UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI

MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI

TIMIŞOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
SPECIALIZAREA INGINERIA MEDIULUI AGRICOL

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Şef lucrări drd. ing. ANCA DRĂGUNESCU

TEHNOLOGIA PLANTELOR
HORTICOLE

TIMIŞOARA
2005
 Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. AUREL LĂZUREANU - USAMVB Timişoara

Dr. ing. VIRGIL GRECU - SCDVV Greaca
Prof. univ. dr. ARSENIE HORGOŞ - USAMVB Timişoara
Conf. univ. dr. EUGEN MIHUŢ - USAMVB Timişoara
 CUPRINS

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 6

1.1. Definiţia şi obiectul hortiviticulturii 6
1.2. Importanţa hortiviticulturii 7
1.2.1. Importanţa alimentară şi terapeutică 7
1.2.2. Importanţa economică 9
1.3. Situaţia actuală şi tendinţele hortiviticulturii 9
CAPITOLUL II. CLASIFICAREA PLANTELOR HORTIVITICOLE 12
2.1. Clasificarea plantelor legumicole 12
2.2. Clasificarea plantelor pomicole 15
2.3. Clasificarea viţei de vie 17
CAPITOLUL III. CICLUL BIOLOGIC AL PLANTELOR 20
HORTIVITICOLE
3.1. Ciclul biologic multianual 20
3.1.1. Ciclul biologic multianual al viţei de vie 20
3.1.2. Ciclul biologic multianual al speciilor pomicole 23
3.2. Ciclul biologic annual 25
3.2.1. Ciclul biologic anual al viţei de vie 25
3.2.2. Ciclul biologic anual al speciilor pomicole 31
CAPITOLUL IV. ECOLOGIA PLANTELOR HORTIVITICOLE 33
4.1. Cerinţele plantelor hortiviticole faţă de lumină 34
4.2. Cerinţele plantelor hortiviticole faţă de temperatură 37
4.3. Cerinţele plantelor hortiviticole faţă de apă 41
4.4. Cerinţele plantelor hortiviticole faţă de aer 44
4.5. Cerinţele plantelor hortiviticole faţă de sol 45
CAPITOLUL V. BIOLOGIA ÎNMULŢIRII PLANTELOR 48
HORTIVITICOLE
5.1. Înmulţirea plantelor legumicole 48
5.2. Înmulţirea pomilor şi arbuştilor fructiferi 52
5.3. Înmulţirea viţei de vie 56
CAPITOLUL VI. ZONAREA PLANTELOR HORTIVITICOLE 65
6.1. Zonarea plantelor legumicole 65
6.2. Zonarea plantelor pomicole 67
6.3. Zonarea viţei de vie 69
CAPITOLUL VII. ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA 75
CULTURILOR DE LEGUME
7.1. Sisteme de culturi legumicole 75
7.2. Folosirea intensivă a terenului în legumicultură 76
7.3. Înfiinţarea culturilor legumicole 80
7.4. Întreţinerea culturilor legumicole 91
CAPITOLUL VIII. LEGUMICULTURĂ SPECIALĂ 101
8.1. Cultura legumelor solano-fructoase 101
8.2. Cultura legumelor rădăcinoase 108
8.3. Cultura legumelor bulboase 112
8.4. Cultura legumelor vărzoase 116
8.5. Cultura legumelor verdeţuri 121
8.6. Cultura legumelor bostănoase 123
8.7. Cultura legumelor păstăioase 126
CAPITOLUL IX. TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR 130
DE POMI
9.1. Producerea materialului săditor pomicol 130
9.1.1. Alegerea locului pentru pepinieră 130
9.1.2. Sectoarele pepinierei pomicole 131
9.2. Tipurile de plantaţii pomicole şi sistemele lor de cultură 134
9.2.1. Tipuri de plantaţii pomicole 134
9.2.2. Sisteme de cultură a pomilor 135
9.3. Alegerea locului şi pregătirea terenului pentru livadă 135
9.3.1. Alegerea locului pentru livadă 135
9.3.2. Pregătirea terenului pentru livadă 137
9.4. Alegerea speciilor, soiurilor şi portaltoilor pomicoli 138
9.5 Stabilirea distanţelor de plantare în plantaţiile pomicole 139
9.5.1. Stabilirea distanţelor de plantare 139
9.5.2. Pichetarea terenului 139
9.6. Plantarea pomilor 141
CAPITOLUL X. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR POMICOLE 144
10.1 Sisteme de întreţinere a solului 144
10.2. Fertilizarea plantaţiilor pomicole 146
10.3. Irigarea plantaţiilor pomicole 147
10.4 Tăierile de formare şi întreţinere a coroanelor la pomi 149
10.4.1. Operaţiuni tehnice la formarea şi întreţinerea coroanelor 149
10.4.2. Tipuri şi forme de coroane 154
10.5. Întreţinerea coroanelor la maturitate 159
10.6. Întreţinerea coroanelor la declin 160
10.7. Îngrijirea recoltei de fructe 161
10.7.1. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 161
10.7.2. Protecţia impotriva calamităţilor naturale 162
10.7.3. Lucrări de îngrijire a recoltei 162
CAPITOLUL XI. POMICULTURA SPECIALĂ 164
11.1. Cultura mărului 164
11.2. Cultura părului 167
11.3. Cultura prunului 168
11.4. Cultura caisului 170
11.5. Cultura piersicului 172
11.6. Cultura cireşului şi vişinului 174
CAPITOLUL XII. PRODUCEREA MATERILULUI SĂDITOR 176
VITICOL
12.1. Producerea butaşilor portaltoi 178
12.1.1. Înfiinţarea plantaţiilor portaltoi 178
12.1.2. Întreţinerea plantaţiilor tinere de portaltoi 179
12.1.3. Întreţinerea plantaţiilor de portaltoi pe rod 181
12.1.4. Recoltarea coardelor portaltoi 182
12.2. Producerea coardelor altoi 183
12.2.1. Înfiinţarea plantaţiilor furnizoare de coarde altoi 183
12.2.2. Întreţinerea plantaţiilor tinere 184
12.2.3. Întreţinerea plantaţiilor furnizoare de coarde altoi în producţie 184
12.2.4. Recoltarea coardelor altoi 185
12.3. Producerea butaşilor altoiţi 185
12.3.1. Pregătirea materialului săditor pentru altoit 185
12.3.2. Altoirea 187
12.4. Producerea viţelor altoite 188
12.4.1. Pregătirea terenului şi a butaşilor altoiţi pentru plantarea 188
 propriu.zisă
12.4.2. Lucrările de îngrijire aplicate în şcoala de viţe 191
12.4.3. Recoltarea, clasarea şi păstrarea viţelor 191
CAPITOLUL XIII. TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR 192
DE VIŢĂ DE VIE
13.1. Sistemele de cultură şi tipurile de plantaţii viticole 192
13.1.1. Sistemele de cultură a viţei de vie 192
13.1.2. Tipurile de plantaţii viticole 193
13.2. Alegerea, organizarea şi amenajarea terenului 194
13.3. Pregătirea terenului pentru plantarea viţei de vie 195
13.4. Alegerea şi amplasarea soiurilor de viţă de vie 196
13.5. Stabilirea distanţelor de plantare a viţei de vie 198
13.6. Plantarea viţelor 199
13.7. Întreţinerea viţelor tinere 201
CAPITOLUL XIV. TEHNOLOGIA DE ÎNTREŢINERE A 205
PLANTAŢIILOR DE VIŢĂ DE VIE PE ROD
14.1. Tăierea viţei de vie 205
14.1.1. Elementele rezultate în urma tăierilor 206
14.1.2. Formele de conducere a viţei de vie 207
14.1.3. Sistemele de tăiere folosite în practica viticolă 208
14.1.4. Tipurile de tăiere 209
14.1.5. Clasificarea tăierilor 211
14.2. Conducerea coardelor 220
14.3. Lucrările solului 221
14.4. Fertilizarea în vii 223
14.5. Irigarea în vii 224
14.6. Combaterea buruienilor din vii 225
14.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor viţei de vie 227
14.7.1. Bolile viţei de vie 227
14.7.2. Dăunătorii viţei de vie 229
14.8. Protecţia viţei de vie împotriva calamităţilor naturale 230
14.9. Lucrări fitotehnice aplicate viţei de vie 231
14.10. Recoltarea strugurilor 234
14.10.1 Recoltarea strugurilor de masă 235
14.10.2 Recoltarea strugurilor de vin 236
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 238
 CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Hortiviticultura este o ramură complexă a ştiinţelor agricole, care

studiază legumicultura, pomicultura, viticultura şi floricultura. Ea ne oferă date
privind particularităţile biologice şi tehnologice ale diverselor plante
hortiviticole, relaţiile dintre acestea şi mediul înconjurător, în scopul obţinerii
unor producţii cantitative şi calitative superioare. În cursul de faţă sunt redate
cunoştinţe teoretice şi practice din domeniul legumelor, pomilor şi viţei de vie.

DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL HORTIVITICULTURII

Hortiviticultura este o ramură complexă a ştiinţelor agricole, care

studiază agrobiologia, ecologia, agrotehnica şi tehnologia de cultură a
legumelor, pomilor, viţei de vie şi florilor. Din punct de vedere etimologic,
horticultura vine de la cuvântul de origine latină "hortus" care înseamnă
"grădină".
Hortiviticultura a apărut iniţial ca o îndeletnicire practică, apoi fiind
supusă progresului, trecând la principii şi legi, devine o ştiinţă aplicată. Astfel,
hortiviticultura aplicativă pune în practică şi teoriile altor domenii, cum ar fi:
botanica, fiziologia, genetica şi ameliorarea şi are strânse legături de
interdependenţă cu discipline agronomice, ca: pedologia, agrotehnica, protecţia
plantelor, agrochimia, mecanizarea etc., dar şi cu discipline economice
(L.Opriş şi colab., 1980)
Hortiviticultura poate fi studiată ca ştiinţă teoretică, ce se ocupă cu
studiul particularităţilor biologice şi ecologice ale speciilor în vederea obţinerii
unor producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ, eşalonate
pe tot parcursul anului, cu eforturi economice avantajoase şi fără poluarea
mediului înconjurător .
 Ca ştiinţă tehnologică, se ocupă de tehnologiile de producere a
materialului săditor şi de înmulţire, de înfiinţare a culturilor şi plantaţiilor
hortiviticole, de tehnologia de întreţinere şi exploatare a culturilor.
În cadrul hortiviticulturii sunt cuprinse mai multe domenii:
legumicultura, pomicultura, viticultura, floricultura şi arhitectura peisageră.
Legumicultura este ştiinţa ce se ocupă cu studiul particularităţilor
biologice şi ecologice ale speciilor şi soiurilor legumicole, cu arealul lor de
răspândire, cu tehnologiile de cultivare, în scopul obţinerii producţiilor mari, de
calitate superioară şi la un preţ de cost cât mai redus.
Pomicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul soiurilor şi speciilor
pomicole, stabilirea celor mai bune metode de cultură în scopul obţinerii de
recolte mari şi de bună calitate, cu eforturi economice reduse.
Viticultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul culturii viţei de vie.
Floricultura se ocupă cu studiul plantelor floricole.
Arhitectura peisageră este ştiinţa şi arta de a proiecta şi realiza
compoziţii din diverse plante horticole în amplasamente diferite.
Scopul horticulturii îl constituie stabilirea de noi tehnologii moderne,
care să asigure sporirea continuă a producţiei, a calităţii produselor
hortiviticole şi la un preţ de cost cât mai acceptabil.

IMPORTANŢA HORTIVITICULTURII

Importanţa alimentară şi terapeutică

Importanţa hortiviticulturii este dată în primul rând de valoarea

alimentară a legumelor, fructelor şi strugurilor, care atât proaspete cât şi
preparate şi conservate sunt de neînlocuit în hrana echilibrată şi sănătoasă a
omului.
O alimentaţie raţională nu poate fi concepută fără consumul zilnic de
legume, fructe, precum şi derivatele acestora. Toate acestea contribuie la
hidratarea organismului şi menţinerea vigorii acestuia, deoarece produsele
horticole conţin cantităţi mari de apă cuprinse între 75-83 % strugurii, merele
circa 84 %, castraveţii, tomatele, frunzele de ceapă 94-95 %. Ele asigură
sănătatea organismului uman cu vitaminele şi sărurile minerale necesare
(vitaminele A, B, C, P şi o parte din vitaminele E şi K, sărurile de Ca, Fe, P, K,
Mg), susţin procesul de calcifiere normală; asigură bilanţul energetic al
omului prin conţinutul de glucide din fructele şi strugurii proaspeţi, glucide ce
se regăsesc sub formă de glucoză, fructoză şi zaharoză; sursă de grăsimi şi
proteine (lipidele se găsesc în proporţie de 0,1-0,7%, iar proteinele 0,1-0,4%,
excepţie fac alunele, nucile, migdalele care conţin peste 50% lipide şi
aproximativ 18-20% proteine, iar dintre legume ardeiul are conţinutul cel mai
mare de lipide, 1% (N. Pomohaci, I. Nămoloşanu, 1999).
Legumele şi fructele asigură buna funcţionare a aparatului digestiv
datorită conţinutului în fibre celulozice.
Unele legume, cum sunt ceapa, usturoiul, hreanul, prazul, conţin
fitoncide, substanţe cu rol bactericid; de asemenea, din unele legume, ca
anghinarea se extrage anghirolul folosit în combaterea bolilor de ficat; varza
albă crudă şi sucul din varză este recomandat în tratamentul ulcerului, având
rol cicatrizant etc.
Fructele se utilizează în terapia sau profilaxia afecţiunilor
cardiovasculare, pulmonare, hepatice, renale, în anemii etc. (G. Mihăescu,
1992). Consumul de fructe este indispensabil anumitor categorii de oameni:
bolnavi, adolescenţi, femei gravide, bătrâni, precum şi sportivilor, celor
suferinzi de anumite afecţiuni ş.a.
Strugurii se recomandă în convalescenţă sau în terapia bolilor
cardiovasculare, bolilor renale, în rahitism, nevroze, în eliminarea
colesterolului şi a acizilor urici. Vinul are însuşiri terapeutice şi farmacologice
recunoscute încă din antichitate. El are efecte benefice asupra organismului,
dacă este consumat în cantităţi moderate; unele cercetări recente au dovedit
rolul protector al resveratrolului (compus fenolic din vin) faţă de ateroscleroză
(Teissedre şi colab., 1996).
 Importanţa economică

Cultura legumelor prin caracteristica sa de complexitate (producţii

ridicate la unitatea de suprafaţă, grad mare de intensivizare) asigură venituri
importante şi eşalonate pe tot parcursul anului.
Pomii şi viţa de vie valorifică bine terenurile nisipoase şi terenurile în
pantă, improprii culturilor cerealiere şi plantelor tehnice. De asemenea, fructele
pomilor şi strugurii constituie materie primă pentru industria alimentară
(acestea sunt folosite în obţinerea compoturilor, gemurilor, dulceţurilor, sucului
de struguri, vinului, distilatelor ş.a.).
În hortiviticultură, muncile se eşalonează pe tot parcursul anului,
realizând o bună utilizare a forţei de muncă faţă de culturile de câmp.
Unele specii, ca nucul şi cireşul, asigură lemnul necesar pentru industria
mobilei.
Cultura pomilor ajută la combaterea poluării aerului cu noxe şi a celei
fonice.
Produsele hortiviticole reprezintă o sursă importantă pentru export,
România fiind o ţară exportatoare de vin, şampanie, fructe şi legume, datorită
calităţilor deosebite pe care acestea le au, datorită condiţiilor naturale ale ţării
noastre.

1.3. SITUAŢIA ACTUALĂ ŞI TENDINŢELE

HORTIVITICULTURII

Până în 1990, hortiviticultura a cunoscut o perioadă de dezvoltare

semnificativă, materializată prin: înfiinţarea de plantaţii pomicole şi viticole în
zone de favorabilitate maximă, în cultură intensivă şi superintensivă, creşterea
suprafeţelor ocupate cu soiuri de struguri pentru masă şi vinuri roşii, a
suprafeţelor cu măr, cais, piersic şi căpşun; creşterea suprafeţelor cu legume în
câmp şi spaţii protejate; construirea de depozite pentru păstrarea fructelor,
legumelor, strugurilor şi a combinatelor de vinificaţie; organizarea şi
dezvoltarea sectoarelor de producere a materialului săditor viticol şi pomicol,
în scopul obţinerii unui material cu valoare biologică ridicată (N. Pomohaci, I.
Nămoloşanu, 1999).
După 1990, în perioada de tranziţie, sectoarele hortiviticulturii au
suferit o puternică degradare, constatată prin diminuarea suprafeţelor şi
producţiilor obţinute la plantele hortiviticole. Micşorarea suprafeţelor precum
şi a producţiilor de produse hortiviticole au dus la scăderea consumului de
fructe şi legume pe cap de locuitor, la reducerea exporturilor la aceste produse
şi nu în ultimul rând, la creşterea preţurilor materialelor necesare aplicării unei
tehnologii corespunzătoare.
Producţia de legume a scăzut în anul 1998 la 2,62 milioane tone faţă de
3,45 milioane tone în 1989, de asemenea suprafeţele cultivate cu legume au
scăzut cu 7% din 1996 până în 1999. Această producţie a fost diminuată şi
datorită reducerii suprafeţelor de legume cultivate în sere, datorită crizei
agentului termic (N. Pomohaci, I. Nămoloşanu, 1999).
Patrimoniul pomicol era în 1998 cu cca 13 % mai mic decât în 1989
(tabelul 1), iar producţia de fructe cu aproximativ 15 % mai scăzută, în aceeaşi
perioadă.

Tabelul 1
Evoluţia suprafeţei pomicole (mii ha)
1989 1992 1995 1998
Total suprafaţă 241,7 229,6 225,8 212,1
d.c: privat 48,0 160,2 156,2 151,7

În viticultură, imediat după 1990, o dată cu promulgarea legii fondului

funciar (Legea 18/1990), suprafeţele viticole s-au extins, ca apoi datorită
dificultăţilor economico-financiare această evoluţie să fie stopată, încât astăzi
suprafaţa României este de aproximativ 245 000 ha, cu tendinţă de scădere
(tabelul 2).
Tabelul 2
Evoluţia suprafeţelor cultivate cu viţă de vie în România
1989 1992 1994 1996 1998 2000
Total vii pe rod 213,4 217,2 246,9 253,8 249 245
Sector public şi mixt 89 59,7 60,3 60,5 56 55
Sector privat 124,4 157,5 186,6 193,3 193 190
 Viticultura românească este afectată de creşterea accentuată a
suprafeţelor de vii cultivate cu hibrizi direct producători (soiuri HPD),
deoarece costul înfiinţării şi întreţinerii unor astfel de culturi este cu mult sub
cel al plantaţiilor înfiinţate cu soiuri nobile, de calitate superioară.
Hortiviticultura se află în prezent în etapa de trecere la economia de
piaţă şi instaurarea proprietăţii private. Pentru aceasta trebuie luate o serie de
măsuri, dintre care mai importante sunt: accelerarea privatizării societăţilor
hortiviticole cu pierderi mari; elaborarea şi adoptarea unor acte normative
pricind activitatea din hortiviticultură, precum şi stimularea producătorilor
particulari; stabilirea cantităţilor de produse hortiviticole necesare consumului
intern şi la export; asigurarea necesarului de material săditor pomicol şi viticol;
dezvoltarea cercetării ştiinţifice pentru asigurarea trecerii la o hortiviticultură
ecologică (folosirea de soiuri rezistente la boli, combaterea biologică a
dăunătorilor, regenerarea materiei organice pentru fertilizare, menţinerea unui
echilibru ecologic) (I. Scurtu, 1997 citat de N. Pomohaci, I. Nămoloşanu,
1999).
 CAPITOLUL II

CLASIFICAREA PLANTELOR HORTIVITICOLE

Originea, evoluţia şi criteriile de clasificare a speciilor şi soiurilor de

plante horticole ne ajută să le cunoaştem mai bine, să le asociem după familii şi
să le cultivăm în cele mai bune condiţii. Clasificarea acestora a fost făcută după
mai multe criterii, în funcţie de speciile cărora le aparţin.

2.1. CLASIFICAREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Clasificarea botanică. Din punct de vedere botanic, plantele

legumicole aparţin mai multor familii, genuri, specii, soiuri. Cele mai
importante familii din care fac parte plantele legumicole sunt:
Familia Solanaceae care cuprinde: tomatele, ardeiul, vinetele, cartofii.
Acestea sunt specii de mare importanţă economică, cultivate pe suprafeţe mari;
sunt plante anuale, erbacee, cu perioada de vegetaţie lungă şi cu pretenţii mari
la umiditate şi căldură.
Familia Cruciferae (Brasicaceae) - care include plantele legumicole,
ca: varza albă, varza roşie, varza creaţă, varza de Bruxelles, gulia, conopida,
ridichea, hreanul etc. Sunt specii anuale şi bienale, rezistente la frig,
pretenţioase la umiditate.
Familia Liliaceae în care se încadrează specii de mare valoare
alimentară aşa cum sunt: ceapa, usturoiul, prazul, sparanghelul etc. Acestea
sunt plante anuale, bienale sau perene.
Familia Umbeliferae (Apiaceae), care cuprinde speciile: morcov,
pătrunjel, păstârnac, ţelină, leuştean, mărar, chimion etc. Acestea sunt specii
anuale sau bienale, se cultivă pentru rădăcini, peţioluri şi frunze, au o perioadă
de vegetaţie relativ lungă şi sunt mai puţin pretenţioase la căldură.
Familia Cucurbitaceae cuprinde specii anuale, rezistente la temperaturi
ridicate, aşa cum sunt: castravetele, dovlecelul, pepenele galben, pepenele
verde şi dovleacul comestibil.
 Familia Leguminoasae (Papilionaceae). Din această familie fac parte:
mazărea, fasolea şi bobul; sunt specii cu rezistenţă diferită la frig şi cu
capacitate de a fixa azotul din aer în nodozităţile de pe rădăcini.
Familia Chenopodiaceae, este reprezentată de sfecla roşie, spanacul şi
loboda.
Familia Compositae, înglobează alături de salată, larg răspândită şi
cunoscută şi alte specii ca: anghinare, cicoare de grădină, tarhon etc., fiind
specii anuale, bienale sau perene, cu pretenţii moderate faţă de temperatură.
Familia Agaricaceae, din care fac parte ciupercile comestibile.
Familia Malvaceae: bamele.
Familia Labiatae: cimbrul
Familia Polygonaceae: reventul, măcrişul, ştevie.
Familia Tetragoniaceae: spanacul de Noua Zeelandă.
Familia Convolvulaceae: batatul sau cartoful dulce.
Familia Gramineae: porumbul zaharat.
Clasificare după longevitate. După acest criteriu speciile legumicole
pot fi clasificate în :
 specii anuale - care produc sămânţa în anul în care sunt
semănate;
 specii bienale - ciclul de viaţă se desfăşoară pe parcursul a doi
ani, astfel: în primul an formează organe vegetative folosite ca părţi
comestibile, iar în anul următor seminţele;
 specii trienale - produc sămânţa numai în anul trei de la semănat
(ceapa prin arpagic);
 specii perene (multianuale) - specii care se comportă la
începutul vegetaţiei ca plante bienale, după care cresc şi fructifică în
fiecare an, timp de mai mulţi ani (4-15).
Clasificare după partea comestibilă:
plante de la care se consumă inflorescenţa: conopida, broccoli
anghinarea;
plante de la care se consumă fructele mature: tomatele, pepenii,
ardeiul sau fructele tinere: ardei, vinete, castraveţi, dovlecei, fasole şi mazăre
păstăi;
 plante legumicole de la care se consumă seminţele: mazărea pentru
boabe, fasolea pentru boabe, bobul, porumbul zaharat;
plante legumicole de la care se consumă rădăcini îngroşate:
morcov, pătrunjel, ţelină, păstârnac, sfecla roşie, ridichea, hreanul etc.;
plante legumicole de la care se consumă tulpina îngroşată: gulia;
plante legumicole de la care se consumă rădăcini tuberizate:
cartoful dulce;
plante de la care se consumă tuberculii: cartoful;
plante de la care se consumă bulbii: ceapa, usturoiul, prazul.
plante legumicole de la care se consumă frunzele verzi: salată,
spanac, loboda, ţelina, măcriş, mărar, leuştean, pătrunjel, cimbrul etc.;
plante de la care se consumă căpăţânile (mugurii terminali sau
axilari): varza albă, roşie, creaţă, salata pentru căpăţână, varza de Bruxelles;
plante de la care se consumă lăstarii etiolaţi: sparanghel sau
frunzele etiolate: andiva;
plante legumicole de la care se consumă tulpini false şi frunze
verzi: prazul, ceapa verde, ceapa de iarnă, ceapa de Egipt, usturoiul verde;
carpofori: ciuperci comestibile cultivate.
Clasificare plantelor legumicole după tehnologia de cultură:
plantele legumicole rădăcinoase: morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă
roşie, ridichi etc.
plantele legumicole pentru tuberculi: cartoful
plantele legumicole din grupa cepei: ceapă, usturoi, praz
plantele legumicole din grupa verzei: varza, conopida, broccoli, gulia
plantele legumicole verdeţuri: salata, spanacul, loboda, ţelina şi sfecla pentru
peţioluri şi frunze, fenicul
plantele legumicole pentru păstăi, seminţe şi capsule la maturitate: mazărea,
fasolea, bobul, bamele, porumbul zaharat
plantele legumicole Solanaceae: tomate, ardei, vinete
plantele legumicole Cucurbitaceae: castravete, pepene galben şi verde,
dovlecel, dovleac comestibil şi pentru plăcintă
plantele legumicole aromatice şi condimentare: mărar, pătrunjel de frunze,
cimbrul, cimbrişor, busuioc, măghiran
plantele legumicole perene: sparanghel, revent, hrean, anghinare, măcriş,
ştevia, tarhon, leuştean
cicoarea pentru forţat: andive
ciupercile comestibile de cultură

2.2. CLASIFICAREA PLANTELOR POMICOLE

Clasificarea botanică, se face dupã criteriile sistematicii vegetale. Cele

mai multe şi mai importante plante pomicole aparţin familiei Rosaceae, ce
cuprinde 3 subfamilii:
subfamilia Pomoideae, cu 3 genuri mai importante:
- genul Malus, cuprinde mărul cultivat, sălbatic şi pitic;
- genul Pirus, cuprinde părul cultivat, părul pădureţ (folosit ca
portaltoi);
- genul Cydonia, din care face parte gutuiul, ce este folosit şi ca
portaltoi pentru păr;
- genul Mespilus, din care face parte moşmonul.
subfamilia Prunoideae cuprinde genurile:
- genul Prunus, cuprinde soiurile de prun cultivat şi corcoduşul;
- genul Armeniaca, cuprinde caisul şi zarzărul;
- genul Persica, cuprinde piersicul;
- genul Cerasus, cuprinde specii cultivate ca cireşul şi vişinul şi specii
sălbatice folosite ca portaltoi (vişinul turcesc, mahalebul, cireşul păsăresc);
- genul Amygdalus: migdalul.
subfamilia Rosoideae cu genurile:
- genul Fragaria: frag şi căpşun;
- genul Rubus: zmeur şi mur.
Pe lângă familia Rosaceae, mai întâlnim şi familiile Saxifragaceae, din
care fac parte: coacăzul negru şi roşu, agrişul, familia Iuglandaceae care
cuprinde nucul, familia Eleagnaceae care cuprinde cătina, familia Fagaceae
din care face parte castanul comestibil, familia Moraceae, din care fac parte:
smochinul, dudul şi familia Betulaceae ce cuprinde alunul.
 Clasificarea după fruct (V.Popescu, 1992) cunocută şi sub denumirea
de clasificare pomicolă. După această clasificare pomii şi arbuştii fructiferi se
clasifică în:
1.Seminţoase (pomaceae), cuprind pomi ale familiei Pomoideae, care
au fructe cu seminţe: măr, păr, gutui, moşmon; formează fructe false, numite
poame, rezultate din dezvoltarea receptaculului împreună cu ovarul; sunt specii
cu longevitate mare, intră încet pe rod şi înfloresc primăvara târziu; mugurii de
rod se află în vârful ramurilor de rod.
2.Sâmburoase (drupaceae), produc fructe adevărate, numite drupe, care
au câte un sâmbure: prun, cireş, vişin, cais, piersic; au durată mai scurtă de
viaţă, intră repede pe rod, înfloresc primăvara devreme, fiind expuse gerurilor;
mugurii floriferi ai acestor specii se află la baza ramurilor de rod.
3.Nucifere, au partea comestibilă reprezentată de sămânţă, bogată în
lipide şi proteine la nuci şi alun, în amidon la castanele comestibile;
4.Bacifere sunt plante pomicole din familii botanice diferite, cu fructe
foarte perisabile; fructele sunt bace false la coacăz, afin şi agriş, sau polidrupe,
ca la zmeur şi mur, sau fructe compuse - poliachene ca la căpşun şi frag. Se
prezintă sub formă de tufă şi se înmulţesc vegetativ.
Clasificare după habitus, adică după aspectul general, se diferenţiază
în: pomi propriu-zişi, arbustoizi, arbuşti fructiferi, semiarbuşti, plante fructifere
semiierboase, plante pomicole ierboase şi liane.
Pomii propriu-zişi: nuc, castan, măr, păr, prun, cais, cireş, vişin şi
piersic. Sunt plante cu vigoare mare, cu un singur trunchi, cu longevitate mare
(care poate ajunge şi la 100 de ani) şi cu coroană omogenă.
Arbustoizii: gutuiul, vişinul arbustoid, alunul, cătina; sunt plante cu mai
multe tulpini inegale, cu durată de viaţă mai scurtă (25-35 ani) şi ciclu de
dezvoltare mai scurt.
Arbuştii fructiferi: coacăz, agriş, afin. Sunt plante cu tulpini numeroase
(10-20) şi dese, crescute de la bază, cu aspect de tufă, de înălţime şi vigoare
mică. Fiecare tulpină trăieşte 5-8 ani, datorită mugurilor existenţi la baza lor şi
din care pornesc lăstari (care înlocuiesc aceste tulpini), iar tufa trăieşte 15-20
ani. Ei se înmulţesc prin drajoni, marcote sau butaşi.
 Semiarbuşti: zmeur şi mur. Au aspect de tufă, cu tulpini multe şi subţiri,
ce fructifică în al doilea an de la formare şi apoi se usucă. Plantele se
regenerează prin drajoni şi trăiesc 12-15 ani.
Plante fructifere semiierboase: căpşun şi frag. Sunt plante cu port mic
şi tulpini târâtoare, frunzele se reînnoiesc anual, iar tulpinile trăiesc 6-8 ani.
Partea aeriană dezvoltă stoloni, care reprezintă organele lor de înmulţire.

2.3. CLASIFICAREA VIŢEI DE VIE

Viţa de vie se poate clasifica după mai multe criterii, dar cele mai
recunoscute sunt: clasificarea botanică, clasificarea ecologico-geograficã şi
clasificarea economică.
Clasificarea botanică. Viţa de vie face parte din încrengătura
Terebinthale-Rubiales, clasa Dicotiledonate, ordinul Rhamnales (flori cu
corola verde), familia Vitaceae. Vitaceele sunt reprezentate prin 12 genuri,
după cei mai mulţi autori, iar după alţii prin 14 sau 18 genuri. Cele mai
importante sunt: genul Ampelopsis şi Parthenocissus - folosite ca plante
ornamentale şi genul Vitis Linné, în care sunt incluse speciile de viţă de vie
cultivate pentru producţia de struguri şi speciile de viţă de vie folosite ca
portaltoi. Genul Vitis a fost împărţit în anul 1887, de Planchon, în două secţii:
secţia Muscadinia, care cuprinde viţe cu caractere asemănătoare, din
punct de vedere morfologic şi anatomic, cu genul Ampelopsis. Aici sunt
incluse speciile de viţe răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale ale
Americii de Nord: Vitis rotundifolia, Vitis musoniana, Vitis popenoei. Aceste
specii sunt imune la filoxeră, rezistente la mană şi oidium, dar foarte sensibile
la ger. Prezintă struguri mici, cu boabe puţine, cu gust foxat, ce acumulează
cantităţi mici de zaharuri.
secţia Vitis cuprinde viţele roditoare, răspândite în zonele temperate ale
Europei şi Asiei, Americii de Nord, Americii Centrale şi nordul Americii de
Sud. Strugurii sunt mari, cu multe boabe, care acumulează cantităţi mari de
zaharuri. Toate speciile se pot altoi şi încrucişa între ele, rezultând descendenţi
viabili şi fertili.
Clasificarea ecologico-geograficã
 Speciile subgenului Vitis pot fi după originea geografică: viţe (specii)
americane - 28, viţe (specii) mexicane - 2, viţe (specii) asiatice - 20 şi viţe
(specii) euroasiatice - 2 (Ţârdea C. şi colab., 1995).
Branas, în 1974, împarte speciile subgenului Vitis din punct de vedere
ecologo-geografic în 8 grupe: grupa americană orientală, grupa americană
centrală, grupa americană occidentală, grupa americană floridă, grupa
mexicano-tropicală, grupa asiatică nord-estică, grupa asiatică sud-estică, grupa
euro-asiatică.
Grupa euro-asiatică cuprinde 2 specii: V.vinifera - include soiurile de
viţă roditoare, denumite şi soiuri nobile şi V. silvestris sau viţa sălbatică.
Soiurile de viţă roditoare sunt grupate după Negrul A.M., în 1969, în 3
prolesuri (grupe ecologice): proles orientalis, proles occidentalis şi proles
pontica.
Proles orientalis este subdivizată în două subgrupe: antasiatica,
cuprinde soiurile de viţă roditoare formate în Orient, Asia Mijlocie, Iran,
Afganistan, Armenia, Azerbaidjan etc., fiind specializate în struguri de masă
(Muscat de Alexandria, Ohanez etc.) şi stafide (Kiş-miş etc.) şi foarte puţine în
struguri de vin şi subgrupa caspica, ce cuprinde soiurile de viţă roditoare
formate în Marea Caspică, în special folosite pentru struguri de vin.
Proles occidentalis, cuprinde soiurile de viţă roditoare formate în vestul
Europei; acestea sunt soiuri destinate strugurilor pentru vin (Riesling, Pinot
gris, Cabernet Sauvignon).
Proles pontica este formată din două subprolesuri: georgica, cuprinde
soiurile formate în Asia Mică, Georgia (Rkaţiteli etc.) şi balcanica, cuprinde
soiurile de viţă roditoare formate în zona Balcanilor, folosite pentru struguri de
masă (Ceauş, Coarnă), stafide (Corinth) şi pentru vin (Furmint, Fetească,
Galbenă etc.).
Clasificarea economicã (utilitarã)
Soiurile cultivate se împart în două categorii: viţe roditoare, de la care
se obţin strugurii şi viţe portaltoi destinate producerii butaşilor pentru altoire
(viţele americane).
La rândul lor viţele roditoare se împart în trei grupe:
 Viţe nobile (europene). Acestea aparţin speciei V. vinifera sativa, dau
producţii mari de struguri şi de calitate superioară, dar sunt sensibile la filoxeră
- forma radicicolă, ger şi boli criptogamice.
Hibrizi direct producători (HPD). Aceştia provin din speciile
americane sau euroamericane, dau producţii mici de struguri şi de calitate
inferioară, în schimb sunt în general rezistenţi la filoxeră, ger şi boli.
Soiuri rezistente. Sunt viţe cu rezistenţă biologică sporită la filoxeră,
ger şi boli. Ele sunt rezultatul încrucişării viţelor nobile cu viţele americane şi
prezintă producţii mari de struguri, de o calitate apropiată de cea a soiurilor
nobile.
Din punct de vedere tehnologic soiurile viţelor roditoare se împart în:
soiuri pentru struguri de masă: extratimpurii, timpurii, mijlocii, târzii,
foarte târzii;
soiuri apirene (fără seminţe), pentru consum în stare proaspătă şi
pentru industrializare;
soiuri pentru struguri de vin (vinuri albe, roze sau roşii, vinuri aromate
etc.)
soiuri pentru sucuri de struguri (albe sau negre);
soiuri pentru vinuri speciale (spumante, vermuturi etc.);
soiuri pentru distilate de tip coniac.
Viţele portaltoi aparţin speciilor americane, sunt rezistente la filoxeră
şi se cultivă pentru coardele lor care se folosesc la altoirea soiurilor nobile sau
a unora din viţele rezistente, cărora le imprimă toleranţă la filoxeră - forma
radicicolă (V. riparia, V. rupestris, V. berlandieri).
 CAPITOLUL III

CICLUL BIOLOGIC AL PLANTELOR

HORTIVITICOLE

Prin ciclul biologic se înţelege modul de creştere şi dezvoltare a

plantelor hortiviticole de la semănat sau plantat şi până la dispariţia lor datorită
bătrâneţii.
În biologia lor, plante hortiviticole au două cicluri de viaţă: un ciclu
biologic anual şi un ciclu biologic multianual.
Viţa de vie şi plantele pomicole au longevitate mare şi se caracterizează
printr-un ciclu de viaţă multianual, ce reprezintă o succesiune a ciclurilor
biologice anuale; plantele legumicole anuale se caracterizează printr-un ciclu
biologic anual.

3.1. CICLUL BIOLOGIC MULTIANUAL

Ciclul biologic multianual sau perioadele de vârstă ori ciclul de viaţă al

unei plante este reprezentat de schimbările fiziologice şi morfologice ce au loc
de la semănat sau plantat, de la formarea plantei ca entitate biologică şi până la
pieirea ei naturală (moarte) sau artificială (desfiinţarea culturii).

3.1.1. Ciclul biologic multianual al viţei de vie

 Ciclul biologic multianual (ontogenetic) al acesteia este strâns legat de
longevitate şi vârstă (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995).
Longevitatea este durata mare de viaţă a viţei de vie ca plantă cultivată
şi este condiţionată de următorii factori:
a) genetici - sunt cei mai importanţi, fiind reprezentaţi de speciile şi
soiurile care au în general o longevitate diferită. Astfel, V. silvestris are o
longevitate de 100-150 ani; în schimb soiurile din V. vinifera, cultivate ca viţe
nealtoite au o longevitate de 50-60 ani. De asemenea, in aceleaşi condiţii de
mediu soiurile au longevitate diferită: soiurile autohtone sunt mai longevive,
comparativ cu cele străine.
b) biologici - influenţează longevitatea prin modul de înmulţire a
viţelor, astfel: viţele obţinute din seminţe au longevitate mult mai mare decât
cele obţinute din butaşi, iar viţele nealtoite sunt mai longevive decât cele
altoite.
c) ecologici - acţionează prin temperatură şi lumină. Astfel, în climatul
temperat-continental viţele trăiesc în general sub formă de arbuşti şi au o durată
de viaţă mai scurtă, comparativ cu cele din zona tropicală, unde viţa de vie
trăieşte ca liană.
d) tehnologici - pot amplifica sau scurta longevitatea viţei; cel mai
important factor este tăierea. Astfel, prin tăierea neraţională, longevitatea se
reduce, în schimb prin amplificarea potenţialului de creştere prin tăiere,
longevitatea se măreşte.
Vârsta - reprezintă durata în timp de la obţinerea viţei ca plantă
independentă, până la finele existenţei sale.
În desfăşurarea ciclului ontogenetic al viţei de vie sunt stabilite 5
perioade de vârstă, caracterizate prin modificări morfologice şi fiziologice
(Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995):
perioada embrionară sau intramugurală
perioada juvenilă (de tinereţe)
perioada de maturitate progresivă (începutul rodirii)
perioada de maturitate deplină (producţii maxime)
perioada de bătrâneţe sau declin.
 Perioada embrionară sau intramugurală - se întâlneşte la viţele
obţinute din seminţe şi cuprinde perioada de la fecundarea ovulului până la
germinaţia seminţei (exteriorizată prin alungirea radicelei).
La viţele înmulţite vegetativ perioada embrionară este înlocuită cu
perioada intramugurală şi durează de la formarea mugurelui şi multiplicarea
lui în pepinieră sau "in vitro" - când rezultă o nouă plantă.
Perioada juvenilă începe cu germinaţia seminţelor sau pornirea în
vegetaţie a mugurelui şi se încheie o dată cu apariţia primelor inflorescenţe,
respectiv primul an de rodire. În această perioadă sunt specifice creşterile
vegetative progresive, care duc la formarea şi consolidarea viţei (formarea
scheletului butucului şi a organelor lemnoase) şi la stabilirea unui echilibru
între organele aeriene şi sistemul radicular, deci la pregătirea plantei pentru
rodire. Perioada durează 5-7 ani la plantele obţinute din seminţe şi numai 3-4
ani la cele obţinute prin butaşi.
În cursul acestei perioade se urmăreşte formarea butucului cu
elementele de rod ale viţei.
Perioada de maturitate progresivă (început de rodire) - începe cu
primul an de rodire şi durează 5-7 ani, perioadă în care se manifestă o creştere
progresivă a productivităţii. Pe lângã creşterile vegetative (începute în perioada
anterioară) apare şi fenomenul de rodire. La începutul acestei perioade
creşterile vegetative sunt foarte puternice şi încep să scadă progresiv în fiecare
an, în schimb rodirea este redusă la început şi sporeşte an de an.
În derularea acestor perioade se urmăreşte ca prin tehnologia de cultură
care se aplică să fie stimulată formarea coardelor de rod, asigurarea hranei,
combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Perioada de maturitate deplină (productivitate maximă) - începe o
dată cu obţinerea producţiilor maxime, care se menţin relativ constante an de
an timp de circa 20 de ani. Viţa atinge perioada de maturitate maximă după 10-
15 ani de la plantare.
Tehnologia de cultură aplicată vizează aplicarea îngrăşămintelor,
normarea încărcăturii de rod prin tăiere, combaterea bolilor şi dăunătorilor,
protecţia viţelor faţă de accidentele climatice, menţinerea solului curat de
buruieni şi alte verigi tehnologice, toate în scopul asigurării unor producţii
constante an de an, pe o perioadă de timp cât mai lungă.
 Perioada de declin (îmbătrânire) - se instalează treptat şi se manifestă
prin scăderea an de an a producţiei şi uscarea progresivă a organelor viţei de
vie. Durata perioadei de declin este de 7-8 ani. Dacă această perioadă de
îmbătrânire este sesizată din timp, există posibilitatea ca prin tăieri de
regenerare, susţinute prin fertilizări, să fie cât mai mult amânată.

3.1.2. Ciclul multianual al speciilor pomicole

În ciclul multianual al acestor specii se disting mai multe perioade de

vârstă, în funcţie de intensitatea cu care se desfăşoară creşterea, rodirea şi
uscarea, care sunt funcţii biologice de bază, variind în raport de specie, soi şi
portaltoi (Drăgănescu E., 1998, Mihuţ E., 2001).
După unii autori, ciclul biologic este format din 3 perioade de vârstă,
după alţii 6 sau 9 perioade.
Perioadele de vârstă ale pomilor:
1.Perioada embrionară - durează de la fecundarea ovulului şi
formarea seminţei până la germinare şi apariţia cotiledoanelor. Această
perioadă se întâlneşte numai la plantele pomicole obţinute din seminţe, la
portaltoi. Seminţele fiind obţinute prin polenizare încrucişată dau naştere la
pomi hibrizi care segregă, nepăstrând caracterele plantelor mamă.
2.Perioada juvenilă - începe de la apariţia frunzelor adevărate sau de la
creşterea altoiului şi se termină la apariţia primelor fructe. În această perioadă
pomii cresc viguros, îşi dezvoltă sistemul radicular, iar coroana îşi desăvârşeşte
elementele de schelet. Lucrările care se execută în această perioadă sunt:
tăierile de formare, apărarea pomilor de rozătoare, fertilizarea, irigarea,
tratamentele fitosanitare, instalarea mijloacelor de susţinere la măr şi păr, în
cazul culturilor intensive. Tăierile trebuie reduse la strictul necesar şi înlocuirea
lor cu înclinarea şi arcuirea ramurilor.
 Această perioadă durează 1-2 ani la măr, 2-3 ani la piersic, 3-4 ani la
prun şi cais, iar la nuc şi castan până la 10-15 ani.
3.Începutul rodirii - durează de la formarea primelor fructe şi până la
obţinerea primei producţii maxime. Durata în ani a acestei perioade este
variabilă, în funcţie de specie, soi, portaltoi şi sistemul de livadă; de la 2-3 ani
în livezile superintensive şi până la 6-8 ani în livezile clasice.
Acum creşterile vegetative slăbesc în intensitate, ramurile de rod apar la
început sub formă prefloriferă (pinteni, smicele), apoi apar elementele
fructifere propriu-zise (ţepuşe, nuieluşe, buchete de mai, ramuri mijlocii);
rodirea este modestă la început, apoi creşte constant; lucrările de îngrijire
urmăresc definitivarea formării coroanei, întreţinerea solului, fertilizarea,
irigarea dacă e nevoie, protecţia fitosanitară. Tăierile de formare se împletesc
cu cele de rodire.
4. Perioada de mare producţie - începe o dată cu obţinerea de
producţii maxime şi se termină când acestea încep să scadă semnificativ şi
continuu. Este cea mai importantă perioadă şi durează: 10-12 ani în plantaţiile
superintensive de măr, păr, piersic; 12-15 ani în cele intensive, 20-25 ani şi
chiar 30 de ani în cele clasice.
- creşterile vegetative slăbesc în intensitate, ramurile de rodire se
amplifică numeric până la mijlocul perioadei apoi rămân constante şi spre
sfârşitul ei scad. Ramurile de rod formate în tinereţe se usucă de la baza
şarpantelor spre vârf. Ritmul de uscare este la început lent, numărul ramurilor
nou apărute este mai mare, iar spre sfârşitul etapei uscarea devansează
formarea ramurilor.
Procesele biologice de bază se desfăşoară în următoarea ordine: rodire,
creştere, uscare. Vegetaţia începe primăvara mai devreme şi se sistează toamna
mai repede, fiind necesară protejarea florilor de îngheţurile târzii de primăvară
şi a fructelor de cele timpurii de toamnă. Pomii au nevoi maxime în ceea ce
priveşte fertilizarea şi administrarea apei. În această perioadă apare alternanţa
de rodire, adică ani fără muguri de rod, după ani de producţii maxime.
Lucrările aplicate în această perioadă sunt numeroase şi urmăresc
obţinerea de producţii mari, de bună calitate şi constante. Normarea producţiei
se face prin tăieri de rodire diferenţiate. Se aplică atent fertilizarea,
tratamentele împotriva bolilor şi dăunătorilor, irigarea şi lucrările de
întreţinere a solului.
5. Perioada de diminuare a rodirii - începe din momentul în care
producţiile scad relativ constant de la un an la altul şi se încheie o dată cu
sistarea rodirii. În această perioadă creşterile vegetative slăbesc, coroanele se
lărgesc excesiv şi apar lăstari lacomi la baza şarpantelor.
Rodirea se deplasează spre exteriorul coroanei, fructele devin tot mai
mici şi de calitate slabă. Rodirea este alternantă, suprafaţa foliară se reduce
continuu, procesul de formare a ramurilor de rod este lent şi are loc îndeosebi
spre exteriorul coroanei sau pe ramurile lacome.
Uscarea ramurilor de rod se accentuează. Lucrările tehnologice aplicate
sunt aceleaşi ca şi în perioada anterioară, dar se intensifică tăierile de reducţie
şi de regenerare.
6. Perioada de bătrâneţe (declinul pomilor)- reprezintă scăderea
aproape totală a rodirii, producţiile realizate fiind nesemnificative.

3.2. CICLUL BIOLOGIC ANUAL

Ciclul biologic anual reprezintă totalitatea manifestărilor biologice cu

caracter periodic, pe care le desfăşoară plantele hortiviticole în timpul anului.
Schimbările care se succed de-a lungul anului sunt denumite faze fenologice
(fenofaze); ele au un caracter ereditar şi se manifestă indiferent de tipul
climatului, dar în corelaţie cu condiţiile climatice.
În funcţie de ritmul şi intensitatea proceselor biologice, ciclul anual se
împarte în: a) perioada activă de vegetaţie; şi
b) perioada de repaus .

