INTRODUCERE

Cercetarea fenomenului juridic, din punctul de vedere al originii și evoluției sale, presupune
erudiție și atenție pentru a-l înțelege în deplinătatea valorii sale.

Unul dintre autorii recunoscuți în domeniul cercetării istoriei dreptului românesc spunea că ”dacă
Dreptul ar fi un produs exclusiv al legislatorului, dacă acesta nu ar face altceva decât să transpună în
litera legii propria-i gândire – care gândire n’ar fi și un reflex al lumii însăși din care legea pornește și
căreia legea îi este destinată – poate că simpla lectură a textelor juridice și simpla lor exegeză ar fi
îndestulătoare. Dar, atunci, studiul Dreptului s’ar cantona în marginele unor exerciții de cazuistică; el
ar constitui doar o rutină necesară vieții zilnice a unei societăți omenești, dar nu s’ar învrednici să
poarte numele de știință.”1

Lucrarea de față are ca și scop producerea a două efecte importante, respectiv:

 Un efect direct: ruperea vălului de ignoranță care acoperă vechile norme juridice ale
poporului nostru;
 Un efect indirect: adâncirea și creșterea în inimile noastre a sentimentului național.

1
George, Fotino, Curs de istoria drepttului românesc, vol. I, curs litografiat, Universitatea din București,
Facultatea de Drept, 1940-1941, p. 4.
GALAȚI
2020
 I. Noțiune și izvoare

Dregătoriile au fost înființate treptat, odată cu organizarea Țării Românești și Moldovei, ca state
nou înființate. Ele erau departamente medievale publice sau de curte domnească în statele românești
din evul mediu. Chiar dacă izvoarele atestă aceste dregătorii treptat și târziu, cele mai multe dintre ele
datează din perioada de început a statului. Se mai consideră că acestea erau înalte demnități
ale statului, beneficiarii acestora fiind numiți de către domn, față de care depuneau jurământ de
credință.
Aceștia puteau fi confirmați sau revocați oricând, nu erau remunerați-în
schimb primeau danii domnești, daruri ori concedarea veniturilor unor ținuturi.
Dregătorii care participau la Sfatul Domnesc erau denumiți "mari", spre deosebire de ceilalți
dregători. În principiu, dregătorii exercită atribuțiuni în cadrul curții domnești, ca și pe plan
administrativ, judiciar, militar. Întrucât nu exista o delimitare clară a formelor de activitate în cadrul
statului, din secolul al XIV-lea și până târziu, în secolul al XVII-lea, atribuțiile dregătorilor nu au fost
foarte bine diferențiate.
 II. Constituire și clasificare

Dregătorii, care în sens modern sunt asimilați noțiunii de înalți funcționari, puteau
îndeplini sarcini din porunca domnească indiferent de atribuțiile principale ale funcției lor. În
general puteau fi deosebite două tipuri de dregătorii: 
Dregătorii publice, în care posesorul avea atribuții publice (administrative și
judecătorești);
 Dregătorii de curte, în care posesorii prestau în primul rând activități admistrative și de
protocol la curtea domnească.
În ceea ce privește scopul înființării dregătoriile centrale s-au constituit din necesitatea de
a deservi interesele personale ale domnului și ale curții,și interesele publice și administrative.
Dregătorii erau numiți și scoși din funcție de către domn. 

III. Componență

Dintre dregătoriile cu atribuții de ordin public,cele mai importante erau:

 BANUL (MARE BAN): Era considerată a fi principală în Țara Românească, având rolul
de a asigura cârmuirea pe plan administrativ a Olteniei, având prerogative similare cu cele
ale domniei;

 VORNICUL (MARE VORNIC): Pornind de la funcția de conducător al Curții Domnești,

acesta a ajuns să capete cele mai importante atribuții judecătorești în Țara Românească și
Moldova (Oltenia făcând excepție) materializate în drept de judecată;

 LOGOFĂTUL (MARE LOGOFĂT): Conducător (șef) al Cancelariei Domnești,

logofătul avea ca și atribuții supravegherea redactării actelor domnești și punerea sigiliului
domnesc pe acestea. Activitatea cancelariei, compusă din dieci, pisari, uricari, era
 coordonată de logofăt. Ulterior acesta a evoluat ajungând să devină primul dregător în
Sfatul Domnesc;

 VISTIERUL (MARE VISTIER): Acesta avea o importanță deosebită, ocupându-se de

administrația fiscală a țării, de evidența veniturilor și cheltuielilor, de cea a contribuabililor
și a scutiților, reprezentând un veritabil ministru de finanțe al epocii;

