INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE

ORGANIZAȚIONALĂ

PROIECT

Pentru Max Weber sociologia este o ştiinţă care urmăreşte înţelegerea interpretativă a
acţiunii sociale, pentru ca prin aceasta să ajungă la explicarea cauzală a cursului şi efectelor sale.
În viziunea sa conceptele centale ale sociologiei sunt acţiunea socială şi înţelegerea
interpretativă. Acţiunea este acel comportament uman care include semnificaţii subiective
investite de către individul singular. Acţiunea este socială în măsura în care semnificaţia
subiectivă învestită de unul sau mai mulţi “actori” individuali este elaborată în funcţie de
comportamentul celorlalţi şi este orientată relaţional. Semnificaţia unei acţiuni poate fi analizată
în două feluri. Termenul se poate referi, mai întâi, la semnificaţia efectiv existentă într-un caz
concret dat al unui actor particular sau la semnificaţia aproximativă atribuită unei pluralităţi date
de actori. În al doilea rând, se poate vorbi despre un tip pur, conceput teoretic, de semnificaţia
subiectivă atribuită unuia sau mai multor actori implicaţi într-un tip de acţiune.
Max Weber reconstruieşte sensul care orientează acţiunea actorului individual în
raporturile acestuia cu altul prin elaborarea tipurilor ideale de acţiuni raţionale. Acestea nu sunt
ipoteze, ci conferă indicaţii privind construcţia ipotezelor. Ele nu descriu realitatea, ci oferă
mijloace expresive precise pentru aceasta. Tipul ideal este un construct mental, o utopie, el nu
există ca atare în realitate. Tipul ideal este un construct analitic care are atributul de a fi ideal
numai în sensul strict logic ( nu evaluativ ). În construcţia logică acesta se bazează pe concepte
generice în măsura în care are un conţinut flexibil şi clasifică diversitatea manifestărilor
empirice.
Scopul construirii tipurilor ideale este acela de a facilita analiza problemelor empirice.
Acestea sunt create prin analiza empirică a problemelor concrete şi nu rezultă dintr-o combinare
conceptuală pură, detaşată de real. Ele oferă posibilitatea de creştere a preciziei analizei
empirice. Tipul ideal este opus conceptului descriptiv ( care însumează caracteristicile comune
ale unei grupări de fenomene empirice ).
Tipul ideal este format, pe de o parte, prin accentuarea unilaterală a unei sau a mai multor
puncte de vedere, iar pe de altă parte, prin sinteza fenomenelor individuale concrete, difuze, mai
mult sau mai puţin prezente şi uneori absente, care sunt ordonate în comformitate cu acele puncte
de vedere unilateral accentuate într-un construct analitic unificat. Conceptul descriptiv rezultă
din sinteza abstractă a acelor trăsături care sunt comune numeroaselor fenomene concrete. Un
concept descriptiv poate fi transformat în tip ideal prin abstractizarea şi recombinarea anumitor
elemente, ceea ce echivalează cu trecerea de la clasificarea descriptivă a fenomenelor la analiza
lor teoretică şi explicativă. Construcţia de tipuri ideale este un proces de selecţie a unor
manifestări ale acţiunilor şi semnificaţiilor din diversitatea reală a acestora în vederea accentuării
lor şi a unor raţionalizări utopice ( în forma idealului tipic ). “Tipul ideal se obţine accentuând
unilateral unul sau mai multe puncte de vedere şi punând cap la cap o mulţime de fenomene
izolate, difuze şi discrete, care se găsesc când în număr mare, când în număr mic, şi uneori chiar
deloc, care se ordonează în funcţie de punctele de vedere precedente alese unilateral, pentru a
forma o imagine mintală omogenă [einheitlich]. O astfel de reprezentare nu poate fi găsită
nicăieri prin mijloace empirice, cu această puritate conceptuală: este o utopie. “(Weber, 2002)
În altă ordine de idei, tipul ideal este un concept al cărui caracteristici sunt reprezentate
într-o formă atât de extremă şi de pură, încât referinţele exacte pentru acel concept sunt rareori,
sau nu sunt niciodată, confirmate de realitate. Cu toate acestea, un tip ideal reflectă unele aspecte
ale realităţii, putând fi folosit drept fundament în judecarea, explicarea sau investigarea realităţii.