3.2.1. Ciclul biologic anual al viţei de vie

I. Perioada activă de vegetaţie. Durata ei depinde de condiţiile

climatice (170-220 zile în zonele temperate şi se prelungeşte până la 335 zile în
apropierea ecuatorului), precum şi de natura genetică a soiurilor (soiuri cu
perioadă scurtă, mijlocie sau lungă de vegetaţie).
Începutul perioadei active de vegetaţie este marcat de ascensiunea sevei
în coarde (plânsul) primăvara, iar sfârşitul de căderea frunzelor, toamna.
Calendaristic, în zona noastră această perioadă activă este cuprinsă, cu unele
abateri, între 1 IV şi 25 X. În această perioadă au loc procesele de creştere şi de
fructificare ale viţei de vie.
Fenofazele viţei de vie pot fi grupate după specificul lor, astfel:
- fenofazele organelor vegetative: dezmuguritul, creşterea lăstarilor şi
maturarea ţesuturilor lăstarilor;
- fenofazele organelor de rod: inducţia antogenă, diferenţierea
mugurilor de rod, înfloritul şi legatul florilor, creşterea boabelor şi maturarea
strugurilor;
- fenofazele de trecere de la repaus la activitate şi invers: plânsul şi
respectiv căderea frunzelor.
Plânsul este fenofaza care marchează ieşirea din repausul fiziologic şi
trecerea la perioada activă. Se manifestă prin apariţia picăturilor de sevă la
vârful coardelor, primăvara la tăierea viţelor. Calendaristic, are loc la sfârşit de
martie-început de aprilie, în funcţie de temperatură (cea a solului de 8-100C) şi
de umiditate; ea durează între 2 zile şi maximum 2 săptămâni. Se elimină prin
plâns între 0,2 l sevă/butuc şi 8 litri, în unii ani. Pentru a evita aceste pierderi
mari de apă se recomandă tăierile cât mai devreme primăvara, chiar de la
sfârşitul iernii. Datorită conţinutului ridicat în săruri minerale şi acizi aminici
seva se poate fi folosită la tratarea conjuctivitelor.
În această fenofază, braţele şi coardele butucului au cea mai mare
elasticitate, putând fi conduse pe mijloacele de susţinere, în direcţia dorită fără
a se rupe.
Dezmuguritul - declanşarea acestei fenofaze este condiţionată de
temperatura aerului, care trebuie să fie de peste 100C. Durata acesteia este de 5-
10 zile şi prezintă 2 subfaze: înmuguritul (umflarea mugurilor) şi dezmuguritul
propriu-zis. Are loc desfacerea mugurilor şi apariţia primelor vârfuri verzi ale
frunzuliţelor. Sub influenţa polarităţii se desfac mai întâi mugurii de la vârful
coardelor.
 În afara condiţiilor climatice ale anului, începutul dezmuguritului este
diferenţiat şi în funcţie de specie şi de soi. Dezmuguritul durează de la 5-6 zile
la portaltoi până la 7-14 zile la soiurile vinifera; acest lucru are importanţă
practică legată de zonarea soiurilor, în sensul evitării plantării celor cu
dezmugurit timpuriu în zonele cu frecvente îngheţuri târzii de primăvară.
Creşterea lăstarilor - în lungime se realizează prin activitatea
meristemelor apicale şi intercalare, pe baza diviziunii celulare şi respectiv a
alungirii celulelor; iar creşterea in grosime se realizează prin activitatea
meristemelor secundare. Fenologic, creşterea lăstarilor începe primăvara şi
durează până toamna la distrugerea apexului (pe durata a 4-5 luni, respectiv
120-150 zile). Cuprinde trei etape:
a - creşterea progresivă ce durează 2-3 săptămâni şi se realizează în
prima parte a perioadei de vegetaţie, pe baza substanţelor de rezervă din coarde
şi apoi pe activitatea fotosintetică a frunzei, cumulată cu nutrienţii obţinuţi din
sevă.
b - creşterea intensă a lăstarilor coincide cu intrarea în mitoză a
meristemului apical; apare atunci când temperatura creşte şi procesul de
fotosinteză se amplifică. Lăstarii cresc în lungime, numărul de frunze şi
suprafaţa foliară sporesc rapid, frunzele sunt mari, internodurile din ce în ce
mai lungi şi nodurile mai proeminente. Începe după 15-20 mai şi durează până
la 15-25 iunie (30-35 zile), cu un maxim în timpul înfloritului. Concomitent cu
creşterea lăstarilor are loc şi creşterea organelor aferente (frunze, inflorescenţe,
cârcei, copili, struguri).
c - creşterea încetinită sau regresivă - durează de la înflorit până la
începutul lunii septembrie. În această perioadă activitatea viţei de vie este
concentrată mai mult spre formarea rodului.
Factorii care influenţează creşterea lăstarilor sunt : climatici (de
favorabilitate maximă fiind: temperatura între 25-320C, umiditatea solului 60-
80% şi lumina 35-45 mii lucşi); biologici (soiuri viguroase: Fetească neagră şi
Afuz Ali, soiuri mai puţin viguroase Fetească regală, Chasselas, soiuri cu
vigoare slabă Alidor, Pinot); şi tehnologici (printre care: formele de conducere
ale viţelor, sarcinile de ochi la tăiere, tipul de tăiere etc.).
Maturarea ţesuturilor lăstarilor corespunde perioadei de lignificare a
acestora şi depunerea substanţelor de rezervă. Durează de la sfârşitul lunii iulie
şi se termină toamna o dată cu căderea frunzelor (pe durata a 60-70 zile).
Activitatea fotosintetică se reduce mult, iar substanţele rezultate sunt folosite
pentru dezvoltarea mugurilor. Procesul de maturare începe de la baza lăstarilor
şi avansează treptat către vârful acestora.
Factorii care influenţează maturarea lăstarilor sunt: factorii biologici
(cel mai important fiind soiul - la soiurile cu perioadă de vegetaţie scurtă
maturarea lăstarilor începe devreme); factorii ecologici (media temperaturii
din timpul verii să fie de peste 190C, umiditatea solului de 50-60% din IUA,
durata perioadei active de vegetaţie de minimum 160 zile) şi factorii
tehnologici (tăierea, fertilizarea etc.)
Inducţia florală - reprezintă fenofaza de început a formării mugurilor
de rod şi se datorează unor hormoni specifici din frunze, care migrează apoi în
muguri. Cercetări mai recente, susţin că inducţia florală se datorează unui aflux
mai accentuat de metaboliţi spre zona centrală a conurilor de creştere din
muguri, sub acţiunea stimulilor termici şi fotoperiodici. Inducţia florală la viţa
de vie începe în mai-iunie (Victoria Lepădatu, 1956) în mod eşalonat.
Diferenţierea mugurilor de rod - este continuarea inducţiei, care
începe în mugure (diferenţierea intramugurală) şi se termină înainte de
înfloritul viţei (diferenţierea extramugurală). Formarea mugurilor de rod se
datorează apariţiei substanţelor proteice, fără de care aceştia nu s-ar putea
forma.
Diferenţierea intramugurală - în această etapă are loc formarea
inflorescenţelor. Procesul începe din vară şi se continuă până toamna târziu.
Diferenţierea extramugurală - în această etapă are loc formarea
florilor (procese de macro şi microsporogeneză). Această etapă începe la
sfârşitul lui martie şi durează până în mai. Concomitent are loc şi creşterea
inflorescenţelor.
Factorii care influenţează diferenţierea mugurilor sunt factorii interni,
de natură fiziologică (raportul substanţe organice/substanţe minerale şi sinteza
hormonilor antogeni), de natură genetică (soiul) şi factorii externi, lumina şi
temperatura.
Înfloritul şi legatul florilor - această fenofază are loc concomitent cu
fenofaza creşterii vegetative a lăstarilor. Când lăstarul are 6-7 cm, apar
inflorescenţele cu bobocii florali. Înfloritul are loc în mod obişnuit (prin
desprinderea corolei de receptacul prin acţiunea de împingere a staminelor) sau
în formă de stea ca la unele soiuri (Braghină).
Înfloritul se produce la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, în
ordinea : soiurile de portaltoi, HPD, soiurile vinifera. Înfloritul durează 6-12
zile, astfel: primele cele de la mijlocul inflorescenţei, apoi cele de la bază şi la
urmă cele de la vârf. La fel se produce şi la dispunerea pe lăstar a
inflorescenţelor. Începe la orele 8-9 dimineaţa, maximum fiind înainte de
amiază.
Factorii care influenţează înfloritul sunt: temperatura (minimă de 15-
170C, iar cea optimă de 20-250C) şi umiditatea relativă a aerului (optima este
55-65%), precipitaţiile (sunt dăunătoare, ducând la avortarea florilor, meierea
şi mărgeluirea boabelor), măsurile agrotehnice (în perioada înfloritului nu se
recomandă irigarea şi nici tratamentele fitosanitare).
Legarea florilor. Se referă la procesele de polenizare şi fecundare a
florilor din perioada înfloritului, în scopul formării rodului. Polenizarea poate
avea loc: înainte de deschiderea florii, fenomen denumit cleistogamie; în
timpul înfloritului (ca la majoritatea soiurilor); sau după căderea corolei.
Polenul ajunge pe stigmatul florii prin cădere liberă (flori hermafrodite
normale), prin transportul curenţilor de aer şi într-o mică măsură prin
transportul insectelor (heteropolenizare). În cazul soiurilor cu flori funcţional
femele, heteropolenizarea este nelipsită. Receptivitatea stigmatului pentru
polen este maximă în a 2 a zi după înflorit, apoi se reduce. Germinarea
polenului se reduce treptat: în a 7 a zi de la înflorit, polenul germinează în
proporţie de 11-76%, iar după 14 zile de 5-33%. Temperatura minimă de
germinare a polenului este de 12-130C, iar cea optimă de 25-300C.
Fecundarea - din momentul depunerii polenului pe stigmat, începe
secreţia unui lichid zaharos ce persistă 1-7 ore, timp în care germinează mai
multe granule de polen.
În cazul soiurilor apirene, fecundarea florilor nu are loc (partenocarpie -
boabele strugurilor sunt complet lipsite de seminţe ca la Corinth noir) sau este
incompletă (stenospermocarpie - soiurile prezintă rudimente de seminţe, ca la
Sultanină, Călina).
Creşterea boabelor şi a ciorchinelui (formarea strugurilor) - începe
o dată cu căderea ultimelor corole ale florilor şi durează până la intrarea în
pârgă. Fenofaza durează obişnuit 5-6 săptămâni, în funcţie de soi şi condiţiile
climatice, din care temperatura este cea mai importantă (peste 200C). Creşterea
boabelor se realizează prin multiplicarea celulelor (durează 2-3 săptămâni),
apoi se instalează elongaţia celulelor.
Meierea şi mărgeluirea boabelor. După legarea florilor, pot avea loc
anumite fenomene în evoluţia boabelor: bobul rămâne mic, cât sămânţa de mei
(meiere - lipsa fecundării), după care se usucă şi cade sau rămâne verde pe
ciorchine; bobul creşte până la mărimea unei mărgele (mărgeluire - întâlnită la
soiurile cu polen steril, ca Muscat de Hamburg, Bicane; bobul de mărimea
celui de mazăre) şi este lipsit de seminţe; bobul evoluează normal.
Maturarea strugurilor - încheie ciclul reproductiv al viţei de vie şi
începe cu intrarea strugurilor în pârgă şi se termină la maturarea deplină a
boabelor, când seminţele sunt capabile să formeze o nouă plantă. Prezintă 2
perioade distincte: pârga (acumularea zaharurilor, epicarpul îţi schimbă
culoarea verde, bobul devine translucid şi începe să se înmoaie) şi maturarea
propriu-zisă (boabele continuă să sporească în volum şi greutate). Maturarea
strugurilor evoluează în funcţie de soi şi condiţiile climatice.
II. Perioada repausului fiziologic - procesele vitale se desfăşoară cu
intensitate foarte redusă. Această stare de repaus este o necesitate biologică şi o
reacţie de adaptare a viţei de vie la condiţiile din timpul iernii. Începutul
repausului este marcat de căderea frunzelor, în XI, iar sfârşitul perioadei, de
plânsul viţei de vie (sfârşitul lui martie). În medie perioada de repaus durează
4-5 luni pe an.
Repausul fiziologic poate fi obligatoriu sau facultativ. Repausul
fiziologic obligatoriu durează între 30 şi 70 de zile şi începe o dată cu căderea
frunzelor, atunci când au loc procese fiziologice şi schimbări biochimice.
Repausul fiziologic facultativ începe la sfârşitul lui decembrie şi continuă până
la circulaţia sevei, respectiv plânsul viţei de vie. În această perioadă, pe măsură
ce temperatura creşte încep să se intensifice procesele fiziologice şi
biochimice.
În această perioadă au loc tăierile de rodire, plantarea viţei la locul
definitiv sau în goluri, aplicarea îngrăşămintelor, mobilizarea solului,
revizuirea sistemelor de susţinere etc.
 Căderea frunzelor - marchează sfârşitul perioadei active de vegetaţie
şi intrarea în repausul fiziologic. Începe în jurul datei de 10-15 octombrie şi
durează până la 15 noiembrie. Înainte de căderea frunzelor are loc migrarea
substanţelor de rezervă spre coarde, braţe; îmbătrânirea şi moartea frunzelor
are loc prin distrugerea cloroplastelor care nu mai sintetizează amidon, sporirea
cantităţii de acid abscisic care grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor, astfel la baza
peţiolului frunzei se formează suber, care provoacă căderea frunzelor.

3.2.2. Ciclul anual al speciilor pomicole

I. Starea de repaus relativ - de la căderea frunzelor până primăvara la

dezmugurit. Funcţiile vitale ale pomilor continuă, dar lent. În această perioadă
se execută numeroase lucrări de îngrijire în livadă şi anume: tăierile de rodire şi
întreţinere a coroanei, tratamentele fitosanitare, plantarea, fertilizarea, lucrarea
solului etc.
II. Perioada activă de vegetaţie:
- fenofazele de creştere (vegetative): dezmuguritul şi începutul creşterii
lăstarilor; creşterea intensă a lăstarilor; încetinirea şi încetarea creşterii
lăstarilor; maturarea lăstarilor şi pregătirea pomilor pentru iernare
- fenofazele de rodire: diferenţierea mugurilor de rod; înfloritul şi
legatul fructelor; creşterea fructelor; maturarea fructelor.
Fenofazele creşterii:
1.-dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor - de la umflarea
mugurilor vegetativi şi până la formarea primelor 5-6 frunzuliţe. Substanţele
organice necesare desfăşurării acestei fenofaze provin din rezervele acumulate
în anul precedent. În această perioadă se efectuează tratamente chimice pentru
prevenirea instalării bolilor şi combaterea dăunătorilor.
2.-creşterea intensă a lăstarilor - de la formarea primelor 5-6 frunzuliţe
şi până ritmul de creştere începe să încetinească. În această perioadă se
recomandă fertilizarea suplimentară, udarea, operaţiuni în verde şi tratamente
fitosanitare.
3.-încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor - de la reducerea ritmului
de creştere şi până la formarea mugurelui terminal. Fotosinteza este maximă,
încep procesele de maturare a ţesuturilor, frunzele devin mai rezistente la boli,
iar lăstarii se acoperă parţial cu suber protector, unii muguri încep procesele de
diferenţiere în organele florale.
4.-maturarea lăstarilor şi pregătirea pomilor pentru iernare - este
fenofaza în care au loc procesele de acumulare a substanţelor de rezervă în
ţesuturi, formarea suberului protector, îngroşarea pereţilor celulelor etc.
Fenofazele organelor de rodire - se eşalonează pe 2 ani: -în primul an
se diferenţiază şi se formează mugurii de rod, iar în anul II are loc fructificarea
(înflorit, legarea fructelor, creşterea şi maturarea acestora).
1.-diferenţierea mugurilor de rod - începe în lunile iunie - iulie, cu o
serie de transformări morfologice şi fiziologice datorită cărora se formează
organele florale. Pentru a avea loc declanşarea diferenţierii, pomii nu trebuie să
fie supraîncărcaţi şi să aibă un frunziş bogat, sănătos. Diferenţierea este
influenţată de încărcătura de fructe la sămânţoase şi mai puţin la sâmburoase.
2.-înfloritul şi legatul fructelor - are loc primăvara devreme,
desfăşurându-se adesea în condiţii vitrege (ploi, ceaţă, brume), pe seama
substanţelor de rezervă. Înfloritul are loc eşalonat pe specii şi soiuri, începând
de la 10-25 martie (caisul) şi până la 5-10 mai (gutuiul). Pentru a realiza un
grad bun de legare trebuie să se realizeze condiţii favorabile de climă (lumină,
căldură, umiditate atmosferică), să existe insecte polenizatoare (albine) şi să fie
asigurate soiuri compatibile pentru polenizarea încrucişată (majoritatea florilor
pomilor sunt autosterile sau slab autofertile). Combaterea bolilor, dăunătorilor,
buruienilor şi a îngheţurilor târzii de primăvară este obligatorie. Se asigură
producţii bune atunci când leagă fructe, în următoarele proporţii 10-15% din
flori la măr şi păr, 25-30 % la prun şi cais, 30-35 % la cireş şi vişin.
3.-creşterea fructelor - durează de la fecundarea florilor şi până la
intrarea fructelor în pârgă (80-85% din greutate şi coloraţie specifice).Durata în
zile este de la 30-35 zile la primele cireşe şi până la 160-170 zile la cele mai
târzii soiuri de măr şi păr. Creşterea fructelor se face pe baza substanţelor
organice produse de frunze, însă influenţează mult şi substanţele hormonale din
seminţe. În această fenofază au loc două valuri de cădere: în iunie (fiziologică)
şi cu 10-14 zile înainte de cules - căderea prematură.
4.-maturarea fructelor - începe o dată cu intrarea în pârgă şi se încheie
cu recoltarea. În acest interval au loc procese fiziologice şi biochimice (de
transformare a amidonului în glucide simple, de hidroliză a substanţelor
pectice, a taninurilor etc.) care duc la formarea gustului dulce, înmuierea
pulpei, formarea sau accentuarea aromei specifice. La multe fructe maturarea
se prelungeşte după recoltare, în depozite.

CAPITOLUL IV

ECOLOGIA PLANTELOR HORTIVITICOLE

Termenul de ecologie este folosit pentru prima dată de E. Hackel, în

1866. Cunoaşterea cerinţelor plantelor faţă de factorii de mediu, care
condiţionează prin interacţiunea lor procesele vitale de creştere şi dezvoltare,
oferă posibilitatea dirijării producţiei pe baze ştiinţifice, în condiţii de eficienţă
economică superioară. Principalii factori de mediu sunt lumina, apa, aerul şi
solul.
Ecologia hortiviticolă se ocupă cu studiul interacţiunii dintre factorii de
mediu şi aceste plante, dar şi cu studiul interacţiunii dintre plantele hortiviticole
şi organismele din mediu, deci şi cu cunoaşterea ecosistemului hrespectiv.
Omul, datorită acţiunilor sale în ecosistem (fig. 1) a creat două subsisteme
(după N. Pomohaci şi I. Nămoloşanu, 1999):
subsistemul agrofitotehnic, care reprezintă totalitatea intervenţiilor
umane în ecosistem, cunoscut sub numele de tehnologii de cultură şi care
constituie obiectul horticulturii; şi
 cel economico-social - care constituie obiectul de studiu al ştiinţelor
economice.
Cunoaşterea relaţiilor dintre plantele hortiviticole şi complexul acestor
factori are mare însemnătate în "mărirea producţiei, a calităţii şi a profitului,
precun şi reducerea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a
resurselor ecologice şi economice în conservarea habitatului împotriva
poluării" ( după C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).
Factorii de vegetaţie (căldura, lumina, apa, aerul şi hrana) sunt
obligatorii şi indispensabili, influenţând egal creşterea, dezvoltarea şi
fructificarea plantelor.

Fig.1. Ecosistemul hortiviticol

4.1. CERINŢELE PLANTELOR HORTIVITICOLE FAŢĂ DE

LUMINĂ
 Lumina este unul dintre factorii indispensabili pentru realizarea
fotosintezei. Fotosinteza este cel mai important proces fiziologic al plantelor,
de stocare a energiei sub formã de materie organicã. Fotosinteza se desfãşoarã
doar în prezenţa energiei luminoase. De asemenea, ea influenţează şi alte
procese ca: transpiraţia, respiraţia, creşterea şi dezvoltarea plantelor, procese
care se reflectă asupra cantităţii şi calităţii producţiei.
Atât excesul cât şi insuficienţa luminii au efecte negative asupra
creşterii şi fructificării plantelor.
Cunoaşterea cerinţelor faţă de lumină este necesară pentru amplasarea
corectă pe teren a speciilor şi soiurilor, stabilirea distanţelor de plantare,
alegerea formelor de coroană (la pomi) ori de conducere (la viţa de vie),
precum şi orientarea rândurilor.
a) Speciile pomicole sunt, în general, plante heliofile. Cerinţele
pomilor şi arbuştilor fructiferi faţă de lumină sunt diferenţiate în funcţie de
specie.
În condiţii de lumină asigurată suficient (ca intensitate şi durată)
frunzele asimilează intens, fructele sunt de bună calitate, ramurile de rod au
longevitate mai mare, iar starea fitosanitară este bună.
În condiţii de lumină slabă, coroanele cresc mai ales în înălţime,
frunzele rămân mici şi subţiri, fructele nu se colorează normal şi sunt slab
aromate, dacă fenomenul se manifestă înainte cu 4 săptămâni de cules, se
păstrează mai greu, iar atacul de boli este mai intens.
Speciile cu mari pretenţii la lumină sunt : nuc, cais, piersic, migdal,
cireş, precum şi unele specii de păr, motiv pentru care acestea se amplasează pe
versanţii mai însoriţi. Dintre speciile cu pretenţii medii la lumină, enumerăm:
gutui, prun, vişin, măr, păr. Iar speciile cu pretenţii relativ mici sunt: coacăz,
agriş, mur, zmeur, căpşun şi unele soiuri de măr, care reuşesc şi în zonele mai
puţin însorite.
Rezistenţa la umbrire se poate aprecia după desimea coroanei. Speciile
pretenţioase la lumină au coroana rară. Partea cea mai luminată a unui pom este
periferia coroanei. Interiorul coroanei primeşte de la 5 la 20 de ori mai puţină
lumină.
Gradul de iluminare într-o livadă este influenţat favorabil prin :
- asigurarea unei expoziţii corespunzătoare;
 - alegerea unor distanţe de plantare favorabile;
- asigurarea prin tăieri a unor coroane bine luminate.
În livezile clasice, pomii cu coroane globuloase, plantaţi la distanţe mici
sunt iluminaţi numai în partea superioară, în timp ce pomii plantaţi la distanţe
normale, lasă să treacă o parte din lumină şi să ajungă la sol, pomii fiind astfel
mai bine luminaţi.
Pomii din livezile intensive conduşi sub formă de garduri fructifere,
sunt mai bine luminaţi decât cei din livezile clasice.
În livezile superintensive, unde pomii au talie redusă şi distanţe de 3,5 -
4 m, se reduce umbrirea dintre rânduri şi se accentuează cea dintre pomi pe
rând.
b) Legumele au cerinţe diferite faţă de lumină, în funcţie de intensitatea
sa, astfel:
- plante cu cerinţe ridicate: tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii,
pepenii, fasolea, mazărea;
- plante cu cerinţe medii: morcov, pătrunjel, vărzoase, ţelină, ridichi de
lună, salata, spanac;
- plante puţin pretenţioase: plantele perene, ceapa verde, sfecla pentru
frunze;
- plante nepretenţioase (ce nu au nevoie de lumină pentru formarea
părţilor comestibile): ciupercile, sparanghelul, andivele, ţelina de peţiol.
În general, în condiţiile unei lumini intense, plantele cresc şi fructifică
mai bine.
La întuneric plantele se alungesc foarte mult, clorofila dispare şi se
produce etiolarea. Etiolarea este importantã în practica legumicolã, prezentând
importanţă în procesul de înălbire a unor legume, ca: ţelina de peţiol, ceapa,
sparanghel, andive, praz.
Aceleaşi plante, în diferite faze ale vegetaţiei, prezintă cerinţe variate la
intensitatea luminii, acestea fiind mai mari în faza de răsad, precum şi în
perioadele de înflorire şi legare a fructelor, atunci când sintetizează o cantitate
mare de substanţe hrănitoare. Când lumina nu este suficientă are loc fenomenul
de căderea a florilor, deci plantele vor avea un procent redus de legare a
fructelor.
Legumele au cerinţe diferite şi faţă de durata luminii, putând fi:
 - plante de zi lungă, care necesită 16-18 ore de lumină/zi pentru a avea
o creştere şi fructificare normale, cum sunt: salată, spanac, ridichi, varză,
mărar, morcov; mazăre;
- plante de zi scurtă ce necesită pentru creştere şi fructificare 12-14 ore
de lumină/zi, printre care: tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii, fasolea;
- plante neutre - care înfloresc indiferent de lungimea zilei:
sparanghelul, .
Viţa de vie este o plantă heliofilă tipică, care valorifică iluminarea în
modul cel mai eficient şi nu suportă umbrirea. La umbră intensă nu rodeşte sau
strugurii sunt puţini şi firavi.
Lumina influenţează o serie de funcţii vitale şi procese fiziologice de
bază ale viţei de vie ca: asimilaţia clorofiliană, respiraţia, transpiraţia, creşterea
şi fructificarea, ritmul de desfăşurare al unor fenofaze şi durata perioadei de
vegetaţie. Ca plantă heliofilă viţa de vie este prin excelenţă pretenţioasă la
lumină, astfel încât s-a încetăţenit ideea că nu îşi suportă “nici propria sa
umbră” ( după E. Drăgănescu şi I. Mihacea, 1993; Şt. Oprea, 1995).
Prin fotosinteză, lumina devine principala sursă în procesul de
sintetizare a substanţelor organice. Sub acţiunea directă a luminii, asimilaţia
clorofiliană este mult mai intensă decât la umbră, strugurii sunt mai coloraţi şi
acumulează cantităţi mai mari de zaharuri.
Cerinţele viţei de vie faţă de lumină sunt mai mari în perioada de
vegetaţie, faţă de cea de repaus, iar dintre fenofaze: înfloritul, creşterea
lăstarilor, coacerea boabelor şi a lemnului sunt influenţate în cel mai ridicat
grad de către lumină.
Influenţa luminii se exercită prin durată, intensitate şi calitatea acesteia.
În ceea ce priveşte durata de strălucire a soarelui, resursele de lumină
ale unei podgorii se apreciază în funcţie de suma orelor de strălucire a
soarelui. În condiţiile ţării noastre durata de strălucire a soarelui este cuprinsă
între 1200-1600 ore/an, valorile ridicate ale acestui indicator favorizând
acumularea antocianilor în boabele soiurilor pentru vinuri roşii (după Şt.
Teodorescu şi colab., 1967, A. Lăzureanu, 1991, 1993 ).
Studiile privind intensitatea luminii au arătat că viţa de vie îşi
desfăşoară procesul de fotosinteză la nivel optim în intervalul de 30-50 de mii
de lucşi. Abaterea de la aceste valori influenţează procesul de fotosinteză, fie
prin blocarea lui, la peste 100 mii de lucşi, fie prin scăderea intensităţii sale cu
până la de 5-6 ori (după T. Martin, 1968).

4.2. CERINŢELE PLANTELOR HORTIVITICOLE FAŢĂ DE

TEMPERATURÃ

Cãldura este un factor limitativ al culturii plantelor atât în câmp cât şi

în spaţiile protejate. Ea influenţează toate procesele vitale ale plantelor
începând cu germinarea seminţelor şi încheind cu maturarea fructelor şi
seminţelor, valorile sale corespunzătoare asigurând desfăşurarea normală a
proceselor biologice.
O serie de procese fiziologice, cum ar fi: fotosinteza, respiraţia,
transpiraţia etc. au loc la o anumită temperatură.
Pentru toate speciile există valori caracteristice ale temperaturilor
minime, optime şi maxime, precum şi a gradelor de temperatură necesare
plantelor în fiecare fenofază, dar şi pe întreaga perioadă de viaţă a ciclului
anual.
Pentru seminţele aflate în procesul de germinaţie şi pentru sistemul
radicular se ţine seama de temperatura solului, iar pentru organele aeriene ale
plantelor interesează îndeosebi temperatura aerului.
Plantele legumicole au cerinţe foarte variate privind temperatura, ca
urmare a originii lor ecologice diferite. Astfel, seminţele de salată, mazăre,
spanac, ceapă, varză, morcov, pătrunjel, germinează la 3-50C; cele de tomate şi
ardei la 12-140C, iar cele de castraveţi, pepeni, dovlecel şi bame la 14-160C.
În ceea ce priveşte cerinţele faţă de temperatură, plantele legumicole se
împart în :
-plante cu cerinţe ridicate- necesitând pentru germinarea seminţelor
12-140C, iar pentru vegetare şi fructificare 22-280C; ex.: castraveţi, pepeni,
dovlecei, vinete, tomate, ardei, fasole, bame;
-cu cerinţe reduse: necesitând pentru germinare 3-50C, iar pentru
formarea părţii comestibile 14-210C: varza albă şi roşie, creaţă, conopidă,
gulie, morcov, pătrunjel, păstârnac, ridichi, ceapa, usturoi, praz, mazăre, salată,
spanac;.
 -cu rezistenţă mare la frig: legumele perene (multianuale), cu durata
de viaţă 8-20 ani.
După Maier (1969), legumele au fost clasificate în 5 grupe:
legume foarte rezistente la frig: sparanghel, hrean, ştevie
legume rezistente la frig: morcov, pătrunjel, păstârnac, varza,
spanacul, salata
legume semirezistente la frig: cartoful
legume pretenţioase la căldură: tomatele, ardeiul, vinetele, fasolea
legume rezistente la căldură: castraveţii, pepenii.
În perioada dintre germinare şi răsărire cerinţele plantelor legumicole
faţă de temperatură sunt mai mari. După răsărire şi până la apariţia primei
frunze adevărate, temperatura optimă este mai scăzută decât la germinarea
seminţei cu 4-60C.
În faza de răsad se acordă o atenţie deosebită dirijării temperaturii,
deoarece la temperaturi prea ridicate răsadurile se alungesc şi se etiolează la
bază.
Regimul optim de temperatură pentru principalele specii legumicole, pe
perioade şi faze de vegetaţie sunt redate în tabelul 3.
Cunoaşterea cât mai bună a reacţiei plantelor legumicole faţă de
temperatură permite o alegere judicioasă a speciilor pentru fiecare etapă
calendaristică a anului.

Tabelul 3
Regimul optim de temperatură la plantele legumicole pe perioade şi faze de
vegetaţie (0C), după N. Stan, 1992
Perioadele de
Creştere
Sămânţă creştere
generativă
vegetativă-fazele
fructelorFructificare şi maturarea
Temp.opt. de creştere vegetativă

Acumularea substanţelor de
Apariţia cotiledoane

Creşterea răsadului

Specia
Germinaţia

Înflorire
rezervă

Castraveţi, pepeni galbeni şi verzi 25 32 18 25 25 23 32

Tomate, ardei, vinete, fasole, 22 29 15 22 22 20 29
 dovleac
Sfeclă, sparanghel, ceapă, usturoi,
19 26 12 19 19 17 26
ţelină
Cartofi, salată, mazăre, morcov,
pătrunjel, păstârnac, cicoare, 16 23 9 16 16 14 23
spanac, mărar, măcriş, revent
Varză, ridiche, hrean 13 20 6 13 13 11 20

Plantele pomicole prezintă anumite temperaturi minime, optime şi

maxime pentru creşterea şi dezvoltarea lor, care variază în funcţie de diferitele
fenofaze prin care trec în decursul perioadei de vegetaţie. Temperatura minimă
ca pomii să intre în activitate este de 6-80C, iar la arbuşti de 4-60C. Optimul de
temperatură pentru fotosinteză este de 12-250C, mai puţin pentru măr, mai mult
pentru cais, nuc, piersic. Pragul minim este de 40C, iar cel maxim de 37-400C.
Pentru parcurgerea fenofazelor temperatura are o mare influenţă asupra
următoarelor: inducţia florală, maturarea ţesuturilor, maturarea fructelor şi
căderea frunzelor.
După pretenţiile faţă de căldură, speciile pomicole sunt:
- specii cu cerinţe mari: cais, piersic, smochin, migdal, alun, castan.
Aceste specii au anumite zone de cultură, bine stabilite pe baza unor cercetări
efectuate. Ele pot fi grav afectate de geruri, brume şi îngheţuri târzii de
primăvară;
- specii cu cerinţe mijlocii: măr, păr, nuc, gutui, cireş, vişin; aceste
specii rezistă bine la geruri, fiind afectate doar de brume şi îngheţuri târzii de
primăvară, excepţie făcând gutuiul, care înfloreşte mai târziu.
- specii cu cerinţe reduse: arbuştii fructiferi, căpşunul, unele soiuri de
prun; aceste specii nu suportă căldurile din timpul verii şi sunt puţin afectate de
brume şi îngheţuri târzii, deoarece suportă geruri mari.
În cazul în care temperatura scade sub limita de rezistenţă a speciilor se
produc o serie de dereglări ale metabolismului, care pot conduce chiar la
uscarea plantelor.
Înfloritul, germinarea polenului, fecundarea, legarea fructelor sunt mult
influenţate de temperatura aerului. Temperaturile de 15-250C sunt favorabile
pentru fecundarea florilor.
 Temperaturile negative, brumele târzii, ploile reci, ceaţa, vânturile
constituie calamităţi pentru flori. Sunt sensibile la îngheţ florile (-2 ÷ -2,50C),
dar mai ales fructele abia legate (-1,5 ÷ -1,80C).
c) Viţa de vie. Temperatura determină aria de răspândire a culturii viţei
de vie, sistemul de cultură, declanşarea şi parcurgerea fenofazelor, cantitatea şi
calitatea producţiei (după T. Martin, 1972; C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).
Viţa de vie este considerată o plantă pretenţioasă faţă de căldură,
necesitând o temperatură medie anuală de peste 100C pentru obţinerea de
produse viti-vinicole de calitate. Condiţii favorabile pentru obţinerea diferitelor
produse vinicole sunt date de temperatura medie a lunii celei mai calde, astfel:
17-180C pentru obţinerea vinurilor albe de consum curent şi a celor spumante;
peste 190C pentru vinuri de calitate superioară; peste 210C pentru vinuri de
calitate superioară cu denumire de origine şi peste 220C pentru maturarea
strugurilor de masă cu coacere târzie (după C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).
Influenţa temperaturii se exercită şi la viţa de vie, atât printr-un nivel
minim, optim şi maxim, cât şi prin suma gradelor de temperatură. Pentru
fotosinteză temperatura optimă este de 25-300C. Depăşirea pragului minim de
60C, după (Slavceva, 1983) şi maxim de 420C determină stagnarea procesului
de fotosinteză. Declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor sunt determinate de
anumite praguri de temperatură, dintre care cel mai important este pragul
biologic de 100C. Temperatura optimă pentru înflorit este de 20-250C.
O importanţă deosebită pentru cultura viţei de vie o reprezintă
temperaturile minime nocive. Mugurii viţei de vie îngheaţă la temperaturi
cuprinse între -16…-180C la soiurile de struguri pentru masă şi -22…-240C la
soiurile de struguri pentru vin; coardele anuale rezistă până la -20…-210C,
lemnul multianual până la -22…-240C (M. Oşlobeanu şi colab., 1991). În
timpul perioadei de vegetaţie, temperaturile sub 00C, determină îngheţarea
lăstarilor şi inflorescenţelor, afectează frunzele mature.
Suma gradelor de temperatură ajută la evaluarea resurselor termice ale
unei podgorii.
4.3. CERINŢELE PLANTELOR HORTIVITICOLE FAŢĂ DE
APĂ

Apa este un component de bază, indispensabil al celulelor vegetale,

participând la toate procesele vitale ce se petrec în plante. Apa menţine starea
fizică normală a celulelor, având rol de termoreglare, condiţionează
desfăşurarea proceselor biochimice şi este sursa de hidrogen pentru fotosinteză,
cu ajutorul ei sunt transportate substanţele minerale în sol şi plantă.
În rădăcini, apa se află în proporţie de 65-85%, în frunze 70-75%,
fructele conţin 80-85% apă, iar seminţele au 12-14% apă.
Atât excesul cât şi deficitul de apă, sunt dăunătoare creşterii, dezvoltării
şi fructificării plantelor.
a) Speciile legumicole au în general, cerinţe ridicate faţă de umiditate,
motiv pentru care trebuie amplasate lângă o sursă de apă.
După mai mulţi autori, în raport de cerinţele faţă de apă, legumele se
împart în: -foarte pretenţioase: vărzoase, ceapă, spanac, salată;
-pretenţioase: castraveţi, solano-fructoase, fasole, mazăre;
-moderat pretenţioase: sparanghel, hrean, leuştean morcov, pătrunjel,
ridichi;
-puţin pretenţioase : dovlecel, pepeni.
Lipsa apei sau existenţa acesteia în cantităţi insuficiente influenţează
negativ desfăşurarea normală a fotosintezei, intensifică respiraţia determinând
scăderea producţiei şi deprecierea calitativă a acesteia.
Rădăcinile îngroşate (morcov, pătrunjel, pătrunjel) şi ceapa de bulb au
un conţinut relativ mare de apă, iar pepenii verzi şi castraveţii au în fructele lor
cel mai mare conţinut de apă.
Plantele legumicole necesită o cantitate de apă cu atât mai mare cu cât
temperatura este mai ridicată şi lumina mai puternică. Marea majoritate a
speciilor legumicole au sistemul radicular slab dezvoltat şi răspândit în stratul
de la suprafaţa solului, de aceea pentru o creştere şi dezvoltare normală
plantele au nevoie ca stratul superficial al solului să aibă o umiditate optimă
realizată prin aplicarea unor udări repetate.
b) Speciile pomicole. Şi în cazul acestor specii apa este un factor
deosebit de important pentru creşterea şi rodirea pomilor. O cantitate mare de
apă este utilizată de pomi în procesul de transpiraţie. Pomii cresc şi rodesc bine
dacă solul are 75-85 % din spaţiile dintre particulele solide ocupate de apă, iar
umiditatea optimă a aerului este de 65-80%. Dacă solul reţine prea multă apă şi
lipseşte aerul, frunzele se îngălbenesc, apoi pomii se usucă, deoarece rădăcinile
nu mai pot respira (se asfixiază). Foarte sensibili la asfixiere sunt: caisul,
cireşul, piersicul şi migdalul; iar rezistenţi sunt: gutuiul, prunul altoit pe
corcoduş şi mărul.
După cerinţele faţă de apă, speciile pomicole au fost grupate astfel:
-cu cerinţe foarte mari de peste 700 mm anual - coacăz, agriş, zmeur
-cu cerinţe mari de 650-700 mm/an - măr, prun, gutui
-cu cerinţe moderate, de 600 mm/an - păr, nuc, cireş, vişin
-cu cerinţe reduse, de 500 mm/an - piersicul, caisul, migdalul.
Nevoia de apă a pomilor depinde de: vârsta lor, dimensiunea sistemului
radicular şi a celui aerian, soiul, tipul de sol etc.
Pomii nu suportă secetele mari şi prelungite, arsiţele, dar nici excesul
de apă în zona rădăcinilor.
În prima parte a perioadei de vegetaţie, pomii necesită cantităţi mai
mari de apă comparativ cu cea de a doua parte a perioadei de vegetaţie. La
înflorit, coacerea fructelor şi căderea frunzelor pomii au nevoie de mai puţină
apă în comparaţie cu fazele de creştere intensă a lăstarilor şi a fructelor (E.
Mihuţ, 2001).
c) Viţa de vie consumă mai cantităţi de apă şi asigură cele mai
corespunzătoare producţii în zone cu 600-650 mm precipitaţii/an. Datorită
sistemului său radicular bine dezvoltat, viţa de vie reuşeşte să asigure necesarul
de apă chiar şi în zone cu precipitaţii de 450 mm anual, motiv pentru care este
considerată plantă rezistentă la secetă.
Cerinţele viţei de vie faţă de umiditate sunt mai mari la soiurile de
masă, comparativ cu cele de vin. De asemenea, cerinţele sunt mai mari în faza
de creştere a lăstarilor şi strugurilor, comparativ cu cea a maturării.
Procesele de creştere şi fructificare ale viţei de vie se desfăşoară în
optim la o umiditate relativă a aerului de 60-80 %.
Excesul are efecte negative asupra creşterii şi fructificării viţei de vie,
ţesuturile sunt mai puţin dense şi ca urmare au rezistenţă mai scăzută la
temperaturile negative din timpul iernii, rezistenţa la boli este mai scăzută, deci
calitatea strugurilor este afectată.
Seceta prelungită afectează diferenţierea mugurilor, cantitatea şi
calitatea recoltei din următorul an.

4.4. CERINŢELE PLANTELOR HORTIVITICOLE FAŢĂ DE

AER

Aerul constituie un amestec gazos, din care pentru viaţa plantelor rolul
cel mai important îl au oxigenul şi dioxidul de carbon. Oxigenul este folosit în
procesul respiraţiei, iar dioxidul de carbon în procesul fotosintezei.
a) Speciile legumicole. Aerul din atmosferă şi din sol influenţează
creşterea şi dezvoltarea plantelor prin compoziţia sa şi gradul de impurificare.
În atmosferă, oxigenul se află în proporţie de 21% şi se menţine, în timp ce în
sol poate scădea de la 12% la 1-2 %, afectând buna desfăşurare a proceselor
biologice din organe subterane.
Dioxidul de carbon se află în atmosferă în proporţie de 0,03 %, de unde
este preluat de către plante şi folosit în procesul de fotosinteză. O creştere de
până la 0,13% poate dubla activitatea fotosintezei şi să asigure sporuri de
recoltă. Această creştere a CO2 se poate realiza prin măsurile: fertilizarea cu
îngrăşăminte organice, încălzirea cu biocombustibil şi suplimentarea directă
(după L. Opriş şi colab., 1980).
Creşterea conţinutului de CO2 peste 1% este dăunătoare, iar la 3%
plantele pier.
Aerul acţionează asupra plantelor nu numai prin componentele sale, ci
şi prin mişcările sale (a vântului). Mişcarea aerului influenţează transpiraţia
plantelor, reduce procentul de flori legate şi fructificarea plantelor legumicole.
b) Speciile pomicole sunt influenţate de aer, în creştere şi rodire, prin
compoziţia şi mişcările lui. Atmosfera normală cu 0,03% CO2 şi 21% O2 este
convenabilă creşterii pomilor. Concentraţia în CO2 mărită până de peste 10 ori,
sporeşte fotosinteza şi deci producţia. Atmosfera poluată cu dioxid de sulf,
clor, fluor, praf de ciment, fum reduce fotosinteza, produce arsuri pe frunze şi
fructe, determină căderea acestora şi apoi pieirea pomilor.
Un alt element din aer cu rol în nutriţia pomilor şi arbuştilor este
azotul, ce se găseşte în atmosferă în proporţie de 78 %. El ajunge în sol prin
intermediul bacteriilor fixatoare de azot (după E. Mihuţ, 2001).
Mişcările aerului de intensitate slabă sunt favorabile pomilor, întrucât
primenesc atmosfera şi înlătură excesul de umiditate. Curenţii reci şi/sau uscaţi
sunt însă de nedorit. Vânturile puternice sunt cele mai nefavorabile, deoarece
scutură fructele, stânjenesc polenizarea, rup ramurile şi dezrădăcinează pomii.
c) Plantaţiile viticole sunt influenţate de mişcările maselor de aer, în
funcţie de direcţia şi viteza lor. Vânturile puternice pot rupe lăstarii şi uneori
disloca butucii din sol; iarna spulberă zăpada, iar în perioada de vegetaţie
accelerează transpiraţia şi stânjenesc procesul de fecundare a florilor (după C.
Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).
În compensare, adierile de vânt, după perioade lungi de ploi, sunt foarte
bine venite deoarece contribuie la reducerea atacului de boli, prin zvântarea
frunzelor.

4.5. CERINŢELE ALE PLANTELOR HORTIVITICOLE

FAŢÃ DE SOL

În scopul valorificării la un nivel cât mai ridicat a potenţialului de

producţie al plantelor, acestea trebuie - în general - să fie cultivate pe terenuri
cu fertilitate medie sau ridicată. Datorită specificului biologic, unele plantele
horticole şi viţa de vie, sunt capabile să ocupe terenuri improprii altor culturi.
Solul este sursa principală pentru asigurarea hranei plantelor,
influenţând acest proces prin însuşirile fizico-chimice, biologice, precum şi
prin potenţialul său de fertilitate, fiind în acelaşi timp şi suportul lor mecanic.
Pentru toate tipurile de plante hortiviticole, solurile cu aciditatea prea
mare se amendează, iar pe cele cu deficit de elemente nutritive se aplică
îngrăşăminte.
 Plantele legumicole au nevoie de terenuri reavene, bogate în substanţe
nutritive şi cu un conţinut ridicat de humus, care este hotărâtor în alegerea
terenului. Acesta variază între 3-4% în grădini şi până la 10% în serele cu
castraveţi (V. Berar şi colab., 2000).
Cele mai mari pretenţii faţă de sol le au culturile timpurii, ele solicitând
solurile mijlocii luto-nisipoase, lutoase, bogate în humus.
Reacţia chimică neutră (6,3-7,4) a solului, este optimă pentru
majoritatea speciilor legumicole. Sunt însă şi specii care preferă o reacţie acidă,
de 5,5-7, cum ar fi: tomatele, ardeii, dovleceii; iar altele uşor alcalină: ceapa,
varza, fasolea.
Plantele legumicole se caracterizează prin cerinţe mari faţă de hrana din
sol şi accesibilitatea elementelor nutritive componente.
Speciile legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie, au un ritm mai
intens de consum al elementelor nutritive. De exemplu: salata consumă 12 g
elemente nutritive pentru 100 g de recoltă (în timp ce tomatele consumă doar
4,4 g/100 g de recoltă), deci acestea au nevoie de terenuri bine fertilizate şi cu
îngrăşăminte care se dizolvă uşor în apă.
Legumele au cerinţe diferite faţă de hrană în perioada creşterii şi
fructificării lor. Perioada de consum maxim la morcov, pătrunjel şi pătrunjel
este în faza îngroşării rădăcinilor, iar castraveţii în faza creşterii intense a
fructelor.
Speciile legumicole sunt mari consumatoare de azot, fosfor, potasiu,
magneziu, precum şi de microelemente ca bor, cupru, mangan, molibden, fier,
zinc, deşi sunt absorbite în cantităţi foarte mici, au influenţă asupra creşterii şi
fructificării plantelor.
b) Speciile pomicole se cultivă cu bune rezultate pe solurile cu textură
mijlocie şi cu un conţinut în humus de 2-3 % (E. Mihuţ, 2001).
În zonele secetoase trebuie preferate solurile mai grele, căci reţin mai
multă apă, iar în cele umede, solurile uşoare. Caisul, piersicul, părul şi cireşul
cresc şi rodesc mai bine pe solurile uşoare, iar prunul, mărul, vişinul, pe cele
grele.
Solurile pentru pomi nu trebuie să fie prea acide (în zonele de deal) şi
nici prea alcaline (în zonele de stepă).
 Conţinutul solului în elemente nutritive trebuie să fie relativ bogat, în
caz contrar se administrează gunoi de grajd între 30-60 t/ha înainte de plantare
şi apoi cu 25-40 t/ha tot la 3 ani.
Apa freatică să fie la o adâncime de sub 0,8 m pentru arbuşti; 1 m
pentru gutui şi merii altoiţi pe portaltoi cu vigoarea slabă şi 2 m pentru restul
speciilor.
c) Viţa de vie valorifică bine aproape toate tipurile de sol, dar cu
variaţii ale producţiei, în funcţie şi de soi. Cele mai bune rezultate le asigură pe
soluri cu textură mijlocie, lutoasă.
Pe solurile argiloase, se obţin producţii mari, dar se întârzie maturarea
strugurilor, iar aroma este diminuată. Aceste soluri argiloase se recomandă
pentru cultura soiurilor destinate producerii vinurilor roşii, deoarece argila
contribuie favorabil la formarea şi intensificarea culorii bobului şi conţinutului
său în antociani (după C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).
Pe solurile nisipoase maturarea strugurilor se face mai repede, lucru
important pentru cultura soiurilor de struguri pentru masă cu maturare
extratimpurie şi timpurie.
Valorificarea solurilor nisipoase prin plantarea cu viţă de vie, se pare a
fi cea mai potrivită, datorită sistemului radicular care pătrunde la adâncimi
mari şi fixează solul nisipos, astfel planta este asigurată cu apă şi substanţele
nutritive (după M. Oprean şi I. Olteanu, 1984; C. Târdea şi L. Dejeu, 1995).
Pentru obţinerea vinurilor de înaltă calitate, cu aromă şi buchet alese, se
recomandă plantarea viţei de vie pe solurile scheletice, deoarece acestea nu
sunt expuse excesului de umiditate, nu sunt compacte şi sunt bine aerate.
 CAPITOLUL V

BIOLOGIA ÎNMULŢIRII PLANTELOR

HORTIVITICOLE

Înmulţirea reprezintă funcţia biologică a tuturor organismelor vii prin

care se multiplică numărul de indivizi. Acest proces are importanţă deosebită în
producerea seminţelor şi a materialului săditor, în procesele de selecţie şi
ameliorare, pentru îmbunătăţirea calităţilor soiurilor aflate în cultură şi
obţinerea de forme noi, cu însuşiri superioare.
Înmulţirea plantelor hortiviticole se face pe două căi:
- pe cale sexuată, adică prin seminţe; şi
- pe cale asexuată sau vegetativ, prin intermediul diferitelor porţiuni de
plantă.
În practică, înmulţirea sexuată, este generalizată la fasole, mazăre, unii
portaltoi, iar cea asexuată la ceapă de Egipt, usturoi, viţă de vie şi pomi.
Înmulţirea pe cale sexuată se realizează prin organe specializate, având la bază
polenizarea şi fecundarea, de unde rezultă zigotul, deci o nouă plantă în stadiu
embrionar. La plantele alogame fecundarea se face cu polen străin, iar la cele
autogame cu polen propriu. Alogamia este specifică majorităţii speciilor şi
soiurilor. Înmulţirea asexuată se obţine prin intermediul unor organe sau
porţiuni de organe, care puse în condiţii prielnice dau naştere unor plante
întregi.

