Laurenţiu Budău

M-AM HOTĂRÂT
SĂ DEVIN
CÂINE
 Ham!... Aud? ...Ham! am zis, ca un câine cuviincios ce-aş putea să devin... Da, da,
spirituală remarcă, încerc să-mi schimb blana înainte de a se năpusti frigul peste planeta
noastră oribilă şi indecentă. Oribilă. Ham! Şi indecentă. Pam! Pam! - Ham! Ham!
Hotărârea mea de năpârlire este irevocabilă. Absolut. Nu insistaţi inutil. V-am lăsat chiar
un ireverenţios bilet în buzunarul de la piept al costumului nepurtat de ginerică. Scris
elevat de mână, evident. Eventualele greşeli de ortografie puneţi-le pe seama stării de
surescitare cauzată de această hotărâre magistrală şi bineînţeles (iertaţi-mă pentru că
mă repet din nou şi iarăşi iar) irevocabilă.

Veridicitatea biletului se poate verifica la vecinul meu de la trei, grafologul. Da, da,
Kuffăr, tipul ăla chelbos şi cu burtă, care intră întotdeauna în scara blocului demn ca un
adevărat gentilom, cu bidonul de “Băutură cu aromă de vin” (de la dozatorul ilegal de pe
colţ al lui Mabmur chiorul) ascuns bine în mâneca hainei, cu patru măsuri mai mare
decât s-ar fi cuvenit, de un gri indecis. În cinci minute vă rezolvă. Nu vă bucuraţi încă,
doamnelor, calm, mă refer la un cu totul alt fel de rezolvare... Sigur că da, are şi ştampilă.
Pentru încă 10 circulanţi vă poate pune şi ştampila; pentru că în regiunea asta aridă
nimic nu e valabil fără ştampilă (aţi observat doar că în ziua de azi şi oile se ştampilează
în Tumvlicanul nostru drag, de porci ori de şocâte nici nu mai încape vorbă). Este, de
altfel, o cerere foarte mare de ştampile pe toate fronturile comerciale din regiunea
Tumvlican, semn că puterea cuvântului dat este într-o scădere drastică. Revin.

Gata, am revenit. Trebuie numai să i-o cereţi (ştampila!) pe un ton ferm şi foarte, foarte
civilizat, pentru că, calicul nostru grafolog e şi foarte gingaş pe deasupra, cam de când l-
a lăsat nevasta şi superbele lui fiice - sexi tripletele. (N-aş vrea să insinuez că nevasta lui,
Schtrampy pe numele ei de fată mare, nu era sau nu este încă o arătare superbă pentru o
babă, dar zgubiliticele lui fiice sunt, volens nolens, cu mult, mult mai tinere decât ar fi
cazul pentru îndeletnicirile lor neconvenţionale şi au o înfloritoare afacere de video-
chat pe internet; aşa că le cunosc mult mai îndeaproape, chiar mult mai îndeaproape
decât cred dumnealor... Se vede de la o poştă, după gradul de dezvoltare a organelor lor
tipic feminine, că au fost procreate la o vârstă respectabilă şi foarte matură, de obicei
când “alţii” de-abia se înscriu să cotizeze la ajutorul pentru înmormântare de la “Carpe
Diem”)...

De obicei ştampila lui Kuffăr, puţin concavă şi cu o remarcabilă uzură în partea dreaptă
sus, nu are niciodată suficientă cerneală; dar nu e nici o problemă pentru musiu
profesor - puţină salivă concentrată şi treaba e ca şi pe jumătate rezolvată. Nu vă
sfătuiesc să puneţi botul, pardon, gura şi să cârtiţi inutil. Nu trebuie să aibă chiar o
culoare violacee foarte intensă, ar putea da chiar de bănuit... Pentru ca actul să aibă un
caracter cât se poate de oficial, vă sfătuiesc să veniţi cu propria hârtie A4 sub braţ, de
preferabil un top sigilat; altfel riscaţi să primiţi autentificarea pe o bucăţică de hârtie
oarecare, dezlipită de la buda comună sau de pe panoul cu falnicele întreţineri
acumulate ale chiriaşilor proprietari, căzuţi în dizgraţia administraţiei insensibile.

1
 Ce, las păr? Bineînţeles, deşteptule. N-aş putea să umblu niciodată cu o pungă
înfăşurată pe mine, fie ea chiar şi biodegradabilă. Şi ce dacă las păr peste tot... Voi nu
lăsaţi? Ia cercetaţi-vă mai atent găurile de scurgere nedesfundate ale imobilelor... Ete,
na! Doar pentru asta plătim femeia de serviciu; era să zic femeia care face curăţenie, dar
m-am stăpânit la timp - pentru că femeia asta de serviciu e de fapt o mare doamnă (ca să
nu zic chiar cucoană). Vine întotdeauna, atunci când catadicseşte să apară (de obicei
negreşit puţin înaintea prânzului), cu o blană superbă de nutrie până la pământ, cu o
căciulă imaculată şi perfect sferică de vulpe polară şi cu nişte gheare agresive atârnând
în spate ca o coadă de indian şef de trib, cu nişte emanaţii de parfumuri channel care fac
să iasă toţi gândacii intraţi la hibernare în crăpăturile respectabilului nostru adăpost. Îşi
pune măturica şi găleata de tablă zincată (care n-a cunoscut niciodată, cu adevărat, ce
înseamnă puterea de purificare a apei ordinare) şi trage rezemată de balustradele
mârşave, una după alta, trei ţigări sudate marca Kent. Da, da, ţigările alea Kent originale
cu castel, de pe vremuri, care te făceau să umbli trei staţii de autobuz, pe jos, în spatele
vreunuia care avea curaj să fumeze din astea pe strada înţesată de binevoitori. Da, da,
bună remarcă, exact ca Pluto când intra în levitaţie unidirecţională la aroma vreunei
fripturi în sânge din bucătăria negresei de culoare (căreia i se arătau la tv întotdeauna
numai picioarele cilindrice, de fapt nişte buturi numai buni de pus în locul stâlpilor de
rugby ai stadionului mărginaş “Farul cu lumânări de seu”).

Dar să revenim la “notre moutons dans votre cotton”, spun asta ca să vă arăt că am
prins şi puţină franceză în şcoala de cartier bine famat în care am deprins lumina
culturii şi a ştiinţei... V-am demonstrat că pot să fiu o javră extrem de civilizată şi de
sociabilă atunci când îmi pun mintea la contribuţie şi, de aceea, v-am dat un simplu ham
şi nu o pereche de ham-uri, deşi aş fi fost destul de capabil să vi le prind de crupe fără să
simţiţi. Voi, în schimb, v-aţi uitat ca domnii la poartă nouă şi aţi tăcut semnificativ.
Foarte semnificativ. Voi care pledaţi pentru apropierea prin limbaj a raselor şi a
civilizaţiilor, pentru comunicare şi socializare, n-aţi catadicsit să răspundeţi salutului
meu neconvenţional (ştiu asta perfect, în cunoştinţă de cauză, deoarece v-am urmărit cu
extremă atenţie, niciun muşchi facial din cei 200 disponibili pentru schiţarea unui
zâmbet (200!) nu vi s-a clintit pe figură... Vă rog, fără niciun fel de comentarii, orice
negaţie matură e inutilă!). N-aţi catadicsit să răspundeţi la acest elementar salut adresat
ca de la, mă rog, “cel mai bun prieten al omului” la OM. Am spus-o cu majuscule? Am
greşit... Am să mă flagelez, cu coada convenţională care întârzie să apară la timpul
cuvenit... Acum sunt profund ocupat, îmi inventariez puricii. Da, ce vă miraţi, am o
întreagă rezervaţie din aceste atletice animale simpăticuţe şi trebuie să mă port asupra
lor ca un adevărat cârmuitor al blănii incipiente.

Deci, ham! Ham, ham, ham!... Da, da, sigur aveţi dreptate, în încăperea asta civilizată n-a
răsunat niciodată ecoul vreunui patruped. N-a răsunat decât scârţâitul violonistului
Trast (celebru în epocă pentru mediocritatea sa) special invitat la începutul secolului
pentru inaugurarea sălii de conferinţe şi concerte a burgului Dakst. V-am buimăcit
desigur cu această divagaţie înconjurătoare. E bine, e bine, cât se poate de bine. Deci, să
începem cu începutul. Ne-ne-ne! Nu! Calm, calm! Acum e cu adevărat Începutul. Toate

2
cuvintele de până acum au fost doar ca să vă captez atenţia, să creez acel captatio
benevolentiae adică o atragere a bunăvoinţei (pentru neiniţiaţii şi repetenţii prezenţi din
abundenţă în această încăpere în cinstea memoriei eterne a lui Trast) pentru a-mi putea
dezvolta ulterior, nestingherit, tărăşenia grozavă care urmează.