Un tip ideal, asemeni altor tipuri, este o abstracţie. Diferenţa constă în aceea că pot fi identificaţi
indivizi ce satisfac perfect cerinţele unui tip uzual. Astfel, numeroşi indivizi se bucură de
cerinţele unui “politician” ca tip. Pe de altă parte, conceptul de luare a unei decizii raţionale este
un tip ideal. Un anume comportament uman poate aproxima modelul luării unei decizii raţionale,
dar nu a existat niciodată vreun exemplu de situaţie în care s-a luat o decizie perfect raţională. În
principiu, un astfel de exemplu ar putea exista, în practică însă cerinţele sunt prea imperative.
Alte exemple de tipuri ideale ar putea fi: conceptul de echilibru într-un sistem politic sau
noţiunea de om politic.
Tehnica ideal-tipică propusă de Max Weber a fost deseori criticată. Fie că i s-a reproşat
caracterul idealist, fie dimpotrivă, cel tehnico-empirist. Weber a răspuns acestor critici făcând
unele precizări suplimentare, admiţând că o parte din critici  se datorează şi denumirii alese
pentru tehnica interpretativ-explicativă a tipului ideal. Mai întâi, Weber precizează că tipul ideal
este un “tablou de gândire” şi nu este realitatea istorică, nici realitatea aşa-zis autentică; de aceea
tipul ideal serveşte cu atât mai puţin drept “schemă în care am putea ordona realitatea cu titlu
exemplar”. În al doilea rând, tipul ideal nu are decât “semnificaţia unui concept limită pur ideal,
cu care se măsoară realitatea pentru a clarifica conţinutul empiric al anumitor elemente
importante ale ei şi cu care vom compara această realitate”. În al treilea rând, tipurile ideale sunt
“imagini prin care construim relaţii cauzale pe baza posibilităţilor obiective, relaţii pe care
imaginaţia noastră, formată şi orientată după realitatea empirică, le judecă ca fiind adecvate”. În
sfârşit, precizează Weber, “tipul ideal este mai ales o încercare de a sesiza individualităţile
istorice sau diferitele lor elemente, în concepte genetice”. Iar pentru a fi şi mai convingător,
Weber prezintă încă un exemplu de construcţie ideal-tipică: conceptul de sectă religioasă ar
putea fi stabilit prin procedeele clasificării logice, dar dacă vrem să sesizăm genetic o sectă,
atunci trebuie s-o reprezentăm printr-un concept capabil să exprime semnificaţia sectei pentru
cultura pe care “spiritul de sectă” o manifestă în civilizaţia modernă; ceea ce înseamnă că
anumite caracteristici ale sectei vor deveni “esenţiale”, fiindcă numai ele comportă o relaţie
cauzală adecvată în raport cu acţiunea lor semnificativă. Or, tocmai aceste caracteristici devin
concepte ideal-tipice ale “sectei religioase”, îndepărtându-se astfel şi de realitatea empirică dată a
sectelor.(Constantinescu-Galiceni, 1985)
Tipul ideal îndeplineşte atât o funcţie metodologică “de eveluare a dinamicii structurale a
spaţiului social  global şi a universului profesional concret determinat” cât şi o funcţie practică ,
adică “arată sensul evoluţiei sociale prin raportarea permanentă la potenţialul explicativ al
cunoaşterii sociologice”( Buzărnescu, 1955). Aceste două funcţii ale tiplui ideal se regăsesc  în
viziunea pe care Max Weber o are asupra birocraţiei.
Interesul cu care Max Weber a analizat natura puterii şi a autorităţii, precum şi preocuparea
sa permanentă  cu tendinţele moderne ale raţionalizării, l-au determinat să se preocupe şi de
operaţiile corporaţiilor moderne în domeniul politic, administrativ şi economic. El vedea în
coordonarea birocratică a activităţilor semnul dinstinctiv al erei moderne. Birocraţiile sunt
organizate conform unor principii raţionale. Birourile au o alcătuire ierarhică, iar operaţiile lor
sunt caracterizate de reguli impersonale. Numirile în funcţii sunt făcute potrivit unor calificări
speciale şi nu după criterii aleatorii. Această coordonare birocratică a acţiunilor unui număr mare
de oameni a devenit caracteristica structurală dominantă a formelor moderne de organizare.
