Tema 5: Managementul activelor - investiţiile bancare

5.1. Principiile fundamentale ale investiţiilor bancare;

5.2. Politica de credit – principii de formare ș de gestiune;

5.3. Gestiunea portofoliului de investiţii în valori mobiliare;

5.1. Principiile fundamentale ale investiţiilor bancare

Maximizarea valorii investiţiei proprietarilor în bancă reprezintă obiectivul fundamental

în jurul căruia gravitează toate deciziile managementului privind gestionarea portofoliului de
investiţii al băncii.
Respectarea legalităţii, siguranţa investiţiilor, asigurarea lichidităţilor, profitabilitatea
sunt principiile fundamentale care stau la baza deciziilor manageriale privind investiţiile pe
care banca le face în scopul atingerii obiectivului fundamental.
Respectarea legalităţii vizează atât aspectele tehnice privind gestiunea activului
băncii, cât şi protecţia legală a portofoliului de investiţii.
Prin Legea bancară se impune băncilor respectarea unor cerinţe prudenţiale privind
plasamentele:
1. Împrumuturile acordate unui singur debitor nu pot depăşi 15% din totalul fondurilor
proprii ale băncii;
2. Respectarea nivelului minim de lichiditate determinat în funcţie de scadenţele
creanţelor şi angajamentelor băncii;
3. Valoarea creditelor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau
personalului acestuia, inclusiv familiilor acestora nu pot depăşi 10% din capitalul
eligibil al băncii.
4. Nicio bancă, singură ori în cadrul grupului de persoane care acţionează concertat, fără
permisiunea scrisă a Băncii Naţionale, nu poate să deţină în capitalul unei persoane
juridice, o cotă care:
a) reprezintă 20% şi mai mult din capitalul persoanei juridice și depăşeşte, conform
valorii ei contabile, 5% din capitalul reglementat al băncii;
b) să deţină cotele menţionate cu o valoare contabilă totală mai mare de 50% din
capitalul reglementat al băncii.
5. Valoarea totală a investiţiilor în imobilizări corporale ale unei bănci nu poate depăşi
50% din fondurile proprii ale băncii;
6. Băncile nu pot acorda credite garantate cu propriile acţiuni sau condiţionate de vânzarea
sau cumpărarea propriilor acţiuni;
7. Participarea unei bănci la capitalul altei bănci nu poate depăşi 5% din capitalul noii
bănci, cu condiţia participării şi a altei societăţi bancare persoană juridică străină sau a
unei instituţii financiare internaţionale.

Pe baza restricţiilor impuse de legislaţie, dar şi de Banca Naţională, ţinând cont de

conjunctura economică şi de poziţia băncii în cadrul sistemului bancar, fiecare bancă îşi
elaborează propriile politici privind plasamentele.

Creditele, participaţiile la capitalul altor societăţi, plasamente în titluri financiare trebuie

analizate cu multă grijă şi în deplină cunoştinţă de cauză privind posibilităţile de rambursare în
valoarea şi la termenele prevăzute în contracte.

1
 Fiecare bancă îşi asumă un grad de risc şi fără excepţie, fiecare bancă trece prin experienţa
pierderii definitive a unor active (în cazul participaţiilor la capitalul unei societăţi comerciale
sau a unor investiţii financiare riscante) sau, mai ales, recuperarea întârziată şi parţială a unor
active (de la beneficiarii de credite), pierderi care pot fi micşorate printr-o analiză prealabilă a
plasamentelor potenţiale pe care banca le-ar putea face, precum şi prin urmărirea modului de
utilizare a banilor pe toată durata derulării contractului, pentru a preîntâmpina eventualele
pierderi.
Investiţiile pe piaţa interbancară sunt relativ sigure, în măsura în care cei care se împrumută
de pe această piaţă sunt bănci cunoscute; în plus, aceste investiţii sunt garantate cu hârtii de
valoare de stat (titluri de stat, bonuri de trezorerie), ceea ce conferă creditelor siguranţa deplină
a investiţiilor făcute.
Problema siguranţei investiţiilor se pune în cazul împrumuturilor (creditelor) pe care banca
le acordă societăţilor comerciale sau persoanelor fizice.
Creditele acordate societăţilor comerciale sunt expuse riscului de a nu fi rambursate la
scadenţă. Riscul de nerambursare poate interveni din următoarele cauze:
 Din cauza debitorului respectiv, şi în special, din cauza situaţiei financiare, de
producţie sau de comercializare, precum şi de competenţa managementului societăţii
comerciale;
 Din cauza sectorului sau ramurii în care activează debitorul;
 Din cauza situaţiei în ansamblu a economiei naţionale;
 Din cauza băncii.
Nevoile de lichidităţi ale băncii constau în plăţi imediate, cum ar fi: retragerile de depozite
sau cererile pe care banca trebuie să le satisfacă pentru a rămâne un intermediar financiar
riguros.
Satisfacerea nevoilor de lichidităţi ale băncii impune o arbitrare permanentă a legăturilor
dintre scadenţele resurselor şi plasamentele băncii.
În plus, ca o măsură de protecţie, băncile trebuie să posede suficiente active lichide pentru a
face faţă cererilor de credite şi retragerii de depozite.
Această măsură de protecţie reprezintă o constrângere pentru managementul băncii în
atingerea obiectivului fundamental, deoarece banca realizează profituri mari din plasamente pe
termen lung – nelichide , nu din plasamente pe termen scurt – lichide.
Cel mai lichid activ este numerarul în casierie , dar, păstrarea lui pe termen lung afectează
profitabilitatea băncii, iar, pe de altă parte, lipsa lui poate duce la probleme financiare dificile
pentru bancă.
Plasamentele în active lichide – depozite pe piaţa interbancară şi titluri de stat – sunt
plasamente uşor transferabile în lichidităţi.
Asigurarea lichidităţii băncii în condiţii de profitabilitate ridicată depinde în mod decisiv de
realizarea unor investiţii în condiţii de siguranţă, care să asigure rambursabilitatea conform
termenelor stabilite.
Obţinerea profitului reprezintă scopul investiţiilor pe care banca le face. Băncile trebuie să
gestioneze în mod eficient activele pentru a creşte profitul / capitalul propriu în vederea
atingerii obiectivului fundamental.
Utilizarea eficientă a activului presupune respectarea concomitentă a principiilor enunţate.
Deci, modul cum sunt abordate de către managementul băncii principiile fundamentale ale
investiţiilor bancare se reflectă sintetic, prin profitul obţinut/ capitalul propriu al băncii.
Fiecare bancă urmăreşte maximizarea profitului pentru a mulţumi pe acţionarii
(proprietarii) săi. Deci, obţinerea unui profit mare nu este numai un scop în sine, ci şi o
2
necesitate pentru asigurarea unei poziţii financiare sănătoase a băncii în cadrul sistemului
bancar.

