Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Amintiri Din Copilarie 565dca035c5c9
Amintiri Din Copilarie 565dca035c5c9
CREANGA
c) Sinteza estetica realizata de Ion Creanga rezulta din faptul ca eroii sai reprezinta categorii sociale,
sunt tipuri umane bine conturate, vii, care traiesc "felii de viata" autentica, reala, romaneasca. in
acelasi timp ei au trasaturi general-umane, reprezinta prototipuri ca in clasicism, dar au o traire
afectiva ca eroii romantici.
Tema. eroii, conflictul, subiectul sunt luate din viata sociala, dau o imagine a satului moldovenesc
de la mijlocul secolului al XlX-lea, dar elementele de specific national sunt romantice, fiindca
romanticii aduc pretuirea culturii populare. De aici profunda prietenie a lui Ion Creanga cu Eminescu.
Portul popular: sumane, catrinta, opinci cu obiele de suman alb, obiceiurile de sarbatori cu uratul, cu
mersul preotului prin sat, cantecele spuse de Mihai, scripcarul din Humulesti, proverbele si zicatorile,
practicile mantice, ca: datul cu bobii, benghiul in frunte pentru deochi, infiptul toporului ca sa alunge
grindina; horele, doinele, corabiasca, horodinca, alivencile, tiitura, mariuta si alte jocuri cantate de
mos Bodranga; claca, unde torcea intrecandu se cu Mariuca, placintele cu poale-n brau si alivenci,
iarmaroacele si mersul pe Ia manastiri, toate dau acel specific national.
Scientismul, care caracterizeaza realismul, are in cazul lui Creanga o forma particulara, aceea de
erudit al culturii populare, asa cum observa G. Calinescu.
Particulara este si forma prin care se exprima spiritul critic. Fie sub forma blestemului, cand este
prins badita Vasile la oaste cu arcanul ("Afurisit sa fie caneriul de vornic si cum au ars el inima unei
mame, asa sa-i arda inima sfantul Foca de astazi. Iui si tuturor partasilor sai"), fie sub forma ironiei
("dascalul lordache, farnaitul de la strana mare", care "clampanea si avea "darul suptului"), a
autoironiei pusa in gura tatalui sau ("ca-i o tigoare de baiat, cobait sj lenes, de n-are pareche", "prinde
muste cu ceaslovul", "bate prundurile dupa scaldat", "iarna pe gheata si la sanius") dar mai ales prin
umor.
Umorul insoteste situatiile, comice ca in episodul cu scaldatul, cand mania ii ia hainele si traieste
rusinea de a venj in pielea goala prin gradini acasa, fiind de rasul fetelor ("iar eu intram in pamant de
rusine si caf pe ce sa ma inec de ciuda"). El are si un sens moralizator, fiindca Nica redevine harnic, o
ajuta pe mama sa la facutul sumanelor, incat aceasta il lauda si el plange de bucurie. Aceasta ne arata,
ca si in cazul lui George Toparceanu, ca ironia si umorul sunt de fapt masca sub care autorul isi
ascunde sensibilitatea.
In episodul cu pupaza, dupa ce-i face "taraboi" mosului si acesta-l ameninta ca-l spune tatalui sau
se autoironizeaza cuexpresii plastice: "pe loc mi s-la muiat gura", "si tinde-am crori-o la fuga", "Vorba
ceea: Lasa-I, mai! L-as lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum !". Este de fapt o situatie comica tratata
cu umor ca si in episoadele cu scaldatul, cu ciresele, cu uratul sau cu raia, ce-o ia Nica de caprele
Irinucai. Uneori Creanga face umor negru, ca in episodul cu holera, cand "boscorodea" mortii cil
cimilituri, lua pomana covrigi, mere, turte, nuci, incat se imbolnaveste, este invelit in seu de mos
Vasile Tandura, se face bine iar concluzia este ironica "lucrul rau nu piere cu una cu doua".
Umorul este de fapt rezultat si dintr-un comic de limbaj, fiindca zmeii lui mos Luca sunt "ca niste
mati de cei lesinati", oamenii de la ses sunt "sarbezi la fata si zbarciti, de parca se hranesc numai cu
ciuperci fripte in toata viata lor", candidatii veniti la Socola au "niste tarsoage de barbe cat badanalele
de mari".
Umorul izvoraste din bucuria de a trai "de-ti parea tot anul zi de sarbatoare" sau cum reda cuvintele
unei babe: "Dare-ar Dumnezeu tot anul sa fie sarbatori si numai o zi de lucru si chiar atunci sa fie
praznic si nunta in sat". Umorul insoteste pe eroi fiindca au nume comice: Trasnea, Oslobanu. Mos
Chiorpec, Mogorogea. Cu toate acestea Creanga nu poate sa. treaca cu vederea felul in care satul, cei
din jur sanctioneaza comportamentul :*au. Mos Chiorpec il da cu dohot pe Ia bot, matusa Marioara
pretinde plata canepii, mama il lasa fara haine, de la Irinuca trebuie sa fuga. Urhorul nu-l impiedica pe
cititorul atent sa vada in conflictul dintre mama evlavioasa, prin care-i vine darul de la Dumnezeu de a
fi hirotonit si ratacirea de la destin, care-i vine prin tatal sau, fiindca-si pierdea banii prin crasme.
d) Stilul lui Ion Creanga se caracterizeaza prin oralitate, expresivitate, folosirea termenilor dialectali,
densitate, nuantare, duiosie.
Oralitatea este realizata prin particule demonstrative ("iaca si soarele rasare"), prin interjectii cu
valoare predicativa ("calutii tatei"), prin zicatori (" - Ioane, cata sa nu dam cinstea pe rusine si pacea
pe galceava!").
Expresivitatea rezulta fie din sintagme ale limbii vorbite: "frunza frasinelului", "bucuria zugravita pe
fete", "sa nu-ti salte inima de bucurie", "cum nu se da ursul scos din barlog", "paslind-o asa cam pe
dupa toaca", "cat era de tare de cap", "de ne degera maduva-n oase de frig", "ursul nu joaca de buna
voie", "mort copt", "parca ti-a iesit un sfant din gura"; fie din metafore: "ar fi trebuit sa inceapa a mi
se pune soarele drept inima", fie din metonimii: "ca-ti venea sa te scalzi pe uscat ca gainile", "asa-mi
sfaraia inima-n mine de dragostea Mariucai".
Folosirea unor termeni ca: stioalna, megies, holtei, zamparagii, duglisi, cociorva, mitoc, stiubei,
culeseriu, ocnita, harabagiu, borta, ogarjiti, babalaci, rohatca, nuanteaza si dau specific moldovenesc
textului, imbogatind limba literara cu tezaurul termenilor dialectali. Acest specific rezulta si din
introducerea de proverbe, zicatori, fragmente de poezii populare ca cele cantate de Mihai, scripcarul
din llumulesti: "Frunza verde de cicoare / Asta noapte pe racoare / Canta o privighetoare / Cu viersul
de fata mare". Densitatea si varietatea continua a acestor procedee dau acel timbru unic al textului,
originalitatea, semnul "celor alesi" cum spunea Titu Maiorescu, farmecul limbajului.
Oralitatea de tip popular, procedeele dramatice, subiectivitatea, stilul indirect liber, vorbirea
aluziva, limba inmiresmata a personajelor, memoria involuntara in derularea amintirilor, voluptatea
ironiei si a autoironiei, strategiile narative diverse, fuziunea real-fabu-los constituie coordonate
definitorii ale artei de a povesti specifice lui Creanga.
Amintiri din copilarie nu seamana cu genul ei proxim din alte literaturi, deoarece Creanga nu
numai ca isi retraieste existenta de odinioara, dar si-o traieste si pe cea prezenta, intr-o pendulare
permanenta intre trecut si prezent, intre timpul narat si timpul naratiunii, la un loc cu atitudinile
contrare implicate - nostalgie si regret, dezamagire si singuratate.
Creanga e un mare scriitor realist. Pornind insa de la realitate, el mitologizeaza, iar viata capata
proportii uriase in opera lui (). Creanga sugereaza mai mult decat descrie." Aprecierea lui Vasile
Coroban vizeaza o trasatura esentiala a stilului lui Ion Creanga, vizibila si in Amintiri din copilarie:
scriitorul porneste de la realitatea traita, imediata, insa o converteste, cu mijloacele specifice
literaturii, intr-o alta realitate, izvorata in primul rand din perspectiva nostalgica deschisa asupra
copilariei. Pastrandu-si permanent placerea de a glumi, naratorul-erou imbina dorul cu umorul"
(Ovidiu BarleA), pe fondul unui umor sanatos, taranesc, tonic, optimist.
Naratiunea este la persoana I, dand textului o nota de subiectivitate specifica scrierilor
memorialistice. Creanga este narator, personaj, martor si comentator al intamplarilor evocate.
Dialogul cu cititorul este viu, prin adresarea la persoana a Ii-a, acesta fiind solicitat sa participe afectiv
la derularea faptelor. Autorul nu se manifesta ca un scriitor, ci ca un povestitor care isi organizeaza
discursul in virtutea rigorilor oralitatii, astfel incat ceremonialul spunerii devine incantator prin duhul
popular de care este patruns, amintindu-ne de Decameronul lui Boccaccio sau de sadovenianul Hanu
Ancutei.
Tema este evidentiata printr-o serie de motive ce proiecteaza opera in sfera semnificatiilor
general umane, tendinta fiind aceea de creare a unui mit, cel al copilariei: motivul labirintului, al
drumului, al obstacolelor, al prieteniei, al sarbatorii, al intoarcerii la origini etc.
Amintiri din copilarie este opera de maturitate artistica a lui Creanga, abordand un univers uman
necunoscut pana atunci in literatura romana. Ca specie, poate fi considerat un roman de formare
traditional, deoarece urmareste procesul modelarii umane. Creatia devine un mod de a retrai trecutul,
varsta fericirii, iar sentimentul dominant este nostalgia.
Subiectul respecta, in general, ordinea cronologica a evenimentelor, intercalandu-se insa multe
digresiuni anecdotice. Nimic spectaculos nu intervine in derularea etapelor copilariei si ale
adolescentei. Sunt experiente obisnuite, banale chiar, infatisate cu realism de scriitor. Ceea ce le
unicizeaza este farmecul spunerii, mirajul limbajului, acel inefabil al exprimarii ce-1 face pe Creanga
de neegalat.