5.1. ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Plantele legumicole se înmulţesc pe două căi: sexuat (generativ) şi

asexuat (vegetativ).
În practica legumicolă se alege metoda cea mai eficientă de înmulţire a
plantelor legumicole, deoarece în multe cazuri acestea se înmulţesc pe mai
multe căi şi anume:
- generativă (sexuată sau prin seminţe), la tomate, ardei, vinete,
castraveţi, dovlecei, pepeni, varză, conopidă, gulie, ceapă, praz, frunzoase,
morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, spanac, salată etc.;
- vegetativă (asexuată) - usturoi, cartof, hrean etc.;
- vegetativă şi generativă - sparanghel, ştevie, măcriş, tarhon, anghinare;
- asexuat, în sens strict - înmulţirea prin gameţi asexuaţi specializaţi
(spori), specifică ciupercilor.
Înmulţirea sexuată (foloseşte pentru înmulţire seminţe) se practică pe
scară largă în legumicultură deoarece prezintă o serie de avantaje:
- de la o plantă se obţine un număr foarte mare de descendenţi;
- datorită volumului redus şi a conţinutului scăzut de apă, seminţele se
pot păstra uşor un timp mai îndelungat;
- lucrarea de semănat se poate efectua mecanizat;
- permite introducerea în practică a hibrizilorvaloroşi, cu vigurozitate şi
productivitate sporite.
Dintre dezavantajele acestui mod de înmulţire mai importante sunt:
- posibilitatea impurificării soiurilor;
- costul ridicat al seminţei hibride.
Însuşirile principale ale seminţelor. Producerea, circulaţia şi controlul
seminţelor sunt reglementate prin legi şi prin norme tehnice elaborate de
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei. În fiecare judeţ există inspectorate
pentru controlul seminţelor şi materialului săditor, ai căror inspectori fac
controale în câmp la culturile semincere şi aprobă în fiecare an comercializarea
acestora. Laboratoarele de control de pe lângă aceste inspectorate determină la
seminţe o serie de indici de calitate, iar probelor analizate care corespund li se
eliberează documentele necesare circulaţiei (certificatul de puritate biologică şi
buletinul de analiză).
Indici care se analizează sunt grupaţi astfel:
-indici biologici: autenticitate, formă, mărime, culoare, luciu, miros;
-indici fiziologici: facultate germinativă, energie germinativă;
-indici tehnologici: puritate, stare sanitară, greutate, umiditate.
Autenticitatea garantează că sămânţa este din soiul respectiv.
Puritatea biologică reprezintă proporţia plantelor care întrunesc
ansamblul caracterelor morfologice şi fiziologice şi este redată prin procentul
de seminţe normal dezvoltate şi nevătămate care corespund speciei sau soiului
ca mărime, formă, culoare etc.
Facultatea germinativă - reprezintă capacitatea seminţelor de a germina
sau procentul de seminţe capabile să producă germeni normali. Pentru fiecare
specie de legume este un procent minim admis al facultăţii germinative, astfel:
mărar, leuştean - 50%, ardei, vinete, morcov - 65%; ridichi, ceapă - 70%;
varză, tomate, fasole - 75%; castraveţi, mazăre - 80%. Aceste valori pot scădea
datorită duratei de păstrare cât şi condiţiilor necorespunzătoare de păstrare.
Înmulţirea vegetativă la legume este cea mai veche şi mai simplã metodã
de înmulţire pentru speciile legumicole care nu produc seminţe în condiţiile
ţării noastre (hrean, cartof, ceapa de Egipt, usturoi etc.) sau care produc
seminţe puţine sau sterile (leuştean, tarhon etc.).
Această metodă prezintă avantajele: transmiterea întocmai a caracterelor
la urmaşi, obţinerea de producţii timpurii şi chiar din primul an de cultură la
unele specii perene.
Prezintă şi unele dezavantaje: coeficient de multiplicare mai mic,
cantitatea de material necesar înmulţirii este mare; păstrarea mai anevoioasă
datorită conţinutului ridicat de apă (cartof); spaţii de păstrare mari şi cheltuieli
mai ridicate pentru menţinerea în limite corespunzătoare a factorilor necesari
păstrării etc.
 Înmulţirea vegetativă la legume (fig. 2) se face prin următoarele metode
(în funcţie de partea de plantă folosită):
-bulbi şi bulbili: la usturoi şi ceapă; plantarea se face în toamna
(septembrie) sau primăvara devreme (martie), manual sau mecanizat.
-tuberculi: la cartof; se folosesc tuberculi cu diametrul de 30-45 mm
până la 45-60 mm, care se plantează întregi sau secţionaţi, manual sau
mecanizat, primăvara sau vara.
-rădăcini tuberizate: la batat şi hrean; se folosesc rădăcini de 5-15 cm în
lungime şi 0,5-2 cm în diametru cu muguri la ambele extremităţi; se pot planta
direct în câmp sau se pot forţa în spaţii protejate.
-drajoni (lăstari formaţi din mugurii radiculari): la anghinare, tarhon etc.;
drajonii se detaşează cu o porţiune din rădăcină şi se plantează direct în câmp
sau se înrădăcinează în răsadniţe, ghivece; plantarea se face manual, primăvara
devreme.
-despărţirea tufelor: se practică la speciile perene care formează tufe
bogate, cum ar fi la leuştean, anghinare, tarhon, ştevie, măcriş etc., pentru
reîntinerirea culturilor sau completare de goluri; se despart tufele cu cuţitul şi
se plantează primăvara după pornirea în vegetaţie.
- înmulţirea prin rizomi: se practică la ştevie, măcriş, folosindu-se
porţiuni de rizomi care prezintă muguri vegetativi; se plantează primăvara
devreme.
- înmulţirea prin butaşi: se foloseşte pentru speciile care emit uşor
rădăcini adventive din lăstari vegetativi (batat şi tarhon); butaşi se
fragmentează astfel încât să aibă 10 cm şi 3-5 frunze (cele de la bază se
îndepărtează, iar cele de la partea superioară se fasonează; se plantează
primăvara, manual.
- înmulţirea prin marcotaj: se practică la tarhon şi cardon, plante care
emit cu uşurinţă rădăcini adventive când vin în contact cu solul; se face un
muşuroi la baza plantei iar când s-au format rădăcini se detaşează de planta
mamă şi se plantează la loc definitiv, toamna sau primăvara.
- altoire: la pepeni, castraveţi, tomate, vinete etc. Are drept scop
creşterea rezistenţei la atacul ciupercii Fusarium şi la nematozi.
 -culturi de ţesuturi şi celule vegetale, practicată "in vitro" pe medii de
cultură nutritive şi condiţii aseptice; este folosită pe scară largă în Olanda, a
început să se folosească şi la noi.

Fig. 2. Înmulţirea plantelor legumicole pe cale vegetativă: a-prin drajoni; b-prin

rizomi; c- prin despărţirea tufelor

5.2. ÎNMULŢIREA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR

FRUCTIFERI

Înmulţirea prin seminţe

În pomicultură se înmulţesc sexuat populaţiile locale de nuc şi castan
comestibil, speciile pentru obţinerea portaltoilor şi pentru obţinerea unor pomi
la care înmulţirea vegetativă este greu de realizat; se foloseşte în ameliorarea
genetică a speciilor pomicole. După extragerea din fructe, seminţele şi sâmburii
se condiţionează şi se stratifică, iar apoi se seamănă în pepinieră sau în ghivece
nutritive. Avantajele sunt asemănătoare celor de la plantele legumicole, din
punct de vedere tehnico economic, în plus pomii rezultaţi din seminţe au o mai
bună rezistenţă la condiţiile nefaste de mediu şi o longevitate mai ridicată.
Cauzele de natură biologică limitează acest tip de înmulţire, acesta fiind folosit
îndeosebi în lucrările de ameliorare.
Înmulţirea vegetativă
Înmulţirea vegetativă prezintă o serie de avantaje: descendenţii obţinuţi
reproduc întocmai caracterele parentale, prezintă uniformitate şi intră repede pe
rod, la care se poate adăuga şi influenţa favorabilă a portaltoiului în cazul
altoirii.
Metodele de înmulţire vegetativă sunt specifice organului supus
înmulţirii:
-înmulţirea prin butaşi: lignificaţi (în uscat) sau erbacei
(semilignificaţi)
-marcotajul: -vertical (prin muşuroire),
-orizontal simplu (aplecare)
-orizontal multiplu (chinezesc)
-şerpuitor
-aerian
-înmulţirea prin drajoni
-înmulţirea prin stoloni
-înmulţirea "in vitro"
-înmulţirea prin altoire (grefare)
-înmulţirea prin despărţirea tufei.
I. Înmulţirea prin butaşi (fig. 3) se bazează pe însuşirea porţiunilor de
plante (porţiuni de tulpină sau de rădăcină) detaşate de planta mamă, care puse
în condiţii favorabile de mediu îşi refac părţile pierdute, formând plante noi.
Butăşirea este de mai multe feluri, în funcţie de:
-organul utilizat la înmulţire (tulpină sau rădăcină)
-de fenofaza în care se execută (în uscat sau în verde)
-de modul de fasonare al butaşilor (simpli, cu călcâi sau cu cârlig).

Fig.3 Tipuri de butaşi: a - simpli; b - cu călcâi; c - cu cârlig

 Butaşii de tulpină se folosesc în majoritatea cazurilor şi pot fi lignificaţi
(ramuri de un an) = butăşirea "în uscat" ( se practică la coacăz, agriş, mur, afin)
sau semilignificaţi (în verde), care se practică aproape la toate celelalte specii
pomicole.
Butăşirea în uscat. Ramurile pentru confecţionarea butaşilor se
recoltează toamna, apoi se secţionează în butaşi lungi de 10-15 cm la arbuşti şi
de 40-50 cm la portaltoii vegetativi. După recoltare se secţionează bazal sub
mugure (1-3 mm), iar secţionarea apicală la 10-15 mm deasupra ultimului
mugure; după fasonare se leagă în pachete de 25-50 de bucăţi, bază la bază, se
tratează cu biostimulatori şi cu fungicide sistemice, apoi se stratifică la 2-100C.
Înrădăcinarea (fig.4) este mai bună dacă plantarea se face pe platforme
încălzite în nisip sau perlit, fie în camere cu temperaturi de 21-250C, cu baza în
nisip. Durata preforţării este de 3-4 săptămâni, după care butaşii se păstrează
până la plantare în camere la 0-100C, stratificaţi în nisip. Primăvara se
plantează în şcoala de butaşi.
Butăşirea în verde - recoltarea butaşilor se face în lunile mai-iunie,
până la ora 10. După recoltare butaşii se pun în vase, cu baza în apă rece şi se
acoperă cu tifon umed. Fasonarea se face la 15-20 cm, tăind la 2-3 mm sub nod
şi la 5-10 mm deasupra ultimului nod. Primele 2-3 frunze de la bază se înlătură,
restul se lasă întregi sau se reduc la jumătate. Se leagă în pachete, se tratează cu
biostimulatori. Înrădăcinarea se face în solarii sau sere înmulţitor, cu
temperatura la baza butaşului de 24-250C şi o umiditate ridicată, prin
pulverizarea apei.
Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se poate practica la speciile
pomicole cu muguri adventivi pe rădăcini (zmeur, prun, vişin etc) şi constă în
recoltarea de rădăcini, segmentarea lor în butaşi de 2-5 cm şi plantarea acestora
în poziţie verticală în lădiţe cu pământ nisipos.

Fig. 4. Butaş înrădăcinat

 II. Înmulţirea prin marcotaj - se realizează prin ramuri sau lăstari
îngropaţi în sol, până prind rădăcini, după care se desprind de planta-mamă,
devenind plante noi, denumite marcote. Se aplică la agriş, coacăz, alun, cătină
şi gutui (fig.5).
Marcotajul poate fi : - vertical (constă în acoperirea succesivă, de 2-3
ori, a bazei lăstarilor sau a ramurilor de un an cu pământ mărunt şi reavăn),
- şerpuitor (constă în deschiderea mai multor şanţuri
concentrice în care se apleacă tulpinile respective)
- orizontal simplu (constă în deschiderea unui şanţ
circular în jurul tufei, la 25-30 cm depărtare, în care se apleacă tulpinile mai
lungi şi bine alese, iar vârful lor se palisează de picheţi).
- orizontal multiplu
III. Înmulţirea prin drajoni - drajonii sunt lăstari care cresc din
mugurii de pe rădăcini, se utilizează la înmulţirea zmeurului, murului, la unele
soiuri de prun şi vişin.
IV. Înmulţirea prin stoloni (fig.6) se practică la căpşun; constă în
formarea a numeroşi lăstari târâtori numiţi stoloni, din ale căror noduri în
contact cu solul, se formează rădăcini şi rozetă de frunze, iar prin separare se
formează noi plante.

Fig.5. Înmulţirea prin marcotaj Fig. 6. Înmulţirea prin stoloni

 V. Înmulţirea prin micropropagare "in vitro" - presupune
următoarele faze:
- pregătirea materialului de înmulţire denumit "cap de clonă"
- prepararea mediilor de cultură pe faze de creştere
(multiplicare, alungire, înrădăcinare)
- prelevarea ţesuturilor
- introducerea explantelor pe mediile artificiale din eprubete şi
introducerea în camere cu condiţii speciale de temperatură, lumină şi umiditate
- transplantarea plăntuţelor în ghivece nutritive pe sol sterilizat
până la aclimatizarea şi fortificarea completă,
- plantarea în câmp a plantulelor.
VI. Înmulţirea prin altoire. Altoirea reprezintă un procedeu
tehnologic foarte complex, ce constă în îmbinarea a două porţiuni de plantă -
portaltoiul (partea subterană) şi altoiul (care va forma tulpina-partea aeriană-
şi ce va da ulterior rod) care vor forma o nouă plantă. Concreşterea sau unirea
altoiului cu portaltoiul se realizează în 3 faze: calusarea, sudarea şi
vascularizarea.
Factorii care influenţează reuşita la altoire sunt numeroşi şi anume :
factori biologici (compatibilitatea, starea fitosanitară, starea fiziologică a
partenerilor), factori climatici, polaritatea (partenerii concresc prin îmbinarea
polilor opuşi, apical la portaltoi şi bazal la altoi), factori tehnici (calificarea
altoitorilor, curăţenia secţiunilor, rapiditatea legării, izolarea perfectă a rănilor,
protejarea altoirilor de factori mecanici).
Metode de altoire: prin apropiere (alipire); cu muguri detaşaţi; cu
ramuri detaşate.

5.3. ÎNMULŢIREA VIŢEI DE VIE

În viticultură, scopul înmulţirii este determinat de necesităţile

menţinerii calităţii soiurilor şi sporirea numărului de indivizi. Înmulţirea prin
seminţe (sexuată) este folosită în lucrările de ameliorare a viţei de vie, iar
înmulţirea vegetativă (asexuată) se foloseşte în tehnologiile de obţinere a
materialului săditor viticol.
Înmulţirea sexuată sau generativă
Înmulţirea sexuată sau generativă are la bază procesul de fecundare;
descendenţii obţinuţi au de obicei informaţia genetică a doi indivizi diferiţi,
deoarece soiurile viţei de vie în majoritatea lor sunt plante alogame, însă există
şi cazuri în care organismul nou are informaţia doar a unui individ, rezultat prin
autofecundare (autogamie). Un caz deosebit al acestui tip de înmulţire îl
reprezintă reproducerea prin apomixie, proces prin care indivizii rezultaţi nu au
avut la bază fecundarea embrionului, embrionul dezvoltându-se direct din
nucleul nefecundat (soiurile apirene) (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).
Plantele obţinute din înmulţirea prin seminţe se caracterizează printr-o
mare variabilitate şi nu reproduc în totalitate soiul din care provin. Viţele
obţinute din seminţe intră târziu pe rod, rodirea este neuniformă, sunt sensibile
la diferite intemperii ale mediului, iar cele nealtoite pe portaltoi rezistenţi, pe
terenurile filoxerate sunt expuse distrugerii. Această variabilitate este folosită
cu succes în lucrările de ameliorare a viţei de vie, prin metoda hibridărilor
sexuate (Şt. Oprea, 1995).

Înmulţirea vegetativă
Înmulţirea vegetativă sau asexuată are la bază procesele de refacere şi
de creştere a organelor prin diviziunea celulelor în mitoză. În acest caz de
înmulţire, formarea noilor indivizi depinde de informaţia genetică a unei
singure plante.
Înmulţirea vegetativă nu duce la schimbări genetice, însă acestea pot
apărea datorită factorilor mutageni; cele mai frecvente sunt mutaţiile mugurale,
care duc la schimbarea mărimii şi culorii strugurilor şi a vigorii de creştere a
viţelor (cum ar fi soiul : Pinot gris - provenit din soiul Pinot noir, Băbească gri
- provenit din soiul Băbească neagră).
Înmulţirea vegetativă se foloseşte des în practica viticolă, deoarece
prezintă următoarele avantaje: viţele obţinute asigură reproducerea fidelă a
însuşirilor şi caracterelor, intră devreme pe rod, rodirea este uniformă şi relativ
constantă an de an, metoda este puţin laborioasă şi economică (Şt. Oprea,
1995; C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).
 Metode de înmulţire vegetativă:
- înmulţirea prin butaşi (butăşirea),
- înmulţirea prin marcotaj,
- înmulţirea prin altoire,
- înmulţirea prin culturi "in vitro".
I. Înmulţirea prin butaşi (butăşirea). Butaşii sunt părţi vegetative
constituite din cel puţin un mugure şi un fragment de lăstar sau coardă, care
detaşate de planta-mamă şi puse în anumite condiţii de mediu, au capacitatea
de a reproduce o nouă plantă, asemănătoare cu cea din care provine.
În prezent butăşirea se foloseşte pentru înmulţirea rapidă a soiurilor şi
clonelor valoroase de viţă de vie, înmulţirea hibrizilor direct producători, a
viţelor portaltoi, a unor soiuri rezistente, a viţelor nealtoite care se plantează pe
nisipuri.
Principiile fiziologice pe baza cărora se sprijină înmulţirea fiziologică
sunt restituţia organelor (formarea organelor care îi lipsesc), independenţa
fiziologică (capacitatea de a păstra şi continua funcţiile vitale un anumit timp
după ce a fost separat de planta mamă), polaritatea, formarea şi circulaţia
substanţelor de creştere.
Clasificarea butaşilor.
după gradul de lemnificare: butaşi verzi (proveniţi din lăstari în
stadiul ierbaceu) şi butaşi lemnoşi sau uscaţi (proveniţi din coarde de un an).
 după lungime, în cm sau număr de ochi: butaşi scurţi (1-2 ochi,
max. 10 cm), mijlocii (3-4 ochi, respectiv 25-32 cm), lungi (5-6 ochi, respectiv
40-50 cm), foarte lungi peste 60 cm.
 după grosime, în mm: subţiri, cu diametrul sub 6 mm, mijlocii
7-11 mm, groşi, peste 12 mm.
Înrãdãcinarea butaşilor - presupune adesea două etape distincte:
formarea calusului (puncte mici albe-sidefii apărute pe suprafaţa
secţiunii de la baza butaşului)
formarea rădăcinilor - care apar în dreptul razelor medulare şi străbat
scoarţa spre exterior.
Formarea calusului şi a rădăcinilor sunt procese independente, cu toate
că ele au loc în acelaşi timp sau succesiv, iar rădăcinile adventive ce apar,
străbat calusul. Mult timp s-a crezut că ele îşi au originea în calus (C. Ţârdea şi
L. Dejeu, 1995).
Prezenţa mugurelui la butaşi stimulează procesul de rizogeneză,
datorită substanţelor biostimulatoare pe care le furnizează (auxine).
Reuşita butăşirii este condiţionată de factori biologici (acţiunea
substanţelor biostimulatoare şi enzimelor în rizogeneză, vârsta plantelor şi
organelor de plante folosite la butăşire, conţinutul în hidraţi de carbon şi azot,
speciile şi soiurile de viţă de vie) şi de factori tehnologici (factori de mediu -
temperatură, umiditate şi lumină; biostimulatori folosiţi la înrădăcinare).
Înmulţirea prin butaşi verzi - se poate face numai în condiţii de seră.
Schema tehnologică pentru butăşirea în verde este redată mai jos (fig. 7).

Fig.7 Înmulţirea prin butaşi verzi

Înmulţirea prin butaşi lemnoşi - se foloseşte cu rezultate bune în

practica viticolă; se utilizează coarde de un an care înrădăcinează uşor.
Prezintă următoarele verigi tehnologice:
 - recoltarea coardelor pentru butaşi lemnoşi (toamna după căderea
frunzelor), iar păstrarea peste iarnă se face în saci din polietilenă la temperatura
de 0-40C, sau în nisip;
- confecţionarea butaşilor lemnoşi (butaşi scurţi, mijlocii sau lungi, la
care se face extirparea ochilor, lăsând numai 1-2 ochi la vârf);
- tratamentul butaşilor cu biostimulatori (se introduc butaşii cu baza în
soluţia de tratament pentru umectare, apoi se zvântă şi se mocirlesc);
- preforţarea butaşilor lemnoşi ( în rumeguş umed, la 25-280C timp de 2
săptămâni, iar după umflarea mugurilor şi apariţia punctelor radiculare se
întrerupe căldura şi se menţin la 2-40C până la plantare);
- înrădăcinarea butaşilor (plantarea lor în sere sau în solarii, în luna
martie, ori în câmp în şcoala de viţe, în aprilie-mai);
recoltarea viţelor obţinute din butaşi şi păstrarea lor peste iarnă.
Recoltarea se face toamna, după căderea frunzelor şi se păstrează însilozate în
nisip până primăvara la plantare.
II. Înmulţirea prin marcotaj. În practică, marcota este porţiunea de
coardă sau de lăstar, care în condiţii favorabile de mediu formează rădăcini,
fără a fi detaşată de planta-mamă. Procesul de rizogeneză se realizează pe
porţiunea de lăstar sau de coardă care se acoperă cu pământ, unde datorită
lipsei de lumină şi acţiunii umidităţii, ţesuturile se menţin mai tinere şi
formează mai uşor rădăcini adventive.
Marcotajul se foloseşte la completarea golurilor în plantaţiile de
portaltoi, mai rar în cele de vii roditoare (din cauză nu sunt rezistente la
filoxeră, cu toate că viţele obţinute pot să rodească chiar din primul an), sau
chiar pentru înmulţirea rapidă a soiurilor şi genotipurilor valoroase şi pentru
obţinerea viţelor nealtoite, care se folosesc la înfiinţarea plantaţiilor pe nisipuri.
Principiile înmulţirii prin marcotaj sunt la fel ca şi cele de la butăşire,
cu excepţia fenomenului de independenţă fiziologică care dispare, deoarece
separarea de planta-mamă se face în urma formării rădăcinilor.
Factorii care determină înrădăcinarea marcotelor sunt asemănători cu
cei de la butăşire, cu excepţia celor ecologici care nu se pot influenţa, deoarece
verigile tehnologice au loc în câmp.
Metodele de marcotaj se clasifică după:
- organele vegetative: a) marcotaj în verde (se folosesc lăstarii)
 b) marcotaj în uscat (se folosesc coarde de un an)
- procedeele de executare a marcotajului (după C. Ţârdea şi L. Dejeu,
1995):
a) marcotaj prin muşuroirea lăstarilor sau coardelor (fig.8)
constă în acoperirea coardelor unui butuc cu un muşuroi de pământ, primăvara
devreme, imediat după tăiere, iar lăstarii se acoperă cu pământ în iulie-august.
Toamna, după căderea frunzelor, se desfac muşuroaiele, apoi se recoltează
marcotele prin tăiere şi se plantează la locul definitiv.

Fig.8.Înmulţirea prin muşuroirea lăstarilor sau coardelor

b) marcotaj prin îngroparea coardelor în şanţuri (fig.9) la

anumite adâncimi (15-40 cm), se execută după căderea frunzelor sau primăvara
devreme.

Fig. 9. Înmulţirea prin îngroparea coardelor în şanţuri

 c) marcotaj prin prăbuşirea butucilor (fig. 10), se practică
pentru eliminarea golurilor din plantaţiile pe nisipuri şi constă în prăbuşirea
butucului într-o groapă, acoperirea acestuia cu pământ şi scoaterea la suprafaţă
a 2-3 coarde, care se marcotează şi din care se va forma noul butuc.

Fig. 10. Înmulţirea prin prăbuşire

în raport de numărul marcotelor obţinute sau a golurilor completate

(după Şt. Oprea, 1995) marcotajul poate fi: a) marcotaj simplu şi b) marcotaj
multiplu (fig. 11)

Fig. 11. Înmulţirea prin marcotaj

III. Înmulţirea prin altoire este o practică foarte veche, care a devenit
"de bază" pentru înmulţirea viţei de vie după pătrunderea filoxerei în Europa
(1863), anul de debut fiind considerat 1880, fiind o metodă de luptă împotriva
ei.
Altoirea reprezintă un procedeu tehnologic foarte complex, în care cei
doi simbionţi (parteneri) sunt portaltoiul (care va deveni partea subterană a
butucului, rezistentă la filoxeră) şi altoiul (care va forma partea aeriană a
butucului). Ea se bazează pe principiul sudării suprafeţelor secţionate prin
formarea calusului (ţesut intermediar), diferenţierea acestuia şi concreşterea
între cei doi parteneri.
Concreşterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în 3
etape: calusarea, sudarea şi vascularizarea.
Reuşita altoirii este condiţionată de o serie de factori: biologici
(afinitatea, vârsta partenerilor, gradul de maturare al lemnului, densitatea
lemnului coardelor, umiditatea fiziologică), ecologici (temperatura, umiditatea,
lumina, aerul) şi tehnologici (dimensiunile partenerilor, starea fitosanitară a
materialului, executarea operaţiei de altoire, viabilitatea mugurilor altoilor etc.)
Metode de altoire:
- după materialul biologic folosit:
- altoirea în verde (se folosesc lăstarii);
- altoirea în uscat (se folosesc coardele de un an).
- după procedeul de execuţie a altoirii:
-altoirea în copulaţie simplă sau perfecţionată;
-altoirea mecanizată, în diferite sisteme.
- după gradul de înrudire genetică:
- heteroplasmică (partenerii aparţin unor specii sau soiuri diferite);
- homeoplasmică (partenerii aparţin aceluiaşi soi sau individ).

Altoirea în verde (fig 12) se foloseşte fie în scopul înmulţirii rapide a

soiurilor nou create, fie la completarea golurilor în plantaţiile de vii roditoare.
Epoca altoirii în verde este în timpul înfloritului (sfârşitul lunii mai-începutul
lui iunie); metoda obişnuită de altoire este în copulaţie simplă.

Fig. 12. Altoirea în verde

 Altoirea în uscat la masă (fig.13) se execută manual sau mecanizat;
altoirea manuală foloseşte metoda de altoire clasică, în copulaţie perfecţionată
cu pană; altoirea mecanizată presupune îmbinarea simbionţilor în mai multe
sisteme: omega, vârf de lance, fulger, nut şi feder etc.

Fig. 13. Altoirea în uscat

a) în copulaţie perfecţionată b) mecanizată

IV. Înmulţirea "in vitro" (înmulţirea prin micropropagare) constituie

o cale de înmulţire vegetativă modernă, cu următoarele avantaje: rată
superioară de multiplicare a plantelor în comparaţie cu celelalte metode de
înmulţire; obţinerea materialului săditor liber de boli virotice; posibilitatea
stocării materialului vegetal, ca rezervă biologică utilă.
Înmulţirea prin micropropagare constă în regenerarea şi creşterea de
plante noi din explante vegetale de provenienţă variată: ţesuturi meristematice,
organe de plantă (antere, ovare, muguri), celule de calus sau celule regenerate
din protoplaşti, ce se pun pe medii nutritive aseptice adecvate.
Cel mai mare inconvenient al clonării "in vitro", îl reprezintă faptul că
viţele obţinute nu pot fi folosite direct la înfiinţarea plantaţiilor, datorită
obligativităţii altoirii lor pe viţe americane rezistente la filoxeră, cu excepţia
plantării pe soluri nisipoase. Acest inconvenient nu împiedică folosirea acestor
tehnici în înmulţirea soiurilor şi clonelor valoroase pentru înfiinţarea
plantaţiilor furnizoare de coarde altoi.
 CAPITOLUL VI

ZONAREA PLANTELOR HORTIVITICOLE

Zonarea a fost efectuată în ţara noastră pe criterii ştiinţifice încă din

1960 şi a avut drept scop valorificarea la cote înalte a însuşirilor calitative şi
cantitative ale producţiei soiurilor şi speciilor.
Zonarea se referă la repartizarea teritorialã a plantelor hortiviticole în
cele mai potrivite areale (centre, podgorii, bazine) de cultură, în funcţie de
cerinţele lor faţã de factorii de vegetaţie, de condiţiile ecologice, pedologice şi
social-economice. Aceste areale sunt grupate pe spaţii geografice mai mari,
denumite zone. Zona este un teritoriu natural, mai mult sau mai puţin
delimitat, cu caracteristici asemănătoare, rezultat din interacţiunea factorilor de
vegetaţie cu cei social economici şi care duc la stabilirea unui anumit profil de
producţie.
Un factor determinant în zonarea plantelor hortiviticole îl reprezintă
clima cu toţi factorii ei, însă nu trebuie minimizat rolul celorlalţi factori
pedologici, social-economici, conservarea habitatului, poluarea mediului etc.

6.1. ZONAREA PLANTELOR LEGUMICOLE

În zonarea plantelor legumicole se ţine cont de factorii geografici

(altitudine, latitudine şi longitudine), climatici (căldură, lumină, precipitaţii şi
vânturi), pedologici şi socio-economici (cerinţele populaţiei faţă de consumul
de legume, asigurarea forţei de muncă, tradiţie pentru cultura legumelor,
asigurarea bazei tehnico-materiale).
În prezent plantele legumicole sunt repartizate în 3 zone (fig.14), astfel:
1.Zona I - reprezentată de Câmpia de Sud şi cea din vest;
Se cultivă toate speciile legumicole, cu precădere: tomate, ardei, vinete,
bame, fasole, pepeni; se practică toate sistemele de cultură; sunt dezvoltate
culturile timpurii.
 -subzona I - S şi SE;
-se caracterizează prin: -temperatura medie anuală 10-110C
-precipitaţii 400-500 mm anual
-umiditatea atmosferică = 55-65%
-soluri brun deschis de stepă, cernoziomuri, nisipuri.
-subzona II - SV ţării (Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei)
-se caracterizează prin: : -temperatura medie anuală 10,5 -110C
-precipitaţii 550-650 mm anual
-umiditatea atmosferică=65-75%
-soluri - cernoziomuri, nisipuri solificate, soluri
aluvionare.
2.Zona II - cuprinde N. Munteniei şi Olteniei (PH,DB,AG,VL), Câmpia
Moldovei, o parte din Podişul Transilvaniei.
-caracteristici: -temperatura medie anuală 9-100C
-precipitaţii 450-550 mm anual
-umiditatea atmosferică=65-80% (zona subumedă)
-soluri brun roşcat
-ocupă ~30%, se cultivă specii puţin pretenţioase la căldură: ceapă, usturoi,
vărzoase, rădăcinoase, ardei, castraveţi, fasole. Predomină culturile de vară în
câmp.
3.Zona III - cuprinde dealurile din Transilvania (CJ, Mediaş, Turda,
Sibiu, MS), Muntenia, Oltenia şi Moldova.
-se caracterizează prin -temperatura medie anuală 8-8,70C
-precipitaţii 550-650 mm anual
-umiditatea atmosferică=57-65%

-se cultivă specii mai puţin pretenţioase la căldură: vărzoase, rădăcinoase,

castraveţi, fasole; culturi de vară şi toamnă.
 Fig. 14. Zonarea plantelor legumicole

6.2. ZONAREA PLANTELOR POMICOLE

Zonarea pomiculturii constă în delimitarea regiunilor, bazinelor şi

centrelor favorabile pentru cultura acestor specii, în dependenţă de cerinţele lor
faţă de factorii climatici şi pedologici, precum şi de condiţiile pedo-climatice.
Aceasta s-a realizat în cadrul a trei zone de vegetaţie naturală şi anume: zona
pădurilor de foioase, zona de silvostepă şi zona de stepă.

1.Zona pădurilor de foioase: cuprinde 3 subzone:

 subzona pădurilor de fag ce se caracterizează prin: dealuri
înalte 500-800 m, temperatura medie anuală 6-80C, precipitaţii anuale 650-900
mm, soluri podzolice, argilo-iluviale, brune-luvice, rendzine. Se cultivă
predominant speciile: coacăz, agriş, afin şi unele soiuri de măr.
 subzona pădurilor de gorun ocupă dealurile mijlocii şi partea
inferioară a celor înalte; 300-800 m altitudine. Se caracterizează prin:
temperatura medie anuală 7-100C, precipitaţii 600-800 mm annual, soluri
eumezobazice, brune-luvice şi cenuşiu de pădure. Speciile pomicole care se
cultivă: măr, prun, vişin, zmeur şi unele soiuri de păr.
 subzona pădurilor de stejar, gârniţă şi cer ocupă partea nordică
a Câmpiei Române, Piemontul Getic şi piemonturile extreme vestice, cu o
altitudine de 50-500 m. Caracteristicile zonei: temperatura medie anuală 8,5-
100C, precipitaţii anuale 500-700 mm, soluri brune roşcate, brune luvice,
luvisoluri, pseudogleizate, cenuşii de pădure etc. Specii pomicole ce se cultivă:
măr, păr, prun, gutui, cireş, vişin, nuc, alun, căpşun.
2. Zona de silvostepă ocupă suprafeţe mai mari sau mai mici în toate
provinciile, altitudinea 50-500 m. Se caracterizează prin: temperatura medie
anuală 9-10,50C, precipitaţii 400-500 mm anual, soluri cenuşii, brune-roşcate,
brune luvice, cernoziomuri, aluviuni. Se cultivă toate speciile pomicole.
3. Zona stepei danubiene este reprezentată de partea de est şi de sud a
Câmpiei Române, Dobrogea, platforma Bârladului, insule în Câmpia Siretului,
altitudinea 0-200 m. Caracteristicile zonei: temperatura medie anuală 9-11,50C,
precipitaţii anuale 350-450 mm, solurile sunt cernoziomuri ciocolatii şi
castanii, soluri bălane de stepă, aluviuni. Speciile pomicole cultivate sunt: cais,
piersic, migdal, prun, cireş, vişin, soiuri văratice de măr şi păr, nuc în condiţii
de irigare.
În cadrul acestor zone naturale s-au identificat 13 zone pomicole, astfel:
5 în zona subcarpatică a piemonturilor (pădurile de fag, gorun şi stejar ), 3 pe
podişuri şi platforme, 4 în zona colinară şi de şes, 1 în zona inundabilă a
Dunării:
I. Dealurile subcarpatice meridionale
II. Piemonturile de vest
III. Podişul Someşan
IV. Bordura Podişului Transilvaniei şi Ţara Bârsei
V. Subcarpaţii Orientali
VI. Podişul Târnavelor
VII. Câmpia Transilvaniei
VIII. Podişul Moldovei
IX. Câmpia Română de Vest
X. Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei
 XI. Câmpia Moldovei
XII. Bărăganul şi Dobrogea
XIII Zona inundabilă a Dunării şi gura Siretului
Sub aspectul concentrării culturii pomilor, zona subcarpatică a Olteniei
şi Munteniei ocupă primul loc, cu aproximativ 42 % din suprafaţa pomicolă a
ţării.
În celelalte regiuni pomicole, există bazine şi centre renumite ca:
Bistriţa Năsăud, Baia Mare (măr), Geoagiu (nuc, măr), Fălticeni (măr şi păr),
Cisnădie, Cotnar (cireş), Medgidia, Mangalia (piersic şi cais) etc.

6.3. ZONAREA VIŢEI DE VIE

Ţara noastră prezintă deosebiri sub raport ecoclimatic şi ecopedologic,

ceea ce a determinat împărţirea în 8 regiuni viticole (fig. 15) (M. Oşlobeanu şi
colab., 1991).
Regiunea viticolă este un habitat ce prezintă unele particularităţi
privind condiţiile ecologice, soiurile cultivate, tehnologiile aplicate, nivelul
producţiilor obţinute şi însuşirile calitative ale produselor vitivinicole rezultate.
Regiunile viticole:
I. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei cuprinde
plantaţiile viticole începând de la Apold (SB) până la Bistriţa-Năsăud şi Dej.
Se caracterizează prin resurse heliotermice moderate (temperatura medie
anuală 90C), resurse hidrice bogate, durata medie a perioadei de vegetaţie este
de 173 zile. Toate celelalte valori ale temperaturilor (temperatura din timpul
înfloritului, media multianuală a lunii iulie, media temperaturilor maxime din
august) şi media precipitaţiilor, indică prezenţa unui climat răcoros.
Condiţiile ecoclimatice permit obţinerea unor produse vinicole de
calitate superioară, datorită toamnelor lungi şi însorite. Se produc vinuri albe
de calitate superioară, vinuri aromate şi vinuri materie primă pentru spumante.
Cuprinde 5 podgorii cu 17 centre viticole şi 1 centru viticol independent, din
care mai importante sunt: Târnave, Alba Iulia, Sebeş-Apold.
II. Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei cuprinde
plantaţiile de la Hlipiceni (BT) până la Tâmboieşti (VN) şi Smârdan (GL).
Climatul prezintă valori heliotermice superioare celei anterioare (temperatura
medie anuală este de 9,30C), dar cu resurse hidrice mai mici (precipitaţii 350
mm în perioada de vegetaţie); verile sunt călduroase şi secetoase, iar iernile
lungi şi geroase, temperaturile coboară până la -26,50C, uneori -32,50C. Durata
perioadei de vegetaţie este de 190 de zile. Regiunea are 12 podgorii cu 44
centre viticole şi 6 centre viticole independente, cu importanţă mare fiind:
Odobeşti, Coteşti, Panciu, Cotnari, Nicoreşti şi Huşi. Se produc vinuri albe şi
roşii de consum curent, vinuri albe de calitate superioară, vinuri dulci naturale
la Cotnari şi vinuri materie primă pentru spumante. De asemenea, zona deţine
aproximativ 30% din suprafaţa cultivată cu soiuri de struguri pentru masă.

Fig. 15 Delimitarea zonelor viticole

III. Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei cuprinde

plantaţiile din sudul ţării, de la Rîmnicu Sărat până la Halânga (MH) şi
Segarcea (DJ). Datorită poziţiei sudice climatul are valori heliotermice mai
ridicate, dar cu resurse hidrice mai mici, comparativ cu celelalte regiuni şi mai
ales cu cea a Transilvaniei; toate celelalte valori ale factorilor ecoclimatici sunt
ridicate apreciabil; lungimea perioadei de vegetaţie este de 185 zile; iernile au
valori extreme de -29,90 ÷ -35,20C (la Banu Mărăcine). Se produc vinuri roşii
şi albe de calitate superioară şi mai rar de consum curent. Are 8 podgorii cu 31
centre viticole şi 3 centre viticole independente, din care mai importante:
Drăgăşani, Ştefăneşti - Argeş, Pietroasele, Tohani, Sâmbureşti, Segarcea.
IV. Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului - de la Moldova Nouă
(CS) până la Teremia Mare (TM), cuprinde plantaţii viticole cu caracter
insular. Această regiune prezintă un climat cu valori heliotermice asemănătoare
cu cele ale Moldovei, dar cu resurse hidrice mai mari, iernile cu valori extreme
de -33,60 ÷ -25,70C; restul componentelor (numărul zilelor fără îngheţ, al celor
cu temperaturi medii diurne active, lungimea perioadei de vegetaţie-190 zile şi
numărul zilelor cu temperaturi maxime > 300C) sunt apropiate de regiunea
Munteniei şi Olteniei. Se produc vinuri albe şi roze de consum curent şi de
calitate superioară în 5 centre viticole independente: Moldova Nouă, Tirol,
Silagiu, Recaş, Teremia.
V. Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului este
limitată în sud de Centrul viticol Miniş, iar la nord de Centrul viticol Halmeu
(SM).
Se caracterizează prin climat cu valori heliotermice ridicate comparativ
cu Transilvania, dar cu resursele hidrice cele mai ridicate comparativ cu
celelalte 7 regiuni. Se caracterizează printr-un număr redus de zile fără îngheţ
(213 zile), al celor cu temperaturi medii diurne active (187), al lungimii
perioadei de vegetaţie (175) şi al numărului zilelor cu temperaturi maxime >
300C (8-31); cât şi al iernilor cu valori extreme de -27,20….-30,10C (adesea la
Măderat).
Plantaţiile ocupă soiuri de struguri pentru vinuri albe de calitate
superioară, vinuri materie primă pentru spumante şi puţine pentru vinuri roşii.
Regiunea are 4 podgorii cu 11 centre viticole şi 2 centre viticole independente.
VI. Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei cuprinde plantaţii viticole
de la Mangalia până la Tulcea şi Măcin. Climatul este secetos, cu veri foarte
călduroase. Temperatura medie anuală este de 10,90C, iar durata perioadei de
vegetaţie este de 185 zile. Iernile sunt mai puţin aspre, cu valori extreme de
-26,60 C, dar şi cu centre viticole unde minima coboară până la -330C (la
Murfatlar).
 Regiunea este destinată producerii vinurilor albe şi roşii de calitate
superioară, dar şi specializată în producerea soiurilor de struguri pentru masă.
Are 3 podgorii cu 9 centre viticole şi 5 centre independente, mai importante
fiind: Murfatlar, Mangalia, Sarica-Niculiţel.
VII. Regiunea viticolă a Teraselor Dunãrii se întinde de la Zimnicea
(TL) la Feteşti (IL), de-a lungul Dunării.
Datorită poziţiei sale geografice deţine cele mai mari resurse
heliotermice în condiţii de resurse hidrice modeste; de asemenea prezintă
condiţii foarte favorabile în ceea ce priveşte: numărul de zile fără îngheţ (230
zile), cel cu temperaturi medii diurne active (198), lungimea medie a perioadei
de vegetaţie (188) şi numărul zilelor cu temperaturi maxime > 300C (24-42);
iernile cu valori extreme de -27,00 ÷ -30,20C (la Zimnicea şi la Greaca).
Regiunea viticolă are 2 podgorii şi anume: Greaca (3 centre viticole) şi
Ostrov cu 5 centre viticole.
Zona este specializată în producerea soiurilor de struguri pentru masă şi
a vinurilor albe şi roşii de consum curent.
VIII. Regiunea viticolă a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din
sudul ţării. Aceasta cuprinde podgoriile şi centrele viticole dintre Vraţa (MH)
şi Râmnicelu (BR).
Condiţiile ecopedologice, ecoclimatice şi orografice ale acestei regiuni
sunt mai apropiate de cele de pe Terasele Dunării, însă mai puţin prielnice viţei
de vie datorită temperaturilor din timpul verii şi iernii (de -29,80 ÷ -33,40C).
Predomină arealele viticole sub formă insulară, grupate mai mult în
centre viticole independente ( are 3 podgorii cu 8 centre viticole şi alte 11
centre independente).
În cadrul fiecărei regiuni viticole se exercită influenţa diferită a unor
factori ecologici, dând naştere acelor areale denumite podgorii şi centre
viticole ( după M. Oşlobeanu şi colab.,1991), fiind caracterizate astfel:
Podgoria reprezintă unitatea viticolă naturală şi tradiţională, cu condiţii
relativ asemănătoare privind factorii ecologici, direcţiile de producţie, soiurile
cultivate şi tehnologiile vitivinicole aplicate, care împreună duc la obţinerea
unor producţii cantitative şi calitative cu caracteristici asemănătoare.
 Centrul viticol - cuprinde un areal viticol mai mic, inclus într-o
podgorie sau în afara acesteia (centrul viticol independent), concentrat în jurul
unei localităţi cu importanţă economico-socială.

Zonarea soiurilor de struguri pentru masă

O problemă importantă a soiurilor de struguri pentru masă o constituie
asigurarea unui consum în stare proaspătă o perioadă cât mai mare de timp din
an, cu cerinţe la nivelul exigenţelor consumatorilor, prin cultivarea unor soiuri
cu potenţial ridicat de producţie.
În ţara noastră, în funcţie de resursele heliotermice au fost delimitate
următoarele zone:
Zona foarte favorabilă - terasele Dunării. Această zonă prezintă cele
mai bune resurse heliotermice din perioada de vegetaţie a viţei de vie din ţara
noastră, aici ajung la maturitate toate soiurile de struguri pentru masă. De
asemenea, în această zonă se obţine o timpurietate în maturarea strugurilor,
putând fi valorificaţi ca trufandale.
II. Zona favorabilă de cultură cuprinde podgoriile şi centrele viticole
din Dobrogea, din regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei
(podgoria Dealu Mare, Dealurile Buzăului, Severinului, Dealurile Craiovei),
precum şi unele areale din Regiunea viticolă a nisipurilor şi altor terenuri
favorabile din sudul ţării (podgoriile Dacilor, Calafat, Sadova-Corabia, centrul
viticol Drăgăneşti Olt).
În această zonă soiurile de masă constituie o direcţie secundară de
producţie (20%). Maturarea strugurilor se face cu 1-2 săptămâni mai târziu
decât în zona precedentă.
III. Zona de favorabilitate mijlocie cuprinde numeroase centre viticole
şi podgorii din Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei (Odobeşti, Panciu,
Nicoreşti, Huşi, Iaşi), a Dealurilor Munteniei şi Olteniei (Ştefăneşti, Drăgăşani,
Tg. Jiu), a Dealurilor Banatului şi a nisipurilor din Brăila şi Buzău. În această
zonă se asigură maturarea soiurilor mijlocii, dar cu o întârziere de 2-3
săptămâni faţă de zona foarte favorabilă. Soiurile târzii nu ajung la maturitate,
iar cele timpurii şi extratimpurii asigură o eficienţă economică redusă.
IV. Zona tolerată - cuprinde podgorii şi centre viticole din Moldova,
Transilvania, Crişana, Maramureş, cu resurse climatice insuficiente pentru
cultura economică a soiurilor de struguri pentru masă. Se cultivă soiuri de
struguri pentru masă cu maturare mijlocie, pentru consum local, care ajung la
maturitate cu o întârziere de 3-5 săptămâni faţă de zona foarte favorabilă.

Zonarea soiurilor pentru struguri de vin se face după:

- aptitudinile productive, în: - soiuri de mare producţie (Galbenă de
Odobeşti, Roşioară etc.)
- soiuri de calitate (Pinot gris,
Chardonnay etc.)
- direcţia de producţie: a) pentru vinuri albe de consum;
b) pentru vinuri albe de calitate superioară;
c) pentru vinuri roşii şi roze de consum curent;
d) pentru vinuri roşii de calitate superioară;
e) pentru vinuri albe aromate de calitate
superioară ca: Muscat Ottonel la Blaj şi Iaşi; Tămâioasă românească la
Pietroasa-Buzău, la Ştefăneşti-Ag. şi la Drăgăşani
f) pentru vinuri spumante: Fetească albă,
Fetească regală, Riesling italian, Pinot noir şi Muscat Ottonel pe Târnave,
precum şi la Alba-Iulia, Sebeş, Iaşi şi Panciu.
g) pentru distilate învechite obţinute din vin, în
care unele soiuri de struguri pentru vinuri albe de consum curent (Mustoasă de
Măderat, Fetească regală etc.) pot fi destinate acestei producţii în podgoriile
Diosig, Valea lui Mihai, Odobeşti, Vaslui ş.a.
 CAPITOLUL VII

ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA CULTURILOR

DE LEGUME

Înfiinţarea culturilor de legume se poate realiza prin: semănat direct în

câmp (mazăre, fasole etc.), plantarea răsadurilor (tomate, vinete, vărzoase etc.)
cât şi prin plantarea de părţi vegetative (cartof, ceapa de arpagic). Alegerea
corespunzătoare a metodei de înfiinţare depinde de specie şi de sistemul de
cultură ( în câmp, în solarii, sere).

