de la nivelul măduvei spinării (Zilbergeld, 1999).

în timp ce unii dintre acești bărbați descoperă faptul că una sau mai
multe dintre aceste boli le cauzează DE și că tratarea problemei care
se află la bază „vindecă“ și DE, pentru multi nu se întâmplă așa.
Pentru unii bărbați, originile problemei sunt psihice, în timp ce pentru
alții reprezintă reflectarea unei probleme mai ample din relația lor.
Depresia, stresul și anxietatea pot sta în calea funcționării sexuale,
la fel cum pot să o facă și o serie de probleme din cadrul unei relații.

în cartea The New Male Sexuality (Noua sexualitate masculină),

sexologul Bemie Zilbergeld arată că bărbaților li s-a spus că pentru
sex este nevoie întotdeauna de un penis foarte tare, iar acest lucru îi
supune unei presiuni foarte mari. El scrie: „O femeie poate
să participe la actul sexual fără să fie excitată sau chiar fără să fie
interesată... Bărbatul se află într-o situație mai

dificilă. Din cauza credinței incorecte că actul sexual necesită un

penis rigid, el simte că nu-1 poate salva nimic. «Eșecul» lui este
evident, atârnând la vedere“ (1992, p. 303). Fie și numai acest stres
poate face ca o problemă care apare o dată să devină o problemă
care se repetă. (Am fi neglijente dacă nu am profita de
această oportunitate pentru a le aminti tuturor cititorilor noștri că,
indiferent dacă cuplurile au parteneri de același sex sau de sexe
diferite, există o mulțime de lucruri care pot fi făcute cu gura, cu
degetele și cu organele genitale care nu au nevoie deloc de penis,
cu atât mai puțin de unul erect. Poate că simpla cunoaștere a
acestui lucru poate elimina o parte din stres.)

Zilbergeld sugerează o serie de întrebări pe care și le pot pune

bărbații pentru a începe să determine cauzele problemelor lor de
erecție. Punctul de pornire pot fi substanțele chimice — fie că sunt
medicamentele

prescrise, alte droguri sau excesul de alcool — pe care și le introduc

în organism. Medicamentele pe bază de rețetă folosite pentru a trata
orice, de la depresie la epilepsie și la arsuri la stomac, pot afecta
erecția. Dacă luați oricare dintre aceste medicamente, primul pas
este să vorbiți cu doctorul care le-a prescris. Unele droguri, cum sunt
alcoolul, marijuana, heroina, metamfetaminele, Ecstasy și altele, pot,
de asemenea, să împiedice erecția. Gândiți-vă la eliminarea utilizării
acestor droguri.

. Dacă problema nu sunt substanțele chimice, poate fi importantă

identificarea cauzei prin ținerea evidenței momentelor în care se
întâmplă: se întâmplă tot timpul, cu toți partenerii, sau numai uneori,
cu anumite persoane? Ai probleme de erecție atunci când ești
singur si vrei să te masturbezi? Te trezești vreodată dimineața având
erecție? Problema este obținerea erecției sau
menținerea ei? Răspunsurile la aceste întrebări pot să te ajute,
alături de îndrumarea furnizorului de servicii medicale, să-ți dai
seama care este problema, informație care, la rândul ei, va oferi date
cu privire la soluție.

MICUȚA PASTILĂ ALBASTRĂ

SI ALTE TRATAMENTE

înainte să vorbim despre Viagra și despre celelalte medicamente

care au explodat pe piață în ultimele câteva decenii, vrem să ne
acordăm un moment pentru a discuta despre opțiunile nemedicale
pentru bărbații cu probleme de erecție. Și anume psihoterapia și
sexte-rapia. Deși poate să pară mai ușor de luat o pastilă,
noi credem că este important să luăm în considerare
aceste posibilități de tratament, deoarece pastilele au
efecte secundare, dar și pentru că terapia poate ajuta oamenii

să devină mai sănătoși din punct de vedere sexual în moduri în care

medicamentele nu pot să-i ajute. Așa cum spune Zilbergeld,
„acestea [pastilele] nu te vor ajuta să vorbești cu partenera ta sau s-
o asculți, sau să fii mai sensibil, nu te vor face un iubit mai bun, nu
vor amplifica senzațiile și nu-ți vor oferi un orgasm mai bun, nu vor
rezolva tensiunile din relație si, mai mult ca sigur, nu vor salva o
relație nereușită“ (1992, p. 311). Un terapeut calificat poate, însă, să
te ajute să rezolvi mai mult decât problemele de erecție, deoarece în
multe cazuri sunt mai multe lucruri la mijloc.

La unii bărbați, DE poate fi atribuită nivelurilor scăzute de

testosteron, care pot fi tratate cu medicamente pe bază de rețetă.
înlocuitorul de testosteron vine sub formă de plasturi, geluri, injecții și
implanturi. Deși acest lucru poate să-i ajute pe unii bărbați cu
DE, există efecte secundare care trebuie luate în
considerare. Terapia cu testosteron poate duce la mărirea
prostatei și poate face cancerul de prostată să se dezvolte
mai repede. A fost asociată, de asemenea, cu sindromul de apnee în
somn și cu problemele de inimă. De fapt, Administrația pentru
alimente și medicamente (FDA) a anunțat recent că reevaluează
siguranța tratamentelor cu testosteron după ce două studii au
constatat creșterea riscului de infarct miocardic (Krans, 2014). în
timp ce FDA încă mai investighează, îi îndeamnă pe furnizorii de
servicii medicale să fie precauți cu prescrierea unor astfel de terapii.
(Vezi Mitul #5 pentru mai multe lucruri despre rolul testosteronului în
activitatea sexuală.)

Să ne întoarcem acum la acea mică pastilă albastră care a captat

atât de multă atenție. Sildenafilul, comercializat sub denumirea de
Viagra, a fost introdus în 1998. Este primul dintr-o clasă de
medicamente numite inhibitori de PDE5. Prin blocarea enzimei
PDE5, medicamentele ajută musculatura netedă din penis să se

relaxeze și crește fluxul sangvin de la nivelul penisului. De atunci, au

fost introduși și alți inhibitori ai PDE5, incluzând tadalfilul, vândut ca
Cialis, și vardenafilul, vândut ca Levitra. Diferentele dintre aceste
medicamente constau, în principal, în cât timp le ia înainte să
înceapă să funcționeze și cât rămân în organism înainte de a înceta
să mai funcționeze. Amintiti-vă, însă, că aceste pastile nu sunt
menite să provoace erecții spontane, ci sunt proiectate să facă
erecțiile posibile atunci când bărbații simt excitați sexual
(Hatzimouratidis et aL, 2010). Aceste medicamente sunt considerate
acum prima linie de tratament pentru majoritatea cazurilor de DE.

La fel ca în cazul oricăror medicamente, există efecte secundare și

pentru inhibitorii de PDE5. Efectele secundare obișnuite includ
durerile de cap (10-16%), îmbu-jorarea (5-12%), indigestia (4-12%),
congestia nazală (1-10%) și amețelile (4-12%). Atunci când a
apărut Viagra pentru prima oară, declarațiile unor bărbați care ' au
văzut albastru au captat foarte multă atenție. Și, de fapt, aproximativ
2% dintre pacienți experimentează viziuni care includ vederea unei
cețe albastre, o strălucire crescută temporar și chiar și pierderi de
vedere bruște sau pierderi parțiale ale vederii (Afew York Times
Health Guides, 2013). Cele mai multe studii nu au descoperit niciun
risc de sănătate pe termen lung care apare în urma utilizării acestor
medicamente, iar acestea par să continue să fie eficiente chiar și
dacă sunt folosite o perioadă îndelungată (McMurray et al., 2007).
Un studiu recent din Journal of the American Medical Association
a constatat, însă, o conexiune între inhibitorii de PDE5 și melanom,
una dintre cele mai grave forme de cancer de piele. Studiul nu a
demonstrat că inhibitorii de PDE5 provoacă cancerul de piele, dar au
arătat care este mecanismul prin care medicamentele ar putea să
crească riscul (Li et al., 2014).

Probabil că cel mai cunoscut efect secundar problematic, și pe

termen scurt, și pe termen lung, este, însă, erecția de 4 ore pe care
am menționat-o în introducere. Afecțiunea este, de fapt, priapism
provocat, și, înainte să înceapă cineva să glumească despre faptul
că pare să fie un lucru bun, trebuie să știe că doare. Ceea ce e
posibil, însă, să fie și mai dureros este tratamentul pentru priapism,
care aproape întotdeauna include introducerea unui ac mare în
penis, fie pentru a injecta medicamentele, fie pentru a extrage
sângele vechi, iar uneori presupune ace pentru ambele scopuri
(American Urologists Association, 2003). Deși este o afecțiune de
sine stătătoare rară si este si un efect secundar rar

pentru bărbații care folosesc inhibitori de PDE5, există un grup de

bărbați care sunt supuși unui risc mai mare pentru priapism —tinerii
bărbați care au o funcționare erectilă normală, dar folosesc Viagra
sau alte medicamente pentru DE din distracție (New York Times
Health Guides, 2013).

FOLOSIREA RECREAȚIONALĂ

A MEDICAMENTELOR PENTRU DE

Am ajuns, iată, la folosirea recreațională a acestor medicamente. La

câțiva ani după ce a apărut Viagra, știrile au fost inundate de povești
despre bărbați tineri care foloseau aceste medicamente pentru a
se distra. Multe dintre aceste relatări includeau tineri, adesea bărbați
care făceau sex cu bărbați, care luau Viagra împreună cu alte
droguri cum ar fi alcool, cocaină, poppers (nitrat de amil), marijuana
sau Ecstasy (Diaz, 2001). Este greu de spus din relatările din mass-
media cât de răspândită este, de fapt, folosirea

recreațională a medicamentului si au existat doar câteva

studii academice care au. investigat acest aspect. Unul

dintre aceste studii a recrutat un eșantion de aproape

2 000 de studenti de facultate din 497 de facultăți din

Statele Unite. Participanții au răspuns unor întrebări cu

privire la capacitatea lor de a avea și de a menține erecția,

precum și dacă au folosit vreodată Viagra, Cialis sau

Levitra. Rezultatele au arătat că 4% dintre respondenți

au folosit recreational aceste medicamente la un moment >

dat și aproape 2% (1,9%) le foloseau în prezent pentru distracție.

Cel mai obișnuit motiv era curiozitatea (75% dintre utilizatori), dar
aproape un sfert dintre ei (24%) au spus că motivul pentru care-1
folosesc în prezent este creșterea rigidității erecției (Harte și Meston,
2011).

Le amintim cititorilor noștri, din nou, că un penis tare ca piatra nu

este o cerință pentru sex și că ö erecție normală, neajutată, este în
mod cert suficient de bună.

în mare proporție utilizatorii (30%) au spus, de . asemenea, că au

luat medicamente péntru DE pentru a contracara substanțele care
diminuează funcționarea erectilă. Acest lucru este important,
deoarece 44% dintre bărbații care au folosit medicamente pentru DE
le-au folosit în combinație cu droguri ilegale și/sau alcool.

Mai exact, 61% le-au combinat cu marijuana, 46% cu alcool, 42% cu

Ecstasy, 36% cu metamfetamine și 30% cu cocaină (Harte și
Meston, 2011). Unele dintre aceste combinații pot fi periculoase. Un
studiu de caz publicat în Journal of Clinical Cardiology îl prezintă pe
un bărbat de 41 de ani care era sănătos si nu avea niciun factor
de risc pentru boli cardiace. La douăsprezece ore după ce a luat
Viagra în mod recreațional, fumând în același timp și marijuana,
bărbatul a suferit un infarct miocardic, cunoscut mai mult sub
denumirea de atac de cord. Autorii studiului de caz sugerează că de
vină este interacțiunea dintre Viagra și marijuana (McLeod et al.,
2002).

Folosirea recreațională a medicamentelor pentru DE a fost corelată

și cu alte comportamente cu risc crescut, incluzând numărul
partenerilor din ultima lună, numărul de parteneri pe parcursul vieții
și numărul aventurilor de-o noapte de pe parcursul vieții.

A fost corelată, de asemenea, cu sexul anal sau vaginal neprotejat

cu un partener având HIV serodiscordant sau necunoscut. în sfârsit,
constatările arată că bărbații care făceau sex cu bărbați, fie că se
identificau ca fiind gay, fie bisexuali, erau mai susceptibili să
folosească recreațional medicamente pentru DE decât
bărbații heterosexuali (Harte și Meston, 2011).

Majoritatea bărbaților care au luat aceste medicamente în mod

recreational nu știau de unde venea initial

pastila sau ce doză luaseră. Deși există unele dezacorduri cu privire

la modul exact de răspândire a problemei, s-a sugerat că până la
77% din Viagra care este vândută on-jine este contrafăcută (Haiken,
2013). Aceste pastile contrafăcute s-a constatat că au doar 30-50%
din cantitatea de ingredient activ care se află în cele reale. Mai
neliniștitor decât ceea ce lipsește, însă, este ceea ce s-a descoperit
în aceste pastile: cerneală de imprimantă albastră, amfetamine,
antibioticul metronidazol (care, apropo, provoacă vărsături atunci
când este combinat cu alcoolul) și rigips sau ipsos (Haiken, 2013) .

Nu putem sublinia suficient de mult cât este de periculos să folosești

medicamente pe bază de rețetă care nu ți-au fost prescrise ție de
către un specialist în medicină, cât de periculos este să folosești
medicamente a căror origine nu o cunoști și cât de periculos este să
amesteci medicamente pe bază de rețetă cu droguri ilegale.
Toate aceste lucruri pot să provoace probleme de sănătate care să-ti
schimbe viata.

înțelegem curiozitatea, dar bărbații care nu au probleme în a obține

o erecție sau a o păstra nu au niciun

motiv să se îndrepte către medicamentele pentru DE și nu ar trebui,

pur și simplu, să le folosească.

TINERII I3ĂRBAȚI CU IDE NU SUNT SINGURI

Acestea fiind spuse, una dintre descoperirile interesante ale studiului

pe studenți despre care tocmai am discutat este că unii dintre
utilizatorii medicament telor chiar aveau nevoie de ele. De fapt, 5%
dintre respondenți au folosit măcar o dată medicamente pentru DE
și, deși cea mai mare parte a acestei utilizări a fost recreațională, în
1% dintre cazuri acestea chiar fuseseră prescrise de un medic. Și
mai interesant, cercetătorii au constatat, pe baza întrebărilor cu
privire la erecție, că 13% din eșantionul studenților îndeplineau, de
fapt, criteriile de definiție pentru DE, iar 27% dintre cei care au
recunoscut că au folosit în mod recreațional medicamente pentru DE
chiar aveau DE, chiar dacă nu fuseseră diagnosticați (Harte și
Meston, 2011).

Credem că aceste constatări sunt semnificative deoarece ele arată,

în primul rând, că tinerii bărbați au dificultăți cu erecția și, în al doilea
rând, că o proporție semnificativă își administrează singuri
medicamente.

Am prefera mai degrabă ca orice bărbat — tânăr sau bătrân — care

are o problemă să obțină sau să mențină erecția să apeleze la ajutor
medical, fie la un medic (cel mai adesea urolog), fie la un
psihoterapeut, fie de la amândoi. Medicamentele pentru DE pot fi
soluția pentru problemele unor bărbați tineri, dar trebuie să fie
folosite sub privirea atentă a unui furnizor de servicii medicale și nu
ar trebui să fie comandate niciodată on-line fără rețetă sau să fie
„împrumutate“ de la un prieten care are rețetă. Alți bărbați pot să
aibă rezultate mai bune cu

ajutorul unui terapeut sau al unui sexolog care poate să-i ajute să
înțeleagă și să-și rezolve problemele psihologice sau de relație care
stau în calea unei bune erecții. Oricum, vrem ca tinerii bărbați să știe
că i se întâmplă, de fapt, fiecăruia la un moment dat în viață și că
sunt soluții și pentru cei cărora li se întâmplă prea des.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

American Urologists Association (2003). Guidelines for the

lYeatment of Priapism, https://
www.auanet.oig/education/guidelines/priapism.cfm (accesat pe 6
august 2014).

Diaz, J. (2001). Viagra’s growing recreational use prompts health

warnings. Miami Herald (4 martie).

Haiken, M._ (2013). Up to 77 percent of Viagra bought online maybe

fake, and possibly

dangerous, research shows. Forbes (12 septembrie),

http://www.foibes.com/sites/ meIaniehaiken/2013/09/12/buying-
viagra-online-its-veiy-likely-fake-and-pos-sibly- dangerous-new-data-
say/ (accesat pe 6 august 2014).
Harte, C.B. și Meston, C.M. (2011). Recreational use of erectile
dysfunction medications in undergraduate men in the United States:
Characteristics and associated risk ' factors. Archives of Sexual
Behavior, 40(3), 597-606.

Hatzimouratidis, K., Amar, E., Eardley, I., Giuliano, F., Hatzichristou,

D., Montorsi, F., et al. (2010). Guidelines on male sexual dysfunction:
Erectile dysfunction and premature ejaculation. European Urology,
57(5), 804-814.

Heruti, R., Shochat, T., Tekes-Manova, D., Ashkenazi, I. și Justo, D.

(2004). Prevalence of erectile dysfunction among young adults:
Results of a large-scale survey. Journal of Sexual Medicine, 1(3),
284-291.

Krans, B. (2014). FDA Investigates the safety of testosterone drugs

for <low T». Healthline News (4 februarie),
http://www.healthline.com/health-news/men-hearts-could-be -at-risk-
with-testosterone-therapy-020414 (accesat pe 6 august 2014).

Li, W., Qureshi, AA., Robinson, K.C. și Han, J. (2014). Sildenafil use
and increased risk of incident melanoma in US men: A prospective
cohort study. JAMA Internal Medicine, 174(6), 964-970.

Lue,T.F., Giuliano, F., Montorsi, F., Rosen, R.C., Andersson, K.E.,

Althof, S.,etal. (2004). Original Research: Summary of the
recommendations on sexual dysfunctions in men. Journal of Sexual
Medicine, 1(1), 6-23.

McLeod, AL., McKenna, CJ. și Northridge, D.B. (2002). Myocardial

infarction following the combined recreational use of Viagra* and
cannabis. Clinical Cardiology, 25(3), 133-134.

McMurray, J.G., Feldman, RA, Auerbach, S.M., DeRiesthal, H.,

Wilson, N.; Multicenter , Study Group (2007). Long-term safety and
effectiveness of sildenafil citrate in
men with erectile dysfunction. Therapeutics and Ginical Risk
Management, 3(6), 975.

New York Times Health Guide (2013). Erection problems (17

septembrie). Accesat pe 15

aprilie 2014,
http://www.nytimes.com/health/guides/symptoms/erection-pro-
blems/oral-medications-(pde5-inhibitors).html (accesat pe 6 august
2014).

Tiefer, L. (2006). The Viagra phenomenon. Sexualities, 9(3), 273-

294.

Zilbergeld, B. (1999). The New Male Sexuality. Random House.

MITUL #43

OAMENII POT SĂ DEVINĂ DEPENDENȚI DE SEX EXACT AȘA

CUM SUNT DEPENDENȚI DE ALCOOL SAU DE DROGURI

Dependența de sex este un concept fascinant și nu este surprinzător

faptul că mass-media și cultura populară sunt pline de povești
despre persoane care-și pierd controlul sau care obișnuiau să-și
piardă controlul până când au găsit ajutor. Filmul din 2013 Tentații
(i) rezistibile (Thanks for Sharing), în care au jucat Mark Ruffalo și
Gwyneth Paltrow, era despre un dependent de sex care s-a
recuperat și despre noua lui iubită, al cărei fost prieten fusese și el
dependent de sex. Alte personaje din film îi includ pe bărbații din
programul de recuperare în 12 pași al lui Ruffalo. Serialul de
comedie Legit (în legitimitate), produs de FX4, include și el
secvențe care au loc în cadrul unui program de terapie de
grup pentru dependența de sex. Și vedeta de televiziune
Tori Spelling și soțul ei au discutat recent despre presupusa lui
dependență de sex în cadrul noului lor reality show. Nu putem să
uităm, de asemenea, de scandalul cu Tiger Woods. Atunci când
supervedeta de golf și-a distrus reputația nepătată înșelându-și
superba soție cu ceea ce s-au dovedit a fi multe, multe femei, el a
încercat să-și răscumpere imaginea căutând ajutor psihologic pentru
ceea ce pretindea a fi un caz clar de dependență de sex.

Există, însă, un asemenea lucru cum este un caz clar de

dependență de sex? Este sexul la fel ca alcoolul, cocaina sau
heroina? Afectează acesta creierul într-un

asemenea mod încât dependenții au nevoie de o cantitate din ce în

ce mai mare pentru a ajunge la același nivel de excitare? Sunt
persoanele care se exprimă prin sexualitate incapabile să-și
controleze comportamentul? Vor prezenta simptome de sevraj dacă
se vor opri?

Nu suntem convinse de acest lucru. Deși există o

mulțime de informații științifice care ne arată, fără nicio îndoială, ce

fac alcoolul și drogurile organismului și creierului, nu există studii
similare cu privire la sex. în plus, multe dintre definițiile dependenței
de sex se bazează pe evaluări relativ arbitrare cu privire la cât
de mult sex înseamnă prea mult, iar metodele de tratament le cer
oamenilor să-si limiteze în mod semnificativ

activitatea sexuală, dacă nu chiar să se abțină complet, în calitate de

specialiști în domeniul sănătății sexuale care credem că sexul este
natural, sănătos și că promovează viața, ne îngrijorează mesajele pe
care aceste metode le transmit celor care se descriu ca
dependenți, partenerilor lor și oricui altcuiva.

Prin aceste afirmații nu vrem să spunem că unele comportamente

sexuale nu pot fi problematice pentru anumiți oameni sau că nu
există oameni care au nevoie de asistență ca să înțeleagă ce se
întâmplă și să-și schimbe partenerii sexuali. în acest articol vom
discuta despre apariția conceptului de dependență de sex, despre
problemele referitoare la această idee, precum și despre alte cadre
de referință care au fost propuse pentru a privi comportamentul
sexual impulsiv, com-pulsiv sau care este problematic în alt fel.

APARIȚIA MODELULUI TEORETIC AL DEPENDENȚEI DE SEX

Ideea că anumiți oameni fac prea mult sex sau, cel puțin, se
gândesc la el prea mult, există de secole — desigur, definirea a ceea
ce este prea mult și ce este inacceptabil, chiar și în doze mici, s-a
schimbat drastic odată cu trecerea timpului. în anii 1780,
medicul elvețian Samuel Tissont sugera că masturbarea de orice fel
este o problemă, deoarece sărăcește corpul de fluidele vitale și
poate duce la pierderi de memorie, dureri de cap, gută sau
reumatism (Ley, 2012, p. 10). Medicul american Benjamin Rush
(care a semnat Declarația de Independență) a adăugat că
masturbarea poate să cauzeze orbire și epilepsie și a propus pentru
tratamentul masturbării excesive lipitorile și luarea de sânge (nu, nu
știm unde voia el să pună lipitorile). David Ley remarcă faptul că
lucrările lui Rush sunt încă indicate de promotorii teoriei dependenței
de sex. Dar cel care a dat un nume pentru problema sexului excesiv
este doctorul Richard von Krafft-Ebing, care a numit-o nimfomanie la
femei și satiriazis la bărbați. El argumenta că era un lucru periculos,
deoarece bărbații cu această afecțiune constituiau o amenințare
privind comiterea unor acte de viol sau pedofilie (Ley, 2012).

Imaginea modernă a dependenței de sex se poate considera că-i

aparține lui Patrick J. Cames (1983), psihologul care a scris cartea
Out of the Shadows (Ieșirea din umbra) pentru a descrie prin ce a
văzut că au trecut clienții săi din cauza gândurilor și a
comportamentelor excesive care aveau legătură cu sexul. Cames și-
a bazat teoria cu privire la experiențele acestor clienți pe cea
a alcoolismului și și-a constituit tratamentul pe baza unui program în
12 pași, care fusese făcut cunoscut de către

Alcoolicii Anonimi. Diagnosticul inițial de dependență de sex al lui

Cames se învârtea în jurul formulei SAFE20, sugerând că există
potențial de dependență și pericol atunci când activitatea sexuală
este secretă, abuzivă, folosită pentru a reprima sentimentele și vidă
(adică, în afara unei relații afectuoase sau angajate) (Ley, p. 12).
Cames susține că, la fel'ca alte tulburări de dependență, așa
cum este dependența de jocurile de noroc sau de consumul de
substanțe, dependența de sex presupune pierderea controlului
asupra compulsiei, continuarea în ciuda consecințelor negative și o
obsesie sau o preocupare față de subiect. El sugerează că există
opt comportamente specifice care sunt susceptibile să provoace
dependența: sexul voyeurist, sexul exhibiționist, plata pentru
sex, sexul comercial, sexul intruziv, sexul anonim, sexul cu schimb
de durere și sexul abuziv (Cames, 2003, pp. 5-6).

în timp ce unele dintre aceste comportamente sunt întotdeauna o

problemă (așa cum este sexul în care este abuzat altcineva), altele
nu ridică probleme decât în anumite circumstanțe. Cames sugerează
că ele devin problematice atunci când reprezintă un tipar
comportamental și mai ales atunci când sunt folosite pentru a masca
sentimentele cuiva. Potrivit lui Ley (2012, p. 17), alții nu s-au
concentrat pe persoana dependentă, ci pe partenerii acestora și au
declarat că adevărata problemă este că persoana dependentă îi
vede întotdeauna pe ceilalți mai mult ca obiecte decât ca persoane.
Mai sunt și alții care susțin că problema apare atunci când compor--
tamentul devine compulsiv, iar persoana nu mai poate să se
oprească.

Aceasta este situația în care este extinsă adesea analogia cu

alcoolul sau cu abuzul de substanțe. Grupul
20Acronim rezultat din descrierea în limba engleză a activității
sexuale care prezintă risc de dependență de sex; ȘEFE —
Secretive, Abusive, used to tamp down Feelings, and Empty. (N.t.)
Sexaholicilor Anonimi (SA) le sugerează, de exemplu, membrilor săi
că problema este pofta sexuală, iar obiectivul este abținerea
sexuală. Acesta explică:

Sexaholicul s-a extras complet pe sine din întregul context a ceea ce

este bine sau rău. El sau ea și-a pierdut controlul, nu mai are
puterea alegerii și nu mai este liber să se oprească. Dorința sexuală
a devenit o dependență. Situația noastră este la fel ca aceea a
alcoolicului care nu mai are toleranță la alcool și trebuie să se
oprească complet din băut, dar este prins și nu se poate opri. La
fel este și cu sexaholicul, sau bețivul de sex, care nu mai
are toleranță la pofta sexuală, dar nu se poate opri
(Sexaholics Anonymous, 2001).

Potrivit SA, tratamentul este intrarea în programul de 12 pași

împrumutat de la Alcoolicii Anonimi, în care primul pas este să
recunoști că ești neputincios în fața dorinței sexuale. SA sugerează,
de asemenea, ca dependentul de sex să se abțină de la orice fel de
activitate

sexuală cu sine însuși sau cu orice partener în afară de soț/soție,

deoarece aceste activități sunt conduse de pofta sexuală.

DE CE ESTE INSUFICIENT ARGUMENTUL CĂ „DEPENDENȚA DE SEX

ESTE LA FEL CA ABUZUL DE SUBSTANȚE“

Prima problemă pe care o au mulți specialiști cu folosirea modelului

teoretic asupra abuzului de substanțe pentru a defini dependența de
sex este că este mult prea subiectiv și deschis la mult prea
multe decizii subiective. Sexologul Marty Klein, autoarea cărții

America’s War on Sex: The Continuing Attack on Law, Lust, and

Liberty (Războiul Americă împotriva sexului: atacul continuu asupra
legii, dorinței sexuale și libertății), susține că modelul se bazează pe
un număr de presupuneri îngrijorătoare, inclusiv pe faptul că ar
exista o cea mai bună modalitate de exprimare sexuală, că actul
sexual care îmbunătățește intimitatea este cel mai bun, că
oamenilor trebuie să li se spună care sunt tipurile de acte
sexuale greșite și rele și că, dacă simți că ai pierdut controlul, atunci
chiar așa este (Klein, 2003). Unele dintre comportamentele pe care
modelul dependenței de sex le-ar eticheta ca fiind semne ale
dependenței ar putea fi ceva complet diferit. Dorința de sex
nonmonogam poate, pur și simplu, să fie însemnul unei persoane
aventuroase, colindarea băilor publice poate fi un semn de
frământare cu privire la adevărata identitate sexuală a unei
persoane, iar comportamentul fetișist poate fi un semn că
persoana este foarte conștientă de ceea ce dorește. Iar unele dintre

comportamentele etichetate ca periculoase ar putea să nu fie așa

deloc, cum ar fi masturbarea zilnică sau agrearea sexului supus
(Klein, 2003). în plus, definiția originală a lui Cames, care se
concentra pe faptul dacă sexul era însoțit de o senzație de „vid“,
pare să susțină că orice act sexual din afara unei relații de
angajament sau de iubire este, în mod inerent, vid. Multi specialiști
în sănătate sexuală, inclusiv noi înșine, nu pot fi de acord. Sexul
ocazional, chiar și aventurile de-o noapte, poate fi o experiență
distractivă și sănătoasă.

Cealaltă problemă elipsa informațiilor științifice care să sprijine

afirmația că sexul și heroina, de exemplu, fac aceleași lucruri pentru
creierul, organismul și viața cuiva. Comportamentul sexual
influențează, cu siguranță, chimia cerebrală, dar, spre deosebire de
consumul de droguri, nu introduce substanțe chimice străine în
creier. Ley (2012, p. 29) susține că, în timpul activității sexuale,

„procesele neurochimice și biologice funcționează așa cum ar

trebui“, deoarece sexul este o parte naturală a vieții. Utilizarea
heroinei nu este. El remarcă, de ase-menea, că nu există informații
științifice care să sprijine descrierea activității sexuale ca pe o
dependență. Unul dintre aspectele pentru diagnosticarea unei
dependențe esté, de exemplu, „toleranța“, ceea ce înseamnă
că organismul devine atât de obișnuit cu substanța de care faci abuz
— fie ea alcool, fie medicament pe bază de rețetă —, încât nu mai
provoacă aceleași sentimente pozitive pe care obișnuia să le
provoace, iar persoana dependentă trebuie să mărească permanent
doza. Deși există dovezi anecdotice ale unei activități sexuale din ce
în ce mai intense — un bărbat care spune că obișnuia să aibă
orgasm uitându-se doar la poze cu femei dezbrăcate, dar acum nu-1
mai ajută decât clipurile video —, există puține date care să confirme
această problemă.