5.2. Politica de credit – principii de formare

În sens larg politica de credit reprezintă o activitate care reglementează relaţiile între
bancă şi debitor şi care orientează spre realizarea acestor relaţii la un nivel cât mai înalt şi
calitativ. Fundamentarea politicii de credit a unei bănci este reflectată într-un document intern
„Regulamentul intern privind politica de credit”. Politica de credit la nivelul unei bănci se
elaborează pe baza Regulamentului cu privire la activitatea de creditare a băncilor care
operează în Republica Moldova din 25.12.1997.
În acest document intern sunt determinate standarde şi proceduri de creditare,
împuternicirea şi sarcinile personalului băncii în acordarea creditului, metode şi instrumente de
gestiune a portofoliului de credite.
Politica de credit, fiind un document analitico – metodic precizează cerinţele de
perfectare a documentelor necesare, colectarea şi analiza informaţiei, metode de determinare a
solvabilităţii a diferitor tipuri de clienţi, etc., este un îndrumător în luarea deciziilor finale.
Acest document permite personalului băncii care este implicat în activitatea de
creditare, să se respecte principiile de bază a activităţii de creditare, a distribuirii eficiente a
resurselor în diferite tipuri de credite, se aplică diferite modalităţi de menţinere a lichidităţii şi
rentabilităţii operaţiunilor de credit.
Un aspect important în activitatea de creditare constituie gestiunea riscului de credit
care presupune folosirea metodelor multilaterale cu ajutorul cărora este posibilă dispersarea
riscului, diversificarea, preîntâmpinarea, absorbirea, transferarea sau compensarea lui.
Gestiunea riscului de credit se realizează la toate etapele de creditare. Cea mai
importantă este prima etapă, la care sunt utilizate diferite sisteme de descoperire și de prevenire
a riscului.
Personalul responsabil a Departamentului de credit determină bonitatea solicitantului de
credit pe baza documentelor financiare prezentate, evaluează calitatea şi suficienţa gajului sau
altor tipuri de asigurare a creditului.
La următoarele etape a gestiunii este necesar de un sistem întreg de control intern a
riscului creditar şi ca un element esenţial în acest proces, constituie gestiunea portofoliului de
credite. Noţiunea portofoliului de credite presupune culegerea în ansamblu a diferitor tipuri de
credite acordate clienţilor. Cu toate acestea conceptul de portofoliu presupune administrarea
creditelor pe baza unei analize şi reglementări speciale. Formarea şi analiza portofoliului de
credite permite băncii să menţină poziţia stabilă sau să se extindă pe piaţa creditelor, să
perfecteze metode de acordare a serviciilor de credit, să evalueze calitatea operaţiunilor de
credit.
Portofoliul de credit are doua funcţii:
I. Prima funcţie este Funcţia analitică
Desfăşurând activitatea de creditare pe baza anumitor criterii şi indicatori, banca analizează
circulaţia creditelor şi prognozează dezvoltarea lor. Din punct de vedere economic, formând
portofoliul de credit banca alege cele mai optimale domenii de creditare. În acest sens
portofoliul de credit este un clasificator al creditelor acordate. El structurează creditele
după grupele de clienţi, după domeniile de acordare a creditelor, determină clienţii
prioritari, determină care din credite vor fi mai eficiente şi profitabile, etc.
3
 II. Altă funcţie a portofoliului de credite asigură diversificarea riscului de credit în scopul
diminuării şi micşorării acestora. Gestiunea portofoliului de credite permite băncii să
dezvolte sau să reţină operaţiunile de credit, să perfecteze structura lor, să asigure
stabilitatea calităţii creditor acordate.
Analiza portofoliului de credite se bazează pe anumite principii:
1. Gestiunea portofoliului de credite nu se limitează doar cu domeniul de creditare, dar
este îmbinată şi cu alte domenii a activităţii bancare, de exemplu, atragerea resurselor,
studierea pieţelor, precum şi gestiunea lichidităţii şi solvabilităţii băncii, care sunt strâns
legate cu rentabilitatea portofoliului de credite.
2. Analiza portofoliului de credite este o cercetare permanentă şi sistematică ce permite
aprecierea structurii şi calităţii creditelor în dinamică şi în comparaţie cu alte activităţi
ale băncii.
3. Analiza portofoliului de credite permite băncii să utilizeze rezultatele obţinute în
luarea deciziilor şi de către alte subdiviziuni ale băncii, pe diferite niveluri a
managementului băncii.
4. Gestiunea portofoliului de credite se bazează pe anumite criterii şi indicatori. Fiecare
bancă elaborează sistemul de indicatori proprii pe baza experienţei, posibilităţilor
analitice utilizând instrumentele şi experienţa în practica bancară autohtonă şi
mondială.
În formarea portofoliului de credite prioritate au domeniile cu un risc cât mai redus cu
posibilitatea de a obţine un venit cât mai mare.
Gestiunea portofoliului de credite presupune determinarea:
 criteriilor de evaluare a creditelor din portofoliul de credite;
 structurii portofoliului de credite;
 sistemului de indicatori pentru evaluarea calităţii creditelor din portofoliu;
 calităţilor creditelor luând în considerare riscul aferent fiecărui tip de credit;
 motivelor schimbării structurii portofoliului de credite;
 suficienţei rezervelor şi asigurarea creării rezervelor adecvate;
 regulilor de revizuire sistematică a portofoliului de credite, care vor permite o
clasificare obiectivă a acestuia. În acest scop trebuie să fie definite clar
responsabilităţile Departamentului de credit ale oficiului băncii şi a filialelor, reguli cu
privire la procesul intern de informare a datelor şi procedeelor de control.
Gestiunea riscului de credit se efectuează cu utilizarea metodelor de administrare şi
evaluare, atât a fiecărui împrumut în parte, cât şi a portofoliului de credite în întregime.
În practica bancară autohtonă, evaluarea calităţii a unui împrumut se bazează pe
rambursarea la timp a datoriei de bază, a dobânzii şi de prezenţa asigurării suficiente. Deci, cel
mai semnificativ indicator a calităţii unui împrumut este absenţa datoriilor.
Creditele expirate sau nerambursate se diferenţiază prin durată, prin numărul cazurilor de
modificare cu scopul prelungirii sau schimbării condiţiilor de rambursare a creditului reflectate
în contractul de credit. Ca indicator al asigurării împrumutului este existenţa gajului suficient
pentru rambursarea creditului, dobânzii şi cheltuielilor legate cu vânzarea gajului.
Aceste criterii, precum şi utilizarea creditului după scopul stabilit în contractul de credit
stau la baza structurării creditelor acordate în 5 categorii:
1. Standarde - 2%
2. Supravegheate – 5%
3. Substandarde – 30%
4. Dubioase - 60%
4
 5. Compromise – 100% ,
şi formării rezervei necesare a mijloacelor privind reducerile pentru pierderi la credite
neperformante.
Politica de management al riscului de credit cuprinde cel puţin următoarele componente:
1. procesul şi modalităţile de asumare a riscului de credit;
2. criteriile de definire şi modalităţile de aprobare a creditelor neperformante, prelungite şi
renegociate;
3. proceduri de administrare a creditului:
- analiza continuă a capacităţii debitorului de a achita plăţile conform contractului şi
determinarea nivelului îndatorare a debitorului;
- examinarea permanentă a documentaţiei aferente creditului (contractul de credit, de
gaj şi de alte garanţii, documente ce atestă situaţia financiară a debitorului, etc.,);
- evaluarea sistemului de clasificare pentru ca acesta să corespundă cu specificul,
mărimea şi complexitatea activităţilor băncii;
4. proceduri comprehensive pentru identificarea creditelor neperformante;
5. derularea testelor de stres în scopul identificării punctelor slabe sau vulnerabilităţilor
potenţiale privind poziţiile riscului de credit, în baza diferitor scenarii de risc;
6. procesul de monitorizare în vederea conformări cu limitele stabilite privind asumarea
riscului de credit;
7. Procesul de raportare internă care asigură conducerea băncii cu informaţii adecvate cu
privire la măsurare, estimare şi raportare a mărimii şi calităţii riscului de credit;
8. Respectarea cerinţelor BNM stabilite pentru limitarea riscului de credit:
a) Expunerea asumată de bancă faţă de o persoană sau un grup de persoane acţionând
concertat nu trebuie să depăşească 15% din capitalul normativ total al băncii;
b) Suma datoriilor nete la creditele acordate la 10 persoane, inclusiv la grupurile
persoanelor nu trebuie să depăşească 30% din suma portofoliului total al creditelor
băncii şi angajamentelor condiţionale la zece persoane, inclusiv la grupurile
persoanelor acţionând concertat, care constituie după mărime primele datorii nete la
credit minus provizioanele la angajamente condiţionale respective;
c) Suma tuturor expunerilor „mari” nu trebuie sa depăşească mai mult de 5 ori
capitalul normativ total;
d) Suma totală a expunerilor nete ale băncii în lei moldoveneşti ataşate la cursul valutei
străine faţă de persoane fizice, inclusiv cele care practică activitate de întreprinzător
sau alt tip de activitate, nu trebuie să depăşească 30% din capitalul normativ total,
dintre care suma totală a expunerilor nete, altele decât cele ipotecare, nu trebuie să
depăşească 10% din capitalul normativ total;
e) Constituirea de provizioane, clasificând creditele în cinci categorii: Standarde
Supravegheate , Substandarde, Dubioase ,Compromise ;
f) Respectarea reglementărilor BNM în acordarea creditelor persoanelor afiliate şi
funcţionarilor săi.
Calitatea portofoliului de credite se aprecieze luând în considerație dinamica
portofoliului și structura lui, analiza factorilor ce influențează asupra eficienței
activității de creditare, indicatorile ce reflectă rentabilitatea portofoliului de credite.
Evaluarea riscului de credit la care o bancă este expusă se realizează prin intermediul unui
număr de indicatori:

5
  Raportul credite totale/ total active, cu cât valoarea acestui indicator este mai
ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă. Prin politica
de credite se poate stabili un plafon al acestei măsuri şi/sau praguri de alertă.

Cr total
𝑅= ∗ 100
A total

Dacă nivelul portofoliului de valori mobiliare este semnificativ, atunci trebuie

calculat şi raportul dintre cerinţele totale asupra debitorului (credite acordate, titluri
de credit în portofoliu) şi activele totale;

 Rata creditelor restante, valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca
portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al riscului de credit.
Conform standardelor internaţionale, limita maximă admisă este de 6%.
Cr restante
𝑅𝑐𝑟 = ∗ 100
Cr totale

Acest indicator se poate exprima şi în funcţie de structura portofoliului de credite,

putându-se determina:
i. Rata creditelor pe termen scurt restante:
Cr restante pe TS
𝑅𝑐𝑡𝑠𝑟 = ∗ 100
Cr totale pe TS
ii. Rata creditelor pe termen mediu şi lung restante:
Cr restante peTM şi TL
𝑅𝑐𝑡𝑚𝑙𝑟 = ∗ 100
Cr totale pe TM şi TL
iii. Rata creditelor acordate persoanelor juridice restante:
Cr restante acordate pj
𝑅𝑐𝑝𝑗𝑟 = ∗ 100
Cr totale acordate pj
iv. Rata creditelor acordate persoanelor fizice restante:
Cr restante acordate pf
𝑅𝑐𝑝𝑓𝑟 = ∗ 100
Cr totale acordate pf
v. Rata creditelor în valută restante:
Cr restante în valută
𝑅𝑐𝑣𝑟 = ∗ 100
Cr totale în valută
 Ponderea creditelor pe termen scurt, respectiv termen mediu şi lung în total credite,
are în vedere faptul că acordarea de credite pe termen mediu şi lung prezintă un grad
de risc mai ridicat decât creditarea pe termen scurt.
Astfel, cu cât ponderea creditelor pe termen scurt în total credite este mai mare, cu atât
riscul de credit asumat este mai redus.
Se poate calcula:
A. Raportul credite pe termen scurt/ total credite:
𝐶𝑟 𝑝𝑒 𝑡𝑠
𝑅= ∗ 100
Cr total
B. Raportul credite pe termen mediu şi lung/total credite:
Cr pe TM şi TL
𝑅= ∗ 100
Cr totale

6
 La nivel de centrală bancară, alături de indicatorii menţionaţi mai sus, se pot determina
şi anumiţi indicatori care exprimă cantitativ relaţia dintre expunerea la risc şi sursa de finanţare
a acestei expuneri, corelând activele bancare cu capitalul şi fondurile bancare.
 Raportul profitul net/ pierderile din credite ţine cont de faptul că profitul net este
sursa principală de finanţare a pierderilor, iar acoperirea acestora nu este singura sa
destinaţie. Calculat în această formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar.

Profit net
𝑅=
Pierdere din portofoliul de credite
 Raportul fond de rezervă/ pierderi din credite, atunci când are o valoare
supraunitară, evidenţiază un management prudent.
Fondul de rezervă
𝑅=
Pierderi la portofoliul de credite
 Ponderea creditelor acordate clientelei în total activ.
𝐶𝑟 𝑎𝑐𝑜𝑟𝑑𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑙𝑖𝑒𝑛𝑡𝑒𝑙𝑒𝑖 𝐶𝑟 𝑎𝑐𝑜𝑟𝑑𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑙𝑖𝑒𝑛𝑡𝑒𝑙𝑒𝑖
= ∗ 100
𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣 𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣
 Ponderea creditelor acordate clientelei în total surse atrase şi împrumutate.
𝐶𝑟 𝑎𝑐𝑜𝑟𝑑𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑙𝑖𝑒𝑛𝑡𝑒𝑙𝑒𝑖 𝐶𝑟 𝑎𝑐𝑜𝑟𝑑𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑙𝑖𝑒𝑛𝑡𝑒𝑙𝑒𝑖
= ∗ 100
𝑆𝑢𝑟𝑠𝑒 𝑎𝑡𝑟𝑎𝑠𝑒 î𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑎𝑡𝑒 Total pasiv − Capital propriu
 Ponderea plasamentelor şi creditelor la alte bănci în total active.
𝑃𝑙𝑎𝑠𝑎𝑚𝑒𝑛𝑡𝑒 ş𝑖 𝑐𝑟𝑒𝑑𝑖𝑡𝑒 𝑙𝑎 𝑏ă𝑛𝑐𝑖
∗ 100
𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣
Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de creditee şi
evoluţia acestuia. Toţi aceşti indicatori se pot calcula şi pot fi interpretaţi în mod corelat,
analizaţi şi folosiţi pentru a fundamenta politica de credit a instituţiei bancare.

Pierderi la portofoliul de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de credite;

valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fi fost gestionat
eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Această mărime serveşte şi drept reper
pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi.
Analog se poate calcula valoarea raportului pierderi la portofoliul de titluri de credite raportate
la valoarea totală a portofoliului de titluri de credit.

Indicatorii de dinamică exprimă evoluţia în timp a unor indicatori valorici a căror mărime
este corelată cu evoluţia riscului de creditare post factum.

- Dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite exprimă

felul în care conducerea băncii anticipă evoluţia expunerii la riscul de creditare: cu cât creşterea
rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate
presupune că banca anticipă pierderi mai mari şi că, deci, este de aşteptat o scădere a calităţii
portofoliului de credite. Această informaţie trebuie interpretată în contextul dat de dinamica
portofoliului de credite însuşi căci, dacă cei doi parametri cresc în acelaşi ritm, atunci nu poate
fi vorba de o creştere a expunerii la risc. În plus, în funcţie de reglementările legale privind
constituirea şi finanţarea fondului de rezervă pentru pierderi din creditare, se poate ca banca să
folosească o politică diferită de finanţare a fondului pentru obţinerea unor avantaje fiscale; şi
atunci este clar că dinamica pronunţată a indicatorului nu poate semnifica o creştere a expunerii
la risc. Indicatorul este mai ales de uz extern, fiind folosit la nivelul întregului sistem bancar ca
un semnal de alarmă pentru terţi şi larg mediatizat de presa de specialitate.

7
- Dinamica activelor şi, mai ales, a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de
creditare atunci când exprimă o creştere accelerată. Aceasta deoarece se presupune, în baza
experienţei, că fiecare instituţie bancară are o capacitate limitată de a gestiona corect un
portofoliu de un anumit volum. Această capacitate este limitată de performanţele personalului,
de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorică şi, în general, de ansamblul
resurselor băncii şi de modul lor de gestionare. O creştere accelerată (de exemplu de 50% într-
un an) a valorii reale (în preţuri constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu
poate fi gestionată convenabil sau cel puţin comparabil cu nivelul de performanţă din anii
anteriori în cadrul aceloraşi structurii şi folosind aceleaşi resurse. Pe de altă parte, adecvarea
însăşi a acestor resurse şi structuri la presiunea exercitată de volumul sporit de activitate
reprezintă un factor perturbator până la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru între
capacităţile bancare de prelucrare a informaţiei şi volumul acesteia. Capacitatea deficitară de
prelucrare a informaţiei este un factor de risc căci sunt (ne) şanse mai mari de strecurare a unor
erori (mai ales în cadrul unor proceduri clasice de tratament).

Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul şi fondurile bancare, sunt

important de urmărit deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc şi
sursa de finanţare a acestei expuneri. Se pot folosi ca indicatori:

- Profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credit; profitul net este sursa principală de
finanţare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinaţie. Calculat în această
formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar. El se poate calcula şi sub formă inversă, dar
atunci este în mod evident subunitar. Important este ca resursele să fie acoperite. Oricum,
evoluţia raportului poate fi extrem de semnificativă.

- Şi mai edificator este raportul dintre fondul de rezervă şi pierderile înregistrate la portofoliul
de credite. Acest raport trebuie să fie mai mare decât 1 pentru a putea aprecia că managementul
este prudent.

Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de credite şi evoluţia

acestuia. În afara băncii majoritatea acestor indicatori pot fi calculaţi cu o relativă întârziere pe
baza datelor din bilanţul şi repartizarea profitului publicate de bănci. Ei pot fi folosiţi pentru a
se aprecia calitatea managementului bancar de către operatorii de pe pieţele financiare şi de
autoritatea bancară.

Analiza creditelor presupune determinarea capacităţii debitorului de a onora obligaţiile

de plată asumate şi se bazează pe caracteristicile de evaluare cantitative şi calitative, luându-se
în considerare diferiţi factori de risc care pot afecta negativ capacitatea de rambursare a
creditului, fiind cunoscuţi sub denumirea de cei şase C:
– Caracterul debitorului desemnează atitudinea acestuia faţă de rambursarea creditului şi
plata dobânzilor aferente, onestitatea, responsabilitate şi integritatea lui. Cele mai bune
surse de informare asupra caracterului beneficiarului de credit sunt relaţiile de afaceri
curente ale acestuia cu alte societăţi bancare care au creditat debitorul într-o perioadă
anterioară, referinţele personale;
– Capitalul indică valoarea resurselor financiare deţinute de către debitor, resurse care ar
putea fi folosite pentru rambursarea creditului atunci când încasările curente sunt
insuficiente pentru acoperirea obligaţiei de plată. Cu cât capitalul este mai mare , cu atât
abilitatea debitorului de a restitui împrumutul este mai mare;
– Capacitatea de plată are în vedere resursele curente care pot fi folosite pentru
îndeplinirea obligaţiilor debitorului conform termenelor prevăzute, fiind cel mai

8
 important factor care afectează abilitatea debitorului de a restitui împrumutul conform
prevederilor contractului;
– Colateralul (garanţia) se referă la activele care pot fi utilizate pentru satisfacerea
obligaţiunilor debitorului, dacă plata nu se realizează. Garantarea la riscul specific
activităţii de creditare, alături de procesul de înăsprire a condiţiilor de acordare a
creditului;
– Condiţiile de mediu privesc mediul economic general în care îşi desfăşoară activitatea
atât debitorul, cât şi creditorul şi care poate afecta abilitatea debitorului de a rambursa
creditul contractat, dar şi bunăvoinţa creditorului de a extinde creditarea;
– Controlul (conformitatea cu legislaţia în vigoare) constă în verificarea impactului unei
modificări în legislaţie care afectează activitatea clientului, presupunând că împrumutul
acordat satisface standardele băncii în ceea ce priveşte calitatea creditului.
Periodicitatea analizei creditelor presupune, în primul rând, analiza înainte de acordare
(analiza criteriilor de acordare a creditelor) şi, în al doilea rând, analiza la intervale de timp
stabilite în funcţie de scadenţa creditului pentru a asigura menţinerea sa între limitele stabilite.
În acest al doilea caz, se realizează urmărirea creditului, o altă modalitate de reducere a
riscului de credit, care are drept obiectiv asigurarea unei revizuiri continue a creditului
permite remedierea lui într-un timp util.
Revizuirea portofoliului de credite al unei bănci se realizează în două etape şi anume:
– Auditarea periodică şi revizuirea creditelor existente, în sensul că se va verifica situaţia
financiară a debitorului dacă este în continuare acceptabilă, dacă creditul aprobat este
utilizat conform destinaţiei stabilite, dacă preţul creditului continuă să satisfacă
obiectivele de profitabilitate a băncii;
– Administrarea creditelor problematice care presupune controlul pierderilor şi
recuperarea maxim posibilă a creditelor acordate şi dobânzilor aferente.
Băncile trebuie să aibă în vedere prudenţa bancară şi estimarea riscului de credit pentru a
reduce efectele pe care le pot avea asupra profitului creditele neperformante.