Naratiunea se incheaga progresiv, de la evocarea primei scoli in care a invatat si a dascalilor
pana la plecarea definitiva din satul natal, pentru a urma Seminarul Teologic din Iasi. Creanga
decupeaza din copilaria sa acele episoade si intamplari care au fost esentiale nu numai pentru
devenirea sa umana, ci si pentru trairea nemijlocita a farmecului varstei, intarzie mult asupra descrierii
casei parintesti, a familiei, a atmosferei specifice gospodariei moldovenesti de la inceputul secolului al
XlX-lea. Imaginea mamei apare in toate secventele--cheie ale textului, asupra sa autorul oprindu-se
ori de cate ori este coplesit de nostalgie. Scolile pe la care a umblat (Brosteni, Targu-Neamt, FalticenI)
sunt tot atatea pretexte de a descrie nu numai aventurile eroului, ci si realitatile timpului, modul in
care se invata carte pe atunci. Humulestiul ramane insa punctul de referinta, personajul raportandu-se
neincetat, direct sau indirect, la acesta. De aceea, ruptura ce se va produce in partea a IV-a a cartii va
fi una dramatica, pentru ca semnifica nu doar indepartarea de un loc drag eroului, ci si iesirea din
copilarie, din acel spatiu ideal pentru o copilarie ideala.
Textul este fundamental clasic, atat prin constructia subiectului, cat si prin coerenta si
limpezimea stilului. Limbajul este savuros, absolut autentic, scriitorul imbinand cu o arta desavarsita
regionalismele, arhaismele, zicerile tipice, proverbele, vorbele de duh, incat realizeaza o atmosfera
specifica lumii rurale din zona Moldovei, un cadru ce indeamna la ascultarea necontenita a acelei voci
unice pe care o dobandeste Creanga ca narator.
Povestitor desavarsit, Creanga a fost plasat, in evolutia artei narative romanesti, intre Ion
Neculce si Mihail Sadoveanu, toti trei remarcandu-se printr-o tehnica aparte in constructia figurilor
evocate, in reinvierea trecutului, in crearea unei atmosfere vii, autentice, in care se plaseaza faptele
prezentate, dar mai ales in arta povestirii, prin care cititorul traieste iluzia apartenentei la lumile
infatisate in opera. La Creanga remarcam in primul rand tehnica orala a spunerii; el scrie ca si cum ar
trebui sa-si interpreteze textul, intrand, rand pe rand, in pielea fiecarui personaj si stabilind o relatie
apropiata cu cititorul. Ceea ce impresioneaza, in al doilea rand, este dinamismul anecdotic,
multitudinea de fapte si rapiditatea cu care acestea se deruleaza, incat textul are o evidenta coloratura
de roman de aventuri. Umorul vine din exprimarea mucalita, poznasa, din amestecul regionalismelor
cu locutiunile, din prezenta termenilor familiari si a expresiilor populare, din caracterizari ironice si
autoironice, din limbajul afectiv marcat de prezenta dativului etic, a interjectiilor si a exclamatiilor.
Secretul popularitatii Amintirilor, intre toate varstele de cititori, este omenescul figurilor si
sentimentelor evocate; este un fel de poezie veridica a vietii, care se degaja dintre fapte si psihologii.
incadrat intr-o ereditate si intr-o suma de traditii, Creanga exprima acel echilibru clasic intre aspiratii
si posibilitatea de realizare, pe care-1 naste structura milenara a satului si orizontul lui moral de un
precis contur. Un fel de clopot vast, in care omul nu se poate sufoca, dar nici rataci; si este
caracteristic pentru sensibilitatea lui de scriitor ca Amintirile se termina odata cu plecarea tanarului
catihet la Iasi, la Socola. Dincolo de sat si de lumea lui specifica incep targul si mahalaua, in care
Creanga, pasind peste copilaria si adolescenta lui rurala (), va fi un dezradacinat." (Pompiliu
Constantinescu, ScrierI)
Ion Creanga este unul dintre cei mai cunoscuti si mai indragiti scriitori . S-a nascut la
Humulesti, in apropiere de Targu-Neamt. Viata si lumea satului au avut o influenta covarsitoare
asupra lui si au determinat nasterea lui ca scriitor ,, intaiul mare scriitor roman, iesit chiar din
sanul poporului, scriind despre popor, insa ridicandu-se la mijloacele marii arte " (George
CalinescU). Cea mai insemnata opera a sa este Amintiri din copilarie", o minunata poveste a
copilariei sau mai degraba spectacolul varstei fericite. Daca prin unele amanunte copilaria
reconstituita a apartinut biografic lui Creanga, prin semnificatie ea este universala. Asa eram eu la
varsta cea fericita si asa cred asa au fost toti copiii de cand ii lumea asta si pamantul"
Scriitorul opreste timpul la ceasul zburdalniciei si al poznelor si-1 evoca intr-o naratiune al carei
farmec este de necgalat. Acestei copilarii ideale i se ofera un mediu real de existenta, un cadru uman si
geografic care este cel al tinutului natal. Satul Humulesti este taramul de basm al candorii infantile. in
fiecare capitol scriitorul are grija sa adauge cateva cuvinte de lauda pentru satul natal. Astfel
Amintirile din copilarie" devin o imagine luminoasa a vietii satului, a obiceiurilor si traditiilor
poporului in centrul careia se afla peripetiile lui Nica, de cand a facut ochi"si pana cand ajunge la lasi,
scos cu greu din lumea satului.
Geneza operei. Impulsul creator care a lacul posibila aceasta opera unica in literatura noastra a
fost sentimentul de profunda dragoste pentru copilarie, univers maret, luminat de prezenta parintilor si
a locurilor natale. Copilaria lui Nica povestita in Amintiri 1 nu e decat povestea unei copilarii, sau,
cum afirma Ci.Calinescii, Creanga povesteste copilaria copilului aniversar.Amintirile" au o structura
mozaicala. fragmentul din manualul clasei a Vlll-a face parte din capitolul al IV-lca al operei care
sustine iubirea de casa, in jurul careia se centreaza faptele cotidiene ale personajelor si care il obliga
pe povestitor sa-si traiasca povestirea. Capitolul al 1 V-lea nu incheie Amintirile" la intamplare, ci
inseamna tocmai iesirea din copilarie, plecarea spre o lume straina si totdeauna neprimitoare, asa cum
c rastalmacita de ochii copilului, fragmentul ne reda intamplarile din ultima perioada o vietii de scolar
si plecarea lui Nica de la I lumulesti la lasi, la scoala de la Socola, cu care se incheie Amintirile" sale.
B) Motivele care au creat aceasta stare sunt evidente. Despartirea de casa e vazuta ca un exil dureros,
imposibil de ocolit. Din cauza departarii mari, holteiul "de Nica nu mai putea sa fuga noaptea pana la
Humulesti, unde, la sezatorile si clacile din sat, mai putea si sa se joace si sa fure cate un sarutat de la
cele copile sprintare".
C) Dragostea lui Nica fata de leaganul copilariei rezulta si din evocarea satului cu frumusetile sale
naturale: dumbravile si luncile umbroase, prundul cu stioalnele, tarinile cu holdele, campul cu florile
si dealurile mandre. Dar satul mai inseamna si familia scriitorului, integrata in colectivitatea rurala. De
aceea el se desparte cu regret de locurile natale, de oameni, de flacai, de Mihai scripcarul, de baietii
satului cu care se juca iarna si vara.
D) Pentru a-si convinge parintii sa renunte la plecarea lui, Nica foloseste o strategie plina de
diplomatie. in acest scop el incearca s-o faca pe mama sa a intelege" ca se poate imbolnavi de dorul ei,
ca poate muri de dor intre straini, ca se poate manca o paine si daca se lasa de invatat, ca mai bine s-ar
face calugar decat popa.
E) Atitudinea parintilor e ferma. Mama apare hotarata, darza, intransigenta. La inceput nici nu vrea sa-
1 asculte: -Degeaba te mai sclifosesti, Ioane, la mine nu se trec acestea". Apoi incearca sa picure un
strop de demnitate in sufletul copilului: Cata sa nu dam cinstea pe rusine si pacea pe galceava.". Pana
la urma devine amenintatoare: Sa nu ma faci, ia acus, sa iau culeserul din ocnita si sa te dezmierd, cat
esti de mare!". Tatal sau, care nu prea facea mult haz de carte, se aliaza de data aceasta mamei,
obligandu-1 sa plece.
F) Nica se resemneaza, dar in suflet i se trezeste revolta fata de tagma preoteasca. El motiveaza astfel
resemnarea sa: Ursul nu joaca de buna-voie"; Mort-copt, trebuia sa fac pe cheful mamei"; Apoi lasa-ti,
baiete, satul, si pasa de te du, da,ca te lasa pardalnica de inima!".
2.Drumul si peripetiile pana la Iasi, din care se desprind urmatoarele idei principale:
A)Sosirea lui Luca Mosneagu in dimineata plecarii si pornirea la drum. Astfel, a doua zi la rasaritul
soarelui, Nica impreuna cu Zaharia lui Gatlan, dupa ce-si iau ramas bun de la rudele lor, cu ochii
inecati in lacrimi, pleaca cu mos Luca spre lasi. Cu durere iara leac, cei doi tineri se uitau la fetele si
flacaii gatiti frumos, ca in zi de sarbatoare. Era dimineata in ziua Taierii capului Sfantului Ioan
Botezatorul". Dupa popasul facut la podul de la Timisesti, de pe Moldova, o pornesc inainte spre
Motca si urca incet codrul Pascanilor. Cu o cautatura jalnica privesc spre Muntii Neamtului cu
varfurile ascunse in nouri, de unde purced izvoarele si se revarsa paraiele cu rapejune, soptind tainic,
in mersul lor neincetat."
B)Popasul de la Blagesti. Raman peste noapte la Blagesti, peste Siret, unde dorm pe prispa casei unui
rotar, intepati de tantari. Viata de la munte le aminteste din nou de plaiurile lor parintesti, unde apele-s
dulci, limpezi ca cristalul si reci ca gheata; lemne, de-ajuns; vara, umbra si racoare in toate partile;
oamenii, mai sanatosi, mai puternici, mai voinici si mai voiosi, iar nu ca isti de pe la camp: sarbezi la
fata, si zbarciti, de parca se hranesc numai cu ciuperci fripte, in toata viata lor".
C) Popasul de la Targu-Frumos, unde isi potolesc foamea si setea cu harbuji (pepenI), isi odihnesc caii
si pornesc mai departe, mai mult pe jos decat in caruta din cauza cailor care nu erau zmei, ci niste mati
lesinati."
