Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mantuirea=se dobandeste prin colaborarea omului cu harul lui Dumnezeu, prin credinta si fapte bune;
(scopul final al omului in viata); (incepe cu Jertfa si Invierea Domnului);
Harul=puterea sfintitoare a lui Dumnezeu care se da tuturor crestinilor prin Sf. Taine;
Credinta=puterea sufletului omenesc de a crede in existenta, prezenta si lucrarea lui Dumnezeu in viata
oamenilor;
Faptele bune=faptele care izvorasc din credinta in Hristos si din dragostea fata de Dumnezeu si fata de
semenii nostri;
Judecata particulara
Biserica Ortodoxă învaţă că după moartea trupească, fiecare suflet se supune judecăţii particulare.
Învăţătura despre judecata particulară se întemeiază pe Revelaţia divină. Câteva mărturii despre
existenţa judecăţii particulare sunt:
• Evrei 9,27
• II Corinteni5,10
După cum reiese din cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos (Ioan 5,22,27), Judecătorul ne va fi
însuşi Mântuitorul Iisus Hristos.
Această judecată este absolut dreaptă, deoarece Judecătorul cunoaşte nu numai faptele, ci şi gândurile
cele mai ascunse pe care le-au avut în viaţă cei ale căror suflete se înfăţişează la judecată.
Criteriul după care se face judecata este străduinţa sau dezinteresul pe care Ie-a manifestat în viaţă cel
judecat, de a se apropia de Hristos, urmărindu-i pilda şi de a intra în comuniune cu El.
La judecata particulară sufletul are martori, acuzatori şi apărători. Cel dintâi martor e propria conştiinţă
a celui judecat. Omul drept va avea conştiinţa liniştită, iar cel păcătos va fi mustrat continuu şi aspru de
conştiinţa sa.
Demonii sunt acuzatorii care urmăresc să agraveze starea celui judecat, în timp ce îngerul păzitor, alţi
îngeri şi sfinţi în frunte cu Maica Domnului sunt apărătorii celui judecat.
Biserica de pe pământ prin rugăciunile ei, are un rol important la stabilirea soartei sufletului care se
prezintă la judecată.
După judecata particulară, drepţii se bucură de comuniunea cu Hristos, iar păcătoşii sunt nefericiţi din
cauza îndepărtării de Dumnezeu în viaţă.Judecata particulară nu este definitivă, ea are un caracter
temporar, provizoriu, până la a doua venire a Domnului.
Semnele celei de-a doua venire a Domnului (Parusia Domnului)
Cu toate că timpul celei de a doua veniri a Mântuitorului nu a fost precizat, totuşi, din cele spuse de
Mântuitorul Apostolilor Săi în legătură cu a doua Sa venire şi din cele ce se cuprind în unele epistole
ale Sfântului Apostol Pavel şi în Apocalipsa, rezultă că a doua venire a Domnului (Parusia) va fi precedată
de anumite semne, din împlinirea cărora se poate deduce că ea nu este departe.
5. Catastrofe mari în natură şi răspândirea • Matei 24,4 • Marcu 13,7-13 • Luca 21,9-19
multor vicii printre oameni.
Ordinea în care se vor succeda aceste semne şi evenimente descrise mai sus nu ne este cunoscută.
Învierea morţilor înseamnă revenirea la viaţă a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ şi au decedat
înainte de a doua venire a Domnului.
Învăţătura Bisericii despre învierea morţilor - art. 11 din Simbolul credinţei şi ea este întemeiată pe Sf.
Scriptură şi pe Sf. Tradiţie.
Temeiuri scripturistice ale învierii morţilor sunt: Ioan 5,25; 28-29 şi I Corinteni 15,13,14,20-22.
După învăţătura Bisericii, învierea morţilor este universală, căci vor învia şi cei drepţi şi cei păcătoşi.
La înviere, trupurile vor păstra fiinţa pe care au avut-o, astfel încât se vor deosebi între ele, dar nu vor
mai avea semnele bolilor de care au suferit.
Trupurile înviate vor avea şi unele însuşiri care le-au lipsit pe pământ. Ele vor fi:
- transfigurate, fiindcă nu vor cunoaşte boala, suferinţa, nu vor mai avea nevoie de bunuri materiale;
Toate aceste însuşiri le vor avea numai trupurile drepţilor, iar ale păcătoşilor vor avea numai însuşirea
nestricăciunii şi a nemuririi. Cei care vor fi în viaţă la a doua venire a Domnului, nu vor mai învia,
deoarece ei nici nu vor muri, ci vor trece numai într-o clipă, din viaţa actuală într-o stare asemănătoarea
cu a celor înviaţi.
Această judecată va avea loc la a doua venire a Domnului care va judeca pe toţi oamenii care au trăit pe
pământ, de la începutul lumii şi până la sosirea Sa a doua. Momentul acestei judecăţi este cunoscut
numai de Dumnezeu Tatăl (Matei 24,42).
Această judecată este necesară, deoarece la judecata particulară a fost judecat doar sufletul, nu şi
trupul, pe de o parte, iar pe de altă parte, la judecata particulară au fost judecate numai faptele bune/
rele din timpul vieţii pământeşti, nu şi urmările lor. La judecata universală se vor supune şi duhurile
necurate (II Petru 2,4). Sfinţii nu vor fi propriu-zis judecaţi (Ioan 5,24), prezenţa lor la judecată va fi
formală, în schimb ei vor osândi pe păcătoşi şi vor aprecia cu laudă pe cei ce au făcut binele.
Judecata universală va avea loc după o procedură cu totul specială: Domnul va veni pe norii cerului cu
mărire, însoţit de îngeri. Cu acest alai se va coborî pe pământ unde va fi aşezat scaunul de judecată
(Matei 25,31). La porunca Lui, îngerii vor aduna în faţa judecăţii pe toţi oamenii, vii şi adormiţi, dar şi pe
îngerii răi. Dreptul Judecător, fiind atotştiutor, nu va avea nevoie să facă o cercetare amănunţită a
fiecăruia, dar va da fiecăruia putere să-şi vadă trecutul său şi pe al celorlalţi.
1. va fi universală, pentru că se vor supune judecăţii toţi oamenii, din toate locurile şi toate timpurile;
2. va fi solemnă, deoarece Judecătorul, Domnul nostru lisus Hristos, se va înfăţişa în faţa tuturor;
4. va fi definitivă si veşnică, pentru că împotriva ei cel judecat nu va putea face apel;
Temeiuri scripturistice
Dupa invierea si judecata obsteasca a oamenilor va fi: “Cer nou si pamant nou.” (II Petru 3,13);
Viata vesnica va fi de neinchipuit: “Ceea ce ochiul n-a vazut si urechile nu au auzit si la inima
omului nu s-a suit, acelea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” (I Corinteni 2,9);
Temeiuri patristice
“Caci invierea nu este altceva decat asezarea cu adevarat in starea de inceput.” (Sf. Grigorie de
Nyssa);
“Dupa inviere, timpul nu se va mai numara in zile si nopti, ci va fi o singura zi vesnica, in care
lumina lui Dumnezeu va straluci peste cei drepti.” (Sf. Ioan Damaschin);