Contrafort : 11-12 (145-146), noiembrie-decembrie :

Igor Mocanu

„Corpul mi se adună în cap”

Pseudoistorie a corpului uman
„1543. André Vesale publică De humani corporis fabrica, primul atlas
al corpului uman, cu 300 de planşe, desenate de Calcar, elevul lui Tizian. 1632
- Rembrandt - Lecţia de anatomie. Pînă în secolul nostru, în jurul anilor ’30,
corpul propriu a rămas un obiect necunoscut. În afară de cîteva note ale lui
Platon, Descartes, Main de Biran, abia odată cu fenomenologia se va vorbi
despre corp. Nume de reţinut: Husserl, Heiddegger, Scheler, Marcel Mauss,
Gabriel Marcel, Sartre, Merleau-Ponty, Valéry. Prima carte intitulată pur şi
simplu Corpul apare în 1933 (Chipraz).”
Cu această scurtă şi aparent neobişnuită istorie ar fi putut Gheorghe
Crăciun să-şi înceapă Falsul jurnal la Pupa russa..., întrucît, nu mă feresc să
o spun de la bun început şi cu ochii în soare, această carte trage să se integreze
exemplarei istorii a corpului uman, titlul complet al jurnalului fiind Trupul
ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993 - 2000).
Ce fel de jurnal mai este şi acesta? Nu se numeşte simplu şi clasic
Jurnal, are un titlu interminabil ca în tratatele vechi de ştiinţă ocultă, nu este
un jurnal pur şi simplu, ci unul de bord al unui roman de acelaşi autor, şi care
pe deasupra, avertizează fără emfază că este un „fals jurnal”. E clar, titlul este
o capcană, un ceva, jalon poate, care dă un semn de alarmă.
Deschizi cartea şi ce vezi? Că are şi cuprins, că sub acelaşi titlu stau
legate trei pachete diaristice: Caietul negru - cel mai întins, Caietul verde -
mai modest, şi Caietul maro - prîslea.
Toate trei caietele debutează cu meditaţii despre scris, cum îi stă bine
unui jurnal de scriitor. Pe parcurs însă, temele de meditaţie se transformă în
probleme recurente, problemele în obsesii, obsesiile în „cataplasme”
provizorii, cataplasmele în recul în raport cu viaţa de zi cu zi, viaţa de zi cu zi
în teme de meditaţie, şi uite aşa se perindă textul într-un rostogol diaristic ce
rimează cu sine însuşi, care nu poate să nu te ducă socio-critic cu gîndul la
cum arată în genere jurnalul ţinut de un ’80-ist. Într-un jurnal postmodern, cel
care face jurnal (vocea din spatele rîndurilor adică), este cel puţin opus,
incompatibil, cînd nu se urăşte, cu cel care este în viaţa de zi cu zi. „Apetenţa
mea pentru teorie e fuga de insuportabilitatea lumii fizice”, este o frază care
poate ieşi din gura nu doar a unui Gh. Crăciun, însă nu asta e important.
Schizoidia livrescă a generaţiei ’80 a mai fost discutată pînă acum.
Important este altceva. De la primele paragrafe în jos, temele iau startul
echidistant. Şi pe Gh. Crăciun îl preocupă „scrisul”, „trupul”, „insomnia”,
„noaptea”, „orgoliul”, „amintirile”, „eul”, „fenomenalul”, „viaţa”, „frica de
moarte”, „cinismul”, „visul intelectului”, „durerea”, „sfinţenia”, „mintea”,
„nevroza”, „gîndirea”, „cuvintele”, „manuscrisele nepublicate”, „limbajul”,
„literatura”, „urîtul”, „copilăria”. Felul cum se filtrează temele pe parcurs,
transformîndu-se în probleme, apoi în adevărate obsesii, îl deosebeşte pe Gh.
Crăciun de ceilalţi congeneri, fie ei şi textualişti.
Un jurnal, dacă e autentic, nu poate favoriza speculaţii critice. Ce să
critici? Că autorul nu a simţit corect cutare problemă, că nu a întreprins corect
cutare notaţie? Literatura diaristică este în schimb un fertil teren pentru
abordările teoretico-literare. În acest sens, Falsul jurnal... se joacă pe mai
multe fronturi.