Începutul, dacă început se poate numi, a fost acum fix cinci ani şi patruzecişicinci de
minute, în momentul în care am fost muşcat prima oară. Fulgerător, pe neaşteptate, luat
ca din oala cu sarmale balcanice ori din faţa colivei luxuriante... Ce vorbă e asta?! O
vorbă acolo. Nu, desigur că nu eram pregătit pentru muşcătură... şi cum ar fi fost dacă aş
fi fost pregătit pentru muşcătură? Penibil, ridicol, aş fi fost luat de prost, bleg sau de
fraier. (“Fii bărbat, scârbă, sculă moale, lasă realitatea să te copleşească cu
imprevizibilul şi complexitatea sa; doar în asta constă frumuseţea şi apanajul existenţei,
splendoarea ei sălbatică şi ingenuă!” intonaseră fără oprire corurile antice reunite
complice până la momentul acela fatidic) Trebuie să recunosc, cu seninătate deplină, că
muşcătura asta chiar m-a luat complet prin surprindere. Total. Eu, care am crescut încă
din faşă în spiritul fairplay-ului necondiţionat, aş fi simţit, cel puţin în această fază de
debut, nevoia imperioasă a unei anterioare atenţionări minimale şi civilizate. Evident, n-
am ştiut cum să reacţionez.

Era de sfinţii Petru şi Pavel, era o zi minunată, călduroasă, cu soare mult şi femei
colosale, aproape despuiate, navigând cu câte o îngheţată lipită de buze pe Bulevardul
Alienării Voluntare. Era chiar de ziua mea de naştere când se spune că eşti cel mai
vulnerabil în faţa atacurilor de orice soi, mai ales în faţa celor ale marţienilor scorţoşi.
Dimineaţa, primisem la uşă un dărâmător, fabulos şi colosal buchet de crini (imperiali
parcă) din partea unei comisionare sexoase şi elegante, dotată cu o savuroasă perucă
portocalie (probabil aparţinând inventarului florăriei). Nefericita începuse să-mi turuie
odată cu scârţâitul putredei şi răsvopsitei uşi, ca un automatism mult prea uns, un “la
mulţi ani!” ditirambic adresat din partea unei cohorte de binevoitori fanatici, buni amici
şi prieteni de pahare nocturne... accidentale. Îmi amintesc foarte clar şi acum (după
atâta amar de vreme) cum stăteam buimac înaintea ei, cu chiloţii mototoliţi de pânză şi
faţa buhăită, aşteptând plin de speranţă să isprăvească matinalul circ siropos. Nu sunt o
fire romantică şi, la ora aceea imposibil de matinală, nici marilor romantici ai
Tumvlicanului, zidiţi solemn în bronz roşu pe Aleea Lugubrilor Clasici, nu le-ar fi căzut
prea bine tâmpul discurs la maţe... Dar tipa nici gând să-şi închidă acoladele, turuia
imperturbabilă ca un căţeluş flocos căruia de-abia i se schimbaseră bateriile uzate cu
unele noi, alcaline şi care, după cum ştim foarte bine cu toţii cei bombardaţi constant de
reclame imbecile, durează de zece ori mai mult decât cele ieftine, obişnuite. Îşi scosese
cu semeţie dintre sâni universalul discurs mâncat de şoareci la interval, aproximat după
umila mea părere (uimită desigur la vederea generosului vraf de hârtii) la cel puţin
cincizeci de pagini cu scris mărunt mărunţel şi foarte îngrijit, uşor aplecat spre stânga
(pentru această uşoară aplecare spre stânga Kuffăr avea explicaţia unui “sadism
îndelung exersat”) şi care avea la fiecare douăzeci de propoziţii inclusă întrebarea
standard “Ştii ce înseamnă fericirea?” după care urma o explicaţie sau un şir de
explicaţii absolut halucinante şi bineînţeles nelipsitele prăfuite citate ale poponautei

3
gândiri antice greceşti... Bineînţeles că nu ştiam ce înseamnă fericirea şi nici nu doream,
câtuşi de puţin, să aflu chiar în acea dimineaţă neverosimilă, dar “doamna papagal cu
cioc smălţuit” habar n-avea de aceste ridicole amănunte şi părea în general că nici n-o
interesează părerea mea neexprimată şi neprihănită. Fusese doar plătită pentru acel
serviciu cu circa 30 de circulanţi albaştri şi trebuia să se achite de misiune cu maximum
de conştiinciozitate şi răspundere profesională.

Vezica mea umflată, în dezacord evident cu solemnitatea momentului şi aflată în pragul

exploziei fatale, dădea evidente semne de nerăbdare aşa că începusem să-mi frec discret
piciorul drept de tocul uşii întredeschise, sperând în adâncul sufletului în uşurarea cât
mai grabnică a chinurilor mele interioare şi exterioare. Dau să apuc buchetul şi să curm
cronicizarea suferinţei fiziologice dar mesagera nu se lăsa înduplecată, aşa cum cred că
nu s-a lăsat uşor înduplecată nici în noaptea nunţii ei, silindu-l pe bietul şi paşnicul
mire-victimă să devină un exasperat violator în căutarea justificată a exercitării
atribuţiunilor conjugale... Înmânarea crinilor, probabil, urma să aibă loc la sfârşitul
ritualului şi la un moment bine stabilit în regia dumneaei. Orice schimbare de scenariu
putea afecta grav imaginea florăriei cu pricina (acum pot să-i pronunţ şi numele fără
teama de a-i face reclamă mascată ori de-ai aduce câtuşi de puţin un minim prejudiciu
moral, mai ales că între timp s-a şi desfiinţat - “Tuberoze” o chema) aşa că a trebuit să
mă resemnez şi să asist neputincios la acel laudatio neinspirat... De-abia când, într-un
jalnic târziu, am reuşit să-i fac vânt cu suficientă delicateţe nefericitei pe scările unse din
abundenţă cu păcură, am înţeles cu adevărat, în timp ce mă uşuram extaziat cu o
presiune fantastică ca de rachetă intercontinentală, răspunsul la întrebarea obsedantă a
duduii ciocănitoare. Fericirea strict personală, spun “strict personală” pentru că n-am
crezut niciodată că poate exista o fericire colectivă ori universală, se defineşte strict în
funcţie de momentul în care te afli şi în acel moment fericirea mea se definea ca
libertatea de a mă uşura nestingherit, sprijinindu-mă de o uşă potrivită acestui scop.

În dimineaţa aceea, spuneam, mi s-a întrezărit pentru prima oară gândul că, dacă aş fi
fost doar un simplu căţeluş maidanez în acele penibile clipe şi nu un homo sapiens plin
de prejudecăţi şi maniere care mai de care mai absurde, aş fi putut urina lejer, oricând,
chiar acolo pe preşuleţul uzat din faţa uşii, doar ridicând un simplu picior ca să nu mă
stropesc.

După acest episod nesemnificativ (şi totuşi definitoriu al evoluţiei mele ulterioare -
dacă analizez mai bine urmările începutului acelei zile), m-am grăbit să trag o raită prin
magazinele mele preferate de unde am umplut câteva sarsanale cu ceea ce credeam eu
că sunt delicatese şi care, de fapt, întruchipau o formulă standardizată a unei agape.
Cumpărasem suficiente lucruri care să mulţumească majoritatea gusturilor şi mă
orientasem după sintagma consacrată a băieţilor veseli din care făceam şi eu parte:
“Mâncarea e fudulie, băutura-i temelie.” Nu voiam ca cei care investiseră atât de generos
în minunatul buchet de flori şi în nesuferita comisionară portocalie să se simtă
dezamăgiţi de investiţie. Am tras o fugă cu un taxi până la locul de consumare al
evenimentului şi am dat câteva indicaţii scurte secretarei mele în privinţa procedurii.

4
Urma să mă întorc peste câteva ore şi să particip la şedinţa anuală organizată de marele
mahăr.

La fel ca şi în anii precedenţi şi aceasta de acum se anunţa formală şi plină de autoelogii

zaharisite, după care urma să spargem gaşca şi s-o tăiem, fiecare după posibilităţile lui,
în vacanţă şi să ne-ntâlnim de-abia la toamnă, ca să ne lăudăm cu bronzul dobândit de
unii în lanul de porumb, de alţii chiar la ţărmul mării noaste patetice şi mizerabile,
întotdeauna comparată de mine cu o prea piperată codoaşă, cu probleme grave de
igienă intimă. Toate bune şi frumoase. Am tras o fugă până acasă şi m-am ferchezuit atât
cât m-a dus fantezia de care eram în stare, mi-am tras nişte ţoale noi, de efect, cu care
cei apropiaţi şi mai ales Gimi, subalterna mea pentru care nutream nişte sentimente
confuze şi nu tocmai ortodoxe din cauza dotărilor ei generoase, nu mă mai văzuseră
defel şi m-am grăbit să nu pierd dizertaţia mahărului, de fapt a mahărilor; pentru că am
uitat să vă spun că respectabila noastră instituţiune era atât de bolnavă că nu putea fi
condusă pe ultimul drum de un singur mahăr ci neapărat de doi (şi aici le-am dat
perfectă dreptate luminaţilor diriguitori ai acestui ţinut care ne-au fericit cu această
cârmuire pluricefală). Degeaba se străduieşte să prohodească mortul sărmanul popă
tânăr, dacă nu-l are alături şi pe experimentatul gropar destoinic, cu care musai trebuie
să-mpartă lovelele şi pomenile aburinde...