D) intamplarea de Ia rohatca (barierA) Pacurari. Spre asfintit ajung la lasi, unde un flacau il ia in ras
pe mos Luca, care cu manie si duh ii raspunde.Daca ar sti el, chiolhanosul si ticaitul, de unde-am
pornit asta noapte si-ar strange lioarba acasa (a-si tine gurA), n-ar mai dardai degeaba asupra
caisorilor mei!"
E)Sosirea sub cieriul Socolei", unde intalnesc o multime de dascali, adunati de pe la catiheti din toate
judetele Moldovei. Tabloul capata culori orientale prin descrierea multimii eterogene adunate aici.
Umorul lui Creanga nu porneste din intentii de condamnare, decat arareori, si atunci se au in vedere o
serie de defecte ale
C) Ironia, batjocura usoara la adresa cuiva sau a ceva, este atragatoare si place. Exemplu:IVlos Luca,
de te-a intreba cineva, de ce trag caii asa de greu, sa-i spui ca aduci niste drobi de sare de la Ocna si
las daca nu te-a crede fiecare!"; sau Mos Luca era insuratel de-al doilea".
D) Autoironia (autorul se ironizeaza pe sine insusI) Exemplu: in sfarsit, ce mai atata vorba pentru
nimica toata. Ia am fost si eu in lumea asta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti;
care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci
nu m-am facut. Dar nici sarac ca-n anul acesta, ca anul trecut si ca de cand sunt niciodata n-am fost."
E)Un alt izvor al umorului este folosirea unui limbaj bazat pe proverbe, zicatoripopulare, interogatii,
exclamatii si imprecatii, care dau culoare rostirii. Exemple: Mila mi-i de tine, dar de mine mi se rupe
inima de mila ce-mi este"; golatatea inconjura, iara foamea da de-a dreptul"; ursul nu joaca de buna
voie", umbland din scoala-n scoala, ia, asa| d# frunza frasinelului", ne ducem surghiun dracului
pomana, cajafrai bine n-oi putea zice" etc.
F)Numele personajelor. Exemplu: Mogorogea = cel ce mogorogeste, Trasnea = cel smintit, trasnit,
Chiorpec = cel chior etc.
Stilul e foarte colorat de moldovenisme plastice, din limbajul familiar: mosul, ne-au cosit, isti, sarbezi
si zbarciti, chiolhanosul, ticaitul, lioarba etc.
Limba "Amintirilor" este plina de farmec si de o mare plasticitate, scriitorul fiind un desavarsit
maestru al evocarii orale, incarcata de expresii populare, strabatuta de umor si sensibilitate.
Amintirile" ne apar ca o punere in scena, iar povestitorul un regizor, care ramane si el in reprezentatie,
fiindca are rolul personajului principal. Povestirea este insotita in permanenta de voiosie, expresie a
optimismului si a vitalitatii poporului nostru. Creanga este un povestitor de vocatie, cu harul
povestirii. Prin opera sa el ramane unul dintre cei mai de seama povestitori romani, indragit de toate
varstele, iar Amintirilc"(rowa>7 al copilariei (aranesti" - Zoe Dumilrescu BusulengA) una dintre cele
mai stralucite creatii artistice din literatura noastra.
Daca perioada pasoptista, prin programul 'Introductie' din 'Dacia literara', editat de
mentorul cultural al miscarii romantice romanesti, Mihail Kogalniceanu, a dat imbold scriitorilor sa se
inspire din traditiile si folclorul poporului, abia societatii &q 919c25j uot;Junimea', datorita
indrumatorului cultural Titu Maiorescu ii revine meritul de a fi depistat si promovat in literatura
veritabile talente de extractie rurala. Cazul lui Ion Creanga este elocvent: descoperit de Eminescu, este
adus de acesta la societatea 'Junimea' a carei revista 'Convorbiri liteRare' ii va publica ulterior intreaga
opera: 'Povesti si povestiri', nuvela 'Mos Nechifor Cotcariul' si romanul de formare 'Amintiri din
copilarie". In opera acestui Homer autohton traiesc credintele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba,
poezia, filozofia poporului' spunea Garabet Ibraileanu. Scriitor realist de sorginte populara,
reprezentant deosebit al Epocii Marilor Clasici, Creanga a reusit sa ridice proza romaneasca pe
aceleasi culmi pe care Eminescu ridicase limba in poezie, acest 'Homer autohton' valorificand limba
omului din popor intr-un chip imutabil,, original. Primul roman autobiografic din literatura noastra,
roman al copilariei in fapt greu de incadrat intr-o singura specie, a aparut intre 1881 si 1892, dupa cum
urmeaza: in 'Convorbiri literare' se publica primele trei parti, 1881, 1881, 1882, iar partea a patra
apare postum in volumul al doilea al primei editii Creanga,in 1892.
Astfel, "Amintirile" sunt vazute ca un roman, specie a genului epic in proza de marime
substantiala, complexa in raport cu celelalte specii literare inrudite prin dezvoltarea de regula a unei
problematici grave, naratiune fictiva in care actiunea dominanta bazata pe evenimente totale se
desfasoara pe mai multe planuri, fiind sustinuta de numeroase personaje bine individualizate,
antrenate de o intriga complicata. Deoarece romanul 'Amintiri din copilarie' a aparut in secolul al
XIX-lea si promoveaza o tema traditionala, adica de extractie rurala sau religioasa, poate fi numit si
roman traditional. Caracterul traditional al romanului rezida in faptul ca el cuprinde o imagine
luminoasa a vietii satului vazut ca un 'centrum mundi', validand tema sociala de extractie rurala, in
modul de individualizare a personajului, si el reprezentant al unei colectivitati rurale si in
infrastructura narativa ce presupune modalitati tipice prozei traditionale in care limbajul preponderent
popular este un argument definitiv. Totul este vazut din perspectiva copilului de aproximativ
doisprezece ani, pentru care localitatea natala este 'axis mundi' : 'sat vechiu razasesc, intemeiat in toata
puterea cuvantului, cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti si
hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate partile;cu biserica frumoasa si niste preoti si
dascali si poporeni ca aceea, de faceau mare cinste satului lor'. Atmosfera generala este edenica, iar
perspectiva unica cenzureaza perceptia. Cu toate acestea, opera are un mare grad de generalitate, ceea
ce l-a facut pe G. Calinescu sa afirme ca Ion Creanga prezinta aici 'copilaria copilului universal'. Tema
copilariei se poate incadra intr-o categorie mai larga; tema sociala.
Primul argument care statuteaza aceasta opera ca roman traditionalil reprezinta primul
parametru ce compune substanta valoroasa si autentica a cartii si anume cel social, etnografic,
deoarece se compune astfel o monografie a satului moldovenesc de la munte de la sfarsitul secolului al
XIX-lea. Aceasta monografie, incluzand obiceiurile si traditiile poporului are in centru intintamplarile
si peripetiile lui Nica de cand 'a facut ochi' si pana ajunge la Iasi, scos cu greu din lumea satului "ca
ursul din barlog" se restructureaza pe doua planuri: universul vietii taranesti si procesul de formare a
lui Nica. Cele patru parti sunt dedicate descrierii si prezentarii copilariei protagonistuiui. Astfel in
partea I evoca plina de duiosenie satul natal, prima scoala, primii dascali si metodele primitive de
educatie: 'calul Balan'; 'SfSntul Niculai'; 'procitania de sambata" dar si naybatille copilaresti: prinderea
mustelor cu ceasloavele unse. Tot aici sunt prezentati primii colegi ai lui Nica, si bunicul David
Creanga, indrumatorul in ale invataturii si de la care si-a preluat pseudonimul literar scriitorul.
Capitolul se incheie cu descrierea scolii din Brosteni. imbolnavirea de raie de la caprele Irinucai si
pravalirea bolovanului de pe coasta. Partea a doua se deschide cu reluarea satului natal, desccriere
plina de farmec in special cand infatiseaza casa parinteasca. Capitolul este plin de lirism si pregateste
cititorii pentru a introduce in centrul amintirilor chipul mamei pe care autorul dupa trecerea vremii, o
vede intr-o lumina destul de frumoasa. Sunt inserate apoi o serie de intamplari hazlii:" La scaldat",
"Pupaza din tei" furtul cireselor, jocurile din din casa parinteasca, obiceiurile de Anul Nau,
smantanitul oalelor. Capitolul se incheie cu p autocaracterizare. In partea a treia sunt prezentate scolile
prin care a perindat NicaS Scoala din Targu-Neamt; "fabrica de preoti" din Falticeni, unde sunt
prezentate alte metode primitive de educatie dar si desele petreceri de la gazda humulestenilor, Pavel
Ciubotariul. Partea a patra si ultima, mai scurta decat celelalte, prezinta despartirea de satul natal, in
toamna anului 1885 cand este obligat,dupa staruintele mamei sale sa plece la seminarul de preoti de
Socola. Plecarea are valoarea unei dezradacinari, deoarece eroul urmeaza sa intre intr-un spatiu total
necunoscut oraganizat dupa legi straine lui. Se valideaza astfel calitatea de cronotop al satului in
primele trei patti, acesta fiind un 'spatiu ideal pentru o copilarie ideala' - G. Calinescu. in timp ce in
ultima parca el repreyinta locul primelor iubiri. In 'Amintiri din copilarie' exista mai multe tipuri de
cronotop, dar cel mai important este cronotopul satului. Nica si varis sau au intuitia faptului ca, intorsi
in sat dupa un timp, nu vor mai gasi acelasi spatiu. Humulestiul este un cronotop, definit cu migala de-
a lungul operei si definind la randul sau protagonistul, fiinta unica, si irepetabila ce nu se confrunta
nici cu naratorul matur, nici cu autorul. Satul reprezinta paradisul copilariei. Din punctul de vedere al
lui Nica, el este spatiul sacru al unei fericiri eterne, din care insa va fi expulzat in momentul
"coacerii", maturizarii sale.Plecarea spre Ia;i devine un fel de nastere cu dureri, o alungare definitiva
in lumea imperfecta. Timpul si spatiul se impletesc intr-o metafora ce pune in lumina noua anumite
elemente ale operei. Un episod din viata personajului se desfasoara intr-un spatiu irepetabil la fel ca si
timpul.