7.1. SISTEME DE CULTURI LEGUMICOLE

Principalele sisteme de culturi legumicole sunt legate de

tehnologiile care se folosesc. Diferenţele care apar în funcţie de locul unde se
face cultura, de perioada de cultură şi de destinaţia producţiei. Astfel, după
locul de cultură avem:
- culturi în câmp
- culturi protejate (în solarii şi tunele)
- culturi forţate (în sere şi răsadniţe)
Culturile în câmp ocupă ponderea cea mai mare atât ca suprafaţă
cât şi ca volum al producţiei. Acestea pot fi: extratimpurii, timpurii,
semitimpurii sau de vară, de toamnă (târzii) şi întârziate.
La culturile extratimpurii şi timpurii în câmp sortimentul este
destul de restrâns, şi anume: verdeţuri, legume din grupa verzei, rădăcinoase,
tomate timpurii. Producţiile obţinute sunt destinate consumului proaspăt.
Culturile de vară ocupă ponderea cea mai mare dintre culturile de
câmp. Sortimentul este foarte larg (lipsesc verdeţurile). Producţia este destinată
consumului proaspăt sau pentru industrializare.
Culturile de toamnă în câmp au o pondere mare, sunt constituite
dintr-un sortiment bogat, iar producţiile obţinute se folosesc fie pentru
industrializare (tomate), fie pentru depozitare şi păstrare (ceapă, rădăcinoase).
 Culturile protejate în tunele şi solarii se practică în 2 cicluri: ciclu
scurt (primvara-vara) şi ciclul prelungit (primăvara-toamna); se înfiinţează cu
2-3 săptămâni mai devreme decât în câmp; producţiile se realizează cu un
avans de 2-3 săptămâni faţă de cele din câmp. Sortimentul este asemănător cu
cel de la culturile timpurii din câmp: verdeţuri, varză timpurie, conopida
timpurie, tomate timpurii.
Dacă practicăm culturi protejate pentru toamnă, atunci se pot folosi
aceste spaţii până în decembrie; sortimentul fiind mai larg: castraveţi de
toamnă, verdeţuri pentru consum de toamnă.
Destinaţia producţiei: consum în stare proaspătă.
Culturi forţate - culturi în sere şi răsadniţe încălzite. La culturile în
sere deosebim: culturi în ciclul I (iarnă-vară), ciclul II (vară-iarnă), culturi în
ciclul I decalat (primăvară-vară sau primăvară-toamnă). Acestea asigură
consumul de legume în perioadele reci ale anului, sortimentul este mai restrâns
decât în câmp şi anume: tomate, castraveţi, ardei şi vinete - culturi de bază şi
verdeţuri, ardei iute, gulioare - culturi asociate. Se folosesc soiuri specifice,
adaptate condiţiilor climatice din seră. Tehnologiile de cultură sunt mai
complexe, încât permit obţinerea unor producţii foarte mari.
Destinaţia producţiei: pentru consum în stare proaspătă.

7.2. FOLOSIREA INTENSIVĂ A TERENULUI ÎN

LEGUMICULTURĂ

Asigurarea cu legume proaspete o perioadă cât mai mare de timp

din an şi obţinerea producţiilor sporite de legume, presupune organizarea mai
multor cicluri de cultură pe aceeaşi suprafaţă, prin culturi succesive, asociate,
duble şi intercalate.
Asolamentele şi rotaţia culturilor. Prin asolament se înţelege
stabilirea structurii speciilor în cadrul unei ferme legumicole şi modul de
repartizare a acestora pe suprafaţa de teren (în anul de cultură), iar rotaţia
reprezintă repartizarea speciilor din cadrul asolamentului, pe aceeaşi suprafaţă
de teren, timp de mai mulţi ani.
 În cadrul unui asolament raţional, speciile legumicole sunt
repartizate pe baze ştiinţifice. Astfel, la stabilirea structurii culturilor, speciile
să fie diferite din punct de vedere sistematic, pentru a preîntâmpina
transmiterea bolilor şi dăunătorilor specifici plantelor din aceeaşi familie
botanică. Revenirea pe acelaşi teren trebuie să aibă loc după cel puţin 3-4 ani.
Monocultura este dăunătoare legumelor.
Legumele cu sistem radicular profund (morcov, pătrunjel etc.) vor
alterna cu cele care au un sistem radicular superficial (ceapă, castraveţi etc.).
Modul de valorificare a îngrăşămintelor organice şi minerale este
de asemenea foarte important în stabilirea asolamentului, respectiv a rotaţiei.
Legumele mari consumatoare de îngrăşăminte (varza, ardeiul, vinetele) se
plantează în solele îngrăşate în primul an sau după plantele care ameliorează
fertilitatea solului.
Durata de vegetaţie a speciilor prezintă un rol deosebit, deoarece în
asolament şi respectiv în rotaţie trebuie să fie plante care eliberează terenul
diferit. Speciile legumicole care se seamănă primăvara devreme (morcov,
pătrunjel etc.) vor urma după culturi care eliberează terenul toamna devreme
(tomate, ardei, vinete etc.), pentru a putea fi pregătit terenul. Culturile timpurii
se amplasează pe sole pe care în anul anterior au fost plante care se recoltează
devreme (de exemplu, fasole). Pentru legumele rădăcinoase se recomandă ca
premergătoare foarte bune solanaceele, cucurbitacee, bune premergătoare
cerealele şi contraindicate, rădăcinoasele, bulboasele, verdeţuri.
Durata de vegetaţie are rol important şi în combaterea buruienilor,
deoarece buruienile nu au timp să crească şi seminţelor să ajungă la maturitate.
Structura culturilor din asolament, destinaţia producţiei, modul de
înfiinţare a culturilor (prin semănat direct sau prin plantare) şi lucrările de
întreţinere determină stabilirea unui anumit tip de asolament şi o rotaţie
corespunzătoare.
Speciile legumicole cu desime mare şi cu tendinţă de îmburuienare
trebuie să urmeze celor prăşitoare, care lasă terenul mai curat de buruieni.
Se pot întocmi asolamente legumicole pentru culturi în câmp cu 4-5
culturi de bază şi o solă săritoare de lucernă, ce durează 3-4 ani, de trifoi de 2
ani sau de cereale păioase. După lucernă se obţin rezultate foarte bune
cultivând tomatele, castraveţii, vărzoasele.
 Numărul solelor din cadrul asolamentului trebuie să fie egal cu
numărul anilor de rotaţie. În cadrul asolamentului se stabilesc 2-4 culturi de
bază ce ocupă fiecare câte o solă, iar speciile cu pondere mică, dar cu
tehnologii asemănătoare se grupează în cadrul aceleaşi sole, pentru o mai bună
rotaţie. Numărul culturilor de bază poate fi micşorat (pentru producţie destinată
industrializării) sau mărit (în fermele mici, familiale).
Cele mai bune rotaţii se obţin atunci când suprafeţele solelor sunt
egale.
În tabelul 4 este prezentată orientativ o schemă de asolament a
culturilor, de 4 ani, iar în tabelul 5 o schemă de asolament din grădinile de
lângă case.

Tabelul 4
Schemă de asolament legumicol cu suprafeţe egale ale solelor
Anul
Sola
Rădăcinoase sau Bostănoase sau
I Solanaceae Vărzoase
bulboase păstăioase
Rădăcinoase sau Bostănoase sau
II Vărzoase Solanaceae
bulboase păstăioase
Bostănoase sau Rădăcinoase sau
III Vărzoase Solanaceae
păstăioase bulboase
Bostănoase sau Rădăcinoase sau
IV Solanaceae Vărzoase
păstăioase bulboase

Tabelul 5
Scheme de asolament în grădinile de lângă casă şi microferme
Anul
Parcela
1 2 3
Tomate, ardei, Legume pentru rădăcini Varză timpurie + culturi
I
pătlăgele vinete tuberizate şi pentru bulbi succesive
Legume pentru
Varză timpurie + culturi Tomate, ardei, pătlăgele
II rădăcini tuberizate şi
succesive vinete
pentru bulbi
Varză timpurie + Tomate, ardei, pătlăgele Legume pentru rădăcini
II
culturi succesive vinete tuberizate şi pentru bulbi

Culturi succesive, asociate, duble şi intercalate - reprezintă un

mijloc de diversificare şi eşalonare a producţiei legumicole, precum şi o
folosire mai rentabilă a terenului, concretizată în producţii mari, fără costuri
suplimentare deosebite. De asemenea aceste culturi ne dau posibilitatea
folosirii cât mai raţionale a forţei de muncă.
Prin culturi succesive se înţelege cultivarea a 2-3 specii legumicole
succesiv, pe acelaşi teren, în acelaşi an.
În cadrul lor distingem o cultură de bază sau principală (care
ocupă terenul o perioadă mai lungă de timp şi dă producţii mai ridicate) şi o
cultură secundară sau succesivă (cultura care are o durată de vegetaţie mai
mică şi o pondere mai redusă). Când se succed două culturi cu durata de
vegetaţie şi importanţă asemănătoare cea în ogor propriu este cea de bază.
Cultura secundară (asociată) are pretenţii mai mici faţă de lumină şi se poate
înfiinţa înainte, în acelaşi timp sau după înfiinţarea culturii de bază.
Prin culturi asociate se înţelege sistemul de cultivare a două sau
mai multe culturi de legume deodată, pe acelaşi teren şi în acelaşi an.
Cele două culturi asociate pot fi reprezentate de specii din aceeaşi
familie botanică (tomate asociate cu ardei iute) sau soiuri ce aparţin aceleiaşi
specii (tomate cu port înalt cu tomate cu port pitic).
În vederea asocierii cultura secundară se intercalează pe intervalul
dintre rândurile culturii de bază; momentul plantării poate fi în acelaşi timp sau
decalat.
Culturile succesive şi asociate din legumicultură se folosesc în
toate sistemele de cultură.
În alcătuirea schemelor pentru culturile succesive şi asociate se are
în vedere perioada de vegetaţie, particularităţile sistemului radicular, talia
plantelor, pretenţiile faţă de temperatură, apă, lumină şi substanţe nutritive,
destinaţia producţiei, gradul de mecanizare a lucrărilor.
Exemple de culturi asociate: - tomate cu salată; - castraveţi cu
salată; - vinete cu spanac, tomate cu ardei etc.
Culturile asociate sunt mult folosite în sere. Tomatele se asociază
bine cu salata şi unele verdeţuri (mărar, pătrunjel, ardei iute). De asemenea, pe
marginea aleilor principale din sere se pot produce răsaduri pentru cultura
legumelor în câmp.
Exemplu de culturi succesive cu 2, 3 culturi: pentru folosirea
sezonului rece din toamnă, la aceste culturi, prima se poate înfiinţa în toamnă
(spanac sau ceapă verde - în prima decadă a lui octombrie) şi se recoltează în
primăvară (sfârşitul celei de a doua decadă a lui aprilie), după care se plantează
tomate timpurii, iar după recoltarea acestora, la sfârşitul decadei a doua a lui
iulie, se poate înfiinţa a treia cultură (conopida), care se va recolta în toamnă;
spanac- ardei gogoşar-spanac; varză timpurie cu castraveţi de toamnă etc.
În horticultură se mai practică sistemul culturilor duble (plante
legumicole după furaje sau cereale, care se recoltează vara devreme) şi
intercalate (în plantaţiile tinere de pomi şi viţă de vie care în primii ani nu
folosesc întreg spaţiul dintre rânduri şi acesta se poate cultiva cu salată, spanac,
mazăre, varză sau fasole oloagă.

7.3. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR LEGUMICOLE

Pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor

Alegerea terenului pentru o fermă legumicolă trebuie să ţină seama
de factorii climatici, pedologici şi social-economici existenţi.
Este recomandabil ca terenurile să fie dintre cele cu grad ridicat de
fertilitate, cu conţinut în humus de 4-5 %, plane, cu textură luto-nisipoase,
nisipo-lutoase, cu structură bună, care se lucrează uşor, adăpostite de vânturi şi
curenţi reci de aer, în apropierea unei surse de apă pentru irigat, cu pânza de
apă freatică la adâncime mai mare de 2 m.
La alegerea terenului se va ţine seama şi de apropierea de pieţele de
desfacere precum şi de căile de comunicaţie practicabile.
Lucrările de pregătire a terenului sunt:
-toamna: desfiinţarea culturilor anterioare; mobilizarea solului cu
grapa cu discuri sau cu cultivatorul, la adâncimea de 10-15 cm; nivelarea de
întreţinere, ce are drept scop îndepărtarea denivelărilor rămase de la cultura
anterioară; fertilizarea de bază, care se efectuează cu îngrăşăminte organice sau
verzi şi cu îngrăşăminte chimice greu solubile; arătura de bază se execută
imediat după nivelarea terenului şi concomitent cu fertilizarea de bază.
-primăvara: pregătirea patului germinativ în care urmează să se
semene este foarte importantă şi constă în asigurarea căldurii, oxigenului şi
umidităţii necesare germinării seminţelor şi se asigură prin afânarea stratului de
sol la adâncimea la care se introduce sămânţa; administrarea îngrăşămintelor
chimice cu azot, lucrare urmată de grăpat sau discuit pentru încorporarea
acestora în sol; erbicidarea înainte de modelare când se folosesc erbicide
volatile, ce necesită încorporarea imediată în sol; modelarea terenului, lucrare
prin care se realizează un profil al solului sub formă de straturi înălţate,
despărţite prin rigole pentru apa necesară irigării legumelor.

b. Semănatul legumelor
Semănatul legumelor în câmp se face manual sau mecanizat. Pentru
semănatul mecanizat a fost realizată recent o semănătoare de precizie pentru
înfiinţarea culturilor legumicole care asigură o distribuţie uniformă pentru toate
tipurile de seminţe (Neagu şi Vâlcu, 1999). De asemenea, se folosesc diverse
maşini, ca: SPC-6 pentru sfeclă, fasole, pepeni; Stanhay (pentru seminţe
calibrate şi granulate), Nibex (pentru seminţe necalibrate şi nedrajate).
Semănatul se poate face prin împrăştiere, în rânduri simple sau în benzi,
precum şi în cuiburi. Cel mai răspândit sistem este semănatul în rânduri,
deoarece permite mecanizarea lucrărilor de semănat şi de întreţinere a culturii.
La culturile cu seminţe mici, pe terenurile uşoare, se recomandă tăvălugirea
înaintea semănatului, pentru realizarea unei adâncimi constante şi un contact
bun al seminţelor, condiţii esenţiale pentru o răsărire uniformă. La stabilirea
metodelor de semănat se ţine seama de asigurarea densităţii optime de plante la
unitatea de suprafaţă şi de spaţiul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi
recoltare.
Epoca de semănat a legumelor direct în câmp variază în funcţie de:
particularităţile agrobiologice ale speciilor (temperatura minimă pentru
germinarea seminţelor şi a temperaturilor care pot survine după răsărirea
plantelor), zonă, perioada dorită să se obţină producţia.
Faţă de zonele de cultură, între cele din sudul şi vestul ţării şi cele
din nord şi sud est, în ceea ce priveşte epoca optimă de însămânţare în câmp,
pot fi diferenţe de până la 3 săptămâni. Din punct de vedere calendaristic,
semănatul direct în câmp se face începând cu luna martie. În tabel 6 sunt redate
epocile de semănat pentru principalele specii legumicole. Pentru speciile
rezistente la temperaturi scăzute se recomandă semănatul cât mai timpuriu.
 Temperatura necesară încolţirii seminţelor este diferită de la o
specie la alta, dar să nu fie sub 00 C şi nici peste 350C.
Pentru unele specii se recomandă eşalonarea semănării pe o
perioadă de timp mai lungă, chiar la alte epoci decât cele normale, cum este
cazul mazării şi fasolei păstăi, în scopul asigurării cu legume a fabricilor de
conserve.

Tabelul 6
Epoca de înfiinţare a culturilor de legume în câmp
Perioada Temperaturi minime
Speciile
calendaristică necesare în sol
Mazăre, ceapă, usturoi, salată, spanac,
1-15 martie 2-40C
păstârnac, pătrunjel, morcov, ridichi
15-30 martie 4-60C Vărzoase timpurii, sfeclă
Tomate semănate direct şi timpurii, varză
15-30 aprilie 8-100C
de vară, fasole, dovlecei
Ardei, vinete, tomate de vară-toamnă,
1-10 mai 10-120C
castraveţi
15-25 mai 14-150C Pepeni, ceapă de apă, praz, ţelină, bame

Legumele pretenţioase la căldură (tomate, ardei, vinete, castraveţi)

se plantează după 10 mai, când a trecut pericolul brumelor târzii de primăvară.
Legumele rezistente la frig (varza, conopida, gulia, salata) se plantează în jurul
datei de 15 III; dar aceleaşi specii destinate consumului de toamnă se plantează
la sfârşitul lunii iunie sau la început de iulie.
Adâncimea de semănat depinde de mărimea seminţelor, textura
solului, umiditatea solului, epoca de semănat. Cu cât seminţele sunt mai mici
cu atât adâncimea de semănat este mai mică, seminţele mici (salată, pătrunjel)
se seamănă la 1-2 cm adâncime, cele mijlocii (ardei, castraveţi etc.) la 2-3 cm,
iar cele mari (pepeni, fasole etc.) la 3-5 cm; pe solurile grele, seminţele se
seamănă mai la suprafaţă. Toamna seminţele se seamănă mai adânc decât
primăvara.

c. Producerea răsadurilor de legume

Majoritatea culturilor de specii legumicole se înfiinţează prin
intermediul răsadului. Dintre acestea menţionăm: tomatele, ardeiul, vinetele,
ţelina, legumele vărzoase, castraveţii ş.a. Această verigă tehnologică prezintă
multiple avantaje: permite lărgirea ariei de cultură a speciilor pretenţioase la
căldură şi micşorează consumul de seminţe, scurtarea perioadei de folosire a
terenului, practicarea culturilor succesive, obţinerea producţiilor timpurii de
legume, asigurarea unui material viguros, liber de boli şi dăunători etc.
Răsadurile sunt plante legumicole tinere produse în sere, solarii,
răsadniţe, adăposturi şi teren neprotejat şi care atunci când condiţiile permit, se
plantează la loc definitiv, în teren protejat sau neprotejat (V. Popescu, 1997).
Răsadurile se produc fie pentru cultura în câmp descoperit, fie pentru
cultura protejată din tunele, solarii şi sere. Modul de producere a lor depinde de
destinaţie şi de perioada de înfiinţare a culturii.
Verigile tehnologice în producerea răsadurilor de legume sunt
următoarele: pregătirea spaţiilor pentru producerea răsadurilor de legume,
pregătirea stratului necesar producerii răsadurilor, semănatul pentru producerea
răsadului, lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor (Elena Florescu şi colab.,
1988).

Pregătirea spaţiilor pentru producerea răsadurilor de legume

Înaintea fiecărui ciclu de producţie, serele, solariile şi răsadniţele se
verifică în vederea asigurării condiţiilor optime pentru obţinerea unui răsad de
bună calitate. Această pregătire constă în verificarea şi repararea elementelor
de construcţie şi a instalaţiilor, mobilizarea solului din sere şi solarii,
dezinfecţia solului şi a scheletului, instalarea răsadniţelor sau a solariilor cu
biocombustibil.
Verificarea construcţiilor constă în repararea şi consolidarea scheletului
serelor şi solariilor, etanşeizarea spaţiilor, înlocuirea geamurilor sparte la sere
sau la ramele de răsadniţe şi se acoperă solariile cu polietilenă. La instalaţiile
termice, hidrice din seră se face revizia tehnică.
Mobilizarea solului se face mecanizat, cu maşini speciale sau manual,
cu cazmaua; iar mărunţirea se execută cu freza.
Dezinfecţia solului se face atât preventiv, cât şi curativ. Se poate face
pe cale termică (cu aburi) şi pe cale chimică cu diferite insecto-fungicide, în
funcţie de gradul de infestare a solului şi natura acestora. Dezinfecţia
construcţiilor, a uneltelor şi ghivecelor se face prin stropiri cu diferite produse
chimice.
 Instalarea răsadniţelor. În cazul folosirii răsadniţelor cu încălzire
biologică, lucrările de pregătire a acestora constau în: procurarea şi păstrarea
biocombustibilului până la folosire (principalul biocombustibil îl reprezintă
gunoiul de grajd, care se păstrează în platforme, astfel încât să nu intre în
fermentaţie), pregătirea acestuia (presupune declanşarea fermentaţiei),
instalarea răsadniţelor, care cuprinde aşezarea tocurilor şi geamurilor şi se lasă
4-5 zile, apoi se introduce un strat de pământ gros de 10-12 cm sau 14-16 cm,
după cum răsadul se repică sau nu.

Pregătirea substratului necesar producerii răsadurilor de legume

Pentru producerea răsadurilor se pregăteşte un substrat afânat,
permeabil, bogat în elemente nutritive, cu un pH corespunzător, liber de boli şi
dăunători care să permită obţinerea unor răsaduri viguroase şi sănătoase.
Amestecul de pământ se pregăteşte din toamnă, din mai multe componente:
pământ de ţelină sau de grădină, mraniţă, turbă, nisip de râu, compost. Există o
serie de reţete folosite de practica legumicolă ce ţin cont de specia la care se
produce răsadul (tomate, ardei, vinete, varză) şi de destinaţia acestuia (pentru
semănat, repicat în strat sau cuburi nutritive).
La pregătirea amestecurilor de pământ se adaugă îngrăşăminte pentru
sporirea fertilităţii substratului şi praf de var pentru neutralizarea reacţiei
turbei, dacă turba este acidă.
În scopul pregătirii amestecurilor nutritive se execută operaţiile:
mărunţire, cernere, măsurare în volume, dezinfecţie, omogenizare.
Introducerea substratului în diferitele spaţii se face cu 3-4 zile înainte de
semănat sau repicat, pentru a se încălzi. Grosimea substratului diferă în funcţie
de scop (pentru semănături dese, care se repică sau nu) şi spaţiu (în sere, solarii
sau răsadniţe).
Componentele care alcătuiesc substratul se pot folosi în diferite
proporţii şi la umplerea ghivecelor de material plastic şi la confecţionarea
cuburilor nutritive. Ghivecele din plastic destinate repicatului se umplu integral
cu amestecuri nutritive, în timp ce ghivecele destinate semănatului se umplu
doar 2/3. Cuburile nutritive se confecţionează manual cu ajutorul preselor sau
mecanizat cu maşini de mare productivitate.
Semănatul pentru producerea răsadurilor
Semãnatul se face diferenţiat în funcţie de spaţiul folosit, epocă,
densitate, suprafaţă etc.
Perioada de semănat se stabileşte în funcţie de cerinţele plantelor faţă
de căldură şi de epoca de plantare a răsadurilor (în sere, în solarii, în tunele sau
în câmp) , dar se ţine cont şi de vârsta răsadului la plantare.
Semănatul se poate face în răsadniţe, sere, solarii sau afară pe brazde
reci. Se execută fie manual, fie mecanizat. Semănatul manual în vederea
producerii răsadurilor de legume se face în rânduri la 4-5 cm în cazul când se
repică şi 8-10 cm când acestea nu se repică sau prin împrăştiere. După
semănatul manual, stratul de acoperire a seminţelor se tasează cu o scândură,
apoi se udă şi se acoperă cu diverse materiale. Răsadniţele se acoperă cu
geamuri şi rogojini, iar în sere şi solarii cu o folie de polietilenă până la
răsărirea plantelor. Semănatul manual se mai poate face şi în lădiţe (pentru
suprafeţe mici) sau direct în ghivece (castraveţi, dovlecei, pepeni, pentru
culturi timpurii în câmp). Pentru culturile de toamnă se poate face semănatul pe
brazde reci.
Adâncimea de însămânţare este condiţionată de dimensiunile
seminţelor, fiind între 0,5 şi 1,5 cm. Cantitatea de sămânţă folosită şi data
semănatului se stabilesc în funcţie de specie, felul culturii şi se prezintă în
tabelul 7.

Tabelul 7
Date privind semănatul pentru producerea răsadurilor

Cultura Cantitatea de sămânţă Necesar de

Data semănatului: 2 2
la m , în g/m sămânţă la
În sere În solarii În câmp Repicat Nerepi-
100 m2de
 cat
cultură, în g
10 X-30
Ardei 20 I-10 II 1-10 III 13-15 5-7 10-12
XI
25 IX-5
Castraveţi 10-20 III - 40-50 - 8-10
XII
Conopidă - 1-10 I 15-25 II 8-10 3-4 3
Tomate 15 X-30
21 I-5 II 5-10 III 7-8 3-4 3-4
timpurii XI
Tomate de 20 III-20 20 III-20
- 12-15 5-7 3-4
toamnă IV IV
Varză 15 II-1
- 10-15 I 8-10 3-4 4-5
timpurie III
Varză de
- - 15-20 III 8-10 4-5 4-5
vară
Varză de
- - 20-30 IV 8-10 4-5 4,5
toamnă
15 X-30 25 II-10
Vinete 1-5 II 15-17 7-8 8-9
XI III

Lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor

Lucrările care se aplică în scopul obţinerii unui răsad de bună calitate
(sănătos, viguros) sunt: repicatul, dirijarea factorilor de vegetaţie, combaterea
buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, călirea răsadurilor (după Elena Florescu şi
colab., 1988).
Repicarea este lucrarea prin care răsadurile încă mici, rezultate din
semănătură deasă, se transplantează la distanţe mai mari pentru a le crea
condiţii mai bune de lumină şi hrană în scopul creşterii şi dezvoltării.
În practică, repicatul se execută după 8-10 zile de la răsărire sau când
plantele au formate primele 2 frunze adevărate (tomate, ardei, vinete) ori 3-4
frunze adevărate (varză, conopidă, salată, ţelină, praz).
Repicatul se face direct pe stratul de amestec sau în ghivece. Înainte de
repicat răsadurile se udă pentru a putea fi scoase mai uşor şi se plantează apoi
cu 1-2 cm mai adânc, excepţie făcând răsadurile de ţelină şi de salată. Lucrarea
se execută manual, cu ajutorul plantatorului.
Repicatul pe strat nutritiv (fig. 16) se practică cu prioritate pentru
culturile de vară, în răsadniţe sau solarii, iar repicatul în ghivece pentru
culturile timpurii în câmp şi pentru culturile forţate şi protejate.
 Fig. 16. Repicatul în strat

Repicatul la ghivece este mai costisitor, dar, asigură obţinerea de plante

de bună calitate, prinderea este mai bună şi mai rapidă, ceea ce duce la
obţinerea de producţii mai timpurii. Ghivecele folosite la repicat pot fi cuburile
sau ghivecele nutritive, ghivecele din material plastic, sau de alte tipuri.
Lucrarea de transplantat se execută cu ajutorul plantatorului de lemn,
prin introducerea rădăcinilor răsadului în orificiul făcut cu ajutorul
plantatorului.
Dirijarea factorilor de vegetaţie (temperatura, lumina, apa, aerul,
hrana) se face de la semănat şi până la plantarea răsadurilor, în funcţie de
spaţiul unde se produce răsadul, de specie, faza de vegetaţie.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor în timpul vegetaţiei răsadurilor se
face periodic prin tratamente la sol şi foliare, cu soluţii insectofungicide la
momentele indicate şi în dozele corespunzătoare sau prin tratamente termice.
Combaterea buruienilor se face preventiv prin dezinfecţia termică sau
chimică şi curativ prin erbicidare sau prin plivitul manual. Pentru suprafeţe
mari se recomandă folosirea erbicidelor, cu respectarea dozei şi a momentului
de aplicare. Plivitul se execută când buruienile sunt încă mici, după o udare,
pentru uşurarea smulgerii buruienilor, fără a deranja răsadurile.
Călirea răsadurilor constă în pregătirea acestora pentru condiţiile care
le vor întâlni după plantare; se realizează prin întreruperea fertilizărilor, aerisiri
repetate până la descoperirea totală a răsadniţelor atât ziua cât şi noaptea, cât şi
reducerea udărilor. Lucrarea se începe cu 6-10 zile înainte de plantare. Un
răsad bine călit are tulpina groasă şi scurtă, iar în cazul unor specii coloraţie
specifică violacee-roşietică (tomate sau varză).
 Tratarea cu substanţe bioactive pentru accelerarea sau înhibarea
creşterii răsadurilor. Dintre acestea menţionăm: produsele cu efect retardant:
Cycocel, iar dintre cele cu efect stimulator: Radistim, Procaină.

d. Plantatul legumelor
Plantarea părţilor vegetative. Acest mod de înfiinţare se practică
în cazul speciilor care se înmulţesc vegetativ: cartof, usturoi, ceapa, leuştean,
tarhon, revent ş.a.). Pentru înfiinţarea culturilor se folosesc diferite părţi
vegetative (bulbi - la ceapă, bulbili - la usturoi, tuberculi - la cartof, porţiuni de
tufă - tarhon, revent, anghinare, rizomi - la revent etc.) care puse în condiţii de
înrădăcinare, asigură formarea unor noi plante.
Plantarea răsadurilor. Culturile legumicole care se înfiinţează prin
producere de răsad sunt: tomatele timpurii, de vară-toamnă, ardeiul, vinete,
varza albă, gulia, conopida, ţelina, ceapa de apă, prazul, salata timpurie,
castraveţii timpurii.
Epoca de plantat este diferită pentru fiecare specie în funcţie de
cerinţele lor faţă de căldură, durata perioadei de vegetaţie a soiurilor şi de
perioada de obţinere a producţiei.
Tomatele timpurii se plantează după 20 aprilie în S ţării şi până la 5
mai în zonele nordice. Legumele pretenţioase la căldură (tomate, ardei, vinete,
castraveţi) se plantează după 5-10 mai, când a trecut pericolul brumelor târzii,
iar în sol avem 10-140C.
Legumele rezistente la frig (varza, salata, conopida, gulia) se
plantează la 1/2 lui III, când în sol avem cca 70C; aceleaşi specii, dar destinate
consumului de toamnă se plantează la sfârşitul lui iunie şi început de iulie.
Salata pentru toamnă se plantează în august, iar cea destinată
producţiei timpurii de primăvară în septembrie-octombrie.
Pregătirea răsadului pentru plantat constă în eliminarea plantelor
bolnave, vătămate sau slab dezvoltate, dezinfectarea acestora, mocirlirea
rădăcinilor răsadurilor, fasonarea rădăcinilor şa unele specii şi îndepărtarea a
1/3 sau 1/2 din limbul foliar la varză, conopidă, ceapa de apă, ţelina, plantate
vara.
Metode de plantat: manual, semimecanizat, mecanizat şi
automatizat.
 Plantatul manual - se face cu plantatorul, cu săpăliga sau cu lingura
de plantat. Răsadurile produse direct în strat de pământ se plantează cu
plantatorul, cele produse în cuburi sau ghivece se plantează în cuiburi deschise
cu sapa sau săpăliga. Tehnica plantării cu plantatorul: vezi laborator
"Înfiinţarea culturilor de legume".
Plantatul semimecanizat - deschiderea rigolelor se face mecanizat,
iar plantatul manual.
Plantatul mecanizat, se face cu maşina de plantat MPR-6 (8) EM,
care odată cu plantatul execută şi udarea răsadurilor. Se face pe suprafeţe mari.
Ea este posibilă dacă răsadul a fost produs corect şi are talie corespunzătoare
(lungimea de la colet 15-25 cm, grosimea tulpinii 4-8 mm). Dacă răsadul nu a
fost produs în cuburi sau ghivece nutritive, acesta se mocirleşte şi se fasonează
(vezi laborator). După plantare, se udă imediat răsadurile.
Distanţa minimă între plante pe rând este de 10-12 cm.
Plantarea automatizată a răsadului constă într-o bandă dublă de
hârtie dispusă sub formă de rolă în care au fost introduse seminţele la anumite
distanţe. Aceste benzi au fost depuse în condiţii optime pentru încolţirea
seminţelor şi dezvoltarea răsadului, iar la momentul plantării rolele au fost
transportate în câmp la o maşină de plantat cu 5 sau 6 secţii, acţionată de
tractor.
Adâncimea de plantat depinde de particularităţile fiecărei specii.
Tomatele pot fi plantate la adâncimi mai mari, deoarece pot emite rădăcini
adventive, când răsadurile sunt alungite pot fi plantate culcat. Răsadurile de
vinete, ardei, castraveţi se plantează cu 1-2 cm mai adânc, iar cele cu tulpina
scurtă: salată, ţelină se plantează la aceeaşi adâncime cu cea la care au fost
produse.
Schemele de înfiinţare (distanţa intre rânduri şi între plante pe
rând) diferă cu specia şi soiul cultivat, tipul culturii şi tehnologia aplicată,
textura şi fertilitatea solului, crearea condiţiilor necesare mecanizării culturii.
Distanţele de plantare determină densitatea culturii, deci spaţiul necesar
nutriţiei plantelor.în câmp, la majoritatea speciilor se plantează 2 rânduri pe
strsatul de 94 cm sau 104 cm la distanţa de 50-70 cm sau 80 cm pe 12-30 cm.
La salată se plantează 4 rânduri, în benzi a câte 2 rânduri.
 Înfiinţarea culturilor de legume în spaţii protejate (răsadniţe,
solarii şi sere)
Metode: aceste culturi se înfiinţează prin plantarea răsadurilor
produse în cuburi sau ghivece, cu excepţia culturilor de verdeţuri care se
seamănă direct.
Epoci: 1. În solarii acoperite se poate planta: - cu 2-3 săptămâni
mai devreme decât în câmp, deoarece acestea fiind acoperite , temperaturile
sunt mai ridicate decât cele de afară. De exemplu, tomatele se plantează la
începutul lui aprilie, ardeii, vinetele, castraveţii în decada a doua a lui aprilie;
- în cazul semănăturilor sau plantărilor din toamnă epoca este
aceeaşi ca şi în câmp, deoarece solariile se acoperă doar primăvara cât mai
timpuriu;
- la culturile succesive epoca este mai târzie cu 3-4 săptămâni,
solarul urmând a fi acoperit atunci când timpul se răceşte.
2. În răsadniţe epocile de înfiinţare a culturilor depind de sursa de
căldură, de condiţiile climatice ale zonei, de modul de folosire anterior al
răsadniţei;
3. În sere, epoca depinde de ciclurile de producţie din timpul
anului, astfel: ciclul I (iarnă-vară) cu înfiinţarea culturilor în ianuarie şi ciclul
II (vară-toamnă), cu înfiinţarea culturilor la sfârşitul lui iunie.
Tehnica de plantare este asemănătoare cu cea din câmp, cu mici
particularităţi (culturile asociate se pot planta după cultura principală, sau odată
cu aceasta, deschiderea cuiburilor se poate face şi cu lingura de plantat etc.).

7.4. ÎNTREŢINEREA CULTURILOR LEGUMICOLE

În câmp, după semănatul sau plantatul legumelor se aplică o serie

de lucrări care au ca scop asigurarea condiţiilor optime de creştere şi
dezvoltare.
 Lucrările cu caracter general aplicate culturilor legumicole sunt:
- afânarea solului;
- răritul sau completarea golurilor, după caz;
 - combaterea buruienilor prin prăşit, plivit, erbicidare,
mulcire;
- tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor;
- irigarea şi fertilizarea fazială;
Afânarea solului. În legumicultură există pericolul bătătoririi şi
formării crustei datorită irigării prin aspersiune şi a lucrărilor de întreţinere
mecanizate, motiv pentru care în scopul uşurării pătrunderii aerului în sol,
pentru buna dezvoltare a sistemului radicular, pentru spargerea crustei care
îngreunează germinaţia seminţelor (în cazul culturilor înfiinţate prin semănat
direct) se execută lucrarea de afânare a solului. Aceasta se face prin praşile
mecanice şi manuale repetate, care contribuie şi la combaterea buruienilor. Se
execută manual între plante pe rând şi mecanizat între rânduri, cu grape, freze,
tăvălugul inelar, cultivatorul. Efectul negativ al crustei, în cazul în care
seminţele sunt încolţite se combate prin udări aplicate prin aspersiune, cu
norme mici şi dese.
Răritul - se aplică unor culturi înfiinţate prin semănat direct în
câmp în vederea asigurării densităţii necesare formării părţii comestibile la:
rădăcinoase, ceapă etc. Se poate face de 2 sau 3 ori/an. Momentul optim de
efectuare a primului rărit este la formarea primelor frunze adevărate. Celelalte
lucrări de rărit se execută la intervale de 3 sau 6 săptămâni. Lucrarea se
efectuează manual, prin smulgerea plantelor de prisos, lăsând pe cele
viguroase, sau se execută mecanizat. Plantele căzute la primul rărit se pot folosi
ca răsad pentru plantarea în goluri. În cazul rădăcinoaselor, plantele eliminate
de la cel de al treilea rărit se pot da la consum.
Neefectuarea la timp a lucrării de rărit duce la obţinerea de
producţii necorespunzătoare din punct de vedere cantitativ, dar mai ales
calitativ; iar la rădăcinoase părţile comestibile se deformează.
Lucrarea este costisitoare şi obositoare, motiv pentru care s-au
căutat diferite metode pentru eliminarea ei: amestecarea seminţelor mici cu
nisip sau rumeguş, drajarea seminţelor, reglarea normei optime la semãnat.
Completarea golurilor se face în scopul realizării unor densităţi
optime, cu sămânţă umectată sau preîncolţită, pentru a grăbi pornirea în
vegetaţie; iar în cazul culturilor înfiinţate prin răsad, cu fire din acelaşi soi şi de
aceeaşi vârstă cu răsadurile folosite la înfiinţarea culturii, lucrarea efectuându-
se manual.
Combaterea buruienilor se realizează prin praşile mecanice, plivit
manual, mulcirea solului şi erbicidare.
Prăşitul se execută când buruienile sunt mici; se realizează manual
(de obicei, între plante pe rând) sau mecanizat (între rânduri). De regulă se
execută două praşile manuale pe rând şi 3-4 praşile mecanizate între rânduri.
Plivitul constă în smulgerea buruienilor din imediata apropiere a
rândului de plante. Se execută în culturile cu densitate mare (ceapă,
rădăcinoase) şi pe suprafeţe mici.
Mulcirea înseamnă acoperirea solului pe intervalele dintre rânduri,
cu paie tocate, pleavă, hârtie, folie de culoare neagră. Pe lângă combaterea
buruienilor, prin împiedicarea apariţiei lor, mulcirea este folosită şi pentru a
împiedica formarea crustei, pentru menţinerea umidităţii solului şi încălzirea
mai rapidă a acestuia. Se aplică la unele specii, ca: tomate de vară, ardei,
vărzoase timpurii ş.a.
Erbicidarea este cea mai eficientă metodă de combatere a
buruienilor. Reuşita acestei lucrări depinde însă de alegerea celui mai bun
erbicid în raport cu specia şi faza de vegetaţie, precum şi de doza
corespunzătoare şi felul echipamentului utilizat la erbicidat.
Erbicidarea se poate aplica: - înainte de înfiinţarea culturii;
- preemergent, între semănat şi răsărit;
- postemergent, pe cultură.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin
folosirea rotaţiei, înlăturarea plantelor gazdă, aplicarea tratamentelor
fitosanitare specifice. Substanţele chimice folosite pentru tratamentele
împotriva bolilor şi dăunătorilor se administrează în doze corespunzătoare, în
funcţie de specie şi fenofaza de vegetaţie. Cu 2-3 săptămâni înainte de
recoltare, aceste tratamente se întrerup. La culturile de salată şi de spanac nu se
fac tratamente anticriptogamice, în schimb la cele de seră se fac cele mai multe
tratamente, deoarece pericolul apariţiei bolilor şi dăunătorilor este foarte mare.
Fertilizarea culturilor de legume. Legumele au cerinţe diferite faţă
de elementele nutritive în funcţie de specie, soi, sistem radicular. De multe ori
necesităţile plantelor nu sunt în corelaţie cu starea de aprovizionare a solului şi
astfel apar manifestări negative ale acestora cu efecte directe asupra creşterii şi
dezvoltării lor (plantele devin mai puţin rezistente la boli şi dăunători, la
condiţiile nefavorabile de mediu etc.)
Speciile legumicole extrag din sol cantităţi mari de substanţe
nutritive într-un timp scurt, motiv pentru care solurile pe care se cultivă trebuie
să aibă o fertilitate ridicată şi să fie aprovizionate cu doze de îngrăşăminte
corespunzătoare cu nevoile plantelor cultivate.
Îngrăşămintele folosite în legumicultură sunt: îngrăşămintele
organice - gunoi de grajd, mraniţă, compost, îngrăşăminte verzi şi
îngrăşăminte chimice - cu azot, fosfor, potasiu, mixte şi complexe.
Gunoiul de grajd este cel mai complet îngrăşământ pentru aproape
toate speciile de legume. În funcţie de tipul solului, acesta măreşte
permeabilitatea pentru apă şi aer, precum şi capacitatea de reţinere a apei şi
sporeşte fertilitatea solului.
Mraniţa rezultă din descompunerea bălegarului şi se administrează
tomatelor, verzei, vinetelor, ardeilor la cuib, în cantităţi cuprinse între 10-15
t/ha.
Compostul este îngrăşământul rezultat în urma descompunerii
diferitelor resturi din gospodării (vreji de plante, frunze, tescovină etc.) la care
se adaugă bălegar şi îngrăşăminte chimice. De asemenea poate fi folosit şi
compostul din dejecţiile de porcine, precum şi apa din canalizările oraşelor
(Vâjâială şi colab., 1983).
Îngrăşămintele verzi (lupinul, trifoiul) îmbogăţesc solul în
substanţe nutritive, prin încorporarea lor, unde are loc descompunerea.
Îngrăşămintele chimice au efecte mai favorabile atunci când le
completează pe cele organice. Dozele se stabilesc în funcţie de cerinţele
plantelor. Dintre îngrăşămintele chimice ce se administrează, în raport de
substanţa activă pe care o conţin, enumerăm: azotatul de amoniu, azotatul de
sodiu, superfosfatul, sarea potasică, sulfatul de potasiu, fosfaţii şi polifosfaţii de
amoniu.
Metodele de administrare a îngrăşămintelor sunt în funcţie de
epoca de administrare: fertilizare de bază, atunci când îngrăşămintele se
încorporează o dată cu efectuarea arăturilor, înainte de semănat sau plantat.
Toamna se administrează gunoi de grajd şi îngrăşămintele pe bază de fosfor,
iar primăvara îngrăşămintele pe bază de azot.
Fertilizarea de pornire (de primăvară), se aplică legumelor la
semănat sau la plantat, pentru asigurarea răsăririi. Îngrăşămintele organice bine
descompuse se aplică manual, la cuib, iar cele chimice se administrează
manual.
Fertilizarea fazială (suplimentară) constă în aplicarea
îngrăşămintelor în timpul perioadei de vegetaţie a plantelor, pentru completarea
nevoilor acestora în diferitele faze de vegetaţie. Se administrează
îngrăşămintele cu azot şi potasiu. Se aplică o îngrăşare suplimentară la plantele
cu perioadă scurtă de vegetaţie şi 3-4 fertilizări la cele cu perioada de vegetaţie
mai lungă. Administrarea fazială a îngrăşămintelor se execută predominant în
perioada formării părţilor comestibile.
Irigarea fertilizantă sau fertirigarea constă în administrarea
îngrăşămintelor o dată cu apa de irigat.
Un rol important în nutriţia plantelor îl au şi îngrăşămintele
complexe foliare, care pe lângă macro şi microelemente conţin şi vitamine,
hormoni şi aminoacizi. Acestea se aplică prin pulverizare pe plantă şi sunt
absorbite de către frunze foarte rapid.
Administrarea îngrăşămintelor se face după o udare, apoi se
încorporează imediat în sol, printr-o praşilă manuală sau mecanică.
Irigarea culturilor de legume. Cerinţele plantelor pentru apă diferă
în funcţie de specie, durata perioadei de vegetaţie, fenofaza, tehnologia
aplicată, condiţiile pedoclimatice etc. Un regim de umiditate în sol
corespunzător duce la obţinerea de producţii cantitative şi calitative superioare
şi constante an de an. În cazul în care necesarul apei din sol, care se exprimă
prin plafonul minim în procente din intervalul umidităţii active (IUA), nu este
asigurat din precipitaţii, este obligatorie completarea deficitului prin irigare. La
legume, plafonul minim trebuie să fie de 50-80 % din IUA.
Fertirigarea sporeşte şi eficienţa îngrăşămintelor chimice, prin
mărirea gradului de solubilizare.
În general, la legume normele de udare sunt de 300-600 m3/ha de
apă şi se administrează în funcţie de faza de vegetaţie şi de condiţiile climatice
(îndeosebi de precipitaţiile căzute). Primăvara, la începutul perioadei de
vegetaţie, se administrează tot la 10-12 zile norme de udare de 300-400 m3/ha,
în perioada caldă a anului (mai - septembrie) acestea se aplică la intervale de 5-
10 zile cu norme de 400-500 m3/ha; iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie
(început de toamnă) intervalele se măresc din nou.
Metodele de udare practicate în legumicultură:
- irigarea pe brazde sau pe rigole - caz în care apa ajunge la
rădăcinile plantelor prin infiltraţie; solul nu se răceşte şi nu formează crustă, iar
coronamentul rămâne uscat ceea ce permite efectuarea lucrărilor. Necesită
nivelarea şi modelarea prealabilă a terenului; se aplică tuturor plantelor
legumicole;
- irigarea prin aspersiune - la această metodă apa este distribuită
plantelor prin aspersoare izolate sau aripi de ploaie, sub formă de picături. Se
recomandă pentru udarea speciilor cu pretenţii ridicate la umiditatea
atmosferică: castraveţi, varză, salată etc. Are avantajul că terenul nu trebuie
nivelat şi nici modelat, însă aspersiunea favorizează apariţia bolilor
criptogamice, formează crustă, bătătoreşte solul şi îl răceşte.
- irigarea subterană - caz în care apa este dirijată la rădăcinile
plantelor printr-o reţea de conducte subterane; fiind însă puţin extinsă în
practică, la noi.
- irigarea prin picurare - metoda a fost introdusă în ţara noastră în
1985 şi se foloseşte mai ales în sere şi solarii, apa fiind distribuită plantelor sub
formă de picături. Cantitatea de apă administrată este mai mică cu 35-50% faţă
de celelalte metode; permite aplicarea îngrăşămintelor concomitent cu apa de
irigat, reduce pericolul bolilor criptogamice şi se pot aplica acolo unde nu se
pot practica celelalte metode de udare.
Momentul udării trebuie stabilit de aşa manieră încât să fie
satisfăcute în optim nevoile pentru apă ale plantelor pe faze de vegetaţie,
pentru fiecare cultură legumicolă în parte. Vara, în zilele călduroase, udarea se
face seara sau în cursul nopţii; ardeii se udă bine la plantare, apoi udarea se
întrerupe, pentru a se putea înrădăcina; varza se udă abundent la începutul
formării căpăţânilor; rădăcinoasele la formarea rădăcinilor, iar vinetele la
formarea fructelor.
Dacă momentul udării nu este bine ales, efectele udării pot fi
nefavorabile, udarea când solul nu s-a încălzit suficient poate duce la avortarea
florilor de la primele inflorescenţe la culturile timpurii de tomate, vinete şi
ardei; tomatele nu se udă în timpul coacerii fructelor, deoarece acestea ar
crăpa.)

 Lucrări de îngrijire cu caracter special

În afara lucrărilor cu caracter general, care se aplică majorităţii
speciilor de legume, mai sunt unele lucrări cu caracter special care se aplică
numai unor culturi. Cele mai frecvente lucrări cu caracter special sunt:
susţinerea plantelor, dirijarea plantelor prin tăieri, înălbirea, defolierea,
polenizarea artificială, stimularea fructificării, protejarea plantelor împotriva
brumelor, îngheţurilor şi vânturilor reci, dirijarea factorilor de vegetaţie în
sere, solarii.
Susţinerea sau palisatul plantelor (fig. 17)- constă în conducerea şi
legarea unor specii de legume, ca tomate, castraveţi, fasole, de suporţi pentru
menţinerea tulpinii în poziţie verticală. Aceşti suporţi pot fi: spalieri cu 1 sau
mai multe sârme; tutori sau araci individuali şi piramidă din 3-4 araci.
Tăierile - operaţii în verde aplicate unor specii legumicole care au
ca scop dirijarea creşterii şi fructificării plantelor. Dintre acestea cele mai
frecvente sunt copilitul, ciupitul şi cârnitul.
Copilitul (fig. 18)- îndepărtarea lăstarilor care apar la subsuoara
frunzelor (copili) cu scopul obţinerii fructelor timpurii şi de calitate superioară.
Se aplică frecvent la tomate şi castraveţi. Se execută de la apariţia copililor şi
până când aceştia au 10 cm. Se face manual, de la punctul de inserţie sau
deasupra a 2 frunze, când din anumite motive s-a întârziat cu lucrarea.
 Fig. 17. Palisatul plantelor

Copilitul se face diferenţiat în funcţie de specie şi sistemul de

cultură, astfel: la tomate timpurii din câmp şi cele din seră şi solar se înlătură
toţi copilii (copilit total), iar la cele semitimpurii şi cele târzii, se face parţial,
lăsându-se pe plantă 2-3 copili care vor deveni tulpini (copilit parţial). Soiurile
cu creştere pitică şi cele pentru industrializare nu se copilesc.

Fig. 18. Copilitul

Cârnitul (fig. 19)- îndepărtarea vârfului de creştere pentru oprirea

creşterii vegetative şi grăbirea coacerii fructelor; se aplică la tomate în câmp,
sere şi solarii, la ardei, vinete pepeni în solarii. Înălţimea de cârnire diferă mult
în funcţie de sistemul de cultură: 3-4 inflorescenţe la tomatele timpurii în
câmp, iar la cele de vară după 5-8 inflorescenţe; după 8-12 inflorescenţe la
tomatele de seră ciclul I, 4-5 pentru cele din ciclul II şi solar ciclu scurt sau 8-
10 inflorescenţe pentru solar ciclu prelungit; la ardei şi vinete în seră cârnitul
se face când plantele ajung la sârma spalierului, la castraveţii din seră - la
soiurile partenocarpice se cârneşte la plantare, iar la cele ginoice la sârma
spalierului.