Şedinţa a decurs previzibil în capitolele esenţiale consacrate şi cei câţiva perpetuu

nemulţumiţi şi-au repetat ofurile arhicunoscute de care colegii şi subalternii mei,
simţind că e ceva rost de chefuit pe socoteala aniversării mele după acea plictiseală
lugubră, s-au grăbit să le ia cu limbile lor uscate peste picior. Ne pregăteam cu toţii să
părăsim în trombă încăperea mohorâtă, cu entuziasmul specific al deschiderii
orizontului minunatei agape, când mahărul cel mic, bâta mahărului cel mare şi-a adus
subit aminte parcă de ceva cutremurător şi-a scos brusc pălăria excentrică de cowboy
(care avea datoria fundamentală să-l evidenţieze în rândul celorlalţi muritori) reuşind s-
o arunce cu dexteritate, ca un veritabil artist de circ, chiar în vârful cuierului pom, apoi
s-a aşezat la loc, americăneşte, cu picioarele prăfuite pe masă (aşa cum îl învǎţase
mǎmicuţa lui acasǎ), a început să se agite vizibil şi să se înroşească rapid ca un măr
verde din laborator pus sub lampa cu ultraviolete. Mahărul cel mare, complicele lui,
admiratorul meu autodeclarat la începuturile tulburi ale carierei sale de mediocru om
de ştiinţă, parcă ştiind despre ce urma să se-ntâmple a şters-o rapid, prevăzător (gen
“nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”), invocând nişte întâlniri urgente şi
foarte importante în favoarea venerabilei instituţii pe care, cică, era forţat din partea
conştiinţei lui ultra inexistente s-o conducă până la capăt, adică până la dezastru...

După cum spuneam, piticul pletos s-a aşezat înapoi ca bolovanul obligându-i şi pe
ceilalţi participanţi (din respect evident pentru funcţia lui) să procedeze la fel şi şi-a
scos fulgerele ascuţite pe care le ţinuse bine ascunse în scăfârlia personală cu
circumvoluţiuni ca un funduleţ de copil. Părea că se revărsase fluviul peste o mare
secetă... Ţinta principală eram bineînţeles eu, Parfon, şeful laboratorului de cercetări,
care, în opinia mai recentă a “domniei” sale, eram ineficient, păpam leafa statului şi cei

5
500 de circulanţi roşii degeaba, stricasem imaginea venerabilei instituţiuni în care
lucram pentru că avusesem tupeul să mă plimb prin burg până la gară, la vedere, cu
maldărul de medalii care nu-mi mai încăpuseră în geamantan laolaltă cu halba în care
îmi ţineam în permanenţă peştişorul de aur (de care nu mă despărţeam nici măcar la
spovadă) şi, ca argumentaţia să-i fie cât mai concludentă, mă acuza în mod făţiş de
plagiat asupra tuturor lucrărilor mele recunoscute internaţional, fără să specifice câtuşi
de puţin datele ori argumentele care l-au împins spre această funebră concluzie...

E de-ajuns să doborî cu un singur pumn un bou de patru-cinci sute de kilograme dacă

ştii să-l ţinteşti bine în moalele capului, d-apoi un respectabil om de ştiinţă care are prea
puţin de-a face cu gestionarea propriilor sentimente şi mai ales în nenorocita sa de zi
aniversară... Mârlănia, sub toate aspectele şi dimensiunile ei, reuşeşte de fiecare dată să
mă pună cu botul pe labe şi să mă paralizeze; îmi blochează toate canalele de
autoapărare şi mă face să roşesc veritabil ca un gogoşar calitatea I-a superioară.

Mă simţeam umilit şi vinovat de păcate de moarte, fără absolut nicio vină pentru
situaţia creată, aplecasem instinctiv ochii pân-atunci strălucitori şi-mi admiram
bombeurile lustruite vajnic pentru această zi specială. Privirile bănuite şi pline de
reproş ale colegilor, care până-n clipa aceea îmi zâmbiseră cu o simpatie complice şi
admirativă, se transformaseră subit în nişte sfredele lungi şi insistente ale căror sunete
strigau sacadat “ruşine-ruşine-ruşine” pe mii de tonuri şi octave. Parfon, cel care fusese
până atunci speranţa lor nerostită de a reuşi în această junglă acerbă a competiţiei cu
propriile forţe, îngemănate cu strălucirea şi karma personală a neuronilor din dotare, se
dovedise într-un final târziu (dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu-i aşa?) un hoţ
nenorocit, şi nu încă unul din acei faimoşi care te fac să-i invidiezi pentru că sunt
antrenaţi de o motivaţie morală ci unul de doi circulanţi, unul jalnic asemănător unui
păduche obez. Apoi, piticul pletos a anunţat jubilând, în mod ceremonios, destituirea din
funcţia de conducere pe care-o deţinea sus numitul Parfon P. Parfon în favoarea bunei şi
docilei sale prietene şi colaboratoare Gimi (care lustruia oficial şi cu sârg mădularul
piticului în timpul orelor de program - conform declaraţiilor neoficiale ale martorilor şi
care, absolut întâmplător, avea deja discursul de investire pregătit în minunata ei
poşetică unicat din piele de hienă însărcinată) precum şi strămutarea mea categorică, ca
manipulant categoria inferioară cu leafă standard de 100 circulanţi gri, la biroul de
echipamente casate aflat la subsolul igrasios al instituţiei. Tăcerea ipocrită care se lăsase
ar fi putut fi sculptată de către un artizan al gheţurilor veşnice sub forma unei căcăreze
uriaşe dar starea asta de dizgraţie nu a durat pentru mine mai mult de un secol.
Justiţiarul mahăr care se lăuda public că poate să-l “facă” pe oricine care se răzvrătea
împotriva deciziilor sale “cu aia îndoită”, s-a turat mai apoi grăbit după un “Asta este!
Restul e poveste!” de un categoric efect cinematografic şi teatral de care ar fi fost
invidioşi înşişi răposaţii Fellini, Bergman şi Chaplin la un loc.

Asta a fost a doua muşcătură, suficientă cât să producă pentru cel vizat un “infract”
frumuşel şi de calibru cel puţin mediu, dar Cel de Sus a ţinut o mână protectoare
deasupra mea, (pentru că trebuie să vă spun, s-a dovedit ştiinţific că există şi un Cel de

6
Sus al ateilor, sau mai precis al boilor şi liber-cugetătorilor) şi S-a gândit că e mai bine să
mă întărească în această încercare vremelnică, pentru ca să am suficientă forţă să
înfrunt cu stoicism loviturile ulterioare ale destinului care începuse să-mi devină dintr-
odată potrivnic. În acea zi fatidică împlinisem fix patruzeci de ani, schimbasem cum se
spune prefixul. Ulterior s-a dovedit, în aprecierea celorlalţi, că de fapt schimbasem fără
să vreau şi mult admiratul aparat telefonic ultra performant cu o simplă şi primitivă
galenă... Atunci am înţeles, pentru prima şi ultima oară oară, psihologia celui violat pe
care cunoscuţii îl tachinează la colţuri cu acel zdrobitor “a căpătat ceea ce a căutat”,
neadmiţând nicio clipă neparticiparea lui afectivă la “act” şi tare mi-aş fi dorit ca, în
clipele acelea în care mă simţeam ca un mare şi considerabil rahat, să am un bârlog
numai şi numai al meu, un bârlog adânc, tapetat cu muşchi şi frunze şi cu un milion de
ieşiri secrete în care să mă pot ascunde de toată această fericire zdrobitoare, căzută din
prea mult senin.

În zilele următoare am suferit ca un... animal foarte cunoscut. Lăsasem dracului baltă
toate planurile mele de vacanţă şi mă baricadasem în casă ca într-un sarcofag dotat cu
telefon, la auzul soneriei căruia aveam tendinţa imperativă să mă ascund fulgerător sub
pat; deşi fie vorba între noi, între patul meu robust din lemn masiv de nuc (cumpărat la
o licitaţie ad-hoc a unui evreu plictisit de aerul de muzeu al habitatului său imperial) şi
podea nu exista nici măcar o pauză de un milimetru şi de aici provenea tot comicul
absurd al situaţiei. Deoarece cucuiele se înmulţeau groaznic, dealtfel ca şi multicolorele
vânătăi şi ameninţau să devină mai numeroase decât firele de păr care se mai
încăpăţânau să-mi rămână fidele, m-am hotărât să smulg aparatul din priză şi să-l arunc
în găleata de gunoi din bucătărie, urmând să scap de el cu proxima ocazie în care voi fi
avut curajul să-mi părăsesc fortăreaţa cu obloanele bătute în cuie pe dinăuntru. După
trei-patru zile cred că am reuşit să adorm şi am adormit aşa 96 de ore în şir pierzând cu
bucurie convenţionala noţiune de timp care-mi fusese atât de precisă până atunci. N-aş
vrea să exagerez, dar cred că trecuseră vreo două săptămâni de la întâmplare,
săptămâni în care nu mă hrănisem decât cu o jumătate de pâine uscată uitată prin dulap
şi cu circa o tonă de apă plină de clor de la robinet. Încercasem în tot acest răstimp să fac
o reconsiderare analitică a propriilor mele acţiuni care au dus la acest imprevizibil
dezastru şi, cum nu reuşeam niciodată să ajung la concluzia că responsabilitatea
cauzelor îmi aparţine în exclusivitate, mă scufundam în cea mai neagră şi cumplită
disperare. În cea de-a treia săptămână a sihăstriei mele, de fapt în a şaptesprezecea zi ca
să fiu cât mai exact, tocmai când începusem să mă liniştesc şi să-mi fac planuri de a ieşi
din această blestemată depresie, mai adâncă decât o groapă standard din cimitirul
comunal “Reuşită asigurată”, am auzit în miezul uneia dintre nopţi sunând telefonul...
Cum care telefon? Telefonul pe care-l smulsesem din perete şi-l aruncasem în... în...
mijlocul găleţii de gunoi.