Una dintre persoanele cele mai importante pentru Nica si unul dintre personajele secundare ale
operei este mama. Ea este prezentata pe parcursul primelor trei parti drept gospodina care are grija de
treburile casei, mama care nu mai poate de incurile copiilor si care este nevoita sa le faca 'un surub,
doua in cap cand acestia ridicau casa in slavi', iar in cea de-a patra parte este femeia cultivata care
doreste ca fiul ei sa-si depaseasca simpla conditie de taran. Ca instanta narativa, mama este personaj
secundar, deoarece are ocurenta mare, in special in partea a doua, precum si personaj tridimensional,
pentru ca se intregeste pe parcursul discursului narativ. Ca referent uman, ea beneficiaza de portret
moral, portretul fizic lipsind cu desavarsire. Acesta se realizeaza pe baza caracterizarii directe: 'plina
de minunatii [] bratele ei m-au leganat cand ii sugeam tata cea dulce si ma alintam Ia sanu-I gangurind
[] si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat", dar
si a caracterizarii indirecte, prin fapte si vorbe: 'stia a face multe si mari minunatii: alunga nourii cei
negrii; inchega apa cu numai doua picioare de vaca; batea peretele sau cu vreun lemn de care ma
paleam la cap, la mana sau la picior". Mama este un personaj complet ce este completata de tatal
copiilor, personaj cu rol foarte important in 'Amintiri". Acesta este, de asemenea, personaj secundar,
dar cu ocurenta mai mica pe parcursul operei decat a mamei. Este si personaj tridimensional, deoarece
se intregeste pe parcursul discursului narativ. In primele trei parti este cel care asigura prin munca sa
cele necesare traiului si cel care se intoarce noaptea de la padurea lui Dumesnicu : are puterea de a se
juca cu fiii sai si de a-si mucali nevasta pentru ca nu intelege nazdravaniile copiilor. In partea a patra
este taaal ingrijorat de cum va putea sa tina piept
Din perspectiva unei interpretati moderne "Amintirile" ofera cititorului copetent adevarate
delicii spirituale. Aplicand notiunile moderne de naratologie, vedem ca opera lui Creanga raspunde
surprinzator, mai ales ca avem de- a face cu un narator cu inclinatii ludice. Opera are parte de un tipar
auctorial cand naratorul, plasat la nivelul discursului, este un om matur care isi aduce aminte cu
nostalgie de copilarie "stau cateodata si-mi aduc aminte". Intre timpul diegezei si timpul discursului
este o distanta de doua-trei decenii, ceea ce face ca viziunea naratorului sa fie subiectiva. Pe parcursul
celor patru parti naratoruI are mai multe functii, ele fiind: 'homodiegetic,deoarece naratorul
verbalizeaza la persoana I, intradiegetic, deoarece este implicat in actiune, omniscient, deoarece el
este in totala cunostinta de cauza asupra actiunii si personajelor, auctorial, deoarece cunoaste
deynodamantul, unipreyent, deoarece intamplarile sunt focaliyate in mod general an acelasi loc, rar
apeland naratorul la tehnica instantaneelor sincrone, creditabil, deoarece naratorul livreaya toate
infromatiile detinute. Exista mai multe tipuri de focalizari, cum ar fi focalizarea zero sau focalizarea
interna,cand naratorul stie mai multe sau cat personajul iar raportul dintre timpul povestirii si cel al
diegeyei poate fi de ulterioritate sau simultaneitate.
Pe parcursul rornanului, autorul apeleaza la anumite tehnici narative.Una dintre ele este tehnica
instantaneelor sincrone ce apare atunci cand naratorul prezinta intamplari care se petrec simultan in
locuri diferite. O alta tehnica este tehnica amfiteatrului validata atunci cand diegeza, chiar daca se
desfasoara si in alte locuri, graviteaza in jurul unui singur personaj. Cea de-a treia tehnica este
povestirii in rama ce reprezinta o suita de nuclee narative autonome asezate convergent, incadrate de
"rama", discursul narativ generic al naratorului principal.
I Introducere
- “Ion Creangă este, fără îndoială, cel mai de seamă povestitor român,
creator al unei opere intrate definitiv în conştiinţa noastră naţională.
Într-un sens mai restrâns, Ion Creangă a fost considerat multă vreme un
talentat “prelucrător de folclor”, apoi un genial “creator de poveşti în stil
popular – realistic”, devenind cu timpul un jovial povestitor.”
II Introducere la caracterizare
- Într-un prim plan este zugrăvit procesul de formare a lui Nică şi evoluţia lui
spirituală, strâns legată de mediile pe care le străbate
- Nică este eroul unei copilării ca toate copilăriile dar tocmai de aceea singulară
în particularitatea ei. E este centrul acestui univers şi demersul narativ comentează un
personaj care se iniţiază în legile vieţii
IV Paradisul copilăriei
- naratorul este un adult pentru care retrăirea copilăriei reprezintă o consolare
de necazurile vârstei mature, care nu sunt amintite în mod explicit, dar pot fi ghicite dintr-
un oftat involuntar ori prin contrast cu perioada fericită evocată: ”Însă vai de omul care
se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi
deodată în uricioasa întristare.
V Caracterizarea
- personajul lui Nică poate fi privit din mai multe unghiuri
a.) Nică este o ipostază a copilului universal: el se joacă ridicând casa în slăvi,
fură cireşele de la mătuşa Mărioara şi, apoi, pupăza din tei, iar la şcoală, omoară muşte,
“făcând prăpăd din ele”
1. Pus mereu pe pozne, Nică este caracterizat, mai ale prin întâmplările pe care
le provoacă ori la care ia parte. Uneori, caracterizarea este făcută de alte personaje
2. Nică este stăpânit de o stare de veselie şi fericire continuă: “Şi eu eram vesel
pe vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în turbarea sa”
b.) Nică ca personalitate:
1. este un băiet ruşinos şi fricos “ o mulţime de băieţi şi fete între care eram şi eu,
un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea”
2. Mai târziu el devine “cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş”
Una dintre principalele lucrări ale scriitorului român Ion Creangă. Cea mai mare dintre cele
două lucrări ale sale aparținând genului memorialistic, ea conține unele dintre cele mai caracteristice
exemple de narațiune la persoana întâi din literatura română, fiind considerată de critici capodopera
lui Creangă. Structurată în capitole separate scrise de-a lungul mai multor ani (între 1881 și 1888),
părți din ea au fost citite în fața cenaclului literar Junimea din Iași. Trei dintre cele patru secțiuni au
fost publicate în timpul vieții lui Creangă de revista Convorbiri Literare, ultima parte rămânând
neterminată după moartea scriitorului.
Cartea oferă o relatare detaliată a copilăriei lui Ion Creangă, petrecută în ceea ce era atunci
Principatul Moldovei, cu amănunte privind peisajul social al universului copilăriei sale, descriind
relațiile dintre eroul principal, cunoscut în acest context ca Nică al lui Ștefan a Petrei sau Nic-a lui
Ștefan a Petrei, și diversele persoane cu care interacționează. Ea urmărește maturizarea lui Nică, de la
o vârstă idilică în satul Humulești (astăzi parte a orașului Târgu Neamț) la o adolescență rebelă și la
pregătirea pentru intrarea în rândul preoțimii ortodoxe în centrele urbane Fălticeni și Iași. Cursul
narațiunii este întrerupt adesea de îndelungate monologuri ce exprimă cugetările și sentimentele lui
Creangă. Textul însuși este remarcabil prin utilizarea unui vocabular caracteristic bogat în
particularități dialectale din zona Moldovei.
Amintiri din copilărie a fost editată și publicată de mai multe ori, și este văzută ca o lucrare
clasică a literaturii pentru copii în limba română. A constituit sursă de inspirație pentru mai mulți
autori și a stat la baza filmului omonim din 1964, realizat de Elisabeta Bostan.
Narațiunea
Primul capitol
După o perioadă în care urmează școala sub supravegherea lui Iordache, pe care textul îl descrie
ca pe un bețiv, noul învățător moare într-o epidemie de holeră, iar Smaranda și Ștefan decid să-și
trimită fiul afară din sat. Nică urmează calea transhumanței și este dat în grija unor ciobani, dar se
îmbolnăvește și el de ceea ce naratorul afirmă că este holeră și, la întoarcerea acasă cu febră mare, este
vindecat cu un leac băbesc fabricat din oțet și leuștean. După un timp, sub pretextul că nu ar mai
dispune de bani, Ștefan își retrage fiul de la școală. Datorită insistenței Smarandei, copilul merge cu
bunicul său David Creangă la Broșteni, unde, împreună cu vărul lui, Dumitru, este înscris la școală.
Nică și Dumitru se adaptează greu, ambii plângând când, din porunca noului învățător, le sunt tăiate
pletele. Amândoi locuiesc la o femeie pe nume Irinuca, într-o casă modestă de pe malul Bistriței, și
unde, din cauza apropierii de capre, se îmbolnăvesc de râie. Creangă își amintește cum, încercând să
se vindece cu băi dese în râu, el și vărul său au dislocat o stâncă, aceeasta rostogolindu-se și
distrugând casa Irinucăi. După ce fug din Broșteni și locuiesc o vreme la Borca, cei doi copii pornesc
mai departe, către casa lui David Creangă din Pipirig. După o călătorie prin Carpații Orientali, cei doi
băieți ajung în sat, unde sunt primiți de Nastasia, soția lui David. Ea îi vindecă de râie folosind un alt
leac băbesc, extras din mesteacăn.
Al doilea capitol
Manuscrisul secțiunii introductive a celui de-al doilea capitol din Amintiri din copilărie.
Al doilea capitol începe cu un alt monolog nostalgic, la rândul său introdus prin celebrul pasaj:
„Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la Humulești, la stâlpul
hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul
vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă
ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și
farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!” Textul continuă cu o prezentare a
superstițiilor mamei, pe care le împărtășea și autorul. În urma indicațiilor Smarandei, Nică însuși
crede că băieții „cu părul bălai” precum el pot invoca vremea frumoasă dacă se joacă afară când plouă,
că unele pericole pot fi îndepărtate prin descântece, și că însemnarea corpului uman cu leșie sau noroi
oferă protecție împotriva deochiului. Naratorul își exprimă totodată și regretul de a nu-i fi arătat
mamei toată aprecierea lui, referindu-se la copilărie ca la „vârsta cea fericită”.