Fig. 19. Cârnitul

Ciupitul - îndepărtarea vârfului de creştere al tulpinii principale şi

a vârfurilor lăstarilor de ordinul I şi II la plantele tinere de castraveţi şi pepeni
galbeni, în scopul favorizării apariţiei lăstarilor de ordin superior pe care se
formează flori femele, pentru obţinerea producţiilor.
Înălbirea - constă în acoperirea unor organe sau părţi de plantă
pentru a se etiola, cu scopul îmbunătăţirii însuşirilor gustative care are loc în
lipsa luminii, acestea devenind mai fragede şi mai suculente, ca la: praz (tulpini
false), sparanghel (lăstari), ţelină (peţiolul), cicoare (rozeta de frunza). Se face
prin bilonare sau muşuroire, ori acoperirea cu materiale plastice de culoare
închisă.
Defolierea constă în îndepărtarea frunzelor de la bază, îmbătrânite,
pentru o mai bună aerisire şi efectuare a lucrărilor de întreţinere. Aceste frunze
doar consumă şi constituie şi focar de infecţie. Se aplică la tomate în seră,
castraveţi în seră, ardei şi vinete în seră şi solarii.
Polenizarea artificială se practică la tomatele din seră - ciclul I, din
solarii şi la tomatele timpurii din câmp, în primăverile răcoroase şi cu
nebulozitate mare, deoarece umiditatea ridicată şi lipsa luminii îngreunează
polenizarea şi germinarea polenului. Se execută prin scuturarea plantelor sau a
sârmelor. Prin scuturare are loc trecerea polenului de pe stamine pe stigmat, iar
fructele rezultate sunt normale, cu seminţe.
Stimularea fructificării se face în scopul evitării avortării florilor
din primul etaj. Avortarea florilor poate avea loc datorită temperaturilor prea
ridicate sau prea scăzute cât şi din cauza luminii insuficiente. Stimularea
fructificării se face cu substanţe chimice, numite biostimulatori de fructificare:
auxine, citokinine, Tomaset, Tomofix, Duraset, To-stim, Tomatostin etc.
Stimularea se face repetat la 2-3 zile - în februarie şi zilnic în martie, pe măsură
ce florile se deschid, o singură dată pentru fiecare floare. Se aplică prin stropiri
sau îmbăierea florilor deschise. Fructele rezultate în urma acestor tratamente
sunt partenocarpice (fără seminţe)
Acestea prezintă următoarele avantaje: favorizează legatul
fructelor; accelerează maturarea fructelor; sporesc procentul de fructe legate
partenocarpic.
Protejarea legumelor împotriva brumelor, îngheţurilor şi
vânturilor reci se face prin diferite procedee, în funcţie de factorul negativ.
Pentru combaterea brumelor şi îngheţurilor, se folosesc: perdele de fum
(arderea diferitelor materiale organice sau a capsulelor fumigene), irigarea
culturilor (prin aspersiune dimineaţa sau pe brazde seara), acoperirea plantelor
cu folii de material plastic, muşuroirea la tomate şi varză, ventilaţia forţată a
aerului în seră.
Împotriva curenţilor reci de aer, care afectează plantele - castraveţii
şi pepenii, se folosesc paravane de protecţie, rogojini şi plante cu port înalt
(porumb).
Protejarea legumelor faţă de grindină se poate face cu ajutorul unor
plase din material plastic, cu ochiuri mici, ce se întind deasupra plantelor, pe
suprafeţe mici sau cu proiectile antigrindină care dispersează norii.
Dirijarea factorilor de vegetaţie din spaţiile protejate:
- dirijarea temperaturii, se face în funcţie de cerinţele faţă de
căldură a speciilor legumicole, de fenofază şi de intensitatea luminii.
- asigurarea regimului optim de lumină,se realizează prin menţinerea
geamurilor şi a foliei cât mai curate şi prin conducerea plantelor (palisarea in
V, în pergolă), iar în cazul excesului de lumină prin cretizarea şi văruirea
geamurilor.
- dirijarea regimului de gaze se realizează prin aerisiri, în scopul
eliminării excesului de gaze toxice şi asigurarea unei concentraţii optime de
oxigen.
 CAPITOLUL VIII

LEGUMICULTURA SPECIALĂ

În acest capitol de "Legumicultură specială" sunt cuprinse cele mai

reprezentative specii de legume, grupate după unele caractere comune. În
cadrul fiecărei grupe sunt redate succint principalele specii cu particularităţile
specifice de vegetaţie şi de tehnologie.

8.1. CULTURA LEGUMELOR SOLANO-FRUCTOASE

Fam. SOLANACEAE: Tomatele-LYCOPERSICON ESCULENTUM

Ardeiul-CAPSICUM ANNUUM
Pãtlãgelele Vinete- SOLANUM MELONGENA
Tomatele şi ardeiul sunt originare din America Centrală şi de Sud, iar
vinetele din India şi Birmania. În ţara noastră se cultivă din secolul XVIII-lea
vinetele şi din sec. al XIX-lea ardeiul şi tomatele.
Legumele din această grupă se cultivă pentru fructele lor (bace), care
sunt consumate în diferite faze de maturare, în stare proaspătă sau conservată.
Ele conţin vitamine, săruri minerale, acizi organici şi substanţe pectice.
Aceste legume sunt plante anuale, cu perioadă lungă de vegetaţie şi
pretenţioase la căldură (motiv pentru care se cultivă prin răsad), lumină,
umiditate şi hrană. Ocupă suprafeţe mari în câmp, solarii şi sere asigurând
fructe proaspete de-a lungul anului.
Speciile acestei grupe sunt plante termofile, care au nevoie de o
temperatura optimă de germinare de 18-250C (răsărirea în 5-7 zile), iar pentru
creştere şi fructificare de 25-300C. La temperaturi de peste 300C procesul
germinaţiei polenului este întrerupt, florile avortează, la temperaturi de peste
350Csau de sub 150C înfloritul se opreşte, iar sub 100C stagnează creşterea.
Faţă de lumină au cerinţe mari începând cu faza de răsad şi până la
maturarea fructelor. Lumina este importantă atât ca durată, cât şi ca intensitate,
deoarece la o durată şi o intensitate scăzută, are loc alungirea răsadurilor,
întârzie apariţia inflorescenţelor, iar florile avortează şi cad.
Faţă de umiditatea din atmosferă prezintă pretenţii moderate, excepţie
fac vinetele care au pretenţii mari, iar faţă de cea din sol cerinţele sunt mari la
toate speciile. Lipsa sau insuficienţa apei din sol, împreună cu seceta
atmosferică, împiedică fecundarea florilor, astfel că producţia scade.
Necesarul de apă este corelat cu nivelul fertilizărilor şi ce sistemul de
cultură. Tomatele cultivate prin răsad au cerinţe mai mari faţă de apă, decât
cele cultivate prin semănare directă.
Toate speciile acestei grupe reacţionează bine la îngrăşarea cu gunoi de
grajd şi cu îngrăşăminte minerale, însă diferenţiat pe faze de vegetaţie. Acestea
influenţează favorabil creşterea şi fructificarea, precum şi calitatea fructelor.
Pretenţiile faţă de sol diferă în funcţie de sistemul de cultură, astfel:
culturile timpurii trebuie amplasate pe soluri uşoare, nisipo-lutoase; cele de
vară-toamnă pe soluri mijlocii, iar Ph-ul solului este cuprins între 6-6,5.
Tomatele se cultivă în următoarele forme de cultură, pentru eşalonarea
producţiei: cultură timpurie, cultură de vară-toamnă, cultură pentru
industrializare, cultură în sere şi solarii.
Soiuri şi hibrizi: - recomandate pentru tomate de consum în stare
proaspătă, în funcţie de epoca de maturare: timpurii - Export II F1, Ioana F1,
Işalniţa 50 F1, Cluj 80, semitimpurii - Argeş 428, Roxana, Unirea şi semitârzii:
Buzău 1600, Mara, Carolina.
- pentru tomate de consum în stare proaspătă şi industrializare se
recomandă: Cluj 80, Roxana, Unirea, Diana, Buzău 22 etc.
-pentru tomate destinate industrializării sunt: Monor, Vitamina, Ferma,
Buzău 22, Vidra 533, Dacia, Roma A etc.
-pentru tomate de seră cu creştere nedeterminată: timpurii - Gloria F1,
Elena F1, semitimpurii - Splendid, F1, Marfa F1, târzii - ANGELA F1.
Pregătirea terenului pentru cultura de tomate în câmp - toamna după
desfiinţarea culturii premergătoare (leguminoase, rădăcinoase sau bulboase), se
efectuează nivelarea solului, aplicarea îngrăşămintelor, arătura adâncă de
toamnă, iar în primăvară, după ce se administrează îngrăşămintele şi se
nivelează terenul, se execută fie modelarea în brazde înălţate, cu lăţimea la
coronament de 94 cm, fie în biloane.
 CULTURA TIMPURIE în câmp. Răsadul se obţine în sere înmulţitor
sau răsadniţe calde, prin semănat între 20.II-5.III. Norma de sămânţă la hectar
este de 0,3 kg şi se plantează manual sau cu maşina, între 15-25 aprilie şi chiar
1-10 mai, în funcţie de zonă şi condiţiile climatice ale anului respectiv.
Plantarea se face pe brazde înalte ( după V. Berar, 2000), câte 2 rânduri
la 70 cm între rânduri şi 25-30 cm între plante pe rând (fig. 20).
Lucrările de întreţinere sunt următoarele: - completarea golurilor (cu
răsaduri de aceeaşi vârstă), irigarea, fertilizarea fazială, prăşitul, palisatul (pe
spalier cu o sârmă), copilitul (îndepărtarea copililor când au 5-8 cm, manual),
cârnitul (după formarea inflorescenţelor a 3-a sau a 4-a.), defolierea plantelor,
combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea - se face eşalonat, după 15 iunie; iar producţia medie este
de 25-30 t/ha.
CULTURA DE VARĂ-TOAMNĂ - asigură producţii pentru consumul
în stare proaspătă şi pentru industrializare.
Răsadurile se obţin în solarii, pe pat de gunoi de grajd, semănat la
jumătatea lunii martie, iar după 45-50 de zile, se plantează în câmp, după
schema de la fig.20.

Fig.20 Schema de plantare la tomate

Lucrările de îngrijire se deosebesc prin susţinerea plantelor ce se face

pe spalier cu 2 sârme, lasându-se din copili 2-3 tulpini.
Recoltarea se face eşalonat, tot la 4-7 zile; iar producţia obţinută
variază între 30-70 t/ha.
CULTURA TOMATELOR PRIN SEMĂNAT DIRECT ÎN CÂMP,
pentru industrializare, se face prin folosirea soiurilor cu maturitate concentrată
sau se aplică stropiri cu ETHREL-500 ppm. Semănatul mecanizat se execută
între 10 aprilie - 20 mai, cu SPC 6, în benzi cu 2 rânduri, folosindu-se 1,5 kg
sămânţă /ha.
Ca lucrare specială se aplică răritul la 12-25 cm între plante, când au
două frunze adevărate.
Producţia variază între 50-70 t/ha.
CULTURA ÎN SERĂ a tomatelor se practică în două cicluri: ciclul I -
ianuarie-iunie şi ciclul II din iulie până în decembrie.
Particularităţi pentru tomatele din seră, ciclul I: producerea
răsadurilor prin semănat (1-20 X) în sere, pe brazde sau pe turbă în strat de 5
cm grosime sau prin semănat direct în ghivece. După 10 zile de la răsărire,
răsadurile se repică în ghivece nutritive. Se plantează la sfârşitul lui ianuarie
sau la începutul lui februarie, când răsadurile au vârsta de 70-80 de zile.
Pentru înfiinţarea culturii se verifică etanşeitatea serelor, apoi se face
dezinfecţia scheletului adăposturilor şi revizia instalaţiilor. Solul se îngraşă cu
circa 120 de t/ha gunoi de grajd şi îngrăşăminte cu P şi K, se dezinfectează cu
Nemagon sau cu aburi. Apoi solul se mobilizează la adâncimea de 30-40 cm,
cu maşini şi unelte speciale pentru seră, cum sunt: motofreza şi rotosapa, sau
manual, cu cazmaua.
Lucrările de întreţinere aplicate sunt: completarea golurilor, irigarea,
fertilizarea fazială, afânarea solului, palisatul (cu sfori), copilitul, cârnitul (la
sfârşitul lui aprilie la 8-12 inflorescenţe, cu 60-70 zile înainte de sfârşitul
culturii), defoliatul, polenizarea suplimentară, mulcirea (cu paie sau folie
neagră), combaterea bolilor şi dăunătorilor, dirijarea factorilor de mediu.
Recoltarea - se declanşează la începutul lunii aprilie şi se face eşalonat;
iar producţia medie este de 100-200 t/ha.
Pentru ciclul II, înfiinţarea culturii şi lucrările de îngrijire sunt
aproximativ identice cu cele din ciclul I, cu deosebirile: răsadul se plantează la
sfârşitul lunii iunie, iar lucrarea de cârnit se face la 7-8 inflorescenţe, cu 70-85
zile înainte de terminarea culturii. Producţia medie este de 60-70 t/ha.
CULTURA ÎN SOLAR se deosebeşte de cea din seră prin: solarul se
acoperă cu 10-12 zile înainte de plantare; răsadurile trebuie să aibă la plantare
vârsta de 55-60 de zile, iar lucrarea se efectuează între 20 februarie şi 5 aprilie.
Ardeiul - se cultivă prin răsad, în câmp, sere şi solarii
 Soiuri şi hibrizi: -ardei gras: soiuri timpurii - Miniş 27, De Siria,
Simultan; soiuri semitimpurii - Jeni, Aroma, Galben superior; soiuri târzii -
Mădălin, Splendid, Superb, Uriaş 35, Mihaela; soiuri pentru seră şi solarii -
Export, Atlas, Bruinsma Wonder
-ardei gogoşar: soiuri timpurii Timpuriu de Bucureşti, Simultan, Auriu
soiuri târzii: Splendid, Uriaş dulce
-ardei lung: soiuri timpurii: Lung românesc, Arad 5B
soiuri semitimpurii: Kapia, Carmin, Siret, Oranj
soiuri târzii: Lung de Işalniţa, Silvia B, Cosmin
-ardei iute: De Arad, Picant şi Iute delicios
-ardei boia: Arad 5 B, Arad 6 B.
Înfiinţarea culturii în câmp începe cu pregătirea terenului din toamnă,
ca şi la tomate. Bune premergătoare pentru ardei sunt lucerna, trifoiul,
păstăioasele, bostănoasele, rădăcinoasele şi bulboasele. Înaintea ardeiului,
primăvara, se pot face şi culturi anticipate de ceapă verde, salată, spanac etc.
Producerea răsadurilor se face în răsadniţe sau sere înmulţitor, în
perioada: - ardei gras pentru cultura timpurie: 15 - 25 februarie;
- ardei gras pentru cultura de vară: 25 februarie - 15 martie
- ardei lung şi gogoşar: 5 - 20 martie
- ardei iute şi boia: 15-25 februarie
Norma de sămânţă este de 1,2-1,5 kg pentru producerea răsadului
necesar unui hectar. De obicei, se seamănă mai rar, la distanţa de 8-10 cm între
rânduri şi 2-3 cm între plante pe rând şi nu se mai repică, iar pentru culturile
timpurii de ardei gras se recomandă repicatul.
Plantarea răsadurilor în câmp se face manual sau mecanizat, când în
sol temperatura este de 14-150C (25 IV - 20 V). Plantarea se face conform
schemelor din figura 21.
Lucrările de îngrijire sunt la fel ca la tomate, cu specificaţiile: udarea
imediată după plantare este obligatorie, apoi 2-3 săptămâni nu se mai udă
pentru a asigura o înrădăcinare bună; se acordă atenţie fertilizării faziale şi
udării la formarea fructelor. Nu se aplică lucrări de întreţinere speciale.
 Fig. 21. Scheme de plantare a ardeiului (după R.Ciofu şi colab., 2003)

Recoltarea: începe din iulie şi durează până la căderea brumelor, în

funcţie de tipul ardeiului şi sistemul de cultură; iar producţiile medii sunt de:
20-30 t/ha la ardei gras, gogoşar şi lung şi 7-15 t/ha la ardei iute şi pentru boia.
Cultura ardeiului în seră se practică la ardeiul gras şi iute, în ciclul I,
cu 2 variante: scurt (februarie-iulie) şi prelungit începutul lui februarie până în
octombrie.
Răsadurile se produc în seră folosind 0,7-0,8 kg/ha sămânţă, se repică şi
când au 100-110 zile (1 februarie- 10 martie) şi bobocii florali bine formaţi, se
pot planta pe travee, câte 4 rânduri la distanţa de 80 cm, iar pe rând la 40-50
cm.
Lucrările de îngrijire se caracterizează prin fertilizări în doze relativ
mari, udarea o dată la 4-5 zile, cu norme mari, iar dintre lucrările speciale
aplicate enumerăm: copilit cu 4-5 braţe, susţinerea şi dirijarea plantelor cu sfori
(fiecare braţ în parte se palisează). Un capăt al sforii se leagă la baza fiecărei
plante, iar celălalt de sârmele de susţinere. Cârnitul se efectuează cu 40 de zile
înainte de desfiinţarea culturii, iar ca lucrare specifică ardeiului este
îndepărtarea primilor boboci florali pentru permiterea creşterilor vegetative.
Recoltarea se face eşalonat, din aprilie până în iunie, în ciclul I scurt şi
până în noiembrie - decembrie, când se desfiinţează cultura pentru ciclul
prelungit, producţia fiind de 40-50 t/ha la ciclul I scurt şi de 60-70 t/ha la ciclul
I prelungit.
Cultura ardeiului în solarii este specifică ardeiul gras, iar cel iute se
cultivă în cultură asociată cu vinete, castraveţi sau cu verdeţuri.
Pregătirea terenului şi acoperirea solarului se realizează ca la cultura de
tomate.
Producerea răsadului se face prin semănat la sfârşitul lui ianuarie -
începutul lui februarie, folosind 0,8 kg/ha sămânţă; răsadul se repică în ghivece
nutritive, iar când au vârsta de 60-65 de zile se plantează (începutul lui aprilie)
la distanţa între rânduri de 50-70 cm şi între plante pe rând de 30-35 cm.
Lucrările de îngrijire aplicate sunt cele comune, iar dintre lucrările cu
caracter special aplicate ardeiului menţionăm: copilit, lăsând 3-5 braţe,
formând o tufă sub formă de vas, la rândul lor aceste braţe se copilesc, iar
cârnitul se execută pentru fiecare braţ, cu circa 40 de zile înaintea desfiinţării
culturii, defolierea puternică.
Recoltarea se face eşalonat, începând din iunie; producţia medie fiind
de 40-50 t/ha.
Vinetele se cultivă prin răsad, în câmp, sere, solarii şi răsadniţe.
Soiuri: Bucureştene, Danubiana, Pana corbului (pentru culturi în
câmp), Lidia, Narcisa (pentru culturi în solarii şi sere).
Cultura vinetelor în câmp. Pregătirea terenului asemănătoare cu cea
prezentată la cultura tomatelor.
Răsadurile se obţin prin semănare între 25 II -10 III şi se plantează în
câmp între 5-20 V, când temperatura la sol este de 15-180C. Distanţa dintre
rânduri este de 70 cm, iar între plante pe rând de 30 cm. Norma de sămânţă este
de 1kg/ha.
În cursul perioadei de vegetaţie se aplică lucrările de întreţinere cu
caracter general menţionate la tomate (8-12 udări, 2-3 fertilizări, combaterea
bolilor şi dăunătorilor). O atenţie deosebită trebuie acordată atacului de gândac
de Colorado.
 Recoltarea se face începând din iulie; iar producţia medie este de 25-
50t/ha.
Cultura vinetelor în solar este asemănătoare cu cea a ardeiului,
producţia obţinută fiind de 40-50 t/ha.
Cultura vinetelor în sere se practică în ciclul I, pe suprafeţe reduse;
înfiinţarea culturii şi lucrările aplicate, cu câteva excepţii (pe plante în urma
lucrărilor speciale trebuie să avem 8-10 fructe), sunt asemănătoare cu cultura
ardeiului în sere. Producţiile obţinute sunt de 50-60 t/ha.

8.2. CULTURA LEGUMELOR RĂDĂCINOASE

Din această grupă fac parte:

- morcovul – DAUCUS CAROTA ssp. sativus - Fam. Umbeliferae
(Apiaceae);
- pătrunjel – PETROSELINUM CRISPUM - Fam. Umbeliferae
- păstârnac – PASTINACA SATIVA - Fam. Umbeliferae
- ţelina – APIUM GRAVEOLENS - Fam. Umbeliferae;
- ridichile – RAPHANUS SATIVUS - fam. Cruciferae;
- sfecla roşie – BETA VULGARIS - fam. Chenopodiaceae.
De la aceste legume se consumă rădăcinile îngroşate (tuberizate), iar de
la pătrunjel şi ţelină se pot consuma şi frunzele.
Rădăcina este organul comestibil bogat în substanţe cu mare valoare
alimentară: zaharuri, săruri minerale, vitamine. Trebuie remarcat conţinutul în
uleiuri eterice la pătrunjel şi ţelină, care le conferă un gust plăcut.
Sunt plante bienale (cu excepţia ridichilor de lună, care sunt plante
anuale), în primul an se formează rădăcini, iar în al doilea an: tulpini, flori,
seminţe.
Cerinţe faţă de factorii de mediu. Speciile acestei grupe se
caracterizează prin rezistenţa sporită la temperaturi scăzute şi cerinţe moderate
faţă de umiditate. Seminţele pot germina la 1-50C, temperatura optimă pentru
germinaţie fiind însă de 18-200C. Unele din acestea, ca pătrunjelul şi
păstârnacul, rezistă în faza de plantulă chiar şi la –8…-100C, iar rădăcina
matură a acestora până la –300C, fapt ce-i permite păstrarea peste iarnă în
câmp. Pentru creşterea normală a rădăcinilor (îngroşarea) sunt favorabile
temperaturi de 18-200C. Faţă de lumină, cerinţele sunt moderate, unele pretenţii
existând doar faţă de durata de iluminare.
În primul an de cultură, legumele rădăcinoase nu reacţionează favorabil
la îngrăşarea cu gunoi de grajd şi la îngrăşămintele verzi, dar reacţionează bine
la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice cu N, P şi K, în doze diferite, pe faze de
vegetaţie. Excepţie face ţelina, ea reacţionând bine la îngrăşămintele organice
chiar şi în anul de cultură.
SOIURI cultivate în ţara noastră:
Morcov: Napoli, Carotte de Paris, De Nantes, Chantenay, Uriaş de
Berlicum, Bauer Killer Rote Herz, Berlanda F1;
Păstârnac: Rotund, Alb Lung, Semilung
Pătrunjel: Zaharat.
Ridichi de lună: Rodos, Redo, Rotunde timpurii; ridichi de vară,
iarnă: De Dumbrăveni, Bere de Munchen, Negre Rotunde
Sfecla roşie: Bordo, De Arad, Action.
Ţelină: Alabaster, Victoria.
Înfiinţarea culturilor de rădăcinoase. Asigură bune rezultate când
urmează în asolament după tomate sau după varză. Preferă soluri uşoare sau
mijlocii, suficient de bogate în humus, bine pregătite. Pregătirea terenului
începe din toamnă prin distrugerea resturilor vegetale, aplicarea
îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu, aratul sau săpatul cu cazmaua. Primăvara
se execută mărunţirea terenului, aplicarea diferenţei de îngrăşăminte chimice
(cu azot), erbicidarea, modelarea terenului, dacă cultivarea se face pe teren
modelat.
Cu excepţia ţelinei, culturile se înfiinţează prin semănat direct în câmp.
Răsadul de ţelină, în general, nu se repică sau atunci când se repică se face în
cuburi nutritive sau în ghivece (pe suprafeţe mici). Înainte de plantare
rădăcinile răsadului se mocirlesc, iar frunzele din rozetă se fasonează, pentru a
reduce suprafaţa de evapotranspiraţie.
Date utile pentru înfiinţarea acestor culturi de legume sunt prezentate în
tabelul 8.
 Tabelul 8.
Date tehnice privind înfiinţarea culturilor
CULTURA Perioada de Perioada de Norma de Producţia
însămânţare plantat sămânţă, kg/ha t/ha
MORCOV 1-25 III sau 15 - 4 - 6 sau 7-8 15-45
VI-10VII dacă se
seamănă din
toamnă
PĂTRUNJEL 1-25 III - 4-5 15-20
PĂSTÂRNAC 1-20 III - 5-6 30-35
ŢELINĂ Sf. II - III Sf. IV - 10 V 0,10 20-30
prod.răsad (când răsadul
are 60-70 de
zile)
SFECLĂ ROŞIE IV şi VI - 12 - 16 15-35
RIDICHI DE LUNĂ Eşalonat 5 III- - 10 - 15 8-10
5 V şi 10-20
IX
RIDICHI DE VARĂ 15 IV-15 V - 10 - 12 15-20
RIDICHI DE IARNĂ 20 V – 5 VI - 10 - 12 25-30

Ridichile de lună se cultivă cu bune rezultate şi în sere, solarii, răsadniţe

calde, tunele joase, în cultură pură sau asociată.
Schemele de înfiinţare a culturilor rădăcinoase pe teren modelat în
straturi cu lăţimea de 94 cm sunt redate în figura 22 (după V. Berar şi colab.,
2000).
Lucrările de întreţinere: tăvălugitul imediat după semănat; udatul la
înfiinţarea culturii, completarea golurilor - cu seminţe umectate sau cu răsad,
răritul, de 2-3 ori - când plantele au 2-3 frunze adevărate, apoi la 3 şi respectiv
6 săptămâni de la primul rărit (plantele eliminate la ultimul rărit se valorifică
sub formă de legături), prăşitul - 3-5 praşile, fertilizarea fazială, irigarea - 3-6
udări, în funcţie de zonă, excepţie face ţelină cu 10-12 udări şi ridichile de lună
cu 1-2 udări, erbicidarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea – se face eşalonat, pentru asigurarea consumului de vară şi
total – toamna; rădăcinile sunt bune de recoltat când au 50-60 zile de la
răsărire. Pentru păstrarea peste iarnă recoltatul se face în septembrie-octombrie.
Ridichile de lună se recoltează la 4-6 săptămâni de la semănat.
Fig.22. Schemele de plantare la rădăcinoase
 8.3. CULTURA LEGUMELOR BULBOASE

CEAPA - Allium cepa

USTUROIUL - Allium sativum
PRAZUL - Allium porum
- aparţin fam. Liliaceae
Se cunosc de foarte multă vreme (din antichitate), fiind nelipsite din
grădinile egiptenilor, chinezilor etc. Acum se cultivă în aproape toate ţările
globului.
Aceste specii au o mare valoare alimentară, determinată de conţinutul
bogat în hidraţi de carbon, vitamine, substanţe bactericide. Legumele bulboase
au un miros caracteristic datorită conţinutului ridicat în uleiuri eterice, cu efect
bactericid şi antiseptic. De la ele se consumă tulpina falsă, frunzele şi bulbul.
Sunt plante bienale sau trienale, cu cerinţe moderate pentru fertilizare şi irigare.
Ca urmare a sistemului lor radicular slab dezvoltat, necesită o foarte bună
pregătire a terenului.
Cerinţe - au o bună rezistenţă la frig (rezistă până la -70C, iar bulbii
până la -10…-150C), cel mai rezistent la frig fiind prazul. Temperatura minimă
de încolţire este de 3 - 40C, iar cea optimă de 18 - 200C; temperatura necesară
creşterii şi maturării bulbilor este de 15-250C. Faţă de lumină au pretenţii
ridicate, deoarece pentru formarea bulbilor este nevoie de peste 10 ore de
lumină. Faţă de umiditate pretenţiile sunt diferite în funcţie de specie şi de
fazele de vegetaţie, astfel: prazul şi ceapa de apă sunt foarte pretenţioase la apă;
în timpul formării bulbilor pretenţiile sunt mai mari, iar la maturarea bulbului
sunt mai reduse.
Legumele bulboase trebuie cultivate pe soluri cu textură uşoară sau
mijlocie.
Ceapa - înfiinţarea culturii se face prin: semănat direct în câmp (ceapa
ceaclama), răsad (ceapa de apă) şi arpagic (în România ocupă 60-70% din
suprafaţa cultivată cu ceapă).
Soiuri cultivate în ţara noastră, mai importante sunt:
- pentru semănat direct în câmp (ceaclama): Diamant, Roşie de
Făgăraş, Roşie de Arieş, Wolska;
 - pentru răsad (ceapa de apă): Aurie de Buzău;
- pentru arpagic: De Stuttgart, De Macău, De Vinga, De Dărăşti,
Androna.
Pregătirea terenului. Lucrările de pregătire a terenului încep din toamnă
cu afânarea solului, nivelarea de exploatare, fertilizarea de bază cu
îngrăşăminte chimice şi arătura adâncă; primăvara se continuă cu grăpatul
arăturii, fertilizarea, erbicidarea, în cazul culturii prin arpagic se foloseşte
modelarea solului.
Pentru cultura anuală prin semănat direct în câmp, ceapa ceaclama se
seamănă toamna târziu (noiembrie) sau primăvara devreme (1-10 martie), în
benzi de câte 2 rânduri la distanţa de 15 cm între plante pe rând, iar între benzi
44 cm, folosind 8-12 kg/ha sămânţă. În timpul perioadei de vegetaţie se aplică
următoarele lucrări de întreţinere: tăvălugitul după semănat, primăvara când se
poate intra cu tractoarele se distruge crusta, praşile mecanice şi manuale,
erbicidarea, răritul când plantele au 3-4 frunze, udarea de 6-8 ori, administrarea
de îngrăşăminte minerale cu N şi K, combaterea bolilor şi dăunătorilor,
tăvălugitul înainte de recoltat sau călcatul cu piciorul pe suprafeţe mici,.
Recoltarea se efectuează la inceputul lunii septembrie, producţia fiind
de 15-20 t/ha.
Ceapa de apă - se înfiinţează prin răsad. Seminţele se seamănă la
sfârşitul lunii martie - începutul lunii aprilie, pe brazde reci, folosind câte 3-4
kg/ha sămânţă. Se aplică lucrările curente de întreţinere a răsadurilor; iar acesta
se trece în câmp la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie. Se plantează pe 4
rânduri distanţate la 25 cm pe brazdă lată sau pe 2 rânduri pe brazdă îngustă, cu
distanţa dintre răsaduri pe rând de 8-10 cm. Se udă în caz de uscăciune, se
stropeşte împotriva manei de 2-3 ori cu zeamă bordeleză 1% sau cu Dithane
0,2%. Recoltarea se face între 15-30 septembrie, iar producţia este de 25-30
t/ha.
Cultura prin arpagic - presupune 2 etape: - producerea arpagicului
- cultura propriu-zisă.
Pentru producerea arpagicului se seamănă primăvara devreme (10-20
III), cu maşina, folosind 80-100 kg sămânţă/ha sau manual pe suprafeţe mici.
Se seamănă în rânduri la distanţa de 15 cm între acestea sau în benzi de 10-12
rânduri, cu distanţa dintre benzi de 40-50 cm. Lucrările de întreţinere sunt:
plivit de două ori, 2-3 udări în anii secetoşi, combaterea bolilor (în special a
manei) şi dăunătorilor, tăvălugitul culturii cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare
pentru oprirea creşterii .
Recoltarea arpagicului se face în iulie-august, mecanic cu maşini
speciale sau manual cu săpăliga ori prin smulgere; după recoltare se lasă 5-6
zile la soare să se usuce, apoi se clasează pe categorii. Cel mai bun arpagic
pentru plantat este cel cu diametrul de 7-14 mm (cal I). Producţia brută este de
8-10 t/ha, iar cea de arpagic calibrat de 5-6 t/ha. Peste iarnă se păstrează în
depozite speciale la temperaturi de 1-20C sau la 19-200C şi o umiditate
atmosferică de 60-65%. Între aceste limite ale temperaturii, formează tulpinii
florale, pentru a evita acest lucru se recomandă păstrarea arpagicului timp de
20 zile la 35-400C înainte de plantare (N. Pomohaci şi I. Nămoloşanu, 1999).
Pentru cultura propriu-zisă, arpagicul se plantează fie din toamnă, între
10 IX-1X, fie primăvara, în perioada 10-20 martie, pe teren foarte bine pregătit
şi modelat. La un hectar se folosesc între 800 şi 1300 kg arpagic. Plantarea
făcându-se conform schemei din figura 23, câte 4 rânduri la 24 cm unul de
altul.

Fig.23 . Schema de plantare a arpagicului

Cu 2-3 zile înainte de plantat, arpagicul se prăfuieşte împotriva bolilor

cu Ronilan (1 kg/t) sau cu Benlate 0,5% prin imersie.
Lucrările de îngrijire: prăşit manual şi mecanizat, erbicidat, irigare,
tratamente împotriva bolilor (mană) şi dăunătorilor (musca cepei), fertilizare
fazială cu doze reduse, tăvălugitul culturii înainte cu 2 săptămâni de recoltare.
Recoltarea are loc în perioada: sfârşitul lunii iulie - jumătatea lunii
august.
Producţia medie este de 20-25 t/ha.
 Usturoiul - în ţara noastră se înmulţeşte pe cale vegetativă prin bulbili
sau "căţei". Cultura se aseamănă foarte mult cu cea a cepei prin arpagic, se
poate planta şi din toamnă (octombrie), datorită rezistenţei sale la frig sau din
martie, pe teren modelat cu 4 rânduri distanţate la 24 cm unul de altul sau în
benzi de 2 rânduri la 34 cm între benzi şi la 20 cm între rânduri, folosind o
normă de 800-1000 kg/ha bulbili (fig. 23).
Lucrările de îngrijire: fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, praşile,
irigări la nevoie, combaterea dăunătorilor.
Soiuri: De Cenad, De Dărăşti, Favorit, De Moldova, usturoiul de Egipt
sau Rocambole.
Recoltarea se face în iulie-august; producţia obţinută este de 6-8 t/ha.
Prazul - se înmulţeşte atât prin răsad (frecvent), cât şi prin semănat
direct în câmp (mai rar). Cultura se aseamănă cu cea a cepei de apă.
Soiuri cultivate la noi: Cămuş, Profil, Ianoş etc.
Semănatul direct în câmp se face primăvara (începutul lui martie) după
aceeaşi tehnologie cu ceapa ceaclama, folosind 3-5 kg sămânţă/ha, conform
schemei din figura 23.
Producerea răsadului se face în răsadniţe neîncălzite sau pe brazde reci,
se seamănă la sfârşitul lunii martie sau început de aprilie, norma pentru
înfiinţarea unui ha de cultură fiind de 3-4 kg/ha.Plantarea are loc la sfârşitul
lunii mai - începutul lunii iunie. Lucrările de îngrijire constau în: completarea
golurilor, praşile mecanice şi manuale, fertilizări, udări, combaterea bolilor şi
dăunătorilor, iar pentru înălbirea tulpinilor se recomandă ca odată cu praşilele
să se efectueze lucrarea de muşuroire.
Recoltarea se face toamna târziu (octombrie-noiembrie); producţia fiind
de 25-30 t/ha.
 Fig. 24. Schemele de plantare la usturoi şi praz

8.4. CULTURA LEGUMELOR VĂRZOASE

Din aceastã grupã fac parte: varza albã -Brassica oleraceae, var.
capitata forma alba, varza roşie - Brassica oleracea, var. capitata forma
rubra, varza creaţă - Brassica oleracea, var. sabauda, varza de Bruxelles -
Brassica oleracea, var. gemmifera, conopida - Brassica oleracea, varietatea
botrytis, gulia - Brassica oleracea, var. gongyloides, varza pentru frunze -
Brassica oleracea, var. acephala, varza chinezeascã - Brassica pekinensis.
Aceste specii legumicole aparţin familiei Cruciferae, sunt plante bienale cu
excepţia, conopidei care se comportă ca plantă anuală.
Plantele legumicole ale acestei grupe au pondere mare în alimentaţia
omului. Au un conţinut bogat în săruri minerale şi vitamine, precum şi în
uleiuri pe bază de sulf, ceea ce le conferă o valoare alimentară ridicată şi chiar
unele efecte terapeutice.
Deoarece au perioadă de vegetaţie diferită (de la 75 de zile la gulioare
şi până la 90-140 de zile la celelalte vărzoase), pot fi cultivate în sisteme de
culturi succesive, fie anterioare, fie următoare culturii de bază.
Legumele vărzoase au partea comestibilă reprezentată de căpăţână
(varza), tulpini florifere (inflorescenţă) la conopidă şi tulpina îngroşată la gulii.
Ele se consumă în tot timpul anului, fie în stare proaspătă, fie conservată.
Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie. Legumele vărzoase au o mare
capacitate de adaptare la condiţiile de mediu. Ele sunt puţin pretenţioase la
temperatură, suportând uşor pe cele scăzute din cursul perioadei de vegetaţie.
Temperaturile de germinare a seminţelor sunt de 3-40C, cele optime de creştere
fiind de 15-180C. Răsadurile bine călite (la 30C timp de 10-12 zile) suportă
pentru o scurtă perioadă de timp temperaturi de -10 …-150C. Nu sunt
favorabile temperaturile de peste 250C, deoarece creşterea încetează şi dacă se
asociază şi cu umiditate atmosferică scăzută, căpăţânile rămân mici, afânate,
inflorescenţele răsfirate (V. Berar şi colab., 2000).
Faţă de lumină pretenţiile sunt mari, deoarece insuficienţa ei duce la
alungirea răsadurilor, plantele cresc încet, căpăţânile sunt mici; la conopidă
lumina difuză este favorabilă.
 Faţă de apă cerinţele legumelor sunt ridicate; eficienţa maximă a irigării
se obţine la udări în cantităţi mici, dar dese. Cantităţile cele mai mari de apă
sunt solicitate în perioada creşterii şi formării căpăţânii şi îngroşării tulpinilor.
Excesul de umiditate ca şi lipsa apei au efecte negative asupra lor ce conduc la
încetarea creşterii şi la colorarea frunzelor în violaceu, căpăţânile rămân mici şi
crapă etc.
Reacţionează bine la îngrăşarea cu gunoi de grajd şi îngrăşăminte
minerale, azotul având un rol important în obţinerea de producţii mari şi
calitative. Se recomandă aplicarea îngrăşămintelor organice şi jumătate din cele
cu fosfor şi potasiu toamna, iar restul, împreună cu cele cu azot, primăvara.
Vărzoasele se cultivă în toate sistemele de cultură: în câmp, solarii şi
sere.
Varza - provine din regiunea mediteraneană. Se cultivă prin răsad, atât
în câmp (culturi timpurii, culturi de vară, culturi de toamnă) cât şi în spaţii
protejate.
Soiuri cultivate de varză albă: Dittmark, Timpurie de Vidra, Licurişcă,
Gloria, Lena, Mocira, De Buzău etc.
Soiuri de varză roşie: Roşie de Arieş, Cap de negru;
Soiuri de varză creaţă: Marilena, Famosa F1;
Soiuri de varză de Bruxelles: Târzie de Amager;
Pregătirea terenului - se face din toamnă prin eliminarea resturilor
vegetale, mobilizarea solului, nivelarea, administrarea îngrăşămintelor, arătura
de bază, iar primăvara - terenul se mărunţeşte, se administrează îngrăşămintele
şi se erbicidează, după care se modelează terenul.
Bune premergătoare pentru varză sunt păstăioasele, solano-fructoasele,
bostănoasele, rădăcinoasele şi bulboasele.
Culturile de varză se realizează numai prin răsad, repicat în ghivece
sau cuburi nutritive pentru culturile timpurii şi în spaţii protejate şi prin răsad
nerepicat produs în câmp pe brazde reci, pentru culturile de vară şi de toamnă.
Semănatul pentru producerea răsadului se face în perioada 20 ianuarie
- 5 februarie pentru culturi timpurii de varză albă, 1 martie - 1 aprilie, pentru
culturi de vară şi 20 aprilie - 25 mai pentru cele de toamnă. Pentru culturile de
varză roşie semănatul pentru obţinerea răsadului se face în perioada 10 aprilie-
15 mai, pentru producerea răsadului de varză de Bruxelles din decada a doua a
lunii lui aprilie, iar varza creaţă în februarie şi iunie. Semănatul se face în
răsadniţe calde sau reci.
Plantarea în câmp se face atunci când răsadurile au 45-50 de zile, 6-8
frunze şi grosimea la colet de 5-7 mm. Plantarea se face pe teren modelat, după
schema din figura 25 (după V. Berar şi colab., 2000):

Fig. 25. Schemele de plantare la culturile de varză

Lucrările de întreţinere: completarea golurilor după 3-4 zile de la

plantare, îngrăşărea şi fertilizarea fazială (prima fertilizare se face imediat
după plantare, a doua la începutul formării căpăţânii sau îngroşării rădăcinii),
udarea de 4-6 ori, fazele critice pentru apă fiind mai ales în perioada formării
părţilor comestibile, 3-4 praşile, combaterea bolilor şi dăunătorilor (mana,
purecii şi omizile defoliatoare); cu 10-15 zile înainte de recoltare nu se mai
aplică tratamente fitosanitare.
Recoltarea se face eşalonat, în 2-4 etape, începând din iunie pentru
culturile timpurii şi până în noiembrie la culturile de toamnă.
Producţia: 25-30 t/ha pentru varza albă în cultură timpurie, pentru varza
roşie; 40-50 t/ha pentru varza albă, culturi de vară şi 50-80 t/ha culturi de
toamnă, 4-10 t/ha la varza de Bruxelles.
 Conopida este cea mai valoroasă legumă din grupa verzei din punct de
vedere alimentar; de la ea se consumă căpăţâna falsă, formată prin depunerea
substanţelor de rezervă în pedicelii florali.
Se cultivã în câmp, în culturi timpurii şi culturi de toamnă şi în spaţii
forţate şi protejate; pentru consum în stare proaspătă şi industrializare.
Soiuri cultivate: Timpurie de Bacău, Bulgăre de Zăpadă etc.
Pregătirea terenului este asemănătoare cu cea a culturii verzei .
Înfiinţarea culturii se face prin răsad produs în răsadniţe calde sau reci.
Semănatul pentru producerea răsadului se face în perioada 15-25 februarie
pentru culturi timpurii şi 10 - 30 aprilie pentru culturi de toamnă.
Plantarea în câmp se face atunci când răsadurile au 45-50 de zile,
respectiv 4 frunze, adică în a doua jumătate a lunii martie la conopida timpurie
şi în luna iunie la conopida de toamnă. Plantarea se face pe teren modelat (fig.
26)
Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi cu cele de la varză, o lucrare
specială aplicată conopidei este umbrirea inflorescenţelor prin îndoirea
frunzelor sau legarea lor deasupra inflorescenţelor, pentru a le feri de lumina
directă.
Recoltarea se face eşalonat, când căpăţâna falsă are mărimea normală
şi înainte de a se desface. Soiurile târzii se recoltează înainte de venirea
îngheţurilor timpurii de toamnă, iar în cazul în care căpăţânile sunt în formare,
se scot cu rădăcini şi se plantează în răsadniţe unde continuă să crească.
Producţia medie este de 15-25 t/ha.
În ultima vreme se cultivă şi broccoli (conopida verde), legumă cu
proprietăţi anticancerigene.
Gulia este plantă bienală, care în primul an prezintă o tulpină îngroşată
de formă sferică, uşor turtită (tulpina-fruct), ce constituie partea comestibilă. În
cultură există atât soiuri timpurii (gulioare) cât şi soiuri târzii (gulii).
Soiuri de gulioare Dworsky, Kupa; soiuri de gulii: Goliath Alb,
Goliath Albastru.
Cultura se înfiinţează prin răsad. Pentru obţinerea răsadului pentru
gulioare, semănatul se face în răsadniţe în februarie sau în prima parte a lunii
martie, iar plantatul în aprilie. Pentru gulii se seamănă între 15 aprilie - 25 mai,
iar răsadul se plantează între 1 iunie - 10 iulie. Plantarea se face pe teren
modelat, conform schemei din fig. 26.

Fig. 26. Schemele de plantare la gulii şi conopidă

Recoltarea guliilor se face eşalonat, pe măsură ce tulpinile au ajuns la

mărimea normală. Producţia de gulioare este de 20-30 t/ha, iar cea de gulii de
25-35 t/ha.
CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A VĂRZOASELOR
Dintre legumele vărzoase în spaţiile protejate se cultivă varza timpurie,
conopida timpurie şi gulioarele. Se folosesc soiuri cu perioadă scurtă de
vegetaţie.
Pregătirea terenului constă în distrugerea resturilor vegetale, aplicarea
îngrăşămintelor, dezinfecţia solului şi spaţiului de cultivare, săpatul,
mărunţitul, trasarea rigolelor de plantare.
Răsadurile se produc în sere înmulţitor sau în răsadniţe calde prin
semănat în lădiţe, folosindu-se 0,5 kg/ha sămânţă, apoi se repică în ghivece sau
în cuburi nutritive.
Plantarea se face la distanţele de: 45 cm x 35 cm la varză în sere, 40
cm x 35 cm în solarii şi 50 cm x 22 cm în tunele; - la conopidă 40 cm x 30 cm
în sere, 60 cm x 50 în solar şi tunele.
Cultura forţată a gulioarelor se face în solarii, tunele şi răsadniţe; poate
fi atât cultură de bază, cât şi cultură asociată şi anticipată (faţă de tomate,
castraveţi). Distanţele de plantare sunt de 25 cm x 20 cm sau 25 cm x 25 cm în
cultură pură, iar în cultură asociată la 25 cm x 20 cm (V. Berar şi colab., 2000).
Plantarea se face la începutul lunii ianuarie în sere şi între 1-15 martie în
solarii.
Lucrări de întreţinere: completarea golurilor, prăşitul, fertilizarea
fazială, irigarea, dirijarea factorilor de vegetaţie (menţinerea temperaturilor de
20-220C în zilele noroase şi 12-140C noaptea, prin aerisiri repetate, în corelaţie
cu temperatura şi lumina), combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea se face eşalonat, începând din decada a II a lui martie în
sere şi între 1-10 mai în solarii; producţiile medii fiind de 20-40 t/ha.

8.5. CULTURA LEGUMELOR VERDEŢURI

Legumele cele mai frecvent întâlnite din această grupă sunt: salata -
LACTUCA SATIVA, spanacul - SPINACIA OLERACEA.
Legumele acestei grupe se cultivă pentru consumul de frunze, bogate în
vitamine şi săruri minerale. Sunt specii legumicole rezistente la frig, cu
perioada de vegetaţie scurtă. Se pretează pentru realizarea culturilor succesive
şi asociate, alături de legumele din grupa verzei, solanaceelor, cucurbitaceelor.
Se cultivă în câmp, răsadniţe, adăposturi temporare şi sere.
Cerinţele faţă de temperatură sunt scăzute, de aceea ele se pot cultiva
prin însămânţare sau plantare încă de toamna; seminţele răsar la temperaturi de
2-30C, iar plantele cresc şi se dezvoltă normal la 14-180C, temperaturile de
peste 20-250C determină apariţia tulpinilor florifere şi deprecierea producţiei.
Faţă de umiditate, speciile de legume verdeţuri au cerinţe ridicate, iar faţă de
lumină moderate.
Soiuri de salată - Cora, De Mai, Mona, Polul Nord etc.
Soiuri de spanac: Matador, Smarald etc.
Înfiinţarea culturilor - pregătirea terenului se realizează în funcţie de
plantele premergătoare şi de momentul înfiinţării culturilor. Terenul se
fertilizează cu îngrăşăminte chimice, se ară, se mărunţeşte şi se modelează,
îndeosebi dacă se înfiinţează cultura pe teren modelat.
SALATA se cultivă prin răsad şi prin semănare directă în câmp, în ogor
propriu sau în cultură succesivă.
 Pentru producerea răsadului epoca de semănat este ianuarie-
februarie şi sfârşitul lui iulie - începutul lui septembrie, iar pentru plantat
februarie - martie şi septembrie - octombrie, folosindu-se 0,5 kg/ha sămânţă.
Când răsadurile au 3-5 frunze se plantează la locul definitiv, pe teren uşor, bine
pregătit. Iarna, cultura se acoperă cu paie sau cu frunze, iar primăvara acestea
se îndepărtează. Plantarea se face la distanţele de 20 cm x 20 cm sau 25 cm x
25 cm, precum şi pe teren modelat având lăţimea de 50 cm, cu 2 rânduri la 30
cm, iar distanţa între plante pe rând de 20 cm.
Semănatul direct se efectuează eşalonat, între 25 februarie-25 martie,
10 aprilie-30 iulie şi 5 august-10 septembrie, folosind câte 2-3 kg/ha sămânţă.
Lucrările de întreţinere: completarea golurilor (la cultura prin răsad),
răritul (la cultura prin semănat direct), prăşitul de 2-3 ori, irigarea, fertilizarea
fazială.
Recoltatul se execută manual, eşalonat; iar producţia medie este de 10-
20 t/ha.
SPANACUL este o plantă anuală, foarte rezistentă la frig (-50…-70C).
Înfiinţarea culturii se face prin semănat primăvara sau toamna. În cazul
culturilor de primăvară se seamănă imediat după dezgheţarea solului, din 2 în 2
săptămâni până la sfârşitul lui aprilie, pentru a eşalona recoltatul pe o perioadă
mai lungă de timp. Semănatul de toamnă se face la începutul lui octombrie,
folosind câte 15-20 kg sămânţă /ha.
Pentru a avea spanac toamna, semănatul se face la sfârşitul lunii august
- începutul lunii septembrie, iar recoltatul în perioada octombrie-noiembrie.
Se seamănă pe brazde late de 94 cm, în benzi distanţate la 34 cm cu
câte 2 rânduri la 20 cm şi cu distanţe între plante pe rând de 4-6 cm.
Lucrările de întreţinere sunt: răritul, prăşitul, irigarea, fertilizarea
fazială, combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltatul se face eşalonat, începând din martie-aprilie, când planta are
5-6 frunze normal dezvoltate; iar producţia este de 10-25 t/ha, în funcţie de soi,
factorii de mediu, lucrări etc.
Din această grupă mai fac parte:
- loboda care se seamănă direct în câmp, în perioada 1-20 III, cu 8-10
kg sămânţă /ha. Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la salată şi
spanac. Producţia medie este de 10-20 t/ha;
 - ceapa verde - se plantează în perioada 1-30 X, 1-20 III, eşalonat;
lucrările de îngrijire la fel ca la toate legumele acestei grupe. Producţia obţinută
este de 20-30 t/ha;
- usturoiul verde - a cărui cultură se aseamănă cu cea a cepei verzi.

