Romanul "Povara bunatatii noastre", în doua volume, este redactat la Chisinau si la Moscova în anii

1961,1967 si 1984. Apare în mai multe variante, cea mai completa fiind varianta Editurii Minerva,
editata în 1992, cu prefata semnata de criticul Mihai Cimpoi, presedintele Uniunii Scriitorilor din
Republica Moldova. Asemeni altor scriei ale sale, cu deosebire "Clopotnita" si "Biserica alba", romanul
"Povara bunatatii noastre" este o carte a locului, care consacra un topos miraculos în constiinta
universalitatii. Perspectiva acestei predestinari este afirmata programatic de autor într-un interviu din
1981 ,unde spune: "cel mai greu lucru în arta: a porni de la un petec de cer concret, cunoscut tie, si apoi
a vedea cerul în întregime". Idealul de a legitima "ceea ce ai mai sfânt", îl conduce la poemul întoarcerii
si regasirii esentiale în spatiul copilariei, al marilor traditii istorice nationale. Pentru Ion Druta acest
spatiu este Câmpia Sorocii, leganata de dealurile alunecând printre padurile Basarabiei lui Stefan cel
Mare, din apele Nistrului pâna în apele Prutului. Ridicat la valoarea unui spatiu sacru, potrivit definitiei
lui Mihai Cimpoi, acest univers de vitalitate are în centru câteva simboluri energice ale locului: biserica
alba de pe deal, veghind la rascrucea vânturilor apele Nistrului, prin vremile "mâncate de gargarita
rautatii", clopotnita de pe vremea lui Stefan cel Mare si Sfânt - adevarat altar al rezistentei neamului, iar
pentru cazul romanului "Povara bunatatii noastre" - o vatra de sat, care are mai degraba aspectul unui
leagan imemorial, decât o identitate istorica absoluta. Satul "Ciutura" este plasat undeva, în apropiere
de o asezare mai mare - oraselul "Pamânturi", de care este legat printr-o cararuta batuta cu pasul
taranilor de veacuri, taiata cu gard de sârma ghimpata de stapânul pravoslavnic rus de la începutul
veacului, veghiata de jandarmul regal român, care se amesteca cu obiceiurile locului si este suspendat,
în cele din urma sfârtecata cu tractoarele colhoznice, dar niciodata spulberata din memoria taranilor,
care o refac necontenit, cu o îndaratnicie la fel de sugestiva cum este si numele satului, ca o moara a
vremilor învalmasite.

Perceptia acestui spatiu este trasata în câteva graniti istorice vagi:

delamarearevolutieruseasca.prinrazboiul mondial care-i surprinde pe moldoveni în situatia de gubernie,
ca cea mai de vest gubernie a Imperiului tarist, din care trec la statutul de stat independent, ca sa
sfârseasca razboiul ca provincie, ca cea mai de est provincie a României. Câteva repere istorice tot atât
de vagi (prezenta învatatorului Micu Miculescu din România, învatarea imnului despre un rege iubitor si
aparator de tara) trec povestirea prin spatiul istoriei europene dintre cele doua razboaie mondiale,
pentru ca drama Pactului Ribbentrop-Molotov sa-l surprinda pe eroul romanului pe podul dintre Iasi si
Ungheni, cu spatele la granicerul român si cu fata la granicerul rus, ca urmare a obligatiei, decurse din
Pact, ca toti ostasii moldoveni din armata româna sa fie predati armatei sovietice. Limita cea mai
apropiata a timpului narativ este trasata în anii marilor mutatii colhoznice, când prietenii din copilarie,
tractoristul din Ciutura si rivalul pribegit în România se întâlnesc la culesul rasaritei, se omenesc frateste
cu saracia care este si fumeaza împreuna mahorca amara din punga de piele. Timpul psihologic al
naratiunii condenseaza asemenea referinte istorizate în ordinul estetic al povestirii. Romanul începe
într-o iarna grea, cu fulgii mascati ca un potop de ninsoare, cu casele si gradinile troienite, cu haitele de
lupi adulmecând pasul drumetului peste câmp, dând târcoale gospodariilor de sub fuioarele de fum.
Sfârsitul romanului readuce câmpurile sub depozitele de zapada, într-o ninsoare de Craciun si într-un alb
imaculat, ca cel de la început, cufundat într-un imperiu al linistii desavârsite.