Această introducere este urmată de o prezentare a interacțiunilor între tatăl lui Nică, arătat drept
un personaj distant și cu toane, dar adesea amuzat de poznele băiatului, și mama, care își
supraveghează în mod direct copiii și-l critică pe Ștefan că nu o urmează în aceasta. Susținând că el
însuși merita pedepsele adesea dure aplicate de părinți, naratorul își continuă relatarea prin detalii
referitoare la câteva dintre poznele copilăriei. El își amintește de sine participând direct la ritualurile
de Sfântul Vasile (Anul Nou), făcându-și zornăitoare dintr-o vezică de porc și alăturându-se
cântăreților din buhai în cadrul unor manifestări festive atât de zgomotoase încât îi irită pe ceilalți
săteni. Povestea îl arată pe Nică îngurgitând tot laptele lăsat la smântânit de mama sa, și încearcând să
transfere vina pentru aceasta asupra legendarilor strigoi, și enervându-l pe Chiorpec ciubotarul până
când acesta îl pedepsea mânjindu-l pe față cu dohot. Vara, băiatul plănuiește o farsă pentru a fura
cireșe de la unchiul său și intră în livada acestuia sub pretextul că și-ar cauta vărul. Surprins de mătușa
sa și alergat printr-un lot de cânepă, el reușește să scape atunci când urmăritoarea rămâne încurcată
între plante.
Un alt astfel de episod prezintă drumul băiatului la marginea satului, trimis să ducă mâncare
zilierilor romi angajați de Ștefan și Smaranda. Acest episod este ocazia întâlnirii băiatului cu pupăza
din sat (numită „cuc armenesc”). Nefericit pentru că trebuie să se trezească dimineața la cântecul
păsării, Nică se răzbună prinzând-o în cuibul ei, proces îndelungat care îi duce la exasperare pe
muncitorii care-l așteptau. Întâmpinat cu ostilitate de angajații tatălui când ajunge în cele din urmă la
destinație, băiatul se întoarce la teiul pupezei și leagă pasărea extenuată, ascunzând-o în podul casei,
de unde nu mai poate cânta. Fapta sa se dovedește a fi păguboasă pentru întreaga comunitate, lipsită
acum de ceasul deșteptător, prin intermediul ei începând a circula zvonuri despre responsabilitatea lui
Nică. În timp ce Smaranda se gândește dacă să dea sau nu crezare acestor zvonuri, băiatul decide că
cea mai bună soluție pentru el este să vândă pupăza la târg. Întregul său plan este însă zădărnicit când
un bătrân viclean, prefăcându-se că se uită mai de aproape la pasărea oferită cumpărătorilor, o
eliberează. Pasărea zboară înapoi la cuib și Nică, înfuriat, îi cere moșului despăgubire. Acesta însă își
râde de copil, dându-i de înțeles cum că Ștefan însuși s-ar afla în târg și cum că ar putea fi interesat de
discuție, iar băiatul hotărăște că e mai înțelept să părăsească târgul de teama unor urmări mai
nefericite.
După câteva paragrafe în care se concentrează pe acest gen de finaluri fericite, care duc la
evitarea unor pagube mai mari, Creangă trece la descrierea primei sale slujbe: retras de la școală de
Ștefan, băiatul se ocupă cu torsul. Acolo o întâlnește pe Măriuca, o fată de vârsta lui, care îi este
simpatică. Datorită ei ajunge să aibă porecla de Ion Torcălău, ceea ce îl rușinează într-o anumită
măsură, fiind numele dat unui țigan din Vânători și transgresând astfel o tradițională barieră etnică.
Lui Nică îi place munca pe care o prestează, deși este una asociată în mod tradițional cu sexul feminin,
dar este iritat de alte sarcini ce îi sunt atribuite, cum ar fi îngrijitul fratelui său cel mai mic.
Neascultând de mama sa, băiatul lasă pruncul singur în leagăn și fuge să se scalde în râu. După ce
amintește ritualurile-superstiție pe care copiii le practică în cursul acestor escapade (cum ar fi
scurgerea apei din urechi pe două pietre, dintre care una este a lui Dumnezeu și alta a diavolului),
naratorul descrie cum este prins de Smaranda, care îl pedepsește luându-i toate hainele și lăsându-l să
se întoarcă acasă prin sat dezbrăcat. El reușește aceasta din urmă la capătul unui complicat traseu,
dintr-o ascunzătoare în alta, și evită să fie mușcat de câini stând nemișcat timp îndelungat. După ce
ajunge acasă, naratorul arată că, drept urmare a incidentului, „derdicam și măturam prin casă ca o fată
mare”, comportament ce-i atrage laude din partea mamei. Capitolul culminează într-un alt scurt
monolog, încheiat cu pasajul: „Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă
însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci și
nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de
când sunt, niciodată n-am fost!”
Capitolul al treilea
Prima parte a celui de-al treilea capitol al cărții continuă cu metafora „bucății de humă
însuflețită”, făcând din ea punctul de pornire a unui dialog imaginar purtat de narator cu sine însuși. El
oferă mai multe detalii despre istoria Humuleștiului, începând de la războiul polono-otoman din 1672–
1676 și menționând pe scurt trecerea imperialilor în căutarea frumoasei prințese Natalia (evenimente
la care scriitorul susține că ar fi fost el însuși martor). Această prezentare îl determină pe narator să
concluzioneze că „humuleștenii nu-s târiți ca în bârlogul ursului”. Afirmația servește drept introducere
la următoarea perioadă din viața lui Nică: revenirea la școală, de această dată o nou-creată instituție,
înființată din ordinul Domnului Moldovei Grigore Alexandru Ghica și condusă de teologul Isaia
„Popa Duhu” Teodorescu. Urmează o descriere detaliată a discursului inaugural ținut de Ghica, la care
Creangă ar fi fost martor. Povestea se concentrează apoi pe Teodorescu, pe metodele sale de predare a
metodelor aritmeticii, cum ar fi regula de trei simplă, și pe aparenta sa descurajare în fața unor elevi ca
Nică Oșlobanu (descris de autor ca indisciplinat și egoist). O astfel de atitudine aduce cu sine un
conflict între Teodorescu și preotul Niculai Oșlobanu, tatăl băiatului. Adâncit și de o dispută pe
subiecte teologice și administrative, conflictul culminează cu izgonirea lui Teodorescu din biserica lui
Oșlobanu de către Oșlobanu însuși, în fruntea călugărilor săi.
Capitolul al patrulea
Al patrulea (și ultimul) capitol al Amintirilor din copilărie începe cu prezentarea îndoielilor pe
care le are Creangă privind plecarea din Humulești înspre îndepărtatul Iași: „Ursul nu joacă de bună
voie". Naratorul se folosește de această ocazie pentru a descrie lucrurile cele mai dragi lui în
Humulești: peisajul („Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu
mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri!”), familia și tovarășii, și obiceiurile locale legate de
petreceri și dans. Planurile sale de a rămâne acasă sau de a se călugări sunt zădărnicite de mama sa
Smaranda, care invocă reputația strămoșilor pentru a-l convinge să plece la Socola și să-și facă un
nume ca preot mirean.
Narațiunea relatează apoi călătoria de la Humulești spre capitala moldoveană: Creangă și Gâtlan
sunt pasagerii căruței cu cai a lui Luca, vecinul și prietenul lor. Naratorul își amintește rușinea și
frustrarea pe care a simțit-o când a văzut că „zmeii” lui Luca erau de fapt niște „smârțoage [...]
vlăguit[e] din cale-afară”, și descurajarea ce-i cuprinde pe el și pe Zaharia în fața necunoscutului.
Acest sentiment este accentuat și de remarcile trecătorilor față de starea jalnică a atelajului lui Luca,
remarci care sporesc în sarcasm pe măsură ce călătorii se apropie de destinație. Sunt prezentate
totodată impresiile scriitorului față de peisajul moldovenesc, dimpreună cu preferința sa pentru
peisajul montan dinspre vest, pe care căruța îl lăsa în urmă, în raport cu zonele de pe malul stâng al
Siretului (acolo unde, cum spune Luca, "apa-i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înăduși de căldură,
și țânțarii te chinuiesc amarnic"). Capitolul și volumul se încheie brusc cu o descriere a elevilor din
toate școlile Moldovei adunați în curtea mănăstirii Socola.
Istoricul publicărilor
Amintiri din copilărie sunt, împreună cu portretul lui Isaia Teodorescu (lucrare intitulată eponim
Popa Duhu), una dintre lucrările memorialistice ale lui Creangă, lucrări diferite de celelalte din corpul
operei, care aparțin genurilor basmului și anecdotei.[2] Cele patru capitole au fost scrise în mai multe
etape consecutive de scriere, despărțite de intervale de timp lungi, și au fost publicate la început ca
texte distincte. Partea a patra a rămas neterminată din cauza îmbolnăvirii și apoi a morții autorului.[3]
Fiecare capitol a fost produsul unei munci semnificative din partea lui Creangă: când au început să
circule primele versiuni ale acestora, autorul era deja recunoscut în sânul comunității literare pentru
abordarea laborioasă pe care o adoptase față de procesul de scriere (așa cum documentează relatările
psihologului Eduard Gruber, contemporan cu Creangă).[4] Creangă își citea din când în când aceste
texte, precum și celelalte scrieri, în fața unui public format din membrii societății literare Junimea
(printre care Iacob Negruzzi, Vasile Pogor și Alexandru Lambrior).[3]
Textele individuale, inclusiv a patra secțiune, publicată postum, au apărut la început în diverse
numere ale revistei junimiste Convorbiri Literare începând cu 1881.[3] Primul capitol în versiunea sa
fragmentară inițială, precum și versiunile ulterioare de limbă română ale operei complete începeau cu
cuvintele lui Creangă: Dedicație d-șoarei L. M., cu referire la Livia, fiica mentorului lui Creangă,
liderul Junimii Titu Maiorescu, persoană ce probabil a copiat și a corectat textul manuscriselor.[5]
Ultima secțiune, incompletă, a fost probabil scrisă în anul 1889.[6] În acea perioadă, Creangă nu mai
făcea parte din Junimea și nu mai era în relații cu Maiorescu; de aceea, textul a fost citit în fața
cenaclului literar al lui Nicolae Beldiceanu, pe care îl frecventa împreună cu Gruber.[7]
Întregul text a fost publicat sub formă de carte ca secțiune a unei culegeri de lucrări ale lui
Creangă, sub îngrijirea lui Gruber, a lui A. D. Xenopol și a lui Grigore Alexandrescu în 1892 (la
rugămintea fiului scriitorului, Constantin).[7] A doua astfel de ediție a făcut parte și din prima ediție
completă a operelor lui Creangă, publicată între 1902 și 1906 de către folcloristul Gheorghe T.