8.6. CULTURA LEGUMELOR BOSTĂNOASE

Din această grupă fac parte: castraveţii – CUCUMIS SATIVUS,

dovlecelul – CUCURBITA PEPO, pepenele verde – CITRULLUS
VULGARIS, pepenele galben – CUCUMIS MELO, dovleacul comestibil –
CUCURBITA MAXIMA.
Toate sunt plante anuale, erbacee, cu tulpina târâtoare, având florile
mascule şi femele dispuse pe aceeaşi plantă, iar polenizarea este făcută de către
insecte.
De la aceste legume se consumă fructele, iar recoltarea se face la
maturitatea de consum (castravete şi dovlecel) sau la maturitatea fiziologică
(pepene şi dovleac). Sunt bogate în glucide, protide, săruri minerale şi
vitamine.
Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie.
Prezintă pretenţii ridicate faţă de temperatură şi lumină. Seminţele
încep să germineze la temperaturi de 14-160C, temperatura optimă fiind de 25-
300C. Temperaturile sub 140C şi cele de peste 400C influenţează negativ
creşterea; nu suportă nici oscilaţiile mari de temperatură de la zi la noapte,
acestea ducând la apariţia gustului amar la castraveţi şi la stânjenirea vegetaţiei
la pepeni. Apariţia brumelor duce la distrugerea plantelor.
Legumele bostănoase au pretenţii mari faţă de umiditate, mai ales în
timpul înfloritului şi fructificării; gustul amar la castraveţi este dat şi de seceta
atmosferică, însă la pepeni seceta este favorabilă, mărind conţinutul de
glucidele din fructe.
Sunt plante prăşitoare care se fertilizează cu cantităţi mari de
îngrăşăminte organice şi chimice, lasă terenul curat de buruieni, fiind bune
premergătoare pentru majoritatea speciilor legumicole. Pentru cultura lor se
recomandă ca bune premergătoare leguminoasele, rădăcinoasele, ceapa, varza.
Soiuri de castraveţi: Adonis, Magic, Mondial, Premier F1, Select,
Topaz, Cornichon De Paris, Renato etc.
-dovlecel: Dana, Fără Vrej etc.
-pepenele galben: Ica, Delicios, Titus etc.
-pepenele verde: Timpuriu De Canada, Dochiţa, De Miniş, Favorit etc.
-dovleacul comestibil: Delicios, Aromat etc.
Pregătirea terenului: începe din toamnă prin administrarea gunoiului
de grajd şi parţial a îngrăşămintelor cu P şi K; mobilizarea solului la 28-30 cm
adâncime.
Primăvara, se nivelează, se aplică restul îngrăşămintelor cu P şi K şi
cele cu N, acestea se încorporează în sol, apoi se modelează terenul în straturi.
Unele date privind înfiinţarea culturilor în câmp sunt redate în tabelul 9:

Tabelul 9
Date privind înfiinţarea culturilor în câmp
Perioada de Perioada Norma de Producţia
CULTURA
însămânţare de plantat sămânţă, kg/ha t/ha
Castraveţi timpurii, prin răsad 15-20 III 25 IV-5 V 3-4 15-30
Castraveţi de vară şi de 25 IV-5 V - 4-6 15-30
toamnă, prin cultivare la sol 10-20 VII
Castraveţi de vară, cultivaţi 25 IV-5 V - 4-5 30-40
pe spalier
Pepeni galbeni 25 IV-15 V - 3-5 25-30
Pepeni verzi 24 IV-15 V - 3-5 25-40
Dovlecei 25 IV- 1 VII - 5-6 20-35
Dovleac de copt 1-20 V - 5-6 25-50

CASTRAVEŢII se cultivă în câmp, în cultură timpurie, de vară şi de

toamnă, atât pe sol cât şi pe spalier. Cultura timpurie se face prin intermediul
răsadului produs în cuburi nutritive sau ghivece; se plantează pe teren modelat
la 70 cm între rânduri şi 30 cm între plante pe rând.
Cultura de vară a castraveţilor se realizează prin semănat direct în câmp
pe teren modelat cu 1 rând pe brazdă,iar prin rărit se lasă între plante 10-15 cm;
sau pe teren nemodelat - în cuiburi. Castraveţii cultivaţi pe spalier se seamănă
în teren nemodelat, pe care se instalează apoi mijlocul de susţinere: spalier înalt
de 1,20 m, în benzi de câte 2 rânduri distanţate la 0,6 m. Răritul plantelor se va
face la 10 cm.
 Cultura de toamnă a castraveţilor, în cele mai multe cazuri este cultură
succesivă. Se seamănă pe teren modelat, câte 2 rânduri pe brazdă la 70 cm între
ele, iar plantele se răresc pe rând la 15-20 cm.
Cultura castraveţilor în sere, se practică în ciclul I, pe sol sau pe baloţi
de paie (pentru fermentarea lor se folosesc îngrăşămintele chimice şi apă
călduţă, iar după fermentare la cca 10-12 zile, se aşază un strat de amestec
nutritiv gros de 6-10 cm). Răsadul se produce în seră, în ghivece, prin
semănare eşalonată, începând din noiembrie şi până în ianuarie, folosind câte
0,7 kg/ha sămânţă. Se plantează la loc definitiv în din decembrie până la
începutul lunii martie.
Castraveţii şi dovleceii se pot cultiva şi în tunele joase, solarii şi
răsadniţe, în care caz înfiinţarea culturilor are loc cu 2-3 săptămâni mai
devreme decât în câmp. Înfiinţarea culturilor se face prin răsad produs în sere,
la ghivece nutritive. Se plantează în prima jumătate a lunii aprilie, în rânduri
distanţate la 70 cm, iar între plante pe rând la 30-50 cm.
CULTURA DOVLECELULUI se practică în câmp şi se aseamănă cu
cultura de vară sau de toamnă a castraveţilor. Se seamănă în cuiburi distanţate
la 70 cm x 70 cm. Se recoltează în iunie-iulie pentru cultura timpurie şi în
august-septembrie pentru cultura de toamnă.
PEPENII se cultivă în câmp, prin semănat pe teren modelat 1 rând pe
brazdă, la 40-50 cm între plante după rărit pentru pepenii galbeni, sau pe teren
nemodelat, în cuiburi la 1,40 m pentru pepenii galbeni şi 1,90-2,00 m între
rînduri la pepenii verzi, cu distanţa dintre plante pe rând la 50 cm.
Lucrările de întreţinere aplicate culturilor bostănoase în câmp sunt
următoarele: răritul plantelor - se lasă 2-3 plante la cuib la castraveţi, 3 plante
la cuib la pepenii galbeni şi 1-2 plante la cuib la dovlecel şi pepeni verzi;
completarea golurilor; prăşitul; fertilizarea fazială; udări (5-8/an); tratamente
fitosanitare; amenajarea spalierului susţinerea plantelor pe spalier (cultura de
castraveţi).
În spaţii protejate şi forţate, pe lângă lucrările menţionate pentru cultura
în câmp, se aplică: dirijarea regimului de temperatură, umiditate şi aer precum
şi susţinerea plantelor pe spalier.
Dintre lucrările cu caracter special aplicate amintim lucrările de dirijare
a creşterii şi a fructificări: ciupit de mai multe ori, astfel: răsadul se ciupeşte la
plantare, apoi tulpina principală se ciupeşte când plantele au 40-60 cm
înălţime, atunci se îndepărtează şi frunzele, lăstarii şi uneori şi fructele,
următoarele 2-3 ciupiri se fac atunci când lăstarii (copilii) au 4-6 frunze,
respectiv 1 fruct până la 1,20 m înălţime, lăstarii superiori nu se mai ciupesc
până la sârmă, când planta a ajuns la sârmă, tulpina principală se cârneşte.
Lucrările de ciupit favorizează apariţia unui număr mai mare de flori femele.
La pepenele verde se recomandă limitarea numărului de fructe pe plantă la 4-5
bucăţi.
Recoltarea se face eşalonat la intervale de 2-3 zile la castraveţi şi
dovlecei şi la maturitatea fiziologică la pepeni. Recoltarea se face dimineaţa,
după ce s-a luat roua şi când temperatura este mai scăzută.

8.7. CULTURA LEGUMELOR PĂSTĂIOASE

Mazăre - PISUM SATIVUM

Fasole - PHASEOLUS VULGARIS Fam. Leguminosae
Bame - VICIA FABA
Bob - HIBISCUS ESCULENTUS - Fam. Malvaceae

Aceste specii legumicole sunt plante anuale, de la care se consumă

păstăile verzi la fasole şi rar la mazăre, capsulele la bame, boabele verzi la
mazăre. Boabele de mazăre, fasole, bob constituie materie primă pentru
industria conservelor. Părţile comestibile ale acestor plante se caracterizează
prin conţinut ridicat de substanţe proteice şi zaharuri, dar şi în vitamine şi
săruri minerale.
Cultura acestor legume se realizează prin semănat direct în câmp sau în
spaţii protejate prin răsad, la fasole.
Se recomandã solurile profunde, permeabile, cu textură mijlocie, bine
însorite. Pentru pãstãioase sunt bune premergătoare speciile fertilizate cu gunoi
de grajd în anul precedent (cartofii, castraveţii, varza) şi legumele din cultura
anticipată (ceapa verde, salata).
Cerinţe. Fasolea şi bamele sunt pretenţioase la căldură, pentru
germinare au nevoie de 9-100C - fasolea şi 14-160C bamele, iar pentru creştere
25-300C, în timp ce mazărea necesită pentru germinare doar 2-60C, iar pentru
creştere 20-250C. Plantele tinere de mazăre rezistă la temperaturi de -4…-80C.
Faţă de lumină, mazărea are cerinţe moderate, în schimb fasolea şi
bamele au nevoie de lumină multă.
Faţă de umiditatea din sol cerinţele sunt moderate, datoritã sistemului
radicular diferit (la mazăre este profund, deci pretenţiile sunt moderate), faţă de
umiditatea atmosferică pretenţii existând doar la germinare, înflorit şi formarea
capsulelor şi păstăilor.
Speciile de legume păstăioase reacţionează bine la îngrăşămintele
fosfatice şi potasice. Aceste plante îmbogăţesc solul în azot, datorită
nodozităţilor formate pe rădăcini.
MAZĂREA se cultivă numai prin semănat direct în câmp. Bune
premergătoare pentru mazăre sun tomatele, ardeii, castraveţii. Ea constituie o
plantă foarte bună premergătoare şi poate fi cultivată drept cultură anticipată,
deoarece are perioadă scurtă de vegetaţie.
Soiuri cultivate de mazăre: Işalniţa, Fină Verde, Vidra 187, Victoria,
Alaska.
Pregătirea terenului - toamna se face mobilizarea solului la adâncimea
de 10-12 cm, nivelarea şi fertilizarea cu îngrăşăminte pe bază de fosfor şi
potasiu, încorporarea îngrăşămintelor prin arat; primăvara se încorporează
azotatul de amoniu şi se erbicidează contra buruienilor. Pentru cultura
succesivă, terenul se pregăteşte vara, prin arat şi grăpat.
Semănatul se face primăvara în martie, pe teren nemodelat în vederea
recoltării mecanizate, în rânduri la 12,5 cm, cu o normă de sămânţă de 180-250
kg/ha, în funcţie de soi, la adâncimea de 4-5 cm. Semănatul se face eşalonat
pentru acelaşi soi sau se seamănă soiuri cu perioadă de vegetaţie diferită.
Lucrările de întreţinere: prăşitul, irigatul - în primăverile secetoase; o
fertilizare cu îngrăşăminte chimice la începutul înfloririi şi legării; combaterea
bolilor prin tratamente cu Dithane 0,2%; Turdacupral 0,4%; sulf muiabil 0,4%
PU; combaterea dăunătorilor cu Decis 2,5 CE - 0,05%; fertilizarea fazială tot
cu îngrăşăminte chimice.
Recoltarea se face mecanizat la maturitatea tehnologică. Producţia
medie de boabe este de 2 - 5 t/ha.
 FASOLEA DE GRĂDINĂ se cultivã prin semãnat direct în câmp, în
cultură timpurie şi în cultură de toamnă - în succesiune după verdeţuri, ceapă,
spanac sau în spaţii protejate cu folie şi în sere.
Soiuri: - pentru fasole pitică (oloagă): Işalniţa 43, Aura, Cristina, Lena
- pentru fasole urcătoare: Aurie de Bacău, Clujana, Bogdana
Pregătirea terenului este asemănătoare cu cea de la cultura de mazăre.
Semănatul se execută în perioada 20-25 aprilie în sudul ţării, la
începutul lunii mai în nordul ţării şi la sfârşitul lunii iunie - începutul lunii iulie
pentru cultura succesivă de toamnă. Se seamănă în benzi de câte 4 rânduri
distanţate la 40 cm, iar între benzi se lasă 60 cm. Norma de sămânţă la ha este
de 90-150 kg. La soiurile urcătoare, pe suprafeţe mici, se seamănă în cuiburi, la
distanţa de 40-50 cm.
Lucrările de îngrijire aplicate culturii de fasole sunt: prăşitul mecanic
între rânduri, irigatul, fertilizarea cu doze moderate de azot şi doze mari de
fosfor şi potasiu, combaterea bolilor şi dăunătorilor, dirijarea plantelor pe
spalier şi legarea lor.
Recoltarea se face manual sau mecanizat. Producţia este în medie de 4-
7 t/ha.
Cultura în sere a fasolei se face prin semănat direct (soiuri pitice), fie
prin răsad, la soiurile urcătoare.
Răsadurile se produc în sere înmulţitor, în ghivece din material plastic,
câte 2 seminţe la fiecare ghiveci. Când răsadul are 18-25 zile se ciupeşte
deasupra a 2 frunze şi se plantează manual, în benzi (după N. Pomohaci şi I.
Nămoloşanu, 1999).
Lucrările de îngrijire cele obişnuite, iar în cazul fasolei urcătoare se
execută: suplimentar palisatul.
Recoltarea se face când păstăile au ajuns la maturitatea de consum, în
mod eşalonat de 2-3 ori pe săptămână. Producţia medie este de 18-25 t/ha.
BOBUL DE GRĂDINĂ se cultivă pe suprafeţe reduse în Bucovina şi
nordul Transilvaniei.
Soiuri: Fin de Vidra, Negru rusesc.
Este mai puţin pretenţios la căldură, suportă bine îngheţurile de
primăvară, dar este pretenţios la umiditate.
 Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct în câmp primăvara de
timpuriu, folosind câte 170-200 kg sămânţă/ha.
Producţia medie de păstări este de 20-25 t/ha, iar cea de boabe verzi
este de 8-12 t/ha.
BAMELE - se cultivă prin semănat direct în câmp, după 15 mai, pe
teren modelat, în rânduri la 70 cm, iar pe rând, după răsărire plantele se răresc
la 15 cm. Norma de sămânţă la hectar este de 40-50 kg.
Soiuri de bame: Ela, Beatrice, Fără ţepi.
Lucrările de îngrijire constau în rărit, udat, prăşit, combatere a bolilor
şi dăunătorilor.
Recoltarea se face manual, cu mănuşi (capsulele având ţepi), se execută
când fructele au 3-4 cm pentru industrializare şi 5-6 cm pentru consum în stare
proaspătă. La soiul Fără ţepi fructele pot ajunge la recoltare la 20-25 cm, fază
în care sunt fragede. Producţia medie este de 4-6 t/ha.
 CAPITOLUL IX

TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR DE

POMI

Speciile pomicole ocupă terenul o perioadă lungă de timp, iar

cheltuielile făcute la înfiinţarea plantaţiilor sunt mari. Din aceste motive,
înfiinţarea acestora nu trebuie fãcută la întâmplare, ci pe baza tehnologiilor de
cultură specifice fiecărei specii în parte. În capitolul de faţă se vor prezenta
unele aspecte legate de înfiinţarea plantaţiilor pomicole şi anume:
- producerea unui materialului săditor pomicol de calitate şi autentic, necesar
pentru înfiinţarea plantaţiei;
- cunoaşterea şi stabilirea celor mai corespunzătoare tipuri de plantaţii şi
sisteme de cultură în funcţie de cerinţe;
- alegerea şi organizarea terenurilor destinate înfiinţării plantaţiilor de pomi;
- plantarea propriu-zisă a pomilor.

9.1. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL

Calitatea materialului săditor determină în mare măsură reuşita unei

plantaţii pomicole. Materialul de plantare (puieţii) trebuie să provină din cele
mai valoroase clone ale soiurilor, să fie liber de boli şi dăunători, să corespundă
din punct de vedere tehnic standardelor în vigoare. Aceşti puieţi se produc în
pepiniere, sub controlul organelor statale. Dezvoltarea pomiculturii unei ţări
este corelată cu dezvoltarea reţelei de pepiniere.

9.1.1. Alegerea locului pentru pepinieră

Pepinierele se amplasează în centrul zonei pomicole, pe teren plan sau
cu pantă uniformă de cel mult 6%. Cel înclinat trebuie să aibă expoziţie sudică
sau sud-vestică şi posibilităţi de irigare, iar solul să fie fertil, bine structurat şi
cu textură mijlocie (lutoasă, luto-argiloasă, luto-nisipoasă). Este necesar ca, apa
freatică să se afle la cel puţin 1,5 m adâncime. Cele mai favorabile soluri sunt
cernoziomurile, aluviunile solificate şi irigate, solurile brune şi brun-roşcate de
pădure.
Temperatura medie anuală trebuie să fie cuprinsă între 8,5 şi 11,00C.
Minima absolută nu trebuie să scadă sub -25…-280C. Suma precipitaţiilor
anuale este să aibă valori între 550-700 mm, iar umiditatea anuală să fie
cuprinsă între 65-70%. Vor fi evitate zonele cu vânturi puternice, cu frecvenţă
mare a brumelor şi grindinei. Pepinierele trebuie să fie situate în apropierea
unor căi de comunicaţie şi a localităţilor în scopul recrutării facile a forţei de
muncă.

9.1.2. Sectoarele pepinierei pomicole

Pepiniera pomicolă cuprinde mai multe sectoare:
a. Sectorul plantaţiilor mamă elită, este alcătuit dintr-un ansamblu de
culturi pomicole care furnizează material biologic de înmulţire: ramuri altoi,
butaşi, marcote, stoloni, portaltoi vegetativi. Acest sector are mai multe
subunităţi:
- plantaţia mamă elită de seminceri. În această plantaţie se află pomii
care furnizează seminţele şi sâmburii necesari obţinerii portaltoilor generativi:
corcoduş, zarzăr, piersic, cireş, vişin, măr, păr. Pentru aceste specii se cultivă
soiuri omologate ca portaltoi generativi franc. O astfel de plantaţie are o durată
lungă de viaţă.
- plantaţia mamă elită pentru marcote, conţine soiuri ale speciilor
din care se obţin portaltoi vegetativi. O astfel de plantaţie durează 8-12 ani şi
cuprinde două sole : una în producţie şi una care se înfiinţează cu 2-3 ani
înainte de desfiinţarea primei sole.
- plantaţia mamă elită de arbuşti este o plantaţie din care se
recoltează butaşi lignificaţi sau ierbacei, în vederea înrădăcinării şi utilizării
lor, ca material de înmulţire.
plantaţia mamă elită de căpşun este plantaţia furnizoare de stoloni.
plantaţia mamă elită pentru ramuri altoi - este cea mai importantă
plantaţie a sectorului, fiind alcătuită din cele mai valoroase clone ale soiurilor
zonate, de la care se recoltează lăstari sau ramuri altoi.
 Tehnologia de înfiinţare şi întreţinere a acestor plantaţii are
particularităţi diferite faţă de tehnologiile similare ale plantaţiilor de producţie
şi anume:
Solul trebuie să fie liber de nematozi şi de insecte dăunătoare;
Distanţele de plantare sunt mici (4 m x 1,5-2 m), deoarece se practică tăieri
scurte, la cep;
La plantare se utilizează numai material superelită;
Solul se menţine sub formă de ogor lucrat sau erbicidat;
Tratamentele fitosanitare trebuie efectuate în optim;
Fertilizarea se face cu cantităţi moderate de îngrăşăminte;
Florile care apar se inhibă, pentru evitarea infecţiilor cu viruşi prin polen;
Anual se efectueazã 3-4 controale, pentru depistarea exemplarelor virozate şi
îndepărtarea lor.
Această plantaţie, durează 8-10 ani, după care se reînfiinţează alta cu
material nou, în acest fel actualizându-se sortimentul.
b. Sectorul de producere a portaltoilor generativi şi a materialului
săditor înrădăcinat este destinat obţinerii de portaltoi generativi şi butaşi
înrădăcinaţi de arbuşti sau de pomi propriu-zişi. Acest sector se împarte în mai
multe componente:
- şcoala de puieţi unde se seamănă seminţe sau sâmburi şi se obţin
portaltoi franc ce se vor planta în câmpul I al şcolii de pomi. Obţinerea acestora
durează un an, dar şcoala intră într-un asolament de 4 ani.
- şcoala de butaşi în care se înrădăcinează butaşii. Şi ea se încadrează
într-un asolament de 4 ani.
- solariile folosite pentru producerea puieţilor la ghivece, în cazul în
care înfiinţarea câmpului I se face în acest mod.
c. Sectorul de producere a pomilor altoiţi (şcoala de pomi) este cel mai
important sector. Aici se plantează portaltoii care se altoiesc în mod curent
vara. Anii prin care trec pomii până la livrare, se numesc câmpuri:
- câmpul I, de altoire
- câmpul II, de creştere a altoiului şi de formare a coroanei la unele
specii (piersic, cais, prun, migdal, vişin)
- câmpul III, mai rar pentru că pomii se livrează sub formă de vergi sau
cel mult cu coroana realizată din anticipaţi.
 Şcoala de pomi se amplasează într-un asolament de 6 ani.
d. Sectorul construcţiilor tehnologice cuprinde dotările cu care este
prevăzută pepiniera:
- platforme tehnologice cu substrat încălzit, prevăzute cu sistem de pulverizare
a apei prin aspersiune pentru forţarea înrădăcinării butaşilor;
- serele înmulţitor pentru înmulţirea butaşilor în verde, cu substrat încălzit şi
dispozitive automate pentru umidificarea aerului;
- laborator pentru micropropagarea "in vitro" avînd temperatura constantă la
24…250C, iar lumina artificială de 3000-4000 lucşi. Aici este produs materialul
superelită liber de boli virotice;
- ateliere pentru altoire şi forţare, beciuri, silozuri, bazine pentru stratificarea
seminţelor etc.
Dimensionarea pepinierelor
Mărimea pepinierelor se stabileşte în funcţie de cerinţele în pomi altoiţi
şi în funcţie de mărimea câmpurilor.
Producţia de pomi altoiţi / ha în câmpul II este de:
- 40-50 000 bucăţi - la măr, păr, gutui
- 30-40 000 bucăţi - la prun, cais, piersic
- 25-30 000 bucăţi - la cireş, vişin
- 10-15 000 bucăţi - la nuc, castan.
Pe 1 ha de şcoală de pomi se plantează 170-230 000 butaşi, din care se
obţin 90-100 000 de plante înrădăcinate.
La 1 m2 platformă încălzită se plantează 250 butaşi din care se obţin
100-150 de plante înrădăcinate.
La 1 ha drajonieră de zmeur, se obţin 200-250 000 puieţi.
La 1 ha de stolonieră se obţin 300-500 000 puieţi.
Producţia de puieţi/ha este de: 180-200 000 la sămânţoase; 300-400 000
la corcoduş; 200-250 000 la zarzăr, piersic; 150-160 000 la prun, cireş, vişin;
80 - 100 000 la migdal, castan; 50-70 000 la nuc.
Producţia de marcote/ha este de:
- 80-180 000 bucăţi la marcotaj vertical;
-100-250 000 bucăţi la marcotaj orizontal.
Cantitatea de sămânţă necesară înfiinţării unui ha de şcoală de puieţi:
50-60 kg la măr, păr; 80-100 kg la gutui; 400-500 kg la corcoduş; 900-1100 kg
la prun franc; 400-600 kg la cireş, vişin; 1100-1200 kg la zarzăr; 2000-3000 kg
la piersic, migdal, nuc.
Plantaţiile mamă elită furnizează 30-60 lăstari după anul III. Fiecare
lăstar asigură 10 muguri buni pentru altoire.

9.2.TIPURILE DE PLANTAŢII POMICOLE ŞI SISTEMELE

LOR DE CULTURĂ

9.2.1. Tipurile de plantaţii pomicole

Tipurile de plantaţii pomicole se deosebesc în raport de scopul
producţiei, suprafaţa cultivată, calitatea fructelor ş.a., în:
- comerciale, au drept scop obţinerea de producţii mari, omogene ca soi
şi calitate, destinate comercializării ca fructe proaspete sau pentru
industrializare. Cuprind 1-3 specii, cu un număr redus de soiuri, care să
permită aplicarea unei tehnologii de îngrijire corectă. Ele pot fi realizate în
sistem superintensiv, cu peste 1250 de pomi/ha, în sistem intensiv, cu 400-1250
pomi/ha şi în sistem clasic, cu până la 400 pomi/ha;
- didactice şi experimentale, acestea se înfiinţează în staţiuni de profil,
facultăţi, şcoli de profil. În aceste plantaţii, se urmăreşte comportarea soiurilor
sau a diferitelor variante tehnologice. Acestea sunt împărţite în parcele,
conform cu regulile tehnicii experimentale;
- familiale - se amplasează în jurul locuinţelor sau la mică distanţă de
acestea şi au rolul principal de a aproviziona familia cu fructe în tot timpul
anului, plus (eventual) o rezervă pentru piaţă. De asemenea ele constituie o
posibilitate de petrecere a timpului liber, având şi un rol estetic, antipoluant.
Cuprind un număr mare de specii şi soiuri, cu eşalonare a coacerii.
- de aliniament - sunt practicate în lungul drumurilor, şoşelelor,
canalelor de irigaţii, căilor ferate etc. Ele sunt alcătuite din specii şi soiuri
rezistente la ger şi la boli şi se folosesc pomi cu talie mare: nuc, dud şi unele
soiuri de măr, păr, prun. Acest tip este din ce în ce mai puţin practicat.
 9.2.2. Sistemele de cultură a pomilor
a. Sistemul clasic se bazează pe cultivarea soiurilor tradiţionale, de
vigoare mare şi mijlocie, altoite pe portaltoi vegetativi cu vigoare ridicată şi
mijlocie. Densitatea la hectar este de 150-200 pomi, rar până la 400, în funcţie
de combinaţia soi/portaltoi, înălţimea pomilor (3,5-4,5 m). Pomii intră pe rod
după 4-6 ani de la plantare, dau producţiile maxime după 10-12 ani şi trăiesc
30-40 de ani (mai puţin vişinul, piersicul, caisul).
b. Sistemul intensiv este utilizat la seminţoase şi sâmburoase, altoite pe
portaltoi vegetativi de vigoare mijlocie. Pomii intră pe rod după 3-4 ani, dau
producţii maxime după 6-7 ani şi trăiesc 25-30 ani. Desimea pomilor este
foarte variabilă în funcţie de vigoarea combinaţiei soi/portaltoi, fertilitatea
terenului, ea fiind în general de peste 400 pomi/ha.
c. Sistemul superintensiv se utilizează la măr şi păr, la soiurile de
vigoare mică altoite pe portaltoi nanizanţi. Pentru a obţine densităţi mari,
plantaţiile superintensive se înfiinţează în rânduri simple, duble, triple sau în
benzi cu alei tehnologice; în practică se preferă sistemul în rânduri simple.
Producţiile ating 5-7 t/ha în anul plantării, 15-25 t/ha în anul II de la plantare şi
40-50 t/ha constant în anii 12-15, apoi se produce declinul, când plantaţia se
desfiinţează.
Asemenea livezi sunt de mare perspectivă, dar ţinând cont de volumul
investiţiilor şi posibilităţile reale ale fermierilor, se recomandă o oarecare
prudenţă şi desimi rezonabile de 2000-2500 pomi/ha.

9.3.ALEGEREA LOCULUI ŞI PREGĂTIREA TERENULUI

PENTRU LIVADĂ

9.3.1. Alegerea locului pentru livadă

Terenul pentru livadă se alege în funcţie de factorii naturali şi cei socio-
economici.
Factorii naturali sunt importanţi la alegerea locului, fiindcă trebuie să
corespundă unor cerinţe specifice şi soiului, aşa cum sunt:
 - temperatura, care trebuie sã se încadreze în anumite limite din punct
de vedere al mediei anuale, al minimei şi maximei absolute, al sumei gradelor
de temperatură, al absenţei brumelor timpurii şi îngheţurilor târzii.
- precipitaţiile utile care trebuie să reprezinte 75-80% din suma
anuală. Este necesar ca ele să satisfacă nevoile speciilor care vor fi cultivate.
Soiurile altoite pe portaltoi de vigoare mică au nevoie de irigare, deoarece
acestea nu pot rezista la seceta prelungită.
- lumina este foarte importantă, atât pentru speciile iubitoare de
căldură: nuc, cireş, cais, piersic, migdal, dar şi pentru cele mai puţin
pretenţioase cum sunt arbuştii fructiferi, care suferă în condiţii de lumină
insuficientă.
- factorii edafici – speciile reuşesc bine pe soluri uşoare sau mijlocii,
fertile, profunde, cu pH-ul cuprins între 5,6-7,8, cu pânza de apă freatică la
suprafaţă;
- relieful – în zona de deal panta trebuie să fie cuprinsă între 6-15%, iar
cele de 20-25% se valorifică cu arbuşti.
- expoziţia terenului se alege în funcţie de specie, soi şi altitudine. Cu
cât creşte altitudinea, expoziţia terenului trebuie să fie mai favorabilă. Cele mai
bune terenuri sunt cele cu expoziţie sudică, sud-estică şi sud-vestică.
adăposturile faţă de vânturile puternice sunt obligatorii pentru măr, păr,
gutui, prun şi soiurile sensibile la curenţi.
- vegetaţia naturală - favorabilă poate fi dedusă şi în raport de existenţa
speciilor pomicole spontane. În zona stejarului şi fagului, pomii fructiferi
găsesc condiţii favorabile de cultură, dar în zona coniferelor (zonă friguroasă)
şi în zona plopului sau salciei (care sunt umede), nu se vor amplasa culturi
pomicole.
- vecinătăţile. Plantaţiile trebuie să fie amplasate la distanţe mari de
păduri, de unde pot apărea diverşi dăunători. De asemenea trebuie evitate văile
râurilor şi apropierea de întinderile mari de apă, deoarece pot forma curenţi reci
de aer şi pot provoca producerea de brume.
Factorii socio-economici, care condiţionează amplasarea sunt:
- apropierea de pieţele de desfacere;
existenţa forţei de muncă permanente, ieftine şi a căilor de acces
corespunzătoare;
 - posibilităţile de aducţiune a apei pentru irigare şi aprovizionarea cu
apă pentru tratamente, necesitând a fi cât mai uşoare şi cu eforturi financiare
cât mai mici;
- distanţa corespunzătoare faţă de factorii poluanţi ce pot afecta
calitatea fructelor;
- asigurarea parcului de maşini corespunzător, pregătit în permanenţă
pentru intervenţii.
După alegerea locului pentru livadă, în cazul înfiinţării plantaţiilor pe
suprafeţe mari (de zeci şi sute de hectare) este necesară organizarea şi
amenajarea lui.
Principalele lucrări de organizare sunt:
- parcelarea - respectiv împărţirea terenului pe parcele (în care se
plantează o singură specie), pe tarlale (care cuprind 4-6 parcele) şi trupuri;
-trasarea reţelei de drumuri, a zonelor de întoarcere, a perdelelor
antierozionale şi a celor contra vânturilor predominante;
-amplasarea construcţiilor şi a altor dotări tehnice.

9.3.2. Pregătirea terenului pentru livadă cuprinde

operatiunile:
- defrişarea culturii anterioare sau a vegetaţiei existente este
obligatorie;
- nivelarea terenului se execută în scopul acoperirii microdepresiunilor
şi a denivelărilor în care s-ar putea acumula apă, cât şi pentru asigurarea
condiţiilor favorabile de irigare. Se executa înainte de plantare cu 1-2 ani.
- repausul solului. După desfiinţarea unei culturi, se recomandă
repausul terenului pe durata a 3-4 ani, timp în care se pot cultiva plante
ierbacee, anuale sau perene. În cazul în care se alternează speciile, se poate
planta imediat după defrişare. In ţările vestice se ignoră acest fapt, deoarece
terenul se dezinfectează şi se fertilizează masiv la replantare.
- fertilizarea terenului, se face diferenţiat în funcţie de conţinutul în
humus şi de sistemul de cultură adoptat. Fertilizarea înainte de plantare este
obligatorie, deoarece pomii ocupă terenul o perioadă lungă de timp.
Îngrăşămintele pe bază de fosfor (100-300 kg/ha) şi potasiu (100-300 kg/ha) se
aplică înainte de desfundare, iar gunoiul de grajd (40-60 t/ha) după desfundare.
Pentru corectarea acidităţii solului se administrează carbonat de calciu (5-10
t/ha)
- desfundatul terenului la adâncimea de 60-80 cm reprezintă condiţia
esenţială pentru reuşita unei plantaţii. Pentru livezile clasice şi în grădinile
familiale, pregătirea terenului se poate rezuma la săparea gropilor la 1 x 1 x 0,8
m, în care pomii să găsească condiţii bune de dezvoltare în primii ani de viaţă.

9.4.ALEGEREA SPECIILOR, SOIURILOR ŞI

PORTALTOILOR POMICOLI

Speciile şi soiurile pomicole se aleg în funcţie de favorabilitatea

condiţiilor pedoclimatice şi de cerinţele pieţei, din sortimentul stabilit pentru
zona respectivă. Soiurile se aleg în funcţie de valoarea lor economică, adică
productivitate, calitate fructe şi rezistenţă la boli şi dăunători, de precocitate şi
compatibilitate cu portaltoiul. Un rol deosebit îl are şi stabilirea polenizatorilor.
Unele specii pomicole ca: măr, păr, prun, cireş, vişin, folosesc pentru
polenizare soiuri polenizatoare. Într-o plantaţie se cultivă dintr-o specie 2-3
soiuri, compatibile biologic, cu aceeaşi vigoare şi longevitate specifice zonei şi
altoite pe acelaşi soi de portaltoi. Se recomandă folosirea unui singur soi de
portaltoi într-o parcelă, pentru a avea pomi de aceeaşi vigoare şi longevitate.
In zona dealurilor se plantează măr, păr, prun, cireş şi vişin. In zona
colinară şi de câmpie se plantează cais, piersic, migdal, uneori cireş, vişin,
căpşun irigat, măr şi păr de vară. Zonele înalte sunt favorabile arbuştilor
fructiferi.
Portaltoii se amplasează în funcţie de felul livezii, de condiţiile de sol,
de adâncimea apei freatice, de frecvenţa şi intensitatea vântului. Portaltoii
vegetativi de vigoare slabă şi mijlocie s-au extins deoarece asigură un profit
rapid, cu toate că sunt slabi rezistenţi la secetă, vânt şi ger.
 9.5.STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE ÎN
PLANTAŢIILE POMICOLE

9.5.1. Stabilirea distanţelor de plantare

Distanţele de plantare, prin care se stabileşte spaţiul de nutriţie al
pomilor şi gradul de utilizare al terenului reprezintă un element important la
înfiinţarea plantaţiilor.
Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de vigoarea speciei,
soiului, portaltoiului, sistemul de livadă şi de coroană, fertilitatea solului,
regimul de precipitaţii. Cu cât vigoarea este mai mare se va planta mai rar. De
asemenea, cu cât terenul este mai fertil şi zona mai bogată în precipitaţii se va
planta mai rar, deoarece pomii cresc viguroşi.
Dacă pomii sunt plantaţi prea des, se umbresc reciproc, şi astfel se
ajunge la dereglări în viaţa lor. Dacă sunt plantaţi prea rar, nu se realizează un
volum suficient de coroană la hectar, conversia luminii şi producţia de fructe
sunt mici.

9.5.2. Pichetarea terenului.

Este lucrarea de marcare cu picheţi a locului de plantare pentru fiecare
pom în parte (respectiv stabilirea poziţiei fiecărui pom pe teren) din viitoarea
livadă.
Lucrarea de pichetare este o operaţiune relativ grea, care necesită
atenţie şi precizie. Pichetatul se execută vara, folosind instrumente şi materiale
specifice lucrării: teodolite, echere topografice, mire, panglici de oţel, jaloane,
ţăruşi de întindere, picheţi, topoare, sârme gradate la distanţele dintre rânduri şi
dintre pomi pe rând.
Înainte de pichetat se execută lucrările de mobilizarea solului la
adâncimea de 60-70 cm, nivelarea şi fertilizarea.
Metode de pichetaj: în pătrat, în dreptunghi, în triunghi isoscel sau
echilateral.
Pichetarea are trei etape: parcelarea, încadrarea terenului, pichetarea
propriu-zisă.
1.Parcelarea constă în împărţirea terenului în parcele sau tarlale.
Mărimea şi orientarea parcelelor se face în funcţie de forma proprietăţii, de
relief, de sistemul de cultură etc. Parcelele se orientează cu lungimea pe
direcţia curbelor de nivel, fiecare dintre ele trebuind să aibă porţiuni de teren cu
aceeaşi pantă, sau cu diferenţe foarte mici.
2.Încadrarea terenului. Pe latura lungă a parcelei se alege o dreapta
A-B, cu care începe pichetajul. Lungimea acestei drepte este un multiplu al
distanţei dintre pomi pe rând. Se ridică perpendiculare din punctele A şi B,
respectiv A-C şi B-D, care este un multiplu al intervalului dintre rânduri.
Perpendicularele se ridică cu ajutorul teodolitului sau (atunci când acestea
lipsesc) cu ajutorul metodei arcelor de cerc, ori metoda triunghiurilor
dreptunghice. Dacă noua latură formată, A-C, este egală cu A-B, deci dacă
forma s-a închis perfect, înseamnă că s-a lucrat corect (fig. 27). În caz contrar,
se reface lucrarea.
3. Pichetarea propriu-zisă constituie de fapt marcarea locului de
plantare a pomilor, în interiorul parcelei. Laturile A-C şi B-D se împart la
distanţele corespunzătoare dintre rânduri şi se marchează cu ajutorul picheţilor
care vor rămâne şi după săparea gropilor şi după repichetare, până la
terminarea lucrării de plantare. Latura A-B va constitui rândul numărul 1.
Celelalte se vor marca la o distanţă corespunzătoare, în funcţie de primul rând.

Fig. 27. Încadrarea, parcelarea şi pichetarea propriu-zisă în rânduri

simple

Pichetajul pe curbele de nivel - pe pante de peste 8% terenul se

împarte în parcele cu panta uniformă sau cu diferenţe între ele cât mai mici,
care se pichetează independent una de alta. Se trasează o dreaptă A-B
perpendiculară pe curbele de nivel, care la rândul ei se împarte la distanţa
dintre rândurile de pomi. În timpul pichetajului se urmăreşte ca picheţii de pe
un rând, să cadă între picheţii rândului anterior. Astfel, se realizează un
pichetaj în triunghi (fig. 28), pentru combaterea eroziunii solului.

Fig. 28. Pichetajul în triunghi

9.6.PLANTAREA POMILOR

Perioada optimă de plantare este toamna, după căderea frunzelor şi

până la venirea gerurilor. În această perioadă între rădăcini şi sol se stabileşte
un contact bun, rănile se cicatrizează mai uşor şi încep procesele de rizogeneză,
care duc la formarea de noi rădăcini până primăvara.
Plantarea de primăvară dă rezultate bune cu cât se face mai devreme. Se
începe cu plantarea speciilor care dezmuguresc mai repede: cais, piersic, vişin,
prun, păr şi arbuştii fructiferi.
Îaninte de plantare pomii sunt supuşi unor operaţiuni obligatorii:
1. Controlul viabilităţii şi al sănătăţii. Pomii sănătoşi au scoarţa
turgescentă, ţesuturile sănătoase, culoarea caracteristică uniformă, iar
secţiunea prin rădăcină este albă, cu miros plăcut.
2. Fasonarea rădăcinilor (fig. 29) se face în scopul împrospătării
secţiunii la rădăcinile de schelet mai groase de 3-4 mm, scurtarea rădăcinilor
cu diametrul între 4 mm şi 10 cm. Rădăcinile fibroase se taie în ras.
Rădăcinile de schelet, groase, dacă nu sunt rănite, se lasă cât mai lungi,
 deoarece prinderea se face pe baza acestora. În caz contrar se fasonează
deasupra rănii.

Fig. 29. Fasonarea rădăcinilor

3. Mocirlirea rădăcinilor constă în scufundarea repetată a rădăcinilor

pomilor într-un amestec alcătuit din părţi egale de balegă de vită proaspătă,
pământ de ţelină şi apă. Acest amestec asigură un bun contact cu solul în
primele zile de la plantare, precum şi necesarul imediat de substanţe nutritive şi
o bună cicatrizare a rănilor. După mocirlire, pomii trebuie plantaţi imediat.
Săparea gropilor pentru plantarea pomilor. Momentul optim al
lucrării în cazul livezilor intensive şi superintensive este în ziua plantării. Se
sapă gropi de 30 cm x 30 cm x 30 cm, iar uneori cu 10 cm mai mult, în cazul
pomilor viguroşi. Plantarea se face cu ajutorul cablurilor marcate sau cu
scândura de plantare. În gropile executate pentru plantat se face pe fundul
acestora un muşuroi din pământ reavăn pe care se aşază pomii. Pomul se pune
în partea de N-V a tutorelui, pentru ca pomii să fie feriţi de razele solare.
Lucrarea de plantare se efectuează de 2 muncitori: unul ţine pomul în groapă,
iar celălalt aruncă pământ reavăn şi mărunţit peste rădăcini, după care se
tasează uşor cu piciorul. În continuare, se adaugă gunoi de grajd bine fermentat
şi pământ până la umplerea gropii. Acesta se calcă viguros cu piciorul, iar cu
restul de pământ se face un muşuroi. Dacă pământul este uscat se udă cu 5-8 l
apă, apoi se face muşuroiul.
Plantarea se face la adâncimea: până la colet în cazul pomilor altoiţi pe
portaltoi obţinuţi din sămânţă, iar la pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi,
plantarea se face până sub punctul de altoire (1-2 cm).
 La 15-20 de zile după aşezarea definitivă a pomului, aceştia se leagă de
tutore.
În cazul livezilor clasice, care sunt din ce în ce mai puţin practicate,
terenurilor se ară la 25-30 cm adâncime, apoi cu 2-3 luni înainte de plantarea
pomilor se sapă gropile de dimensiuni mai mari, în scopul asigurării unor
condiţii bune de dezvoltare. Dimensiunile gropilor (lungime, lăţime, adâncime)
sunt: 1,5 m x 1,5 m x 0,8 m pe terenuri grele, 1,25 x 1,25 x 0,70 m pe solurile
mijlocii şi 1 m x 1 m x 0,6 m pe terenuri uşoare.
Lucrarea de repichetare constă fixarea tutorilor în groapă, în funcţie de
schema de pichetaj, fie cu scândura de pichetat fie cu cablurile marcate.
Umplerea parţială a gropilor cu pământ se face cu o săptămână înainte de
plantare, cu 2/3 din pământul scos din primul strat, bogat în humus. Plantarea
propriu-zisă se face ca în cazul livezilor intensive.
Udările după plantare se fac în funcţie de precipitaţiile căzute în zonă,
dar în general se udă la 3-4 săptămâni, cu câte 1-2 găleţi de apă/pom. Pentru
udare se desfac muşuroaiele, se udă, după care acestea se refac.
În timpul verii solul din vecinătatea pomului se mulceşte cu paie,
pleavă, frunze, rumeguş.
 CAPITOLUL X

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

Obţinerea de producţii mari şi de calitate superioară în plantaţiile

pomicole este în strânsă corelaţie cu cele mai eficiente sisteme şi metode de
întreţinere a solului şi de îngrijire a pomilor. Este foarte important ca
tehnologiile de cultură recomandate să fie respectate şi aplicate la timp.

10.1. SISTEME DE ÎNTREŢINERE A SOLULUI ÎN

POMICULTURĂ

În plantaţiile de pomi, solul se întreţine şi se lucrează în raport de

sistemul de cultură, precipitaţii, portaltoi, vârsta pomilor şi panta terenului.
În ţara noastră cele mai răspândite sisteme de întreţinere şi lucrare a
solului sunt: ogorul negru (lucrat, întrerupt, combinat cu erbicide pe rând), ogor
cu îngrăşăminte verzi, culturi intercalate, înnierbarea intervalelor şi mulcirea
solului (N. Pomohaci şi I. Nămoloşanu, 1999).
1.Ogorul negru lucrat este sistemul prin care solul se menţine curat de
buruieni prin executarea unei arături în toamnă şi afânarea pe întreaga
suprafaţă, pe tot parcursul anului, în funcţie de textura solului şi specificul
înrădăcinării portaltoiului şi 4-5 discuiri şi cultivări, din primăvară până
toamna. Pe rândul de pomi, acolo unde nu ajunge plugul şi între pomi pe rând,
solul se lucrează prin praşile manuale sau cu maşini prevăzute cu palpator.
Ogorul lucrat asigură pătrunderea mai uşoară a apei şi reţinerea ei în
sol, iar acesta se încălzeşte primăvara mai devreme, materia organică se
mineralizează rapid, rezerva de boli şi dăunători poate fi mult diminuată, fără
poluarea mediului, iar sistemul radicular al pomilor este forţat să se dezvolte
mai profund. Datorită acestor avantaje pomii cresc mai viguroşi şi vor avea
fructe mai mari.
Există şi unele neajunsuri: datorită lucrărilor repetate ale solului se
distruge structura solului, procesul de descompunere a materiei organice este
mai intens, pe terenurile în pantă se pierde din humus, se intensifică eroziunea,
iar fructele fiind mari, cu densitate mică, se păstrează mai greu.
2. Ogorul negru întrerupt este sistemul la care în prima parte a
vegetaţiei se lucrează terenul prin afânări, iar din august, acestea se sistează
pentru ca buruienile şi capilaritatea solului să elimine apa, care în exces ar
prelungi vegetaţia şi împiedică maturarea lemnului, încât ar slăbi rezistenţa la
ger a pomilor.
3. Ogorul negru cu erbicide presupune erbicidarea solului de 2-3 ori,
pe o lăţime de 1,5 m, pe rândul de pomi. Se erbicidează când buruienile sunt
tinere, având 10-20 cm înălţime. Între rândurile de pomi terenul se întreţine ca
şi în primul caz. Toamna, după arătură, se aplică o erbicidare preemergentă pe
toată suprafaţa. Dintre erbicidele ce se folosesc enumerăm: erbicidele
preemergente - Gesatop 50 WP 3-10 kg/ha, Simanex 50 WP 6-10 kg/ha etc.;
iar dintre erbicidele postemergente - Gramoxone 3-5 l/ha, Basta 5-6 l/ha,
Fusilade 4-6 l/ha, Roundup 2-3 l/ha etc.
Practicarea acestui sistem presupune reducerea numărului de lucrări
mecanice şi eliminarea celor manuale (mărul şi părul suportă mai bine
erbicidele decât prunul şi caisul). După plantare, în primii 3 ani nu se
recomandă aplicarea erbicidelor, deoarece pomii tineri au sistemul radicular la
suprafaţă (M. Popescu şi colab. 1985).
4.Ogorul cu îngrăşăminte verzi – se practică pe terenuri podzolite unde
lipseşte materia organică, dar şi în zone secetoase, în regim de irigare, pentru
ameliorarea terenurilor scoase din circuitul agricol.
Solul se întreţine ca ogor negru în perioada când pomii au cerinţe mari
pentru apă, apoi se cultivă cu plante care se folosesc ca îngrăşăminte verzi
(lupin, rapiţă, borceag de toamnă, orz, secară etc). În momentul înfloritului ele
se încorporează în sol cu grapa cu discuri sau cu plugul. Îngrăşămintele verzi
îmbogăţesc solul cu azot şi alte substanţe nutritive.
5.Culturi intercalate – se practică atât în plantaţiile tinere cât şi în cele
intrate pe rod, pe terenuri plane şi pe terenuri în pante. Dau rezultate bune mai
ales în plantaţiile tinere, unde intervalul are lumină suficientă. Între rândurile
de pomi se pot cultiva: soia, fasole, mazăre, rădăcinoase, ceapă, usturoi, ţelină,
varză. De o parte şi de alta a pomilor se lasă o zonă necultivată 0,75-1 m, care
se întreţine ca ogor negru.
 6.Înierbarea solului – se practică pe terenurile cu pantã de 10-15%, în
zonele cu precipitaţii de peste 700 mm/an sau în regim irigat. Se poate face pe
toată suprafaţa, numai pe intervalele dintre pomi sau un interval înierbat altul
lucrat pentru a realiza o alee de trafic tehnologic. În acest scop se foloseşte un
amestec de graminee (lolium, festuca) şi leguminoase (trifoi roşu, ghizdei).
7. Mulcirea solului constă în aşezarea unui strat de mulci, de 10-20 cm
deasupra solului (circa 30-40 t/ha). Mulcirea poate rezulta din cosirea ierburilor
de pe intervale, din paie, coceni, frunze, gunoi păios sau din material plastic
sub formă de bandă lată 1,5-2 m, ce se întinde pe rândurile de pomi. Este un
sistem bun de întreţinere a solului ţinând seama de faptul că previne apariţia
buruienilor, conservă bine apa din sol, îmbogăţeşte solul cu materie organică.
Însă ca urmare a costului ridicat al materialelor folosite ca mulci şi a faptului că
se pot instala boli, dăunători şi rozătoare, este puţin răspândit.