Riscul de credit, inclusiv riscul de credit al contrapărții și riscul de concentrare

Riscul de credit este cel mai semnificativ pentru întregul sistem, întrucât se infiltrează la nivelul
unei game mai largi de servicii și expuneri. Banca se expune riscului de credit prin activitățile
de creditare, activități de investiție, emiterea garanțiilor bancare, dețineri în conturi curente
(corespondente) și plasamente în bănci.
Politicile și procedurile interne privind activitatea de creditare au în vedere următoarele:
 Proceduri riguroase privind analizarea cererilor de credit și acceptarea clienților;
 Sistem adecvat de aprobare a expunerilor;
 Sistem adecvat de protecție a expunerilor (garanții);
 Sistem de urmărire a creditelor acordate;
 Sistem de stabilire a competențelor de aprobare a creditelor (în funcție de mărimea
expunerii);
 Sistem de gestionare a limitelor privind nivelul de concentrare a riscului de credit.
În procesul de desfășurare a activităților care generează risc de credit, în scopul încadrării în
profilul de risc asumat, Banca efectuează administrarea riscului de credit la nivel individual
(pentru clienții persoane fizice și juridice) și la nivelul Băncii prin prisma calității portofoliului
de credite.
Evaluarea riscurilor aferente activității de creditare desfășurate în cadrul Băncii se efectuează
atât înaintea cât și după aprobarea operațiunilor și se bazează pe următoarele:
 Neînregistrarea de expuneri față de categorii de debitori care sunt determinați de către
Banca ca debitorii care nu vor fi finanțați (Politica creditară);

9
 Evaluarea detaliată a debitorului și a garanțiilor prezentate, încadrarea în criteriile stabilite
în reglementările interne;
 Încadrarea în nivelul de expunere maximă față de un grup de clienți aflați în legătură;
 Aprobarea expunerilor de către organele de decizie conform nivelurilor de competențe
stabilite;
 Monitorizarea tuturor debitorilor pe parcursul derulării contractelor de creditare, precum
și urmărirea zilnică a serviciului datoriei;
 Evaluarea semestrială a deprecierii expunerilor și determinarea ajustărilor pentru
depreciere necesare – pe baza individuală pentru expunerile semnificative la nivel
individual și pe baza colectivă pentru cele nesemnificative la nivel individual;
 Evaluarea lunară a gradului de risc al expunerilor prin încadrarea fiecărui element din
activul bilanțului și din afară acestuia care reprezintă expunere într-o categorie de
clasificare în funcție de serviciul datoriei, categoriile de performanță financiară ale
contrapartidelor și garanțiile aferente acestora conform criteriilor stabilite de BNM
(raportare COREP).
Administrarea riscului de credit la nivelul portofoliului se efectuează prin evaluarea riscului
aferent portofoliului dat și încadrarea în limitele de expunere la riscul de credit stabilite în
politicile interne ale Băncii, respectiv:
 Limite de expunere față de băncile corespondente (inclusiv băncile din străinătatea) și
sistemele de remitere de bani
 Limite privind riscul de concentrare rezultat din operațiuni cu clienții (expunere față de
clienți/grupe de clienţi aflați în legătură, expuneri față de persoane afiliate, expuneri fața
de salariații Băncii, expuneri pe sectoare de activitate, expuneri față de acționari care
dețin mai puțin de 1% de acțiuni, inclusiv persoane afiliate).
Prin evaluarea riscului aferent portofoliului Banca urmăreşte scopurile următoare: evitarea
situației concentrării portofoliului de credite, determinarea trendului calității portofoliului,
asigurarea managementului riscului de credit și protecția corespunzătoare.

Folosirea tehnologiilor bancare contemporane în gestiunea portofoliului de credite permite

băncii să evite pierderi mari, de minimizare a riscului de credit, de a ridica rentabilitatea
activităţii de creditare.

10
 5.3. Portofoliul de investiţii în valori mobiliare.

Activitatea investiţională a băncii comerciale reprezintă activitatea de participare în

valori mobiliare pe piaţa de capital din numele şi iniţiativa proprie cu scopul obţinerii
veniturilor directe şi indirecte. Veniturile directe de la investirea în valori mobiliare băncile le
obţin în formă de dividende, dobândă sau profit din revânzare. Veniturile indirecte se formează
prin extinderea pieţei, care banca poate controla şi intensificarea influenţei asupra clienţilor
participând în gestiunea corporativă cumpărând pachete de acţiuni.
O componentă importantă în activitatea investiţională a băncilor comerciale reprezintă
formarea şi gestiunea portofoliului de titluri financiare, care reprezintă un sortiment de valori
mobiliare care asigură aşa caracteristici satisfăcătoare ca profitabilitatea, lichiditatea şi risc şi
care sunt administrate ca un tot întreg.
Investiţiile bancare în titluri financiare se realizează după ce banca îşi asigură rezervele
minim obligatorii, rezervele proprii reglementate, nevoile de lichiditate şi acoperă solicitările
de împrumuturi.
Titlurile financiare joacă un rol important în gestionarea activelor băncii, permiţând
utilizarea fondurilor disponibile şi furnizând resursele lichide necesare băncii la un moment dat,
diversificând portofoliul băncii şi deci contribuind la protejarea băncii împotriva riscurilor
financiare.
Scopul principal al gestiunii portofoliului de valori mobiliare constă în obţinerea profitului.
Totodată portofoliul îndeplineşte trei funcţii cu relaţii de reciprocitate şi anume:
1. Sporirea valorii; Deci, sporirea valorii portofoliului se realizează prin veniturile curente
a valorilor mobiliare şi prin creşterea valorii lor de piaţă. Sursa specifică veniturilor
curente reprezintă operaţiuni speculative cu titluri care au un risc ridicat.
2. Crearea rezervei de lichiditate; Funcţia creării rezervei de lichiditate pentru bănci are o
importanţă semnificativă, deoarece majoritatea resurselor bancare este compusă din
depozite cu termen scurt şi depozite la vedere, care pot fi retrase în orice moment.
Plasând o parte din resurse în valori mobiliare cu lichiditatea înaltă, băncile simplifică
posibilitatea gestiunii lichidităţii, deoarece aceste titluri pot fi uşor realizate pe piaţă sau
pot fi utilizate ca gaj pentru obţinerea unui credit interbancar sau de la BNM. Pentru
crearea rezervei de lichiditate băncile de obicei folosesc titluri financiare de stat sau
emitenţilor de prim rang.
3. Posibilitatea de a participa în gestiunea întreprinderilor în care banca este cointeresată.
Funcţia posibilităţii de a participa în gestiunea întreprinderilor se realizează prin
cumpărarea pachetelor de acţiuni de control. Aşa, posibilitatea să permită băncii de a
influenţa la gestiunea întreprinderii şi în aşa fel de a controla riscurile de credit, ce
permite de a obţine venituri suplimentare de la extinderea creditării şi altor servicii
bancare pentru aceşti clienţi. Trebuie de menţionat că funcţia dată în unele ţări este
limitată, inclusiv şi în Republica Moldova conform Regulamentului cu privire la
deţinerea de către bănci a cotelor în capitalul persoanelor juridice din 1 decembrie 2016
Nicio bancă, singură ori în cadrul grupului de persoane care acţionează concertat, fără
permisiunea scrisă a Băncii Naţionale, nu poate:
1) să deţină în capitalul unei persoane juridice, o cotă care:
a) reprezintă 20% şi mai mult din capitalul persoanei juridice;
b) depăşeşte, conform valorii ei contabile, 5% din capitalul reglementat
al băncii;

11
 2) să deţină cotele menţionate la subpct.1) cu o valoare contabilă totală mai mare
de 50% din capitalul reglementat al băncii.

Principalele titluri financiare care pot constitui portofoliul de investiţii bancare sunt titlurile de
stat, titluri de valori emise de bănci, de corporaţii, titluri de valoare internaţională, etc..

