Ultimul Berevoi

de Vasile Voiculescu

Scrise între 1946 și 1958, publicate postum, abia în 1966, în două volume
intitulate ”Capul de zimbru” și ”Iubire magică”, povestirile lui Vasile Voiculescu
dezvăluie originalitatea unui prozator înzestrat cu o înțelegere aparte a fabulosului de
sorginte magico-folclorică. Situat în proximitatea estetică a unor reprezentanți de marcă
ai fantasticului autohton, precum Ion Luca Caragiale, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu,
Cezar Petrescu, Panait Istrati ori Mircea Eliade, scriitorul devine un maestru al
miraculosului de tip arhaic, prezentând, într-un cadru real, întâmplări insolite. Vladimir
Streinu, criticul care a prefațat ”Povestirile” date la iveală în 1966, stabilea patru
categorii epice, în funcție de care disocia tematica prozei voiculesciene:
a) Anecdota simplă (”Proba”);
b) Anecdota ilustrativ-ideologică (”Fata din Jawa”);
c) Nuvela care semnifică realități primordiale (”Pescarul Amin”, ”Lostrița”,
”Sezon mort”, ”Ultimul berevoi”);
d) Basmul scurt (”Iubire magică”, ”Schimnicul”, ”În mijlocul lupilor”).
 Caracteristicile prozei voiculesciene sunt interesul pentru ocultism (constând în
magie, eresuri, vrăji, descântece) și instalarea miraculosului chiar în spațiul realității.
Substratul magc și mitic al poestirilor sale îl înrudește spiritual pe Vasile Voiculescu cu
prozatori precum Panait Istrati, cu ”Ciulinii Bărăganului” și ”Chira Chiralina”, ori
Mircea Eliade, cu textele sale fantastice de sorginte folclorică (”Șarpele”, ”Domnișoara
Christina”) și mitologice. Însă, spre deosebire de fantasticul eliadesc, care ia, adesea,
aspectul firescului instalat în normalitatea cotidiană, fabulosul voiculescian se îndreaptă
frecvent spre senzațional, căci întâmplărle prezentate ca adevărate sunt îndeplinite cu
ajutorul unor făpturi și mijloace supranaturale: vrăjitoare, magicieni, solomonari,
transe hipnotice, fenomene telepatice etc.
Elementul de coeziune al prozei voiculesciene îl asigură, în spirit tradiționalist,
predilecția artistului pentru fondul patriarhal alcătuit din legi, obiceiuri și interdicții
străvechi, pentru satul magic, ce conservă încă, în plină modernitate, riturile magice
moștenite din strămoși. Cele mai multe dintre reușitele estetice ale autorului (”Pescarul
Amin”, ”Lostrița”, ”Iubire magică”, ”Lacul rău”, ”Ultimul Berevoi”, ”În mijlocul
lupilor”, ”Schimnicul” ș.a.) sunt povestiri ce evocă ritualurile ancestrale la care
colectivitățile rurale, păstrătoare de datini, încă mai recurg, neacceptând descralizarea
lumii vechi, percepută ca un sacrilegiu cu dublu efect: înstrăinarea civilizației moderne
de natură și producerea unor dezastre ecologice.
Tema centrală a prozei lui Vasile Voiculescu este dispariția lumii magice din
cauza excesului de raționalitate de care vorbea și Mircea Eliade. De aceea, autorul
oferă cititorilor săi o reîntoarcere în trecut, precum Mihail Sadoveanu, prin mijlocirea
artei literare, către fenomenele magice caracteristice civilizației primordiale, o
recuperare a sacralității în spațiul profan (ca Mircea Eliade în nuvelistica fantastică).
Scrisă în 1949, publicată postum, abia în 1966, precum celelalte povestiri ale lui
Vasile Voiculescu, ”Ultimul Berevoi” se integrează narațiunilor care reconstituie
ceremonii arhaice, reminiscențe ale vremurilor străvechi, unde mai supraviețuiesc
însemne ale cultului totemic conservate în practici magice, arhaice, alături de ”Pescarul
Amin”, ”Lostrița”, ”Lacul rău””, ”În mijlocul lupilor”. Uitat de semeni, contestat de
”hula tineretului”, un bătrân solomonar rămas anonim se încăpățânează să mai creadă
în iluzia supraviețurii spiritului magic (tema esențială a prozei scriitorului) în civilizația
modernă și eșuează tragic în încercarea de revitalizare a obiceiurilor ancestrale. Acest
supraviețuitor al unei ordini lumești dispărute reînvie un ritual cinegetic, prin care forța
nemuritoare a Marelui Taur să fie revigorată într-un exemplar voinic dintr-o cireadă,
pentru a fi în stare să se lupte cu fiarele sălbatice, apărând prin îndrăzneala și puterea
lui restul animlalelor. La acest ritual participă șase boari, în frunte cu ”buhaiul”, un
simulacru de urs, după învingerea căruia, în noaptea ce urmează, boarul ce închipuie
Marele Taur se împerechează cu juninca albă, salvată din ghearele jivinei omorâte,
închipuite de o tânără femeie, ceremonial care prefigurează deopotrivă forța
împerecherii în lumea animală și umană. Un copil născut dintr-o asemenea cununie
simbolică va ajunge ”mare ucigător de fiare, ursit să nu-l atingă colț și gheară.” La
indicațiile vraciului, din ciurdele de vite sunt alese șase vaci albe și taurul cel mai voinic,
animalele fiind apoi alungate într-o mică vale mărginită de pereți stâncoși. La intrarea
în vale, solomonarul înfige în pământ un par bifurcat în două coarne, pe care înfășoară
blana de urs, dar nici taurul, nici vacile nu păreau deloc speriate de aparența
înșelătoare a jivinei înălțate drept în fața lor. Numai foamea și setea le împinge spre
ieșirea din văioaga îngustă, în timp ce paznicul lor mugește ”năbădăios”. Dar momâia
rămânea, înainte, țeapănă” și buhaiul, neprimind nici un răspuns la provocare, se
așează în fața cârdului de vaci, nepermițându-i să iasă din teritoriul său, unde așteaptă
”să vie vrăjmașul la el”. Moșul îndrăzneț îi duce în apropiere o găleată cu fiertura
descântată, din care băuseră și păstorii deghizați în piei de vite, cu speranța că buhaiul
va bea din ea și apoi va porni la atac, strivind cu copitele blana de urs și dovedindu-se
capabil, de atunci înainte, să înfrunte și dihania vie. Dar taurul, avertizat de simțurile
sale treze, refuză să bea și aruncă cu coarnele găleata care se zdrobește de stânci. La
lăsarea serii ”toate tertipurile fuseseră sleite”, dar cârdul de vite tot nu se mișcase.
Ciobanii îngrijorați așteaptă dezlegarea întâmplării neobișnuite de la inițiatorul ei.
Acesta se posomărăște și-și pune întrebarea unde a greșit, invocând, într-o succesiune de
amintiri regresive în timp, spiritele strămoșilor săi, din inconștientul colectiv, dacă nu
uitase un detaliu al complicatului ceremonial parcurs, dacă încălcase o rânduială sfântă,
ori se abătuse cumva de la îndatoririle fixate prin rânduieli străvechi. ”Dar Berevoii din
veac, toți mucenici ai vrăjtoriei, trecură triști fără să-i răspunză. Și durerea lor îi
spintecă sufletul”.