De fapt, e posibil ca acesta să fie un proces natural al vieții; băieții

adolescenți pot să ajungă la orgasm în doar 3 minute, numai
gândindu-se la o fată sexy (sau la un tip) pe care au întâlnit-o, dar
bărbații adulți probabil că au nevoie de mai multi stimuli și de mai
mult timp. Și totuși, nimeni nu sugerează că orgasmele sunt mai
puțin bune la 30 de ani față de cum erau la 15 doar pentru că ai avut
mai multe până atunci sau pentru că acum îți ia mai mult timp să ai
un orgasm.

Un diagnostic de dependență sugerează, de asemenea, că

persoana respectivă va suferi de simptome de sevraj atunci când
renunță. Am văzut cu toții filme în care personajele au spasme
provocate de heroină și caută o doză. Aceste stări au la bază
substanțele chimice din creier și simt o problemă de sănătate gravă,
cu riscuri reale. Să nu faci sex poate fi supărător sau poate să
producă anxietate, dar nu este dăunător din punct de vedere fizic
(Ley, p. 32). Coleman adaugă că să clasifici

activitatea sexuală ca fiind o dependență comportamentală înrudită,

să spunem, cu jocul de noroc compulsiv este inexact deoarece „se
presupune că există aspecte comune cu tulburările abuzului de
substanțe în ceea

ce privește expresia clinică, etiologia, comorbidițatea, fiziologia și

tratamentul“ (2011, p. 379).
Studiile științifice care au fost efectuate pentru a susține modelul
dependenței de sex au fost realizate inițial pe persoane care se
descriau ele însele astfel sau care cel puțin căutaseră ajutor
deoarece se temeau că ar putea fi dependente de sex.
Autodiagnosticul în acest caz abundă de complicații, din cauza
felului în care americanii percep sexul. Klein spune: „Având în
vedere modurile în care cultura noastră promovează o
atitudine negativă față de sexualitate, criteriile de diagnostic pentru
dependența de sex sunt în acord cu presupunerile și experiențele
sexuale fundamentale ale oamenilor“ (2003, p. 10). Societatea
lansează, în cel mai bun caz, mesaje contradictorii care-i fac pe mulți
oameni să se întrebe dacă sunt „normali“. Studierea cuiva care-și
consideră comportamentul sexual suficient de îngrijorător pentru a
căuta tratament le va da cercetătorilor o perspec tivă limitată și,
probabil, restrânsă numai la persoanele care se află în situații
similare. Deși acest lucru îi poate ajuta pe clinicieni, care, în cele din
urmă, le vor trata pe persoanele cu aceste îngrijorări, mi ne ajută pe
noi să verificăm dacă dependența de sex este o problemă reală în
cadrul publicului larg. Klein adaugă: „Această tendință de
diagnosticare a dependenței de sex exploatează teama oamenilor
de propria sexualitate. Această teamă este mia dintre problemele de
sănătate publică majore cu care se confruntă America astăzi“ (2003,
p. 10).

în sfârșit, tratamentul pentru dependența de sex este îngrijorător din

mai multe motive. Primul din cei 12 pași pentru recuperare este să te
declari neputincios față de

sex. Este exact opusul a ceea ce speră sexologii și educatorii

sexuali că oamenii vor învăța despre sexualitatea lor. Suntem de
acord că, uneori, comportamentele sexuale pot fi nesănătoase, dar
să ne îngrijorăm de acest lucru din perspectiva în care privim sexul
ca pe o forță incon-trolabilă nu este o modalitate care să-i ajute pe
oameni să gestioneze aceste comportamente. Unii, inclusiv
Cames (2003), au susținut că tratarea dependenței de sex
este înrudită mai mult cu tratarea tulburărilor de alimentație decât cu
cea a abuzului de substanțe, deoarece si mâncatul este un proces
natural care poate scăpa de sub control. Dar unii specialiști în
domeniul tulburărilor de alimentație nu sunt de acord, remarcând că,
spre deosebire de dependență, în care cel care suferă simte că
a pierdut controlul, tulburările de alimentație sunt folosite ca
modalitate a cuiva de a-și controla propria lume. Cei care au
tulburări de alimentație nu pot să controleze ce se întâmplă în
exteriorul corpului lor, dar pot controla cu strictețe ceea ce intră în el
sau cât timp se vor antrena. Cerându-le să renunțe la acel control ca
o condiție prealabilă pentru tratament poate să fie periculos, mai ales
că abstinența de la mâncare este nesănătoasă (Ley, p. 41).

Este, de asemenea, demn de remarcat faptul că tratamentul pentru

dependența de sex este im domeniu foarte lucrativ, având în vedere
că pacienții pot să plătească peste 500 de dolari pe zi pentru a
participa la un program de tratament rezidențial. Numai
motivul profitului nu este suficient pentru a
desconsidera diagnosticul, dar faptul că aceste programe
continuă să facă atât de mulți bani fără un diagnostic clar și general
agreat este îngrijorător. Ley susține că anumiți specialiști folosesc
cererea de tratament ca dovadă a nevoii de diagnosticare
recunoscută și standardizată a dependenței de sex, dar acest lucru e
ca și cum ai pune carul înaintea boilor.

ALTE MODELE

Carențele modelului dependenței de sex și lipsa acordului cu privire

la modul în care să fie diagnosticat i-au făcut pe cercetători și
clinicieni să caute alte modalități de a identifica ce se întâmplă atunci
când comportamentul sexual deyine compulsiv sau provoacă
suferințe și vătămări. Foarte recent a existat o presiune pentru a face
ca Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (DSM),
care este compilația de diagnostice posibile a Asociației Americane
de Psihiatrie, să recunoască ceva numit „tulburare hipersexuală“.
Martin Kafka a propus să fie folosiți următorii indicatori de
diagnostic. O persoană trebuie să aibă timp de cel puțin 6
luni fantezii, solicitări și comportamente sexuale recurente și intense
care îndeplinesc trei dintre aceste cinci criterii:

Al Timpul cheltuit în mod repetat de fanteziile, impulsurile și

comportamentele sexuale interferează cu alte obiective, solicitări și
obligații importante (nesexuale).

A2 Angajarea în mod repetat în fantezii, impulsuri sau

comportamente sexuale, ca răspuns la dispoziții disforice (de
exemplu, anxietate, depresie, plictiseală, iritabilitate).

A3 Angajarea în mod repetat în fantezii, impulsuri sau

comportamente sexuale, ca răspuns la evenimente de viată
stresante.

A4 Eforturi repetate, dar lipsite de succes, de a controla sau reduce

semnificativ aceste fantezii, impulsuri sau comportamente sexuale.

A5 Angajarea în mod repetat în comportamente sexuale fără a lua în

considerare riscul unor pericole fizice sau emoționale pentru sine
sau pentru alții.

Pe lângă îndeplinirea a trei dintre aceste criterii, trebuie să existe „o

suferință personală semnificativă din punct de vedere clinic sau
deteriorarea funcționării sociale, ocupaționale sau a altor domenii
importante, asociate cu frecventa si intensitatea acestor
fantezii, impulsuri sau comportamente sexuale“ (Kafka, 2010, p.
379). El remarcă faptul că această ultimă parte este importantă,
deoarece „comportamentul excesiv, repetitiv sau hipersexual fără o
suferință personală semnificativă, fără posibila deteriorare volițională
sau fără consecințe negative semnificative nu constituie un motiv de
îngrijorare privind patologia clinică“ (Kafka, p. 380).

Această clarificare este utilă pentru scoaterea din procesul de

diagnostic a judecăților cu privire la comportamentele propriu-zise.
Nu este vorba doar despre faptul că respectivul clinician dezaprobă
că o persoană caută sex în afara relației sale sau că se angajează
frecvent în aventuri de-o noapte, este vorba despre faptul că acest
comportament îi provoacă persoanei înseși o durere semnificativă.

în comentariul său cu privire la propunerea lui Kafka, Charles Moser,

un critic vehement al modelului dependenței de sex, spune că acest
avertisment nu este suficient. El scrie:

Nu avem nicio îndoială că există indivizi cu toate nivelurile de interes

sexual, iar indivizii pot să pună suferința sau deteriorarea pe seama
nivelului lor de interes sexual.

Cu toate acestea, doar pentru că individul (sau psihiatrul) crede că

nivelul de interes sexual este problematic nu face ca lucrurile să fie
așa (Moser, 2011, p. 227).

El subliniază, de asemenea, că nu orice fel de stres este indicator

pentru o tulburare mentală. Bărbatul a

cărui soție spune că va divorța de el dacă nu încetează să se mai

uite la materiale pornografice suferă, fără îndoială, dar nu neapărat
într-un mod care să indice probleme psihologice.

El susține și că cele cinci criterii rămân prea. subiective și prea largi.

De exemplu, criteriile A2 și A3 sugerează că folosirea sexului pentru
îmbunătățirea dispoziției este un semn de tulburare mentală,
dar Moser susține că mulți oameni folosesc sexul pentru a alunga
plictiseala, pentru a se elibera de stres sau ca să iasă ei sau
partenerul lor dintr-o stare proastă. Criteriul A5 vorbește despre
comportamente repetitive, fără a lua în considerare riscul unor
pericole, dar facem ceva similar în fiecare zi, spune Moser, atunci
când conducem mașina pe autostradă sau atunci când înotăm în
ocean (Moser, 2011, p. 228). Ley adaugă că aceste criterii depind în
continuare de un anumit volum de sex care este prea mult. Kafka
sugerase, de exemplu, că mai mult de șapte orgasme obținute prin
masturbare pe săptămână pot indica o problemă. A luat
această cifră dintr-unele din puținele date cu privire la
comportamentul sexual „tipic“. Cu toate acestea, Ley remarcă faptul
că unele cercetări au constatat că 10-23% dintre bărbați se
masturbează zilnic. Cercetările au conchis, de asemenea, faptul că,
în conformitate cu nivelurile criteriilor lui Kafka, până la 40% dintre
bărbați și 21% dintre femei ar fi etichetați ca fiind hipersexuali
(Kafka, 2010, p. 24).

Si noi cunoaștem multi bărbați si femei care se

masturbează până la atingerea orgasmului în fiecare zi, de multe ori

ca o modalitate de a se relaxa înainte de a se culca. Ideea că încă
un orgasm de unul singur pe parcursul unei săptămâni, ca rezultat al
unei după-amiezi de duminică cu adevărat plictisitoare, poate, sau
al unui film cu adevărat sexy, ar duce pe cineva dincolo de

pragul clinic este îngrijorătoare pentru noi. Ne îngrijorează și faptul

că limitarea diagnosticului doar la cazurile care cauzează stres nu
este suficientă pentru a tempera ideea că există un asemenea lucru
cum este masturbarea excesivă, deoarece există foarte mulți oameni
care au fost educați să creadă că masturbarea era rea sau
rușinoasă. Atunci când vorbim cu oameni tineri (și cu adulți), noi
le spunem, practic, că nu există ceva care să fie prea mult, în afară
de cazul în care interferează cu funcționarea cotidiană. Atâta timp
cât acesta este criteriul de diagnostic propus, credem că acesta
poate să fie acoperit de opiniile altor oameni cu privire la cât de mult
este prea mult.

Moser subliniază, de asemenea, un lucru important în ceea ce

privește concentrarea pe comportamentele sexuale însele. El
folosește analogia unei persoane cu tulburare obsesiv-compulsivă
(TOC) care este constrânsă să se spele pe mâini de mai multe ori la
rând. Nu putem să spunem despre această persoană că are o
tulburare de spălat pe mâini: „în mod similar, indivizii care trăiesc
o suferință sau o deteriorare în legătură cu activitatea lor sexuală pot
să aibă o tulburare psihică, dar nu neapărat o tulburare sexuală“
(Moser, 2011, p. 228).
Colegul nostru Eli Coleman, fostul președinte al Asociației Mondiale
a Sănătății, a lucrat în acest domeniu mai multe decenii. El scrie că
preferă termenul de „comportament sexual impulsiv/compulsiv“
(CSIC) deoarece este descriptiv și „lasă deschise posibilitățile
pentru multiple încadrări patologice și tratamente“. Conform definiției
sale, CSIC este un sindrom clinic „caracterizat de trăirea unor
impulsuri sexuale, a unor fantezii sexuale excitante și a unor
comportamente sexuale care simt recurente, intense și interferează
în mod perturbator cu viața cotidiană“ (Coleman, 2011, p. 379). El și
colegii săi menționează câteva comportamente specifice care
sunt mai susceptibile să devină impulsive sau compulsive,

cum ar fi ieșirea la agățat sau partenerii multipli, fixarea pe parteneri

inaccesibili, autoerotismul, folosirea materialelor erotice, folosirea
intemetului, relații de iubire multiple și exprimarea sexualității într-o
relație.

Cu definiția fiecăreia dintre aceste categorii, Coleman și colegii săi

adaugă elemente de identificare pentru ceea ce face ca acest
comportament să fie potențial problematic. Autoerotismul compulsiv,
de exemplu, care este doar un cuvânt pretențios pentru masturbare,
poate fi identificat nu numai în funcție de numărul orgasmelor pe
care le are o persoană, ci și, printre altele, după următoarele criterii:
(i) . atunci când orgasmele sunt urmate de o singurătate puternică și
(ii) atunci când masturbarea este întreruptă doar de oboseală, rănire
sau presiune socială extremă, acestea fiind opuse autosatisfacerii.
în mod similar, sexualitatea compulsivă într-o relație poate fi
identificată, parțial, atunci când aceasta este solicitată prin
manipulare, coerciție sau violență sau atunci când relațiile simt
caracterizate de posesivitate, gelozie sau furie puternice (Coleman,
2011, tabelul'2).

Coleman recunoaște și avertizează cu privire la posibilitatea foarte

reală de patologizare excesivă a comportamentului sexual, prin
nerecunoașterea gamei largi a exprimării umane normâle, atâtîn
ceea ce privește diversitatea, cât si frecventa. Pericolul este cu atât
mai real cu cât există foarte multi medici cărora le lipsește orice
instruire în domeniul sexualității. în absenta

instruirii, pot să intervină în diagnostic opțiunile personale cu privire

la ceea ce este „normal“: „Există un pericol inerent în diagnosticarea
TSIC, doar pentru că, pur și simplu, comportamentul cuiva nu se
potrivește cu valorile unui individ, ale grupului sau
societății“ (Coleman, 2011, p. 386).

GĂSIREA UNUI LIMBAJ COMUN

Ne exprimăm și noi aceste temeri atunci când ne uităm la modul în

care a fost tratată dependența de sex atât de cei care s-au
specializat în acest domeniu, cât și de mass-media obișnuită. Este
prezentată simultan ca un pericol de care trebuie să ne fie frică și ca
o poantă la care trebuie să râdem. Cuantificarea activității sexuale și
sugerarea faptului că oamenii trebuie să se încadreze în anumiți
parametri (nici prea mult, nici prea puțin) nu reușesc să recunoască
cât de diferiți suntem, cu toții, în ceea ce privește dorințele si libidoul.
Clasificarea activității sexuale ca fiind fie

Replică preluată din filmul de animație Mica sirenă, care poate

avea dublu sens. în contextul original, în expresia everything’s better
down where it’s wetter, „jos“ însemna în adâncul oceanului. (N.t.)

Joc de cuvinte intraductibil. în limba englezăyeost înseamnă și

drojdie, dar și infecție genitală. (N.t.)

Fibre somatice mielinizate. (N.t.)

4

Canal de televiziune prin cablu și satelit deținut de Fox

Entertainment Group. (N.t.)
înăuntru, fie în afara granițelor „normale“ nu reușește să recunoască
cât suntem de diferiți, cu toții, în ceea ce privește preferințele și
aversiunile. Să punem etichete pe frecvența sau tipul de
comportament sexual pe care-1 aleg oamenii este, în mod inerent, o
evaluare și poate fi folosită pentru scopuri discriminatorii (amintiți-vă
că nu este foarte mult timp de când homosexualitatea
era considerată o boală mentală). Iar concentrarea
asupra comportamentelor sexuale ca fiind o problemă în și prin ele
însele poate să-i împiedice pe clinicieni să le vadă ca pe niște
potențiale simptome ale altor tulburări psihice care le stau la bază,
cum ar fi TOC, anxietate sau depresie.

înțelegem că există oameni care se angajează în comportamente

sexuale distructive, care își provoacă daune semnificative lor înșiși
și, poate, și altora. Vrem ca acești oameni să obțină ajutorul de care
au nevoie și vrem ca specialiștii clinicieni să poată să-i trateze
fără să aibă alte interese ascunse. Ne îngrijorează, însă,
că popularitatea termenului de dependență de sex și ubicuitatea site-
urilor și cărților de autoajutorare destinate

să le spună oamenilor cum să facă față acestei afecțiuni

autodiagnosticate vor face prea puțin pentru a-i ajuta și pot, de fapt,
să facă rău.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Carnes, P. (1983). Out of the Shadows: Understanding Sexual

Addiction. CompCare Publishers, Minneapolis, MN.

Carnes. P. (2003). Understanding sexual addiction. SIECUS Report,

31(4), 5-7.
Coleman, E. (2011). Impulsive/compulsive sexual behavior
Assessment and Treatment în

Grant, J.E. și Potenza, M *N. (eds.) Oxford Handbook of Impulse

Control Disorders. Oxford University Press, New York, pp. 375-388.

Kafka, M.P. (2010). Hypersexual disorder: A proposed diagnosis for

DSM-V. Archives of Sexual Behavior, 39(2), 377-400.

Klein, M. (2003). Sex addiction: A dangerous concept SIECUS

Report, 31(4), 8-11.

Ley, D-J. (2012). The Myth of Sex Addiction. Rowman & Littlefield,
New York, NY.

Moser, C. (2011). Hypersexual disorder: Just more muddled thinking.

Archives of Sexual

Behavior, 40(2), 227-229.

Sexaholics Anonymous (2001). What is SA? www.sa.org (accesat pe

6 august 2014).

MITUL #44

„EA A CERUT-O“ Ș, ALTE MITURI FRECVENTE DESPRE

ABUZUL SEXUAL

în luna august 2012, deputatul Todd Akin, un republican din Missouri

care candida pentru un loc în senat, explica de ce se opunea
avortului, chiar și în cazurile de viol spunând:

„Mie mi se pare, din ce-am înțeles de la medici, că acest lucru este

foarte rar“, spunea Akin despre sarcina ca urmare a unui viol. „Dacă
este un viol legitim, organismul feminin are modalități de a încerca
să oprească totul. Dar să presupunem că, poate, asta nu a
funcționat. Atunci, cred că ar trebui să existe o anumită pedeapsă,
dar pedeapsa ar

trebui să fie aplicată violatorului, iar nu atacând copilul“

(Eligon și Schwirtz, 2012).

Deși comentariile lui demonstrează o lipsă de înțelegere

îngrijorătoare cu privire la reproducerea umană, cea mai mare furie
au atras-o pentru expresia „viol legitim“, care, prin însăși natura ei,
sugerează că anumite violuri sunt, de fapt, legitime. Din
nefericire, această perspectivă conform căreia violul este
„cu adevărat viol“ doar în anumite circumstanțe — cum ar fi atunci
când sare un străin din tufișuri ținând în mână o armă — nu este
neobișnuită. Multi oameni din societatea noastră continuă să creadă
că victimele violului (care sunt, cel mai adesea, dar în niciun
caz întotdeauna, femei) sunt complice la crimă din cauza hainelor pe
care le purtau, a zonei în care erau sau a mesajelor sexuale pe care
le transmiteau. Alții cred că violul nu poate să se întâmple într-un
cuplu care deja a făcut sex consensual, mai ales într-un cuplu
căsătorit.

Aceste opinii sunt profund înrădăcinate în societatea noastră și

provin din credințele cu privire la sex, rolurile de gen și căsătorie
care se întind înapoi în timp pe mai multe sute de ani (unii ar spune
chiar că se întind până în timpurile biblice). Ele sunt și motivul pentru
care atât de multe violuri rămân nedeclarate și atât de multi făptași
rămân nepedepsiți. începând cu anii 1970, cercetătorii au investigat
prevalența unor astfel de mituri cu privire la viol, mai ales printre
studenți. Un studiu din 2001, de exemplu, a folosit întrebări cu final
deschis și a constatat că 66% dintre studenți credeau în
anumite combinații ale acestor mituri (Buddie și Miller, 2001). Ceea
ce este și mai îngrijorător, însă, este că studiile au arătat că aceste
mituri există și în rândul procurorilor și al membrilor clerului
(Edwards et al., 2011).
Acest articol examinează unele dintre aceste mituri cu privire la viol,
în încercarea de a sublinia premisa de bază că circumstanțele nu
contează — sexul fără consimțământ nu este niciodată acceptabil
moral.

„EA A CERUT-O“

Probabil că acesta este cel mai insipid dintre toate miturile cu privire
la abuzul sexual^ pentru că, în esență, pune sub microscop fiecare
aspect al comportamentului unei femei care a dus la atacarea ei,
pentru a transfera cumva vina de la făptuitor la victimă. Oamenii
analizează cu ce era îmbrăcată, pe unde mergea și cum se purta.
Unul dintre lucrurile interesante cu privire la acest mit este faptul că
are, adesea, o natură indirectă. Dacă-1 întrebi, de exemplu, pe un
student dacă o anumită femeie ar trebui să fie învinovățită
pentru atacul asupra ei, acesta ar răspunde, cel mai
probabil, „desigur că nu“. Dar dacă restrângi întrebările la
comportamentul femeii și întrebi dacă anumite acțiuni — cum ar fi
băutul sau îmbrăcatul sexy — ar fi putut să contribuie la atacul
asupra ei, probabil că studenții vor răspunde afirmativ. Un studiu a
constatat că, deși nu ar învinovăti-o direct, 53% dintre studentă au
fost de acord că acțiunile victimei au condus la atacul asupra
ei (McMahon, 2010).

Aceste atitudini își au originile în cultura și religiile noastre. Edwards

și colab. ne amintesc de povestea biblică a Dinei, care s-a dus să-și
vadă o prietenă din oraș și, pe drum, a fost răpită și violată de un
prinț local. Interpretarea acestei povești de către unii
teologi sugerează că Dina a fost responsabilă pentru ceea ce s-a
întâmplat, nu numai pentru că era singură, ci și

pentru că, prin faptul că era singură, ea voia în mod clar să fie
văzută de bărbații din partea locului. într-o analiză istorică a cazurilor
de viol din Marea Britanie, Stevenson (2000) susține că stereotipurile
victoriene și așteptările cu privire la modul în care ar trebui să
se comporte femeile continuă să aibă „implicații profunde pentru
modurile în care sunt privite femeile modeme în procesele de
judecată“. în acel moment:

Era de așteptat ca femeile care susțineau că au fost violate să

acționeze si să se înfățișeze ca fiind victime

fără echivoc dacă voiau ca acuzațiile lor să aibă vreo credibilitate.

Orice femeie care se purta într-o manieră care sugera o „minte
independentă“ risca să fie întâmpinată cu scepticism — era mai
puțin probabil să fie crezută, iar atitudinea ei putea trezi simpatie
pentru cel inculpat (Stephenson, 2000, p. 345).

Așadar, nu se folosea doar ceea ce făcuse o femeie în ziua sau

noaptea atacului asupra ei pentru a judeca cât de mult din ceea ce
s-a întâmplat a fost vina ei, ci erau supuse dezbaterii și caracterul ei
general și activitatea sexuală anterioară. Remarcând
incorectitudinea acestui tip de evaluare a caracterului, feministele și
susținătorii acestora au propus în anii 1970 și 1980 legi care să
nu mai ia în considerare în instanță comportamentul sexual anterior
al victimei. Obiectivul legilor de protecție în cazul violului nu era
numai să protejeze victima de acuzațiile și umilințele din timpul
procesului, ci și să crească numărul cazurilor de viol declarate,
asigurând o experiență a procesului mai puțin traumatizantă.
Legile de protecție în cazul violului includ, însă, în multe state nord-
americane excepții destul de largi, din cauza cărora pot fi admise
probe cu privire la comportamentul sexual anterior. Unele chiar lasă
acest lucru la latitudinea

judecătorului (Haddad, 2005). Mai mult decât atât, legile de protecție

în cazul violului se aplică doar la comportamentul anterior al victimei,
comportamentul ei din timpul atacului asupra sa — cum ar fi dacă a
băut sau dacă a flirtat cu bărbați — poate să fie și este
folosit deseori.

în cadrul articolului despre alcool și abuzul sexual (vezi Mitul #40),

am menționat, de exemplu, cazul lui Daisy Coleman, o fată de 14 ani
care a fost violată la o petrecere în timp ce era, în mod clar, în stare
de ebrietate, iar după aceea a fost lăsată pe veranda din fața casei
la o temperatură sub zero grade. în ciuda faptului că era, în mod
clar, prea beată ca să consimtă să facă sex, orașul s-a raliat în jurul
presupușilor făptași și a susținut că Daisy era o tânără cu probleme
care s-a furișat afară din casă. Deși a susținut că atacatorul ei și
prietenii acestuia i-au dat băutura, faptul că băuse niște alcool
înainte de a pleca de-acasă a fost folosit împotriva ei. Ea și familia
ei au devenit ținte, mama ei și-a pierdut serviciul, iar casa a ars până
în temelii în condiții suspecte (Amett, 2013). Această experiență a
violului și a ostracizării ulterioare a victimei rămâne mult prea
frecventă.

„EA MINTE“

Una dintre problemele din multe cazuri de viol este că rareori există
vreun martor. (Deși pentru noi este -interesant că, în cazuri ca cel al
lui Daisy Coleman sau precum cel din Steubenville, Ohio, faptul că
există martori nu pare să ajute victimele să câștige sprijinul public.)
Adesea, se ajunge la o situație de tipul el spune/ea spune.
Presupusul făptaș recunoaște cel mai adesea că a făcut sex cu
femeia, dar spune că actul a fost

consensual, în timp ce femeia susține că a fost viol. în aceste cazuri,

femeile care declară violul nu numai că sunt considerate complice la
incident (pentru că au băut sau pentru că au fost de acord să
meargă în camera lui), ci sunt, adesea, acuzate, pur și simplu, de
minciună.

Unul dintre cele mai proeminente cazuri cu privire la acest fenomen

s-a întâmplat în 2003, când vedeta NBA Kobe Bryant a fost pus sub
acuzare de abuz sexual asupra unei angajate de 19 ani a unui hotel
din Colorado. înainte ca acest caz să ajungă la tribunal, femeia a
fost supusă unei examinări intense și unei violări uriașe a intimității.
Deși numele ei nu a fost declarat oficial și un judecător a ordonat ca
informațiile despre identitatea ei să fie păstrate secrete, în
câteva zile, numele, fotografia din albumul de absolvire, mimând de
telefon, adresa de-acasă și adresa de e-mail erau toate disponibile
pe internet. Realizatorii de emisiuni de radio îi spuneau lucruri urâte
și unii „prieteni“ s-au dus la emisiuni matinale ca să spună povești
despre fostul ei iubit, despre o presupusă supradoză de droguri și
chiar despre o audiție pe care nu a luat-o la American Idol (Haddad,
2005). Oamenii insistau că a făcut acuzațiile în încercarea de a-și
câștiga cele 15 minute de faimă sau ca să stoarcă bani de la Bryant.
A primit amenințări cu moartea. Nu este de mirare că a refuzat să
coopereze cu acuzarea și cazul a fost abandonat din cauza refuzului
ei de a merge mai departe.

Drept urmare, nu vom ști niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat în

acea cameră de hotel, dar știm, mult prea bine, ce se întâmplă cu
femeile care strigă „viol“.

Edwards și colab. au analizat discrepanțele dintre percepție și

realitate. Ei au remarcat că analizele acuzațiilor de viol au constatat
că foarte puține dintre ele simt false. O metaanaliză internațională și
estimările oficialilor legali au constatat, de exemplu, că doar 2-8%

dintre abuzurile sexuale declarate sunt false. Opinia publică

sugerează, însă, o rată mult mai mare. Un eșantion de studenți dintr-
un studiu din 2007 credea că 19% dintre acuzațiile de viol erau false.
într-un studiu din 2010 pe bărbați la facultate, 22% au fost de
acord că „femeile mint cu privire la viol ca să se răzbune pe bărbați“,
iar 13% au fost de acord că „o mulțime de femei îi provoacă pe
bărbați, iar după aceea strigă «viol»“. Aceste cifre reprezintă un
progres față de 1980, când 50% dintre bărbați și femei spuneau că
ei cred acest lucru, dar atitudinea continuă, în mod clar, să existe
(Edwards et al., 2011).

Este interesant că această credință poate fi urmărită înapoi în timp

până în anii 1700 (și probabil că și mai înainte). în 1736, Sir Mathew
Hale, un judecător, a emis ceea ce urma să fie cunoscut drept
„Avertismentul Hale“ atunci când a scris despre viol: „Este o acuzație
ușor de făcut, greu de dovedit și chiar și mai greu de combătut de
partea acuzată, deși nu este niciodată atât de inocentă“. Este greu
de crezut, dar această afirmație a fost citită în instanță pentru a
arunca îndoială asupra celor relatate de femei până la sfârșitul celui
de-al XX-lea secol (Edwards et al., 2011, p. 768).

Aceste credințe peu să fie problematice meii ales în campusurile

universitare, unde scenariul „el a spus/ea a spus“ apare mereu, iar și
iar. Un băiat și o fată se întâlnesc la o petrecere la ceue beau, apoi
se duc în camera lui sau a ei, probabil că se incită unul pe celălalt și
fac sex. A fost consensual sau a fost viol?- Nimeni din afara acelei
camere nu va sti niciodată cu exactitate ce s-a

întâmplat, dar toată lumea pare să aibă o opinie. Dacă aceste cazuri
sunt făcute publice (și avem aici un mare „dacă“, de vreme ce multe
nu simt declarate niciodată), opiniile sunt de obicei influențate de
credința generală că femeile au inventat violul ca să se răzbune pe
bărbați

sau ca să aducă o explicație pentru un comportament sexual pe care

îl regretă ulterior.

„ERA CĂSĂTORITĂ CU EL“

O altă concepție greșită foarte veche este cea conform căreia violul
si abuzul sexual nu au loc, sau nici măcar nu pot să aibă loc, în
cadrul unei relații devotate și cu. siguranță nu în cadrul căsătoriei.
Un sondaj prin telefon din 2002 a constatat că doar 15% din
eșantion credeau că iubirii sau soții ar fi putut să-și violeze
partenerele. Studenții au aviit răspunsuri întru câtva similare, cu 31%
dintre bărbați și 19% dintre femeile care au participat la un studiu
spunând că, dacă cineva face sex cu soția fără consimțământul
acesteia, nu înseamnă că este viol. De fapt, 9% dintre bărbați și 5%
dintre femeile din acel eșantion credeau că, deși bărbatul folosește
forța fizică pentru a face sex cu soția sa, tot nu înseamnă că este
viol. Un studiu din 2008 a constatat, de asemenea, că, deși
respondenții au identificat corect un incident ca fiind viol marital, l-au
văzut, totuși, diferit față de alte abuzuri si „erau reticenti să creadă că
actul fusese un act de violare a drepturilor soției sau că ea va avea
probleme psihice din cauza experienței, deoarece făptașul e
cineva cu care făcuse sex consensual în trecut“ (Ferro et al., 2008,
p. 774).