Kirileanu.[8]
Rezultatul muncii lui Creangă a fost remarcat pentru contextul său lingvistic relativ izolat,
adesea bazat pe elemente obscure din vocabularul românesc, adoptând formulări populare, arhaice și
regional-moldovenești.[9] Asemenea elemente au făcut din Amintiri din copilărie o carte dificil de
tradus în alte limbi. O comparație cu traducerile în limba engleză, realizată de profesoara Anca
Mureșan, atenționează: „Limbajul popular și regional al lui Creangă pune probleme diverse și serioase
unui translator. Printre problemele lexicale, trebuie menționați și numeroșii termeni utilizați de
Creangă și legați de viața rurală, de practica bisericească, de superstiții și așa mai departe.”[9]
Structura și stilul
Aspecte convenționale și relatarea subiectivă
Retrospectiv, atenția criticilor s-a concentrat într-o măsură semnificativă asupra diferenței dintre
originalitatea și subiectivitatea narațiunii lui Ion Creangă pe de-o parte și, pe de altă parte, respectarea
convențiilor în vigoare privind stilul literar. George Călinescu, influentul istoric și critic literar
interbelic, a afirmat că autorul a recurs la un stil tradițional de povestire, lipsit de individualitate, și că,
din acest motiv, textul nu are „caracter de confesiune ori de jurnal”.[10] El considera, în schimb, că
Amintirile conturează „copilăria copilului universal”.[10] Relevând că această carte adaptează
caracteristicile tradiției orale și povestirea în ramă existentă încă din literatura renascentistă, Călinescu
o vedea ca pe un spațiu de încercare a monologurilor autorului și o ilustrare a calităților sale ca
povestitor.[11] El afirma că poveștile sunt „adevărate, dar tipice, fără adâncime; odată repovestite cu un
altfel de gesticulare, subiectul și-ar pierde toată atmosfera plină de viață.”[11] În contrast,
contemporanul și colegul lui Călinescu, Tudor Vianu, sugera: „Personajul basmelor, al nuvelelor, al
anecdotelor se povestește pe el însuși în Amintiri din copilărie, operă atât de puțin populară în intenția
ei”.[12]
Referitor la similitudinile dintre textul lui Creangă și tradiția renascentistă, Vianu observa:
„Ideea de a se povesti pe sine însuși, de a prezenta etapele unei formații, înceata însumare a
impresiilor vieții, apoi sentimentul timpului, al scurgerii lui ireversibile, al regretului pentru tot ce s-a
pierdut în consumarea lui, al farmecului retrăit în amintire sunt tot atâtea gânduri, afecte și atitudini
proprii omului modern de cultură. Niciun model popular nu i-a putut pluti înainte lui Creangă,
scriindu-și Amintirile, dar, desigur, nici prototipurile culte ale genului, primele autobiografii și
memorii ale Renașterii”.[12] Conform interpretării sale: „Aci, ca și în poveștile și povestirile sale,
Creangă execută trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult pe o cale pur spontană
prin dezvoltarea organică a unei înzestrări exercitate în întregul trecut al unei vechi culturi rurale,
ajunsă acum să se depășească pe sine”.[12]
Asemenea teme sunt prezente și în comentarii critice ulterioare. Într-un articol din 2000, eseistul
și romancierul Norman Manea dezvoltă concluziile lui Călinescu, susținând că naratorul „stabil”,
„senin” și „solar” al Amintirilor din copilărie „nici nu există decât în descoperirea acestui concret
mirific, tradițional, riguros”.[13] Raportându-se la un text al criticului Mircea Moț, care opina că
Amintiri din copilărie este „una din cele mai triste cărți ale literaturii române”, cronicarul literar și
eseistul Gheorghe Grigurcu considera că narațiunea prezintă „o tensiune între individ ca reprezentant
holografic al structurii căreia îi aparține și universul scris, intuitiv un spațiu profan, o vagă imitație a
actului demiurgic, și astfel un sacrilegiu."[14] În 2008, istoricul literaturii Nicolae Manolescu spunea că
volumul Amintirilor evidențiază „geniul lui Creangă”, legat de „registrul naiv și vesel al copilăriei”,
prin aceasta fiind implicit superior tuturor celorlalte lucrări în proză ale scriitorului.[15] Începutul celei
de-a doua părți (în care naratorul face referire la jocurile copilăriei sale, la animalele ținute de mama
sa, și la vatra casei) a devenit unul dintre cele mai apreciate fragmente din literatura română.[16] Manea
observă că, prin intermediul aceastei secțiuni de proză, Creangă va fi reușit să transmită „perfect” atât
„situarea temporală și spațială” a povestirii sale, cât și „toate detaliile unei lumi ingenue și pline de
neastâmpăr”.[17] El pune în contrast această perspectivă cu un alt fragment la persoana întâi: începutul
romanului Întâmplari în irealitatea imediată a romancierului interbelic Max Blecher, care cufundă
imediat cititorul într-un univers de incertitudine modernistă, suferință și subiectivitate.[18]
Diverse comentarii asupra textului s-au concentrat pe măsura diferenței dintre relatarea lui
Creangă și detaliile reale ale biografiei sale, în particular asupra vieții în familia lui Ștefan a Petrei.
George Călinescu susținea că scriitorul moldovean ar fi fost de fapt produsul unei familii
monoparentale, fiind crescut doar de mama lui, Smaranda, care s-ar putea să nu-și formalizat niciodată
legătura cu Ștefan.[19] Dan Grădinaru, autorul unei biografii a lui Creangă, consideră că narațiunea îl
prezintă pe Nică drept „un singuratic” și, folosind o terminologie din psihanaliză, vede întregul volum
ca pe o dovadă a unui „complex de detronare” și a unui accent excesiv pus pe dragostea maternă.[20]
Aceste abordări au primit comentarii negative din partea criticului Luminița Marcu, care a discutat
„deformarea” efectuată de Călinescu prin interpretarea personalității scriitorilor în baza textelor lor,
fără a separa contextele, și care a judecat comentariile lui Grădinaru drept dovadă a unei „manii a
freudismelor”.[20]
Influența
Amintiri din copilărie a început să devină o sursă de inspirație pentru diverși autori români la
începutul secolului al XX-lea și în perioada interbelică. A fost imitată de I. Dragoslav în cartea lui din
1909, Povestea copilăriei—denumită de Călinescu „o pastișă disgrațioasă”.[28] Același critic a discutat
și piesa de teatru adaptată după un capitol din „Amintiri din copilărie” de scriitorul I. I. Mironescu,
sub titlul Catiheții de la Humulești—considerând-o „de prisos” în raport cu textul deja suficient de
„dramatic” lui Creangă.[29] Nicolae Manolescu a identificat un alt produs al influenței lui Creangă
memorialistul în Copilăria unui netrebnic, roman din 1936 al autorului avangardist Ion Călugăru.[30]
Mai mult interes în jurul acestei cărți a apărut în timpul perioadei comuniste. În aceast interval
au văzut lumina tiparului mai multe noi ediții ale cărții, inclusiv unele publicate de editura de stat cu
numele lui Ion Creangă.[31] Unele dintre acestea au fost ilustrate de graficieni recunoscuți: un volum
din 1959 conținea 14 desene de Eugen Taru (originalele cărora formează o expoziție permanentă la
casa memorială a lui Creangă din Humulești)[32] și o altă ediție cu ilustrații alb-negru și color de Livia
Rusz.[31] Tot atunci textul a inspirat filmele românești de Elisabeta Bostan: Amintiri din copilărie (cu
actorul-copil Ion Bocancea în rolul lui Nică) și Pupăza din tei (bazat pe episodul în cauză din capitolul
secund al cărții).[33][34]
Cartea a avut ecou nu doar în România, ci și în țara vecină, Republica Moldova (în Basarabia,
subregiunea istorică a Moldovei, fostă parte a URSS sub numele de RSS Moldovenească). Lucrările
lui Creangă în general, și memoriile sale în particular l-au influențat pe romancierul moldovean
postmodernist Leo Butnaru, care a scris Copil la ruși, a cărei acțiune se desfășoară pe fundalul
rusificării din anii 1950 din RSS Moldovenească.[35]
Partea I:
Ion Creangã, adult, incepe povestirea amintirilor din propria copilarie.
Incã de la inceput, naratorul fixseaza locul, satul Humulesti si timpul, varsta fericita a copilariei.
Incepe prin a prezenta scoala din Humulesti. Copiii nu inteleg rostul scolii, sunt indaratnici si de aceea
parintele Ioan “om vrednic si cu bunatate”, le aduce ca “dar de scoala noua” pentru a -i sili spre
invatatura, “Calul Balan” si pe “Sf. Nicolai”. Preotul a instituit regula ca, in fiecare sambata sa fie
ascultati la lectiile predate in saptamina respectiva apoi sa fie pedepsiti in functie de greselile facute.
Prima pedepsita a fost chiar Smarandita, fiica preotului. Urmarea a fost ca toti scolarii au inceput sa
invete.
Intr-una din zile primarul scoate oamenii la reparat drumul. Badita Vasile iese cu elevii sa dea o
mana de ajutor. De fapt era un pretext pentru a –l lua pe Badita Vasile la armata. A fost prins cu
arcanul, pus in catuse si dus la Piatra Neamt.
Pentru a urma scoala, Nica este trimis de mama sa Smaranda, sa continue scoala la Brosteni. Este dus
la aceasta scoala impreuna cu verisorul sau Dumitru. Este dus intr-o lume complet noua careia copilul
nu i se adapteaza. I se intampla o serie de fapte inedite : caderea in Ozana, taierea pletelor, statul in
gazda la Irinuca unde se umple de raie urmat de daramarea casei acesteia urmata de fuga inapoi acasa
cu pluta pe Bistrita.
Partea a-II-a
In aceasta parte scriitorul nareaza cateva din intamplarile foarte cunoscute ale copilariei sale:
“La cirese “, “Pupaza din tei”, “La scaldat”
La cirese.
Nica se hotaraste sa se duca la varul sau Ion pentru a manca cirese. Pretextand ca vrea sa –l ia pe Ion
la scaldat afla de la matusa Marioara ca acesta nu este acasa. Isi ia ramas bun de la matusa dupa care
se strecoara in gradina si se urca in cires. Matusa Marioara il zareste, incepe sa -l ameninte, iar drept
urmare Nica sare din cires si, pentru a scapa, incepe sa alerge printr- o plantatie de canepa. Urmarit de
matusa, cei doi reusesc sa culce la pamant toata canepa cultivata. Nica a reusit sa scape sarind
gardul,dar seara mos Vasile impreuna cu primarul au venit la parinti pentru a cere daune pentru
canepa si cirese. Nica primeste “o chelfaneala “ zdravana de la tatal sau pentru stricaciunile produse
de el.
Pupaza din tei.