Front 1: relaţia corporalitate/textualitate

Caietul negru, de exemplu, se deschide cu o notă despre limbaj,
imediat urmată de una despre ce înseamnă să fii bătrîn. Meditaţiile alunecă
inconturnabil spre obsesia trupului. Citează la tot pasul din Roland Barthes sau
Sf. Apostol Pavel, Wittgenstein este unul dintre preferaţi. Scrisul i se pare lui
Gh. Crăciun că este „o îndeletnicire atît de lipsită de sens şi de plictisitoare”,
încît va încerca să explice limbajul nu prin intelect, „ci prin corp”. Atît de
obsesivă este această încercare încît, la un moment dat, notează: „corpul mi se
adună în cap”. Apoi „şi unde vreau să ajung? La o corporalitate restituită prin
limbaj, la nimic altceva.” Dacă există salvare prin scris? „Scrisul poate să fie
Infernul sau Purgatoriul. Oricum, el e ceva de după viaţă, este încercarea altei
vieţi, decorporalizate.” Prin urmare, la Gheorghe Crăciun, trupul nu este o
coordonată în ecuaţia spiritului, el este, citez din memorie, doar locul
geometric al stărilor sufleteşti şi mentale. Gîndirea, ca în prozele Juliei
Kristeva, este strîns legată de funcţionarea, inteligenţa trupului, ascultă de
discursul acestuia, „şi ce este gîndirea dacă nu tot atîtea forme de înflorire a
trupului în fenomene imponderabile, abstracte”, se întreabă Gh. Crăciun.
Există la Gheorghe Crăciun şi o obsesie realistă a corporalităţii, una
biografistă, cînd autorul se priveşte în oglindă, îşi contemplează vîrsta,
constituţia musculară, felul în care mîna mîngîie pisica. Cînd într-„un carneţel
din 1977” îşi punea problema limbajului în raport cu trupul, e de presupus că
tînărul Gh. Crăciun se gîndea şi la această dimensiune realistă a corporalităţii
din moment ce observa că textul nu poate funcţiona decît vehiculînd
semnificaţii supraetajate, că este „metafora corporalităţii noastre fragmentate
în limbaj”. Într-un alt carneţel din acelaşi an, transcris în jurnal, corporalitatea
şi limbajul colaborează sub formă de fractali.
Gh. Crăciun nu se întreabă dacă trupul în sine are sens. Mai degrabă
rămîn fără sens celelalte apanaje ale faptului de a fi, cum sînt scrisul, gîndirea
socială, ceilalţi. Trupul este sensul. Şi din moment ce trupul este componenta
cu sens, se poate spune că Gheorghe Crăciun, în înţelegere, operează un fel de
hermeneutică a corporalităţii, în definiţia lui Paul Ricoeur din Eseuri de
hermeneutică, de pildă.

Front 2: jurnalul unei cărţi

În iulie 1994, în jurnal apare prima notiţă discretă care trasează liniile
de forţă ale ipoteticei Păpuşi ruseşti care, peste aproape un deceniu, va deveni
Pupa russa. Romanul poate începe de oriunde, notează Gh. Crăciun.
Prozatorul trebuie să scrie „despre o femeie detestabilă” ca şi cum el însuşi „ar
fi acea femeie detestabilă”, scrisul continuînd să i se pară o îndeletnicire fără
sens, plictisitoare. De la un punct încolo se declanşează un spectaculos joc
vaihingerian al filozofiei lui als ob. Gh. Crăciun creează un personaj ca şi cum
el însuşi ar fi acel personaj, scrie un roman ca şi cum el însuşi, în
corporalitatea sa, ar fi acel roman, distribuie jocuri de limbaj ca şi cum
personajele însele ar consta din acele jocuri de limbaj.
Cînd în aprilie 1998, revine cu notiţe în Caietul verde după o absenţă
de cîteva luni, Gh. Crăciun se justifică: „în toată această perioadă am scris
(Păpuşa rusească începe să meargă)”. Vorbeşte parcă unui cunoscut, îi explică
de ce a tăcut un timp atît de îndelungat. Se comportă ca şi cum Trupul ştie
mai mult... ar fi un fel de enclavă organică a romanului în lucru. E şi acesta un
exerciţiu critificţional de hermeneutică a semnului ca trup, a semnului ca
limbaj, a semnului ca lume.

Front 3: alte fronturi

Se poate, desigur (nu e loc aici), vorbi despre acest jurnal pe mai multe
fronturi. Mă limitez la a puncta cîteva, lăsîndu-vă pe voi să meditaţi la ele
atunci cînd veţi (re)citi cartea. Aţi putea porni de la a constata care sunt
limitele autoreferenţialităţii în Falsul jurnal... Altfel spus, cum arată imaginea
jurnalului în el însuşi? Aţi mai putea, de asemenea, să vedeţi cum
contrabalansează ponderea viselor povestite celelalte realităţi creionate de Gh.
Crăciun. La fel, ce rol joacă citatele din cărţile citite în retorica jurnalului,
pentru că un textualist are o retorică bine pusă la punct. V-ar putea mira, nu
mai puţin, felul în care autorul jurnalului nu lasă nici un text mai vechi de-al
său, nici un draft frugal, să se piardă. Totul trebuie recuperat la Gh. Crăciun,
notiţe de pe coperta Vieţii Româneşti, sau de prin tot felul de carneţele de
vacanţă.

Un ultim front
A nu se crede totuşi că Trupul ştie mai mult... este un jurnal al unui
individ care, după ce a meditat pe cîteva pagini la marile probleme ale lumii,
se cocoţează dramatic pe balustrada balconului întrebîndu-se dacă viaţa are
sens sau nu, în timp ce vrea să-şi facă vînt în jos. Falsul jurnal... este un joc
dramatic în care actorul principal îşi schimbă pe rînd şi imprevizibil masca
veselă cu masca tragică. Nu lipsesc din jurnal nici recifurile de un sănătos
umor care, după ce rîzi, îţi lasă totuşi în gură un gust amărui de pipă cu aromă
de migdale. Transcriu două pasaje:
„Iată şi această noapte în care - doamne, ce hilară vanitate! - mai pun
pe hîrtie o propoziţie fundamentală, mai aprind o ţigară fundamentală, mai sînt
încă o dată un om fundamental, mai amîn încă o dată la modul fundamental
deriziunea vieţii de mîine, mai pierd şi mai cîştig, de-a lungul a cîteva minute,
ceva fundamental din viaţa mea, mai sînt încă o dată fundamental singur şi
fundamental idiot.”
„Mîngîi pisica şi nu mai am mult pînă să mă simt înţelept. Umblu în
chiloţi prin camera asta. Gîndesc, sînt preocupat, e foarte important ceea ce
fac. Îmi răsfoiesc manuscrisele nepublicate. Mă autocompătimesc. Aşa ceva e
inadmisibil.”
_______________
Gheorghe Crăciun, Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa
(1993-2000),
Editura Paralela 45, Colecţia ODISEU, Piteşti, 2006