Acest mit este atât de adânc înrădăcinat în istoria noastră și în

perspectiva noastră cu privire la căsătorie și la drepturile femeii,
încât până nu demult de-abia dacă era contestat. încă o dată, putem
să-i mulțumim lui Sir Matthew Hale pentru câteva dintre gândurile
sale, așa cum le scria în 1736: „Soțul nu poate fi considerat vinovat
de viol, comis de el asupra soției sale prin lege,

deoarece, prin consimțământul și contractul matrimonial mutual,

soția s-a încredințat în felul acesta soțului ei, ceea ce nu poate fi
schimbat“. în esență, el spune că

în ziua căsătoriei ei soția îsi dă consimțământul fată de , , , ,

orice și față de toate tipurile de sex pe care le vrea soțul, până când
moartea îi va despărți. Pentru mult timp, nu a fost posibil din punct
de vedere legal ca soția să-și acuze soțul de viol, deoarece ea era
din toate punctele de vedere proprietatea lui și nu putea fi rănită
decât dacă el era de acord că fusese rănită. Prin turnare, ea ar fi
avut nevoie de consimțământul lui pentru a-1 acuza că a făcut sex
cu ea fără consimțământ. Judecătorul englez William Blackstone
spune așa, în 1756: „Soțul și soția sunt, din punct de vedere legal, o
singură persoană. Existența legală a soției este suspendată în timpul
căsătoriei, încorporată în cea a soțului. Dacă o soție este rănită,
ea nu poate lua măsuri fără acordul soțului ei“ (Edwards et al., 2011,
p. 764).

Poate că nu e alarmant că aceasta era atitudinea din anii 1760, când

femeile aveau foarte puține drepturi, dar este descurajant faptul că
au rezistat pentru mai mult de 200 de ani de-atunci perspective
similare cu privire la violul marital. în 1975, Dakota de Sud a devenit
primul stat care a declarat violul marital o infracțiune, iar în 1978,
John Rideout a fost prima persoană care a fost vreodată
condamnată pentru această infracțiune. Deși acum toate statele au
legi care interzic violul marital (începând din 1993), 31 de state au
foarte multe excepții de la regulă, cum este cea care dictează că
violul marital este o infracțiune doar dacă este folosită forța
fizică (Hasday, 2000).

Atitudinea conform căreia violul în cadrul căsătoriei nu este o

infracțiune continuă, într-o mai mică măsură, și în relațiile de
prietenie și în alte relații. Studiile au constatat că gradul de gravitate
perceput al infracțiunii

descrește pe măsură ce crește profunzimea relației dintre victimă și

făptuitor. Cel mai bun indiciu în acest caz pare să.fie faptul dacă acel
cuplu a avut raporturi sexuale în trecut. Un studiu pe studenți, de
exemplu, le-a cerut să răspundă la diferite viniete despre viol. S-
a constatat că, odată ce cuplul mai făcuse sex, simpatia și
încrederea în povestea cu violul scade. Mai mult decât atât, nu a fost
nicio diferență între răspunsurile participanților pentru vinietele în
care cuplul avusese o relație sexuală comparate cu cele în care
cuplul era căsătorit. Cercetătorii spun: „Aceste rezultate
sugerează că, odată ce femeia își dă consimțământul pentru
un raport sexual într-o relație și acest lucru este cunoscut, percepția
oamenilor cu privire la gravitatea violului scade, iar culpabilitatea
victimei crește“ (Monson et al., 2000).

ATAT DE COMPLICAT Șl, TOTUȘI,

ATÂT DE SIMPLU

Miturile cu privire la viol persistă în cultura noastră

si această infracțiune va continua fără nicio schimbare > »

până atunci când ne vom schimba modul de gândire pe mai multe
niveluri. Un raport recent al Consiliului Casei Albe cu privire la femei
și fete rezumă foarte bine acest lucru atunci când spune:

Abuzul sexual este omniprezent deoarece cultura noastră îi permite

să persiste. Conform specialiștilor, prevenirea violenței nu poate să
se concentreze doar asupra făptuitorilor și supraviețuitorilor. Trebuie
să implice pe toată lumea. Iar pentru a pune capăt acestei violențe,
noi, ca națiune, trebuie s-o vedem așa cum este: o infracțiune.

Nu o neînțelegere, nu o chestiune privată, nu dreptul cuiva sau vina

vreunei femei. Orice martor trebuie învățat și încurajat să intervină și
s-o oprească. Putem să oprim valul de violență numai dacă ne
îndeplinim toți partea noastră de răspundere (2014, p. 5). x

La nivel individual, însă, aceste probleme complicate ale societății se

reduc la câteva reguli simple de comportament. Nimeni, niciodată,
nu are dreptul să facă sex cu o altă persoană fără consimțământul
acesteia. Niciodată. Nimic din ceea ce poartă, spune sau
face cealaltă persoană nu schimbă acest lucru și nici relația sexuală
anterioară dintre cei doi. Sexul este acceptabil doar atunci când
ambele părți spun că este așa.

Din nefericire, punerea în practică a acestor lucruri rămâne mult mai

complicată decât ar trebui să fie.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Amett, D. (2013). Nightmare in Maryville: Teens’ sexual encounter

ignites a firestorm

against family. The Kansas City Star (24 octombrie),

http://www.kansascity.com/ news/spedal-
reports/maiyville/article329412/Nightmare-in-Maiyville-
Teens96E 29680%99-sexual-encounter-ignites-a-firestorm-against-
family.htm (accesat pe 13 august 2014).
Buddie, AM. și Miller, A.G. (2001). Beyond rape myths: A more
complex view of perceptions of rape victims. Sex Roles, 45(3-4),
139-160.

Edwards, K.M., Turchik, JA., Dardis, C.M., Reynolds, N. și Gidycz,

CA. (2011). Râpe

myths: Histoiy, individual and institutional-level presence, and

implications for change. Sex Roles, 65(11-12), 761-773.

Eligon, J. și Schwirtz, M. (2012). Senate candidate provokes ire with

Jegitimate rape“ comment New York Times (19 august),
http://www.nythnes.com/2012/08/20/ us/politics/todd-akm-provokes-
ire-with-legitimate-rape-commenthtml?_r=0 (accesat pe 6 august
2014).

Ferro, C., Cermele, J. și Saltzman, A (2008). Current perceptions of

marital rape: Some good and not-so-good news. Journal of
Interpersonal Violence, 23(6), 764-779.

Haddad, R.I. (2005). Shield or sieve? People v. Bryant and the rape
shield law in high-profile cases. Columbia Journal of Law and Social
Problems, 39(2), 185-22L

Hasday, J.E. (2000). Contest and consent A legal histoiy of marital

rape. CalifomiaLaw Review, 88(5),1373-1505.

McMahon, S. (2010). Rape myth beliefs and bystander attitudes

among incoming college students. Journal of American College
Health, 59(1), 3-11.

Monson, C.M., T-angbinrirhsen-RnMing, j. și Bindenip, T. (2000).

Does „no“ really mean „no“ after you say „yes“? Attributions about
date and marital rape. Journal of Interpersonal Violence, 15(11),
1156-1174.
Stevenson, K. (2000). Unequivocal victims: Ihe historical roots of the
mystification of the female complainant in rape cases. Feminist Legal
Studies, 8(3), 343-366.

White House Council on Women and Girls (2014). Rape and Sexual
Assault: A Renewed Call to Action.

MITUL #45

PORNOGRAFIA E PERICULOASĂ

Auzi oameni spunând că există în calculatorul tău un baubau care o

să-i fure inocenta fiicei tale, o să-ti trans-forme fiul într-o mașină de
masturbat insensibilă și îți va convinge soțul să te înșele zilnic cu
femei pe care nu le va întâlni, de fapt, niciodată. Dar stai așa, asta
nu e tot: dacă e lăsată nesupravegheată, această bestie digitală
va devasta însăși structura societății noastre, prin creșterea violenței
sexuale, distrugerea relațiilor romantice și provocând prăbușirea
familiei'tradiționale, căsătorită, cu doi părinți. Despre ce e vorba,
întrebi? Cum despre ce, despre pornografie, bineînțeles.

Teama de pornografie nu este nouă. Anthony Comstock cu siguranță

suferea de ea atunci când a contribuit la aprobarea legii care
interzicea trimiterea de materiale „obscene“ prin Serviciul de Poștă al
Statelor Unite, în 1873. Amintiți-vă că în 1873 erau puține modalități
de a avea acces la materiale pornografice altfel decât prin
intermediul Serviciului de Poștă al SUA, și nu puteai să primești în
cutia ta poștală, dacă tu și expeditorul erați dispuși să riscați
pedeapsa cu închisoarea și cu munca silnică, decât maximum
vreo poză cu niște fete dezbrăcate, pozând, poate, împreună, în
moduri sugestive.

Cât pot să se schimbe lucrurile în 140 de ani. Pornografia de astăzi

este, de obicei, sub forma unui film care are imagine și sunet și
poate chiar și o intrigă care aproape că poate fi crezută. Suntem atât
de răsfățați, încât putem să-l adaptăm preferințelor personale și stării
de spirit, alegând cadrul de bază (prima oară), actorii (două roșcate
și o brunetă) și genul (film porno făcut acasă de amatori sau cel
puțin ceva ce pare că ar fi fost făcut acasă). Cel mai important este
că acum putem să-l găsim pe orice dispozitiv care are acces
la internet, pe care-1 ținem în casă sau în buzunar.

Fără nicio îndoială, Comstock se răsucește în mormânt, iar

descendenții lui ideologici simt, ca s-o spunem blând, complet
speriați. în noiembrie 2004, Comisia de Comerț a Senatului,
Subcomisia Științei, Tehnologiei și Spațiului, a ținut o audiere cu
privire la pericolele pornografiei, în cadrul căreia multi așa-
numiți experți au susținut că pornografia e un flagel al societății care
trebuie controlat, pentru că, dacă nu, toți tinerii și toate tinerele vor fi
distruși pentru totdeauna. Unii dintre vorbitori au folosit cuvinte care
sunau științific

și au avertizat cu privire la dependență și la schimbări de durată

asupra creierului adolescenților, provocate de „erototoxine“.
Psihiatrul Jeffrey Satinover a spus că „pornografia chiar provoacă,
spre deosebire de alte dependențe, ebberarea biologică directă a
substanțelor care creează cea mai perfectă dependență. Ceea
ce vrem să spunem este că provoacă masturbarea, care provoacă
ebberarea unor opioide care apar în mod natural. Face, de fapt,
ceea ce heroina nu poate să facă“. Iar Judith Reisman susținea că
efectul „erototoxinelor“ (un cuvânt inventat care pare să desemneze
substanțele chimice ebberate atunci când cineva se uită la
imagini erotice) este atât de rău încât pornografia n-ar trebui să fie
protejată de Primul Amendament al hbertățh de

exprimare. Nu este foarte clar de ce a fost convocată această

audiere, având în vedere că nu era dezbătută nicio propunere
legislativă cu privire la acest subiect, dar Sam Brownback, pe atunci
senator (republican, din Kansas), președintele subcomitetului, a
numit această audiere cea mai tulburătoare dintre toate pe care le-
a văzut la Senat (Singel, 2004).
Dacă aceste afirmații (inclusiv cea conform căreia acesta este cel
mai rău lucru pe care l-a auzit un membru al Senatului SUA în timpul
serviciului) vi se par puțin alarmante, să stiti că si noi credem la fel.
Si noi suntem preocupate de faptul că vorbitorii au fost covârșitor
de conservatori și religioși. Satinover, de exemplu, a lucrat în
consiliul consultativ al Asociației Naționale pentru Cercetarea și
Terapia Homosexualității, un grup care crede că homosexualitatea
poate fi vindecată. (Vezi Mitul #10 pentru discuțiile cu privire la așa-
numita terapie reparatorie.) Reisman și-a investit o mare parte
a carierei pentru a discredita munca de pionierat a sexo-logului
Alfred Kinsey și a susținut că homosexualii sunt periculoși pentru
societate și că evreii sunt în spatele ideii de accesibilitate a avortului
(Blumenthal, 2004;

Ley, 2012, p. 34). Brownback însuși este un creștin conservator, în

prezent guvernatorul statului Kansas, și crede că tinerii ar trebui să
fie învățați să păstreze sexul doar pentru căsătorie (Brownback,
2008).

Am menționat trecutul acestor vorbitori deoarece

credem că este important să recunoaștem că mișcarea împotriva

pornografiei este parte a unei agende sociale conservatoare mai
largi, care ar dori să elimine și avortul, controlul nașterii și, în multe
cazuri, drepturile persoanelor gay. Mai mult, credem că
înțelegerea acestei agende este deosebit de importantă,
deoarece majoritatea afirmațiilor cu privire la motivele pentru care
pornografia este periculoasă nu au fost niciodată

dovedite științific. Fără cercetări nepărtinitoare care să susțină ceea

ce spun ei, prejudecățile inerente ale oamenilor care spun aceste
lucruri devin cruciale.

Ar trebui să adăugăm că pornografia e posibil să fie unul dintre

domeniile în care persoanele etichetate ca fiind de „extremă dreapta“
și de „extremă stânga“ sunt de acord. în timp ce multe feministe nu
au nicio problemă cu pornografia sau chiar cred că este o
completare pozitivă pentru înțelegerea sexualității, altele
aduc argumente împotriva ei, deoarece consideră că aceasta reduce
femeile la obiecte sexuale, prezintă o perspectivă deformată asupra
sexualității feminine și glorifică violența împotriva femeilor până la
punctul în care poate să promoveze sau chiar să provoace o astfel
de violență. (A se vedea MacKinnon, 1989 sau Wolf, 2003, pentru
mai multe detalii privind aceste teorii și cele care le contrazic.)

în ceea ce privește acest lucru, ar trebui probabil să menționăm și

inerentele noastre prejudecăți. în calitate de specialiste în domeniul
sănătății sexuale, noi credem că, în cea mai mare parte, vizionarea
de materiale pornografice, fie singur, fie cu un partener, este o
formă sănătoasă de comportament sexual. Spre deosebire
de Satinover, ne place pornografia, în parte pentru că duce la
masturbare, iar noi considerăm că masturbarea nu numai că este o
activitate sexuală plăcută în și prin sine, dar este și o modalitate în
care oamenii pot să învețe despre ce-i face să se simtă bine, lucru
pe care pot, la rândul lor, să-l împărtășească partenerului. Credem,
de asemenea, că pornografia poate să extindă perspectivele cu
privire la sex ale oamenilor și poate să-i ajute să se simtă mai
confortabil să experimenteze sau să încerce ceva nou. Cercetările
au arătat, de fapt, că pornografia are, în cea mai mare parte, efecte
pozitive (mai multe despre acest lucru, mai târziu).

Desigur, avem. limitele noastre. Nu suntem de acord cu pornografia

care înfățișează copii ca participanți sau obiecte sexuale, chiar dacă
actorii nu sunt, din punct de vedere tehnic, minori. Nu suntem de
acord, de asemenea, cu natura misogină a unui anumit tip
de pornografie. Mai mult decât atât, deși adesea este greu de știut
ce s-a întâmplat în spatele scenei, nu tolerăm niciun tip de
pornografie care a fost realizată fără consimțământul explicit și
informat al tuturor actorilor (ceea ce înseamnă că toți știau ce urma
să se întâmple în scenă si au fost de acord cu aceste lucruri înainte
de
a începe camera să înregistreze). în sfârșit, trebuie să adăugăm că
ne preocupă sănătatea și starea de bine a celor din industria de
filme pentru adulți, deoarece au existat focare recente de ITS,
inclusiv HIV, în cadrul acestei industrii și ne temem că actorii sunt
supuși unei presiuni prea mari de a face sex neprotejat.

Cu aceste prejudecăți și avertismente în. minte, să încercăm să

risipim unele dintre îndărătnicele mituri cu privire la pornografie.

PORNOGRAFIA NU ESTE NICI UN FENOMEN NOU-DESCOPERIT, NICI 0

EPIDEMIE

în primul rând, să începem cu dizolvarea mitului conform căruia

majoritatea paginilor de pe internet sunt dedicate pornografiei. Deși
noi credem din toată inima că pentru orice termen de căutare la care
ai putea să te gândești există posibilitatea să fii trimis pe un site
porno, se pare că o foarte mică parte din rețeaua globală de internet
este dedicată conținutului cu trei de X. O carte nouă, A Billion
Wicked Thoughts (Un miliard de gânduri păcătoase), sugerează că
doar 4% dintre

paginile de internet au conținut pornografic și doar 14% dintre căutări

solicită acest conținut (Rife, 2014). (Suntem destul de sigure că
restul sunt dedicate pozelor drăguțe cu pisici.)

Iată și un alt lucru care ni se pare destul de interesant, și anume

faptul că, deși intemetul a făcut să fie mai ușor accesul la
pornografie, ratele de utilizare a pornografiei nu prea s-au schimbat
în ultimele patru decenii. Acestea au crescut la începutul anilor 1970,
atunci când aparatele video le-au permis oamenilor să vadă
materiale pornografice în intimitatea propriilor case. Aceasta a fost o
schimbare imensă față de a trebui să mergi la un cinema XXX, într-o
parte dubioasă a orașului. (Și iată ceva și mai interesant. La
începutul anilor 1970 au fost produse două tipuri de sisteme de
redare a filmelor pentru acasă. Sony producea sistemul Betamax, iar
JVC producea sistemul Video Home System (VHS). Sony a refuzat
să le permită celor din industria pornografică să folosească
tehnologia Betamax, dar JVC a permis redarea pornografiei pe
casete VHS. Se crede că acesta este motivul pentru care formatul
VHS a avut în cele din urmă câștig de piață, iar sistemul Beta nu s-a
dezvoltat niciodată; Van Scoy, 2000.)

Așadar, videoul, și nu intemetul, a fost cel care a deschis era

vizionării filmelor acasă și a schimbat pentru totdeauna pornografia.
Prin urmare, cele mai semnificative contribuții ale intemetului ar
trebui să fie caracterul rapid al livrării și volumul mare de conținut din
care poate să aleagă un telespectator de materiale pornografice. în
timp ce un adolescent din 1978 probabil că era limitat să se uite la
Debbie Does Dallas21 (Debbie o face pentru Dallas) iar și iar,
corespondentul lui din 2014 poate să vadă ceva nou ori de câte ori
vrea și poate
21 Film porno din 1978 care s-a vândut în 50 000 de exemplare,
făcându-1 cel mai de succes film pe casetă video al momentului
respectiv. (N.t.)

să aleagă dintr-o diversitate mult mai largă. Suntem de acord că

această nou-descoperită diversitate poate să facă urmărirea
materialelor pornografice mult mai excitantă și mai atractivă decât
era altădată.

PORNOGRAFIA NU CREȘTE NUMĂRUL

CAZURILOR DE VIOL Șl VIOLENȚA SEXUALĂ

S-a făcut multă vâlvă în legătură cu un interviu realizat în 1989 de

James Dobson, fondatorul grupului conservator Focus on the Family,
cu Ted Bundy, criminal în serie condamnat, în care Bundy își
identifică originile problemelor sale în materialele pornografice pe
care le-a găsit în gunoiul unui vecin. El a explicat că a
devenit dependent de ele și a început să aibă nevoie de
material pornografic mai explicit și mai vizual pentru a fi satisfăcut. El
a desemnat vizionarea actelor de violență din filmele porno ca fiind
punctul inițial pentru comiterea actelor sale de violență și a spus că
fiecare bărbat violent pe care l-a cunoscut avea o problemă cu
pornografia (Ley, 2012, p. 34).

Mulți au fost, pe bună dreptate, alarmați de aceste afirmații, dar

trebuie să vă aminti nu numai că acesta este autodiagnosticul unui
criminal în serie, ci și că nu poate fi oferit ca o dovadă pentru o
relație cauză-efect. Chiar dacă are dreptate si dacă toti bărbații
violenti pe care-i cunoaște au o problemă cu pornografia, nu rezultă
în mod logic faptul că toți bărbații care se uită la materiale
pornografice (sau chiar toți bărbații care au o problemă cu
pornografia) sunt violenți. Este mult mai probabil că bărbații care au
o tendință către violență sunt atrași de pornografia violentă, din
cauza celorlalte probleme psihologice și de personalitate cu care se

confruntă. Putem aplica logica cea mai reducționistă asupra acestui

punct de vedere: majoritatea bărbaților vizionează materiale
pornografice și majoritatea bărbaților nu comit violuri sau crime.

Unii dintre cei care susțin ideea că pornografia nu duce la viol au

remarcat că, de când intemetul a făcut pornografia mult mai
accesibilă, ratele violului au scăzut. Un studiu a investigat accesul la
internet pe teritoriul Statelor Unite, remarcând că unele state s-
au alăturat mai repede decât altele trendului conectării la internet.
Acest studiu a constatat că o creștere cu 10%

a accesului la internet a produs o scădere cu 7,3% a cazurilor de viol

declarate, iar statele care au adoptat intemetul repede au înregistrat
cea mai mare scădere. Autorii spun că acest efect rămâne valabil
chiar și după verificarea altor caracteristici ale statelor și
ale rezidenților lor, cum ar fi consumul de alcool, prezența poliției,
ratele de sărăcie și de șomaj sau densitatea populației (apud
Landsberg, 2006). Probabil că această cercetare nu este suficientă
pentru a conchide că inter-netul, cu toLmaterialul lui pornografic,
reduce cazurile de viol (mai pot exista și alte explicații pentru
aceste corelații), dar cu siguranță aruncă o umbră de îndoială asupra
celor care spun că pornografia este susceptibilă să ducă la creșterea
violentei sexuale.

Un studiu realizat înainte ca intemetul să devină un cuvânt folosit în

fiecare casă a analizat teoria conform căreia accesul la mai multă
pornografie, și în special mai multă pornografie violentă, ar duce la
viol, analizând patru țări în timpul unei perioade în care
pornografia devenea mult mai larg disponibilă. Un cercetător
a analizat Statele Unite, Danemarca, Suedia si Germania de Vest
între 1964 și 1984. (Pentru cei care nu-și amintesc, Germania a fost
divizată în două țări după al Doilea Război Mondial — Germania de
Est comunistă,

aliniată cu Uniunea Sovietică, și Germania de Vest capitalistă,

aliniată cu guvernele europene — și a rămas așa până la
reunificarea sa din 1990.) Cercetătorul a descoperit „dovezi clare și
de necontestat“ că accesul îa toate formele de pornografie a trecut
de la „un deficit extrem la o relativă abundență pe parcursul
acestei perioade“. Autorul a analizat după aceea ratele de viol și de
infracțiuni care nu aveau legătură cu sexul din această perioadă și a
constatat că toate infracțiunile au crescut. Potrivit autorului,
„rezultatele au arătat că în niciuna dintre țări violul nu a crescut mai
mult decât

infracțiunile violente fără legătură cu sexul. Această constatare pare

să fie suficientă prin ea însăși pentru a respinge ipoteza conform
căreia pornografia duce la viol“ (Kutchinsky, 1991).

O legătură și mai deranjantă între viol și pornografie a fost sugerată

recent de Mary Anne Layden, o psihiatră care a fost și printre cei
care au ținut discursuri în fața Senatului în 2004. Layden crede că
vizionarea materialelor pornografice face femeile mai susceptibile de
a fi violate. Ea a fost citată în ziarul Washington Times ca spunând:
„Cu cât femeile folosesc mai multe materiale pornografice, cu atât e
mai probabil să fie victime ale sexului neconsensual“ (Duke, 2010).
Nu oferă niciun fel de date statistice pentru a-și susține afirmația și'
nici nu detaliază suficient teoria sa pentru a explica de ce ar putea fi
adevărat acest lucru. într-un articol pentru revista Psychology Today,
David Ley scrie: „Singurul fel în care această afirmație ar avea vreun
sâmbure
de adevăr este că femeile cu o sexualitate debordantă sunt mai
susceptibile să declare că folosesc materiale pornografice. Femeile
cu o sexualitate debordantă sunt, de asemenea, mai susceptibile să
declare un număr mai mare de parteneri și, într-un fel, un risc mai
mare față de un posibil abuz sexual sau viol, poate ca rezultat

al unei situații premeditate de un nou partener“ (Ley, 2010). Chiar și

prin această extindere a sensului acelui argument nu se poate spune
sub nicio formă că femeia care a vizionat materiale pornografice a
fost în vreun fel responsabilă pentru infracțiunea pe care a comis-
o cineva asupra ei. Acesta nu este decât un alt motiv pentru a învinui
victimele abuzului sexual pentru soarta lor — era îmbrăcată ca o
ușuratică, bea, mergea în partea nepotrivită a orașului, se uita la
materiale pornografice.

PORNOGRAFIA NU CREEAZĂ

DEPENDENȚĂ (Șl NU TE VA OPRI

SĂ TE APROPII DE 0 PERSOANĂ REALĂ)

La Mitul #43 am vorbit despre faptul că suntem sceptice cu privire la

modelul dependenței de sex, care sugerează că unii oameni
reacționează față de comportamentul sexual în același fel în care-ar
face-o față de alcool, heroină sau cocaină. Până la
urmă, dependență înseamnă că ei nu pot să se mai oprească,
în ciuda răului pe care-1 fac acestea carierei și relațiilor lor. Deși
admitem că pentru unii oameni comportamentul sexual poate să
pară scăpat de sub control și să devină impulsiv sau compulsiv, nu
credem că „dependență“ este termenul potrivit pentru a descrie prin
ce trec și nici nu credem că un program de 12 pași înrudit cu cel de
la Alcoolicii Anonimi este modul corect de abordare a tratamentului.
Ideea unei dependențe înrudite cu alcoolismul sau abuzul de droguri
este și mai prevalentă atunci când vine vorba despre folosirea
materialelor pornografice și în special a pornografiei de pe internet.
Povestea

de bază e aceasta: un băiat tânăr se uită la materiale pornografice și

îi plac, se uită la și mai multe și îi plac, continuă să se uite la mai
multe materiale pornografice, obișnuințele sale pornografice iau
proporții pe măsură ce începe să caute materiale pornografice mai
vizuale și mai explicite (lucruri cu care i-ar fi fost inconfortabil să
înceapă), devine insensibil la pornografie și disperat să aibă aceeași
exaltare pe care o simțea cândva, caută materiale pornografice mai
multe și mai perverse — a devenit un dependent de pornografie.
Povestea are două finaluri: într-unul, el începe să se exprime
sexual (și violent) în viața reală, iar în celălalt, nu poate să
se exprime sexual, deoarece sexul plictisitor care-i este oferit în viața
reală nu se poate compara cu lucrurile excitante pe care le-a văzut
pe internet (McConnell și Campbell, 1996).

Cei care cred că pornografia duce la dependență aruncă în jur multe

idei diferite cu privire la ce este posibil să se întâmple în creierul
celui care o folosește. Unii dau vina pe dopamină, o substanță
chimică din creier care, aparent, „caută noutatea“ (și de
aceea creierul tău e dependent de pornografie), alții cred că este
responsabilă o substanță neurochimică DeltaFosB (care este scrisă
mai des AfosB), iar alții dau vina pe oxitocină, hormonul eliberat în
timpul orgasmului și în timpul alăptării la sân, care este
responsabil pentru legăturile afective. (Pentru mai multe
exemple referitoare la aceste argumente, vedeți site-ul yourbrai-
nondrugs.com.) Nu avem nici spațiul, nici pregătirea în neurobiologie
necesară pentru a respinge fiecare afirmație, una câte una. Vom
reveni, în schimb, la faptul că niciuna dintre aceste teze nu a fost
niciodată demonstrată. într-o critică recentă la un studiu cu privire la
dependența de pornografie, Reid și colab. spun:
[autorii] oferă niște perspective neuroștiințifice interesante în
conceptualizarea lor cu privire la problemele pornografiei ca
tulburare adictivă. Ei subliniază numeroase paralele între consumul
dereglat de materiale pornografice și alte comportamente
dezadaptative, dintre care unele sunt văzute ca dependențe. Deși
credem că aceste paralele . merită să fie investigate științific, [autorii]
au oferit puține dovezi convingătoare, dacă au oferit vreuna, pentru
a-și susține perspectivele. Sunt folosite în schimb libertăți excesive și
interpretări eronate ale cercetărilor din neuroștiințe, pentru a afirma
că folosirea excesivă a materialelor pornografice dăunează
creierului. (Reid etal., 2011)

La fel ca în cazul modelului teoretic al dependenței de sex, id„eea

dependenței de pornografie este bazată mai mult pe povești, teorii și
speculații personale decât pe studii științifice demonstrate (sau
infirmate). Credem, de asemenea, că se bazează pe prejudecățile
împotriva pornografiei, și până când nu vedem niște studii de foarte
bună calitate care să demonstreze că desensibilizarea față de
pornografie este un proces biologic înrudit cu nevoia unor doze mai
mari de analgezice, iar nu cu o simplă evoluție a curiozității sexuale,
noi rămânem sceptice.

Mai mult decât atât, tratarea pornografiei așa cum abordăm drogurile
sau alcoolul, deschide, din nou, ușa unor evaluări arbitrare cu privire
la cât de mult este prea mult și cât de pervers este prea pervers. Așa
cum explică Eli Coleman, fostul președinte al Asociației
Mondiale pentru Sănătatea Sexuală: „Ceea ce știm despre alcool
și droguri nu poate fi transferat, pur și simplu, asupra altor excese
comportamentale“. Să numești ceva dependență, remarcă el,
„presupune un mecanism de bază care este înrudit cu dependența
de alcool și/sau droguri și sugerează o abordare a tratamentului în
care se recomandă

adesea abstinența și încrederea în programul în 12 pași pentru a

controla comportamentul. Nu tratăm tulburările alimentare ca pe
niște dependențe, așa că de ce ar trebui să tratăm utilizarea
excesivă de materiale pornografice în acest fel? Acest lucru nu are
sens“ (American Sexual Health Association, 2014).

Marty Klein, autorul cărții America’s Sex Wars (Războaiele sexuale

americane), adaugă că, adesea, atunci când îi este prezentat un
„dependent de pornografie“. în căutare de tratament, acest lucru se
întâmplă deoarece soția a declarat ca fiind prea mare cantitatea
de materiale pornografice la care se uită pacientul (Klein, 2010).
Dependența de pornografie a devenit un termen inteligent în spatele
căruia să se ascundă bărbații (și femeile) care au un parteneriat, în
loc să recunoască faptul că le place, pur și simplu, să se uite la sex
pe micul ecran. Aceasta nu este o problemă psihologică, dar
poate să indice o problemă de relație.