Aha! Îmi place că sunteţi atenţi. Foarte atenţi şi cu un sforăit atât de diafan. Atât de
atenţi încât înclin să cred, atunci când vă observ cât de inteligent dormiţi cu pleoapele
deschise pe scaunele astea comode de pluş roşu, că am oarece har de povestitor fără
vocaţie. (De altfel, oralitatea e o trăsătură caracteristică dobândită a Parfonilor.) Pentru

7
un moment am crezut că minţile mele o luaseră razna ori că, pur şi simplu, imaginaţia
alimentată de prea mult somn şi de inaniţie îmi joacă feste... dar nu, nu, telefonul meu de
epocă, vechiul meu telefon fix cu disc marca Formt zbârnâia de mama focului în găleată,
reuşind s-o deplaseze cu vibraţiile lui încolo şi încoace pe mozaicul jegos ca pe-o fiinţă
vie care îşi cerea dreptul la existenţă deplină. Bineînţeles că nu m-am pierdut cu
firea (am văzut eu altele şi mai şi la viaţa mea) şi am ridicat prudent capacul găleţii
buclucaşe cu dorinţa nemărturisită de a afla sursa de energie a aparatului. Scot telefonul
agitat dintre foile mucegăite de ceapă, cutii de conservă şi coji putrede de cartofi şi duc
instinctiv la ureche receptorul, chiar în clipa în care o voce aproape cunoscută îmi urlă
gutural din galena oxidată: “Deschide uşa aia odată, boule de inginer ce eşti cu tot
neamul tău nenorocit de PPP-işti!” Să-mi trag una dacă am auzit vreodată în viaţa mea
asemenea corolar de injurii şi concluzii nefaste. Dar, după cum spuneam mai înainte,
mârlănia reuşeşte întotdeauna, dar întotdeauna, să mă paralizeze şi să mă împiedice să
raţionez normal, aşa că am deschis (într-adevăr ca un bou de inginer ratat şi imbecil)
uşa putredă şi răsvopsită prin cadrul căreia au năvălit trei huidume puţind crunt a
samagon...

Pentru cine nu ştie încă, samagonul e o ţuică duhnitoare făcută din sfeclă de zahăr şi, în
afară de darul ei de a te face să ameţeşti foarte ieftin, are calitatea principală ca după
patru stacane tulburi, luate la un interval de timp foarte apropiat, să-ţi scoată bucăţică
cu bucăţică restul de suflet care a mai rămas în tine. Huidumele aveau feţele acoperite
bine cu fulare arăbeşti şi erau dotate cu două macete foarte, foarte ruginite, o grenadă
defensivă şi un pistol cu butoiaş (din alea ca în peliculele super zgâriate cu John Wayne,
de la cinematecă) aflat în perfectă stare de funcţionare, după cum aveam să aflu imediat
dup-aceea. “De ce-ai deschis mă?!” - mă întrebară brutele alcoolizate - “Dacă nu ne-ai fi
deschis eram foarte hotărâţi să te lăsăm în pace şi să ne transferăm la vecina ta aia bună
de la demisol, Miţa aia biciclista, ca să-i zgândărim cu profesionalism varicele... De ce,
mă, te-a mâncat borta şi ai apucat să deschizi?! ...Eram şi aşa prea obosiţi ca să ne mai
complicăm cu încă o spargere pe noaptea asta şi ne-ai lipsit de o minunată figură
sexuală în patru, pe care am exersat-o de atâtea ori la zdup, pe tabla pe care gardienii se
strofocau de zor să ne alfabetizeze intensiv... De ce mă, de ce, lighioană fără inimă ce
eşti?!” De bou, am răspuns eu alb ca un morar conştiincios. “Ştii ce meriţi mă, ştii ce
meriţi mă pentru asta?” Nu, am răspuns eu alb ca un morar conştiincios, nu ştiu ce
merit... Balaurul, şeful meu drag, atât de drag încât m-aş juca cu el până l-aş băga într-o
carapace abandonată de broască ţestoasă, mi-a spus răspicat că nu mai merit nimic.
Absolut nimicuţa, nimicuţa... Spuneţi-mi, perle ale culturii şi civilizaţiei, ce merit şi să
încheiem odată balamucul ăsta târziu de două parale. Spuneţi-mi voi ce merit. ”Chiar
aşa, se întristară haidamacii, oare ce merită, oare ce merită se gândiră... “Hai să facem un
concurs cu premii pe tema asta gen “Cine ştie pierde tăt!”... Să-i tăiem drăguţa de mână
cu care ne-a deschis, cu macetele!” se alintă unul ciolănos şi deşirat care părea a fi
starostele lor. “Cu care mână ai deschis mă, cu care mână?” Păi nu prea mi-aduc aminte,
nu prea mi-aduc aminte că era întuneric. “Nasol, se întristară haidamacii, foarte nasol.
Om fi noi tâlhari dar n-am vrea să-ţi facem o nedreptate şi să-ţi tăiem mâna nepotrivită.

8
Concentrează-te, calm, încearcă să-ţi aduci aminte... Uite, ca să ai mai mult spor la motor,
o să-ţi punem pistolaşul ăsta la tâmple şi o să introducem cu gingăşie în butoiaş doar un
singur glonţ. Ai patru încercări, de fapt trei, de fapt două, de fapt una, de fapt...” Nu
reuşesc şi pace, era prea întuneric fraţilor tâlhari, doar vedeţi şi voi ce ochelari glorioşi
port; faceţi ce aveţi de făcut şi lăsaţi-mă odată în sinea mea. “Tipul ăsta are prea mult
sânge în el, prea multe hematii, îşi dădu unul cu părerea, hai să-l mai uşurăm de povară
şi să-l crestăm ca pe un harbuz să vedem dacă pârâie... Eşti circumcis, mă, jidane, se
interesară micuţii, eşti?” Nu vreţi să verificaţi? (le-am întors-o eu, care nu eram defel
“jidan” dar care mi-aş fi dorit din tot sufletul meu de ateu ca să aparţin, în acele clipe,
etniei în cauză, ca să pot justifica într-un fel ura atavică a intruşilor etilizaţi) Eu am
mâinile prea ocupate cu răsucitul lor la spate. Piua! “Nebunie de moment, mai ceva ca-n
Occident! Nasol comment, mai spuse unul din ei, tembelul ăsta şcolit se crede mult prea
deştept pentru vremurile tulburi în care vieţuieşte şi e plin de şmecherii ca un closet de
hârtii”. “Da, da, vrea să ne facă viermele ăsta, completă starostele, da’ nu-i nimic pentru
că o să-l facem noi pe el; aşa că ce mai staţi, flăcăilor, am pierdut-o noi pe tanti Miţa
biciclista de la demisol, da’ la vreme de secetă e bun şi puriul ăsta fără pic de păr pe
picioare. Puneţi-i un trandafir de plastic la ureche şi daţi-i izmenele jos!” Apoi dădură cu
banul care să fie primul...

Mi-ar fi plăcut mult să vă povestesc că am căpătat în acele clipe, datorită spaimei

evident, puteri de Superman, Robocop şi Batman la un loc şi încordându-mă fantastic si
cu chiloţi de plastic mi-am azvârlit agresorii libidinoşi de pereţii scorojiţi de beton,
făcând să le curgă şiroaie creierele lor nătânge şi mici, dar, din păcate şi din respect
pentru purul şi jalnicul adevăr gol-goluţ, nu a fost nici pe departe aşa... M-au făcut
zdreanţa lor până în zori (“Privighetoarea fu nu ciocârlia!”), demonstrându-mi
multitudinea căilor de penetrare de care eram în posesie, neluându-mi în seamă
rugăminţile amestecate cu blesteme şi blestemăţii iar, la sfârşit, pentru ca să mă
umilească suprem, m-au bătut cu dicţionarele şi tratatele găsite la faţa locului, şoptindu-
mi languros de fiecare dată înainte de a-mi aplica loviturile: “Degeaba ai învăţat atâta de
pomană, boule de inginer, inventator păduchios, pentru că tot noi, hoţii, vom fi cei care o
să stăpânească de azi înainte lumea şi pe ăştia gură-cască de-alde voi cu existenţe şi
idealuri de rahat”. La sfârşit, s-au urinat râgâind pe corpul meu mutilat, cică să-mi
dezinfecteze cu duioşie rănile şi au dispărut tot aşa cum au şi apărut, adică, ca un
coşmar... Mi-aş fi dorit în noaptea aceea să pot să latru şi să schelălăi până când un bun
samaritean se va fi ostenit să mă elibereze din ghearele brutelor care mă făcuseră să nu
mă mai pot uita niciodată cu dorinţă adevărată în ochii unei femei aşa cum numai un
bărbat întreg se poate uita...