Dimensiunea transistorica a spatiului este tradusa si în retorica textului. Compozitia frazei, cu virtuti
simfonice neîndoielnice, dar si maniera de a evoca întâmplarile, nu de a le descrie, ci de a le povesti, fara
ca naratiunea sa se miste dupa regulile autenticitatii, antreneaza romanul lui Ion Druta spre categoriile
prozei poetice, atât de bine evidentiata într-o anumita etapa a prozei rusesti si ucrainiene din epoca.
Maniera aceasta de evocare, cu accent pe povara bunatatii sufletesti, elimina experientele raului, stinge
conflictele si dilueaza densitatea, ajungând sa fie, în regimul estetic al imaginii, o povara a romanului
însusi. Scoasa de sub regulile jocului tensional, regiunea imaginii nu mai este nici diurna si nici nocturna.
Ea apare spalata de nervozitati si angoase, devine neutra în raport cu miscarile psihologice, si adera la un
regim auroral, la un regim crepuscular, cu identitate estetica particulara. In acest cadru întâmplarea este
decupata din fluxul real si trecuta într-un registru al imaginarului, nu este documentata ci povestita, este
evocata dupa regulile povestii. Haitele de lupi naimite în calea matusii plecate în padure dupa vreascuri
sau în calea nuielusenilor aburiti de parfumul vinului sunt înblânzite de duhul povestii, care le scoate în
fata o vietate nemaivazuta, pe "Marele Aparator al Câmpiei", fiara cea buna, ivita în ajutorul bietului om
ajuns la ananghie, în acelasi regim al imaginii este evocata Molda, cateaua legendara a pamântului, dar
si lupul ce intra la prada în casa omului cu spatele înainte, iar gospodarul îl prinde zdravan de coada si
trage: trage el, trage si lupul, pâna ce coada se disloca din radacina. Descrierea cadrului si a personajelor
este proiectata din acelasi unghi usor disimulat. "Doua casute înghesuite într-o ograda, ce se asemanau
între ele: aceleasi usi, aceleasi ferestre. Seamana între ei si stapânii caselor: acelasi umblet, aceeasi
vorba,aceeasi cautatura. Singurul lucru care-i desparte este felul cum îsi purtau ei palariile: Niculae abia
o prinde pe ceafa, Grigore o coboara pe frunte, pâna aproape de sprâncene". Dominte Secara este "un
razes zdravan cât un munte si smecher cât patru vulpi prinse coada la coada". Ciutura este "o adunatura
de oameni buni si rai", care plecau de acasa "sa mai petreaca, sa-si mai sporeasca neamurile, sa
cumpere ori sa vânda, dar principalul e ca se duceau sa se mai laude si ei un pic, pentru ca altminteri nici
iarba, daca n-o lauzi din când în când, nu mai creste".

Cât se risipeste în fluxul narativ prin asemenea procedee metaforice se recupereaza în bogatia expresiei,
în frumusetea spunerii si în farmecul graiului, unde Ion Druta se îndeparteaza de Dostoievschi si de
Rebreanu dar se contopeste cu Ion Creanga si cu Mihail Sadoveanu. Textul câstiga o însufletire de
povestitor hâtru, cu vorba înflorita, ca un fagure de miere. Un studiu calificat al vocabularului, în
aspectele sale variate, de la arhaismele pline de miez, la rusismele de nedigerat, de la formele populare
ale sintaxei, cu întorsaturile ei neasteptate, pâna la formele gnomice ale expresiei, Ion Druta practica o
limba de mare bogatie, cu virtuti exemplare în realitatea scrisului românesc de azi. Afara, spune autorul,
vremea pare molosag (moina), javrele sunt pâclisite, seara oamenii spun ocinasul (Tatal nostru); un titlu
de capitol se numeste Mituire, altul Seminte de voie buna; omului, daca scris îi este s-o traga, are s-o
traga pâna la urma, n-are încotro. Nu numai matusa sparieta de lupi este aici poeta (autorul spune
"matusa este poeta si ea"), dar toti eroii romanului sunt poeti în felul lor, într-o limba poetica distincta,
care este proprie autorului si este o categorie estetica a prozei românesti, foarte bine reprezentata mai
ales la scriitorii din Moldova de dincolo si de dincoace de Prut.