10.2. FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

Pomii şi arbuştii fructiferi se caracterizează prin consumuri specifice

ridicate de elemente nutritive.
Creşterea şi dezvoltarea normală a pomilor are loc când în sol se află
suficiente cantităţi de substanţe nutritive (N, P, K, Ca etc). Lipsa din sol a
unuia dintre elementele nutritive determină perturbări în creştere şi diminuează
calitatea fructelor. Producţii mari de fructe nu se pot realiza doar pe baza
rezervelor din sol a elementelor nutritive. Periodic, substanţele nutritive din sol
trebuie completate prin fertilizări, în funcţie de cerinţele pomilor, de cantitatea
de substanţe extrase de pomi o dată cu recolta, de nivelul de aprovizionare a
solului.
Majoritatea speciilor pomicole sunt mari consumatoare de azot, iar
după habitusul acestora consumul cel mai mare îl au arbuştii fructiferi. Din
punct de vedere al vârstei pomilor, consumul de azot este maxim în prima
perioadă, dar se menţine şi după aceea (în perioada de tinereţe au nevoie de
azot pentru creştere, în perioada de mare producţie ca suport material al
acesteia, în perioada de declin pentru regenerare). În ceea ce priveşte consumul
de fosfor şi potasiu, cerinţele se măresc concomitent cu creşterea producţiei.
 Stabilirea necesarului de elemente nutritive în plantaţii se face în
funcţie de starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive uşor
asimilabile care se determină prin recoltarea probelor de sol sau pe baza
metodei diagnozei foliare.
Cele mai bune recolte se obţin prin folosirea concomitentă a
îngrăşămintelor organice şi a celor minerale, în raport de condiţiile
pedoclimatice, vârsta pomilor, speciile cultivate şi volumul producţiei.
Orientativ, după N. Pomohaci şi I. Nămoloşanu, în funcţie de soi,
raportul NPK este de 1:0,3:1,2 la măr; 1:0,25:1,5 la păr; 1:0,2:0,8 la piersic.
Gunoiul de grajd se administrează anual în jur de 10 t/ha, iar la 3-4 ani se
aplică câte 40 t/ha.
Aplicarea îngrăşămintelor se poate face prin: împrăştiere şi încorporare
în sol; odată cu apa de irigat (fertirigare) şi pe cale foliară.
În cazul pomilor răzleţi din gospodăriile populaţiei, administrarea
îngrăşămintelor se face în gropi sau pe toată suprafaţa lucrată din jurul pomilor,
egală cu proiecţia coroanei.
Fertirigarea constă în administrarea îngrăşămintelor solubile o dată cu
apa de irigare. Această metodă asigură folosirea mai economică şi eficientă a
îngrăşămintelor, având ca efect o creştere mai uniformă a pomilor, o mai bună
diferenţiere a mugurilor de rod şi o reducere a fenomenului de alternanţă în
rodire.
Fertilizarea pe cale foliară este metoda de aplicare a îngrăşămintelor
simple sau complexe prin stropiri pe frunze, în diferite fenofaze. Această
metodă permite absorbţia mai rapidă a elementelor minerale. Se pot aplica şi
pentru corectarea unor carenţe în microelemente (bor, zinc, cupru etc.).

10.3. IRIGAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

Pentru realizarea unor producţii normale de fructe sunt necesare peste

500 mm precipitaţii pe an. În vederea irigării raţională a pomilor, trebuie să se
cunoască cerinţele acestora faţă de apă şi de metodele de irigare.
Lipsa apei în sol reduce creşterea lăstarilor, grosimea trunchiului şi
intensitatea fotosintezei. Excesul de apă strică echilibrul aerohidric, pomul nu
mai poate respira şi piere. Irigarea are un rol important în creşterea sporului de
recoltă, cu până la 50-60 %, creşte calitatea fructelor, se diferenţiază bine
mugurii de rod.
În timpul perioadei de repaus, pomii consumă cantităţi mici de apă; cel
mai mare consum se înregistrează vara, de la înflorit şi până la recoltare.
Speciile şi soiurile cu coacere timpurie au cerinţe mari până la recoltare, în
timp ce soiurile cu coacere târzie îşi menţin consumuri ridicate până toamna
târziu. Speciile sâmburoase sunt mai rezistente la secetă decât speciile
seminţoase. O udare eficientă trebuie să umecteze solul până la o adâncime de
1-1,5 m în livezile pe rod şi până la 0,5 m în cele tinere, altfel pomii suferă din
lipsa apei.
În cazul speciilor pomicole ale căror fructe sunt destinate păstrării peste
iarnă, irigarea se sistează cu 2 săptămâni mai devreme.
Normele de udare, recomandate în urma cercetărilor efectuate în ţara
noastră sunt între 250-600 m3/ha, cu excepţia udării de aprovizionare care se
aplică după căderea frunzelor. În dependenţă de condiţiile de cultură, se
practică, pentru drupacee 4-6 udări în vegetaţie şi o udare de aprovizionare, iar
la pomacee 6-8 udări în vegetaţie şi una de aprovizionare.
Metode de udare: - prin brazde, aspersiune şi localizată.
Udarea prin brazde - brazdele se trasează la 1,5 m de pomi şi 0,8 m
între ele, cu brăzdare de tip rariţă montate pe cultivator. Este o metodă ce dă
rezultate bune pe terenurile plane şi în pantă, în livezi cu sol înierbat, dar şi pe
ogor negru.
Udarea prin aspersiune constă în distribuirea apei sub presiune, cu
ajutorul aspersoarelor mobile sau fixe. Prezintă avantajul că se poate practica
pe teren denivelat atât pe sub coroanele pomilor cât şi deasupra coroanei.
Irigarea prin microaspersiune foloseşte microaspersoare cu presiuni
între 1 şi 3 atmosfere şi un debit între 23 şi 333 l/h. Este o metodă cu extindere
mare pe plan mondial.
Irigarea localizată prezintă două variante: prin picurare şi prin
conducte perforate.
- prin picurare. Conductele din plastic prevăzute cu picurătoare, prin
care apa iese sub forma picăturilor, se întind de-a lungul rândurilor de pomi;
oferă posibilitatea administrării unei cantităţi precise de apă, folosind norme de
irigare cu 20-30% mai mici faţă de alte metode; au debite de 1-10 litri apă/h.
 Acest sistem oferă posibilitatea ca o dată cu apa de irigat să se
administreze şi îngrăşăminte în concentraţii diferite.
- irigarea prin conducte perforate - conductele din material plastic sunt
perforate, iar orificiile sunt protejate cu manşoane. Sunt amplasate la 30-40 cm
deasupra solului pe un sistem de susţinere sau pot fi amplasate la 50-60 cm
adâncime, ceea ce permite dirijarea apei la nivelul rădăcinilor.

10.4. TĂIERILE DE FORMARE ŞI DE ÎNTREŢINERE

A COROANELOR LA POMI

Speciile pomicole cresc şi se dezvoltă natural într-un ritm intens până în

perioada de rodire maximă, după care ritmul creşterii se reduce, iar la periferia
coroanei ramurile anuale sunt scurte şi abundă în muguri de rod. În aceste
condiţii, coroanele se îndesesc, se instalează fenomenul de uscare, de la bază
către vârful ramurii şi ca urmare a recoltelor bogate pomii tind să intre în
alternanţă de rodire. Fenomenele de uscare se intensifică, iar tendinţa de
refacere a potenţialului de rodire apare mai devreme, sub forma unor ramuri
lacome pornite din mugurii suplimentari. Se încheie astfel, mai devreme un
ciclu biologic, care prin tăieri ar fi putut fi prelungit. Pomii sunt supuşi tăierilor
încă din perioada de tinereţe, când se aplică tăieri de formare, apoi de
întreţinere a echilibrului dintre perioadele de creştere şi rodire. Aceste tăieri
sunt în corelaţie cu forma de coroană adaptată în raport de sistemul de cultură
ales.

10.4.1. Operaţiuni tehnice la formarea şi întreţinerea

coroanelor

Coroanele pomilor se diferenţiază între ele prin volum şi contur, prin

numărul, vigoarea şi orientarea spaţială a elementelor permanente - ramurile de
schelet şi nepermanente - ramurile de semischelet, cât şi prin modul de tăiere în
formare şi întreţinere.
 Principii şi norme generale de tăiere:
- fiecare coroană trebuie să aibă o structură permanentă, formată din
ramuri principale (variabile ca număr, poziţie şi orientare în spaţiu);
- folosirea schemelor şi tehnicilor de tăiere în timpul formării
coroanelor depinde şi de vigoarea şi particularităţile de creştere şi rodire ale
soiului şi ale fiecărui pom în parte;
- prin tăierile de formare trebuie temperată sau stimulată creşterea
axului şi a şarpantelor din coroană şi grăbită apariţia ramurilor de rod;
- pentru folosirea eficientă a energiei de creştere a pomilor se vor
generaliza lucrările în verde;
- prin tăieri trebuie provocate ramificări anticipate în scopul formării
mai devreme a structurii permanente a coroanei.
Pentru asigurarea unui echilibru favorabil între creştere şi fructificare,
în practica pomicolă se recurge la o serie de tehnici, în urma cărora se
realizează coroane bine luminate şi cu schelet solid, capabile să susţină recolte
mari, intrarea timpurie a pomilor pe rod şi prelungirea perioadei de rodire.
Aceste operaţiuni tehnice pot fi: chirurgicale - tăierile propriu-zise şi
nechirurgicale - modificările poziţiei ramurilor (dirijările).
După importanţa lor, tăierile pot fi: principale (se execută frecvent)
reprezentate de tăieri şi schimbarea poziţiei ramurilor şi secundare (care se
execută mai rar).
Operaţiuni tehnice principale
DIRIJĂRILE sunt operaţii nechirurgicale ce se bazează pe schimbarea
poziţiei naturale a ramurilor în scopul creşterii şi fructificării Acestea sunt:
dresarea, înclinarea, arcuirea.
Dresarea ramurilor este operaţia specifică pomilor tineri şi constă în
aducerea unei ramuri slabe cât mai aproape de verticală pentru a-i stimula
creşterea şi a se fortifica (fig. 30).
Înclinarea ramurilor constă în schimbarea poziţiei naturale în sensul
apropierii de orizontală sau chiar coborârea lor sub orizontală şi fixarea cu
agrafe sau legarea cu diferite materiale. Această operaţie are ca efect
încetinirea ritmului de creştere, slăbirea vigorii, garnisirea mai bună cu
formaţiuni de semischelet şi de rod, urmată de favorizarea diferenţierii
mugurilor florali (fig. 31).
 Fig. 30. Dresarea unei ramuri

Fig. 31. Înclinarea unei ramuri

Arcuirea ramurilor este operaţia prin care ramurile sunt conduse sub
forma unui semicerc (cu vârful în jos) pentru stimularea fructificării. Se
foloseşte la pomii tineri cu ramuri vegetative viguroase care nu dau semne de
rodire (fig. 32).

Fig. 32. Arcuirea unei ramuri

 TĂIERILE sunt operaţii de bază, care se aplică în perioada de repaus
pentru normarea încărcăturii de rod şi în perioada de vegetaţie pentru
corectarea încărcăturii şi stimularea formării mugurilor de rod.
În categoria tăierilor intră: scurtările, reducţiile, suprimările.
Scurtarea este operaţia de tăiere a unei porţiuni din lungimea ramurilor
anuale sau a unui lăstar. Scurtarea poate fi: puternică, când se înlătură 2/3 din
lungimea ramurii; moderată, când se înlătură 1/2; slabă, când se înlătură 1/3 din
lungimea ramurii (fig.33).
Pentru stimularea fructificării ramurile viguroase se scurtează mai
puţin, iar pentru revigorare ramurile slabe se scurtează mai puternic.

Fig. 33. Scurtarea unei ramuri: a-cu 1/3; b-cu 1/2; c-cu 2/3.

Prin reducţie se îndepărtează anumite porţiuni mai mici sau mai mari
din lungimea ramurilor multianuale şi au drept scop reînnoirea semischeletului
pentru pomii tineri sau mai târziu când se extind zonele degarnisite, se
regenerează formaţiunile de rod.
Suprimarea - este operaţia prin care ramurile şi lăstarii de pe trunchi
sunt îndepărtate de la bază, de la nivelul inelului mai îngroşat din zona de
ramificare. Se îndepărtează ramurile concurente şi cele crescute în poziţii
nedorite cu scopul îmbunătăţirii regimului de lumină şi de aerisire a interiorului
coroanei, de asemenea, se îndepărtează lăstarii concurenţi şi cei lacomi crescuţi
în poziţii nedorite.
 Clasificarea tăierilor, după perioada de execuţie şi scopul urmărit.
După scopul urmărit, sunt:
- tăieri de formare care se aplică în perioada de tinereţe, urmărindu-se
formarea coerentă a elementelor de schelet în concordanţă cu sistemul de
coroană dorit, pentru o fructificare precoce.
- tăieri de rodire care se aplică pomilor în perioada de maturitate pentru
o fructificare normală şi au drept scop normarea încărcăturii de fructe.
- tăieri de întreţinere, care includ atât tăierile de rodire cât şi cele care
vizează înlăturarea ramurilor rupte, bolnave, uscate, limitarea creşterii în
înălţime şi lateral a pomilor.
- tăieri de reducţie care se aplică pomilor neglijaţi, rău tăiaţi.
- tăieri de regenerare, ce se utilizează la pomii bătrâni pentru
stimularea creşterilor vegetative, formarea lemnului de rod şi menţinerea
pomilor în producţie încă o perioadă de timp.
După timpul de execuţie, tăierile pot fi:
- tăieri în uscat;
- tăieri în verde.
În timpul formării coroanelor, în practica pomicolă se mai folosesc şi
unele operaţii secundare pentru echilibrarea creşterii şarpantelor dintr-un etaj
şi a etajelor între ele. Sunt intervenţii care se fac mai rar. Cele mai cunoscute
sunt: decorticarea inelarã, crestarea, incizia longitudinală, strangularea inelarã,
torsionarea, frângerea ramurilor şi orbirea mugurilor.
Operaţiuni tehnice secundare
Decorticarea inelară se face prin scoaterea unui inel de scoarţă cu
lăţimea de 3-6 mm de pe o ramură. Se recomandă a se executa în perioada
aprilie-iunie, când scoarţa se desprinde uşor de pe ramură. Dacă operaţiunea se
face înainte de dezmugurit, se stimulează organele de sub punctul de inelare.
Dacă decorticarea se face după desfrunzit se stimulează creşterea, rodirea şi
inducţia antogenă. Este contraindicată la sâmburoase, din cauza cleiurilor
secretate de pomi, ce pot infecta rănile.
Crestarea se face deasupra unui mugure, prin îndepărtarea scoarţei şi a
1-2 inele de lemn. Crestarea se face în formă de "V" răsturnat. Se execută
primăvara, pentru stimularea intrării în activitate a mugurelui aflat sub
crestătură.
 Incizia longitudinală se aplică pe trunchi sau pe ramurile de schelet,
pentru favorizarea îngroşării acestora. Inciziile au lungimi cuprinse între 5 şi 10
cm.
Strangularea inelară se execută pe trunchi şi pe ramurile de schelet,
din iunie până în august şi constă în aplicarea unui bandaj de cauciuc, strâns cu
o sârmă. Operaţiunea se recomandă soiurilor care intră târziu pe rod.
Torsionarea ramurilor este operaţiunea de frângere a ramurilor, prin
răsucire. Scopul ei constă în stimularea formării mugurilor de rod deasupra
punctului de răsucire. Se recomandă la sămânţoase.
Frângerea ramurilor are efect asemănător cu operaţiunea anterioară,
dar este mai brutală.
Orbirea (extirparea) mugurilor se utilizează îndeosebi la formarea
coroanelor. Se extirpă mugurii concurenţi sau cei formaţi pe porţiunea de
maximă curbură.

10.4.2.Tipuri şi forme de coroane

La înfiinţarea unei exploataţii pomicole comerciale sau familiale,
alegerea coroanei constituie un element cheie pentru valorificarea potenţialului
de rodire al speciilor şi soiurilor. De aceea, în tehnica formării coroanelor se va
ţine seama de câteva principii generale (N. Pomohaci, I. Nămoloşanu, 1999):
pomii intră mai repede pe rod, dacă în primii ani de la plantare se aplică
operaţiile de schimbare a poziţiei ramurilor, evitându-se tăierile;
când se formează coroanele trebuie realizat un echilibru între ramurile
aceluiaşi etaj şi între ramurile de la baza pomului şi cele dinspre
vârf;
pentru fiecare specie în parte la formarea coroanelor se va ţine seama de
particularităţile lor specifice;
în timpul formării coroanelor se aplică operaţii tehnice diferenţiate pe
etaje: la etajul de la bază începe aplicarea tăierilor de formare, iar în
cele superioare se efectuează operaţii de schimbare a poziţiei
ramurilor etc.
Tipurile şi formele de coroane existente în cultură se pot clasifica după
mai multe criterii. În funcţie de proiecţia coroanei pe sol, se deosebesc:
 coroane globuloase - întâlnite în vechile plantaţii clasice de măr, păr şi
cireş şi în gospodăriile populaţiei;
coroane globuloase fără ax - întâlnite în livezile mai tinere de cais, prun
şi piersic
coroane aplatizate - se pretează pentru livezile intensive.
După sistemul de cultură:
- pentru livezi clasice, cu volum mare;
- pentru livezi intensive, cu volum mediu, aplatizate sau globuloase;
- pentru livezi superintensive, cu volum redus;
- pentru livezi artistic palisate.
După modul de formare, coroanele pot fi:
- cu ax central (piramidele, palmetele, cordoanele etc.)
- fără ax sau cu ax foarte scurt (vasul etc.)
În cultură, cele mai răspândite forme de coroane (E. Drăgănescu, 1998)
sunt următoarele:
-piramida etajată (fig.34), ce prezintă un trunchi de 0,6-1 m şi o
coroană cu 3 etaje a câte 3-4 şarpante. Distanţa dintre etaje este de 0,6-1,2 m.
Fiecare şarpantă are 3-4 ramuri de ordinul II dispuse bilateral altern la distanţa
de 60-70 cm. Deasupra etajului al treilea, axul coroanei se suprimă. Pomul are
2,5-4,5 m înălţime. Se pretează pentru măr, păr, gutui, prun, cireş.

Fig. 34. Piramida etajată rărită

 -piramida neetajată (leader) (fig.35)- cu un trunchi de 60 cm înălţime
şi un ax cu 5-6 şarpante solitare, dispuse în spirală la o distanţă de 30-40 cm
una de alta. Pe primele şarpante de la bază se vor forma 3-4 subşarpante, iar pe
măsură ce ne apropiem de vârf numărul acestora descreşte.

Fig. 35. Piramida neetajată

- piramida mixtă (fig.36)- este o coroană folosită pentru pomii de

vigoare mijlocie şi mare, care formează un schelet viguros. Pomii astfel dirijaţi
prezintă un trunchi de 0,8 m şi un ax central pe care se formează un etaj de
ramuri (ca la piramida etajată) şi alte 3-4 şarpante solitare (ca la piramida
neetajată). Fiecare şarpantă are 1-3 subşarpante, care descresc spre vârf.

Fig. 36. Piramida mixtă

 - vasul ameliorat prezintă un trunchi de 0,6 m şi o coroană cu un
singur etaj format din 3 şarpante amplasate pe trunchi la 12-15 cm distanţă.
Fiecare şarpantă prezintă ramuri cu ramificaţii de ordinul II dispuse bilateral
altern. Se pretează pentru piersic, cais, gutui, prun.
- palmeta etajată cu braţe oblice (fig.37) are înălţimea trunchiului de
30-40 cm la piersic sau 50-70 cm la celelalte specii. Pe axul central se află 3-4
perechi de şarpante distanţate la 60-100 cm, orientate pe direcţia rândului şi
dirijate la 45-600 faţă de verticală. Pe şarpante sunt 2-3-4 subşarpante, conduse
orizontal.

Fig. 37. Palmeta etajată cu braţe oblice

Palmeta prezintă mai multe variante: palmeta etajată cu braţe oblice,

cu braţe orizontale, neetajată, anticipată, palmeta liber aplatizată, palmeta
simplă.
- fusul tufă (fig.38) în varianta modernă este o coroană conică,
destinată plantaţiilor de măr cu densitate mare. Pomii au un ax central pe care
sunt inserate în spirală 14-16 şarpante de vigoare mică.
- fusul subţire (fig. 39) are un trunchi de 40 cm şi axul în zig-zag
limitat deasupra unei ramuri orizontale, la 2,5-3 m. Pe ax sunt dispuse 4-5
şarpante la bază şi 15-20 ramuri de semischelet, care după 3-4 ani de rodire se
înlocuiesc. Coroana are diametrul 0,9-1,4 m la bază şi 0,4-0,6 m spre vârf. Se
pretează pentru măr altoit pe portaltoi de vigoare mică şi s-a extins şi la piersic,
păr, prun şi vişin.
 Fig. 38. Fus-tufă

Fig. 39. Fusul subţire

- tufa-vas (fig. 40)- creată la USAMV Bucureşti pentru vişinul NANA;

pomii sunt conduşi ca tufă, fără trunchi, cu 5-6 şarpante prevăzute cu 4-5
subşarpante scurte.
 Fig. 40. Tufă-vas

10.5. ÎNTREŢINEREA COROANELOR LA MATURITATE

Lucrările de întreţinere a coroanelor se aplică din primii ani de rodire

şi durează până la bătrâneţe (declin). În perioada în care pomii sunt în plină
maturitate se aplică tăieri care vizează revitalizarea pomului, reînnoirea la nivel
înalt a creşterilor anuale, asigurarea unui echilibru constant al pomilor exprimat
prin producţie şi creşteri optime. Subşarpantele se menţin printr-o subordonare
strictă asigurîndu-se permanent distribuţia în spaţiu şi printr-o dispunere
echilibrată a subşarpantelor pe şarpante. Prin tăieri se corectează unele unghiuri
ale şarpantelor faţă de ax, pentru stabilirea unghiurilor la valorile optime.
Şarpantele foarte viguroase se suprimă sau scurtează pentru a se asigura o
armonizare de vigoare.
Tăierile de întreţinere urmăresc realizarea unei distribuţii uniforme a
semischeletului pe şarpante şi subşarpante; la unele coroane - fus subţire - se
urmăreşte o distribuiţie şi pe ax, la altele - palmeta etajată cu braţe oblice - o
echilibrare a braţelor (cele mai viguroase trebuie să fie la bază). Aceste tipuri
de tăiere de întreţinere se aplică în funcţie de zona degarnisită a pomului, de
intensitatea creşterilor şi de reacţia de răspuns a speciilor respective.
Tăierile de întreţinere sunt mai puternice la speciile cu fructe mari
(măr, păr, piersic, cais) şi mai reduse la speciile cu fructe mici (cireş şi vişin).
Alături de tăierile care se fac la ramurile de schelet în perioada de
rodire se aplică şi tăieri de fructificare.
 Prin tăieri de fructificare se urmăreşte realizarea unei repartizări
uniforme a ramurilor de rod în coroană, asigurarea unui raport de 3:1, între
ramurile vegetative şi de rod, între ramurile de rod purtătoare sau nepurtătoare
de rod, între ramurile de 1 an şi de 2 ani, între mugurii vegetativi şi cei de rod.
La măr şi păr nu se taie formaţiunile de rod tinere (pintenii, ţepuşele,
smicelele şi nuieluşele). Mlădiţele se scurtează la 1-2 muguri de rod când este
necesară normarea rodului. Vetrele de rod care au rodit de 3-4 ori se taie
deasupra unei ţepuşe sau pinten mai apropiat de bază.
La prun şi cais ramurile buchet nu se taie.
La piersic ramurile mixte se răresc la 20-30 cm una de alta şi se
scurtează cele rămase dacă depăşesc 30 cm la pomii în plină rodire sau 60 cm
la pomii tineri. Se suprimă 2/3 din numărul ramurilor fructifere din coroană.
La piersic tăierea de rodire se aplică în fiecare an, fiind necesară
înlocuirea lemnului care a rodit pentru apariţia noilor ramuri fructifere anuale.

10.6. ÎNTREŢINEREA COROANELOR LA DECLIN

În perioada de declin a pomilor se aplică tăieri de regenerare ce constau

în scurtarea severă a şarpantelor, subşarpantelor, astfel încât în anii următori să
se poată obţine creşteri noi, care să repună pomul în condiţia de a fructifica
normal. Rănile mari se vor acoperi cu mastic sau cu vopsea de ulei. După
aceste tăieri severe, se recomandă fertilizarea şi irigarea pomilor în scopul
stimulării creşterilor. Aceste lucrări se recomandă la speciile cu mulţi muguri
dorminzi sau adventivi, precum şi la speciile care nu dau scurgeri gomoase, iar
după refacere mai fructifică 5-6 ani.
 10.7. ÎNGRIJIREA RECOLTEI DE FRUCTE

10.7.1. Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o verigă importantă din
tehnologia întreţinerii livezilor pe rod. Neglijarea tratamentelor împotriva
acestora conduce la compromiterea producţiei de fructe precum şi a pomilor.
Există în ţară, staţii de prognoză şi avertizare, care urmăresc apariţia bolilor şi
dăunătorilor şi avertizează pe baza buletinelor, transmise către cultivatori
momentele eficace de tratare, dar şi pesticidele care trebuie folosite.
Dintre dăunătorii cei mai frecvent întâlniţi sunt: păduchele din San José,
viermele merelor şi perelor, gărgăriţa florilor de măr, viespea prunelor, iar
dintre bolile întâlnite în livezi amintim: rapănul la măr, monilioza la cais şi
vişin, băşicarea la piersic.
În ultimul timp se pune accent pe combaterea integrată a bolilor şi
dăunătorilor. Aceasta presupune însă extinderea în cultură a soiurilor rezistente
la boli şi dăunători, folosirea mijloacelor de combatere biologică (insecticide
biologice), fizico-mecanică (temperaturi ridicate, capcane luminoase etc.),
măsuri agrotehnice pentru reducerea rezervei biologice a microorganismelor
dăunătoare, aplicarea tratamentelor chimice numai la avertizare.
Un alt dăunător al pomilor îl reprezintă rozătoarele, iepurii şi
căprioarele. Împotriva rozătoarelor se face protecţie individuală pomilor prin
badijonări cu diferite substanţe. Contra iepurilor şi căprioarelor, pomii se
învelesc cu diverse materiale (hârtie, plastic) şi se badijonează cu substanţe.

10.7.2. Protecţia împotriva calamităţilor naturale

Calamităţile ce survin uneori şi cauzează pagube mari în livezi, uneori
până la pierderea totală a recoltei, sunt îngheţurile şi brumele târzii de
primăvară, precum şi grindina. Prin aplicarea unor mijloace de luptă specifice
este posibilă combaterea cu succes a efectelor negative ce le pot avea aceste
fenomene. Aceste măsuri de protecţie preventivă ce se impun, sunt directe şi
indirecte şi vor fi prezentate la fiecare caz în parte.
Combaterea îngheţurilor şi brumelor târzii de primăvară. Sunt
periclitate de aceste fenomene în primul rând speciile care au repaus biologic
scurt şi înfloresc timpuriu: cais, migdal, piersic, cireş, vişin, dar şi speciile cu
înflorire mai târzie, ca: prunul, părul, mărul sunt prejudiciate de temperaturile
scăzute de sub -0,50C…-20C, dacă sunt surprinse în floare sau îndată după
legarea fructelor.
O metodă simplă, indirectă, constă în adunarea zăpezii în jurul
trunchiului, menţinând astfel o temperatură scăzută deasupra rădăcinilor şi în
jurul pomilor, ceea ce are ca efect întârzierea pornirii în vegetaţie şi sustragerea
de la pericolul de îngheţ.
O altă metodă constă în stropirea cu lapte de var a ramurilor, deoarece
pelicula formată pe ele, reflectă o parte din radiaţiile solare şi astfel pomii
pornesc mai târziu în vegetaţie. De asemenea este recomandată folosirea
substanţelor inhibitoare de creştere.
Cele mai eficiente metode directe de combatere, se bazează pe
utilizarea unor ecrane protectoare de fum sau de ceaţă artificială şi a unor
mijloace de încălzire a aerului din livezi. Fumul şi ceaţa sunt eficace până la o
temperatură de -3…-40C şi pe timp liniştit (fără vânt). Acţiunea trebuie
declanşată atunci când temperatura aerului în coborâre ajunge la 10C.
Efect bun are şi udarea prin aspersiune în perioada de iminenţă a
îngheţului.
Combaterea grindinei - se face cu ajutorul plaselor antigrindină sau cu
proiectile antigrindină lansate de la sol ori din aer, la momentul indicat de
staţiile radar meteorologice.

10.7.3. Lucrările de îngrijire a recoltei

După lucrările de normare prin tăieri se fac lucrări de corectare a
încărcăturii. Acestea sunt: răritul ramurilor de rod (în cazul în care sunt în
exces), a florilor şi respectiv a fructelor, prevenirea căderii rodului şi folosirea
regulatorilor de creştere.
Ramurile de rod în exces se elimină prin tăieri sau suprimări.
Răritul fructelor se face pe cale manuală, mecanică şi chimică. La
răritul manual, se înlătură fructele mici, necrozate, astfel încât să aibă distanţa
între ele de aproximativ 15 cm. Răritul se poate executa, când fructele au circa
1 cm sau în august.
Răritul mecanic se face cu ajutorul unor prăjini cu cauciuc, cu
scuturătoare, cu jeturi de apă.
 Răritul chimic constă în folosirea diverselor substanţe: ANA, NAD,
DNOC, Alar, Ethrel etc. Se aplică în timpul înfloritului distrugând stigmatul şi
polenul florilor deschise sau cu 2-3 săptămâni după înflorit, pentru stimularea
legării şi creşterea competiţiei pentru hrană. Se aplică 1-2 stropiri/an.
Fenomenul căderii premature a fructelor se previne prin stropiri cu
hormoni retardanţi, prin stropiri, aplicându-se înainte de recoltare cu circa o
lună. Se întâlneşte mai ales în cazul speciilor de măr şi de păr.
Folosirea regulatorilor de creştere are drept scop reglarea hormonală a
maturării şi îmbunătăţirii calităţii fructelor, de asemenea, se pot folosi şi
substanţele bioactive pentru o mai bună legare a fructelor.
 CAPITOLUL XI

POMICULTURA SPECIALĂ

Pe lângă particularităţile generale de cultivare şi întreţinere fiecare

specie şi soi pomicol prezintă şi unele caracteristici specifice, de care
cultivatorul trebuie să ţină seamă începând de la înfiinţarea plantaţiei, pe toată
durata sa de exploatare. Aceste particularităţi specifice ne ajută să alegem, în
funcţie de cerinţele speciilor pomilor şi de zona de cultură, cea mai bună specie
şi cel mai bun soi, corespunzător nevoilor şi pretenţiilor noastre.

11.1 CULTURA MĂRULUI

Malus domestica Borkh - Fam. Rosaceae, subfam. Pomoidae

Mărul, ca origine, provine din Asia. Este o cultură cu o mare

importanţă socială şi economică. Fructele au compoziţie complexă, sunt bogate
în vitamine, săruri minerale, acizi organici, taninuri, glucide. Se consumă în
stare proaspătă, dar şi la fabricarea compoturilor, marmeladelor, oţetului,
precum şi deshidratat.
Mărul are o gamă variată de soiuri, portaltoi, intră repede pe rod, este
rezistent la ger şi de îngheţurile târzii, produce abundent.
Mărul se cultivă în ţara noastrã, de la nivelul mării până în zonele
premontane. Cei mai mulţi meri se întâlnesc în zona dealurilor din judeţele:
Argeş, Bistriţa, Maramureş, Vâlcea, Suceava, iar cei mai puţini în sud-estul
ţării, îndeosebi în câmpie. Cele mai bune rezultate se obţin în zona dealurilor,
unde cad precipitaţii de 600-650 mm, iar verile nu sunt toride. Nu este o specie
pretenţioasă la lumină, în schimb cere soluri potrivit de fertile; apa freatică să
fie la adâncimi cuprinse între 1,5 şi 3,0 m, în funcţie de portaltoi.
Mărul reuşeşte în regiuni cu temperatura medie anuală de 8,5-10,90C,
iar în perioada de vegetaţie creşte şi se dezvoltă în optim la o temperatură de
12-150C. În perioada de repaus organele aeriene rezistă până la -320C…-340C,
iar rădăcinile până la -120C. Îngheţurile târzii de primăvară pot provoca pagube
însemnate la recolta de fructe, deoarece florile sunt distruse la -1,60C, iar
fructele abia legate la -1,10C.
Soiurile de măr se împart în 3 grupe, după epoca de coacere:
- de vară se recoltează între 10 iulie şi 10 august. Aceste fructe pot fi
păstrate 10-20 zile. Soiuri: Ark 2, Vista Bella, Akane, James Grieve, Aromat de
vară, Red Melba.
- de toamnă se recoltează între 20 august şi 15 septembrie, iar fructele
se păstrează 30-90 zile. Soiuri: Prima, Frumos de Voineşti, Parmen auriu,
Generos, Pionier.
- de iarnă, se recoltează în octombrie, iar fructele se păstrează peste 3
luni. Soiuri: Jonathan, Golden Delicious, Strakrimson, Delicios de Voineşti,
Idared, Ionared, Wagner premiat, Florina, Frumuşeţea Romei, Frumos de
Boskoop, Mutsu etc.
În zonele de şes reuşesc mai bine soiurile de vară şi de toamnă, iar în
cele de deal soiurile de iarnă. Soiurile de iarnă sunt cele mai valoroase prin
durata mare de păstrare a fructelor şi ele trebuie să cuprindă 70-75% din totalul
merilor.
Portaltoii folosiţi pentru altoirea mărului. Dacă se doreşte obţinerea
pomilor pitici, care să intre pe rod în anul I după plantare, se altoieşte pe
portaltoi vegetativi de vigoare mică M9, M26. Înălţimea lor va fi de 2,5-3 m,
iar distanţa de plantare pe rând de 1-1,5 m. Pomii de vigoare mijlocie se obţin
când se altoieşte pe portaltoi vegetativi de vigoare mijlocie MM106, M7, M4.
Aceştia vor avea 3-3,5 m înălţime şi 2,5-3 m diametrul coroanei. Pomii de
vigoare mare, de 5-6 m înălţime şi 6-8 m diametrul coronei, se obţin dacă sunt
altoiţi pe portaltoi de vigoare mare: franc (obţinut din sămânţă) sau vegetativi
A2, M25, M16.
Pomii se plantează toamna, pe teren pregătit şi fertilizat corespunzător.
Peste iarnă, pomii trebuie protejaţi de rozătoare cu coceni, hârtie etc.
Tăierile de formare a coroanei se încep primăvara, prin scurtarea vergii
altoi la 60-80 cm, în funcţie de sistemul de coroană dorit. Pentru măr se
recomandă fusul subţire, palmeta etajată sau neetajată; în cazul pomilor
viguroşi din zona dealurilor se alege vasul ameliorat întârziat sau chiar
piramida etajată. Când lăstarii apăruţi pe varga scurtată au 25-30 cm, se aleg
cei necesari formării primelor şarpante, iar restul se ciupesc sau se înclină.
 Începând din anul II, ramurile (viitoare şarpante) necesită a fi scurtate
numai de la locul de ramificare, în rest nu se fac decât puţine scurtări şi slabe
(1/4-1/3 din lungime). În acest mod se va proceda anual până la realizarea
deplină a coroanei. Pentru grăbirea intrării pe rod, lăstarii de garnisire se răresc
şi apoi se înclină sau se torsionează. La soiurile foarte precoce, Goldenspur,
Starkrimson, Wagner premiat înclinarea nu este necesară, aici trebuie rupte
fructele de la bază, altfel şarpantele se apleacă puternic.
Tăierile de fructificare. Se scurtează semischeletul la 60-80 cm şi chiar
mai mult, apoi, se răresc ramurile de rod la 10-15 cm una de alta. Ramurile de
un an se răresc şi se scurtează cu 1/4-1/3 din lungime dacă au mai mult de 35-
40 cm. Elementele de schelet trebuie să fie clare, drepte, bine garnisite, cu
semischelet şi ramuri de rod bine subordonate şi din ce în ce mai scurte spre
vârful coroanei.
După 5-7 ani de rodire, aceste tăieri de fructificare trebuie combinate cu
tăierile de reîntinerire, prin suprimarea sau scurtarea puternică a elementelor
epuizate şi înlocuirea lor cu altele mai tinere, care se formează din lăstarii noi.
Acest sistem duce la prelungirea duratei de viaţă a pomilor şi a duratei lor de
fructificare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Mărul este foarte sensibil la boli şi
la dăunători, de aceea trebuie să fie executate cel puţin două tratamente de
iarnă şi 6-8 stropiri de vară, tratamentele fiind mixte.
Rărirea fructelor este o lucrare obligatorie, în anii în care pomii au
legat abundent. Lucrarea se execută în perioada 20-30 iunie sau cel mai târziu
până la 10 iulie.
Fertilizarea este obligatorie. Pe terenurile slab fertile se administrează,
la 3-4 ani, câte 300-400 kg gunoi de grajd bine fermentat la 100 m 2, iar anual:
2-3 kg de azotat de amoniu, 3-4 kg de superfosfat şi 2-3 kg de sare potasică, la
100 m2.
În zonele secetoase se recomandă aplicarea a 4-6 udări.
Recoltarea fructelor se face manual; merele de vară se culeg cu 3-5 zile
înainte de coacerea deplină, cele de toamnă cu 5-7 zile, iar cele de iarnă se
recoltează în octombrie.
 Merele se păstrează bine în camere reci, în beciuri, aşezate în lăzi sau
pe rafturi. Cel mai bine se păstrează însă în depozite frigorifice, la temperaturi
de 1-3 0C şi o umiditate de 80-85%.

11.2. CULTURA PÃRULUI

Pirus sativa Lam. - Fam. Rosaceae, suubfam. Pomoidae

Părul este originar din Europa şi Asia. La noi, reuşeşte bine de la

câmpie până la altitudini de 400-600 m, fiind bine reprezentat în judeţele
Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Gorj, Vâlcea, Vrancea, Neamţ, Sibiu şi Suceava.
Părul este o specie importantă prin productivitatea sa, rezistenţa la
secetă şi la boli, iar fructele sunt de o calitate deosebită, datorită compoziţiei
chimice complexe, suculenţei, aromei şi savorii lor. Perele sunt laxative,
diuretice, mineralizante, răcoritoare. Se folosesc la prepararea compoturilor,
nectarului şi distilatului de foarte bună calitate.
Cerinţe. Părul este o specie pomicolă mai pretenţioasă decât mărul la
lumină, căldură şi sol. Necesită o temperatură medie anuală de 9-12 0C, iar în
perioada de vegetaţie o temperatură medie de 16-180C. În perioada repausului
de iarnă rezistă la geruri de -26…-280C, unele soiuri fiind mai sensibile. Florile
complet deschise rezistă până la -1,70…-2,20C, iar fructele abia legate sunt
distruse la -1,50C.
Soiurile cele mai importante, cultivate în ţara noastră sunt: Trivale,
Triumf, Favorita lui Clapp, Untoasă precoce Morettini, Napoca, Williams,
Williams roşu, Untoasă Bosc, Abatele Fetel, Conference, Cure, Păstrăvioare,
Decana de iarnă, Decana Comisiei.
Pentru grădinile familiale prezintă interes şi soiurile cu fructul mare,
ca: Untoasă Hardy, Ducesa de Angouleme, Untoasă Hardenpont, Decana
Krier, Passe Crassane etc.
Portaltoii folosiţi pentru altoire sunt: părul sălbatic şi părul franc,
gutuiul.
Plantarea pomilor se face toamna după regulile obişnuite.
Formarea coroanelor se realizează mai greu datorită axului puternic,
şarpantelor cu unghiuri mici de ramificare, motiv pentru care axul se scurtează
la înălţimea de 60-80 cm, iar şarpantele la 50-60 cm, după care se înclină în
vederea garnisirii corespunzătoare pe toată lungimea lor. Dacă axul continuă să
crească viguros, se ciupeşte des sau se va transfera pe o ramură laterală.
După intrarea pomilor pe rod, tăierile de fructificare se fac ca şi la măr.
Unele soiuri: Williams, U.P. Morettini, rodesc pe mlădiţe (ramuri de rod lungi
cu muguri de rod la vârf) şi acestea se scurtează lăsându-se doar 1-2 muguri de
rod.
Rărirea fructelor se face în iunie, lăsând spaţii între fructe de 10-15 cm.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin 1-2 tratamente de iarnă
şi 6-7 stropiri în perioada de vegetaţie.
Fertilizarea perilor se face cu doze de îngrăşăminte mai mici cu 1/4-
1/3 decât la măr.
Perii sunt mai rezistenţi la secetă decât merii, excepţie făcând cei altoiţi
pe gutui (aceştia necesită 4-5 udări în perioada de vegetaţie).
Recoltarea perelor se face cu multă atenţie deoarece dacă se recoltează
prea devreme, nu se mai maturează, iar dacă se recoltează prea târziu nu se pot
păstra. Perele de toamnă se recoltează la 130-140 zile de la căderea petalelor,
iar cele de iarnă la 160-170 zile.
Perele se păstrează bine în depozite frigorifice la 0…+20C, iar
umiditatea favorabilă a aerului este de 80-85%.

11.3. CULTURA PRUNULUI

Prunus domestica - fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae

Prunul este originar din Europa şi Asia, iar în prezent se cultivă în toate
continentele.
Prunul este cultura cu cea mai mare extindere în ţara noastră. Marea
majoritate a plantaţiilor se găsesc în zona dealurilor joase şi mijlocii. Valoarea
economică a prunului rezidă în producţiile mari şi constante pe care le dă,
modul diferit de folosinţă: de la consum proaspăt, compot, magiun, prune
uscate, până la distilat valoros. La acestea se adaugă rusticitatea şi plasticitatea
ecologică a pomului, reuşind de la câmpie până la dealurile semiînalte.
 Fructele prunului sunt bogate în glucide, în elemente minerale şi în
vitamine, fiind foarte apreciate în consumul proaspăt. Lemnul de prun se
utilizează la obţinerea cărbunelui activ, în industria creioanelor, la obţinerea
mangalului sau pentru combustibil.
Cerinţe. Prunul are cerinţe mijlocii faţă de căldură. Reuşeşte bine în
zona cu temperatura medie anuală de 8,5-110C, optimul termic fiind la 15-
180C. În perioada de repaus rezistă la -310C, iar partea aeriană până la -360C. În
schimb în perioada de vegetaţie, în faza înfloritului şi legării fructelor, prunul
manifestă o mare sensibilitate faţă de temperatură, necesitând peste 100C
pentru o fecundare normală. Faţă de lumină are pretenţii moderate, iar faţă de
umiditate este pretenţios.
Diferitele soiuri de prun se maturează începând de la 15 iulie, până la
mijlocul lunii octombrie. Sortimentul din ţara noastră este foarte bogat, dar
predomină soiurile: Tuleu gras, Vânăt românesc, Gras românesc, Stanley,
Agen 707, Renclod Althan, Anna Späth, Tuleu timpuriu, Nectarina roşie etc.
Portaltoii folosiţi pentru toate soiurile de prun sunt corcoduşul şi prunul
franc.
Plantarea prunilor se face de regulă toamna, iar distanţele de plantare
diferă în funcţie de vigoarea soiului, recomandate fiind: 5-6 m între rânduri şi
4-5 m pe rând.
Coroanele se dirijează după sistemele de vas ameliorat, piramidă mixtă,
palmetă etajată. La formarea coroanelor se utilizează atât tăieri în uscat cât şi în
verde (ciupit, plivit), combinate cu înclinarea şarpantelor şi arcuirea lăstarilor
de garnisire (de semischelet). Acestea pot fi scurtate cu 1/3-1/2 din lungime, în
vederea garnisirii lor cu ramuri de rod.
După intrarea pomilor pe rod se fac adesea tăieri de rodire, de reducţie
şi de regenerare. La prun se reduc ramurile de semischelet şi cele de rod (cele
mijlocii şi cele lungi). Reîntinerirea lemnului de rod se face din ramurile
vegetative care se răresc, la 30-40 cm şi apoi se scurtează.
Rărirea fructelor se face numai în anii cu rod abundent, prin rărirea
florilor, fructelor abia legate sau fructelor la 1/2 din mărimea normală, lăsându-
le la 3-5 cm una de alta.
 Terenul se menţine curat de buruieni prin 1-2 arături superficiale, la
12-15 cm şi prin praşile sau înierbat, iar iarba se va cosi atunci când are 25-30
cm şi se lasă ca mulci sub pomi.
Fertilizarea se face cu 2-3 kg gunoi de grajd, 20-40 g superfosfat şi 20-
30 g sare potasică, la fiecare m2. Excesul de îngrăşăminte predispune pomii la
boli şi le scade rezistenţa la ger.
Irigarea este necesară în zonele de şes sau în anii secetoşi; fiind
necesare 3-4 udări: după înflorit, la întărirea sâmburilor şi înainte de intrarea
fructelor în pârgă.
Recoltarea fructelor pentru compot şi consum în stare proaspătă se face
atunci când au pulpa destul de fermă, iar cele pentru gem, magiun ori distilare,
când sunt bine coapte, adică au un conţinut maxim de zaharuri. Pentru toate
soiurile, fructele se recoltează în 2-4 reprize.

11.4. CULTURA CAISULUI

Armeniaca vulgaris - fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae

Caisul este originar din Asia. Zone importante pentru cultura caisului în
ţara noastră sunt: Câmpia Română, Câmpia de Vest, partea de nord a Dobrogei
şi zona podgoriilor din Muntenia, Oltenia şi Moldova.
Caisul este o specie foarte apreciată pentru fructele sale savuroase şi
parfumate, utilizate în consumul proaspăt sau la prepararea de compot, gem,
dulceaţă, suc, nectar, caisată, lichioruri etc.
Cerinţe. Caisul este o specie iubitoare de căldură, necesită o
temperatură medie anuală de 10-120C, iar în perioada de repaus suportă
temperaturi de -25…-260C, dar în iernile cu oscilaţii mari de temperatură
devine sensibil la gerurile survenite târziu, mugurii florali fiind distruşi la
-12…-150C. Primăvara după zile relativ călduroase, pierde mugurii la -3..-40C,
iar fructele abia formate la -1,5…-2,20C; caişii pierd rodul în 4-5 ani din 10,
datorită faptului că înfloresc devreme.
Faţă de umiditate, caisul nu este deosebit de pretenţios, reuşind chiar
bine la 500-550 mm precipitaţii anuale; în schimb este pretenţios la lumină şi
necesită soluri uşoare, permeabile, cu apa freatică la 2,5-3 m.
 Portaltoii folosiţi pentru altoirea caisului sunt: zarzărul, prunul franc şi
corcoduşul.
Soiurile recomandate: Timpurii de Chişinău, Royal, Mari de Cenad,
Dacia, Mamaia, Comandor, Selena, Sirena, Favorit, Sulmona, Harcot.
Pregătirea terenului pentru plantare se face după tehnologia obişnuită.
Plantarea se execută toamna, eventual primăvara foarte devreme.
Distanţele de plantare sunt de 5-6 m între rânduri şi 4-5 m pe rând. Dacă
plantarea se execută de toamna, se face un muşuroi mare peste rădăcini pentru
a le feri de ger. Scurtarea vergii se face numai primăvara, la 60-70 cm, iar rana
se unge cu vopsea de ulei, în mod obligatoriu.
Sistemele de coroane folosite: vasul ameliorat, vasul aplatizat, palmeta.
Formarea coroanei se realizează prin tăieri în uscat şi operaţiuni în verde. Se
scurtează atât elementele de schelet cât şi cele de garnisire.
Tăierile de rodire şi de întreţinere se fac aproximativ ca la prun. Se
reţin pentru fructificare ramurile buchet, iar dacă sunt mai dese de 8-10 cm
unele de altele se răresc, cele mijlocii se răresc la 10-15 cm una de alta şi se
scurtează cu 1/3-1/2 din lungimea lor, dacă depăşesc 60-65 cm.
Tăierile la cais se fac fie în verde, fie primăvara în preajma umflării
mugurilor, niciodată pe timp geros.
Solul se menţine curat de buruieni şi afânat, se îngraşă cu gunoi de
grajd, o dată la 2-3 ani, iar cele chimice se aplică anual.
Irigarea caisului este necesară în zonele secetoase şi mai ales atunci
când pomii sunt încărcaţi cu fructe. Sunt necesare minim 3 udări şi anume: la
întărirea sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă, după recoltare (1-2 udări).
Principalele boli ale caisului (monilioza, ciuruirea frunzelor, plum-
poxul, cancerul uscat etc.). Aceste boli se combat cu 1-2 tratamente înainte de
înflorit cu zeamă bordeleză 1,5-2,0%, iar după înflorit cu fungicide acuprice.
Pierirea prematură a pomilor este boala cea mai periculoasă. Aceasta
poate fi bruscă sau lentă, uscându-se pe rând câte o şarpantă sau părţi din pom.
Boala nu poate fi combătută total, ci doar ameliorată, aplicând următoarele
măsuri preventive:
- cultivarea caisului numai în zone favorabile;
- protejarea pomilor de îngheţ, ger, evitarea băltirii apei;
 - evitarea rănii scoarţei, a tăierilor de ramuri groase şi scurgerii de
cleiuri (gome);
- menţinerea solului parţial înţelenit;
- văruirea trunchiului şi a bazei şarpantelor.
Recoltarea se face cât mai aproape de maturitatea deplină ( cu doar 2-3
zile mai devreme) în 2-3 reprize. Momentul optim depinde şi de destinaţia
producţiei.