Pentru că întotdeauna am avut nişte spaime cumplite (nu de moarte ci de un soi de

claustrofobie inutilă şi mai ales de conştientizarea imposibilităţii de a respira, sub
câteva tone de argilă, în spaţiul parcimonios al coşciugului), m-am hotărât, cu ultimele
forţe de care mai eram capabil, să-mi ling rănile schelălăind anemic şi să părăsesc
definitiv habitatul care mă trădase atât de uşor şi care nu catadicsise să facă nici cel mai
elementar gest de protecţie şi să arunce cu cel puţin o cărămidă scorojită în capetele

9
călăilor mei, d-apoi cu o bârnă... Sigur că da, dumneavoastră puteţi să mă întrebaţi acum,
la rece, de ce n-am sesizat autorităţile competente în legătură cu blestemăţiile
strigătoare la cer la care am fost supus, că doar nu trăim în junglă şi eu să vă dau un
răspuns evaziv din care să trageţi fatidice concluzii despre doza mea enormă de
culpabilitate. N-am să vă dau, în niciun caz, cu tot respectul pe care aş putea să vi-l
datorez, nici măcar o doză infimă de satisfacţie venală. Vreau să vă anunţ, absolut oficial
şi cu bucurie infinită, că nu aveţi dreptate nici cât negru sub unghie şi că trăim chiar în
junglă, în mijlocul înfricoşătoarei jungle, ce-i drept într-o junglă frumos cosmetizată,
tapetată cu cântece idilice de Crăciun, reclame luminoase cu intermitenţă variabilă şi
patrihotice (sic!) vagoane de steaguri în culori stridente de Ziua Independenţei, care
elimină individul naiv în favoarea grupurilor atent organizate şi mâine-poimâine aţi
putea urma la rând în locul meu. Sunt incoerent? Da, da, ce vă miră?! Următorul aţi
putea fi chiar dumneavoastră (o, ce mult v-o doresc! Bitte! Bitte!), cel care rânjiţi pe
ascuns cu gura până la urechi... Da, da, despre chiar dumneata era vorba, exact domnule
diriginte de poştă ori (de ce nu!) soţia dumneavoastră rubicondă, doamna giocondă
dirigintă de poştă şi de ce nu, fiul dumneavoastră mânjit de ciocolată, domnişorul
diriginţişor moştenitor de poştă...

Absurditatea jenantă a situaţiei constă în faptul că minunatele cataclisme la care

suntem supuşi nu depind de bunele noastre intenţii, maniere ori de infinitatea de fapte
bune aflate în dosarul personal; pentru că în sistemul actual de valori bunătatea este o
infirmitate vecină cu debilitatea. Să vă văd eu atunci ce fel de sistem de predici o să îmi
mai ţineţi şi dacă o să vă mai ţină curelele să mă mai arătaţi ca pe o nedefinită creatură,
cu degetul... Trebuie să fim vigilenţi, vigilenţi domnilor tumvlicanezi şi încă nici asta nu
ne scuteşte de eventualele riscuri ale existenţei printre bipedele cu barba îngrijită...
Auziţi vânătorii?

... Cei care nu se supun nici într-un fel regulilor unui polis sunt, dacă nu aţi observat
cumva pân-acum - evident din lipsă elementară de minimă atenţie - javrele... Nu vorbesc
desigur la modul figurat pentru că formaţia mea este una reală şi nu una umanistă aşa
cum văd că sunteţi înclinaţi să credeţi cu prisosinţă. Se înmulţesc unde, cât şi când vor
ele, au propriile nunţi care ţin câte o lună în şir (în majoritatea cazurilor mireasa este
câte o pechineză plină de noroi şi cu un aer pierdut iar mirii, pentru că poligamia este un
firesc al lor, nişte dulăi cu priviri îndârjite de pofte de te ia groaza), străbat în lung şi-n
lat cartierele mărginaşe ori mai nou le asaltează pe cele din centru cu aceeaşi lentoare şi
libertate pe care noi am pierdut-o demult, obligându-ne pe noi, cetăţenii paşnici, să ne
retragem prudent, să părăsim cu demnitate trotuarele şi să alegem să călătorim
primejdios pe mijlocul bulevardelor, fără să ne dăm seama de expunerea la celelalte
riscuri. N-ar părea că sunt foarte mulţi, judecând după o minimă apreciere vizuală,
pentru că şi asta reprezintă tot o strategie de-a lor bine pusă la punct în deceniile de
convieţuire fortuită pe străzi. Haitele contemporane nu depăşesc în niciun caz douăzeci-
treizeci de cozi în perioada rutului, număr suficient pentru a ne atrage destul de mult
atenţia, dar fără să ne îngrijoreze totuşi cu adevărat decât la nivelul formal. În realitate,
numărul lor a început foarte tare să se apropie de numărul nostru prin sporul lor

10
natural specific, apropiat de cel al şobolanilor din canale ori al corbilor aciuaţi în parcul
central Gragura şi cu care se află într-un conflict permanent în ceea ce priveşte
supremaţia pentru controlul şi gestiunea gunoaielor proaspete, din rândul cărora
consideră cu prisosinţă că şi rasa noastră şugubeaţă şi plină de amintiri desuete face
parte.

Spuneam deci că îmi părăsisem habitatul şi înghiţisem cheia, lăsându-mă pradă

hazardului aventuros care ar fi trebuit, în accepţiunea mea, să-mi dăruiască rapid o
soluţie pozitivă hăului în care mă scufundasem şi, cum îmi era o cumplită foame
pantagruelică, îmi îndreptasem paşii târşâiţi spre dughenele măcelarilor de la barieră,
acolo unde credeam eu c-ar fi trebuit să găsesc cel puţin un zgârci care să-mi potolească
oftaturile zguduitoare ale stomacului... Până aici toate bune, dacă n-aş fi fost sincer
încredinţat că sunt singura fiinţă care îşi merită cu adevărat zgârciul unsuros pe ziua
aceea, dar cât de mult mă înşelasem. În spatele măcelăriilor, acolo unde de obicei se
strâng tot soiul de oase descărnate şi de lucruri sângerânde fetide care n-au putut fi
plasate cu niciun chip chiar şi celor mai calici şi orbi dintre muşterii, o imensă haită
cenuşie stătea cu boturile pe zăpadă şi cu urechile ciulite în aşteptarea deschiderii
providenţialei uşi prin care o mână miloasă arunca de câteva ori pe zi, în mijlocul ei,
câteva slanguri ori poate nişte plămâni ofticoşi de cornută. Nu leul, pletosul acela leneş
căruia i se aduc osanale din toate colţurile pământului, este regele animalelor mi-am zis,
ci fututului de soartă Parfon P. Parfon, da da leprosului Parfon i se cuvine de azi înainte
această titulatură consacrată, pentru că a fost alungat din rândul semenilor săi şi din
viaţa lui tihnită ca altădată mucenicii în rândurile fiarelor din pustiu... şi m-am aşezat
domnitor în mijlocul ei, aşteptând să se deschidă uşa şi să se arunce cruda pomană.
După circa două ceasuri, urmărind reacţiile animalele înfometate, care deveniseră brusc
atente şi gata-gata să se năpustească la vederea prăzii, instinctele mele primare îmi
semnalară că urmează să se întâmple în sfârşit ceva şi într-adevăr nu mă înşelasem
defel; uşa de oţel oxidat scârţâi înfiorător şi, fără să mai apuc să mă dezmeticesc, o
jumătate vânătă dintr-un uriaş cap de scroafă băloasă mă izbii, doborându-mă fără
drept de apel printre boturile care se străduiau schelălăind să apuce, să sfăşie şi să
înghită, până când un urlet sinistru răsună peste acea puzderie lihnită şi o făcu să
îndepărteze fulgerător... După urlet, crezui că un monstru fără de seamăn a băgat groaza
în arătările costelive şi mă pregăti să-mi iau adio de la ceea ce mi se păruse la un
moment dat că mi se cuvenea fără drept de apel, dar un raţionament mult mai puternic
decât frica de a fi sfârtecat mă împinse să-mi forţez neştiutele mele limite şi să nu cedez
defel intimidării acustice. Fără niciun avertisment m-am aruncat asupra cotarlei
fioroase, care se şi apucase să devoreze mârâind jumătatea de cap, reuşind să-i muşc
atât de tare una dintre urechi încât dihania se zvârcoli de durere şi o tăie la fugă
definitiv îndărătul unor coşmelii părăsite, urmat de schelălăiturile tovarăşilor săi... Cele
câteva capete ciufulite ale precupeţilor care urmăriseră involuntar ireala scenă,
desfăşurată fără anunţuri prealabile în faţa ochilor lor nisipoşi, se uitară întrebător
unele la altele şi dispărură rapid îndărătul ferestrelor pâcloase, de teamă să nu-mi
întâlnească privirile şi să nu mă provoace involuntar... Peste o jumătate de ceas tot

11
târgul avea să vuiască de diferitele variante ale repovestirii acestei întâmplări şi câteva
săptămâni după aceea n-a mai fost zărit pe uliţe niciun copil jucându-se singur prin
noroaie şi nicio femeie nemăritată trecând neînsoţită după aprinderea felinarelor...