Desigur, atât Coleman, cât și Klein (și toți ceilalți autori pe care i-am
citat și care se îndoiesc de ideea pornografiei ca dependență) admit
că unii oameni au probleme să-și regleze volumul consumului de
material pornografic, care poate să cauzeze atât suferință personală,
cât și probleme de relație. Coleman spune că pentru anumiți oameni
sexul, sau în acest caz vizionarea de materiale porno, poate deveni
„dereglat sau dezechilibrat, pentru o varietate de motive. Pentru unii
este o problemă de control al impulsului, pentru alții este mai mult ca
o obsesie și pentru alții este ca o compulsie. Iar pentru alții este o
parte a structurii de personalitate și nu are nimic de-a face cu
controlul impulsului, cu obsesiile sau compulsiile“ (American Sexual
Health Association, 2010).

Așa cum am spus în discuția noastră despre dependența de sex,

vrem ca acești oameni să fie ajutați.

Ne îngrijorează, însă, că site-uri ca yourbrainoridrugs. com, care

apare primul la o căutare după termenul dependență de pornografie,
va face oamenii să aleagă o cale de a se ajuta singuri pornind de la
premisa că toate materialele pornografice sunt rele.

PORNOGRAFIA NU ESTE REALĂ (CEEA

CE POATE FI Șl BINE, Șl RĂU)

Vrem să încheiem spunând că noi credem că disponibilitatea pe

internet a pornografiei aduce cu ea responsabilitatea adulților de a-i
educă pe tineri cum să fie niște consumatori inteligență. Să-i
împiedicăm pe tineri să se uite la materiale pornografice ar fi o
sarcină imposibilă (și nerecomandabilă) în ziua de azi. Să facem în
așa fel încât să nu vadă prea repede (sau să nu vadă prea mult și
prea repede) este o parte importantă a calității de părinte. Și în cazul
acesta se aplică toate regulile și sfaturile de siguranță cu privire la
internet. Țineți calculatorul într-un spațiu public și monitorizați-
le activitățile on-line, fie folosind un software pentru a limita
locurile’pe care pot să le acceseze, fie uitându-vă la istoricul lor de
pe internet.

însă cel mai important lucru este că trebuie să vorbim cu copiii noștri
despre pornografie. Pentru că aceasta este prima educație sexuală
pe care o vor primi tinerii, cu siguranță că îi va impresiona. Din
nefericire, multe dintre aceste impresii vor fi greșite. Sexul din viața
reală nu este la fel dintr-o multitudine de motive. Pornografia poate
să facă lucrurile să pară mai ușoare sau mai neîntrerupte decât simt
în realitate, poate să ofere idei greșite cu privire la lucrurile care e
posibil s-o excite pe parteneră, să promoveze așteptări nerealiste

cu privire la cât de mult durează actul sexual și la cât de multe

orgasme poate să se aștepte cineva și poate să submineze eforturile
noastre de a-i învăța despre importanța consimțământului. Femeile
din industria pornografică spun adesea „nu“ atunci când vor să
spună „da“ sau par să se bucure să fie luate cu forța, ceea ce poate
cu ușurință să ofere o idee greșită cu privire la consimțământ.

Discuțiile despre pornografie ar trebui, de asemenea, să-i ajute pe

tineri să înțeleagă și să-și stabilească propriile limite personale. Așa
cum am spus mai înainte, avem limite absolute cu privire la ceea ce
considerăm acceptabil. Avem fiecare și limite personale, care se
referă la ceea ce ne place. Dacă-i ajutăm pe tineri să
înțeleagă nevoia de a-și impune niște granițe personale înainte de a
fi consumat o cantitate vastă de materiale pornografice poate să-i
ajute să înțeleagă ce văd.

în sfârșit, toți cei care se uită la materiale pornografice ar trebui să

știe că faptul că le place ceva pe micul ecran nu trebuie să însemne
că le-ar plăcea și în viața reală. Multe femei heterosexuale preferă
să vadă materiale porno cu lesbiene, deși nu au nicio intenție să
facă sex cu o femeie în viața reală. Pornografia poate fi un loc sigur
pentru a explora un tip diferit de sex.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

American Sexual Health Association (2014). Is pornography

addictive? (20 ianuarie).

http://www.ashasexualheaIth.org/cgblog/100/Is-Pomography-
Addictive.html (accesat pe 6 august 2014).

Blumenthal, M. (2004). Her Kinsey obsession. Aîiemet (14

decembrie). http://www.

altemet.org/story/20744/her_kinsey_obsession (accesatpe 6 august

2014).

Brownback, S. (2008). Press Release: Brownback testifies before

house committee on importance of funding for abstinence education
(23 aprilie), http://votesmart.org/ public-
statement/335937/brownback-testifies-before-house-committee-on-
impor-tance-of-funding-for-abstinence-educatioii#.Uw9w9PIdWmQ
(accesat pe 6 august 2014)'.

Duke, R.B. (2010). More women hired to pornography addiction:

Survey finds 1 in 6 caught up in steamy Web. Washington Times (11
iulie). http://www.washingtontimes. com/news/2010/jul/ll/more-
women-lured-to-pomography-addiction/ (accesat pe 6 august 2014).
Klein, M. (2010). Pom addict or selfish bastard? Life is more
complicated than that Psychology Today Online (6 mai),
http://www.psychologytoday.com/blog/se-xual-
intelligence/201105/pom-addict-or-selfish-bastard-life-is-mqre-
compUcated (accesatpe 6 august2014).

Kutchinsky, B. (1991). Pornography and rape: Theory and practice?:

Evidence from crime data in four countries where pornography is
easily available. International Journal of Law and Psychiatry, 14(1),
47-64.

Landsburg, S.E. (2006). How the web prevents rape: All that internet
pom reduces sex crimes. Really. Salon (30 octombrie),
http://www.slate.com/articles/arts/ eveiyday_economics/2006/10/how
_the_web_prevents_rape.html (accesatpe 6 august 2014).

Ley, D. (2010). Watch out women, Porno will steal your soul!
Psychology Today Online (18 iulie),
http://www.psychologytoday.com/blog/women-who-
stray/201007/watch-out-women-pomo-will-steal-your-soul (accesat
pe 6 august 2014).

Ley, DJ. (2012). TheMyth of Sex Addiction. Rowman & Littlefield,

New York, NY. MacKinnon, CA. (1989). Sexuality, pornography, and
method: Pleasure under Patriarchy.

Ethics, 99(2), 314-346.

McConnell, G. și Campbell, K. (1996). The stages of pornography

addiction. Focus on the Family,
http://www.focusonthefamily.com/marriage/divorce_and_infidelity/ po
mography_and_virtual_infidelity/stages_of_pom_addiction.aspx
(accesat pe 6 august 2014).

Reid R.C., Carpenter B.N. și Fong T.W. (2011). Neuroscience

research fails to support claims that excessive pornography
consumption causes brain damage. Surgical
Neurology International, 2,64.

Rife, K. (2014). Pom MD’s Live Search lets you see inside the minds
of homy strangers. The AV Club (25 februarie),
http://www.avdub.com/article/ pommds-live-search-lets-you- see-
inside-the-minds-201494 (accesatpe 6 august 2014).

Singel, R. (2004). Internet pom: Worse than crack? Wired (19

noiembrie). http://archive.

wired.com/sdence/discoveries/news/2004/ll/65772 (accesat pe 13
august 2014).

Van Scoy, K. (2000). Sex sells, so iearn a filing or two from it PC

Computing, 13(1), 64. Wolf, N. (2003). The pom myth. New Ihrfc
Magazine, 20.

PARTEA MAI PUTIN INTIMA A SEXULUI

SEXUL, SOCIETATEA Șl LEGILE

MITUL #46

EDUCAȚIA SEXUALĂ îl FACE PE ADOLESCENȚI MAI

ACTIVI DIN PUNCT DE VEDERE SEXUAL

întrebarea dacă să fie predată educația sexuală în școli și cum să fie

abordat acest lucru e dezbătută de mai bine de 100 de ani. De fapt,
Asociația Națională pentru Educație (National Education Association
— NEA) a discutat rolul educației sexuale în programa școlară la
reuniunea sa anuală din 1892. Câțiva ani mai târziu, în 1914, NEA a
adoptat o rezoluție care sugera ca „instituțiile care pregătesc
profesori să dea atenție unor subiecte care se pot califica pentru a fi
predate în domeniile generale ale moralei, precum și în
domeniile specifice ale igienei sexuale“ (Carrera, 1971, p. 99).
în 1920, guvernul federal a intervenit cu manualul Sex

Education in High School (Educația sexuală în liceu), care, așa cum

sugerează și numele, oferea sfaturi despre modul în care să le fie
predată educația sexuală elevilor mai mari (Yarber, 1994).

încă de la început, însă, au existat unii care credeau că educația

sexuală nu avea ce să caute în școlile publice. Acești adversari au
folosit multe argumente pentru a-i convinge pe părinți că educația
sexuală era o idee rea. Au susținut că sexul era o problemă morală
și religioasă, nu o problemă de sănătate; că școlile
uzurpau autoritatea parentală; că subiectul era prea riscant și că
învățarea copiilor despre sex le va întina inocența, le va oferi detalii
picante despre tehnicile sexuale și le va da adolescenților idei pe
care aceștia le vor încerca inevitabil. în ultimii ani (mai ales după
începerea epidemiei de SIDA), au recunoscut că educația sexuală ar
putea și ar trebui să fie abordată în școli, dar au sugerat că mesajul
cel mai potrivit ar fi cel de abstinență. Adolescenții au nevoie să fie
îndrumați, au sugerat ei, iar oferirea de informații cu privire la sexul
sigur — sau, și mai rău, oferirea de prezervative — era înrudită
cu oferirea permisiunii de a face sex. Tinerii ar trebui, în schimb, să
înțeleagă că sexul în afara căsătoriei este inevitabil dăunător și să li
se spună, pur și simplu, să nu-1 facă. Acest lucru îi va ține în
siguranță față de ITS și fată de sarcina la adolescentă.

Având în vedere că aceste dezbateri s-au desfășurat

într-un interval mai mare de un secol, pentru noi nu este surprinzător

faptul că încă mai continuă să persiste o mulțime de neînțelegeri și
dezinformări despre educația sexuală. De fapt, dacă ne-ar fi cerut
cineva să scriem o carte intitulată 50 de mituri despre educația
sexuală, suntem destul de sigure că am fi putut să umplem
toate paginile. Având în vedere că nu avem atâta spațiu, ne
concentrăm pe câteva dintre cele mai obișnuite si
mai generale mituri referitoare la educația sexuală, cu speranța de a
corija o serie de informații vehiculate de mai bine de 100 de ani.

„ÎNVĂȚAREA COPIILOR DESPRE SEX

îl ÎNCURAJEAZĂ SĂ-L FACĂ“

Adulții par să se fi îngrijorat dintotdeauna că educarea tinerilor pe

teme de sexualitate face mai probabil ca ei să se apuce și să
încerce. Sunt oferite puține rațiuni pentru această credință greșită:
unii spun că educația sexuală îi stârnește si nu face altceva decât să
le incite curiozitatea, în timp ce alții spun că predarea acestui subiect
poartă mesajul implicit că este în regulă să faci sex.

Adevărul este că tinerii sunt curioși în mod natural cu privire la

comportamentul sexual (poate că e vorba despre râurile de hormoni
care încep să curgă prin corpurile lor în preajma pubertății). Deși nu
putem să vorbim despre felul în care era în 1890, când au început
aceste dezbateri, în ziua de astăzi informațiile și imaginile cu referire
la sexualitate sunt peste tot. Tinerii nu au cum să nu vadă un cuplu
care se sărută sau se rostogolește în pat ori de câte ori schimbă
canalele de televizor obișnuite, modele în lenjerie intimă sumară
sau în bikini pe copertele multor reviste de interes general, și au
acces la o cantitate uriașă de pornografie explicită, cu un simplu clic
de mouse. Educația sexuală e posibil să fie lucrul care-i stârnește
cel mai puțin dintre lucrurile pe care le fac zilnic, dar este singurul
dintre aceste lucruri care poate să-i ajute să gândească critic despre
ceea ce văd, citesc și simt în mod inevitabil.

Iar cercetările arată că, dacă li se oferă informații sincere și despre

abstinență, și despre contracepție,

aceasta nu-i face să facă sex mai repede, nu-i face să facă sex mai
des și nu-i face să facă sex cu mai multi parteneri. De fapt, este
adevărat tocmai contrariul — tinerii care trec prin acest tip de
educație sexuală sunt mai susceptibili să amâne sexul, să aibă mai
puțini parteneri și să folosească prezervativul și alte metode
contraceptive atunci când devin activi sexual (Kirby, 1997, 2001).

„BINE, DAR îl ÎNVAȚĂ CUM S-O FACĂ“

Teama că educația sexuală îi determină pe copii să facă sex mai

devreme e posibil să-și aibă rădăcinile în neînțelegerea lucrurilor
care se întâmplă, de fapt, în clasă. în multe controverse, părinții se
referă la educația sexuală ca fiind instruirea despre „cum să“
și susțin că este inadecvată pentru școală. Un articol din Time
Magazine (1969) a analizat, de fapt, unele dintre controversele cu
privire la educația sexuală care erau dezlănțuite în momentul
respectiv și a conchis următoarele: „în cel mai rău caz, atacurile nu
constau în nimic altceva decât în aluzii cu privire la faptul că
profesorii care sunt implicați sunt niște degenerați dornici să corupă
tinerii la o viață de imoralitate flagrantă“.

Ideea educației sexuale ca fiind o sesiune de meditații pentru à face

dragoste ne amintește de un scheci al celebrului grup Monty Python,
plasat într-o școală-intemat engleză, demodată. După o descriere
foarte detaliată și plictisitoare a preludiului care include și
expresia „secreții vaginale“, profesorul strict al lui John
Cleese răsucește tabla pentru a dezvălui un pat și începe să
facă sex într-un mod cu adevărat plictisitor cu soția sa.

în timp ce unele dintre lucrurile pe care le spune el în clasa plină de

băieți dezinteresați, îmbrăcați în uniformă

de școală, sperăm că le pot spune și adevărații profesori de educație

sexuală — cum ar fi cuvintele „clitoris“ si „lubrifiere“ —, niciun
profesor pe care-1 cunoaștem nu ar oferi instructaje în persoană,
chiar dacă ar fi permis. Este complet inadecvat; foarte amuzant, dar
complet inadecvat. Și este, în întregime, o creație ficțională —
în viața reală, un profesor a dat recent de necaz pentru că a folosit
cuvântul „vagin“ la un curs despre reproducere pentru studenții de
anul doi (McGuiness, 2013). (Nu putem să ne dăm seama cum ai
putea să ții un curs despre reproducere pentru studenții de anul doi
fără să menționezi vaginul — care joacă numeroase roluri în acest
proces —, dar am divagat de la subiect.)

Educația sexuală nu-i învață pe tineri cum să facă sex. Obiectivul

cursului, e să le ofere elevilor informațiile de care au nevoie pentru a
lua decizii responsabile.

Prin urmare, o educație sexuală cuprinzătoare le oferă informațiile și

oportunitățile de a gândi critic despre dezvoltarea umană,
reproducere, contracepție, sănătate sexuală, relații si luarea
deciziilor.

Interesant este că disputele despre educația sexuală ca instruire

avansată în „știința de dormitor“ par să se încingă ori de câte ori
profesorii menționează alte comportamente sexuale în afară de
sexul vaginal (Kempner, 2003). Multi profesori au dat de necaz doar
pentru că au făcut aluzie la sexul oral și anal, ceea ce ne duce
înapoi la mitul educației sexuale care le dă adolescenților idei pe
care ei nu le aveau deja.

Deși unor adulți s-ar putea să le placă să creadă că adolescenții nu

știu deja despre aceste comportamente, noi vă asigurăm că ei le
știu. Le-au și pus în practică, de fapt. Un studiu a constatat că 11%
dintre fete și 10% dintre băieți cu vârsta de 15-19 ani declară că s-au

angajat în sex anal cu un partener de sex opus, iar 1% dintre băieții

de această vârstă declâră că au făcut

acest lucru cu un partener de același sex. Același studiu a constatat

că sexul oral este destul de obișnuit — 27% dintre băieții de 15 ani și
23% dintre fetele de 15 ani au făcut măcar o dată sex oral cu un
partener de sex opus și, până la vârsta de 18 și 19 ani, aceste cifre
sar la 70% pentru băieți și 62% pentru fete. în plus, 7% dintre fete și
2% dintre băieți cu vârsta de 15-19 ani declară că au făcut sex oral
cu un partener de același sex (Chandra et al., 2011).
Vorbind despre aceste comportamente în clasă, profesorii nu numai
că au șansa să le explice factorii de risc (ambele comportamente pot
să răspândească ITS, de exemplu), dar le dau și elevilor
oportunitatea de a se gândi la lucrurile cu care se simt confortabil
sau nu să le facă împreună cu un partener.

„Șl TOTUȘI, E MAI BINE SÄ FII FERM:

SPUNE-LE SĂZICĂNU“

Deși multe discuții cu privire la educația sexuală s-au concentrat pe

întrebarea dacă orice tip de educație cu privire la acest subiect ar fi
potrivită pentru școală, la începutul anilor 1980 câțiva creștini
conservatori au început, în schimb, să facă presiuni pentru im anumit
tip de educație sexuală. Ei susțineau că tinerii trebuie să fie învățați
despre importanța castității și a autodisciplinei.

Acești susținători a ceea ce avea să devină cunoscută ca abordarea

„abstinenței-până-la-căsătorie“ au primit un oarecare suport de la
guvernul federal din timpul președinției lui Ronald Reagan, atunci
când a fost creată Legea pentru Adolescenți și Familie (Adolescent
and Family Life Act — AFLA) pentru a preveni sarcina la adolescenți
prin programe de „castitate“. în următorul

deceniu, mișcarea de abstinentă a crescut încet, pe măsură ce

susținătorii au convins consiliile școlare locale să adopte această
nouă abordare. S-au format astfel organizații care voiau să-și
impună propria programă, iar instituțiile religioase țineau mitinguri
ale castității. Presiunea acestor programe era o parte a unei mișcări
mai largi de impunere a valorilor sociale conservatoare în instituțiile
publice. Aceste programe au primit un impuls uriaș în 1996, când
guvernul federal a început Programul de stat pentru abstinență-
până-la-căsătorie, și un altul în 2001, odată cu aprobarea
Programului de educație pentru abstinență promovată în comunitate.
Au fost date sute de milioane de dolari organizațiilor de pe tot
teritoriul SUA, în fiecare an, pentru a promova conceptul de
abstinență până la căsătorie (Kempner, 2003).

Deși pretindeau că sunt destinate să prevină sarcina

la adolescenți, aceste programe urmăreau în realitate

să prevină orice activitate sexuală în afara căsătoriei.

Autorii definiției care ghida aceste programe au explicat

că finanțarea „a fost destinată pentru a alinia Congresul

cu tradiția socială... conform căreia sexul ar trebui >

limitat la cuplurile căsătorite“ (Haskins și Bevan, 1997). Deși unele

religii și unele persoane erau de acord cu acest lucru, acesta este
departe de a fi o valoare care este susținută de toată lumea. Studiile
au constatat în mod

constant că majoritatea elevilor de liceu au făcut sex înainte de

ultimul an de liceu și că puține persoane sunt virgine atunci când se
căsătoresc. într-adevăr, probabil că acesta nu a fost niciodată
standardul, având în vedere că o treime dintre soțiile primilor
coloniști americani erau însărcinate atunci când se căsătoreau
(D’Emilio și Freedman, 1988).

Și totuși, susținătorii acestor programe le-au prezentat ca fiind

programe de prevenire a sarcinii la adolescenți și au promis că vor
lucra pentru a preveni

activitatea sexuală printre adolescenți. Cercetările sugerează, însă,

altceva. Un studiu comandat de Departamentul de Sănătate și
Servicii Umane al SUA, de exemplu, în 2007, a analizat patru dintre
cele peste 700 de programe de abstinență până la căsătorie
finanțate de guvernul federal. Aceste programe nu au fost
alese aleatoriu, ci au fost alese intenționat cele văzute, ca fiind cele
mai bune. Studiul a comparat elevii care participau la programe cu
un grup de control de aceeași vârstă, din aceleași comunități, care
nu participau la programe. Cercetătorii au chestionat ambele grupuri
de adolescenți cu privire la cunoștințele, atitudinile și
comportamentele lor legate de sex înainte de program, imediat după
program și, din nou, la 4-6 ani de la terminarea programului. S-au
constatat foarte puține diferențe între cei care fuseseră expuși la
mesajele de abstinență până la căsătorie și cei care nu fuseseră.
Mai exact, nu s-a descoperit nicio dovadă că programele de
abstinență până la căsătorie cresc ratele de abstinență sexuală —
elevii care participaseră la programele de abstinență până la
căsătorie și cei care nu urmaseră aceste programe aveau o vârstă
similară în ce privește prima oară când au făcut sex și un număr
similar de parteneri (Trenholm et al., 2007).

în același an, British Journal of Medicine a publicat o metaanaliză cu

privire la 13 evaluări ale programelor de abstinență. Combinate,
studiile au inclus aproape 16 000 de cursanți. Analiza a constatat că
programele de abstinență până la căsătorie au fost ineficiente
în schimbarea oricăror comportamente, inclusiv a ratelor sexului
vaginal, a numărului de parteneri sexuali și a folosirii prezervativului.
Ratele de sarcină și de infecții transmise sexual (ITS) printre
participanții la programele de abstinență până la căsătorie nu au fost
nici ele influențate de aceste programe (Underhill et al., 2007).

El BINE, CEL PUȚIN VOR AVEA

O BRUMĂ SĂNĂTOASA DE TEAMĂ

Multe dintre programele de abstinență până la căsătorie s-au bazat

pe teamă. Acestea prezentau sexul, sau, mai exact, sexul în afara
căsătoriei, ca fiind inevitabil dăunător și periculos și exagerau
adesea riscurile de ITS și sarcină. Unul dintre programele de
abstinență totală, „Respect pentru viața sexuală“, le
spunea cursantilor:
Acestea sunt, pur și simplu, consecințe naturale. Dacă mănânci
alimente stricate, de exemplu, te vei îmbolnăvi.

Dacă sari de pe o clădire înaltă, te vei răni sau vei muri.

Dacă cheltui mai multi bani decât câștigi, presiunea datoriilor te va

afecta pe tine și pe cei dragi tie. Dacă faci sex în afara căsătoriei,
acest lucru are consecințe asupra ta, a partenerului tău și a societății
(Mast, 1997, p. 11).

O cunoscută vorbitoare în favoarea abstinenței,

Pam Stenzel, a susținut o prezentare numită „Costurile sexului“, în

care spunea: „Am venit aici să vă spun că dacă faceți sex în afara
unei relații monogame — și prin monogamă nu vreau să spun «una
câte una» —, veți plăti prețul“ (apud Kempner, 2007). Alte programe
arătau imagini mult mărite ale unor ITS în stadii avansate, care nu-i
învățau prea mult pe adolescenți ce să caute (un neg genital cauzat
de virusul papiloma uman va începe ca o mică umflătură, nu ca o
excrescență în formă de conopidă gigantică) (Kempner, 2001).

Orice profesor de sexualitate bun — inclusiv noi înșine — vă va

spune că vrea ca adolescenții să aibă o înțelegere sănătoasă cu
privire la riscurile reale pe care le presupune comportamentul
sexual, incluzând

aici posibilitatea de sarcină sau de a contracta ITS. Prezentarea

acestor riscuri ca fiind inevitabile în afara căsătoriei (și, pe de altă
parte, imposibile în cadrul ei) este, pur și simplu, inexactă, iar să te
gândești că acest lucru va împiedica în vreun fel adolescenții să facă
sex este o prostie. Amintiți-vă, adolescenții au tendința să creadă că
sunt invincibili.

Adolescenții trebuie să știe riscurile activității

sexuale, dar trebuie să știe si cum să reducă aceste riscuri, cum ar fi

folosind prezervativul împreună cu o altă metodă de contracepție,
reducând numărul de parteneri pe care îi au și făcându-și regulat
controale pentru ITS.

Mai mult decât atât, nu este niciodată adecvat să li se ofere

adolescenților informații exagerate. Așa cum nu-i învățăm pe copiii
noștri să mănânce sănătos spunându-le că ciocolata are viermi în
ea, nu putem să-i învățăm să se poarte responsabil spunându-le că
sexul este întotdeauna rău și periculos. Ei oricum vor încerca, vor fi
nepregătiți atunci când o vor face și vor afla că i-am mintit.

„ATUNCI SĂ-I FACEM SĂ PROMITĂ CĂ VOR AȘTEPTA'1

Una dintre strategiile folosite de susținătorii abstinenței premaritale

se referă la jurămintele de virginitate. Multe dintre programe se
încheiau cerându-le tinerilor să semneze un legământ prin care
promit că vor rămâne virgini până când se vor căsători. în
plus, organizații Cum sunt True Love Waits (Adevărata
iubire așteaptă) — care are legături cu Convenția Baptistă Sudică —
și Silver Ring Thing (Acțiunea inelul de argint)

organizau evenimente pe scară largă pe tot teritoriul SUA, la care

tinerilor li se cerea să facă jurăminte că nu vor face niciodată sex
înainte de noaptea nunții lor. Aceste proceduri, care simt adesea,
deși nu întotdeauna, religioase prin natura lor, arătau uneori ca
niște ceremonii de căsătorie în care inelele erau schimbate între tată
si fiica sa. în unele ritualuri, inelul era scos de tată în timpul
ceremoniei de căsătorie reale a fiicei, ca dovadă că aceasta a
așteptat (Kempner, 2003).

Jurămintele de virginitate au rămas populare chiar și după ce

cercetările au constatat că sunt ineficiente, în două studii separate
cu date despre tineri, Bearman și Bruckner au constatat că
jurămintele de virginitate nu au funcționat. Deși în anumite condiții
unii tineri
care au făcut jurământul au amânat sexul până la 18 luni,
majoritatea clară a tinerilor care au făcut un astfel de jurământ (88%)
au devenit activi sexual înainte de căsătorie. Mai îngrijorătoare, însă,
este constatarea că tinerii care făcuseră jurămintele erau mai
puțin susceptibili să folosească metode contraceptive atunci când
deveneau activi sexual comparativ cu cei de-aceeași vârstă care nu
depuseseră jurământul și erau, în cele din urmă, mai susceptibili să
contracteze ITS comparativ cu cei de-aceeași vârstă care nu
depuseseră jurământul (Bearman și Bruckner, 2001; Bruckner și
Bearman, 2005).

Deși cercetarea nu i-a întrebat pe acești adolescenți de ce nu și-au

păstrat jurământul și de ce nu au folosit mijloace contraceptive atunci
când au făcut sex, acest lucru are sens la anumite niveluri. în primul
rând, să le ceri unor tineri de 15 ani să ia o decizie cu
caracter obligatoriu care, în unele cazuri, va dura până când
vor avea mai mult de 25 de ani (vârsta medie a primei căsătorii este
de peste 28 de ani pentru bărbați și de peste 26 pentru femei) este,
pur și simplu, nerealist — oamenii

se dezvoltă și se schimbă foarte mult în orice interval de 10 ani, dar

această perioadă particulară marchează trecerea de la statutul de
copil care locuiește cu părinții lui la cel de adult independent (US
Census, 2010). Cât despre decizia de a nu folosi prezervativul,
aceasta poate să fie interpretată ca o parte nefericită a
naturii umane: dacă porți cu tine un prezervativ și dacă chiar
îl folosești poate fi interpretat ca o dovadă a faptului că ai planificat
să-ți încâlci promisiunea. Tinerii cred probabil că este cumva mai
bine să spună că „pur și simplu s-a întâmplat“.

Repetăm, acestea simt doar opiniile noastre instinctive cu privire la

motivul pentru care nu funcționează jurămintele de virginitate, dar
faptul că nu funcționează a fost demonstrat.

„ORICE-AI FACE, NU LE DA PREZERVATIVE“

Susținătorii unor programe de educație sexuală mai cuprinzătoare
sunt acuzați adesea că fac trafic cu prezervative și că le dau tinerilor,
din nou, permisiunea să facă sex. Argumentul sugerează că, dacă le
dai copiilor prezervative, orice mesaje pe care le-au auzit și care
le spuneau să aștepte înainte șă facă sex devin irelevante și vor
începe să facă sex ca iepurii. Vestea bună este că e destul de ușor
de verificat această teorie și s-a dovedit că nu este adevărată.

La sfârșitul anilor 1990, cercetătorii au comparat elevii de la liceele

din New York care aveau programe care le puneau la dispoziție
prezervative cu cei de la licee similare din Chicago, care nu furnizau
prezervative. Au constatat că activitatea sexuală printre elevii de la
liceele din ambele orașe era similară (59,7% în New York,

comparativ cu 60,1% în Chicago), dar elevii activi sexual de la școlile

din New York, care aveau programe care le puneau la dispoziție
prezervative, erau mai susceptibili (60,8%) să declare că au folosit
prezervativul la ultimul raport sexual față de cei din Chicago (55,5%),
unde prezervativele nu erau disponibile în școală (Guttmacher et al.,
1997)..

Un studiu similar a investigat peste 4 000 de elevi de liceu din

Massachusetts, dintre care unii erau la școli care aveau programe
de punere la dispoziție de prezervative, iar unii erau la școli fără
astfel de programe. S-a constatat că adolescenții de la școlile unde
erau disponibile prezervativele erau mai susceptibili să afle
despre prezervative și despre folosirea lor. Mai mult decât atât, erau
mai puțin susceptibili să declare că au avut vreodată un raport
sexual sau că au avut recent un raport sexual. Printre adolescenții
care erau activi sexual, ■ cei din școlile cu programe de punere la
dispoziție de prezervative erau de două ori mai susceptibili să
fi folosit prezervativ în timpul celei mai recente întâlniri sexuale a lor
față de colegii lor de la școlile fără astfel de programe, deși erau mai
puțin susceptibili să folosească și alte metode contraceptive (Blake
etal., 2003). O trecere în revistă a literaturii de specialitate
realizată de Organizația Mondială a Sănătății a constatat,
de asemenea, că accesul la serviciile de contracepție nu duce la
amplificarea comportamentului sexual (Baldo et al., 1993).

Acest argument — că accesul la servicii de sănătate sexuală va

duce la amplificarea comportamentului sexual în rândul tinerilor — a
fost folosit pentru a încerca să fie împiedicați adolescenții (și femeile)
să obțină orice, de la prezervative la pilule de control al nașterii și
până la contracepția de urgență și vaccinul HPV. Nu contează care
este subiectul specific de

discuție, argumentul conform căruia tinerii și femeile vor deveni

promiscui dacă le permitem să se protejeze este ridicol. Una dintre
replicile noastre preferate față de acest argument provine de la un
tânăr pe care l-am întâlnit și care a spus că e ca și cum nu ne-ar da
stingă-toare de incendiu, pentru a se asigura că nu vom da foc la
ceva (vezi Mitul #32 pentru mai multe despre aceste argumente).

Educația sexuală este dezbătută de peste un secol și ne îndoim că

aceste dispute vor înceta prea curând.