Numai prin acest aparat organizaţional planificarea la scară largă, atât pentru statul modern cât şi
pentru economia modernă, a devenit posibilă. Numai prin intermediul său şefii de stat au putut să
mobilizeze şi să centralizeze resursele puterii politice, care în Evul Mediu, de exemplu, erau
dispersate într-o varietate de centre. Numai cu ajutorul acestui organism au putut fi mobilizate
resursele economice, care rămâneau neutilizate în  perioada premodernă. Organizarea birocratică
este pentru Weber instrumentul care a modelat societatea politică modernă, economia modernă şi
tehnologia modernă. Tipurile birocratice de organizare sunt superioare din punct de vedere
tehnic tuturor celorlalte forme de administrare, aşa cum producţia mecanizată este superioară
metodelor manufacturiere.
Pentru Max Weber tipul ideal de birocraţie, adică modelul reprezentativ al acesteia,
presupune câteva elemente esenţiale:
1. Birocraţia presupune o ierarhie de autoritate. Orice organizaţie de tip birocratic
presupune o ierarhie, adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne, cel mai adesea într-o
formă piramidală, în care se disting funcţiile de tip executiv de cele de tip decizional.
2. Birocraţia presupune reguli scrise pentru oficiali. Activitatea birocraţilor se face
întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi invocate de oficiali. În
acest mod se garantează caracterul impersonal al tuturor deciziilor din interiorul acestui
tip de organizaţii. De asemenea se elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de
grup din actul de decizie realizat de birocraţi. În epocile premoderne cei care deserveau
anumite interese publice o făceau cel mai adesea pe baze cutumiare, adică în baza unor
tradiţii sau a unor obiceiuri locale şi mai puţin be baza unor norme scrise. Acestea, chiar
când existau aveau doar o funcţie colaterală.
3. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt angajaţi şi liberi de alte obligaţii
social-economice. Faţă de epocile premoderne, birocratul este un profesionist care se
ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul organizaţiei birocratice şi are surse de venit
asigurate doar din aceasta. În epocile premoderne persoanele care îndeplineau anumite
servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îşi asigurau veniturile din aceste
activităţi. Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri
sociale, care prestează aceste servicii sporadic, pe lângă alte activităţi, care le şi asigură
veniturile. La fel, profesorii din universităţi, în evul mediu, nu au salarii pentru munca de
predare, ci trăiesc din diferite alte surse: cadouri de la studenţi, donaţii sau rente ale unor
seniori, din publicaţiile pe care le scot etc.
4. Birocraţia presupune separarea activităţilor personale de cele presupuse de
organizaţii. Acest principiu decurge direct din precedentul. Atât timp cât un funcţionar
este angajat şi plătit să desfăşoare o anumită activitate, el poate fi controlat şi obligat să
presteze doar acea activitate. Separarea are loc atât fizic, birocraţia impunând ideea de
program stabil de lucru, dar şi funcţional, în sensul în care birocratul îşi desfăşoară
activitatea independent de orice alte constrângeri exterioare birocraţiei.
5. Birocraţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie, cât
şi faţă de resurse.Birocratul nu are la dispoziţie mijloace sau resurse personale pentru a
îşi desfăşura activitatea. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest
motiv birocratul, deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi,
 mai mult, cum spunea Balzac, ca simplu individ el este chiar insignifiant. Spre exemplu
militarul premodern dispune cât vrea de propriile arme, pentru că acestea sunt ale lui,
armura, sabia sau calul sunt obiecte de proprietate presonală. Militarul modern nu are
arme personale, mai mult chiar, organizaţia birocratică ( armata ) îi dă dreptul de a le
purta doar atunci când ea consideră că este necesar. Luptătorul premodern a fost astfel
transformat într-un simplu funcţionar birocratic şi aceasta este şi cauza pentru care
modernitatea a putut institui pentru prima dată în istorie un nou tip de societate, care nu
mai este condusă de militari.