Sincer să vă spun, prada suculentă, plină de grăsime, n-avea un gust prea rău iar
şoriciul răscopt era o adevărată delicatesă. Cel mai mult însă mi-a plăcut ochiul dilatat,
nefiresc de perfect şi presărat de vinişoare roşii, pe care l-am plimbat de atâtea ori
printre dinţii cariaţi până s-a topit ca o adiere de tabac englezesc. Când am reuşit, într-
un târziu, să dovedesc hidoasa jumătate de cap şi luna se arăta ca o uleioasă burtă gata-
gata să pocnească, mi-am strâns toate puterile renăscute şi am slobozit către ea cel mai
înfiorător şi indescifrabil sunet din câte s-au auzit vreodată în acea mahala fără nume...
Sunt un tip glumeţ, nu-i aşa? Parfon P. Parfon, glumeţul. Probabil însă e mai mult decât
verificat că atunci când eşti în mijlocul unei haite trebuie să începi să la rândul tău să te
dezbraci de caracter şi să începi să muşti dacă nu vrei să fii sfârtecat. Nevoia m-a învăţat
multe lucruri ciudate de-a lungul întortocheatei mele vieţi, dar niciodată n-aş fi crezut că
pot să ating astfel de performanţe groteşti...

Nu mai lipseşte nimic din istorisirea mea decât o prezenţă feminină, nu-i aşa? Ştiu, am
pomenit-o pe comisionara cu perucă portocalie, pe fosta mea secretară, pe trădătoarea
de Gimi (sclava sexuală a “bâtei”), pe mine chiar transformat în “fetiţă” în noaptea
dezastrului, dar niciodată cu adevărat o femeie; şi aici vorbesc de femei adevărate nu de
purtătoarele ilegale de vagin de care suntem asediaţi din toate cele treisuteşaizeci de
grade ale spaţiului definit.

Există în toţi bărbaţii acestei lumi o doză mai mare sau mai mică de misoginism dar
asta nu poate exclude în mod cert iubirea, iubirea adevărată care apare o singură dată-n
viaţă, cel mai adesea niciodată şi pe care trebuie să pui repede mâna ori ghearele dacă
vrei să nu rămâi cu buză umflată. Istoria Parfonilor e înţesată cu tot soiul de povestiri
romantice cu alură de neverosimil, de crime pasionale, de scandaluri erotice care au
zguduit Dakstul şi de dueluri nocturne din pricina cocotelor ajunse virtuoase şi de care,
nici atunci şi nici azi, ţinutul nostru nu ducea şi nu duce cu adevărat prea mare lipsă. O
prezenţă feminină covârşitoare în istoria asta de doi bani ar fi putut fi reprezentată cu
succes fireşte de mama dar, după cum m-a asigurat unchiul meu Ştruc, şugubăţul,
venirea mea pe lume s-a datorat mai degrabă unor catastrofe naturale care ţin de
evoluţia vulcanilor din Papua-Noua Guinee decât a existenţei unei mame oarecare,
concrete. Tatăl meu, Parfon P.P. Parfon - Dumnezeu să-l ierte acolo unde este şi să-l ţină
sănătos şi cât mai departe de mine - se spune că a apărut clătinându-se, într-o dimineaţă
geroasă de noiembrie, cu mine de mână, după ce familia sa, reprezentată de bunicul
Parfon P.P.P. Parfon şi cei doisprezece feciori ai săi, nu-l mai văzuse de aproximativ
cincisprezece-şaisprezece ani. M-a aşezat, aproximativ prin trântire, pe masa acoperită
de falnice macrameuri şi exotice fructe de plastic pline cu urme de muşcături cu dinţi
mici şi a strigat cu vocea lui răguşită de corăbier de uscat: “Ăsta e puţoiul meu de fiu
jalnic... ce vă holbaţi hahalerelor? Îngrijiţi-vă de el măcar ca de motanii umflaţi ai
gospodăriei, până când îi răsar tuleiele”. Apoi a tras un “rămâneţi cu bine muritorilor că

12
şi eu mă duc!” după care a mai tras un vânt straşnic care a zguduit cercevelele şi nu şi-a
mai arătat niciodată pe acolo făţăul mâncat de vărsat. De altfel, tatăl meu a fost un foarte
om gospodar, după cum şi-l amintesc toţi cei care aveau de primit câte ceva de la el, a
murit înghesuit la pomana primarului Olimpus, vărul actualului primar şi, de atunci, nu
mai scoate nimeni o vorbuliţă despre isprăvile lui deocheate, nici dacă l-ai pica cu o
lumânare groasă de ceară, sută la sută naturală.

Singura femeie adevărată din viaţa mea, un înger căzut pe pământ, o sfântă veritabilă
(nu una care să fie acolo la număr), o adevărată comoară a lui Solomon, al cărei nume
imaculat buzele mele păcătoase n-au avut îndrăzneala să-l rostească până acum a fost
T.S. Spun “a fost” şi nu “este” sau “va fi” pentru că necazurilor le place cu deosebire hora
şi nu valsul legănat ori polca meschină. În momentul în care am înghiţit, cu oarecare
dificultate, cheia casei mele trădătoare spun că i-am întors pentru totdeauna şi spatele,
deoarece mă dureau ochii de la incendiul grozav pe care i-l hărăzisem cu bucurie, fără să
mă gândesc prea mult şi acum, oarecum cu minţile un pic trezite de asprimea gerului
care se lăsa, m-am gândit că n-are niciun rost să mă mai întorc să-i contemplu ruinele
inutile care oricum nu mai puteau să-mi ofere nimic.

Pe T.S. o cunoscusem în urmă cu câţiva ani la unul din balurile de caritate organizate
de soţia guvernatorului pentru salvarea în regim de urgenţă a câtorva specii indigene de
mormoloci cu ochii cruciş şi de atunci pot spune că am fost fermecat constant de
prezenţa ei oarecum exotică şi de personalitatea sa remarcabilă care se implica cu
generozitate maximă în alinarea măruntelor tristeţi locale. Aş putea chiar afirma că
atracţia a fost reciprocă iar vorbele, atâtea câte au fost (cred că vreo douăzecişicinci în
total), n-au lăsat niciun dubiu în privinţa sentimentelor pe care tânără femeie mi le
împărtăşea cu generozitate prin intermediul privirilor ei galeşe, chiar de la prima
noastră întâlnire. Din cauză că frumoasa T.S. rămăsese de curând văduvă, convenţia
noastră reciprocă a fost ca să aşteptăm cu resemnare cei şapte ani de doliu pe care se
hotărâse să-i poarte după proaspătul răposat mustăcios care-i fusese, cred eu, mai mult
decât un soţ şi un tată devotat; putea să-l suplinească chiar pe adevăratul ei bunic (de ce
să nu o vorbim pe aia dreaptă, răcitura era doar cu cincizecişişase de ierni mai în etate
decât ea) şi convenisem să continuăm să ne vedem exclusiv în locuri publice, în
prezenţa unui auditoriu cât mai numeros şi respectabil, pentru a nu stârni comentarii
inutile care să-i afecteze imaginea de soţie prea îndurerată... Cinci ani?! Nu, şapte!
Bineînţeles că e mult, e chiar enorm dacă staţi să vă gândiţi ce pierdere inutilă de timp
reprezintă intervalul ăsta monstruos pentru un bărbat aflat în plină putere şi care nu a
deprins elementarul obicei de a trece săptămânal pe uliţa felinarelor roşii şi care se
descurcă şi el aşa cum poate să se descurce un bărbat singur, fără o fată de ţară care să-l
ajute la delicatele treburi ale casei despre care nu se pomeneşte în nicio înţelegere
prealabilă scrisă sau verbală... Între timp îi mărturisisem alesei în cauză că o persoană
sus pusă din Partida sfeşnicelor, partidă aflată la putere de peste treizeci de ani pe
teritoriul Dakstului, îmi promisese în viitorul imediat sprijinul necondiţionat în
preluarea conducerea instituţiei la care activam şi, odată cu aceasta, titlul de cetăţean de
onoare al burgului, titlu care mi-ar fi deschis toate uşile de care aş fi îndrăznit să mă

13
apropii, chiar şi pe cele bătute în cuie ale Marii Loji ale Imperiului Milenar de Est. La o
primă apreciere din afară, postul şi titlul nu mi-ar fi îmbunătăţit considerabil situaţia
financiară pe care o neglijasem până atunci din cauza firii mele distrate şi oneste dar
reprezentau categoric pentru cunoscătorii meandrelor corupţiei sistemului o
neaşteptată trambulină pentru consolidarea acesteia... În câteva luni urma să-mi schimb
caleaşca hodorogită cu un frumos automobil sport iar renovarea îndelung amânată a
locuinţei mele putea în sfârşit să înceapă cu voioşie în forţă; asta dacă viitoarea mea
soţie n-ar fi fost de acord să încercăm să cumpărăm micul şi cochetul castel “Mon
Caprice” aflat lângă vechea baie publică a oraşului şi de care, datorită preţului major
scris cu funingine pe ziduri, nimeni din localitate nu cuteza să se atingă.