Titlurile pe care le poate tranzacționa o bancă sau asupra cărora poate interveni prin
operațiuni specifice pot fi structurate în mai multe categorii:

- Valori mobiliare tranzacționate pe piețele reglementate și supravegheate: acțiuni,

obligațiuni, instrumente derivate;
- Titluri de stat și ale administrației locale: bilete de tezaur, certificate de trezorerie,
obligațiuni de stat și municipale;
- Titluri de creanță negociabile: certificate de depozit, certificate de investitor,
instrumente de credit;
- Acțiuni necotate ale unor societăți comerciale.
O altă grupare a titlurilor se poate realiza pornind de la destinația pe care le-o dă posesorul
lor temporar, în funcție de propriile politici de gestiune a portofoliului.

Titlurile de tranzacție sau speculative se caracterizează printr-o perioadă scurtă de deținere,

de regulă maxim șase luni, intenția băncii fiind aceea de a le vinde la un moment favorabil al
pieței, cu mult înainte de scadența lor.

Operațiunile specifice acestei categorii de titluri sunt:

- Operațiuni speculative, bazate pe variația cursului de piață, în scopul obținerii de profit;

- Operațiuni de arbitraj, bazate pe diferențele de curs ale aceluiași titlu, dar pe piețe
diferite;
- Operațiuni de acoperire a riscului, prin intermediul titlurilor la termen și alte
instrumente derivate.
Evident că cea mai importantă condiție de valorificare a oportunităților amintite o constituie
lichiditatea piețelor pe care se tranzacționează titlurile, întrucât aceasta permite atât o evaluare
operativă a beneficiilor potențiale cât și un exit operativ.

Titlurile de plasament au o durată mai lungă de deținere, dar nu necesită nici ele menținerea
în portofoliu până la scadență, urmând a fi valorificate fie în funcție de evoluția pieței, fie legat
de necesitățile proprii privind lichiditatea.

Titlurile de investiții sunt menținute în portofoliu, de regulă, până la scadență, veniturile

aferente fiind obținute, în special, din dobânzele asociate și , mai rar, din valorificarea evoluției
cursului. Sunt pretabile acestei categorii îndeosebi titlurile cu venit fix: obligațiuni, titulri de
stat, bonuri municipale. Evidența contabilă se ține la nivelul prețului de achiziție, fără ca
diferențele temporare de curs să influențeze rezultatele financiare.

Dincolo de faptul că titlurile de investiții sunt supuse riscului dobânzii, de unde și

necesitatea acoperirii lui prin proceduri de tip hedging (contracte swap pe dobânzi, opțiuni ș.a),
sumele alocate acestei categorii grevează asupra disponibilităților pentru creditare, motiv
pentru care este preferat să beneficieze de resurse dedicate. Altminteri, valorificarea lor înainte
de termen din rațiuni de creștere a lichidității poate genera pierderi, ca orice alta vânzare
forțată.
12
 Revizuirea periodică a portofoliului de titluri, în funcție de caracteristicile acestora, poate
conduce la operații de reclasare, dintr-o categorie la alta, dar și la evidențierea unor necesități
de împrospătare, de valorificare imediată sau de clasare (ca pierderi).

Referind, la operațiunile de schimb, acestea îmbracă mai multe forme și anume:

a) Cesiunele definitive reprezintă modalități de schimb al titlurilor cu disponibilități și, din

punctul de vedere al băncii, se realizează în ambele sensuri, în funcție de necesitățile de
lichiditate.
b) Cesiunele temporare, numite și pensiuni, sunt determinate de acodrul părților de
retrocedare a titlurilor cesionate, la un anumit moment și la un preț convenit. Ele pot fi,
la rândul lor:
- pensiuni simple, ca transferul temporar al dreptului de proprietate asupra titlurilor
nefiind însoțit de livrarea efectivă a acestora;
- pensiuni livrate, care presupune livrarea efectivă a titlurilor către cesionar, odată cu
transferul temporar al dreptului de propietate.

c) Împumuturile de titluri nu includ transferul dreptului de proprietate și nici contrapartida de

disponibilități, fiind – de obicei – garantate prin remiterea altor titluri sau colaterale. În plus, pe
tot parcursului împrumutului, debitorul este obligat să vireze proprietarului toate beneficiile
conexe (dobânzi, dividente) ale titlurilor în cauză.

Operațiunile de gestiune curentă a titlurilor se desfășoară pe două paliere distincte:

- Activități front-end care culeg informații despre evenimentele din piață, le structurează
și le evaluează cu scopul de a facilita luarea deciziei în procesul achiziției sau vânzării
de titluri;
- Activități back-end care au drept scop: monitorizarea tranzacțiilor, monitorizarea
titlurilor și colectarea veniturilor.
Monitorizarea titlurilor include ansamblu de acțiuni privind structurarea bazelor de date, pe
piețe, pe categorii și pe emitenți, pentru toate titlurile din portofoliu (randamente, scadențe,
splitări ș.a)

Colectarea veniturilor (dobânzi, dividente) presupune:

- evidența schemelor de plată a acestora (lunar, trimestrial, anual), în funcție de

prospectul de emisiune;
- prezentare documentelor de proprietate (cupon, certificat de investitor, acțiuni
materializate ș.a.);
- verificarea corectitudinii încasărilor, mai ales în cazul dobânzilor flotante.
Caracteristicele titlurilor financiare sunt:

- Scadența – durata de timp pentru care emitentul solicită fondurile;

- Venitul – suma cu care emitentul remunerează investitorul;
- Rata dobânzii
- Valoarea nominală,
- Prețul titlului;
- Riscul asociat –riscul ratei dobânzii; de lichiditate etc.;
- Tratamentul fiscal – modul cum titlul este afectat fiscal;
- Volatilitatea- fluctuarea cursului bursier;
- Lichiditatea – posibilitatea de transforamare a titlului î numerar;
13
 - Garantarea – garanția asociată, prin care investitorul este despăgubit în cazul
nerespectării clauzelor contractuale de către emitent.

Două mari probleme stau în fața investitorului (bancar, în cazul nostru): considerarea
implicațiilor legate de calitatea emitentului (ratingul sau „calitatea semnăturii”) și estimarea
riscului ratei dobânzei.

Prima determinare vizează nivelul de securitate oferit, altfel spus, gradul de certitudine în
privința rambursării fondurilor imobilizate și a plății beneficiilor asociate. Evaluările ăn acest
domeniu sunt realizate de către instituții specializate, numite agenții de rating.

Într-o ordine descrescătoare, emitenții de titluri financiare sunt clasificați în mai multe
categorii:

- AAA pentru emitenții care asigură maximum de securitate pentru plasamentele

investitorilor reali sau potențiali;
- AA pentru emitenții care oferă un grad ridicat de securitate;
- A pentru emitenții care oferă un nivel de Securitate peste medie;
- BBB pentru emitenții asigurând un nivel mediu de Securitate, fără a exclude
posibilitatea operațiunilor speculative cu titlurile emise;
- BB pentru emitenții la care nivelul de asigurare a securității investițiilor trebuie apreciat
în funcție de elementele speculative associate;
- B pentru emitenții al căror nivel redus de Securitate oferit investitorilor este justificat
prin posibilitățile generoase de speculație bursieră a titlurilor în cauză.
În ceea ce privește riscul dobânzii , acesta va avea determinări diferite, în funcție de
categoria titlurilor analizate. Atractivitatea plasamentelor în obligațiuni, pe fondul unei creșteri
a ratei dobânzii, antrenează – prin sporirea cererii – o reducere a „prețului de achiziție”,
respectiv a cursului obligațiunilor.