Iar acesta ni se pare un lucru regretabil, totuși, având în vedere că

cercetările au arătat în mod repetat că argumentele folosite
împotriva educației sexuale în școli sunt, în cel mai bun caz,
amăgitoare.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Baldo, M., Aggleton, P. și Slutkin, G. (1993). Poster presentation to

the Ninth International Conference on AIDS, Berlin, June 6-10. World
Health Organization, Geneva, Elveția.

Bearman, P.S. și Bruckner, H. (2001). Promising the future: Virginity

pledges and first intercourse. American Journal of Sociology, 106(4),
859-912.
Bruckner, H. și Bearman, P. (2005). After the promise: the STD
consequences of adolescent virginity pledges. Journal of Adolescent
Health, 36(4), 271-278.

Blake, S.M., Ledsky, R., Goodenow, C., Sawyer, R., Lohrmann, D. și

Windsor, R. (2003). Condom availability programs in Massachusetts
high schools: Relationships with condom use and sexual behavior.
American Journal of Public Health, 93(6), 955-962.

Carrera, M. (1971). Preparation of a sex educator: A historical

overview. The Famify Coordinator, 20(2). 99-108.

Chandra, A., Mosher, W.D., Copen, C. și Sionean, C. (20H). Sexual

behavior, sexual

attraction, and sexual identity in the United States: Data from the
2006-2008 National Survey of Family Growth. National Health
Statistics Reports, 36.
http:// www.cdc.gov/nchs/data/nhsr/nhsrO36.pdf (accesat pe 7
august 2014).

D’Emilio, J. și Freedman, E.B. (1988). Intimate Matters: A History of

Sexuality in America. Harper and Row.

Guttmacher, S., Lieberman, L., Ward, D., Freudenberg, N., Radosh,

A. și Des Jarlais, D.

(1997). Condom availability in New York City public high schools:

Relationships to condom tise and sexual behavior. American Journal
of Public Health, 87(9), 1427-1433.

Haskins, R. și Bevan, C.S. (1997). Abstinence education under

welfare reform. Children and Youth Services Review, 19(5-6), 465-
484.

Kempner, M. (2001). Toward a Sexually Healthy America:

Abstinence-onty-untü-marriage
Programs that Try to Keep Our Youth „Scared Chaste.“ Sexuality
Information and Education Council of the United States (SIECUS).

Kempner, M. (2003). A controversial decade: 10 years of tracking

debates around sexuality education. SIECUS Report, 31(6), 33-48.

' Kempner, M. (2007). The rise of the abstinence-only-until-maniage

movement ln Herdt, G. și Howe, C. (eds.) 21st Century Sexualities:
Contemporary Issue in Health, Education, and Rights. Routledge,
New York, pp. 124-129.

Kirby, D. (1997). No Easy Answers: Research and Findings on

Programs to Reduce Teen Pregnancy. National Campaign to Prevent
Teen Pregnancy.

Kirby, D. (2001). Emerging Answers: Research Findings on

Programs to Reduce Teen Pregnancy. National Campaign To
Prevent Teen Pregnancy.

McGuiness, W. (2013). Tim McDaniel, Idaho teacher, explained

„vagina“ in sex ed class, so he’s being investigated. Huffington Post
(31 martie). http://www.huffingtonpost com/2013/03/28/tim-mcdaniel-
vagina-sex-education_n_2971710Jitml (accesat pe 7 august 2104).

Time Magazine (1969). Sex in the classroom. Time Magazine (25

iuilie).

Trenholm, C., Devaney, B., Fortson, K., Quay, L., Wheeler, J. și

Clark, M. (2007). Impacts

of Four Title V, Section 510 Abstinence Education Programs.

Mathematica Policy Research, Inc.

Underhill, K., Montgomeiy, P. și Operario, D. (2007). Sexual

abstinence only programmes to prevent HIV infection in high income
countries: Systematic review. British Medical Journal, 335(7613),
248.
US Decennial Census (2010). American Community Survey,
http://www.census.gov/hhes/

‘
socdemo/marriage/data/acs/EUiottetalPAA2012figs.pdf(accesatpe7a
ugust .

2104).

Yarber, W. (1994) Past, present and future perspectives on sexuality

education. în Drolet, J.C. și Clark, K. (eds.) The Sexuality Education
Challenge, Promoting Healthy Sexuality in Young People. ETR
Associates, Santa Cruz, CA, pp. 3-28.

MITUL #47

BĂRBAȚII CARE FAC MULT SEX SUNT CRAI, FEMEILE PREA

ACTIVE SUNT UȘURATICE

Există un standard dublu în societatea noastră atunci când vine

vorba despre sex și sunt puțini cei care încearcă măcar să nege
acest lucru. Este un lucru „subînțeles“ la un anumit nivel social
subconștient — anume că bărbații vor mai mult sex si fac mai mult

sex decât femeile și sunt aplaudați pentru acest lucru. Femeile, pe

de altă parte, sunt forțate să meargă pe o linie subțire între a fi o
mironosiță si a fi o ușuratică. Există reguli care sunt impuse
sexualității feminine — adesea nescrise sau, cel puțin, neexprimate
decât

postfactum — care spun cât de mult este prea mult și care le

pedepsesc pe femei pentru că au depășit acea linie. Pe de altă
parte, există așteptări conform cărora bărbații vor sex tot timpul, cu
toate (sau aproape toate) femeile pe care le văd, iar dacă nu fac
acest lucru, atunci probabil că e ceva în neregulă cu ei.
Puțini oameni neagă existența acestui dublu standard șimulți chiar
recunosc cât este de incorect în realitate.

De fapt, aproape că nu voiam să-l includem în această carte,

deoarece părea atât de evident — ca și cum cititorii noștri s-ar uita la
el și ar spune: „Da, știm, este un lucru rău și-l înțelegem“. Credem că
multi oameni, inclusiv cititorii noștri, sunt familiarizați cu acest mit si îl
con-

sideră o problemă și, cu toate acestea, el persistă. Este atât de

înrădăcinat în perspectiva noastră asupra lumii și în relațiile noastre
cotidiene cu persoane de același sex cu noi și de sex opus, încât,
deși este recunoscut de decenii, continuă. în conversațiile cu
studentele suntem surprinse mai ales de cât este de greu pentru
tinerele femei să renunțe la eticheta de „ușuratică“. Acest
concept care discreditează unele femei pe baza percepției cu privire
la excesele lor sexuale rănește toate femeile și, cu toate acestea,
tinerele sunt adesea cele care insistă să le eticheteze pe cele de
aceeași vârstă cu ele. Așa că am decis să abordăm și acest mit, în
ciuda faptului că — sau poate tocmai din cauza acestui fapt — nu
pare foarte nou.

în acest articol investigăm dublul standard sexual, investigăm de

unde provine și cum s-a format și sugerăm cât poate fi de periculos
pentru imaginea și comportamentul ambelor genuri. Deși astfel de
conversații au loc de peste jumătate de secol (unul dintre articolele
pe care le cităm a fost scris în 1959 și nu e, în niciun caz, primul cu
privire la acest subiect), credem că singurul mod în care acest mit va
fi complet eliminat este continuând să vorbim despre el.

LA ÎNCEPUTURI

Dublul standard sexual pe care continuăm să-l menținem a fost

adânc înrădăcinat în Anglia timp de mai multe secole si, în multe
feluri, este consecința inechității de gen. Așa cum spunea un
politician în 1923, „castitatea femeilor este o stea care a ghidat
natura umană de când a început lumea... ne înclinăm cu
umilă reverență în fata acelei stele înalte a castității si o cele-

brăm în muzică și în poezie. Dar cred că niciun bărbat simplu nu ne-

ar mulțumi dacă i-am consacra lui o astfel de aură“ (Dezbateri
parlamentare din Camera Comunelor, apud Thomas, 1959, p. 195).

Trebuie s'ă ne amintim că până foarte recent în istoria umanității

femeile aveau puține drepturi — nu puteau să voteze, nu puteau să
aibă o proprietate și erau considerate, de fapt, proprietatea taților și
soților lor. Prin urmare, virtutea unei femei era considerată un bun
de schimb, iar distrugerea acesteia prin intermediul sexului din afara
căsătoriei însemna, în esență, să fie distrusă proprietatea unui alt
bărbat.

De fapt, unii savanți cred că prescripțiile împotriva sexului

extraconjugal pentru femei s-au născut din teama de a nu pierde
drepturile de proprietate. Femeile sunt cele care ar trebui să poarte
copiii rezultați în urma aventurilor premaritale sau extramaritale,
ceea ce ar face greu de determinat liniile de succesiune. Un
specialist care scria în anii 1930 explica de ce femeile nu
puteau comite adulter, dar bărbații puteau să fie iertați pentru o astfel
de infracțiune:

[Cjonfundarea descendenților este cea care constituie esența

infracțiunii; și, prin urmare, o femeie care încalcă legămintele
căsătoriei este vinovată într-o măsură mai

mare decât un bărbat care face acest lucru. Un bărbat, puteți să fiți
siguri, este vinovat în ochii lui Dumnezeu; dar el nu-i produce soției
sale chiar un prejudiciu material, dacă n-o insultă; dacă dintr-un
simplu capriciu al poftei, de exemplu, se încurcă cu camerista...
Femeile căsătorite înțelepte nu-și fac probleme în legătură cu
infidelitatea soților lor. Bărbatul nu-i va impune niciun bastard soției
sale (Ihomas, 1959, p. 209).

Acest mod de gândire a perpetuat aceste reguli până în zilele

noastre. în timp ce bărbaților li se poate acorda divorțul în temeiul
adulterului comis de soție, femeilor nu li se acordă. Thomas (1959)
vorbește despre un caz din 1832 în care o sotie a cerut divorțul,
deoarece soțul ei a început să se culce cu alte femei în noaptea
nunții și a continuat să facă sex cu toate servitoarele, iar una
a rămas însărcinată. Instanța i-a respins cererea și a spus că ar
trebui să-l ierte (deși a recunoscut că unui soț nu i se poate cere să
ierte același comportament în cazul soției).

Remarcând rolul pe care l-a jucat proprietatea în dublul standard

sexual, Thomas explică faptul că cei din clasele superioare, cei care
dețineau mai multe proprietăți și titluri și aveau mai mult de pierdut,
țineau cu mai multă strictețe la aceste reguli de comportament, în
clasa de mijloc opinia cu privire la infidelitate era mai echilibrată,
aceasta fiind considerată supărătoare și la bărbați, și la femei
(Thomas, 1959).

DOAR FETELE RELE FAC ACEST LUCRU

Unul dintre aspectele cele mai interesante cu privire la concentrarea

pe castitatea feminină în secolul al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea este rolul recunoscut pe scară largă al prostituatelor. în 1841,
șeful Politiei din Londra estima că erau 3 325 de bordeluri numai
în regiunea metropolitană a Londrei. Deși prostituatele erau privite
cu dispreț, ele erau considerate însă, oricum, ca făcând un serviciu
public, deoarece bărbații nu puteau să stea credincioși sau căști.
După ce s-a referit la prostituate ca fiind niste „ființe nefericite cărora
e rusinos până și să le spui numele“, Lecky (1913) scrie: „Ea,
tipul suprem de viciu, este, în cele din urmă, cel mai eficient gardian
al virtuții. Fără ea, puritatea de necontestat a nenumăratelor cămine
fericite ar fi întinată“. Aceeași viziune a fost îmbrățișată și de Sf.
Augustin, care scria: „îndepărtați prostituatele din lumea oamenilor și
veți întina lumea cu poftă carnală“ (Ihomas, 1959, p. 197).

Ceea ce ne-a frapat ca fiind fascinant în legătură cu

acest lucru este cât de asemănătoare este dihotomia

de astăzi dintre fetele bune care nu o fac și fetele bune

care o fac. Credem că, în multe feluri, prostituata a fost

înlocuită de „ușuratică“. în cartea sa Fast Girls; Teenage

Tribes and the Myth of the Slut (Fetele de consumație;

triburile adolescente și mitul ușuraticei), Emily White

(2002) scrie despre felul în care elevele de liceu au creat

arhetipul oarecum universal al ușuraticei: „Cu toate că

fetele din povestiri au nume și porecle diferite și cu toate

că zvonurile diferă adesea în ceea ce privește detaliile

specifice, mitul femeii promiscue rămâne constant... E

o poveste cu un anumit ritm, cu teme identificabile și cu

o morală clară: să nu ajungi așa. Să nu ajungi să te faci

de rușine, așa cum a făcut ea“ (p. 13). Mai mult, White

explică faptul că, odată ce a fost etichetată, „ușuratica“

este parte a unui continuum al lumii popularității și

sexualității adolescentine:
Adu acea etichetă printre oameni care se cunosc bine unul pe
celălalt și imediat toată lumea se află pe

un teren comun... Puterea provocatoare a cuvântului și vitalitatea

continuă a mitului din spatele lui implică faptul că ușuratica nu este
un monstru, ci un semn: ea este o fereastră către inconștient, o
modalitate de a descifra felul în care cultura visează despre femei,
deși am învățat că oamenii civilizați nu ar trebui să aibă astfel de
vise (White, 2002, p. 13).

Ușuraticele din liceul de astăzi servesc unui scop similar celui pe

care-1 aveau prostituatele din Londra pe la 1830; îi împiedică pe alții
să treacă limita comportamentului inacceptabil social. Desigur,
intervievând persoanele care fuseseră etichetate .ele însele ca
fiind „ușuratice“ în liceu, White a aflat că porecla a fost dată adesea
pe baza unor informații false, a unor aluzii și zvonuri. Multe dintre
femeile care au fost etichetate ca fiind ușuratice erau proscrise din
alte motive — pentru că erau din partea care nu trebuie a orașului
sau pentru că erau una dintre singurele eleve din școală
aparținând unei anumite rase sau unui anumit grup etnic.
Unele dintre ele au fost etichetate, pur și simplu, pentru că au fost
printre primele dintre cele de-o vârstă cu ele care au trecut prin
pubertate și aveau corpuri mai feminine, cu mult înaintea celorlalte
fete.

Ceea ce este și mai îngrijorător, însă, este faptul că,

odată ce a fost pusă eticheta, aceasta devine adesea

adevărată. La fel ca o profeție autoîmplinită, aceste

femei încep să se poarte în modurile în care spun cele

de-o vârstă cu ele că s-au purtat, iar stima lor de sine are

de multe ori de suferit. După ce le-a luat interviu mai

multor fete care au fost „ușuraticele“ școlilor lor, White

remarcă: „într-o cultură care anihilează femeile hiperse-

xuale, fetele cărora le-a fost acordat titlul de «ușuratică» >

în liceu vor adesea să se distrugă pe ele însele“ (p. 73). Multe dintre
femeile cu care a vorbit i-au povestit despre

tentative de suicid sau despre internări în spitale de psihiatrie. Iar

efectul etichetei din liceu a rămas pregnant pentru multe dintre ele și
la maturitate.

DUBLUL STANDARD INFLUENȚEAZĂ

PE TOATĂ LUMEA

Mitul ușuraticei nu le influențează doar pe cele care sunt împovărate

cu astfel de etichete. De fapt, nici măcar nu le influențează doar pe
femei. în primul rând, trebuie să admitem că dublul standard se
bazează, în mare parte, pe un neadevăr biologic. Ideea din
spatele lui este că bărbații sunt plini de hormoni dezlănțuiți și nu pot,
pur și simplu, să se abțină — vor să facă sex. Femeile, pe de altă
parte, nu au o dorință naturală să facă sex. Ele o fac pentru a-și
menține bărbații fericiți, pentru a rămâne însărcinate și pentru a-și
exprima iubirea, dar dorințele lor nu au o natură fizică. Luati
în considerare următoarea explicație a Comisiei Regale din 1871 cu
privire la motivul pentru care ar fi trebuit să fie pedepsite
prostituatele, dar nu și bărbații care le vizitau: „în cazul primelor,
infracțiunea sexuală este comisă ca un mijloc de câștig; în cazul
ultimilor este o indulgență clandestină acordată unui impuls natural“
(Thomas, 1959, p. 198).Mai există și această explicație, dintr-
un program modem de abstinență până la căsătorie: ’Dorința
naturală de sex a unui tânăr este deja puternică datorită
testosteronului, puternicul hormon de creștere masculin. Femeile
devin si ele condiționate cultural să
aibă fantezii cu privire la sex“ (Mast, 2001, p. 11).

Deși acest lucru nu este, pur și simplu, adevărat — femeile au

dorințe înnăscute de a face sex —, perpetuarea prea îndelungată a
acestei teorii le-a transformat pe femei în gardienii sexualității. Băieții
vor fi băieți și nu e de așteptat să se oprească singuri, așa că este
de datoria tinerelor să-și asume această sarcină. Același program
de abstinență premaritală spune următorul lucru: „Pentru că, în
general, ele sunt mai greu de excitat, fetele sunt, în continuare, într-o
poziție bună pentru a-i încetini pe băieți și a-i ajuta să învețe
echilibrul unei relații“ (Mast, 2001, p. 12).

Implicațiile acestui rol ajung foarte departe. Face parte, cu siguranță,

din cultura violului, despre care am discutat la alte mituri (vezi
Miturile #40 și #44 pentru mai multe detalii despre cultura violului). O
femeie care este îmbrăcată într-un anumit fel, care bea prea mult
sau flirtează prea mult este văzută ca și cum ar fi abdicat la rolul ei
de gardian și, prin urmare, „și-o cere“.

Ignorarea dorinței naturale a femeilor de a face sex le pune, de

asemenea, într-o poziție dificilă, în care trebuie să meargă pe linia
subțire dintre a nu fi deloc sexuală sau a fi prea sexuală. în esență,
le-am spus că nu vor sex pentru ele însele, dar că trebuie să fie
sexy pentru bărbați. Așa cum explică Tolman (2009) în cartea sa
Dilemmas of Desire; Teenage Girls Talk About Sexuality (Dilemele
dorinței; adolescentele vorbesc despre sexualitate) , „recunoașterea
dorințelor lor sexuale ca parte anticipată a adolescenței este practic
inexistentă. în esență, am desexualizat sexualitatea fetelor,
substituind dorința cu relația și legăturile emoționale cu sentimentele
sexuale din corpurile lor“.

Desigur, tinerele femei vor să facă sex și multe dintre ele fac. Tolman
(2009) spune că expresia „s-a întâmplat, pur și simplu“ a fost
inventată în mod universal ca modalitate de a acoperi dorințele
tinerelor. Ea scrie: „Faptul că sexul «se întâmplă, pur și simplu» este
unul dintre puținele moduri acceptabile în care fetelè adolescente pot
să înțeleagă și să-și descrie experiențele sexuale...

într-o lume în care fetele «bune», drăguțe, normale nu au sentimente

sexuale proprii, aceasta este una dintre puținele povești decente pe
care le poate spune o fată“.

Sexul care se întâmplă pur și simplu este, însă, cel mai adesea, sex
neprotejat, deoarece povestea n-ar mai suna ca adevărată dacă ai fi
fost pregătită și ai fi avut, să spunem, un prezervativ în poșetă. Așa
cum am discutat la Mitul #46, cercetările asupra tinerilor care au
făcut jurăminte de virginitate — promisiuni de a rămâne virgini până
la căsătorie — arată că acești tineri sunt, în cele din urmă, la fel de
susceptibili să facă sex înainte de căsătorie precum cei de-aceeași
vârstă cu ei care nu au depus legământul (88% dintre ei fac sex
înainte de căsătorie), dar mai puțin susceptibili să
folosească prezervativul sau vreo metodă contraceptivă atunci
când devin activi sexual, comparativ cu cei de aceeași vârstă care
nu au depus legământul (Bearman și Bruckner, 2001). Cercetările nu
au putut să determine de ce se întâmpla așa, dar nouă ni s-a părut
dintotdeauna oarecum evident. Dacă ai promis că nu vei face sex și
după aceea te-a luat valul și s-a întâmplat pur și simplu, ai putea
cel puțin să te convingi pe tine însuți sau pe cei din jurul tău că tu nu
ai vrut să-ți încâlci promisiunea. Odată ce se dovedește că acțiunea
a fost premeditată, prin folosirea contracepției, acel truc n-ar mai
funcționa. Același lucru este valabil și pentru tinerele cărora li s-a
inoculat mesajul că „fetele bune n-o fac“.

Acest mesaj nu le face nicio favoare nici bărbaților. Imaginea

conform căreia vor, ba chiar au nevoie, să facă sex cu fiecare si cu
toate femeile nu este una flatantă

și poate schimba în rău comportamentul bărbaților. Studiile arată că,

în timp ce tinerele sunt etichetate ca fiind ușuratice pentru că au
prea mulți parteneri, tinerii devin mai populari pe măsură ce crește
numărul partenerelor lor sexuale. Nu e surprinzător că, din acest

punct de vedere, băieții care nu au suficiente partenere sexuale simt

pedepsiți. într-un studiu, cercetătorii au măsurat popularitatea notând
câți dintre cunoseuții de aceeași vârstă ai unei persoane o
considerau pe aceasta drept prieten (ă). Au constatat că fetele care
aveau mai mult de opt parteneri sexuali ave.au mai puțini
prieteni, dar acest lucru era diferit pentru băieți: „Am constatat că
băieții fără experiență sexuală au semnificativmai puține nominalizări
la titlul de «prieten» din partea colegilor de-aceeași vârstă decât
băieții cu una sau mai multe partenere sexuale și că un număr mai
mare de partenere este asociat cu un număr mai mare de
nominalizări din partea colegilor“ (Kreager si Staff, 2009, p.155).

Deși acesta poate să pară un lucru bun pentru tineri, el pune

presiune asupra lor. Tolman (2009) arată că „în multe cercuri, dacă
un băiat ajunge la mijlocul adolescenței fără să fi arătat niciun interes
perceptibil față de fete, cei din jurul lui devin preocupați în
legătură cu masculinitatea sa și cu orientarea lui sexuală“. în timp ce
fetele sunt numite „ușuratice“ pentru că fac prea mult sex, băieții
sunt etichetați adesea „poponari“ . pentru că nu fac destul. White
(2002) spune: „Una dintre cele mai persistente forme de ostracizare,
în afară de povestea cu ușuratica, este să etichetezi pe cineva
ca fiind poponar. Băieții care sunt considerați poponari sau fătălăi
sunt supuși unui sarcasm neîncetat, care este similar cu ceea ce
îndură ușuraticele; la fel ca fetele pe care le-am intervievat, băieții
care sunt considerați poponari sunt destinatarii unei violențe
impredictibile și ai unor zvonuri uimitor de detaliate, facilitate de
o ciudată ignoranță sexuală colectivă“ (p. 116).

Această etichetă are implicații și mai largi. Bărbații trebuie să-și

dovedească masculinitatea pentru a evita să fie etichetați ca fiind
gay, deoarece, din această
perspectivă, să fie gay este în mod clar un lucru rău. Dublul standard
sexual presupune că toți sunt heterosexuali și are implicații negative
pentru cei care nu sunt, deoarece perpetuează și ideea că toată
lumea trebuie să fie heterosexuală.

TIMPUL PENTRU SCHIMBARE

Ne-am fi dorit să putem să spunem că timpurile se schimbă, că

regulile de joc sunt mai echilibrate, că femeile nu mai sunt penalizate
pentru că fac prea mult sex și că bărbații nu mai simt ostracizați
pentru că fac prea puțin, dar acest lucru nu este adevărat. în
2012, în timpul unei dezbateri cu privire la faptul dacă era necesar
ca planurile de asigurare de sănătate să ofere și contracepție
gratuită, această chestiune a ajuns pe prima pagină a cotidienelor
naționale mulțumită prezentatorului de radio conservator Rush
Limbaugh. Atunci când Camera Reprezentanților condusă de
republicani a convocat o audiere cu privire la această chestiune
care nu a inclus nicio femeie, democrații au decis să țină și ei propria
versiune de audiere. Printre invitați era și studenta la Drept Sandra
Fluke, care a explicat de ce era o problemă pentru ea și pentru
colegele ei faptul că școala ei a refuzat pe temeiuri religioase să le
ofere mijloace de control al nașterii (frecventa Facultatea de drept de
la Universitatea Georgetown, care este iezuită). Limbaugh a numit-o
imediat ușuratică: „Deci ce înseamnă că e?

E o ușuratică, nu? Vrea să fie plătită ca să facă sex“, a continuat

Limbaugh. „Face atât de mult sex, încât nu-și permite să plătească
pentru contracepție“ (Fard, 2012).

în afară de faptul că acest lucru arată o ignoranță totală cu privire la

felul în care funcționează controlul

nașterii (metodele contraceptive pe bază de rețetă, cum sunt pilulele

sau dispozitivele intrauterine, nu costă mai mult dacă faci mai mult
sex), a arătat un dispreț total față de Fluke și față de toate femeile.
Mai mult decât atât, a absolvit complet bărbații de rolul lor în
provocarea sarcinii. Realizează Limbaugh că femeile au nevoie de
control al nașterii doar dacă fac sex cu bărbați? De ce nu simt
considerați ușuratici si acești bărbați care vor

beneficia și ei de metodele contraceptive gratuite?

Au existat unele sugestii conform cărora, cel puțin printre tineri, și

mai ales printre studenți, rolurile de gen din cadrul relațiilor sexuale
sunt relaxate.

Unii spun că noua cultură a „relațiilor ocazionale“, în care sexul fie

înlocuiește, fie prefațează legăturile romantice, egalizează relațiile
sexuale dintre bărbați și femei, permițându-le femeilor să-și
revendice dorința și acțiunea sexuală, dându-le dreptul să vrea sau
să se bucure de sexul ocazional. Cercetările relevă, însă, că anumite
vestigii ale dublului standard rămân chiar și în aceste relații
ocazionale.

Reid și colab. (2011) au implicat 273 de studenți și le-au citit o

poveste despre o relație ocazională heterose-xuală. în esență,
povestirea era despre un băiat și o fată care s-au întâlnit la o
petrecere, au plecat împreună și au avut o noapte de sex sălbatic.
Câteva zile mai târziu, unul dintre ei îl sună pe celălalt șijes la o
întâlnire. La sfârșitul întâlnirii, se sărută de despărțire, dar nu
fac sex. Vinietele au fost descrise în două feluri diferite, în una dintre
ele agresorul fiind femeia, în cealaltă bărbatul. Autorii au explicat că
„studenții au fost în general de acord cu acțiunea și dorința sexuală
ale femeii din cadrul partidei ocazionale și au validat interesul
pentru relație al bărbatului după acea partidă“. Motivația pe care au
atribuit-o studenții întâlnirii fără sex, însă, a arătat că ideea de
ușuratică există în continuare, bine,

mersi. Atât bărbații, cât și femeile au sugerat că femeia nu a vrut să

facă sex la a doua întâlnire deoarece îi era jenă sau rușine de ce se
petrecuse în partida de sex și voia să evite să fie percepută ca fiind
femeie ușoară sau „târfa“ (Reid etal., 2011, p. 558). Aceste relații
ocazionale erau sigure și nu presupuneau niciun risc
pentru reputație numai dacă se întâmplau o singură dată, fiind un
eveniment aproape anonim.

Odată ce partenerii luau legătura în „viața reală“, vechea regulă se

aplica din nou în cazul femeilor. Prin contrast, faptul că nu a făcut
sex cu fata cu care se cuplase, pentru bărbat era, pur și simplu, o
dovadă a faptului că nu voia să aibă o relație cu ea —
respondenții au presupus că el acceptase întâlnirea doar de milă și
că nu voia ca fata să-și facă o impresie greșită (Reid etal., 2011).

Poate că nu am ajuns așa de departe pe cât credeam de centrul

Londrei din secolul al XK-lea, plin de bordeluri. Prin urmare, ca să nu
încheiem, totuși, cu acest gând dezolant, vă lăsăm cu aceeași idee
cu care am început. Acest mit nu este nou și a avut parte de
foarte multă atenție în ultimele câteva decenii. Cel puțin
este recunoscut pe scară largă și este recunoscut chiar ca fiind o
problemă. Să sperăm că, cu mai multă atenție și mai multe discuții,
ne putem asigura că noile generații de tineri sunt educate să nu-1
mai creadă și că, până la urmă, va fi la fel de absurd ca ideea ca
femeile să nu aibă dreptul de a vota sau de a deține o proprietate.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Bearman, P.S. și Bruckner, H. (2001). Promising the future; Virginity

pledges and first intercourse. American Journal of Sociology, 106(4),
859-912.

Fard, M.F. (2012). Sandra Huke, Georgetown student called a „slut“

by Kush Limbaugh, speaks out. Washington Post (2 martie).

Kreager, D-A. și Staff, J. (2009). The sexual double standard and

adolescent peer acceptance. Social Psychology Quarterly, 72(2),
143-164.
Mast, C.K. (2001). Sex Respect: The Option of True Sexual
Freedom, ed.a4-a. Respect, Inc. Reid, J-A., Elliott, S. și Webber,
G.R. (2011). Casual hookups to formal dates refining the boundaries
of the sexual double standard. Gender and Society, 25(5), 545-568.

Thomas, K. (1959). The double standard. Journal of the History of

Ideas, 20(2), 195-216. Tolman, D.L. (2009). Dilemmas of Desire:
Teenage Giris Talk About Sexuality, ed. a 2-a.

Harvard University Press.

White, E. (2002). Fast Girls: Teenage Dibes and the Myth of the Slut.
Simon and Schuster.

MITUL #48

SEXTINGUL1 ESTE 0 EPIDEMIE

PERICULOASĂ ÎN RÂNDUL

ADOLESCENȚILOR

Adulții intră mereu în panică atunci când aud de cea mai nouă modă
cu privire la comportamentul sexual al adolescenților și au tendința
să s-o exagereze disproporționat de mult — și în ceea ce
privește prevalența acesteia, și cu privire la cât poate fi de riscantă.
Uneori ne vine să râdem, pentru că ceea ce fac copiii astăzi — cum
ar fi sexul oral — nu este ceva tocmai nou. Poate că sunt mai mulți
tineri care se angajează în acest lucru decât acum 30 de ani, să
spunem, sau poate că (și noi credem că despre asta e vorba cel mai
adesea) societatea este doar mai dispusă decât era în trecut
să vorbească despre aceste lucruri. Sextingul, însă, este în mod cert
nou pentru că tehnologia pur și simplu nu exista până nu demult.
Acum douăzeci de ani, schimburile picante ar fi trebuit să fie făcute
pe bilețele înmânate în clasă sau, în cel mai rău caz, prin mesaje
lăsate pe un robot telefonic. în ceea ce privește fotografiile nud, cel

mai bun lucru puteai să-l faci cu un Polaroid2 (altfel ar fi trebuit să

implici tehnicienii de la studioul foto). Această modă este, deci, nouă,
iar adulții se zbat să-și dea seama dacă este o epidemie sau chiar o
problemă.