In acest spatiu al povestirii, cu puternice virtuti orale, personajele au mai degraba o identitate simbolica.
Onache Carabus, figura centrala a romanului traieste într-un univers compact mitologic, în care ecourile
istoriei patrund cu dificultate, fara a clatina structurile spiritualitatii: temeinice, îndaratnice,
traditionalizate, imposibil de dislocat. De la înaltimea acestei filosofii este construita natura disimulatorie
a personajului central, dupa un model aplicat si celorlalte personaje, cu deosebire ginerelui sau, Mircea.
Aceasta natura disimulatorie, de un tip aparte, alta decât disimularea morometiana, traduce drama
omului situat de istorie între lumea ruseasca si lumea europeana, drama pe care omul o depaseste în
universul spiritual, în mit "Povestit" de lautarii satului pentru numele sau de domnitor si pentru ca ba se
întoarce din armata româna caporal, ba se întoarce din armata sovietica sergent, eroul romanului aduce
în constiinta literara mesajul unei personalitati imposibil de sfarâmat prin morile timpului istoric
vremuitor si vremelnic, el este purtatorul unui "suflet blând, împovarat de propria sa bunatate", ramas
în câmpia Sorocii dintr-o "mare limpede si blânda", ce va fi fost aici cu mii si mii de ani în urma si care va
dainui în eternitate, aparata de profunzimea filosofiei sale existentiale, prin care "nici mai mult nu a
avut, dar nici mai putin n-a vrut sa aiba".

CARACTERIZAREA PERSONAJELOR
    Onache Cărăbuş

Ocupă locul principal în operă .Onache Cărăbuş realizează imaginea generalizată a omului
din spatiul mioritic,al omului car întruchipează în timp şi în spaţiu concepţia şi destinul
poporului nostru.Personaj exponenţial al cărui destin simbolizează soarta unui întreg sat..

La prima vedere este un ţăran obişnuit, harnic,vesel avînd darul de a povesti frumosul
legat de comunitatea satului său.La începutul operei el este considerat un nebun care vrea
să împartă satul în doua parţi.Dar totuşi îşi atinge scopul de aşi construi casă pe deal cu
gîndul ca consatenii îşi vor cere iertare şi-i vor urma calea.Era un om norocos,braţele lui au
fost cele mai căutatea printre Ciutureni,era mindru cînd era rugat sau satul cereau sfaturi
de la el.

 Înainte de moarte bătrînul nu înţelege de ce s-a schimbat străvechea relaţie dintre popor şi
pămînt.

Privit în profunzime Onache are relaţii cu Sacrul.

In opinia ciuturenilor a fost „miruit „ de Dumnezeu,bagloslovit sa aibă noroc.Înainte de

moarte bătrînul „aude”clopote a treizeci de biserici şi îsi aminteşte de nunţile la care fusese.

 
  

2.      Nuţa

Nuţa deţine locul de bază în operă.Este vocaţia nobleţei şi a frumuseţei.

 După caracterizarea autorului,Nuţa este o fată plină de viaţă,gingaşă,care pastrează

demnitatea familiei..Este un personaj sentimental căsătorită cu Mircea Moraru,cu care
trăieşte toată viaţa.La un moment dat între Nuţa şi tatăl ei apare o răceală din cauza
neînţelegerilor dintre socru şi ginere.

Nuţa va realiza cu perseverenţă menirea femeii pe pămînt,avînd curajul şi înţelepciunea să-

i zică ritualic lui Mircea:”cîntă amu cît ţi-i a cînta,pe urmă,cine ştie...”

Nuţa este un chip monumental,edificat de popor de-a lungul secolelor în existenţa sa

spirituală.

Nuta poartă o veneraţie constantă care la bază stă ordinea familiei.

3.      Mircea Moraru

Mircea Moraru reprezintă o parte din Ciutură,o anumită tendinţă din viaţa ei.El este
exponentul luptei intre statornicie şi degradearea spirituală prin care a trecut satul în anii
de după război.El refuză spaţiul sacru „costruindu-si” casă în vale,ceea ce ne arată ca
relaţiile mui Onache cu Mircea sunt de altă natură.

La fel refuză să vadă „fata” esenţială a socrului său,pe care îl aduce la condiţia slăbiciunii
umane.Intrat în vîrtejul schimbărilor sociale,Mircea suporta robia fierului şi apoi robia
politicului,devenind un înstrăinat.

Moraru face parte din generaţia celor care şi-au „lasat semanaturile” neculese,adica un
lăsat sacru să se piardă.

După părerea mea Mircea era сel mai harnic сel mai bun ginere,stătea ca un munte,ca un
destin era barbatul ideal pentru Nuţa.

4.      Satul Ciutura

 

Satul ciutura este locul unde se petrec evenimentele din operă.Satul era vesel şi plin de voie
bună.Ciutura este un sat cu multe case învechite,care stau grămăjoară.. Oamenii din acest
sat erau mncitori, ocupaţia de bază fiind pămîntul care le oferea hrana de toate zilele. Satul
era vechi, de răzeşti, se afla la încheietura a două dealuri:dealul mic si dealul mare.

Casele sunt facute din lut şi văruite,acoperite cu paie şi stuf semănînd toate una cu altaEra
un sat frumos şi vrednic sa poarte acest nume doarece ciutura semnifică veşnicia de la ţara.