Regula generală, în cazul subscrierii de obligațiuni sau al achiziției acestora de pe piața

secundară, este că – pe fondul unei scăderi a ratei dobânzii – sunt de preferat titlurile cu o
durată mai mare de imunizare și, implicit, o sensibilitate mai puternică, în timp ce expectațiile
de creștere a nivelului dobânzilor impun selecția unor titluri cu o durată cât mai mică de
imunizare și, respectiv, o sensibilitate foarte redusă.

Managementul portofoliului de titluri presupune o serie de opțiuni privind selecția

titlurilor în care urmează a se investi, precum și referitoare la perioada de deținere.

Deși există mai multe sisteme de analiză, ele privesc – în ultimă instanță – același fenomen,
motiv pentru care ar fi total neproductiv să le contrapunem. Opțiunea pentru unul sau mai
multe dintre aceste sisteme ține, mai curând, de volumul informațiilor accesibile, de costul
prelucrării lor și de timpul de răspuns al procedurilor utilizate.

Analiza fundamentală (stock picking) presupune alegerea titlurilor care promit cel mai mult
în privința beneficiilor viitoare, indiferent cum se vor realiza acestea: prin dividente sau prin
creșterea prețului bursier. Ea poate fi structurată, la rândul ei, pe trei niveluri sau coordonate:

- Analiza economică a firmei;

- Analiza financiară;
- Analiza bursieră (de piața).

14
 Fiecare dintre coordonatele amintite poate fi abordată prin intermediul mai multor categorii
de proceduri.

Procedeul top-down pornește de la evaluări macroeconomice, selectându-se, mai întâi,

țările sau zonele geografice propice pentru investire, apoi sectoarele favorabile și, în cele din
urmă, firmele și titlurile în care se va investi. Parcurgerea celor trei faze conduce la realizarea
unor grile de investiții exprimate în procente.

Procedeul bottom-up se adresează, cu precădere, acelor administratori care, prin actele

constitutive sau prin strategia de investire, au o serie de limitări în privința structurii
portofoliului (spre exemplu, fonduri sectoriale). În acest caz pentru alegerea titlurilor se
utilizează așa-numitele filtre de selecție, legate de cifra de afaceri, nivelul de rentabilitate,
caracterul nepoluant al industriei, coordonate ecologice ș.a.

Analiza economică încearcă să distingă punctele tari și cele slabe în ceea ce privește poziția
pe piață a emitentului. Sunt evaluate, în acest sens, elemente privind:

- Costurile de aprovizionare asociate;

- Vulneribilitatea clientelei și control acesteia prin politici de marketing;
- Organizarea sistemului de distribuție și tehnicile de vânzare;
- Dezvoltarea activității și, în special, evoluția cifrei de afaceri;
- Solvabilitatea piețelor de desfacere.
Analiza financiară se referă, în principal, la datele din bilanț și din contul de profit și
pierderi, care pot da indicii relevante privind atractivitatea titlurilor emise de companii.

Se pornește de la volumul producției, ca bază de calcul pentru marja comercială și valoare

adăugată, obținându-se – în final – capacitate de autofinanțare.

Analiza bursieră operează cu indicatori care se referă la randamentul investițiilor în acțiuni,

prin prisma dividendelor obtenabile și a creșterii cursului acestora.

Analiza grafică mai este numită și analiza chartistă, sau analiza tehnică și se bazează pe
mișcarea prețurilor ca rezultat al procesului de echilibrare a cererii cu oferta. Proiecțiile
cursurilor viitoare ale acșiunilor pe piață ignoră, așadar, alte elemente de analiză, fiind raportate
exclusiv la extrapolarea tendințelor de creștere sau de descreștere a valorii de piață a titlurilor
considerante, îm contextul modelelor și configurașiilor avute în vedere.

Analiza cantitativă presupune alegerea portofoliului de acțiuni în contextul optimizării

raportului risc-rentabilitate.

Se consideră, astfel, că nivelul de variație al cursului unei acțiuni este influențat de evoluția
generală a pieței bursiere, concretizează în riscul sistematic și de elementele specifice fiecărui
titlu, cărora le corespunde riscul specific, diferenșiat sau diversificabil.

Acesta din urmă poartă, la rândul său, alături de coordonatele individuale generate de
emitentul sau deținătorii titlului dîn cauză, și amprenta sectorului economic căruia îi aparține.

15
Pentru construirea unui portofoliu echilibrat și eficient specialiștii recomandă respectarea unui
set de principii, dintre care sunt de menționat:

- alegerea instrumentelor de investire care corespund propriilor necesități; acțiuni –

pentru câștig de capital, respectiv obligațiuni – pentru sporirea randamentului
principalului;
- investirea la momentul în care piața, în ansamblu său, este în creștere;
- sesizarea „fragilității” titlurilor care au înregistrat o creștere semnificativă, din cauza
numărului mare de investitori tentați să vândă aceste valori;
- deversificarea plasamentelor, astfel încât nici un titlu să nu reprezinte mai mult de 10%
din valoare globala a portofoliului;
- investirea numai în sectoarele performante, ținând cont de faptul că evoluția crescătoare
a cursurilor unor titluri dintr-un anumit domeniu antrenează o mișcare de „simpatie”
pentru titlurile altor societăți din același domeniu;
- însușirea, fără ezitare a beneficiilor realizate și vinderea titlurilor care nu aduc
satisfacțiile sperate;
- analiza complexă a titlurilor care urmează a fi achiziționate, utilizând întregul arsenal
metodologic cunoscut (analiza grafică, analiza fundamentală ș.a.).

Investițiile în titluri contribuie la profitul bancar prin venitul periodic din dobânzi sau prin
aprecierea valorii titlurilor achiziționate. Etapele gestiunii portofoliului de investiții sunt:

- Coordonarea portofoliului de investiții cu mediul bancar;

- Corelarea portofoliului de investiții cu planul de lichidități al băncii;
- Evaluarea posibilităților de gajare oferite de titlurile financiare;
- Evaluarea riscului pe care îl implică fiecare tip de activ;
- Evaluarea venitului net fără impozit;
- Diversicarea portofoliului de investiții;
- Anticiparea evoluției ratei dobînzii;
- Determinarea mărimii portofoliului de investiții
- Evaluare experienței manageriale în tranzacționarea titlurilor.

Contribuția esențială a portofoliului de investiții la gestiunea bancară constă în

posibilitatea echilibrării lichidității totale și a poziției de risc a băncii.
În dependenţă de scopurile formării portofoliului de investiţii pot fi implementate diferite
strategii ale acestora.