Max Weber  subliniat o serie de factori care asigură eficienţa deosebită a acestui tip de
organizare socială. Principalii factori fundamentali care asigură birocraţiei o eficienţă ridicată
sunt:
 Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. Astfel se elimină subiectivitatea şi
arbitrariul la nivelul activităţilor birocratice.
 Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea membrilor săi şi
deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele normativ.
 Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminată corupţia.
 Performanţa birocraţilor este judecată prin examinări şi proceduri impersonale, cariera
birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul aparatului
birocratic.
 Activităţile organizaţiilor birocratice sunt definite raţional în baza unor scopuri precis
formulate şi sunt libere de cerinţe personale, sau ale unor grupuri exterioare aparatului
birocratic. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi, şi sunt uzual
determinate din exterior, de sistemul politic spre exemplu, dar odată definite scopurile,
aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ, independent de
alte constrângeri externe.
La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi reale. Doar
birocraţia nu este aşa, este acuzată mai mereu de corupţie, de neprofesionalism etc. Trebuie să
spunem că nu în această perspectivă trebuie privită analiza birocraţiei propusă de Weber. El a
definit-o în termeni reali şi evident nu a exclus faptul că, în practică, ea poate funcţiona şi prost.
Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionalităţile de acest tip sunt însă importante în analiza
birocraţiei. Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolvă corect o
problemă de servici, aceasta nu este o disfuncţionalitate a birocraţiei, ci un aspect disfuncţional
înregistrat într-o organizaţie particulară. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident, dar ele
nu derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei.
Pe de altă parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparaţie cu
modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. Cu siguranţă că pot exista
aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor, că pot exista şi cazuri de corupţie. Diferenţa
esenţială este dată de faptul că în societăţile premoderne, cel mai adesea, funcţiile reprezintă
statusuri atribuite, deci moştenite şi prin urmare ele erau cu totul în afara unor criterii de
profesionalism. La fel, corupţia nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi, pentru că, prin
definiţie, funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese şi într-o relaţie directă cu
resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de aceste servicii.
Atitudinea antiempiristă a lui Max Weber exclude posibilitatea observării directe a vieţii
sociale. Conceptele sale sau “tipurile ideale” sunt exagerări abstracte ale unor fenomene care, în
forma lor pură, nu pot fi găsite în realitate. Idealizările de felul acesta sunt, pentru Weber, nu
scopul principal al analizei sociologice, ci ajută la înţelegerea complexităţii fenomenelor sociale.
Extrema irealitate a tipurilor ideale reliefează detaliile empirice, contradicţiile şi ambiguităţile
temei. Tocmai din cauză că tipurile ideale pot fi construite din puncte de vedere variate, analiza
nu cunoaşte nici un punct de sprijin final.

Avantajele birocrației:
Specializare sau expertiză: în managementul birocrației, munca este împărțită între angajați
în funcție de abilitățile, capacitățile și expertiza lor, ceea ce duce la specializarea postului în
organizație.
Recrutare bazată pe îndemânare: angajații sunt recrutați prin potrivirea abilităților și
experienței lor cu cea necesară pentru postul vacant pentru a se asigura că persoana potrivită este
plasată la locul de muncă potrivit.
Previzibilitate: Când există o ierarhie sistematică și reguli și metode definite pentru
îndeplinirea sarcinilor complicate în organizație, acțiunile în situații similare devin oarecum
previzibile pentru management.
Egalitate: managementul rămâne imparțial față de angajați și asigură o judecată echitabilă
la orice problemă sau problemă din organizație.
 Structura: O structură organizatorică sistematică poate fi dezvoltată prin birocrație în care
regulile, regulamentele, metodele și procedurile sunt predefinite.
Păstrarea înregistrărilor sistematice: Această abordare se concentrează pe înregistrarea
sistematică a tuturor tranzacțiilor și operațiunilor comerciale în documente care vor fi folosite de
ceilalți angajați în viitor.
Raționalitate: Înregistrarea operațiunilor aduce raționalitate, adică încadrarea legilor,
regulilor, reglementărilor și procedurilor pentru viitor, pe baza experienței.