în mod clar, există o problemă de care trebuie să ne preocupăm,

având în vedere că am văzut că sextingul a ruinat cariera cel puțin a
unui congresmen din Statele Unite. Anthony Weiner a avut șapte
mandate mai curând de neremarcat ca reprezentant în Congres al
Districtului 9 din New York. După aceea, în 2011, Weiner a trimis
o fotografie cu penisul său erect unei studente din Seattle. Deși
inițial a negat, alte femei au luat poziție și au spus că și ele primiseră
astfel de mesaje erotice de la congres-menul căsătorit. Mai târziu în
aceeași lună, pe măsură ce scandalul a continuat să ia amploare,
Weiner și-a dat demisia (Fox News, 2011). în 2013, Weiner a
încercat să candideze pentru locul de primar al orașului New York și,
cel puțin la început, sondajele arătau că locuitorii din New York erau
dispuși să-l ierte și, probabil, chiar să voteze pentru el. Aceasta până
când au auzit de Carlos Danger, mi pseudonim pe care Weiner îl
folosea pentru schimbul de mesaje sexy cu o tânără de 22 de ani la
mult timp după ce jurase în fața mass-media că a renunțat
la mesajele erotice (Kempner, 2013). Weiner nu s-a retras din cursă,
dar a sfârșit pe al cincilea loc, cu puțin sub 5% dintre voturi (New
York Times, 2013).

Majoritatea tinerilor nu sunt — și probabil că nu vor fi niciodată —

supuși unei priviri atât de atente ca oficialii pe care i-am ales, dar un
comportament care poate să distrugă o carieră politică merită să mai
fie analizat cel puțin încă o dată înainte de a fi catalogat ca o
distracție inofensivă pentru adolescenți. Acesta este exact lucrul pe
care-1 facem în acest articol, să mai aruncăm o privire asupra celor
care trimit mesaje sexy și asupra faptului dacă li se întâmplă ceva
dăunător, fîe psihic, fie legal. Vă avertizăm că nu credem că
vom rezolva enigma cu privire la faptul dacă sextingul este
o distracție inofensivă sau e vorba despre ape periculoase, deoarece
aceasta depinde, de fapt, de situația personală a fiecărui individ și a
fiecărei relații. Obiectivul nostru pentru acest articol este, pur și
simplu, să-i facem pe cititorii noștri să se gândească înainte să
apese butonul de trimitere.

STATISTICI DESPRE SEXTING

La fel ca pentru alte comportamente sexuale, înainte să decidem

dacă sunt riscante la nivel individual sau la nivelul populației,
cercetătorii trebuie să determine cât de multi oameni au acest
comportament. Deși mass-media ar vrea să ne facă să credem că
sextingul este foarte extins la nivel național, cercetările sugerează că
este mult mai limitat.

Un studiu realizat de Centrul de Cercetare Pew în 2009 a pus

întrebări unui eșantion reprezentativ la nivel național de adolescenți
de 12-17 ani. S-a constatat că 4% dintre adolescenții care aveau
telefoane mobile au trimis altcuiva o fotografie nud sau aproape nud
și că 15% dintre adolescenții care dețineau un telefon mobil au primit
o astfel de fotografie. S-a constatat, de asemenea, că adolescenții
mai mari (cei de 15-17 ani) erau mai susceptibili și să fi trimis și să fi
primit o fotografie — 8% dintre adolescenții mai mari trimiseseră o
fotografie și 30% primiseră una (Lenhart, 2009). Un studiu
mai recent a realizat un sondaj pe un eșantion reprezentativ la nivel
national de adolescenți de 10-17 ani si

a descoperit rezultate relativ asemănătoare. în acest studiu, 2,5%

dintre respondenți au spus că au fost într-o fotografie sau un clip
video nud sau aproape nud sau au trimis unu și 7% au spus că au
primit unu (Mitchell et cd., 2012). ’

Aceste rezultate reprezentative la nivel național sugerează că

sextingul în rândul elevilor de liceu nu este larg răspândit și că
părinții de adolescenți pot să răsufle ușurați și să se relaxeze puțin.
Acestea fiind spuse, studiile mai restrânse au constatat procente
mai mari de persoane care trimit mesaje sexy. Un studiu din 2012,
de exemplu, a chestionat 948 de adolescenți din școlile publice
(dintre care majoritatea aveau 15 și 16 ani) și a constatat că 28% au
declarat că au trimis poze cu ei dezbrăcări prin mesaje sau pe e-
mail, 31% au cerut cuiva să le trimită un mesaj sexy și la 57% li s-
a cerut să trimită un mesaj sexy. Nu au existat diferențe între
procentajele pentru băieții și fetele care au trimis mesaje erotice
(27,8% la băieți și 27,5% la fete), dar fetele au fost mai susceptibile
să li se fi cerut să trimită un mesaj sexy (68% față de 42%), iar cei
care ceruseră era mai probabil să fie băieți (46% față de 21%)
(Temple et al., 2012).

Cifrele descoperite de acest studiu sunt asemănătoare cu cele

descoperite în campusurile facultăților. Cercetătorii de la
Universitatea din Michigan au chestionat 3 447 de tineri si tinere cu
vârsta de 18-24 de

ani și au constatat că mai mult de jumătate (57%) nu practicau

sextingul. Cu toate acestea, rămân 43% care fie au trimis, fie au
primit un mesaj sexy, cu mult mai mult decât în studiile efectuate pe
elevii de liceu. în particular, aceste cercetări au constatat că în
rândul celor care practică sextingul 28,2% trimit și primesc
mesaje, 12,6% primesc și 2% doar trimit (Gordon-Messer et al.,
2012).

FAC MAI MULT SEX CEI CARE PRACTICĂ SEXTINGUL?

La fiecare câteva luni, titlurile din mass-media strigă cum că tinerii

care practică sextingul sunt mai susceptibili să facă sex. Mesajul
pare să fie că sextingul îi determină pe adolescenți să facă sex —
ducându-i probabil pe o cale din ce în ce mai destrăbălată —, dar
cercetările spun, de fapt, altceva. Faptul că tinerii trimit
mesaje erotice poate să fie un semn că aceștia sunt altminteri activi
sexual, dar nu aceasta e cauza.
într-un studiu, cercetătorii au adăugat un al doilea chestionar pe
lângă Chestionarul de supraveghere a comportamentului de risc la
tineri (Youth Risk Behavior Surveillance Survey — YRBS) care le
este dat elevilor de liceu din Los Angeles. YRBS este un proiect al
Centrelor de Control și Prevenire al Bolilor (CDC) și
investighează elevii de liceu de pe întreg teritoriul SUA la fiecare
doi ani, pentru a avea o perspectivă asupra comportamentelor de
risc, de la sexul neprotejat la neutilizarea căștii atunci când merg pe
bicicletă și până la folosirea de arme. Cel de-al doilea chestionar i-a
întrebat despre comportamentele sexuale și despre sexting. S-a
constatat că 75% dintre respondenți au declarat că dețin un telefon
mobil și îl folosesc în fiecare zi. Mai mult de 15% dintre respondenții
cu telefoane mobile au declarat că au trimis cel puțin o dată „mesaje
sau fotografii cu conținut sexual explicit“. în plus, 41% dintre
respondenții cu telefoane mobile au făcut cel puțin o dată sex
oral, vaginal sau anal și 64% dintre aceștia au folosit prezervativ
ultima oară când au făcut sex (Rice et al., 2012). Cercetătorii au
remarcat că respondenții care trimiseseră un mesaj erotic erau în
mod semnificativ mai susceptibili să se fi angajat măcar o dată în
raporturi sexuale. Ei au ajuns la concluzia că informațiile lor „relevă
faptul că sextingul este corelat cu asumarea de riscuri de
natură sexuală. Spre deosebire de lucrările care au sugerat
că sextingul este o alternativă sănătoasă sau cu riscuri mici la
asumarea de riscuri sexuale, noi am constatat că există un grup de
comportamente de risc sexual care includ și sextingul“ (Rice et al.,
2012, p. 671) .

Un studiu mai nou, realizat pe elevii din ciclul gimnazial, a ajuns la

aceeași concluzie. Acest studiu nu poate fi generalizat la toată
populația deelevi din ciclul gimnazial, deoarece a investigat elevii
care fuseseră deja investigați de către persoanele oficiale din școli
ca prezentând un „risc“. S-a constatat că elevii care trimiseseră
mesaje erotice (acest studiu a inclus fotografii și mesaje de tip text
cu conținut sexual explicit) erau de 4-7 ori mai susceptibili să declare
comportamente sexuale de toate tipurile, incluzând sexul oral și
vaginal, atingerea organelor genitale și relații ocazionale. Mai
exact, elevii care practicaseră sextingul erau de cinci ori
mai susceptibili să se fi angajat în sex vaginal față de colegii de-
aceeași vârstă care nu trimiseseră mesaje sexy. Mai mult, elevii care
trimiseseră fotografii cu tentă sexuală cu ei înșiși erau și mai
susceptibili să se angajeze în toate aceste comportamente sexuale
(mai puțin în atingerea organelor genitale) decât cei care trimiseseră
doar mesaje erotice (Houck et al., 2014).

Aceste rezultate sunt, evident, destul de îngrijorătoare, deoarece

acești elevi sunt prea tineri pentru activitatea sexuală (vârsta medie
la care încep să facă sex tinerii este de 17 ani) și se expun la riscuri
sexuale cum ar fi sarcina și bolile cu transmitere sexuală. Știm,
de exemplu, că adolescenții care au făcut sex înainte de 14 ani sunt
mai susceptibili să nu folosească protecție prima oară (Guttmacher
Institute, 2013). Așa că nu vom ignora, în niciun caz, rezultatele
studiului.

Trebuie să amintim, totuși, că, la fel ca în cazul studiului cu elevi de

liceu, aceste constatări nu sugerează că sextingul este cel care i-a
făcut pe acești elevi să devină activi sexual și nici măcar că acesta a
fost o activitate care le-a dat acces către alte lucruri, cu risc mai
mare. Autorii conchid doar că sextingul „pare să apară simultan
cu comportamentele sexuale și poate să reprezinte un indicator al
riscului sexual“. Ei sugerează ca părinții, educatorii și medicii să-i
întrebe pe tineri despre comportamentul lor referitor la sexting (sau,
în cazul părinților, să-l monitorizeze direct) ca o modalitate de a
evalua celelalte riscuri pe care este posibil să și le asume
tinerii (Houck et al., 2014).

în cele din urmă, nouă ni se pare relativ evidentă asocierea dintre

sexting și sex. Deși poate să fie un lucru nou, sextingul este, până la
urmă, un comportament sexual. Este o modalitate de a flirta cu un
partener, de a semnaliza că ești interesat sau disponibil și poate să-l
inciți sau să-i induci o stare. Prin urmare, nu ne surprinde că este
mai obișnuit printre tinerii care au un partener sexual și care se
angajează deja în alte comportamente sexuale.
în ceea ce privește întrebarea dacă cei care practică sextingul fac
sex „mai riscant“, rezultatele sunt confuze. Studiul realizat pe elevii
de liceu din Los Angeles au constatat că cei care practică sextingul
„prezintă o tendință de a practica sexul neprotejat la ultima lor
întâlnire sexuală“ (Rice et al., 2012, p. 671). Pe de altă parte, studiul
pe studenții din Michigan a oferit niște rezultate încurajatoare. în
rândul participanților care fuseseră activi sexual în ultimele 30 de
zile, studiul nu a constatat nicio diferență „în rândul grupurilor care
practicau sextingul în ceea ce privește numărul de parteneri
sexuali sau numărul de parteneri cu care au făcut sex neprotejat în
ultimele 30 de zile“ (Gordon-Messer et aL, 2012).

RISCURILE SEXTINGULUI

întrebarea care rămâne atunci când analizăm această nouă

„amenințare“ la sănătatea sexuală este dacă sextingul (o practică la
modă) este, în realitate, riscant. Atunci când vorbim despre
comportamentul sexual, riscurile simt de obicei evidente: o persoană
poate să rămână însărcinată sau să contracteze o ITS. Având
în vedere că niciuna dintre acestea nu poate să se întâmple prin
intermediul unui telefon mobil — și deja am stabilit că sextingul nu-i
face pe copii să sară în pat unul cu celălalt —, riscurile tangibile în
urma sextingului nu sunt atât de clare. La fel ca în cazul oricărui
comportament sexual, trebuie să ne facem griji dacă există
o componentă psihică.

Studiul din Michigan sugerează că nu e nicio diferență între cei care

practică sextingul și cei care nu îl practică în ceea ce privește
indicatorul psihologic al stării de bine. Mai exact, cei care practică
sextingul nu au declarat anxietate, depresie accentuată sau stimă de
sine scăzută, așa cum au sugerat povestirile din mass-media. Un alt
studiu pe elevi de liceu din Texas a încercat să determine dacă tinerii
care trimit mesaje sxuale sunt mai susceptibili să fie impulsivi, să
utilizeze alcool și droguri sau să prezinte simptome de depresie
și anxietate. Rezultatele au fost contradictorii. Sextingul a fost corelat
cu impulsivitatea și cu utilizarea de droguri și de alcool, dar nu cu
sănătatea mentală. Cercetătorii au conchis că „deocamdată furnizorii
de servicii medicale care se concentrează pe elevi de gimnaziu și pe
adolescenți pot să considere sextingul ca fiind un indicator de risc
pentru alte comportamente riscante, dar nu neapărat ca pe un
indicator al unei stări proaste de sănătate mentală“ (Temple et al.,
2014).

în studiul pe care l-a efectuat asupra unui număr mai

mare de 600 de tineri de 18 ani, Englander (2012) a

ridicat o altă întrebare importantă cu privire la sexting și

la sănătatea mentală: cât de des sunt constrânși cei care >

practică sextingul să-și trimită mesajele? Ea și-a separat subiecții în

trei grupuri: cei care nu au trimis niciodată un mesaj sexual (74%
dintre fete, 67% dintre băieți); cei care au trimis mesaje constrânși
(17% dintre fete, 8% dintre băieți) și cei care au trimis mesaje fără să
se simtă constrânși (16% dintre fete, 17% dintre băieți). După aceea,
le-a cerut respondenților să aleagă, pe o scală de la 1 la 10, cât de
„deranjantă“ a fost experiența. Ea a constatat o diferență clară între
cei care practicaseră sextingul constrânși și cei care-1 practicaseră
voluntar, „în rândul celor care trimiseseră mesaje voluntar, 79% au
ales evaluarea «foarte puțin deranjant» (1 sau 2 din 10). Doar 17%
dintre cei care fuseseră constrânși au ales, însă, această evaluare.
Luate împreună, aceste date sugerează că sextingtd tinde să aibă o
influență negativă atunci când este constrâns“ (Englander, 2012).

Deși ar trebui să fie evident, forțarea unui partener să trimită o

fotografie cu el/ea dezbrăcat/ă este la fel de greșită ca a-1 obliga să
se angajeze în orice alt comportament sexual. Și, oricât de dificil
poate să fie, îi îndemnăm pe tineri să ia poziție în fața oricărui fel
de constrângeri. Dacă instinctul tău spune să nu apeși pe butonul de
trimitere, dar prietena ta spune „te rog“, iar prietenii tăi te împing să o
faci (Englander a constatat că o parte din constrângeri vin de la
prieteni), dă-ne voie nouă să fim vocea care-ți spune să ai încredere
în instinctele tale.

ÎNTOTDEAUNA AJUNGE PE INTERNET

Riscurile față de care probabil că sunt oamenii cel mai mult îngrijorați
nu sunt cele care țin de psihicul cuiva, ci cele care țin de riscurile
pentru reputația cuiva. Deși puțini dintre noi vor avea parte de
celebritatea lui Anthony Weiner, putem cu toții să ne
imaginăm situația în care o tânără îi trimite o fotografie nud
unui iubit, relația devine problematică și, deodată, poza
este distribuită tuturor celor pe care acesta îi știe și tuturor celor pe
care ei i-au cunoscut prin rețelele de socializare, pe internet, în
general, sau pe forumuri și chat-uri.

Conform celor mai bune cercetări de până acum, această situație

este rară. în studiul éi despre sexting, Englander (2012) a constatat
că majoritatea imaginilor (74%) nu au fost arătate și altcuiva-în afara
destinatarului. Mitchell și colab. (2011), care au investigat un
eșantion reprezentativ la nivel național de tineri între 10 și 17 ani, au
declarat, de asemenea, că foarte puține imagini au fost trimise mai
departe sau postate pe internet. Cu toate acestea, știm din cazurile
foarte mediatizate de intimidare pe internet că poate să se întâmple
și cel mai rău scenariu. De fapt, există în prezent site-uri pe internet
care sunt dedicate pornografiei de . răzbunare, pe care oamenii sunt
încurajați să posteze fotografiile cu foștii dezbrăcați. Unele includ
date de identificare si chiar adrese.

Regula cea mai simplă în acest caz este că, odată ce o fotografie
iese din telefonul tău și intră în spațiul cibernetic, nu mai ai niciun
control asupra ei. Statisticile actuale sugerează că este improbabil
ca aceasta să ajungă în altă parte decât în telefonul iubitului
sau iubitei, dar nu poți fi sigur dacă nu cumva, într-o zi, la un
moment dat, tu (sau viitorul soț, tipul care tocmai ți-a luat un interviu
pentru un loc de muncă pe care ți-1 dorești cu adevărat sau chiar
copilul tău) nu vei da peste exact aceeași fotografie on-line, printr-o
serie sau alta de evenimente. Acesta este, pur și simplu, riscul pe
care ți-1 asumi de fiecare dată când apeși butonul de trimitere.

ASPECTELE LEGALE

Mai există un risc, potențial grav, pe care ți4 asumi atunci când apeși
pe butonul de trimitere (sau când ești destinatarul unui astfel de
mesaj) dacă persoana din poză este minoră. Sextingul chiar încalcă
o serie de legi federale și de stat destinate să limiteze
pornografia infantilă. Atât în conformitate cu legile federale, cât și cu
cele de stat, este infracțiune să deții sau să distribui imagini care
înfățișează, printre altele, „expunerea lascivă a organelor genitale
sau ale zonei pubiene ale persoanelor sub optsprezece ani“.
Primirea unei singure fotografii poate duce la o pedeapsă minimă
obligatorie de cinci ani. Mai mult, există o lege federală care
spune că oricine care realizează imagini sexuale explicite care includ
„expunerea lascivă a organelor genitale sau a zonei pubiene“ trebuie
să dețină o evidență detaliată, iar domiciliul său să fie pus la
dispoziția controalelor FBI. Nerespectarea acestora este, de
asemenea, o infracțiune. în analiza pe care o face legii,
Humbach arată că „din moment ce e puțin probabil să existe
foarte multi adolescenți care țin această evidență, această
lege înseamnă că milioane de adolescenți americani sunt infractori
sexual“ (2010, p. 437).

Aceste legi sunt menite să-i protejeze pe tineri de adulții profitori, nu

sunt menite să se aplice cazurilor în care „pornografia infantilă“ este
realizată și distribuită de „copilul“ în cauză. Nu are sens atunci când
adolescenții devin și făptași și victime ale aceleiași infracțiuni. Cu
toate acestea, multi adolescenți s-au trezit că au probleme cu legea.
Humbach indică un caz din Florida în care adolescenții și-au trimis
unul altuia peste 100 de poze nud. Au fost arestați în temeiul
unei legi de stat care incriminează realizarea și distribuirea de
pornografie infantilă ca fiind o infracțiune de gradul doi. Fata din caz
nu a contestat acuzația de infracțiune. Humbach arată ironia situației
în care instanța și-a menținut hotărârea împotriva fetei. Instanța a
susținut că situația era gravă, deoarece, dacă fotografiile ar fi
fost distribuite, „ar fi putut rezulta viitoare daune pentru viata si
cariera acestor minori“. Instanța nu a remarcat, însă, daunele care ar
putea rezulta pentru viața și cariera lor în urma unei acuzații de
pornografie infantilă (2010, p. 433).

Acești tineri nu sunt singurii. Și adolescenții din alte state au fost

acuzați sau au fost amenințați că vor fi

acuzați în temeiul infracțiunii de pornografie infantilă, în încercarea

legislației de a ține pasul cu tehnologia.

De fapt, un sondaj național realizat în peste 2 000 de agenții de

aplicare a legii a estimat că au existat 3 477 de cazuri cu imagini cu
caracter sexual realizate de tineri în 2008 si 2009. Au avut loc si
arestări în 36%

dintre cazurile care implicau doar tineri și în 62% dintre cazurile în

care era implicat și un adult. Ceea ce este interesant este că
majoritatea imaginilor (63%) au fost distribuite doar cu telefonul
mobil și nu au ajuns pe internet (Wolak et al., 2012). Acest lucru
arată că nu ajung întotdeauna pe internet, dar aceasta nu
înseamnă că nu există prejudicii.

Unele state și-au schimbat legile. Vermont și Utah, de exemplu, au

aprobat în 2009 legi care reduc natura infracțiunii atunci când sunt
implicați minori și persoane care comit infracțiunea pentru prima
oară (Lenhart, 2009). în timp ce alte state sunt în curs de a face
același lucru, altele au adoptat o altă abordare. în 2013, Virginia de
Vest a aprobat o lege prin care li se interzice adolescenților să
practice sextingul. Mai exact, legea le interzice minorilor să facă, să
dețină sau să distribuie fotografii, clipuri video și alte materiale
media care înfățișează un minor într-o manieră sexuală inadecvată.
Minorii care vor fi găsiți cu astfel de materiale se vor face vinovați de
delincvență juvenilă. Legea cere, de asemenea, instanței supreme a
statului să elaboreze un program de educație care să le arate
contravenienților consecințele sextingului, inclusiv prejudiciile pe
termen lung ce pot apărea pentru relații, pentru succesul școlar și
oportunitățile viitoare de slujbe. Minorii care sunt prinși trimițând
mesaje sexuale pot alege să meargă la acest curs ca alternativă la
incriminarea juvenilă (Associated Press, 2013).

Noi susținem că ar avea mai mult sens ca adolescenții

să fie mai întâi educați (iar nu să se aștepte până când vor încălca
legea pentru a face acest lucru). Sperăm, de asemenea, că și alte
state vor urma exemplul statelor Vermont și Utah și-și vor revizui
legile astfel încât pedeapsa să fie mai potrivită pentru
respectiva „infracțiune“. între timp, trebuie să le amintim cititorilor
noștri că și atunci când o fotografie nud este făcută și trimisă cu
consimțământul tuturor urmărirea penală nu iese complet din
discuție.

GÂNDIȚI-VĂ ÎNAINTE DE A TRIMITE

Vestea bună este că o metaanaliză a datelor disponibile sugerează

că adultii nu trebuie să intre în panică în

ceea ce privește sextingul. în loc să fie o modă scăpată de sub

control în rândul adolescenților altfel inocenți, este doar un alt
comportament sexual (în cea mai mare parte consensual) în care se
angajează o mică proporție (sau, poate, una medie) de adolescenți
și tineri. Cu toate acestea, există o parte întunecată a
sextingului care a provocat umilirea unor adolescenți și
alte condamnări infracționale. Pe măsură ce trece mai mult timp și
sunt realizate mai multe cercetări, probabil că vom putea zugrăvi o
imagine mai clară cü privire la cât de riscant este, cu adevărat,
sextingul. între timp, noi îndemnăm pe toată lumea să se gândească
bine înainte de a trimite.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Associated Press (2013). State adopts anti-sexting law for juveniles.

West Virginia Gazette
(16mai).http://www.wvgazette.eom/News/201305060115
(accesatpe7august 2014).

Englander, E. (2012). Low risk associated with most teenage

sexting: A study of 617 18-year-olds. Aggression Reduction Center,
Bridgewater State University, Bridgewater, MA.
http://webhost.bridgew.edu/marc/SEXTING%20AND%20 COERCIO
N%20report.pdf (accesat pe 7 august 2014).

Fox News (2011). Timeline of Weiner sexting scandal. FoxNews.com

(16 iunie). http://www.

foxnews.com/pohtics/2011/06/16/timeline-weiner-sexting-scandal/
(accesat pe 7 august 2014).

Gordon-Messer, D., Bauermeister, JA., Grodzinski, A. și

Zimmerman, M. (2012). Sexting among young adults. Journal of
Adolescent Health, 52(3), 301-306.

Guttmacher Institute (2013). Facts on American Teens' Sexual and

Reproductive Health.

http://www.guttmacher.org/pubs/FB-ATSRH.html (accesat pe 7
august 2014).

Houck, C.D., Barker, D., Rizzo, C., Hancock, E., Norton, A. și Brown,
L.K. (2014). Sexting and sexual behavior in at-risk adolescents.
Pediatrics, 133(2), e276-282.

Humbach, JA. (2010). „Sexting“ and the First Amendment. Hastings

Constitutional Law Quarteriy, 37, 433.
Kempner, M. (2013). Political men behaving badly: Weiner and Filner
won’t quit even as more info emerges. RHReality Check (1 august),
http://rhreahtycheck.org/ article/2013/08/01/pohtical-men-behaving-
badly-weiner-and-filner-wont-quit-ev en-as- more-info-emerges/
(accesat pe 7 august 2014).

Lenhart, A. (2009). Teens and Sexting: How and why minor teens
are sending sexuaFy suggestive nude or nearly nude images via text
messaging. Pew Internet and American Life Project

Mitchell, K.J., Finkelhor, D., Jones, L:M. și Wolak, J. (2012).

Prevalence and characteristics ofyouth sexting: a national study.
Pediatrics, 129(1), 13-20.

New York Times (2013). The Mayoral Primaries. New York Times (16
septembrie), http:// www.nytimes.com/projects/elections/2013/nyc-
primary/mayor/map.html (accesat pe 7 august 2014).

Rice, E., Rhoades, H., Wînetrobe, H., Sanchez, M., Montoya, J.,
Plant, A., et ăl. (2012). Sexually explicit cell phone messaging
associated with sexual risk among adolescents. Pediatrics, 130(4),
667-673.

Temple, J.R., Le, V.D., van den Berg, P., Ling, Y., Paul, JA. și
Temple, B.W. (2014). Brief

report: Teen sexting and psychosocial health. Journal of

Adolescence, 37(1), 33-36.

Temple, J.R., Paul, JA., van den Berg, P„ Le, VJ5., McElhany, A. și
Temple, B.W. (2012). Teen sexting and its association with sexual
behaviors teen sexting and sexual behaviors. Archives of Pediatrics
and Adolescent Medicine, 166(9), 828-833.

Wiolak, J., Finkelhor, D. și Mitchell, KJ. (2012). How often are teens
arrested for sexting? Data from a national sample of police cases.
Pediatrics, 129(1), 4-12.
MITUL #49

DACĂ E CONSENSUAL, SEXUL

NU POATE FI NICIODATĂ ILEGAL

în decembrie 2013, Curtea Supremă de Justiție din Utah a audiat

pledoariile pentru un caz care ar trebui să ne facă să ne întrebăm din
nou dacă legile privind vârsta consimțământului sexual din Statele
Unite mai sunt conforme cu realitatea. Acest caz își are originea într-
un incident din 2003, în care o fată de 13 ani al cărei nume nu a fost
menționat a făcut sex „consensual“ cu iubitul ei de 12 ani. Statul a
aflat de această relație atunci când ea a rămas însărcinată si a
intentat acuzații

de delincvență juvenilă împotriva ambilor adolescenți, pentru

comiterea unui abuz sexual asupra unui copil. Tânăra femeie, care
acum are 23 de ani, i-a cerut instanței să anuleze constatarea
delincventei. Ea si

avocatul său au argumentat că nu poate să fie simultan și victima, și

făptuitorul aceleiași infracțiuni. Mai mult, ei au spus că nu a fost
tratată corect din punct de vedere legal, deoarece adolescenților mai
mari nu li se intentează proces pentru că au făcut sex cu cineva de
o vârstă similară. Statul nu a cedat, însă, susținând că este interesat
să protejeze copiii chiar și față de ceilalți copii (Kempner, 2013).

Legile cu privire la vârsta consimțământului sexual din Statele Unite

diferă în funcție de stat și pot fi destul de complicate. Specificul legal
din fiecare stat poate duce la cazuri în care relațiile aparent
consensuale dintre adolescénti (dintre o elevă de clasa a zecea de
15 ani și iubitul ei de 18 ani din ultimul an de liceu, să zicem) devin
cazuri penale. Deși guvernul este interesat să-i protejeze pe
adolescenți de exploatarea sexuală, astfel de cazuri ne fac să ne
întrebăm dacă ceea ce e de făcut e incriminarea sexului la
adolescenți, mai ales pentru că legile simt aplicate adesea inegal,
după capriciul unui părinte furios sau al unui judecător prea zelos.

Chiar ar trebui să-i tratăm pe adolescenții care fac sex cu alti

adolescenți ca pe niste infractori? Ar trebui ca sistemul nostru juridic
să aibă vreun rol în reglementarea comportamentului sexual
„consensual“ al adolescenților? De ce sunt puse în aplicare aceste
legi atât de sporadic? Există o modalitate de a-i proteja
pe adolescenți de exploatare fără să-i facem vulnerabili față de
acuzații penale inutile? Și ce spun toate aceste lucruri despre felul în
care vede societatea comportamentul sexual al adolescenților?

ISTORIA Șl SCOPUL LEGILOR PRIVIND CORUPEREA DE MINORI

Legile privind coruperea de minori (care sunt numite în multe alte

feluri) se referă la acele legi care „incriminează actele sexuale
voluntare care implică un minor și care ar fi legale dacă nu ar exista
criteriul de vârstă a unuia sau a ambilor participanți“ (Robertson, fără
dată). Premisa din spatele acestor legi este că, până la o anumită
vârstă, tinerii simt incapabili să-și dea

consimțământul în ceea ce privește comportamentul sexual, dar

intenția din spatele legilor s-a transformat în decursul celor
aproximativ 700 de ani de când au fost formulate pentru prima oară.
Prima lege cunoscută, adoptată în Westminster, Anglia, în 1275,
sustinèa că e ilegal să „necinstești“ o „fecioară“ sub vârsta de 12
ani (vârsta la care o fată putea să se căsătorească legal)
fără consimțământul ei. Mai târziu, legile au redus această vârstă la
10 sau 11 ani (Cocea, 2004). Rezultatul era că o fată minoră nu
trebuia să arate că s-a zbătut pentru a demonstra violul. Vârsta
pentru consimțământ făcea, deci, mai ușoară condamnarea unui
bărbat care agresase sexual o fată minoră. Obiectivul recunoscut al
acestor legi era, cel puțin inițial, să protejeze „castitatea“ tinerelor
fete, probabil pentru a nu le distruge viitoarele șanse de căsătorie
(Robertson, fără dată).