Strategii ale administrării portofoliului se referă la unul sau mai multe aspecte precum:
configuraţia scadenţelor, tipul titularilor (după dobândă, garanţie, etc.) dimensiunea
portofoliului, orientarea spre sectoare etc. Putem deosebi strategii centrate pe ciclul de afaceri
și strategii centrate pe scadenţe

– Strategii centrate pe ciclul de afaceri

Aceste strategii presupun existenţa unei pieţe de capital bine dezvoltate şi reglementate,
diversificate şi sensibile la modificarea mediului economic. Strategia se centrează pe
maximizarea profitului net printr-o structură adecvată a portofoliului.
O strategie pasivă urmăreşte constituirea de rezerve primare (pentru asigurarea
lichidităţii) şi de rezerve secundare (în titluri pe termen lung generatoare de venit), structura
16
rezervelor urmărind şi reflectând evoluţia mediului financiar. Problema principală rezidă în
neputinţa băncilor de a planifica sistematic momentele de investiţie la nivelul maxim al ratei
dobânzii.
Strategia activă încearcă să anticipeze modificările majore ale ratelor dobânzii, conform
ciclului de afaceri, şi să ajusteze corespunzător scadenţele titlurilor financiare. În acest sens,
banca extinde sau restrânge portofoliul de investiţii şi durata scadenţelor în funcţie de cererea
de credite, determinată de evoluţia ciclului de afaceri.
În condiţiile reducerii cererii de credite, băncile sunt obligate să caute investitori cu venituri
mari, pentru a menţine nivelul profitului net obţinut din dobânzile la credite. Tendinţa va fi de
prelungire a scadenţelor, deoarece cifra veniturilor este descrescătoare, şi în cazul în care ratele
dobânzilor cresc banca va vinde titlurile în pierdere sau le va conserva în portofoliu, obţinând
un venit sub valoarea de piaţă.
– Strategii centrate pe scadenţe
În condiţiile unei pieţe de capital atractive, reglementate, diversificate, decizia
fundamentală ce se impune rezidă în a determina când să fie reduse scadenţele titlurilor
deţinute în portofoliu şi dacă să se realizeze câştiguri din vânzări de titluri înainte de scadenţă.
Adaptarea strategiilor bancare în mod activ la evoluţia condiţiilor economice trebuie să ia în
considerare faptul că strategiile investitorului joacă un rol complex în administrarea resurselor,
a poziţiei fiscale a băncii, în gestionarea capitalului şi profitului bancar; în acest sens, strategia
portofoliilor investiţionale impune:
- Adaptarea corespunzătoare a scadenţelor;
- Modificarea raportului dintre titlurile impozabile şi cele neimpozabile;
- Modificarea tipului titlurilor obţinute.
Strategiile pasive se concretizează în două modele:
 Strategia scadenţelor în trepte, care presupune stipularea unor scadenţe maxime
acceptabile, titlurile fiind distribuite de-a lungul perioadei de scadenţă, în acest fel
asigurându-se o lichiditate şi un venit mediu reinvestibil. Această strategie asigură un
profit mediu atâta timp cât curba veniturilor titlurilor nu se modifică, ceea ce presupune
stabilitatea condiţiilor economice.
 Strategia scadenţelor pe termen lung şi pe termen scurt diferenţiază titlurile
achiziţionate pentru lichiditate de cele achiziţionate pentru venituri.
Ambele strategii au caracter repetabil, prezentând avantajul reducerii costurilor de
tranzacţie, probabilitatea pierderilor din vânzarea titlurilor înainte de scadenţă fiind mică.
Strategiile active presupun acceptarea de riscuri privind adaptarea scadenţelor, modificarea
titlurilor deţinute şi lichidarea periodică a titlurilor de discont.
Aceste strategii grupează titlurile în trei categorii:
 Păstrate pentru tranzacţionare;
 Păstrate până la scadenţă;
 Disponibile la vânzare.
Gestiunea fiecărei categorii se face diferit, managementul activ al portofoliului
presupunând deţinerea unui volum semnificativ de titluri disponibile pentru vânzare,
recunoscând atât cerinţele de lichiditate, cât şi cele de venit.
Un element al strategiei active îl reprezintă ajustarea nivelului de profit mediu
corespunzător previziunilor ratelor dobânzii, băncile putând alege, pentru a reduce expunerea la
riscul ratei dobânzii, achiziţionarea titlurilor cu scadenţe şi durate lungi în condiţiile
previzionării reducerii ratelor, şi invers, în condiţiile previzionării unei creşteri a ratelor.

17
 Băncile sunt, însă, în primul rând, societăți comerciale și, în această calitate, pot să recurgă
la emisiuni proprii de titluri. În plus, ele pot oferi o serie de facilități clienților care își propun
obținerea de fonduri prin plasarea de titluri pe piața monetară sau de capital.

Titlurile emise de bănci sunt împărțite în două categorii:

- acțiuni, obligațiuni, împrumuturi subordonate numte titluri care afectează capitalul sau
fondurile proprii;
- titluri de creanță negociabile.
În funcție de tipul societății bancare (închise sau deținută public), emisiunea de acțiuni
prezintă unele particularități. Astfel, pentru societățile bancare închise, este suficientă
aprobarea prealabilă a Băncii Naționale a României, celelalte specificații (preemțiune,
subscriere, vărsăminte ș.a) fiind supuse dreptului comun în materie de majorare a capitalului.

Pentru societățile bancare deținute public, emisiunea de ecțiuni și obligațiuni este

reglementată suplimentar și supravegheată de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, în
calitate ei de autoritate competentă privind piața de capital. Modalitatea curentă este aceea de
ofertă publică (prospect de emisiune, perioadă de derulare, intermediar de plasamente ș.a.),
ceva mai rar fiind utilizat sistemul de plasament privat.

Emisiunea titlurilor de creanță se referă, în principal, la bonurile de casă și certificatele de

depozit. Perioda de maturitate a acestora le plasează în cele trei segmente cunoscute: titluri pe
termen scurt, mediu sau lung.

În funcție de opțiunea băncii și, desigur, de tendințele pieței, scadența titlurilor poate varia
de la câteva săptămâni la câțiva ani, iar, sub raportul dobânzii, ele pot fi sau nu negociabile.
Desigur că se are în vedere și faptul că titlurile negociabile au o piață secundară mult mai
lichidă, fiind preferate de către investitorii instituționali (fonduri de investiții, firme de
asigurări, fonduri de pensii).

Mult mai semnificativă sub aspectul activității propriu-zise a băncilor, în calitate lor de
intermediari, este acordarea de facilități pentru terți privind emisiunea de titluri. Desigur că nu
orice client este apt pentru asemena operațiuni, după cum nu toți clienții băncilor au aptitudini
de creditare, fiind necesare o serie de criterii de eligibilitate legate de bonitatea firmei, de
potențialul ei financiar și, nu în ultimul rând, de istoricul relațiilor cu banca în cauză.

În orice caz, logica unei asemenea colaborări presupune o serie de avantaje reciproce, dintre
care sunt enumerate.

- Pentru bănci
 Fidelizarea clienților prin relații de lungă durată;
 Extinderea gamei de produse, servicii și operațiuni;
 Obținerea de comisione suplimentare;
 Diversificarea opțiunilor în cadrul managementului trezoreriei și al propriei
lichidități;
 Posibilitatea cooperării interbancare, prin constituirea consorțiilor de finanțare;
- Pentru clienți:
 Stabilitatea sistemului de procurare a resurselor și siguranța acestuia;
 Certitudinea subscrierii titlurilor emise;
 Optimizare, pe termen lung, a costurilor cu dobânzile;

18
  Evitarea unor cheltuieli nejustificate pentru finanțările angajate și neutilizate
integral;
 Siguranța operațională, legată de elasticitatea satisfacerii necesităților de
fonduri.
În mod concret aceste facilități îmbracă diferite forme: intermedierea distribuției de titluri,
subscrierea parțială sau garantarea plasării titlurilor emise, acordarea de credite și garanții
bancare (acceptare, aval ș.a.).

19