Dezavantajele birocrației:
Comunicare unidirecțională: teoria birocrației pune accent pe transmiterea informațiilor,
adică sarcini, comenzi, reguli și reglementări, de la managementul de nivel superior la
managementul de nivelul inferior; cu toate acestea, feedback-ul cu privire la problemele
operaționale și alte sugestii nu sunt preluate de la angajați.
Exploatarea puterii: într-o birocrație, managerii au o autoritate superioară care poate fi
utilizată greșit de aceștia pentru a-și satisface interesul sau pentru a-și domina subordonații.
Irosirea timpului, a eforturilor și a banilor: presupune înregistrarea tuturor tranzacțiilor și
operațiunilor de afaceri pentru a crea documente care necesită mult timp, bani și eforturi ale
personalului.
Întârzierea procesului de luare a deciziilor în afaceri: Managementul de nivel superior
păstrează autoritatea decizională cu sine. Prin urmare, managerii de nivel inferior trebuie să se
bazeze pe manageri de nivel superior, chiar și în cazul oricărei situații de urgență sau situații care
necesită acțiuni imediate.
Împiedicarea inovării și creativității: Supraveghetorul controlează fiecare activitate a
angajaților, care în cele din urmă restricționează subordonații să aplice creativitatea și inovația în
munca lor.
Metode inflexibile și rigide: teoria birocrației nu oferă nici o schimbare sau modificare a
sistemului de management, ceea ce o face destul de rigidă.

Relevanța teoriei birocrației pentru contextul organizațional românesc din prezent:

România este recunoscută ca o ţară în care birocraţia a pus stăpânire pe majoritatea
domeniilor de activitate (sistemul sanitar, sistemul juridic, sistemul de învăţământ, sistemul
financiar-bancar etc.). Nu există în momentul de faţă nicio instituţie publică românească în care
să lipsească sistemul birocratic greoi care se face resimţit în general în activitatea administrativă
a acestora.
În afara problemelor de acest tip cu care se confruntă atât angajaţii instituţiilor publice în
anumite momente ale activităţii lor, mai pot apărea şi unele probleme de organizare care nu fac
altceva decât să înăsprească birocraţia. În ceea ce priveşte activitatea cu mediul extern, sistemul
birocratic din cadrul instituţiilor publice duce la o lipsă totală de cooperare dintre instituţiile
publice şi mediul extern (investitori, persoane fizice, persoane juridice, alte instituţii ale statului).
Aceste probleme apar de obicei în momentul în care orice persoană interesată să desfăşoare
o anumită activitate sau doreşte să afle anumite informaţii intră în contact cu sistemul birocratic
românesc. Principalele probleme şi efecte de ordin birocratic cu care se confruntă instituţiile
publice sunt:
1. Supraîncărcarea departamentelor cu funcţionari publici.
Sunt foarte multe persoane într-un singur departament care trebuie să îndeplinească o
singură sarcină de serviciu sau să rezolve o singură problemă. Însă, în cazul în care trebuie
rezolvată o problemă este obligatoriu să se treacă pe la aproape fiecare persoană în parte din
departamentul respectiv, astfel pierzându-se timp preţios. În această situaţie sarcinile de serviciu
şi problemele apărute se pot rezolva şi de un număr mai redus de persoane.
Tot în acest caz putem vorbi de costurile de la bugetul statului cu salariile unor persoane
care prestează unele activităţi care într-un sistem eficient ar trebui relizate de un număr mult mai
redus de angajaţi. Totuşi trebuie găsită o soluţie de mijloc în această situaţie, deoarece
concedierea surplusului de 148 Laurenţiu Gabriel Frâncu, Gabriel Ionel Hociung funcţionari
publici nu este chiar o soluţie eficientă în prezent (persoanele concediate vor beneficia de
ajutoare de şomaj, dar pot duce şi la o scădere a consumului – în prezent România are o
economie bazată foarte mult pe consum).
2. „Plimbarea” hârtiilor.