Deși au rămas neschimbate, în mare, timp de mai multe secole,

legile au început să se modifice la sfârșitul secolului al XIX-lea și la
începutul secolului al XX-lea, pe măsură ce s-au schimbat alte
aspecte ale societății, dar și rolul femeilor. La vremea respectivă,
„reformatorii purității sociale“ erau foarte preocupați de
incapacitatea bărbaților de a-si controla dorințele sexuale si de

posibilitatea ca tinerele să fie dezonorate, ceea ce le-ar distruge

întreaga viață. Ei au fost îngroziți să afle că vârsta de consimțământ
pentru relații sexuale era de 10 ani: „Această consfințire a accesului
bărbaților la trupul tinerei femei a venit să întruchipeze pericolul
la care este supusă virtutea feminină de către
sexualitatea masculină nerestricționată“ (Ehrlich, 2006, p. 156).
Ei erau preocupați, de asemenea, de creșterea prostituției în rândul
adolescentelor. Acești reformatori au militat pentru a ridica vârsta
consimțământului ca mijloc de protejare a femeilor. Până la sfârșitul
secolului, aproape toate statele din America au ridicat vârsta

consimțământului sexual până la 16 sau 18 ani. Ehrlich sugerează

că:

Insistând că statul are de jucat un rpl în protejarea virtuții tinerelor

femei, campania cu privire la vârsta consimțământului a transformat
ceea ce e, în general, o problemă particulară — comportamentul
sexual feminin — într-o problemă de politică publică. Deși legile care
au rezultat au servit unei importante funcții de protecție, ele au și
deschis calea pentru acceptarea mai amplă a controlului statului
asupra corpului feminin (Ehrlich, 2006, pp. 157-158).

Nu toată lumea a fost, însă, de acord cu vârsta mai mare. Unii

susțineau că fetele adolescente „erau suficient de dezvoltate pentru
a nu avea nevoie de protecție juridică“ și, mai mult, susțineau că
„până când ajung la adolescența târzie, fetele au suficientă
înțelegere cu privire la felul în care să folosească legea pentru a
șantaja bărbații imprudenți“ (Robertson, fără dată).
Robertson remarcă faptul că în anii 1930 a câștigat
popularitate termenul de „momeală de pușcărie24“, ca sinonim
pentru „minore“, deoarece oamenii recunoșteau „fetele adolescente
ca fiind atractive sexual, chiar active sexual, dar indisponibile din
punct de vedere legal“.

Chiar dacă oamenii recunoșteau sexualitatea tinerelor ?

femei, exista, totuși, un consens general cu privire la faptul că legile

erau necesare pentru a le proteja împotriva abuzului: „Transformând
într-o infracțiune decizia fetelor de a avea raporturi sexuale în afara
căsătoriei, legea le-a protejat de ele însele și de gândirea
imatură care le ducea la comportamente pe care reformatorii
le considerau imorale“ (Robertson, fără dată).
24 în original, jailbait. (N.t.)

Feministele din anii 1970 au fost de acord că este important să fie

protejați tinerii în fața abuzului, dar au acționat pentru a se asigura
că aceste legi nu „restrângeau nejustificat autonomia sexuală a
tinerelor femei“. Ele au fost vârful de lance al eforturilor de a face ca
legile să fie neutre din punctul de vedere al genului și a se asigura
că sunt înțelese motivele care stau în spatele lor: „Cu scopul de a
contesta stereotipurile pasivității feminine și în fața preocupării în
creștere cu privire la persecutarea băieților, ele au clarificat faptul că
legile îi priveau pe toți tinerii — bărbați și femei — și că legile îi
protejau mai curând de abuz decât să le asigure virginitatea“
(Robertson, fără dată). Campania pentru legi neutre din punctul de
vedere al genului era o parte a unei mișcări generale a feministelor
pentru a traduce egalitatea în legislație. Ele credeau că legile privind
coruperea de minori, așa cum erau redactate, erau o amenințare la
adresa conceptului de inițiativă feminină și sperau că, în timp,
oamenii vor începe „să vadă prevederile legale cu privire la viol
folosind mai curând conceptul de adolescenți vulnerabili decât pe
cel de femei vulnerabile“ (Cocea, 2004, p. 90).

în timpul dezbaterilor pentru reforma asistenței publice de la mijlocul

anilor 1990, aceleași dezbateri care ne-au adus investițiile crescute
ale guvernului federal în programele de abstinență până la
căsătorie a fost lansată o nouă justificare pentru aceste legi. înarmați
cu informațiile statistice conform cărora jumătate dintre copiii născuți
de mame adolescente aveau ca tată un bărbat adult si că multi
dintre acești

Trimiterea de SMS-uri, fotografii sau clipuri video erotice prin

intermediul telefonului mobil. (Cuvântul este compus din sex și
texting — trimiterea de SMS-uri.) (N.t.)

Aparate foto care funcționau cu hârtie fotografică, nu cu film, și

imprimau fotografia pe loc. (N.t.)
copii ajung să trăiască din ajutorul social, anumiți legiuitori au
început să argumenteze că aplicarea mai strictă a legilor privind
coruperea de minori va descuraja bărbații mai în vârstă să facă sex
cu fete adolescente și, prin urmare, ar rezolva problema sarcinii în
rândul

adolescentelor. De fapt, ca parte a Legii responsabilității personale și

a echilibrării oportunităților de muncă din 1996, Senatul a îndemnat
statele și jurisdicțiile locale să aplice cu agresivitate legile privind
coruperea de minori (Sutherland, 2003). California a investit milioane
de dolari pentru a crește urmărirea penală a unor astfel de cazuri;
Delaware a aprobat Legea corupătorilor sexual în 1996 și a început
„plasarea poliției de stat în licee, pentru a identifica elevii care au
început să aibă relații cu bărbați adulți“; Florida a aprobat o lege care
declara ca „inseminarea unei fete sub 16 ani de către un bărbat de
21 de ani sau mai în vârstă“ să fie raportată ca o formă de abuz
asupra copilului (Robertson, fără dată), în timp ce unele oficialități
care aplicau legea credeau că aceasta este abordarea corectă, multi
susținători ai sănătății adolescenților erau sceptici, în çel mai
bun caz, susținând că legile rareori au servit la
descurajarea comportamentului sexual.

Controversa referitoare la folosirea legilor cu privire la vârsta minimă

a consimțământului sexual pentru a preveni sarcina în rândul
adolescenților pare să-și fi pierdut din forță în ultimii ani și consensul
general a revenit la ideea că aceste legi rămân importante pentru
protejarea tinerilor (în special a adolescentelor) împotriva exploatării.
Rămâne, însă, întrebarea cum fac aceste legi distincția între relațiile
abuzive și relațiile consensuale dintre tineri?

LEGILE DE ASTĂZI
Adevărul este că legile nu pot face o astfel de distincție, dar se pare
că legiuitorii au încercat să ia în calcul diferite relații. Fiecare stat are
propria lege și decide singur asupra unui număr de factori,
incluzând vârsta consimțământului, vârsta minimă a
„victimei“, diferența de vârstă și vârsta minimă a
„făptuitorului“, pentru a începe urmărirea penală.

• Vârsta consimțământului. Aceasta este vârsta la care

o persoană poate consimți legal să aibă un raport

sexual în orice circumstanțe.

• Vârsta minimă a victimei. Aceasta este vârsta sub care o

persoană nu poate consimți legal să aibă un raport sexual în nicio
circumstanță.

• Diferența de vârstă. Dacă victima este peste vârsta minimă, dar

sub vârsta consimțământului, diferența de vârstă este diferența
maximă dintre vârsta vie-

timei și cea a făptuitorului, în care un individ poate consimți legal să

aibă un raport sexual.

• Vârsta minimă a inculpatului pentru a putea fi urmărit

, penal. Aceasta este vârsta sub care o persoană nu

poate fi urmărită penal pentru că s-a angajat în activități sexuale cu

minori.

în-conformitate cu un raport din 2003 realizat pentru Departamentul

Sănătății și al Serviciilor de Asistență1 din SUA, doar 12. state au o
vârstă unică, aceea a consimțământului, sub care o persoană nu
poate consimți să aibă un raport sexual. în Massachusetts,
de exemplu, vârsta consimțământului este, pur și simplu, 16 ani.
Aceasta înseamnă că rămân 39 de state în care legile simt mai
complicate. în majoritatea statelor, legea ia în considerare atât vârsta
victimei, cât si diferența de vârstă dintre victimă și făptuitor. în New
Jersey, de exemplu, vârsta consimțământului este de 16 ani, dar
„persoanele care au cel puțin 13 ani se pot angaja legal în activități
sexuale dacă inculpatul este cu mai puțin de 4 ani mai în vârstă
decât victima“ (Glosser et al., 2004).

Unele state se concentrează pe diferența de vârstă dintre cele două

persoane. Districtul Columbia, de exemplu, spune că este ilegal să
te angajezi în raporturi sexuale cu cineva care are sub 16 ani dacă
făptuitorul este mai mare cu 4 ani sau mai mult. Dar altor state le
place să facă lucrurile mai complicate, luând în considerare vârsta
ambelor părți. Legile statului Washington spun că raportul sexual cu
cineva care are cel puțin 14 ani, dar mai puțin de 16 este ilegal dacă
inculpatul este cu 4 sau mai multi ani mai în vârstă, dar schimbă
diferența de vârstă pentru victimele sub 14 ani: „în cazurile în
care victima are mai puțin de 14 ani, diferența este de trei ani,
deșcrescând și mai mult dacă victima are vârsta de mai puțin de 12
ani (doi ani)“. Acest lucru înseamnă că, în amândouă aceste state,
cazul unei fete de 15 ani cu un iubit de 18 ani nu ar fi ilegal. Aceste
excepții pentru adolescenți care au o vârstă apropiată sunt
numite uneori „legile Romeo și Julieta“ (Glosser et al., 2004).

Alte state se concentrează pe vârsta făptuitorului, fie independent,

fie în corelație cu vârsta victimei. Și Nevada, și Ohio spun că
făptuitorii nu pot fi urmăriți penal dacă au mai puțin de 18 ani, astfel
că doi -adolescenți de 16 ani simt în siguranță din punctul de vedere
al urmăririi penale, dar iubitul de 18 ani al unei adolescente de 15 nu
este.

Devine și mai complicat de-atât, pentru că multe state fac distincția

dintre un contact sexual (care se reduce la atingeri excitante) și o
penetrare. Aceasta înseamnă că sunt cazuri în care activități pe care
în alte circumstanțe le-am fi numit preludiu, jocuri sexuale,
prosteală sau „sex pe uscat“2 pot fi ilegale în funcție de
vârsta participantilor.în Connecticut, de exemplu, angajarea într-un
act sexual cu penetrare cu cineva care are mai puțin de 16 ani este
legală în anumite circumstanțe, dar contactul sexual cu cineva care
are mai puțin de 15 ani este ilegal indiferent de vârsta făptuitorului.

Ar trebui, deci, să le dăm adolescenților cărți de drept sau poate

coduri de decriptare atunci când plănuiesc o întâlnire amoroasă de
weekend? Credem că adolescenții nu au deja destule lucruri pentru
care să se îngrijoreze atunci când trebuie să aleagă care simt
comportamentele sexuale în care se vor angaja cu un partener?

EXISTĂ 0 VICTIMĂ?

Cel mai adesea, atunci când sunt incriminate penal cazurile de

corupție de minori, aceste măsuri nu se iau la cererea tinerilor
implicați, ci a părinților lor sau a oficialilor care aplică legea și care
au ajuns să fie implicați în viața tinerei persoane dintr-un anumit
motiv. Aceasta înseamnă că legile sunt aplicate cel mai adesea
asupra unor tineri care deja au anumite probleme.

Un articol din Daily Beast3 (2012) se concentrează pe cazul lui Ken

Thomsberry și Emily Thorton, care s-au întâlnit în 2004, când el era
un elev de 18 ani în ultima clasă la liceu, iar ea era un boboc de 14
ani. Cei doi mergeau la licee diferite, dar au devenit repede prieteni
după ce s-au întâlnit la un magazin de muzică și, până la urmă, au
devenit activi sexual. Tatăl lui Emily nu a fost de acord cu relația.
într-o dimineață când Ken

a venit acasă la ea, el și tatăl lui Emily au avut o ceartă

aprinsă, iar el l-a lovit pe tatăl ei, care a chemat după aceea poliția.
Ken a admis în fața poliției că a făcut sex cu Emily, dar a spus că a
fost un act consensual. Emily a spus același lucru, dar nu a contat —
în statul Michigan, vârsta legală a consimțământului este de 16 ani;
relația lor era ilegală. Ken a fost condamnat la un an de închisoare și
3 ani de libertate condiționată si i s-a interzis să o mai vadă pe Emily.
La câteva luni după ce a fost eliberat, însă, ea l-a contactat și au
început să se vadă din nou, ceea ce încălca condițiile de probațiune.
Atunci când tatăl ei a aflat, a contactat autoritățile, iar Ken a fost
trimis înapoi la închisoare. Și-a petrecut prima parte a tinereții în
spatele gratiilor și a fost eliberat la 26 de ani, dar a fost forțat să
poarte o brățară de monitorizare și să-și adauge numele în registrul
infractorilor sexuali, alături de cel al violatorilor în serie si al celor
care au

abuzat copii (Pesta, 2012).

Desigur, Ken a făcut o mulțime de greșeli, inclusiv atacarea tatălui lui

Emily și încălcarea ordinului unui judecător, dar violul nu a fost una
dintre ele. La o audiere pentru îndepărtarea numelui său din
registrul infractorilor sexuali, Emily a depus mărturie în favoarea lui.
Ea le-a spus celor de la Daily Beast că termenul de victimă o înfurie:
„Nu sunt victima lui. Nu sunt minoră. Nu m-a violat“ (Pesta, 2012).

Majoritatea „victimelor“ corupției de minori sunt de acord. Sutherland

(2003) a trecut în revistă cazul tânărului de 18 ani Kevin Gilson care
a fost condamnat în Wisconsin atunci când logodnica lui de 15 ani
arămas însărcinată. Ca parte a sentinței, lui nu i s-a permis s-o vadă
timp de 2 ani. Ea a spus instanței: „Din cauza sistemului legislativ
mi-am pierdut iubirea vieții mele și pe tatăl copilului meu nenăscut“
(p. 316).

Ceea ce este și mai tulburător este că aceste „victime“ pot fi urmărite

penal pentru că au consimțit la anumite

comportamente sexuale, pe baza ideii de „complicitate cu infractorul“

sau pot fi obligate să depună mărturie împotriva fostului partener.
Acest lucru i s-a întâmplat Amandei Winkler, de 16 ani, care a
refuzat să depună mărturie împotriva soțului ei de 21 de ani Jamie.
Jamie fusese arestat pentru că făcuse sex cu Amanda cu 4
zile înainte de ziua ei de naștere de 16 ani (4 zile înainte de a fi putut
să consimtă legal). Bunicii ei și-au dat mai târziu consimțământul ca
ea să se căsătorească cu el, dar nici faptul că fusese atât de
aproape de vârsta consimțământului, nici faptul că cei doi s-au
căsătorit ulterior nu i-au oprit pe procurori să meargă mai departe.
Mai mult, atunci când Amanda a refuzat să depună mărturie la
procesul lui Jamie, a fost închisă timp de 7 ore (Sutherland, 2003, p.
317).

Ironia dureroasă a situației este faptul că există puține cazuri de viol

real care ajung să fie urmărite penal. Sutherland subliniază'acest
lucru atunci când vorbește despre cazul lui Brian și Jennifer. El avea
19 ani, iar ea 15 atunci când el a participat la o petrecere la ea
acasă. Ea s-a îmbătat si crede că-si amintește că el

ar fi ajutat-o să se bage în pat, dar nu-și amintește ce s-a întâmplat

mai departe. Faptul că a rămas însărcinată, însă, pare să
demonstreze faptul că au avut raporturi sexuale într-un moment în
care ea era prea beată pentru a-și da consimțământul. Dar el nu a
fost urmărit penal nici pentru viol, nici pentru corupere de minori.
„Strict din punct de vedere obiectiv, acesta ar fi trebuit să fie un caz
clar, având în vedere vârsta lui Jennifer si proba solidă a raportului
sexual furnizată de bebeluș. Procurorii au decis, însă, că acest caz
ar fi prea dificil de câștigat, având în vedere faptul că Jennifer fusese
beată“ (Sutherland, 2003, p. 318).

APLICAREA DISCRIMINATORIE A LEGII

Adevărul este că aceste legi sunt aplicate, în cel mai bun caz,
sporadic. Majoritatea adolescenților sunt activi sexual până când
absolvă liceul. în conformitate cu informațiile din Sondajul
Comportamentului de Risc la Tineri al Centrelor pentru Prevenirea și
Controlul Bolilor, de exemplu, 63% dintre elevii din ultimul an de liceu
au avut raporturi sexuale (Eaton et al., 2012). Atunci, de ce
majoritatea adolescenților nu intră niciodată în conflict cu legea?
Evident, o parte a acestei situații poate fi atribuită faptului că legile
din unele state permit sexul consensual dintre adolescenți care au o
vârstă similară, dar o privire la acele cazuri care sunt urmărite penal
ne arată că mai există un motiv. Aceste legi sunt declanșate doar
atunci când relația ajunge la cunoștința statului, iar acest lucru se
întâmplă, în general, doar în cazul părinților înfuriați, al
oficialilor curioși din asistența socială, al polițiștilor care îi urmăresc
deja pe unii adolescenți sau al fetelor însărcinate. Sutherland spune
așa:

Aplicarea selectivă a legilor privind vârsta consimțământului sexual

lasă suficient loc pentru sexul între adolescenți, cu condiția ca
acesta să nu încalce granițe cu privire la vârstă, sex, clasă și rasă.
Sexul heterosexual între egali albi, din clasa mijlocie, este
puțin probabil să provoace intervenția statului. Aceasta
este sexualitatea „normală“ a adolescenței. Séxul între o fată albă
din clasa de mijloc și un băiat din clasa rpuncitoare, un băiat de
culoare sau un bărbat mai în vârstă probabil că va provoca
indignarea părinților, ceea ce va declanșa intervenția statului. Sexul
dintre o fată de culoare săracă sau din clasa muncitoare si un băiat
adolescent

sau chiar un bărbat mai în vârstă este puțin probabil să genereze

intervenția statului, în afară de cazul în care asistența socială e
amenințată de apariția vreunei sarcini (Sutherland, 2003, p. 333).

într-un articol de opinie redactat pentru American Bar Association

Journal, Richard Delgado susține că, în general, cazurile .de
corupție de minori nu ar trebui urmărite penal, în parte deoarece simt
discriminatorii:

Pentru că nu pot să urmărească penal întreaga țară, oficialii care

aplică legea fac acest lucru în principal pentru două grupuri; bărbații,
adesea mai în vârstă, care fac sex cu fete din „case bune“; și bărbații
minoritari, care sunt pedepsiți atunci când comit infracțiunea de a
face sex cu femei albe sau când lasă gravide femei de culoare în
circumstanțe care ajung în dosarele asistenței sociale (Oberman,
1996, p. 87).

DISCRIMINAREA RASIALĂ
Faptul că aceste legi sunt discriminatorii din punct de vedere rasial
poate fi văzut, pur și simplu, observând cine sunt cei urmăriți penal.
Sutherland (2003) indică „lista celor mai căutați“ de către Alianța din
California pentru Aplicarea Legilor cu privire la Coruperea de Minori.
în 2003, lista includea 35 de nume; 32 erau bărbați și toți bărbații
erau de culoare sau hispanici. Pentru a sublinia rolul pe care îl joacă
Asistența Socială în decizia dacă să fie urmărite penal cazurile, ea
arată către Districtul Orange, California. într-o perioadă de doi ani
din prima jumătate a anilor 1990, asistenții sociali au convins 15
adolescente însărcinate să se

căsătorească cu bărbații care le lăsaseră însărcinate, pentru a

preveni situația în care fie ele, fie partenerii lor să aibă probleme
juridice pentru activitatea lor sexuală cu minori. Femeile aveau până
la 13 ani, iar bărbații până la 30. Căsătoriile au fost aprobate de un
judecător. „Aceste fete, considerate prea tinere ca să aleagă să
facă sex, au fost, totuși, considerate suficient de mature pentru a
alege căsătoria“ (Sutherland, 2003, p. 323). Merită menționat faptul
că, în afară de una singură, toate aceste fete erau hispanice.

Este, de asemenea, interesant de observat faptul că poate fi detectat

un rasism inerent în însăși rădăcinile acestor legi. America Colonială
a adoptat legile privind coruperea de minori din Anglia și, ca
rezultat al sistemului nostru de sclavie, legile nu se aplicau, în mod
natural, femeilor de culoare ale căror corpuri erau destinate mai
curând să fie comercializate decât protejate. în secolul al XIX-lea,
legile erau menite să salveze femeile albe să nu-și distrugă statutul
care le permitea să se căsătorească, dar femeile amerindiene și cele
de culoare nu făceau parte, din nou, din această preocupare.
Reformatorii sociali din secolul al XX-lea erau îngrijorați în legătură
cu femeile imigrante care se mutaseră în orașe nou industrializate
pentru a-și găsi de muncă și care erau considerate incapabile să
se controleze. Exista teama că aceste tinere femei, precoce din
punct de vedere sexual, vor amenința normele sociale și structura
familială. Aplicarea legilor cu privire la coruperea de minori și asupra
acestor femei nu era, neapărat, pentru a le proteja pe ele, ci pentru a
proteja normele (Ehrlich, 2006). în sfârșit, concentrarea asupra
sarcinii în rândul adolescenților din anii 1990 a avut în subsidiar
problema rasei și a clasei sociale, dat fiind că adolescentele de
culoare și cele hispanice sunt cele care dau naștere la copii în mod
disproporționat și, mai mult, au nevoie de asistență socială din
partea statului. Așa cum susține Cocea (2004), „în loc să fie luate în
considerare problemele structurale, eșecurile instituționale sau
contradicțiile ideologice, vina pentru relele societății este plasată
asupra indivizilor — în acest caz, adolescenții și partenerii lor
sexuali, mai elles cei cu venituri scăzute“ (p. 28).

DISCRIMINĂRILE ÎN FUNCȚIE DE GEN

Urmărirea penală selectivă favorizează, de asemenea, în mod clar,

urmărirea bărbaților mai în vârstă care fac sex cu femei mai tinere.
Acest fapt reflectă rădăcinile legilor, care așa cum am discutat mai
devreme, au fost destinate să protejeze virtutea femeilor. Reflectă,
însă, și 0 perspectivă a sexualității masculine care consideră ca fiind
dorită aproape orice activitate sexuală. Au existat câteva cazuri
foarte mediatizate de femei mai în vârstă arestate pentru că au avut
relații cu bărbați mai tineri. Mulți dintre noi ne amintim de frenezia
mediatică din jurul cazului lui Maiy Kay Letourneau, în care
o profesoară de 35 de ani a făcut sex cu un fost elev de 13 ani și a
rămas însărcinată. După ce a executat 6 luni din pedeapsa ei de 7,5
ani, a fost prinsă că a făcut din nou sex cu el și a rămas iar
însărcinată. S-a întors la închisoare si a executat restul termenului,
dar când în sfârsit a fost eliberată, cei doi s-au căsătorit.

De atunci, au măi existat câteva cazuri de femei, cel mai adesea

profesoare de liceu de douăzeci și ceva de ani, care au făcut sex cu
băieți de 16 si 17 ani. Reacția mass-mediei și a publicului este
contradictorie: femeile din aceste cazuri sunt adesea desconsiderate
ca fiind femei ușoare hipersexualizate, dar băieții rareori sunt văzuți
ca fiind victime. Mulți oameni cred că băieții „au fost norocoși“. Așa
cum sugerează Sutherland, „această atitudine poate fi interpretată
ca fiind acordarea unui respect mai mare față de autonomia și
puterea de a lua decizii rationale ale băieților decât fată de cele ale

fetelor. Pe de altă parte, poate să reprezinte adeziunea la

stereotipurile sexuale cu privire la dorința masculină care, în cele din
urmă, îi lipsește pe băieți de protecția față de actele heterosexuale
neconsensuale“ (p. 321).

DISCRIMINAREA BĂRBAȚILOR GAY

în sfârșit, este mai posibil ca aceste legi să fie aplicate în cazurile

relațiilor de același sex dintre un adolescent

și un partener puțin mai în vârstă, mai ales atunci când cuplul în

discuție este masculin. O parte a acestei situații poate fi explicată de
reacția exagerată a părinților care simt supărați să afle de orientarea
sexuală a copilului lor și îl învinuiesc pe partenerul mai în vârstă că
„le-a transformat fiul într-un gay“. Legile înseși favorizează, însă, și
ele cuplurile heterosexuale. Cazul lui Matthew Limon este folosit
adesea pentru a ilustra felul în care legile cu privire la vârsta
consimțământului sunt incorecte pentru cuplurile de persoane gay.

Limon de-abia făcuse 18 ani atunci când a făcut sex oral cu un băiat
care avea aproape 15 ani. Cei doi erau amândoi la o școală pentru
tineri cu dificultăți de dezvoltare. Limon a fost acuzat de infracțiune si
a fost

condamnat la 17 ani în închisoăre si 5 ani de libertate condiționată și

i s-a ordonat să se înregistreze ca infractor sexual. Școala era în
Kansas, care are o lege de tipul Romeo și Julieta care permite
indulgența în cazurile în care diferența de vârstă dintre cei doi
participanți este mică, dar dispoziția se aplică doar
cuplurilor heterosexuale. Dacă Limon ar fi fost prins cu o fată
care era pe cale să facă 14 ani, ar fi primit o pedeapsă maximă de
15 luni și nu ar fi trebuiț să se înregistreze ca infractor sexual
(Higdon, 2008; Sutherland, 2003).
Higdon (2008) susține că dispozițiile de tipul Romeo și Julieta care
sunt formulate în mod specific pentru a exclude adolescenții gay și
lesbiene sunt atât de discriminatorii, încât sunt neconstituționale.

PERSPECTIVA SOCIETĂȚII ASUPRA

COMPORTAMENTULUI SEXUAL

AL ADOLESCENȚILOR

Suntem pe deplin de acord că tinerii au nevoie de protecție față de

abuzurile adulților. Suntem de acord și că au nevoie de protecție în
cazul relațiilor în care există dezechilibre de putere naturale (așa
cum este orice relație dintre un profesor și un elev, indiferent
de vârstă). Cu toate acestea, credem că legile, în starea lor actuală,
nu oferă această protecție și au potențialul de a fi dăunătoare, mai
ales dacă se va continua să fie puse în aplicare în mod
discriminatoriu.

în loc să ne cheltuim timpul lucrând la legi care să sfârșească prin a-i

pedepsi pe adolescenți pentru că au relații consensuale, ar trebui să-
i învățăm pe adolescenți cum să privească în mod critic o situație și
să evalueze dacă este o idee bună să se angajeze într-un anumit
comportament sexual. Ar trebui să-i învățăm pe adolescenți și
despre importanța consimțământului, având în vedere că violul
șiagresiunea sexuală sunt probleme foarte mari în Statele Unite
(vezi Miturile #40 și #44 pentru mai multe detalii despre viol și abuzul
sexual). Dacă le oferim abilitățile de a gândi critic cu privire la toate
aceste aspecte ale relațiilor sexuale, multi tineri ar elimina ei înșiși
relațiile cu privire la care suntem cel mai mult îngrijorați noi, ca adulți
— fie că este vorba despre o fată de 15 ani care admite că a făcut
sex cu iubitul ei de 19 ani pentru a demonstra, de fapt, că e suficient
de matură ca să fie cu el, fie că e un băiat de 20 de ani care se
întreabă dacă e înțelept să se întâlnească cu cineva care e încă la
liceu.
Credem că faptul de a ne concentra asupra educației și gândirii
critice poate să ne ajute, cu adevărat, la protejarea tinerilor.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Cocea, C. (2004). Jailbait: The Politics of Statutory Rape Laws in the

United States. State University of New York Press.

Eaton, D.K., Kann, L., Kinchen, S., Shanklin, S., Flint, K.H., Hawkins,
J., etal. (2012).

Youth risk behavior surveillance: United States, 2011. Morbidity and

Mortality -Weekly Report Surveillance Summaries, 61(4), 1-162.

Ehrlich, J.S. (2006). From age of consent laws to the »Silver Ring
Thing“: The regulation of adolescent female sexuality. Health Matrix,
16,151-181.

Glosser, A., Gardiner, K.N. și Fishman, M. (2004). Statutory Rape: A

Guide to State Laws and Reporting Requirements. Department of
Health and Human Services.

Higdon, MJ. (2008). Queer teens and legislative bullies: The cruel
and invidious discrimination behind heterosexist statutory rape laws.
UC Davis Law Review, 42,195.

Kempner, M. (2013). Should a 13-year-old and her 12-year-old

partner really be considered sex offenders? RH Reality Check (1
octombrie), http://rhrealitycheck.org/ article/2013/10/01/should-a-13-
year-old-and-her-12-year-old-partner-re-ally-be-considered-sex-
offenders/ (accesat pe 8 august 2014).

Oberman, M. (1996). Statutory rape laws: Does it make sense to

enforce them in an increasingly permissive soâety. ABA Journal,
82,86-87.
Pesta, A. (2012). Laws gone wild: As teen sweethearts go to prison
for sex, mothers rebeL DaifyBeast (25 ianuarie),
http://www.thedailybeast.com/articles/2012/01/25/sh ould-teens-be-
jailed-for-sex-offenses-a-growing-parental-rebeUion-says-
no.html (accesat pe 8 august 2014).

Robertson, S. (iară dată). Age of consent laws. în Children and

Youth in History, Item #230. http://chnm.gmu.edu/cyh/teaching-
modules/230 (accesatpe 8 august2014).

Sutherland, K. (2003). From jailbird to jailbait: age of consent laws

and the construction of teenage sexualities. William and Mary
Journal of Women and the Law, 9,313-349.

MITUL #50

LUPTA PENTRU DREPTURILE PERSOANELOR GAY S-A

TERMINAT

în vara anului 2013, Curtea Supremă a Statelor Unite a abrogat o

lege veche de 17 ani, cunoscută sub numele de Legea de Apărare a
Căsătoriei (DOMA). Aceasta definea căsătoria ca fiind cea dintre un
bărbat și o femeie și era menită să prevină situația în care cuplurile
de același sex care se căsătoriseră în cele câteva state care

permiteau acest lucru să primească aceleași drepturi federale care

le erau acordate cuplurilor căsătorite heterosexuale.

Atunci când a fost aprobată legea, căsătoria între parteneri de

același sex a fost o problemă politică foarte delicată Care a fost
folosită pentru a împărți „statele roșii“ și „statele albastre“. Partidul
Republican a inclus apărarea căsătoriei tradiționale ca parte a
platformei sale, spunând: „Respingem denaturarea legilor [anti-
discriminare] care vor să acopere preferințele sexuale și susținem
Legea de Apărare a Căsătoriei, pentru a preveni ca statele să fie
fortate să recunoască uniunile de același
sex“ (Republican Party Platform, 1996). Grupurile politice
conservatoare au declarat căsătoria între parteneri de același sex că
fiind o amenințare a bazelor societății noastre. Bill Clinton,
președintele de atunci, un democrat oarecum liberal, a spus că el
crede că legea era inutilă și dezbinătoare, dar observa: „Mă opun
în continuare căsătoriei între parteneri de același sex. Cred că actul
căsătoriei este instituția uniunii dintre un bărbat și o femeie. Aceasta
a fost poziția meâ dintotdeauna și nu e în curs să fie reexaminată
sau reconsiderată“ (Moss, 1996). Și a semnat, transformând DOMA
în lege.