De ce să ne mai ascundem după degete? La fel doar debutaseră şi actualii mahări

cărora la început le curgeau zdrenţele de pe ei şi cerşeau de la liftier şi portar ţigări
împrumut până la leafă şi care, actualmente, manifestă o totală amnezie în privinţa
acestor amănunte. Nu mult după numire, căci să fim serioşi despre concurs nici n-ar fi
putut fi vorba vreodată în instituţia noastră, lingăi cu nemiluita le spălau limuzinele
aşezate ostentativ iar magdalenele îşi ofereau cu dărnicie podoaba capilară spre a da
vehiculelor lipite de intrarea în instituţie o strălucire naturală, încât subalternii încă
neînregimentaţi în gaşca celor doi trebuiau să păşească spăşiţi pe-o dungă că nu cumva
să şteargă din greşeală luciul proaspăt aşternut de balele nenorociţilor din suită... Dama
cu pricina n-a zis în niciun caz nu proiectelor mele că doar nu era blondă ci roşcată ca o
vulpe sub maramele ei întunecate, a părut chiar încântată de turnura imediată pe care o
puteau lua lucrurile şi mi-a promis tot sprijinul de care este capabilă o femeie virtuoasă,
ca să pot izbândi pentru noi şi fericirea noastră comună. La sfârşitul septenalului,
conform testamentului în vigoare aflat în seiful notarului, duduia învălurită urma să
intre în posesia integrală a averii moşneagului libidinos, avere care se anunţa colosală,
fiind estimată la mai bine de 3.000.000 de circulanţi curcubeu în lichidităţi, acţiuni,
bonuri de valoare, certificate de proprietate şi imobile cu nemiluita. Pentru aceasta
trebuia doar ca în acest interval să nu planeze nici măcar umbră de îndoială asupra
castităţii ei şi atât... După acest examen dur libertatea totală şi deciziile în legătură cu
soarta, viitorul şi alegerile ei îi aparţineau în exclusivitate iar dăruirea iminentă în
favoarea mea reprezenta trofeul suprem pentru aşteptarea destoinică la care mă
supusese.

Fireşte, înainte de asta, mă pusese să jur cu mâna pe Biblie că îmi voi păstra şi eu la
rândul meu nevinovăţia hărtănită (pe care o mai aveam) pe parcursul celor
optzecizecişipatru de luni de abstinenţă voluntară (doisprezece ori şapte fac
optzecizecişipatru, da) şi chiar ea însăşi jurase pe o carte neagră ca tăciunele – ulterior
am aflat că era o ediţie princeps de Edgar Allan Poe - ca să mă încredinţeze de bunele ei
intenţii; asigurându-mă suplimentar că mai degrabă ar fi în stare să renunţe la viaţa ei
neînsemnată decât să-şi încalce principiile... Cu o asemenea femeie să tot porneşti la
drum şi să uiţi de toate mizeriile care se buluciseră în ultimul răstimp peste mine şi cum
tocmai peste câteva zile se împlinea mult-aşteptatul soroc m-am decis, în starea jalnică
în care eram, să poposesc lângă locuinţa ei de pe strada Tomografului, întocmai ca un

14
bicisnic pelerin la Ierusalim, ca să-mi alin, măcar cu vederea ei întâmplătoare printre
draperii, chinurile cumplite pe care le mai aveam de îndurat foarte puţin timp... Până la
miezul nopţii nu se prefigură nici măcar o siluetă de servitor prin camerele ei cu ferestre
mari ca de muzeu însă la un sfert de oră după ce clopotele catedralei încetaseră să mai
vibreze tot apartamentul i se lumină brusc de la aprinderea îndelungă a unui trabuc
maiestuos, de parcă ar fi fost gazda unui studio occidental pentru filmări subacvatice.
Într-adevăr preţ de câteva clipe bune, căci după cum se vedea trabucul era cam
îndărătnic, reuşii să-mi zăresc în sfârşit credincioasa logodnică, dar nu îmbrăcată
cuviincios cu o cămaşă de pânză aspră şi lungă, îngenuncheată în adoraţie în faţa unor
pravoslavnice icoane vechi - aşa cum îmi povestea suspinând că obişnuieşte în fiecare
noapte - ci cu o simplă şi de efect eşarfă de mătase roşie, atârnată de gât pe post de lesă
şi nici singură ci înconjurată de doi Adami virili care intrau şi ieşeau în tainiţele ei într-
un mod foarte biblic, fără să-şi mai aştepte rândul defel şi se vede că aceste necuviinţe
nu o supărau nici cât negru sub unghie pe trădătoare, cum nu o supăra de altfel nici
fumul gros din odaie, ba chiar îi sporea şi mai mult încântările şi multitudinea
suspinelor provocate de experimentarea păcatului originar în faţa oglinzilor veneţiene
care ajungeau până-n tavan... Tulburarea mea atinse limitele supreme când descoperii,
într-unul dintre Adamii fumăcioşi, chiar persoana suspusă care îmi propusese preluarea
direcţiunii, iar în celălalt persoana pe care T.S. mi-o recomandase roşind, la una dintre
serate, ca fiind fratele ei mai mic întors recent de prin negre străinătăţi şi pe care încă îl
mai medita în materie de bune maniere autohtone. Nici acum nu ştiu sigur care pe cine
medita mai abitir în această înturlucătură grozavă a animalului cu trei spinări, ştiu însă
că privirea mi s-a întunecat brusc ca lovită de o vâslă lipovenească dată cu hărnicie şi m-
am trezit aruncat la groapa de gunoi a mahalalelor şi că undeva, foarte departe, steaua
mea râdea ca nebuna de starea nenorocită în care ajunsesem.

“Mai reteaz-o! Ajunge, domnule, cu braşoavele astea!” poate că îmi veţi spune
exasperaţi în cele din urmă sau dacă totuşi nu vă veţi exprima deschis dezinteresul ori
dezacordul, din cauza educaţiei dumneavoastră subţiri fireşte, asta nu înseamnă că nu
aţi premeditat deja o ruptură falnică între interesul firav pe care-l manifestaţi la exterior
şi starea dumneavoastră personală de bine şi de împăcare care nu se cuvine în niciun fel
a fi deranjată.

Pentru cei care încă nu au adormit definitiv, aminteam în debutul discuţiei mele, de
nelipsitul peştişor de aur ţinut într-o halbă de bere, peştişor de care, curios, nu mă
despărţisem niciodată pentru că simţeam pentru orice fleac nevoia imperioasă de a-l
rezolva numaidecât într-un mod foarte pozitiv şi imediat. Peştişorul în cauză fusese
cumpărat într-o joi oarecare de la piaţa neagră din braţele unui bătrân birjar cu un nas
ca un cartof roşu, cu care scruta tremurând locul în aşteptarea unui muşteriu mai de
Doamne-ajută. (Nu ştiu cum se face că, de la debutul problemelor mele, uitasem cu
desăvârşire de el.) Pe un ton hotărât şi foarte secretos, imediat ce mă zării că mă plimb
fără o ţintă precisă printre tarabe, cu un aer uşor distrat de mocofan ahtiat după
chilipiruri, moşul mă trase cu o putere nebănuită în spatele unei stive de dovlecei albi,
atât de căutaţi pentru faimoasa plăcintă cu care bucătăresele de pe aici sunt renumite pe