În majoritatea cazurilor foarte multe persoane, atât angajaţii, cât şi cei care intră în contact
cu aceştia sunt obligaţi de către sistemul birocratic în care îşi desfăşoară activitatea să „plimbe”
tot felul de documente şi dosare dintr-un departament într-altul sau de la o instituţie a statului la
alta cu diferite scopuri. Acest lucru poate îngreuna buna desfăşurare a activităţilor din cadrul
instituţiilor publice româneşti şi a eficienţei în ceea ce priveşte rezolvarea unor probleme. Timpul
pierdut în aceste situaţii poate duce, de exemplu, la pierderi uriaşe de bani în cazul persoanelor
care îşi depun dosare pentru atragerea fondurilor europene. Se poate trage concluzia că unul din
motivele pentru care gradul de absorbţie a fondurilor structurale la 30 septembrie 2011 este de
doar 14,13% (sursa: www.fonduri-structurale.ro) este sistemul birocratic românesc.
3. Lipsa de comunicare între instituţiile publice, departamentele acestora şi între
funcţionarii din acelaşi departament sau birou.
În acest caz pot apărea situaţii neplăcute în care anumite persoane pot avea de suferit din
cauza lipsei de transmitere a informaţiilor sau transmiterea neclară sau insuficientă a acestora
între instituţiile publice, angajaţii departamentelor sau între colegii din acelaşi departament.
Această situaţie poate apărea şi în cazul transmiterii de informaţii între superiori şi subordonaţi şi
invers. Astfel, pot apărea numeroase probleme care pot duce la scăderea eficienţei activităţii
desfăşurate din cauza lipsei de comunicare atât pe verticală, cât şi pe orizontală. În cazul unei
comunicări eficiente, informaţiile ar trebui să fie prelucrate şi distribuite pe paliere ierarhice sau
pe departamente, iar utilizarea lor ar trebui să conducă spre rezolvarea sarcinilor pe care le au de
îndeplinit funcţionarii publici sau spre rezolvarea problemelor apărute, însă acest fenomen are
foarte mult de suferit în prezent. Aceste informaţii pe care ar trebui să le transmită
departamentele sau chiar colegii din acelaşi birou ar trebui să se caracterizeze prin obiectivitate şi
promptitudine. Există cazuri în care informaţiile sunt comunicate cu câteva zile întârziere.
Situaţii asemănătoare se întâmplă şi în cazul comunicării dintre instituţiile publice, unde
apar aceleaşi carenţe în ceea ce priveşte comunicarea şi colaborarea dintre acestea. Normele şi
reglementările pe care trebuie să le respecte cu stricteţe instituţiile publice (instituţiile
birocratice) duc la foarte multe inadvertenţe de ordin comunicaţional, acestea având efecte
directe asupra creşterii randamentului în activităţile economice. Birocraţia în contextul economic
actual 149
4. Lipsa de transparenţă.
O altă problemă cu care se confruntă instituţiile publice este lipsa de transparenţă. Aceasta
este specifică tuturor instituţiilor birocratice şi se manifestă prin lipsa informaţiilor oferite celor
direct interesaţi de o anumită problemă sau oferirea de informaţii incomplete. Birocraţii
(funcţionarii publici) profită de statutul pe care îl au şi de informaţiile pe care le deţin (chiar dacă
aceste informaţii sunt în mod normal publice), deţinând astfel o anumită putere asupra celorlalţi.
Lipsa transparenţei în comunicarea administraţiilor publice poate duce la creşterea corupţiei.
 5. Pierderea documentelor.
Din cauza unei lipse de organizare şi de cele mai multe ori şi a lipsei de eficienţă a
sistemului birocratic (norme şi reglementări învechite) se poate ajunge în situaţia neplăcută în
care fie să se piardă anumite documente, fie să se rătăcească în timpul circuitului pe care îl
parcurge acel document. Tot datorită lipsei de organizare şi a depozitării documentelor în diferite
locaţii improprii pentru acestea, se pot rătăci foarte uşor multe dintre ele, dar se şi pot deteriora
sau pierde. Astfel costul căutării acestor documente sau refacerea lor poate fi destul de ridicat
pentru instituţie şi, implicit, pentru bugetul statului.