La sfârșitul anilor 1990 și la începutul anilor 2000, s-au implicat și

statele în eforturile de a opri căsătoria partenerilor de același sex,
unele aprobând referen-dumuri, iar altele încercând să amendeze
constituția statului respectiv, pentru a asigura privilegiul
căsătoriei doar cuplurilor heterosexuale. Politicienii conservatori au
continuat să folosească acest lucru ca pe o problemă politică și chiar
și liberalii au început să evite susținerea căsătoriei pentru cuplurile
de același sex, unii susținând că ar putea fi folosită „uniunea civilă“
pentru a le da acestor cupluri drepturi similare cu ale celorlalte
cupluri căsătorite, fără să amenințe instituția căsătoriei. în 2004, de
exemplu, președintele de atunci George W. Bush a spus că susținea
un amendament constituțional care interzicea căsătoria partenerilor
de același sex, dar a bătut în retragere de la acest punct de vedere
în 2005, deoarece credea că DO AIA era de ajuns (Hoffecker, 2005).

Cu mai puțin de un deceniu mai târziu, D OAIA a fost declarată

neconstituțională. Lupta pentru drepturile civile se mișcă de obicei
foarte încet, iar lupta pentru drepturile persoanelor gay și pentru
căsătoria persoanelor de același sex nu este o excepție (instanța din
Alinnesota hotăra că faptul de a nu li se permite la doi bărbați să se
căsătorească nu este o încălcare

a Constituției, și aceasta în 1970), dar se pare că în ultimii ani

balanța s-a înclinat în cealaltă direcție foarte
repede (Coyle, 2010). Alai multe state au aprobat legi care permit
căsătoria cuplurilor cu parteneri de același sex, sondajele de opinie
publică sugerează creșterea susținerii pentru această practică și
scăderea pasiunii în rândul celor care i se opuneau, iar politicienii
liberali au început să-și schimbe discursul.4

Cazul care a condus la abrogarea DOMA, adus în fața Curții

Supreme, anume cazul Statele Unite vs. Windsor, era cel al unei
văduve care trebuia să plătească taxe de succesiune după moartea
soției sale. Ea susținea că, dacă ar fi fost un cuplu heterosexual
căsătorit, banii ar fi fost transferați automat soțului supraviețuitor,
fără ' plata impozitului. Prin verdictul scris al judecătorului Anthony
Kennedy, curtea spunea: „Niciun scop legitim nu depășește scopul
evitării denigrării și prejudicierii celor pe care statul, prin legile sale
privind căsătoria, caută să-i protejeze în ceea ce privește
personalitatea si demnitatea lor. Prin încercarea de a elimina
această protecție și prin tratarea unor persoane care trăiesc
în căsătorii cu mai puțin respect decât față de altele, statul federal
încalcă cel de-al Cincilea Amendament5“ (Wolf și Heath, 2013).

Verdictul curții s-a aplicat doar căsătoriilor care

au avut loc în statele care recunoșteau căsătoria între >

parteneri de același sex. Și nu sugera că ar trebui să facă la fel toate

statele. Și totuși, în opinia sa separată, judecătorul Antonin Scalia
spunea: „Declarând oficial pe oricine se opune căsătoriei între
persoane de același sex ca fiind un dușman al decenței umane,
majoritatea dă apă là moară tuturor celor care contestă legile unui
stat care restricționează căsătoria la definiția ei tradițională“ (Wolf și
Heath, 2013). ’

într-adevăr, în lunile de după ce a fost pronunțată decizia a fost un

asalt de decizii prin care legislaturile statelor au aprobat legi care
permit căsătoria între parteneri de același sex, iar judecătorii din
curțile inferioare au anulat interdicțiile cu privire la această practică.
în momentul în care scriem aceste lucruri (în 2014 — n. red.), 17
state permit căsătoria între parteneri de același sex, dar anticipăm
că numărul lor va crește (National Conference of State Legislatures,
2014).

Datorită succesului aparent rapid al luptei pentru căsătoria între

parteneri de același sex, poate să pară ușor să cădem în falsa
impresie că bătălia a fost câștigată și lupta pentru drepturile
persoanelor gay s-a terminat. Din nefericire, nu este cazul. Deși a
fost un progres enorm, o privire la încercările recente ale
legiuitorilor de pe tot teritoriul SUA (și din toată lumea) arată că
mai este încă un drum lung de parcurs.

în acest articol vom analiza câteva eforturi care se fac în Statele

Unite pentru aprobarea sau aplicarea legilor care sunt discriminatorii
față de persoanele gay și lesbiene. Ne vom îndrepta atenția, pe
scurt, și la legislația de la nivel internațional și ne vom uita la
țările care continuă să practice discriminarea față de persoanele gay
și lesbiene și chiar le pedepsesc din cauza orientării lor sexuale.

LEGILE ÎMPOTRIVA SODOMIEI

în 1998, poliția s-a prezentat la domiciliul lui John Lawrence pentru

ceea ce s-a dovedit a fi un apel fals privind folosirea armelor pe
proprietatea acestuia. I-a găsit pe Lawrence și pe partenerul său
Tyron Gamer făcând sex și i-au arestat în temeiul unei legi din
Texas care incrimina angajarea în sex oral sau raporturi sexuale
anale a două persoane de același sex. (Aceste acte erau legale în
statul respectiv dacă erau făcute de un bărbat și o femeie.)
Lawrence, Gamer și avocatul acestora au contestat legea, în temeiul
faptului că a încălcat drepturile bărbaților atât în ceea ce privește
protecția egală în fața legii, cât și procedurile legale standard. în cele
din urmă, Curtea Supremă a «mulat legea pe motiv de procedură.
Mulți specialiști din domeniul juridic au susținut de atunci că, deși
rezultatul cazului Lawrence este bun, decizia nu este la fel de bună,
deoarece Curtea nu a luat poziție cu privire la argumentul referitor
la protecția egală oferită de lege, care ar fi oferit un pre- . cedent mai
bun pentru tratarea cuplurilor cu parteneri de același sex cu același
etalon ca în cazul cuplurilor heterosexuale. Oricum, decizia a
invalidat legile cu privire la sodomie de pe tot teritoriul SUA
(Lawrence v. Texas', Mackinnon, 2004).

Legile cu privire la sodomie rămân în manualele de drept în 13 state

și anumite evenimente recente au sugerat că unii oameni și-ar dori
să le vadă renăscute.

De exemplu, atunci când Ken Cuccinelli, procurorul general din

Virginia, a candidat pentru funcția de guvernator al statului său în
2013, a lansat un site online pentru susținerea eforturilor sale de a
reinstitui legea Commonwealthului de „delicte împotriva naturii“.

Deși legea a fost găsită neconstituțională și interzice sexul oral și

anal între adulți care consimt, Cuccinelli a susținut că are nevoie de
ea pentru a proteja copiii de corupătorii sexual.

La fel ca multe state, și Virginia a păstrat legea în-manuale în ciuda

hotărârii din speța Lawrence vs Texas, iar acel stat a continuat, de
fapt, să urmărească penal adulții în temeiul unor prevederi ale legii
cu privire la delictele împotriva naturii până în martie 2013, când
un grup de trei jurați de la Curtea de Apel a Statelor Unite a anulat
legea ca fiind nëconstitutionalâ.

Cuccinelli a continuat să susțină că obiectivul său pentru reinstituirea

legii cu privire la sodomie era să-i protejeze pe copii, dar poziția sa
deschisă cu privire la relațiile între parteneri de același sex ne face
să ne întrebăm despre adevăratele sale motive.

în 2009, Cuccinelli declara pentru un ziar: „Opinia mea este că

actele homosexuale, nu homosexualitatea, ci actele homosexuale,
sunt greșite. Sunt greșite în mod intrinsec. Și cred că într-o țară
bazată pe legea naturală este potrivit să avem politici care reflectă
acest lucru. Ei nu se conformează legii naturale“ (Israel,
2013). Este demn de remarcat și faptul că Virginia a scos în afara
legii sexul oral și anal indiferent de sexul biologic al participanților.
Dacă ar fi să revină timpul Commonwealthului, felația și
cunnilingusul ar fi ilegale. (Cuccinelli nu numai că a pierdut bătălia
privind reinstituirea legii, dar a pierdut și cursa pentru postul
de guvernator.)

E posibil ca Virginia să nu fie singurul loc în care se fac eforturi

pentru a reînvia legile privind sodomia, în Baton Rouge, Louisiana,
12 bărbați au fost arestați din 2011, ca parte a unei operațiuni de
flagrant delict, pregătită de biroul local al șerifului. în iulie 2013,
un bărbat de 65 de ani a început fără să știe o conversație cu un
polițist sub acoperire care supraveghea Parcul Manchac. Conform
documentelor instanței, ofițerul de poliție (care a negat că este
polițist) l-a întrebat pe bărbat dacă avea niște prezervative și dacă
voia să vină la el acasă, pentru „câteva pahare și puțină
distracție“. Bărbatul vârstnic l-a urmat pe ofițer până la un
complex de apartamente unde a fost arestat cu promptitudine,
în ciuda faptului că nu încălcase nicio lege — nu s-a sugerat că s-ar
fi dat bani, iar bărbații nu aveau de gând să facă sex într-un loc
public.

Arestarea s-a făcut în baza legii cu privire la „delictele împotriva

naturii“ din Louisiana, care e în manualele de drept din 1805 și
interzice „cuplarea carnală nenaturală a unei flinte umane cu alta de
același sex sau de sex

opus“. Acest aspect al legii este, însă, neconstituțional, în temeiul

hotărârii din cazul Lawrence. Mai mult, atunci

când a fost pronunțată hotărârea în cazul Lawrence, procurorul

general de atunci al statului, Richard Ieyoub, a emis o declarație prin
care spunea că legea împotriva sodomiei va fi inaplicabilă, cu
excepția dispozițiilor cu privire la sodomia contra unor compensații
materiale și la sexul cu animale.
Dar, oricare-ar fi fost motivele, acest lucru nu a împiedicat biroul
șerifului din Baton Rouge să le perturbe viața acestor bărbați cu
operațiunea de flagrant delict. Ca rezultat al publicității din jurul
poveștii, biroul șerifului a emis niște scuze „față de oricine a fost
afectat sau ofensat în mod neinteționat de acțiunile
investigației noastre“ (Kempner, 2013a).

Kenneth Upton, avocat senior pe probleme de personal la Lambda

Legal, vede și un avantaj al publicității de care s-a bucurat
operațiunea de flagrant din Louisiana. El declară pentru Time: „Țara
învață că nu este sigur să lase ceva în manuale. Doar pentru că
legile nu sunt puse în aplicare și nu duc la urmărire penală,
nu înseamnă că oamenii nu pot fi hărțuiri“. Din nefericire, legi
similare rămân în manualele de drept din Alabama, Florida, Idaho,
Kansas, Michigan, Mississippi, Carolina de Nord, Oklahoma,
Carolina de Sud, Virginia, Texas și Utah și nu pare să existe foarte
multă susținere pentru abrogarea lor (Gregory, 2013).

FĂRĂ PROMOVARE HOMO“

Un alt set de legi care par să le discrimineze pe persoanele gay și

lesbiene sunt cele numite adesea cu superficialitate legile „fără
promovare homo“ (no homo promo). Acestea sunt legi care se află
în manualele de drept în câteva state și care îi împiedică pe
profesori să

discute despre orientarea sexuală cu elevii, pe motiv că, dacă ar

face acest lucru, este la fel cu promovarea unui stil de viață
alternativ. Aceste legi există în prezent în opt state: Alabama,
Arizona, Louisiana, Mississippi, Oklahoma, Carolina de Sud, Texas
și Utah (GLSEN, fără dată).

O încercare anuală de a aproba o lege similară în Tennessee a

ajuns de curând la știri. Proiectul de lege a fost poreclit „Nu spune
«gay»“ și a fost propus în fiecare an din ultimii 7. Deși formularea
pare să difere de fiecare dată când este propus, premisa de bază
rămâne mereu aceeași: le este interzis profesorilor să discute
despre „orice alt tip de sexualitate în afară de cea heterosexuală“, de
la grădiniță și până în clasa a opta.

Versiunea din 2013 a fost deosebit de îngrijorătoare, deoarece părea

să forțeze oficialii școlii să-i „dezvăluie“ părinților pe acei elevi bănuiți
că ar fi homosexuali.

Noua dispoziție i-ar permite personalului școlii să intervină în cazul

în care s-ar teme că un anumit elev se „angajează, sau este posibil
să se angajeze, în comportamente dăunătoare sănătății fizice sau
mentale si stării de bine a elevului sau a altei persoane“. Odată ce
intervine școala, propunerea spune că „părinții sau tutorii legali
ai unor astfel de elevi vor fi anunțați imediat ce este posibil de
circumstanțele care necesită intervenție“ (Kempner, 2013b).

Ceea ce este, probabil, cel mai îngrijorător cu privire la această lege,

din nou, sunt motivațiile sponsorului ei principal, senatorul de stat
Stacey Campfield, care a făcut numeroase comentarii homofobe în
presă atunci când a fost analizată propunerea. Republicanul a
declarat pentru USA Today: „Să fii gay nu este o activitate
periculoasă. Actul homosexualității este foarte periculos pentru
sănătatea și siguranța unei pérsoane“. Atunci când a sunat la o
emisiune de radio de la TMZ, prezentatorul emisiunii l-a întrebat de
ce nu ar trebui să-i învățăm pe tineri cum să se protejeze dacă
oricum se vor angaja în acte homosexuale. Ca replică, Campfield a
comparat homosexualitatea cu heroina, spunând: „Știți, ați putea
spune același lucru despre puștii care-și injectează heroină. Trebuie
să le arătăm care este cea mai bună modalitate să facă acest lucru.
Nu, nu trebuie. De ce trebuie să hipersexualizăm copiii mici? De ce
nu putem să-i lăsăm pe copiii mici să fie copii mici încă o vreme?“. în
același interviu, el a explicat (incorect, de altfel) că ratele de HIV
sunt atât de ridicate în Africa pentru că „le place foarte mult
sodomia“ și că este, practic, imposibil să iei HIV atunci când faci sex
heterosexual (Kempner, 2013a).
Nu avem cum să declarăm că am terminat bătălia pentru drepturile
persoanelor gay dacă vor continua să fie aleși astfel de oameni
pentru a ne face legile.

DISCRIMINAREA DELIBERATĂ

Din păcate, propunerea legislativă a lui Campfield „Nu spune «gay»“

nu are un potențial distructiv la fel de mare ca legea care a fost
aprobată de legislativul din Arizona la începutul anului 2014. Legea a
fost o încercare flagrantă de a le permite afacerilor particulare să
discrimineze persoanele gay și lesbiene. Mai multe instanțe juridice
din alte state au fost de partea persoanelor gay și lesbiene care au
spus că au fost discriminate de firme particulare care au refuzat să-i
servească.

Curtea Supremă din New Mexico, de exemplu, a spus despre un

fotograf care a refuzat să facă fotografii la o căsătorie cu parteneri
de același sex că a încălcat legea statului cu privire la
antidiscriminare. Atunci când un brutar din Colorado a susținut că
servirea clienților gay îi încalcă libertatea religioasă, deoarece religia
sa se opune relațiilor homosexuale, instanța din Colorado nu i-
a acceptat argumentul (Fuller, 2014).

în efortul de a preîntâmpina o astfel de decizie în statul lor, legiuitorii

din Arizona au aprobat o propunere legislativă care să le permită
oamenilor de afaceri să refuze să-și ofere serviciile dacă livrarea
unor astfel de servicii ăr intra în conflict cu credințe
religioase puternice. Susținătorii propunerii au spus că legea nu este
discriminatorie, deoarece, pentru a-și refuza clienții, firmele sau
angajații acestora ar trebui să demonstreze o „presiune substanțială
asupra credințelor lor religioase păstrate cu sinceritate“. Unii
susținători au argumentat, chiar, că firmele simt cele care sunt
discriminate. Centrul Conservator de Politici pentru Arizona a fost cel
care a ajutat la înaintarea proiectului legislativ. Președintele acestuia
a declarat pentru CNN News: „Propunerea legislativă din Arizona are
o premisă foarte simplă, conform căreia americanii ar trebui să fie
liberi să trăiască și să muncească în concordanță cu credința lor
religioasă. Este vorba, pur și simplu, despre protejarea libertății
religioase și nimic mai mult“ (Sanchez și Marquez, 2014).

Reacția împotriva propunerii legislative și a statului a fost rapidă și

anumite grupuri din țară i-au cerut guvernatorului republican Jan
Brewer să-și exercite dreptul dè veto cu privire la propunere.
Protestatarii au venit la Capitoliu ținând placarde cum ar fi „Drepturile
civile sunt mai importante decât interdicțiile religioase“,
Asociația Națională Hispanică a Baroului a anulat întâlnirea celor 2
000 de membri care era programată în Arizona, iar Liga Națională de
Fotbal părea că a început să caute un alt loc de desfășurare pentru
competiția Super Bowl din 2015. în cele din urmă, Brewer a cedat în
fața presiunii, a respins proiectul de lege și chiar i-a certat pe
legiuitori pentru că s-au ocupat de acest lucru în loc să
lucreze pentru soluționarea unor alte probleme mai
presante (Santos, 2014).

Acest vot împotrivă nu face, însă, ca problema discriminării să fie

lăsată deoparte. Propuneri similare au fost înaintate în mai multe
state, inclusiv Idaho, Kansas, Dakota de Sud, Tennessee și Utah,
deși niciuna dintre ele nu a ajuns atât de departe ca legea
din Arizona (Fuller, 2014). Ceea ce este mai îngrijorător este
numărul cazurilor din instanță care continuă să folosească
argumente similare cu privire la drepturile religioase. Multe dintre
cazuri se referă la faptul dacă firmele care se opun contracepției din
motive religioase pot fi scutite de obligațiile.prevăzute de Legea
Accesului la îngrijire Medicală (cunoscută în mod obișnuit
ca „Obamacare“), care asigură bani pentru contracepție. în cazul în
care instanțele se pronunță în favoarea unor drepturi religioase
generale, acest lucru poate deschide drumul pentru ca alte firme să
susțină că și ele au dreptul să nu-i servească pe clienții gay sau
lesbiene, din cauza credințelor lor religioase.

LUPTA LA NIVEL MONDIAL

Lupta pentru drepturile persoanelor gay nu s-a terminat, în mod clar,
în Statele Unite, dar această țară rămâne semnificativ înaintea
multor altele în ceea ce privește aceste probleme. în 2013,
președintele rus Vladimir Putin a transformat în lege o dispoziție
menită să zdrobească activismul pentru drepturile persoanelor gay.
în esență, legea face să fie ilegal ca tinerii să fie învățați despre
homosexualitate. Ca metode de aplicare^ aceasta face ca paradele
gay, protestele și evenimentele să fie ilegale și amendează pe
oricine face propagandă în favoarea persoanelor gay. De fapt,
oricine este prins oferindu-le copiilor informații despre
homosexualitate poate primi o amendă serioasă, iar străinii care
sunt prinși încălcând aceste prevederi pot fi închiși pentru 15 zile,
amendați cu echivalentul a 3 000 de dolari, iar după aceea, expulzați
(Kempner, 2013c).

Ceea ce este ciudat este că Putin a susținut că scopul legii nu a fost

discriminarea împotriva persoanelor gay și lesbiene, ci protejarea
țării față de ratele în scădere ale fertilității. El remarca faptul că „este
imperativ să protejăm drepturile minorităților sexuale, dar haideți să
fim de acord că din căsătoriile între persoane de același sex nu
rezultă copii“ (Grove și Gutterman, 2013): Desigur, ideea că
restrângerea libertății de exprimare cu privire la homosexualitate va
reduce numărul cuplurilor cu parteneri de același sex din generațiile
viitoare face sens doar dacă oamenii cred că persoanele gay și
lesbiene „recrutează“ tineri care altfel — dacă nu ar fi expuși
la propagandă — ar deveni heterosexuali.

în ciuda acestei logici înșelătoare, nu este clar cât de multă atentie

ar fi dat comunitatea internațională

acestei legi dacă nu ar fi fost Jocurile Olimpice de lamă din 2014,

care urma să se desfășoare la Soci, Rusia, în momentul în care a
fost aprobată legea. Mulți s-au îngrijorat că sportivii gay din alte țări
vor fi amenințați cu urmărirea penală în cazul în care își vor
exprima orientarea sexuală și convingerile politice.
Comitetul Internațional Olimpic (IOC) a lucrat pentru a obține
asigurări de la oficialii ruși că invitații Jocurilor Olimpice nu vor fi
afectați de lege. Desigur, unii susținători au arătat că această
focalizare a diminuat adevărata problemă, cea a modului în care
sunt tratate persoanele lesbiene, gay, bisexuale și transgen (LGBT)
din Rusia în fiecare zi (Palmer, 2013).

Concentrarea pe Jocurile Olimpice a adus în prim-plan nu numai

legea, ci și stadiul înspăimântător în care se află drepturile
persoanelor gay în acea țară. în conformitate cu sondajul Institutului
de Cercetare Pew, aproximativ trei sferturi (74%) dintre ruși spun că
homosexualitatea nu ar trebui să fie acceptată de societate, în
general, 16% dintre ruși spun că ei cred că homosexualitatea este
acceptabilă, dar acceptarea este ușor mai scăzută (12%) printre rușii
cu vârsta de peste 50 de ani și puțin mai ridicată (21%) printre cei cu
vârsta de 18-29 de ani (Reilly, 2013). Un alt sondaj realizat de
Centrul Levada a constatat că 85% dintre ruși nu sunt de acord cu
căsătoriile gay, 34% cred că homosexualitatea este o boală și 5%
cred că persoanele gay ar trebui „eradicate“. Având în vedere aceste
atitudini, nu este surprinzător faptul că persoanele LGBT din Rusia
sunt adesea victime ale violenței și discriminării (Katz, 2013).

îndreptarea atenției internaționale asupra acestei probleme s-a

intensificat încet în ultimii ani. Au existat proteste atunci când
Uganda a incriminat homosexualitatea, atunci când președintele
nigerian Goodluck Jonathan a scos în afara legii organizațiile
pentru drepturile persoanelor gay și a început să
aresteze persoanele suspectate că ar fi gay și atunci când
înalta Curte din India a susținut o interdicție penală cu privire la
homosexualitate. De fapt, Organizația Națiunilor Unite estimează că
78 de țări din lume interzic homosexualitatea, iar în șapte se
pedepsește cu moartea. Până nu demult, acest fapt nu a fost
contestat, în general, de comunitatea internațională. în 2011,
Consiliul pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite a
aprobat o rezoluție, inițiată de Africa de Sud, care a extins principiile
drepturilor omului și asupra persoanelor gay și lesbiene din toată
lumea. Deși o astfel de rezoluție demonstrează sprijinul pentru
drepturile

persoanelor gay de pe tot mapamondul, este extrem de dificil de pus

în aplicare și aceste legi continuă să existe relativ neschimbate
(Sengupta, 2014).

Concluzia în acest caz este destul de evidentă. La fel ca în cazul

tuturor luptelor pentru drepturile civile și drepturile omului care au
existat înainte și care vor veni după, lupta pentru drepturile
persoanelor gay, și în Statele Unite, și în lumea întreagă, a fost
lungă, lentă și intensă și, deși au fost făcute multe progrese
(evident, în unele locuri mai mult decât în altele), acum nu
este timpul pentru a declara victoria sau pentru a lăsa garda jos.
Lupta va continua, balanța se va înclina probabil și într-o parte, și în
alta, și sperăm că, până la urmă, fiecare va avea dreptul să aleagă
— fără discriminare și prejudecăți — pe cine vrea să iubească, cu
cine vrea să facă sex și să se căsătorească, indiferent de
sexul biologic.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Coyle, M. (2010). The first case, 40 years on. National Law Journal
(23 august). http://www. nationallawjoumal.com/id=1202470861873?
slretum=20140212091930 (accesat pe 8 august 2014).

Fuller, J. (2014). The Arizona «religious rights» bill — and where the
fight might move next The Washington Post (26 februarie).
http://www.washingtonpostcom/ blogs/the-fix/wp/2014/02/24/the-
states-fighting-the-fight-between-religious-ri-ghts-vs-gay-rights/
(accesat pe 8 august 2014).

Gay Lesbian Straight Education Network (GLSEN) (fără dată). No

homo promo laws.
http://glsen.org/leam/policy/issues/nopromohomo (accesat pe 8
august 2014).

Gregozy, S. (2013). Louisiana sodomy sting: How invalidated sex

laws still lead to

arrests. Time (31 iiulie). http://nation.time.com/2013/07/31/louisiana-

so-domy-sting-how-invalidated-sex-laws-still-lead-to-arrests/
(accesatpe 8 august 2014). . ’ '

Grove, T. și Gutterman, S. (2014). Russia’s gayș fear more violence

after brutal murder. http://www.reuters.com/article/2013/05/13/us-
russia-gay-idUSBRE94 C0AX2013O513 (accesatpe 8 august2014).

Hoffecker, L. (2005). Bush won’t lobby for amendment Orlando

Sentinel (17 ianuarie). http://articles.orlandosentinel.eom/2005-01-
17/news/0501170143_l_ same-sex-marriage-marriage-act-defense-
of-marriage (accesatpe 8 august2014).

Israel, J. (2013). Ken Cucdnelli’s legal appeal and how he helped

undermine Virginia’s protections against adult sex with minors. Think
Progress (3 aprilie),
http://thinkprogress.org/jus0ce/2013/04/03/1816861/

ken-cucaneUis-appeal-andhow-he-helped-undermine-virginias-
protec-tions-against-adult-sex-with-minors/ (accesat pe 8 august
2014).

Katz, A. (2013). Russia’s anti-gay laws: Ho w a Dutch activist got

caught in the crosshairs.

Time (5 august), http://world.tiine.com/2013/08/05/russia-faults-in-

first-test-of-anti-gay-propaganda-law-but-future-remains-
bleak/#ixzz2vlAzYIdd (accesat pe 8 august 2014).

Kempner, M. (2013a). Baton Rouge sheriff arrests men for sodomy,

despite law being
struck down a decade ago. RH Reality Check (31 iulie),
http://rhrealitycheck.org/ article/2013/07/31/baton-rouge-sheriff-
arrests-men-for-sodomy-despite-law-be-ing-struck-down-a-decade-
ago/ (accesat pe 8 august 2014).

Kempner, M. (2013b).Tennessee’s.newest „Don’t Say Gay Bill“ is

worse than it everwas.

RH Reality Check (7 februarie),

http://rhrealitycheck.oig/article/2013/02/07/te
nnessee%E2%80%99s-%E2%80%9Cdon%E2%80%99t-say-gay-
bill%E2%80 %9D-is-back-worse-than-before-as-its-sponsor-hits-ai/
(accesatpe 8 august 2014).

Kempner, M. (2013c). Russia’s anti-LGBTQ law leads to protests,

pushback, and a reminder of our laws here at home. RH Reality
Check (7 august),
http://rhrealitycheck.org/ article/2013/08/07/russias-anti-lgbtq-law-
Ieads-to-protests-pushback-and-a-remi nder-of-our-laws-here-at-
home/ (accesatpe 8 august 2014).

Lawrence v. Texas, 539 U.S. 558. United States Supreme Court.

http://wwwJambdalegal.org/ sites/defauIt/ffies/Iegal-
docs/downloads/lawTence_tx_20030626_decision-us-su-preme-
courLpdf (accesatpe 8 august 2014).

MacKinnon-, CA. (2004).’Die road not taken: Sex equality in

Lawrence v. Texas. Ohio State Law Journal, 65,108L

Moss, JJ. (1996). Bill Clinton interview. The Advocate (25 iunie).
https://web.archive.

org/web/20050208184130/http://www.advocate.com/html/stories/824
/824_ clinton_710.asp (accesatpe 8 august2014).

National Conference of State Legislatures (2014). Defining marriage:

State defense of
marriage laws and same sex marriage,
http://www.ncsl.org/research/human-ser-vices/same-sex-marriage-
overvieW.aspx (accesat pe 8 august 2014).

Palmer, J. (2013). Russia must explain its anti-gay law, says

International Olympics

Committee. Reuters (August 9).

http://www.huffingtonpost.com/2013/08/09/ russia- gay-olympics-
committee_n_3730925.html (accesatpe 8 august 2014).

Republican Party Platform (1996). American Presidency Project. 12

august 1996. http://www. presidency.ucsb.edu/ws/index.php?
pid=25848 (accesat pe 8 august 2014).

Reilly, K. (2013). Russia’s anti-gay laws in line with public’s views on

homosexuality. Pew Research Center (5 mai),
http://www.pewresearch.oig/fact-tank/2013/08/05/ russias-anti-gay-
laws-in-Iine-with-publics-views-on-homosexuality/ (accesatpe
8 august 2014).

Sanchez, R. și Marquez, M. (2014). Arizona lawmakers pass

controversial anti-gay bilL ' CNN (21 februarie).
http://www.cnn.com/2014/02/2I/us/arizona-anti-gay-bill (accesat pe 8
august 2014).

Santos, F. (2014). Arizona governor vetoes bill on refusal of service

to gays. New York Times (26 februarie),
http://www.nytimes.com/2014/02/27/us/ Brewer-arizona-gay-service-
bill.html?
_r=0&module=ArrowsNav&contentColl ection=U.S.&action=keypress
&region=FixedLeft&pgtype=article (accesatpe 8 august 2014).

Sengtipta, S. (2014). Antigay laws gain global attention; countering

them remains a challenge. New York Times (1 martie),
http://www.nytimes.com/2014/03/02/world/ afiica/antigay-laws-gain-
global-attention-countering-them-remains-challenge. html (accesatpe
8 august 2014).

Wolf, R. și Heath, B. (2013). Supreme Court strikes down Defense of

Marriage Act USA Today (26 iunie),
http://www.usatoday.com/stoiy/news/politics/2013/06/26/ supreme-
court-gay-lesbian-marriage-doma/2394621/ (accesatpe 8 august
2014).

Exemplele de legi oferite în cadrul acestui articol sunt extrase

din acest raport realizat în 2003. Este posibil ca anumite legi de stat
să se fi schimbat de atunci, dar nu avem cunoștință de o sintezămai
recentă a • legilor din toate statele nord-americane.

Act sexual fără penetrare și fără ejaculare în zona vaginului. (N.t.)

Site de știri care se axează pe știri politice și din cultura de masă.

(N.t.)

în iunie 2015, Curtea Supremă a SUA a decis că, în toate cele 50 de

state, cuplurile gay au dreptul constituțional de a se căsători. (N.
red.)

Al Cincilea Amendament oferă aceeași protecție legală tuturor

cetățenilor americani. (N. red.)