Intr-o dimineata mama lui,Smaranda, il trezeste pe Nica inainte de rasaritul soarelui,cand era somnul
mai dulce, ca sa nu-l spurce “ cucul armenesc”. Smaranda il trimite pe Nica sa duca mancare
oamenilor angajati la prãsit. Pe drum ,Nica se abate pe la teiul in care isi avea pupaza cuibul cu gandul
s-o prinda. Cand o vede, se sperie de creasta ei si ii da drumul in scorbura.Pune in gura scorburii o
lespede si pleaca sa duca mancare lingurarilor. La intoarcere prinde pupaza si o ascunde acasa in
pod.Dupa doua zile, de frica sa nu fie prins ,Nica se duce cu pupaza la iarmaroc sa o vanda. Un
mosneag, sub pretext ca vrea sa cumpere pupaza,o dezleaga si ii da drumul. Nica ii cere mosneagului
sa ii plateasca pasarea. Mosneagul incearca sa-l potoleasca si-l ameninta in final ca-l va duce la taica-
sau. Speriat,Nica fuge acasa. Ajuns acasa,fratii ii spun ca parintii sunt plecati la targ,iar matusa
Mariuca ridicase tot satul din pricina pupezei.Dar tocmai atunci, se aude pupaza, care canta.
La scaldat.
Intr-o zi,Smaranda il roaga pe Nica sa o ajute.El promite sa stea acasa,dar in gandul lui planuieste sa
plece la scaldat.Smaranda vazand ca baiatul nu mai este acasa, se duce la balta si-l vede tolanit in
pielea goala pe nisip. Ea asteapta sa intre in apa, apoi ii ia toate hainele. Nica se gandeste cum sa
ajunga acasa fara haine. O ia prin papusoi, prin gradinile oamenilor, il latra cainii, apoi ajunge, cu chiu
cu vai, in ograda casei sale.Dupa aceasta intamplare, Nica devine ascultator si harnic,pana cand,
impresionata, Smaranda il iarta.
Partea a III – a
Nica este acum adolescent,urmeza cursurile Scolii Domnesti din Targu Neamtului, apoi pe cele de la
Scoala de Catiheti din Falticeni. Desprinderea de sat se realizeaza pentru o perioada mai lunga,
urmarind procesul formarii lui Nica, raporturile lui cu viata sociala, cu noii colegi de scoala, intre care
Ion Mogorogea, varul sau, Gatlan, Trasnea, Oslobanul, impreuna cu care statea in gazda la Pavel
Ciubotarul, unde isi aduceau merinde de acasa si se ingrijeau iarna de lemne de foc.
Partea a IV – a
La inceputul acestui capitol se fixeaza timpul actiunii, toamna anului 1855 si spatiul, satul Humulesti.
Dorinta Smarandei era ca baiatul ei sa devina popa si de aceea insistã sã plece la Seminarul de la
Socola.
Personajul se contureaza, insa, in primul rand in mod indirect, mai ales din intamplarile la care
ia parte, din "nazdravaniile" pe care le savarseste el ori le pun la cale si le infaptuiesc altii si pe care
Nica le povesteste, retrain-du-le cu o mare satisfactie; din relatiile cu celelalte personaje: cu mama,
mai ales, Smaranda Creanga. - si ea o "nazdravana", dupa cum o prezinta copilul, altfel femeie severa,
nemultumita, certandu-si de-atatea ori odraslele pentru nazbatiile ce le faceau, dar, in acelasi timp,
avand o ambitie nemasurata si zbatandu-se in fel si chip spre a-si vedea "baietul popa"; cu tatal -
Stefan a Petrei -care, desi nu dadea prea multe parale pe invatatura ("Dac-ar fi sa iasa toti invatati,
dupa cum socoti tu - ii spunea el, la un moment dat, sotiei - n-ar mai ave cine sa ne traga ciubotele"),
este de acord, pana la urma, cu aceasta, sustinand-o in eforturile ei de a-l determina pe Nica sa plece la
Socola; cu bunicul, David Creanga, din Pipirig, care vorbeste despre necesitatea intelepciunii pe care
omul o poate aduna din carti, din invatatura in general; cu diversi tovarasi de scoala si de nazdravanii,
intre care: Oslobanu, Trasnea, varul lui Nica - Ion Mogorogea, Zaharia lui Gat lan, impreuna cu care,
intr-o zi de sarbatoare, in timp ce baietii si fetele din sat "gatiti frumos, foiau... in toate partile cu
bucuria zugravita pe fete", este nevoit sa plece, cu inima stransa si cu lacrimi pe obraz, in caruta lui
mos Luca, spre zari necunoscute.
Partea a patra a "Amintirilor" vibreaza tocmai de aceasta emotionanta framantare a celui ce,
ajuns de-acum "holtei", "dr agalita Doamne", nu vrea sa se dea dus din sat, in ruptul capului,
intelegand ca prin acest fapt se marca incheierea unei etape de viata (cea a copilariei -ocrotita de altii)
si ca de-aici inainte incepea, intr-un orizont strain, necunoscut, viata pe cont propriu, cu greutatile si
pericolele ce-o pandeau la Jiecare cotitura.
Vorbind "ca un povestitor, ca un om care sta pe lavita si istoriseste altora, fiind el insusi erou in
naratiune" (cum remarca G. Calinescu), Creanga determina in cititor o traire intensa, o data cu aceea a
personajelor, a intamplarilor, a bucuriilor si a micilor necazuri relatate.
Originalitatea lui Creanga consta nu atat in ceea ce spune si nici in ceea ce imagineaza (ca substanta
epica - de altfel, intamplarile povestite in Amintiri captiveaza in masura in" care reusim sa le privim,
ca si copilul, ca pe niste "nazdravanii"), cat, mai ales, in modalitatea povestirii, in vocatia sa de
povestitor genial.
Dupa aprecierea, celebra, a lui G. Calinescu:
"Creanga este o expresie monumentala a naturii umane in ipostaza ei istorica ce se numeste poporul
roman, sau, mai simplu, e poporul roman insusi, surprins intr-un moment de geniala expansiune".
Portretul lui Nica
“Amintiri din copilarie”este primul roman al copilariei taranesti din literatura roma-na,
Creanga reusind sa-si retraiasca copilaria.
Scrisa la varsta maturitatii, autorul reuseste sa ia contact cu trecutul si sa faca sa re-traim cu el
anii fericiti ai copilariei in frumosul tinut al Humulestului.
Farmecul romanului rezulta din sinceritatea cu care autorul povesteste,din umorul poznelor,
aventurile povestite.
Calinescu spunea ca in amintiri Creanga evoca “copilaria copilului universal”, cu pozne si
intamplari a copilului din totdeauna si de peste tot. Chiar autorul vede in sine co-pilul de pretutindeni
si oricand, afirmand: “asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copii de cand lumea
asta si pamantul”.
Este prezentata copilaria autorului, evolutia sa intr-un mediu specific, aceea a satu-lui
moldovean de la jumatatea sec. al XIX.-lea. Este prezentata copilaria lui Nica de la primii ani de
scoala, pana la despartirea de vatra satului, fiind urmarita astfel formarea unui caracter.
Copilaria lui nu este senzationala, ci una obisnuita, banala; scriitorul nu inventeaza peripetii
(intamplari nemaiintalnite) .
Astfel este descris cum: Nica prinde muste cu ceaslovul, cum darama cocioba Irinucai la
Brosteni, cum fura cirese de la matusa Marioara, cum fura pupaza din tei, in-tamplari de la scaldat,
cum scapa de raie si in fine supararea lui atunci cand este rupt de a-ceasta copilarie fericita si dus la
oras, la scoala.
Nica apare ca orice copil de la tara, neastamparat, care are o “copilarie vesela si nevinovata” in
mijlocul familiei si al megiesilor.
Intamplarile prin care trece sunt toate “evenimente de cunoastere”
pentru ca prin ele Nica isi largeste sfera de cunoastere, el se formeaza ca om.
Evocarea lui Creanga este nostalgica atunci cand se refera la cei dragi,la satul natal, este plina
cu umor cand reconstituie poznele, aventurile din copilarie, folosind satira cand se refera la defecte
omenesti si la institutile vremii.
Personajul principal al amintirilor nu este scriitorul ci Nica al lui Stefan al Petrii, surprins si
descris in perioada copilariei fericite, de cand a facut “ochi” si pana ajunge “holtei din pacate”.
“Amintiri din copilarie” este nu numai o monografie a satului moldovenesc, dar un roman al
copilariei, al formarii unui caracter (personalitati). Cadrul de viata prezentat de autor este modelator in
formarea copilului in devenire (dezvoltare).
Joc şi joacă în “Amintiri din copilărie”
Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să găsească diferite modalităţi de petrecere a timpului liber. El a
inventat astfel JOCUL ca unică manifestare a dorinţei de a se simţi bine în orice împrejurare. Marii scriitori ai lumii
nu au rămas indiferenţi faţă de joc ca formă de existenţă umană . F. Rabelais, Victor Hugo, Mark Twain, Ch.
Dickens, Romain Rolland sunt doar câteva exemple
Literatura română a dat posterităţii câteva nume de seamă care au evocat în operele lor universul
mirific al copilăriei: Ion Creangă, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, Ovidiu Verdeş.
Johan Huizinga consideră că “jocul nu poate însemna mai mult decât prilejul unei recunoaşteri sau
regăsiri”. O astfel de definiţie o putem da operei lui Creangă “Amintiri din copilărie”, carte unică şi genială, un
“bildungsroman” în care scriitorul evocă formarea unei personalităţi, procesul de maturizare a lui Nică. Scrise după
apariţia poveştilor şi povestirilor, “Amintirile din copilărie” au fost publicate în anii 1881-1882 (primele trei părţi)
şi în 1890 (ultima parte).
Reînviind cea mai fericită perioadă din viaţa omului, COPILĂRIA, Creangă îl transformă pe Nică
într-un reprezentant al copilului universal, iar copilăria lui într-o vârstă mitică, de aur, fiindcă ea nu se reduce la o
înşiruire de întâmplări, ci ea este o stare de veselie şi fericire continuă. Aşa cum susţine G.Călinescu, în “Amintiri
din copilărie” este simbolizat “destinul oricărui copil: de a face bucuria şi supărarea părinţilor şi de a o lua şi el pe
încetul pe acelaşi drum pe care l-au luat şi-l vor lua toţi. În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, cu
caracter de confesiune ori de jurnal.Creangă povesteşte copilăria copilului universal.”