6. Reticenţa utilizării tehnicii moderne (computer, sisteme de operare performante,
softuri avansate etc.) pentru îndeplinirea sarcinilor administrative.
Foarte mulţi birocraţi din cadrul instituţiilor publice consideră că cea mai bună metodă de
a-şi îndeplini sarcinile de serviciu este folosirea aceloraşi tehnici rudimentare pe care le foloseau
în momentul în care s-au angajat. Multe astfel de persoane au o vârstă mai ridicată (peste 50 de
ani) şi consideră inutilă utilizarea tehnicilor moderne în principal datorită mentalităţii. Acest
comportament duce în timp la o eficienţă scăzută a personalului din instituţiile publice şi la
întârzieri majore în ducerea până la capăt a unor sarcini de serviciu. Aceste persoane,
necunoscând sau nedorind să înţeleagă că utilizarea tehnicilor moderne nu poate face altceva
decât să uşureze munca şi să înlăture rutina care poate apărea în momentul desfăşurării
activităţilor administrative, încearcă să se opună utilizării tehnicilor moderne.
Se poate observa că birocraţia care există în acest moment în cadrul instituţiilor publice din
România poate duce la numeroase pierderi din punct de vedere financiar (de exemplu: pierderea
unor investiţii directe sau pierderea fondurilor europene). În contextul economic actual toate
aceste pierderi afectează creşterea economică.

Concluzii:
Observând efectele negative pe care le are birocraţia asupra dezvoltării economice din
prezent este necesar să se ia anumite măsuri care să atenueze problemele create de birocraţie mai
ales în atragerea de investiţii străine directe şi de fonduri europene.
Cu ajutorul unui sistem birocratic mai „suplu” creşterea economică din România poate fi
ajutată să se dezvolte în continuare.
 În primul rând, pentru a se elimina din problemele deja existente în sistemul birocratic din
România, trebuie implementat un sistem modern de management al documentelor prin
intermediul căruia să se realizeze o reducere a cheltuielilor de la bugetul statului (sunt costuri
ridicate cu găsirea documentelor pierdute sau deteriorate sau cu lipsa unei comunicări eficiente
între instituţiile statului sau departamentele aceleiaşi instituţii) şi o reducere a timpului de
aşteptare din partea cetăţenilor, persoanelor juridice şi a investitorilor în ceea ce priveşte
obţinerea unor informaţii.
În al doilea rând, trebuie să existe o transparenţă ridicată cu privire la furnizarea
informaţiilor de interes public din partea instituţiilor publice. Dacă aceste informaţii sunt postate
prin intermediul unor canale de comunicare la care toată lumea să aibă acces (aviziere, pagini de
internet) s-ar elimina foarte multe din problemele cu care se confruntă posibilii investitori. În
acest sens toate instituţiile publice ar trebui să furnizeze următoarele informaţii: actele necesare
pentru depunerea dosarelor care urmăresc soluţionarea anumitor probleme (avize, aprobări etc.);
perioadele şi intervalul orar când trebuie depuse respectivele dosare; date despre domeniul de
activitate al instituţiei respective; date cu privire la sumele obţinute din taxe şi impozite locale
(de exemplu, în cazul primăriilor) şi modul în care sunt cheltuiţi acei bani; implementarea unui
program informatic prin intermediul căruia cei interesaţi să aibă acces la anumite informaţii de
ordin statistic.
În concluzie, dacă în România s-ar elimina o parte din problemele create de sistemul
birocratic, ţara noastră ar avea un avantaj competitiv mult mai ridicat în ceea ce priveşte
atragerea de investiţii străine directe şi fonduri europene.

BIBLIOGRAFIE:

1. Buzărnescu, Ştefan, “Istoria doctrinelor sociologice”, Editura Didactică şi Pedagogică, R.

A., Bucureşti, 1995;
2. Cf. Constantinescu-Galiceni, Virgil şi Ungureanu, Ion, “Teorii sociologice
contemporane”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985;
3. Weber, Max, “Essai sur la théorie de la science” în Lallement, Michel, “Istoria ideilor
sociologice”, ediţia a II-a, Antet, 2002;
4. https://theinvestorsbook.com
5. http://store.ectap.ro/