 MARE ARMAS: Deținător în general al atribuțiilor polițienești, acesta era șef al poliției și
al temnițelor, în sarcina sa intrând și aducerea la îndeplinire a pedepselor domnești,
militare, de șel al artileriei și al poliției militare. În aceeași sferă se regăseau de asemenea
și:

 SPĂTARUL: Reprezenta cea mai importantă dregătorile cu atribuții militare,

comandant al armatei sau, după caz, numai al cavaleriei;

 AGA: Comandant al pedestrimii;

 SERTAR: Acesta răspundea în general de asigurarea logistică a armatei;

 PÂRCĂLABII: Dețineau atribuții judecătorești și administrative în ținutul din jurul

cetăților lor, adică în teritoriul circumscris jurisdicției lor;

 PORTARUL: Era însărcinat cu hotărnicirea moșiilor și cu primirea soliilor la curte. În

moldova acesta purta denumirea de ușar;

 HATMANUL: Apare în secolul al XVI-lea, ca substitut al portarului în Moldova.

Principala atribuție era cea militară, pe care a preluat-o de la portari și pârcălabi. În a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, hatmanul a ocupat locul al patrulea în sfatul domnesc.
Treptat a cumulat și atribuții fiscale.

În categoria dregătoriilor cu atribuții la curtea domnească regăsim:

 POSTELNIC/ STRATORNIC: Avea atribuții similare unui ministru de externe, însă se
remarca prin faptul că era persoana cea mai apropiată voievodului, putând intra în iatacul
domnului chiar și nechemat, având grijă totodată de odaia acestuia;

 PIVNICERUL: Persoana însărcinată cu îngrijirea viilor și pivnițelor domnești;

 PAHARNICUL: Acesta se ocupa de băutura domnului, în sarcina sa intrând și luarea

,,credinței’’ adică gustarea vinului înaintea domnului pentru a se asigura că nu este otrăvit;

 MEDELNICERUL: Îi turna apă domnului pentru a se spăla pe mâini înainte de masă;

 STOLNICUL: Persoana ce se ocupa de aprovizionarea curții domnești cu unele alimente

(în special pește), de masa domnului și de servirea acestuia la ospețe;

 CLUCERUL: Principalul aprovizionar al curții domnești și distribuitor al rațiilor de

carne;

 COMISUL: Grăjdarul și îngrijitorul cailor;

 PITARUL: Pregătea pâinea pentru domn și pentru slujitorii sau ostașii cu rație zilnică de
pâine.
 III. Concluzie

Acestea fiind spuse conchid prin a susține faptul că, statele medievale românești și-au
asumat toate cele trei funcții specifice unei organizări statale: menținerea ordinii interne,
împărțirea dreptății și strângerea darilor. Aceste funcții au fost însă adaptate la realitățile social-
politice ce caracterizau societatea medievală autohtonă, astfel încât ele au fost subordonate
intereselor claserlor dominante (boierimea).
Pentru a se putea îngrijii de interesele generale ale societății, care de altfel reprezentau
crezul lor comun, statele medievale românești au dezvoltat un aparat administrativ care în timp a
căpătat dimensiuni și care s-a diversificat din punct de vedere funcțional. Astfel, alături de
Domnie, Sfatul Domnesc și Adunările de stari, corpul Marilor Dregătorii a devenit o instituție ce
alcătuiește aparatul administrativ central, având atribuții administrative cu rol decizional în ceea ce
privește urmărirea și realizarea interselor publice, scopul comun tuturor acestora, fiind acela de a
fi în slujba țării.
 BIBLIOGRAFIE

 Giurescu, Constantin C. (1943), Istoria românilor II. Partea 1, Ediția a

patra, revăzută și adăogită, București: Fundația Regală pentru Literatură și
Artă;

 Giurescu, Constantin C. (1946), Istoria românilor III. Partea 2, București:

Fundația Regală pentru Literatură și Artă;

 Giurescu, Dinu C. (1973), Țara Românească în secolele XIV-XV, București:

Editura Științifică;

 Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2002;

 Constantin Giurescu, Studii de istorie socială, Editura Universul S.A,

Bucureşti, 1943;

 Cosmin Dariescu, Istoria statului și dreptului românesc din antichitate și

până la Marea Unire, Ed. C.H. Beck, București;

 Alexandru Herlea, Studii de istorie a dreptului-vol 2, Ed.Dacia, 1985;

 https://www.wikipedia.org/.