Nică este personajul principal din “Amintiri din copilărie”, un simbol al neastâmpărului băieţesc, al
spontaneităţii şi poznelor. Prin Nică, scriitorul prezintă istoria unei copilării din mediul ţărănesc, mai bine spus, din
Moldova sfârşitului de secol XIX, de la primii ani de şcoală şi până la despărţirea de satul natal. În mod deosebit, ne
sunt înfăţişate momentele când fiinţa crudă a eroului începe să ia cunoştinţă de sine, momente care îl maturizează şi
care îl determină să-şi formeze o personalitate complexă. Autorul nu inventează peripeţii nemaipomenite, fiindcă el
încearcă să arate cum copilul se descoperă pe sine şi, în acelaşi timp, descoperă lumea pe care vrea s-o ia în
stăpânire. Creangă insistă asupra stării de inocenţă şi nevinovăţie a lui Nică, stare pe care o evocă de la începutul
până la sfârşitul cărţii: “ hai mai bine despre copilărie să vorbim, căci ea singură este veselă şi nevinovată…”.
Copilul nu conştientizează răul, el doar se joacă, glumeşte, este pus pe năzbâtii şi pozne. Scriitorul se povesteşte pe
sine, amuzându-se de acel copil îndepărtat, de cel căruia, lipsindu-i conştiinţa limitei, se afirmă deplin şi voit “de
parcă toată lumea era a mea”.
“Amintiri din copilărie” este o carte structurată în patru părţi. Întâmplările prin care trece eroul sunt
toate ”evenimente de cunoaştere”. Nică trăieşte într-o libertate ludică, iar năzbâtiile se ţin lanţ, singurul nor pe cerul
pururea senin al copilăriei fiind obligaţia de a merge la şcoală. De aceea, se poate spune că pentru Creangă
COPILĂRIA nu este doar o etapă a vieţii, ci o calitate a ei, UN MOD DE A FI. Amintirile lui Nică curg senine şi
lipsite de insinuări, netulburate de vanitate, însuşirea caracteristică a lor fiind atmosfera de voie bună, de şagă şi
şovialitate, care îl întâmpină pe cititor de la prima pagină şi se menţine fără ştirbire până în final.
“Amintirile din copilărie” debutează , cum altfel ?, cu evocarea primului an de şcoală, căci “stau
câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre când începusem şi eu, drăgăliţă-
Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei”. Prima figură evocată este cea a părintelui Ioan “de sub deal”,
care era “om vrednic şi cu bunătate”. Dar pentru copilul Nică, imaginea părintelui rămâne pentru totdeauna asociată
cu “instrumentele” lui “de tortură”: Calul Bălan şi Sfântul Nicolai. Intenţia lui Creangă este însă aceea de a apărea în
faţa lumii ca un humuleştean printre alţii, de a configura itinerarul unei existenţe anonime, care “ar putea fi şi va fi
fost a oricărui fecior de ţăran din Moldova” (Paul Cornea). Nică este copilul Smarandei Creangă şi al lui Ştefan a
Petrii Ciubotariul, un copil ca toţi ceilalţi, a cărui unică preocupare este joaca. Scriitorul evocă apoi luarea la oaste a
dascălului Vasile “un holtei zdravăn, frumos şi voinic”, închiderea şcolii, care rămăsese fără învăţător, dar mai ales
obiceiurile şi tradiţiile de Crăciun şi Anul Nou , prilejuri de petrecere şi sărbătoare continue.
Mama lui Nică îşi dorea foarte mult ca fiul ei să ajungă preot, motiv pentru care insistă ca Nică să
continue şcoala. O ajută tatăl ei şi bunicul lui Nică, David Creangă din Pipirig, care îl duce pe băiat la şcoala din
Broşteni. Acolo, Nică şi vărul lui, Dumitru, stau în gazdă la o femeie săracă, Irinuca, a cărei unică avere erau:
“cocioaba de pe malul stâng al Bistriţei, bărbatul, fata şi boii din pădure, un ţap şi două capre slabe şi râioase, ce
dormeau pururea în tindă”. De la aceste capre, cei doi copii iau râie şi nu mai sunt primiţi la şcoală. Prin urmare, ei
hotărăsc “să se răzbune” şi prăvălesc o stâncă peste casa, gardul şi caprele Irinucăi. Văzând paguba, cei doi copii se
sperie şi fug cu pluta pe Bistriţa până la Borca şi apoi la bunici, în Pipirig. Bunica i-a vindecat de râie iar bunicul
“fără vorbă, a mulţămit pe Irinuca cu patru galbeni”. Nică a ajuns acasă în Sâmbăta Paştilor iar “în ziua de Paşti am
tras un Îngerul a strigat, la biserică, de-au rămas toţi cu gurile căscate la mine. Şi mamei îi venea să mă înghită de
bucurie. Şi părintele Ioan m-a pus la masă cu dânsul, şi Smărăndiţa a ciocnit o mulţime de ouă roşii cu mine. Şi
bucurie peste bucurie venea pe capul meu.”
Partea a doua a “Amintirilor din copilărie” este cea mai bogată în năzdrăvănii, căci există pe lumea
asta vreun copil care să fi făcut o singură năzbâtie în viaţa lui ? Astfel, după ce constată că “nu ştiu alţii cum sunt”,
Creangă evocă cu multă dragoste figura mamei, “care era vestită pentru năzdrăvăniile sale”. Pentru copilul de
altădată, mama pare o fiinţă desprinsă din poveşti, care face “multe şi mari minunăţii”. Scriitorul se întreabă cu
nostalgie: “Ce-i pasă copilului, când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să aducă ziua de
mâne, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire”? De aceea, amintirile lui Nică sunt pline de haz şi de farmec.
TOTUL ESTE JOC în existenţa lui. El şi fraţii lui se joacă cu tatăl lor cînd acesta se întorcea ostenit de la muncă,
căci vorba proverbului: “dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească…” Ei se joacă “ca
băieţii” luându-se la hârjoneală “până ce era nevoită biata mamă să ne deie câteva tapangele la spinare”. Şi tot o
joacă este pentru copii tăierea porcului sau colindatul sau uratul de Anul Nou. Ce să mai vorbim despre smântânitul
oalelor, furatul cireşelor şi a pupăzei din tei sau scăldatul ? Cine a plătit paguba făcută în grădina mătuşii Mărioara
pentru pofta copilului de a mânca cireşe, dacă nu părinţii ? “Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce treabă
are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, şi vinovatul trebuia să plătească . Vorba ceea: Nu plăteşte bogatul, ci
vinovatul ! Aşa şi tata, a dat gloabă pentru mine şi pace bună. Şi după ce-a venit el ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o
chelfăneală ca aceea, zicând:
- Na! satură-te de cireşe! De amu să ştii că ţi-ai mîncat lefteria de la mine, spânzuratule ! Oare multe
stricăciuni am să mai plătesc eu de pe urma ta ?” Însă ca orice copil, şi Nică este cuprins de părere de rău: “mi se
dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoţi obrazul în lume de ruşine". Problema este însă că
regretul a fost uitat repede, căci “îndată după cea cu cireşele, vine alta la rând”.
Povestea cu pupăza din tei este şi ea plină de peripeţii, în ciuda faptului că Nică nu dorea decât un
singur lucru: ca pupăza să nu-l mai trezească dimineaţa devreme. De data aceasta, copilul ia lucrurile în serios,
dorind chiar să vândă pupăza, dar totul se termină cu bine, la intervenţia unui moşneag care o eliberează. Deşi scapă
basma curată, Nică recunoaşte în gândul său: “Când aţi şti voi câte a pătimit, sireaca, din pricina mea, şi eu din
pricina ei, i-aţi plânge de milă !”.
Ultima întâmplare evocată în partea a doua este legată de un obicei al copiilor de a-şi petrece zilele
călduroase de vară la gârlă. Astfel, Nică îşi lasă fratele mai mic în leagăn şi pe mama lui necăjită de câte probleme
avea şi pleacă…la scăldat. El uită însă rugămintea mamei şi îşi petrece toată ziulica jucându-se în apă “în starea în
care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume!”. Pedeapsa pe care a primit-o l-a durut,
fiindcă, aşa gol cum ajunsese acasă se ruga de mama lui: “Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu
mine, numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame !”
Partea a treia reia incursiunea în cugetul scriitorului: “dar aşa, un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată
de humă însufleţită din sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale!” Creangă evocă
ţinuturile de lângă Humuleşti şi rememorează întâmplările de la şcoala din Fălticeni, unde a fost admis după ce
“două merţe de orz şi două de ovăz a dat tata cui i se cuvine”. Cele mai hazlii amintiri sunt cele legate de studiul
gramaticii, ale cărei reguli trebuiau învăţate pe de rost, încât “unii dondăneau ca nebunii, până îi apuca ameţeala”.
Dintre figurile evocate trebuie amintite îndeosebi cele ale lui Trăsnea, Oşlobanu sau Mogorogea (colegi de şcoală cu
Nică) dar şi figura aparte a lui moş Bodrângă care rămâne alături de ei până când se desfiinţează şcoala şi unii dintre
ei sunt transferaţi la Socola.
Ultima parte a “Amintirilor din copilărie” ne prezintă călătoria lui Nică şi a lui Zaharia de la
Humuleşti la Iaşi, cu căruţa lui Luca Moşneagu, căruţaşul satului. Cea mai dureroasă constatare a lui Nică este aceea
că a crescut, că nu mai este copil, “drăgăliţă Doamne, eram şi eu acum holtei, din păcate!” Despărţirea de satul natal
a copilului este una simbolică. Părăsindu-şi satul, copiii îşi părăsesc în acelaşi timp COPILĂRIA, îşi iau adio pentru
totdeauna de la libertatea ludică şi de la tihna trăirii fără gânduri şi fără probleme. Acest episod simbolizează
pierderea paradisului copilăriei, la care nimeni nu se va mai întoarce vreodată şi în acelaşi timp semnifică reintrarea
brutală în timpul real şi dureros.
În acest fel, “Amintiri din copilărie” este o carte care reconstituie MITUL COPILĂRIEI ca stare
permenentă de joc, sărbătoare, voie bună, candoare şi exuberanţă. Sau cum afirmă Paul Cornea : “Creangă este
pictorul incomparabil al unei umanităţi care nu şi-a irosit copilăria”, fiindcă forţa lui cosmică constă în capacitatea
de a sugera farmecul inefabil al vârstei, “el neavând de spus despre copilărie mai mult decât alţii, dar o spune mai
altfel: chicotul lui este mai plin, sună ca o voce minunată distinsă dintr-o gloată” (G.Călinescu).