15
toată întinderea Tumvlicanului şi-mi expuse pe şleau situaţia. Pescuise cărăşelul în
urmă cu câteva săptămăni în canalul morii, după trecerea viiturii celei mari de vara
trecută care ameninţase de altfel şi Darkstul (dar, din fericire pentru depozitele sale de
cherestea, pivniţele încărcate şi locuitorii săi leneşi, pagubele grozăviei fuseseră
mărunte). Urmă apoi întocmai povestea peştişorului de aur pe care-o turuie mai toate
bunicile senile nepoţeilor creduli înainte de a-i adormi, cu deosebirea că peştişorul în
cauză - n-am mai înţeles prea clar din ce motive anume - împlinise doar două din cele
trei dorinţe de care era capabil să le îndeplinească; una din ele rămăsese perfect
neatinsă şi disponibilă oricărui cetăţean, fie el cât de mărunt, care intra în stăpânirea
imediată şi legală a animalului cu solzi. Amuzat de faptul că eram luat drept un fraier de
bomfaier, mă hotărâi subit să-mi joc rolul de mocofan până la capăt şi, în lipsa unor alte
preocupări mai de soi în după amiaza aceea, să mă tocmesc până la sânge pentru
învălurita bazaconie galbenă cu ochii holbaţi, care se învârtea disperată înăuntrul halbei
tulburi. Moşul se ţinea băţos, de parc-aş fi stat fără să ştiu cu dosul pe o comoară şi cerea
nici mai mult nici mai puţin decât 20 de circulanţi gri, bani suficienţi pentru orice
boşcău respectabil ca să-şi asigure provizii suficiente de samagon pentru cel puţin două
săptămâni încheiate, dar i-am tăiat-o pe scurt, replicându-i că încă nu şi-a găsit fraierul.
În accepţiunea mea şapte circulanţi gri pentru năzbâtie erau arhisuficienţi, mai ales că
două treimi din puterile miraculoase ale cărăşelului fuseseră irosite şi unde mai pui că
nici măcar nu era dezlegare la peşte dată de mitropolit, iar sfârşitul postului de anul
acesta se întrezărea foarte, foarte nelămurit... Ciufutul de moş se prinsese imediat că
vreau să-mi bat joc de el şi de marfa lui, dar, pentru că în toată piaţa aia erau de zece ori
mai mulţi vânzători îngheţaţi decât cumpărători credibili, acceptă cu inima strânsă
târgul strigându-mi în urmă, bineînţeles după ce bătusem cu bărbăţie palma şi
gâlgâisem şi adălmaşul, să am mare grijă de vietate şi de modul în care intenţionam să-i
folosesc puterile, ca nu cumva dezlănţuirea unei dorinţe necugetate să mi se întoarcă
împotriva-mi...

Glumeţ moşul ăsta, mi-am zis şi l-am lăsat acolo în plata Domnului, vorbind şi
gesticulând de unul singur ca un apucat, grăbindu-mă să transport delicata vietate
înainte de a-şi da duhul. Nu ştiu cum se face că eu, Parfon P. Parfon, care n-am suportat
în viaţa vieţilor mele apropierea de un alt animal sau vietate în afară de mine, m-am
ataşat atât de rapid de inofensiva creatură care nu făcea altceva toată ziulica decât să
scoată bulbuci şi să mă privească mirată din habitatul ei. Părea că vrea să-mi spună ceva
foarte important dar încă nu sosise momentul fatidic pentru confidenţe spirituale între
noi doi. Căpătasem, de altfel, prostul obicei s-o iau cu mine peste tot, chiar şi în delegaţii,
chiar şi pe la cazinou, crezând că-mi poartă un dram de noroc, da’ de unde, căci
pierderile se înmulţiseră într-atât încât trebui să mă opresc pentru o vreme din această
pasiune păcătoasă ca să nu ajung la sapă de lemn, iar în ceea ce priveşte dragostea nici
atât nu avea vreo înrâurire, căci desigur zicala aceea populară - “cine n-are noroc la
cărţi are înzecit în dragoste” - se vădea că nu fusese defel creată pentru mine.

Se vede că încercările prin care trecusem îmi şubreziră cu totul minţile căci, îndată
după ce m-am trezit din prada leşinului, privind pe spate stelele tuturor nemernicilor

16
acestei lumi şi pe-a mea canci, la groapa uriaşă de gunoi a mahalalelor, un gând ţeapăn
şi prelung, ca o rădăcină neîmblânzită de hrean de luncă, mi s-a înfiripat în mintea greu
încercată. Trebuia să-mi regăsesc cu orice chip peştişorul şi să-i cer să înfăptuiască
minunea restantă... Cum care minune? O minune oarecare, aflată la latitudinea lui
peştească, care să mă scape de toată această harababură groaznică şi care să facă să se
întoarcă limbile ceasului universal la momentul fatidic în care începuse totul - dimineaţa
sfinţilor Petru şi Pavel... da, da, aduceţi-vă vă rog aminte, peruca sporovăitoare
portocalie, buchetul imens şi tot tacâmul.

Drumul pân-acasă n-a fost decât o glumă oarecare, deşi nu cunoşteam defel locul în
care fusesem adus şi aruncat ca un sac de cartofi stricaţi iar împrejurimile îmi erau
străine rău de tot; dar se vede că instinctul meu de orientare mobilizat de disperare era
cu mult mai puternic decât cel al porumbeilor voiajori, posesori de tot soiul de cupe
coclite, căci m-a adus rapid şi aproape cu ochii închişi la porţile fostei mele case care
acum se transformase în câteva roabe de scrum care încă mai fumegau leneş. Pesemne
şi halba împreună cu peştişorul se transformaseră în cenuşă, de vreme ce nici
apărătorile de fier forjat ale ferestrelor, nici treptele ornamentale de fontă nu
rezistaseră temperaturii cumplite ci se metamorfozaseră într-o încâlcitură încremenită
de fiare curgătoare a la Salvador Dali... Credeţi? Aşa am crezut şi eu măturând cu
privirea resturile calcinate, da’ de unde, halba stătea intactă şi plină ochi pe mormanul
carbonizat iar înăuntrul ei înota abitir şi în figuri, fără pic de jenă elementară faţă de
halul în care mă găseam, peştişorul meu de aur care trebuia să mă scoată din oribilul
rahat. De prima dată când a dat cu ochii de mine, i-am simţit reproşul clar străpungând
bezna şi pâcla ca două lasere verzi care-mi străpungeau retina şi-mi pătrundeau până în
inimă; reproş pe care mi-l adresa fără pic de echivoc dar şi fără urmă de vreun soi de
ură, căci se ştie că bravii cercetători ai respectabilei instituţii a noastre au stabilit
demult că animalele vertebrate acvatice dotate cu branhii nu pot avea sentimente de
niciun fel, nici măcar unele confuze, cât despre trăiri personale nici nu încape vorbă.

M-am ferit, aşa cum îmi era bunul obicei, dobândit în lungii ani de convieţuire printre
tot soiul de colegi cârcotaşi, să-i adresez vreo urmă de scuză ori să îngaim cine ştie ce
explicaţii puerile, care să se asemene unui soi de gogoşi goale în interior şi care să
justifice abandonul - căci mă consideram, asemenea lui Aladin, stăpânul geniului lămpii
şi nu subordonatul acestuia, sau cum ar fi zis-o pe şleau mucalitul de Kuffăr în clipele în
care era pus pe şotii “şefu-i şef şi-n pielea goală, chiar când nu i se mai...” Deci l-am privit
cu fermitate didactică şi, înainte de a apuca să se răsucească nervos cu spatele auriu la
mine, i-am trântit-o sec: “Îndeplineşte-mi dorinţa!” Nu ştiu dacă formula de adresare era
chiar cea indicată, fiindcă moşul care mi-l vânduse uitase să-mi precizeze dacă era
necesară sau nu o anumită formulă, ştiu însă că stimabilul peşte şi-a scos căpşorul din
apă, sprijinindu-se de înotătoarele anterioare de buza halbei, a deschis larg gura ca şi
cum ar fi tras aer în piept ca să se pregătească de niscaiva vocalize şi mi-a replicat cu
voce tunătoare: ”Care dorinţă, meştere?!” Nicidecum nu m-am pierdut cu firea, de parcă
toată existenţa mi-aş fi petrecut-o în lungi conversaţii filozofice cu reprezentanţii de
vază ai speciei în cauză. “Rezolvă-mă, peşte!” i-am spus. “Eşti prea vag, mi-a replicat

17
carassius auratus, eu nu pot să rezolva decât o dorinţă concretă. Sintetizează, doar ţi-ai
tocit coatele atâţia ani pe băncile şcolilor de aiurea, ce naiba!”

Într-o singură fracţiune de secundă mi-au trecut, prin faţa ochilor, cu viteza uriaşă a
unui întârziat expres de noapte care biciuieşte cu luminile lui apocaliptice; turuiala
infernală a duduii ciocănitoare cu cioc smălţuit, urletele sacadate ale piticului care se
dădea haotic cu capul de pereţi, rostogolirea mea repetată pe scări, telefonul strident
sunând înnebunitor în căldarea care-i amplifica până la refuz volumul, penetrările
întărâtate ale haidamacilor peste stiva de cărţi, casa părintească aruncând limbi
şuierătoare de foc ca balaurul cu şapte capete înaintea Sfântului, slăvitului mare
mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă şi, colac peste pupăză, nudul şerpuitor al lui
T.S. în jurul unui trabuc imens ca într-un dans păgân mirosind a pucioasă încinsă... dar
peste tot şi peste toate, imaginea stăpânitoare care le îngloba pe celelalte ca într-un
balon mirific de săpun era urletul meu straniu, în patru labe, de la uşa măcelăriei, urlet
care făcuse să se împrăştie fulgerător haita înfometată şi să mă recunoască drept unic şi
adevărat stăpân. Fără să mă mai gândesc nicio secundă, “Fă-mă câine!” i-am cerut
peştelui derutat şi, de atunci, am început s-o duc cât se poate de bine, atât de bine încât,
după cum bine sesizaţi, m-am apucat până şi de teatru... Ha-am!

CORTINA .

Bacău, decembrie, 2010

18
19