Noțiuni introductive referitoare la materialele plastice

Materialele plastice sau polimerii reprezintă o categorie de materiale a căror principală caracteristică este
reprezentată de structura moleculară. Polimerii sunt molecule uriașe cu o structură repetitivă; elementele
de bază sunt monomerii. În urma unor reacții chimice (polimerizare sau copolimerizare) unul sau mai mulți
monomeri își unesc moleculele formând diverse molecule de polimeri. Denumirea de polimer derivă din
cuvintele grecești poly (mai mulți/multe) și meros (parte, piesă).
Pe de altă parte, denumirea de plastic derivă tot dintr-un cuvânt grecesc plastikos – care poate fi modelat,
deformat.
Materialele plastice pot fi deformate, prelucrate, turnate sau lipite relativ ușor astfel încât să poată fi obținute
forme destul de complexe. Un avantaj important al materialelor plastice este dat de faptul că necesită un
minim de operații de finisare (uneori acestea sunt inutile) după prelucrarea principală.
Dezvoltarea industriei chimice a condus la apariția unei varietăți mari de materiale plastice cu proprietăți
fizice, mecanice, chimice și performanțe foarte diverse și care au înlocuit foarte multe din materialele
tradiționale (aliajele metalice, sticla, rocile, lemnul etc.). În prezent nu există domeniu industrial sau aspect
al vieții cotidiene în care să nu întâlnim cel puțin un material plastic.
Avantajele polimerilor sunt următoarele :
 costurile mici (atât al materialului cât și al prelucrării) și ușurința în prelucrare;
 rezistența la coroziune și rezistența la acțiunea diverșilor agenți chimici (pasivitate chimică);
 conductivitate electrică și termică foarte scăzută;
 densitatea redusă;
 raport ridicat între rezistența mecanică și greutate;
 gama variată de culori sau de transparență.
Există două tipuri principale de materiale plastice: materiale termoplaste și materiale termorigide.
Materialele termoplaste se plastifiază (se înmoaie) prin încălzire. Ele pot fi (teoretic) prelucrate în mod
repetat prin cicluri de încălzire – răcire. Aici sunt incluși polimerii ce au la bază structuri din atomi de carbon
(polietilena, policarbonații etc.), silicoanele (polimeri pe bază de atomi de siliciu) și elastomerii (sau
cauciucurile).
Materialele termorigide au o structură moleculară tridimensională și nu se topesc prin încălzire. O dată
întărite, aceste materiale nu își mai pot modifica forma. Aici sunt incluși polimeri precum: substanțe pe bază
de formaldehide (fenolice, ureice), poliesteri, rășini epoxidice.

Evoluția dezvoltării materialelor plastice

Cel mai vechi material plastic (polimer) natural a apărut cu sute de milioane de ani înainte de civilizația umană
și este celuloza.
Referiri la materiale plastice, de asemenea naturale, pot fi găsite chiar și în Vechiul Testament în care se
prezintă informații despre diverse materiale utilizate ca adezivi, vopsele etc.
Prelucrarea cauciucului reprezintă una din etapele dezvoltării plasticelor moderne, prin inventarea în anul
1851 a ebonitei (cauciucul dur). Aceasta este primul material termorigid obținut prin procesarea chimică a
două materiale naturale: latexul (cauciucul natural) și sulful.
Primele preocupări pentru sintetizarea unor materiale plastice sintetice apar în Europa1. Christian Shonbein,
cercetător suedez, a reușit să producă în condiții controlate reacția de nitrare a celulozei. Aceasta a prezentat
interes pentru producerea explozibililor dar și a colodiului2.
În 1850 un inventator britanic, Alexander Parkes, a observat că după evaporarea solvenților rămânea o
substanță foarte elastică și rezistentă la apă. În 1856 el a patentat o metodă de impermeabilizare a lânii
utilizând aceste materiale. În 1862, Parkes a prezentat la Marea Expoziție de la Londra un material ce-i purta
numele – parkesine, obținut prin dizolvarea azotatului de celuloză într-o cantitate minimă de solvenți. În
1869, un fost asociat al lui Parkes, Daniel Spill, prezenta un material similar denumit Xylonite.
Pe continentul american, John Wesley Hyatt a desfășurat diverse experimente pe azotatul de celuloză, iar în
1865, profitând de experiența sa, s-a implicat în dezvoltarea unor metode de producere a bilelor de biliard
din alte materiale decât fildeșul1,3. În 1870 J.W. Hyatt fondează împreună cu fratele său Isaiah o companie ce
producea un material asemănător cornului, pe bază de azotat de celuloză și camfor. În 1872 acest material a
primit denumirea de celuloid.
Între 1877 și 1884 au avut loc o serie de procese între frații Hyatt și Spill, care contesta validitatea brevetelor
acestora. În urma acestora a fost recunoscută contribuția lui Parkes, care menționase utilizarea camforului
în experimentele sale.
Pe lângă azotatul de celuloză, un alt material important a fost și formaldehida.
În 1897, în Germania s-a dorit utilizarea în școli a unor table de scris albe. Cercetările pentru dezvoltarea unui
asemenea produs au condus la descoperirea plasticelor pe bază de cazeină. Acestea au fost derivate din
reacția cazeinei (proteina din lapte) cu formaldehida. Acest material a fost comercializat sub denumirea de
Galalith și Erinoid.
În 1899, Arthur Smith a obținut un brevet pentru producerea rășinilor din fenol-formaldehide care înlocuiau
ebonita ca izolator electric. În 1907, Leo Hendrik Baekeland a descoperit o tehnologie de control și modificare
a reacției astfel încât să poată fi utilizată pentru realizarea unor produse utile și a deschis posibilitatea utilizării
fenolilor pentru primele rășini complet sintetice – el inventează bachelita.
În 1898, Alfred Einhorn descoperă policarbonatul, însă utilizarea sa pe scară largă s-a produs mult mai târziu.
Abia în 1953 Hermann Schnell, de la firma Bayer, patentează policarbonatul liniar, care este comercializat
sub denumirea de Makrolon. Tot în 1953, dar la o săptămână după Bayer, Daniel Fox de la General Electric

1
https://www.plasticsindustry.org/AboutPlastics/content.cfm?ItemNumber=670
2
Colodiu - soluție de azotat de celuloză într-un amestec de alcool și eter, utilizată în medicină (pentru protejarea
plăgilor), în tehnică (pe post de lac sau clei) și în industria fotografică
3
Cătălin Fetecău – Prelucrarea maselor plastice, Universitatea „Dunărea de Jos” Galați, 2008
sintetizează policarbonatul ramificat. Produsul acestora va fi comercializat sub denumirea de Lexan începând
cu 1960.
În 1905 celuloidul este utilizat pentru inventarea geamului securizat.
În 1908 este inventat celofanul de către chimistul elvețian Jacques Brandenberger.
În 1924 sunt dezvoltate rășinile din formaldehidă urică, acestea având numeroase întrebuințări practice. Tot
în 1924 este descoperită sticla organică, care din 1934 este comercializată sub denumirea de plexiglas.
Perioada anilor 1930-1940 a fost deosebit de importantă prin dezvoltarea majorității materialelor
termoplastice utilizate și în prezent: policlorura de vinil (PVC), polietilena de densitate joasă, polistirenul,
polimetil metacrilatul, nailonul etc.