La fel procedează și pescarul Amin din povestirea care-i poartă numele, când se
adresează, prin coborârea psihică din conștiință în inconștientul colectiv, neamului său
de pescari din tată-n fiu, patronat de simbolul totemic al morunului. Când își dă seama
că nu a greșit cu nimic, doar ”magia se istovise în om” și de aceeea nu mai avea efectele
miraculoase din trecutul îndepărtat, ”ultimul Berevoi” știe ce i-a mai rămas de făcut. Își
acceptă destinul și încalcă pentru prima oară ”pravila vrăjitoriei”, care-i interzicea ”să
se amestece între fiare”, ca să își păstreze invunerabilitatea. Dar oamenii din jur încă îl
privesc cu respect și ei nu trebuie dezamăgiți, chiar dacă magia va avea câștig de cauză
pentru ultima oară.
Moșneagul curajos se strecoară în spatele ”momâii”, îmbracă iute blana de urs
și, așezat în patru labe, îl provoacă ”cu ochi răi” ca de fiară, pe taurul încremenit în
așteptare. Dar vita prudentă tot nu se mișcă și atuunci vraciul dezbracă simulacrul de
urs devenit inutil și îl aruncă în capul vietății, pe care o incită să-l atace, deși omul o
înfruntă cu mâinile goale: ”Taurul trebuia să biruie cu orice preț. Apoi va pieri și el,
vraci de prisos, cu magia odată”. Animalul primește, în fine, provocarea, calcă blana în
copite, îl ia în ”sulițele” coarnelor pe vrăjitorul străpuns și îl aruncă în iarbă, zdrobit în
picioare de vacile albe, apoi de grosul cirezilor care îl urmează ”furioase” pe
”fruntașul” lor până la marginea prăpăstiilor. Taurul ”fâlfâie” măreț într-un corn
căciula victimei, ”arătând-o cu fală muntelui”, dovadă că din confruntarea câștigată
nici un urs nu-i va mai sta vreodată împotrivă. Tradiția cinegetică reînviată se încheie
tragic cu sacrificiul benevol al celui care a inițiat-o și a împlinit-o de unul singur.
Magicianul piere, nu înainte ca ritualul magic să-și mai dovedească încă o dată tăria și
eficiența, silind ”mărețul” exemplar să iasă perpetuu învingător.

Șaman

Ca orice povestire voiculesciană, ”Ultimul Berevoi” are un prolog al cărui rol

narativ este să genereze atmsfera fantastică și să dezvăluie intriga: în lumea actuală,
stăpânită de ”tulbureala prefacerilor”, ceremonialul expedițiilor cinegetice fusese
abandonat, iar marii vânători, ”urcători să prigionescă fiarele până-n rărunchii
munților”, dispăruseră și ei. Lipsa armeor eficiente, înmulțirea jivinelor stricătoare
(lupii, urșii), ce se iveau instantaneu ”dintre negurile oarbe”, îi amețeau pe ciobani și
”cotropeau turmele”, îi determină pe locuitorii zonei montane să recurgă la practici
magice de mult uitate, mai ales că echilibrul natural fusese perturbat: ”Până la urmă,
duhurile trebuiau chemate în ajutor și puterile oculte puse în mișcare.”
În acest context, jertfa bătrânului vraci trebuia privită ca o ultimă încercare de a
oculta acest adevăr, de a se alătura forțelor care luptă împotriva Răului existent în lume
și de a ieș învingătoare, și aduc o ultimă speranță acestei lumi desacralizate, irațională,
ca întreaga noastră exsistență pe acest tărâm.

Bibliografie: Manual de Limba și literatura română, Editura Corint, 2004 (sub îngrijirea
lui Eugen Simion)