11.5. CULTURA PIERSICULUI

Persica vulgaris Mill. - fam. Rosaceae. Subfam. Prunoideae

Piersicul provine din Asia. În prezent se cultivă în toate continentele,

dar mai ales în emisfera nordică. În România, cultura piersicului întruneşte
condiţii favorabile în judeţele: Timiş (Periam, Sânnicolaul Mare, Lovrin,
Giarmata), Constanţa, Tulcea, Ilfov, Dolj, Bihor.
Piersicul este o specie pomicolă deosebit de valoroasă, din următoarele
considerente:
- pomii intră repede pe rod, sunt foarte productivi, mai puţin afectaţi de
pieirea prematură, de brumele şi îngheţurile târzii comparativ cu caisul;
- are un număr mare de soiuri şi se maturează începând de la 15-20
iunie, până la sfârşitul lunii septembrie;
- fructele sunt deosebit de apreciate pentru consumul proaspăt, pentru
compot, nectar şi alte produse deosebit de fine, piersicile fiind indicate în cura
hepatică şi aterioscleroză, ameliorează obezitatea şi hipertensiunea arterială.
Cerinţe. Piersicul reuşeşte bine în zonele sudice şi de vest ale ţării, unde
temperatura medie anuală este de 10-110C, minima nu scade iarna sub -22 ...
-240C, iar primăverile sunt blânde, însorite, fără brume şi îngheţuri târzii, cu
precipitaţii atmosferice cuprinse între 500-550 mm, cultivat pe sol uşor, bine
drenat.
Soiurile de piersic se împart în 3 grupe:
- piersice propriu-zise - fructul are pieliţa păroasă, pulpa neaderentă
sau semiaderentă la sâmbure, de culoare galbenă, albă sau roşie. Din această
grupă se recomandă: Madeleine Pouyet, Springtime, Springold, Cardinal,
Jerseyland, Redhaven, Elberta, Flacăra;
- nectarine - au fructul cu pieliţa glabră, intens colorată, foarte
aspectuoase şi parfumate, pulpa aderentă la sâmbure, dar sunt mai sensibile la
ger şi boli. Dintre acestea se recomandă: Crimsongold, Nectared 6, Nectared 4,
Flavortop, Fantasia, Romamer;
- pavii sau piersice pentru compot - au fructul uşor pufos, uniform
colorat în galben, pulpa fermă, aderentă la sâmbure, rezistentă la fierbere, se
pot recolta şi prin scuturare. Cele mai valoroase soiuri sunt: Fortuna, Vivian,
Babigold 6, 8 etc.
Portaltoii folosiţi sunt: piersicul franc, migdalul amar.
Pregătirea terenului şi fetilizarea trebuie făcute cu deosebită atenţie.
Nu se plantează piersic după piersic, iar pomii să fie udaţi bine la plantare,
distanţele recomandate fiind: 4m x 4m şi chiar 4m x 2m.
Formarea coroanei se realizează în 2-3 ani, cele mai folosite sisteme de
coroane sunt: vasul ameliorat, vasul întârziat aplatizat, palmeta etajată, fusul
subţire. Formarea coroanei impune aplicarea unor operaţii de rărire a ramurilor
atât în perioada de repaus cât şi de vegetaţie, deoarece în vârful ramurilor se
formează câte 2-4 lăstari viguroşi, din care se va lăsa unul, cel cu poziţie mai
favorabilă.
Tăierile de rodire se fac anual, reţinând pe pom câte 80-120 ramuri
mixte.
Rărirea fructelor este obligatorie şi se face în iunie. Se lasă un fruct pe
buchetele de mai, 1-2 fructe pe salbe şi 3-5 fructe pe ramurile mixte.
Fertilizarea este obligatorie, administrându-se gunoi de grajd o dată la
3 ani, iar anual cu îngrăşăminte chimice (azotat de amoniu, superfosfat, sare
potasic).
Udarea piersicului se face în anii secetoşi şi atunci când sunt încărcaţi
de rod. Anual se aplică 4-5 udări: înainte de înflorit, la întărirea sâmburilor, cu
2-3 săptămâni înainte de coacerea fructelor şi 1-2 după recoltare.
Lucrările solului constau în 1-2 arături şi 3-4 praşile.
Recoltarea se face când fructele intră în pârgă (apariţia culorii de
acoperire, înmuierea pulpei la vârful fructului); recoltatul se face în 2-3 reprize
la fiecare soi.
 11.6. CULTURA CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI
Cireş - Cerasus avium L. - fam.Rosaceae, subfam. Prunoideae
Vişin - Cerasus vulgaris Mill - fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae

Cireşul şi vişinul sunt specii pomicole cu particularităţi ecologice şi de

cultură asemănătoare.
Cireşul provine din regiunile cuprinse între Marea Neagră şi Marea
Caspică, de unde s-a răspândit în Asia, iar vişinul se consideră originar din
Asia Mică şi zonele adiacente unde creşte frecvent în flora spontană.
Cireşele au funcţii mineralizante şi vitaminizante, având efect tonic şi
reconfortant. Fructele sunt apreciate deoarece ajung devreme la maturitate, sunt
foarte căutate pentru consumul în stare proaspătă, la prepararea compoturilor,
dulceţurilor, siropului etc. Lemnul de cireş este foarte apreciat în industria
mobilei.
Cele mai importante bazine de cultură ale cireşului sunt: Cotnari,
Bistriţa-Năsăud, Dej, Cisnădie, Caransebeş, Piteşti, etc.
Cireşul pretinde soluri uşoare, bine expuse la soare, ferite de curenţi
reci de aer. Reuşeşte bine la o temperatură anuală de 9-10 0C; mugurii sunt
distruşi la -20..-250C în perioada repausului, iar florile la -2,20C. Din punct de
vedere al umidităţii are cerinţe moderate.
Soiuri de cireş predominant cutivate: Roşii de Bistriţa, Cerna, Jubileu,
Van, Bing, Stella, Boambe de Cotnari, Someşan, Germersdorf, Hedelfinger,
Rubin etc.
Vişinul se cultivă pe suprafeţe mai mari în judeţele: Vaslui, Iaşi,
Neamţ, Argeş, Ilfov, Galaţi, Bistriţa-Năsăud etc.
Cerinţe. Vişinul este mai rezistent la ger decât cireşul (rezistă la -300C),
mai puţin pretenţios la lumină şi se adaptează pe o gamă largă de soluri.
Necesită o temperatură medie anuală de 8-110C. Nu este pretenţios la
umiditate, putând fi cultivat atât în zone secetoase cât şi în regiuni umede.
Fructele de vişin au o compoziţie chimică bogată, sunt utilizate la
prepararea compoturilor, siropului, gemului, dulceţei. Vişinele au efect tonic,
contribuie la ameliorarea afecţiunilor renale, hepatice, a anemiei, stresului.
Vişinul, prin lăstari, frunze şi pedunculi are şi un rol bactericid, putând fi
folosit la conservarea murăturilor sau pentru ceaiuri diuretice.
 Soiuri de vişin recomandate: Nana, Vrâncean, Timpurii de Cluj,
Dropia, Mari timpurii, Oblacinska etc.
Ambele specii reuşesc bine de la câmpie până la altitudini de 500
- 600 m.
Portaltoii folosiţi sunt: cireşul sălbatic, vişinul turcesc (mahalebul),
vişinul comun.
Terenul se fertilizează cu gunoi de grajd, se mobilizează adânc şi se
nivelează.
Plantarea pomilor se face toamna şi eventual primăvara foarte
devreme; distanţele de plantare sunt de 5-6 m între rânduri şi 4-5 m pe rând la
cireş, iar la vişin 4-5 m cu 2-4 m pe rând.
Sistemele de coroane folosite: piramida mixtă, vasul întârziat, palmeta
etajată, iar pentru vişin chiar tufă.
După plantare, cireşii se scurtează la 80-100 cm, iar vişinii la 50-70 cm.
Vara se aleg ramurile pentru şarpante şi apoi se continuă lucrările de formare.
La cireş sunt necesare lucrări de scurtare a ramurilor de garnisire.
După intrarea pe rod, aceste specii au nevoie de puţine lucrări de tăiere.
Întreţinerea solului se face sub formă de ogor lucrat.
Fertilizarea se face cu doze asemănătoare cu cele de la prun, iar udarea
numai în anii secetoşi.
Recoltarea fructelor - începe cu 10-15 mai la cireş şi până la mijlocul
lunii iulie la vişin. La un soi se fac 2-3 treceri, deoarece fructele se maturează
eşalonat.
 CAPITOLUL XII

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR

VITICOL

Întreţinerea şi refacerea plantaţiilor viticole, precum şi înfiinţarea de

plantaţii este în strânsă corelaţie cu activitatea de producere a materialului
săditor viticol. În acest scop sunt necesare pepinierele viticole, care se
organizează în unităţi specializate, care oferă condiţii ecologice şi tehnologice
corespunzătoare obţinerii unui material săditor valoros.
Producerea materialului săditor viticol se realizează în unităţi de stat,
particulare sau mixte, autorizate, purtând denumirea de pepinieră viticolă.
Pepiniera viticolă este o unitate specializată care are ca scop producerea
viţelor altoite sau a viţelor nealtoite.
Principalele sectoare ale pepinierei viticole sunt: plantaţia de portaltoi,
plantaţia furnizoare de coarde altoi, şcoala de viţe cu asolamentul respectiv,
complexul de altoire şi forţare şi sediul social - administrativ.
Plantaţia de portaltoi. Mărimea acesteia se determină în funcţie de
producţia medie de butaşi preconizată a se obţine la unitatea de suprafaţă şi de
destinaţia acestora: pentru nevoi proprii sau pentru livrare în ţară şi la export.
Plantaţia furnizoare de coarde altoi. Mărimea acesteia depinde de
necesarul de coarde altoi, pe soiuri, ţinând cont de faptul că de la un butuc se
recoltează în medie câte 2 coarde a 6 ochi buni de altoit.
Şcoala de viţe. Mărimea şcolii de viţe se calculează în funcţie de
producţia anuală, exprimată prin cantitatea de viţe altoite sau nealtoite
(denumite şi pe "rădăcini proprii") care urmează a fi produse.
Pe lângă producerea viţelor altoite destinate înfiinţării de plantaţii cu
soiuri nobile sau rezistente pot fi produse şi viţe nealtoite (pe rădăcini proprii)
pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi, a celor de hibrizi (în cadrul
sectorului de ameliorare), cât şi pentru înfiinţarea plantaţiilor de viţe cu soiuri
nobile (sau rezistente) destinate cultivării acestora pe nisipuri.
Mărimea pepinierei viticole - se determină în funcţie de mărimea şcolii
de viţe, respectiv de cantitatea de material săditor viticol care se produce anual,
precum şi de suprafeţele pe care le ocupă celelalte sectoare din cadrul
pepinierei. Astfel, pentru 1 ha de şcoală de viţe (cu 140 000 de butaşi altoiţi)
sunt necesare: 2 ha de plantaţie de portaltoi şi 3 ha ale plantaţiei furnizoare de
coarde altoi.
Alegerea locului pepinierei viticole. Alegerea terenului se face în
funcţie de factorii ecologici şi factorii social-economici.
Dintre factorii ecologici, cei climatici prezintă cea mai mare
importanţă. Datorită particularităţilor lor biologice, plantaţiile de portaltoi
trebuie înfiinţate doar în zonele în care numărul zilelor fără îngheţ este de
minimum 170.
În funcţie de clima ţării noastre, se deosebesc trei zone de favorabilitate
ale culturii portaltoilor: a) zona foarte favorabilă, situată în sudul ţării, în care
temperaturile din lunile iulie, august, septembrie sunt mai mari de 220C; b)
zona favorabilă care se află în partea de SE a ţării, unde aceste temperaturi au
peste 200C ; c) zona de favorabilitate mijlocie este situată în sudul Moldovei,
Banat şi sudul Transilvaniei, în care temperaturile din iulie, august şi
septembrie au peste 180C .
Sub raportul factorilor ecoclimatici cerinţele şcolii de viţe sunt mai
reduse cu circa 10% faţă de cele ale plantaţiilor de portaltoi, însă şi în şcolile de
viţe cele mai bune rezultate se obţin tot în arealele favorabile culturii
portaltoilor. De asemenea, la alegerea locului şcolii de viţe este important de
reţinut, restricţia privind frecvenţa ploilor şi temperaturilor scăzute din luna
mai, care întârzie intrarea în vegetaţie a viţelor altoite. Şcoala de viţe are
nevoie de un sol bogat, cu 3-5 % humus, bine aprovizionat în macro- şi
microelemente. O bună înrădăcinare a viţelor se obţine pe soluri nisipo-lutoase,
cel mult lutoase, care se încălzesc şi se aerează uşor. Apa freatică trebuie să fie
la adâncimea de cel puţin 0,6 m de la suprafaţa solului. Viţele altoite sunt
sensibile la acţiunea sărurilor, îndeosebi a clorurei de sodiu, care nu trebuie să
fie peste 0,3%.
De asemenea, terenul nu trebuie să fie poluat, rezultat al aplicării
pesticidelor şi nici infestat cu larve ale unor insecte dăunătoare, sau boli
virotice ori bacteriene.
Din punct de vedere orografic, terenul trebuie să fie plan sau cu o pantă
de cel mult 4%, cu expoziţie predominant sudică.
 Cerinţele plantaţiilor furnizoare de coarde altoi faţă de condiţiile
climatice şi ecopedologice sunt asemănătoare cu cele ale plantaţiilor cultivate
pentru producerea strugurilor, cu particularităţile specifice soiurilor.
În concluzie, cele mai mari exigenţe faţă de factorii ecoclimatici, le au
plantaţiile de portaltoi, iar faţă de factorii ecopedologici le are şcoala de viţe.
Factorii social-economici. În primul rând interesează forţa de muncă
din podgoria sau centrul viticol respectiv. Alt factor important care
influenţează alegerea locului unei pepiniere este puterea economică a unităţii
producătoare. De asemenea, foarte importantă este existenţa unor căi de
comunicaţii situate în apropierea viitoarei pepiniere, practicabile în tot timpul
anului. Tradiţia şi vocaţia locului, pregătirea profesională a oamenilor sunt
elemente însemnate care asigură succesul acestui sector complex.

12.1. PRODUCEREA BUTAŞILOR PORTALTOI

Cele mai bune rezultate ale acestor plantaţii se obţin în regiunile din
sudul ţării, unde sunt asigurate condiţii mai favorabile, deoarece viţele portaltoi
au perioada de vegetaţia mai lungă cu 20-30 de zile decât cea a viţelor din
soiuri roditoare. Cele mai răspândite soiuri de portaltoi fac parte din grupa
Berlandieri x Riparia, precum şi soiul Precoce care poate înlocui pe Riparia
gloire.

12.1.1. Înfiinţarea plantaţiilor portaltoi

Alegerea terenului. Se recomandă terenuri plane sau cu pantă de până
la 12%, uniformă, cu o expoziţie sudică sau sud-vestică. Solurile indicate sunt
cele cu textură lutoasă sau nisipo-lutoasă, cu fertilitate mijlocie.
Pregătirea terenului pentru plantare cuprinde următoarele lucrări:
curăţirea şi nivelarea terenului, fertilizarea de bază cu gunoi de grajd şi cu
îngrăşăminte chimice NPK, tratarea terenului prin prăfuire împotriva
nematozilor şi a viermilor sârmă, desfundarea terenului la adâncimea de 60
cm, nivelarea şi pichetarea.
 Plantarea viţelor portaltoi se face primăvara în luna martie.
Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de sistemele de susţinere
preconizate de a se folosi, cât şi de vigoarea soiurilor. La sistemul de susţinere
spalier vertical monoplan distanţa de plantare este de 2,0-2,2 m între rânduri şi
de 1,8-2,0 m pe rând, asigurându-se o densitate de 2270-2770 viţe portaltoi pe
hectar. La sistemul de susţinere spalier orizontal în formă de "T", distanţa de
plantare între rânduri este de 2,2 –2,6 m şi de 1,6-1,8 m pe rând, densitatea
fiind de 2140-2840 viţe portaltoi pe hectar.
Viţele folosite la înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi sunt obţinute prin
înrădăcinarea butaşilor portaltoi în şcoala de viţe sau în solarii.
Pichetarea este lucrarea de marcare pe teren a locurilor de plantare.
Pichetarea se face cu picheţi înalţi de 120 cm, care servesc în primii ani ca
tutori pentru legatul lăstarilor.
Pregătirea viţelor nealtoite pentru plantat constă în: fasonarea lor, în
care cordiţa principală se reduce la 8-10 cm, iar rădăcinile la 10-12 cm;
umectarea viţelor timp de 18-24 ore în bazine cu apă la temperatura de circa
15oC, pentru refacerea umidităţii fiziologice; zvântarea viţelor şi parafinarea
cordiţei fasonate într-un amestec de mastic (94% parafină, 3% bitum şi 3%
colofoniu), la temperatura de cca 80o C.
Plantarea se face în gropi cu dimensiunile de 50 cm x 35 cm x 35 cm,
la fel ca la viţele roditoare.

12.1.2. Întreţinerea plantaţiilor tinere de portaltoi

Lucrările de întreţinere din anul I.
Principalele lucrări de întreţinere ale solului constau din cultivaţii
mecanizate pe intervale şi praşile manuale pe rând, precum şi udările cu câte 5-
10 litri de apă la fiecare viţă plantată, în caz de secetă.
Controlul ieşirii lăstarilor din muşuroi se face prin ruperea scoarţei sau
desfacerea acestuia, iar în cazul unui atac cu viermi sârmă sau alţi dăunători, se
face prăfuirea solului cu insecticide.
Legatul şi plivitul lăstarilor. Primul legat se face când lăstarii cei mai
dezvoltaţi ajung la lungimea de circa 40 cm, de tutore cu diferite materiale
sintetice sau naturale. Legăturile următoare se fac la fiecare 40 cm lungime
nouă de creştere. Plivitul lăstarilor constă în eliminarea celor slab dezvoltaţi,
lăsându-se să vegeteze la fiecare viţă numai 3-4 .
Copcitul viţelor se execută de 2 ori, în lunile iunie şi august şi constă în
desfacerea muşuroaielor, executarea unor copci în jurul viţelor şi tăierea
rădăcinilor superficiale, pentru a se forţa înrădăcinarea de profunzime.
Fertilizarea se face cu îngrăşăminte foliare de tip F 231, în lunile iunie-
iulie, prin stropiri cu 600- 800 litri soluţie/ha în concentraţie de 0,6-1,0%.
Eliminarea impurităţilor se face în luna iunie, când lăstarii şi frunzele
diferenţiază caracterele de soi şi se execută prin “decapitarea viţelor”, adică
prin tăierea cu foarfeca sub punctul de inserţie al cordiţei principale.
Refacerea densităţii iniţiale. Viţele neprinse şi impurităţile eliminate
sunt înlocuite cu viţe fortificate la ghivece nutritive. Perioada optimă de
executare a acestei lucrări este în lunile august-septembrie.
Muşuroirea viţelor se face toamna după căderea frunzelor, premergător
arăturii de toamnă.
Lucrările de întreţinere din anul lI de la plantare.
Lucrările de întreţinere din anul II sunt aceleaşi ca în anul I, la care se
adaugă instalarea sistemului de susţinere, tăierea în uscat şi combaterea
filoxerei - forma galicolă.
Instalarea mijlocului de susţinere este o lucrare obligatorie şi poate
avea două tipuri (fig.41):
- spalier vertical monoplan, format din stâlpi de beton cu înălţimea de
2,70 m, pe care se fixează 3 sârme orizontale la înălţimile 60-70 cm una de
alta, precum şi sârme oblice pentru condus lăstarii, întinse la un unghi de 45 o şi
fixate la bază pe ţăruşi;
- spalier orizontal în formă de ”T”, format din stâlpi metalici sau din
lemn, înalţi de 1,50 m, din care 70 cm în pământ, o bară orizontală de 60 cm şi
3 sârme orizontale, fixate de-a lungul rândurilor la distanţa de 30 cm între ele.
Tăierea în uscat se execută în luna martie, diferenţiat în funcţie de
sistemul de susţinere. În cazul sistemului de susţinere pe spalier vertical
monoplan la fiecare butuc coardele se taie în 2-3 cepi de 1-2 cm, iar în cazul
spalierului orizontal în formă de “T” se taie în 1-2 cordiţe mai viguroase, care
se scurtează imediat sub planul de sârme orizontale.
 Fig. 41. Sisteme de susţinere folosite la viţele portaltoi
a-spalier vertical monoplan; b- spalier orizontal în formă de “T”

Combaterea filoxerei- forma galicolă se execută prin eliminarea

frunzelor cu gale primare la începutul lunii iunie şi distrugerea lor prin ardere.
In cazul unui atac puternic în anul anterior, se recomandă tratamente cu
insecticide organofosforice.
Lucrările de întreţinere din anul III de la plantare.
Lucrările de întreţinere din anul III sunt asemănătoare cu cele care se
execută în anul II, cu particularităţi la tăierea în uscat şi la plivitul lăstarilor.
Tăierea în uscat constă în scurtarea coardelor formate în cepi de 2 cm,
lăsându-se câte 4-5 cepi la fiecare butuc.
Plivitul şi legatul lăstarilor se face la fiecare 40 cm lungime nouă de
creştere şi se lasă 5-6 lăstari, în scopul asigurării unei producţii de 40 000-50
000 butaşi pe hectar.

12.1.3. Lucrările de întreţinere a plantaţiilor de portaltoi pe

rod.
Revizuirea mijlocului de susţinere, se face în fiecare primăvară, înaintea
tăierii şi constă în înlocuirea stâlpilor rupţi şi a sârmelor rupte, precum şi
întinderea acestora din urmă.
Dezmuşuroirea se face primăvara de timpuriu, însă atunci când
temperaturile nu mai scad sub -10oC şi constă din debilonarea mecanizată şi
completată manual, cu sapa.
Tăierea în uscat se face în cepi de 2 cm.
Lucrările de întreţinere a solului: arătura de primăvară, 4-5 praşile
mecanizate pe intervale şi manuale pe rând, arătura adâncă de toamnă cu
răsturnarea brazdei înspre rândurile de viţe şi periodic, la 2-3 ani, se execută
subsolarea, alternativ din 2 în 2 rânduri.
Erbicidarea plantaţiilor de portaltoi de execută primăvara sau toamna,
folosindu-se erbicide preemergente.
Fertilizarea plantaţiilor se face cu gunoi de grajd administrat periodic la
intervale de 3-4 ani cu câte 25-30 tone/ha, precum şi îngrăşăminte chimice
NPK, ce se administrează anual în doze stabilite în funcţie de gradul de
aprovizionare al solului şi de producţia preconizată.
Plivitul lăstarilor se face manual şi constă din eliminarea lăstarilor de
prisos de la punctul lor de inserţie, lăsându-se câte 8-12 pe butuc.
Copilitul se execută ori de câte ori este nevoie. Se execută prin
suprimarea copililor, care se rup sub prima frunză de la bază, precum şi a
cârceilor.
Legatul sau palisatul lăstarilor se execută concomitent cu copilitul şi se
face la lungimi noi de creştere de câte 40 cm.
Cârnitul lăstarilor se execută manual la sfârşitul lunii august sau
începutul lunii septembrie şi constă din suprimarea vârfurilor lăstarilor.
Protecţia fitosanitară se realizează prin efectuarea unor tratamente de
prevenire şi/sau de combatere a filoxerei galicole, a omizilor defoliatoare, iar
mai rar, a acarienilor. Tratamentele anticriptogamice se recomandă doar în
cazul plantaţiilor afectate de grindină.

12.1.4. Recoltarea coardelor portaltoi.

Se poate face toamna, după căderea frunzelor, în urma unor geruri de -8
…-100C, fie iarna în lunile: ianuarie-februarie. Coardele portaltoi se recoltează
prin tăiere la 10-12 cm de la punctul de inserţie pe butuc, lăsându-se câte 2 cm
sub nodul de la bază şi apoi se trag de pe mijlocul de susţinere. Se aşază în
mănunchiuri, bază la bază se leagă şi apoi se scot la marginea parcelei, pentru
fasonare.
Fasonarea constă în: îndepărtărea copililor, a cârceilor, a porţiunilor
torsionate, a (vârfurilor) coardelor cu grosimea sub 7 mm sau peste 12 mm.
Fasonarea se face la 1, 2 sau 3 lungimi (de circa 45, 90 sau 135 cm). Butaşii se
leagă apoi în pachete de câte 100 bucăţi şi se etichetează, după care se tratează
anticriptogamic. Se păstrează în camere frigorifice (în saci de folie din
polietilenă) sau în silozuri de nisip.
Producţia de butaşi portaltoi variază în funcţie de condiţiile ecologice,
de soi, de tehnologia de cultură şi este în general de 80 000 - 120 000 butaşi pe
hectar.

12.2. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI

Pentru înmulţirea soiurilor de viţă de vie, coardele altoi se pot obţine

din următoarele categorii de plantaţii: plantaţii specializate pentru furnizarea de
coarde, din marcotiere sau din plantaţii obişnuite de producţie.
Plantaţiile mamă, specializate în producerea de coarde altoi şi
marcotierele se înfiinţează cu material biologic cu valoare ridicată şi liber de
principalele boli virotice, în care se aplică apoi lucrări speciale de întrteţinere.
Din aceste plantaţii se obţin coarde altoi de categorii biologice (Prebază, bază,
certficat) în funcţie de actele de provenienţă şi de buletinele fitosanitare. In
cazul producerii coardelor altoi în plantaţiile obişnuite este necesară să fie
executată marcarea butucilor necorespunzători şi certificarea lor, acestea
furnizând coarde altoi din categoria standard, admise doar temporar la
înmulţire.

12.2.1. Înfiinţarea plantaţiilor mamă furnizoare de coarde altoi

Înfiinţarea plantaţiilor furnizoare de coarde altoi se face pe terenuri

situate în zone în care accidente climatice (grindină, brume, îngheţuri timpurii
de toamnă sau târzii de primăvară) sunt rare. Înaintea înfiinţării plantaţiei este
recomandat ca terenul să fie cultivat cu leguminoase anuale sau perene, o
perioadă de 2-4 ani.
Pregătirea terenului se face ca pentru plantaţiile de producţie, cu
tratarea terenului împotriva unor dăunători din sol (viermii sârmă, larve ale
cărăbuşului de mai ş.a.).
 Viţele folosite la înfiinţarea plantaţiilor trebuie să fie de categorii
biologice superioare, obţinute prin selecţie clonală, soiuri noi, devirozate şi
integral sănătoase.

12.2.2. Întreţinerea plantaţiilor tinere

In plantaţiile tinere trebuie asigurată desimea prevăzută prin proiect,

eliminarea golurilor şi înlocuirea impurităţilor cu viţe fortificate de 2 ani la
ghivece nutritive.
Obligatoriu se va efectua selecţia pozitivă individuală concomitent sau
succesiv cu selecţia fitosanitară, prin eliminarea impurităţilor, a viţelor virozate
şi a celor atacate Agrobacterium tumefaciens, ori de alte organisme de dăunare,
de carantină.
Plantaţiile intensive se înfiinţează pe terenuri uşoare, nisipoase şi au o
desime cuprinsă între 18 000 şi 38 000 viţe/hectar.

12.2.3. Întreţinerea plantaţiilor furnizoare de coarde altoi în

producţie

Tăierile în uscat se execută lăsându-se pe butuc o încărcătură de 12-14

ochi/mp, ceea ce reprezintă jumătate din cea normală a butucilor pe rod. In
plantaţiile intensive, tăierea se face numai în cepi.
Fertilizarea se execută cu cantităţi moderate de azot şi cu cantităţi mai
mari de fosfor şi potasiu, pentru a se asigura o bună maturare a lemnului.
Tratamentele fitosanitare se efectuează atât preventiv, cât şi la
acoperire.
Operaţiile în verde de plivit lăstari, copilit şi legat sunt obligatorii şi
trebuie efectuate la timp şi corect.
12.2.4. Recoltarea coardelor altoi

Lucrarea se face toamna, la 2-3 săptămâni după căderea frunzelor,

înainte de venirea gerurilor puternice de iarnă (care pot cauza pierderi de ochi).
Recoltarea se face cu foarfeca de vie prin secţionare cu 2-4 cm sub
nodul bazal. In cazul recoltării coardelor din plantaţiile de producţie, operaţia
se face o dată cu tăierea de uşurare, păstrându-se elementele de rod pe butuc
necesare obţinerii unei producţii moderate de struguri.
Coardele recoltate se aşază cu baza în aceeaşi parte, formând pachete de
100 sau 200 de bucăţi. De la un butuc se recoltează 2-4 coarde, în funcţie de
vigoarea butucilor. Coardele altoi trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute
în STAS: grosimea de 8 - 12 mm şi umiditatea , %= peste 44%, cu ochii viabili
şi sănătoşi, scoarţa să fie sănătoasă, fără urme ale atacului unor boli, dăunători
sau lovituri de grindină, lemnul să fie maturat, cu sevă, iar lungimea minimă a
coardelor să fie de 8 ochi, cu excepţia soiurilor rare care trebuie înmulţite.
Fasonarea constă în înlăturarea cârceilor şi a resturilor de copili,
precum şi secţionarea la 4 cm sub ochiul de la bază şi deasupra celui apical.
După fasonare se leagă în pachete de 100 bucăţi şi se etichetează, apoi se
tratează anticriptogamic. Durata tratamentului se stabileşte în funcţie de
temperatura solului şi se face cu Chinosol W 0,5% ; Solvochin extra 0,5% sau
cu Cryptonol 0,5%.
Iarna coardele altoi se păstrează fie în camere frigorifice, fie în silozuri
de nisip, după ce au fost introduse în saci din polietilenă.

12.3. PRODUCEREA BUTAŞILOR ALTOIŢI

Tehnologia de producere a butaşilor altoiţi cuprinde trei etape:

pregătirea materialului pentru altoit, altoirea propriu-zisă şi forţarea butaşilor
altoiţi.

12.3.1. Pregătirea materialului pentru altoit

Pregătirea materialului biologic se face cu câteva zile înainte de altoire
şi constă în scoaterea coardelor altoi şi a butaşilor de portaltoi de la păstrat. Se
verifică apoi starea de sănătate şi de viabilitate a acestora, se fasonează, se
extirpă ochii la butaşii de portaltoi şi se efectuează tratamentele
anticriptogamice.
Controlul viabilităţii şi starea de sănătate a coardelor altoi şi a butaşilor
de portaltoi se face imediat după ce materialul este scos din siloz. Proba de
analizat constă în secţionarea longitudinală şi transversală, iar secţiunea
rezultată în zona liberiană trebuie să fie de culoare verde şters, ceea ce
înseamnă un material biologic viabil şi sănătos. La coardele altoi controlul se
extinde şi asupra mugurilor. Ochii viabili au în secţiune culoarea verde, iar cei
neviabili (pieriţi) culoarea este brună sau neagră. Dacă peste 10% din ochii de
iarnă sunt pieriţi, lotul de coarde altoi se respinge de la altoit.
Umectarea butaşilor portaltoi se face în apă, în căzi sau în bazine, la
temperatura de circa 150C. Apa se schimbă tot la 2 zile, iar tratamentul durează
4-5 sau chiar 7 zile, considerându-se încheiat atunci când pe secţiunile apăsate
cu briceagul apar mici stropi de apă.
Scopul umectării este rehidratarea butaşilor pentru a ajunge la o
umiditate de 50 - 55%.
Coardele altoi nu se umectează decât după fasonarea în butaşi şi se ţin
în apă 24 - 36 ore.
În cazul în care tratamentul anticriptogamic nu s-a efectuat de toamna,
se va face după umectare, cu soluţiile menţionate anterior.
Fasonarea butaşilor portaltoi de 2 şi 3 lungimi se face fie după
umectare, fie, fie cu puţin timp înainte de umectare, în porţiuni de minim 40
cm, astfel ca fiecare butaş să aibă cel puţin 2 noduri, iar sub nodul bazal să
rămână 0,5 cm, această operaţie numindu-se şi talonare.
Urmează operaţiunea de extirpare a ochilor de iarnă de pe butaşii
portaltoi, deoarece aceştia când sunt puşi la forţare, ar porni în vegetaţie,
împiedicând calusarea la punctul de altoire şi pornirea lăstarilor din altoi.
Extirparea se face cu briceagul de altoit, începând de deasupra ochiului către
baza sa.
Fasonarea butaşilor altoi constă în fragmentarea coardelor în porţiuni de
un ochi şi un internod, prin secţionarea la 1 -1,5 cm deasupra fiecărui ochi.
12.3.2. Altoirea

Se cunosc mai multe procedee de altoire a viţei de vie, dar în practică

este generalizată altoirea în uscat, la masă, care se face în copulaţie ameliorată
(copulaţie cu pană sau limb de îmbinare). Perioada optimă de altoire se
consideră primăvara, la începutul lunii martie. Altoirea se execută manual sau
mecanizat.
Pentru altoirea manuală se foloseşte un briceag special de altoit. La
altoire se va avea grijă ca portaltoiul şi altoiul să aibă grosimi egale, pentru a
favoriza prinderea, sau cea a altoiului mai redusă cu până la 0,5 mm, nu şi
invers. Succesiunea operaţiilor altoirii manuale (fig. 42) este următoarea:
executarea secţiunii oblice la portaltoi, executarea penei de îmbinare la
portaltoi, executarea secţiunii altoiului (se face de aceeaşi parte cu mugurele),
executarea penei la altoi şi îmbinarea altoiului cu portaltoiul.
Altoirea mecanizată se execută cu maşini de altoit electrice sau cu
dispozitive de altoire. Dispozitivele de altoire cu pedală au diferite forme de
îmbinare a altoiului cu portaltoiul: "omega", "vârf de lance", "nut şi feder" etc.

Fig. 42. Secţionarea altoiului, portaltoiului şi îmbinarea

Recepţia cantitativă şi calitativă se face de către un muncitor

experimentat şi constă în verificarea lungimii STAS, a secţiunii de la baza
butaşului, a extirpării ochilor portaltoi, a îmbinării altoiului cu portaltoiul şi a
aprecierii viabilităţii ochiului altoi (ca format).
Parafinarea butaşilor altoiţi se execută pentru prevenirea oxidării şi
deshidratării secţiunilor. Înainte de parafinare butaşii altoiţi se introduc cu
partea superioară 3-5 secunde în apă, apoi, după o uşoară zvântare de suprafaţă,
se introduc cu treimea superioară în masticul de parafinare, foarte rapid
(fracţiuni de secundă).
Pentru parafinare se foloseşte un mastic constituit din: parafină
comercială 94% +bitum (smoală) 3% + colofoniu (sacâz) 3% + un produs
anticriptogamic, ex. Benlate 0,15%, la o temperatura de 700 ± 20C.
Stratificarea butaşilor altoiţi - constă în aşezarea acestora în lăzi, în
poziţie verticală, în straturi alternând cu rumeguş de conifere bine umectate
(circa 75% apă). Se execută cu scopul menţinerii unei umidităţii în timpul
forţării cât mai favorabile. Forţarea şi călirea viţelor durează 25-30 de zile. Din
2 în 2 zile se face controlul evoluţiei calusului, începând cu a 10-a zi de forţare.

12.4. PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE

Viţele altoite reprezintă materialul săditor folosit preponderent la

înfiinţarea plantaţiilor viticole. Ele se produc în şcoli de viţe (pepiniere) în
câmp sau în solarii ori în ghivece nutritive. Tehnologia de obţinere a viţelor
altoite presupune 2 etape: obţinerea butaşilor altoiţi şi forţaţi şi cultura acestora
în şcoli de viţe.

12.4.1. Pregătirea terenului şi a butaşilor altoiţi pentru plantare

şi plantarea propriu-zisă
Pregătirea terenului pentru plantarea butaşilor altoiţi constă în:
fertilizarea de bază, combaterea dăunătorilor din sol, desfundarea terenului şi
bilonatul (modelarea terenului). Bilonatul se efectuează după desfundat, din
toamnă. Biloanele trebuie să aibă o înălţime de circa 50 cm. Primăvara se
despică biloanele (sau se deschid şanţurile, în cazul terenului nebilonat) şi se
plantează butaşii altoiţi şi parafinaţi.
Pregătirea butaşilor altoiţi pentru plantare, constă în: călirea,
scoaterea din lăzile de forţare, sortarea, fasonarea şi parafinarea.
 Călirea se face în scopul adăptării butaşilor altoiţi şi forţaţi la condiţiile
pe care le vor întâlni după plantare. Aceasta se realizează prin deschiderea
treptată a ferestrelor şi uşilor până se ajunge la o temperatură de 8-100C şi
durează 4-7 zile.
Urmează scoaterea butaşilor altoiţi din lăzile de forţare, apoi sortarea
care este operaţia de îndepărtare a butaşilor cu altoiul căzut şi a celor cu calusul
de la punctul de altoire neformat.
Fasonarea butaşilor altoiţi constă în scurtarea lăstarilor porniţi din altoi
la lungimea de 3 -5 cm şi a rădăcinilor la 1 cm. De asemenea, se îndepărtează
lăstarii porniţi din portaltoi şi rădăcinile din altoi.
Parafinarea butaşilor altoiţi se face ca şi la butaşii altoi, dar de durată
şi mai scurtă şi la o temperatură mai coborâtă, datorită lăstarului pornit în
vegetaţie care este foarte sensibil la temperaturi înalte.
Plantarea se face când temperatura solului la adâncimea de 25-30 cm
depăşeşte 10- 120C ( sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai). Plantarea se
poate face fie în teren bilonat (fig. 43), fie în teren nebilonat, în şanţuri (fig.44).
Butaşii se plantează fie în biloane la 1,2 m între ele, pe un singur rând
(fig. 43 a şi b), fie pe 2 rânduri, când distanţa dintre biloane este de 1,4 - 1,6 m
(fig. 43 c, d, e).
Plantarea propriu-zisă necesită următoarele operaţii: retezarea vârfului
bilonului pe o adâncime de 5-6 cm, despicarea sa la un unghi de 150 , prăfuirea
bilonului cu insecticide, aşezarea butaşilor pe peretele bilonului, câte 15 -18
butaşi/m, acoperirea pe o treime din înălţime cu pământ, tasarea uşoară a
pământului, udarea cu 5-10 litri apă/m2, refacerea bilonului prin acoperirea
butaşilor cu pământ reavăn (3-5 cm deasupra vârfului butaşilor).
 Fig. 43. Plantarea butaşilor în teren bilonat: în rânduri simple, a) cu
butaşi acoperiţi şi b) cu butaşi neacoperiţi sau în rânduri duble, cu butaşi
acoperiţi (c) şi neacoperiţi (d) şi în rânduri perechi (e)

Fig. 44. Plantarea butaşilor în teren nebilonat:

a) în zone reci şi umede; b) în zone calde şi secetoase
 12.4.2. Lucrările de întreţinere aplicate în şcoala de viţe

După plantare se execută următoarele lucrări de întreţinere: arătura între

biloane sau între rânduri, fără cormană, imediat după plantare; afânarea solului
şi menţinerea lui fără buruieni, prin 6-8 praşile/an; ruperea crustei, controlul
pornirii lăstarilor şi refacerea bilonului; plivitul manual al buruienilor pe rândul
de viţe; plivitul lăstarilor de prisos şi lăsarea în vegetaţie a unui singur lăstar,
mai viguros şi bine poziţionat; copcitul de 3 ori (iunie, iulie şi august).
Copilitul se execută ori de câte ori este nevoie; marcarea impurităţilor; udarea
de 3-6 ori; fertilizări foliare sau radiculare; tratamente pentru prevenirea
atacului de boli şi dăunători (care se execută la acoperire), primul tratament
fiind aplicat când viţele au 4-5 frunze şi cârnitul în luna septembrie (lucrare
facultativă).

12.4.3. Recoltarea, clasarea şi păstrarea viţelor

Recoltarea se face toamna târziu, după căderea frunzelor (20 octombrie-

15 noiembrie). Se execută mecanizat, cu plugul PSV-1, prin dislocarea viţelor
altoite din biloane sau şanţuri şi scoaterea manuală a acestora, cu cazmaua.
Viţele recoltate se leagă provizoriu, în mănunchiuri de 150- 200 bucăţi,
se etichetează şi se transportă la locul de clasare, unde se stratifică temporar
(prin acoperire cu rumeguş ori cu nisip), pentru evitarea deshidratării sau
îngheţării rădăcinilor. După clasare, care se face conform STAS-ului, prin
apăsare pe altoi pentru verificarea sudării, se leagă în pachete de câte 20 de viţe
şi se etichetează.
Păstrarea viţelor se face în camere frigorifice sau în silozuri de nisip,
până la valorificare prin vânzare sau plantare, în exploataţia proprie a
producătorului.
 CAPITOLUL XIII

TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR

DE VIŢĂ DE VIE

Înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare se face cu eforturi financiare

mari. De aceea, aceste lucrări se fac pe baza unor studii şi analize fundamentate
ştiinţific, ce au în vedere stabilirea sistemelor de cultură şi tipurilor de plantaţii
corespunzătoare, alegerea, amenajarea, organizarea şi pregătirea terenurilor
destinate viitoarelor plantaţii, stabilirea sortimentului şi a distanţelor de
plantare dintre rânduri şi pe rând. Exploatarea raţională a plantaţiilor prin
respectarea lucrărilor de întreţinere, a încărcăturilor de rod în corelaţie cu
potenţialul soiurilor şi tehnologiile de cultură va asigura obţinerea unor
plantaţii încheiate, fără goluri, cu butuci viguroşi şi cu capacitate mare de
producţie.

13.1. SISTEMELE DE CULTURĂ ŞI TIPURILE DE

PLANTAŢII VITICOLE

13.1.1. Sistemele de cultură a viţei de vie

Sistemul de cultură este condiţionat de factorii naturali de mediu, de
soiurile cultivate, de formele de conducere practicate şi de lucrările de
întreţinere care se aplică. Astfel, în practică se întâlnesc 3 sisteme de cultură a
viţei de vie:
1. Sistemul de cultură neprotejată, se aplică în regiunile din sudul
ţării, unde temperaturile minime din timpul iernii care afectează cultura survin
foarte rar (-180C … -200C, o dată la 1-2 ani din 10). Se caracterizează prin
aceea că butucii sunt conduşi pe tulpini semiînalte sau înalte, elementele de rod
fiind situate la o înălţime de până la 1,5-2 m faţă de sol, astfel că ele sunt mai
puţin expuse la afecţiuni provocate de temperaturile scăzute.
 2.Sistemul de cultură semiprotejată, se practică în regiunile unde
temperaturile minime absolute au o frecvenţă de 2-4 ani din 10. Se
caracterizează prin folosirea soiurilor cu rezistenţă sporită la ger, a formelor
semiînalte şi înalte de conducere a butucilor. La baza tulpinii se lasă 1-2 cepi
de siguranţă a câte 2 ochi. Coardele anuale formate din aceşti cepi, sunt
conduse toamna pe direcţia rândului şi acoperite cu pământ. Primăvara la
tăiere, aceste coarde pot fi scurtate în cepi de siguranţă sau pot fi lăsate ca
elemente de rod pentru compensarea pierderilor de ochi.
3. Sistemul de cultură protejată, se foloseşte în zonele unde
temperaturile minime absolute din iarnă sunt dintre cele mai scăzute, cu o
frecvenţă de peste 4 ani din 10. Se caracterizează prin folosirea formei de
conducere a butucilor care să permită acoperirea de toamnă totală (îngropare)
sau parţială (muşuroire) a butucului cu pământ. Ca urmare a cheltuielilor mari
pe care le implică şi a importantei forţe de muncă solicitată, o dată cu
modernizarea viticulturii, s-a renunţat la acest sistem, introducându-se cultura
viţei de vie pe tulpini.

13.1.2. Tipurile de plantaţii viticole

În cadrul sistemelor de cultură se întâlnesc mai multe tipuri de plantaţii,
utilizate în raport cu orografia terenului, fertilitatea solurilor, vigoarea soiurilor,
direcţiile de producţie:
Plantaţiile viticole obişnuite, care au distanţa de plantare dintre rânduri
de 2 - 2,2 m şi 1,2 - 1,4 m între plante pe rând, asigurând desimi de 3 240 - 4
160 viţe/ha. Se cultivă atât soiuri pentru vin, cât şi pentru masă, cu vigoare
slabă, mijlocie sau mare. Pot fi folosite formele de conducere joasă, semiînaltă
sau înaltă. Producţiile obţinute sunt cuprinse, între 12-15 t/ha.
Plantaţiile viticole cu distanţe mari de 3,0-3,6 m între rânduri şi 1 - 1,2
m/rând cu desimea de plantare de 2 310 - 3 330 viţe/ha, cultivate în forme
înalte de conducere, cu mecanizarea integrală a lucrărilor solului. Astfel de
plantaţii se înfiinţează în zonele de cultură neprotejată sau semiprotejată. Se
recomandă plantarea soiurilor de viţă de vie pentru struguri de masă şi a celor
de vin de mare producţie.
 Plantaţiile viticole pe terase sunt amenajate pe terenuri cu pante mai
mari de 12% şi pe soluri cu fertilitate scăzută. Se caracterizează prin folosirea
unor distanţe între rânduri de 2-2,20 m şi între plante pe rând de 1-1,20 m,
având desimea de plantare între 3 780 şi 5 000 butuci/ha. Se cultivă preferenţial
viţe din soiuri pentru vinuri de calitate, cu vigoare slabă sau mijlocie. Se
practică forma de conducere semiînaltă a butucilor, iar producţiile medii sunt
de 8-10 t/ha.
Plantaţiile viticole pe nisipuri se întâlnesc în zonele din sudul Olteniei,
sudul Moldovei şi nord-vestul Transilvaniei. Se caracterizează prin distanţe
mari de plantare de 2,5 m între rânduri şi 1-1,4 m între plante pe rând (2 850 - 4
000 butuci/ha). Se cultivă soiuri pentru vinuri de consum curent şi pentru
struguri de masă. Se folosesc forme joase, semiînalte şi înalte de conducere a
butucilor. În centrul viticol Teremia Mare (jud. Timiş) în plantaţiile clasice
distanţa de plantare este de 1/1 metri, cu 10 000 de butuci/hectar.
Plantaţiile de tip gospodăresc sunt răspândite pe suprafeţe mici, au
distanţa de plantare între rânduri este de 1,8 m, iar între plante pe rând de 1-1,4
m (3 960 - 5 560 butuci/ha). Se cultivă atât soiuri de vin, cât şi de masă, iar
producţiile obţinute variază în limite largi, în funcţie de soiurile cultivate şi de
nivelul agrotehnicii aplicate.

13.2. ALEGEREA, ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA

TERENULUI

Alegerea terenului se face ţinând cont de factorii climatici, de relief,

de cei litologici, pedologici şi socio-economici.
Factorii climatici, edafici şi orografici trebuie să satisfacă cerinţele viţei
de vie şi să asigure realizarea unor producţii de struguri în raport de soiurile
cultivate.
Cele mai recomandate terenuri sunt cele care se află în arealul viticol
delimitat, situaţie în care se poate analiza starea plantaţiilor existente,
sortimentul de soiuri, cantitatea şi calitatea producţiilor obţinute în ultimii ani
ş.a.
 În cazul înfiinţării plantaţiilor care se află în afara arealului viticol sunt
necesare studii amănunţite, legate de factorii pedo-climatici în raport cu
soiurile ce urmează a fi plantate.
Organizarea terenului destinat plantării viţei de vie cuprinde un
ansamblu de măsuri şi lucrări care urmăresc folosirea completă şi raţională a
pământului, asigurarea condiţiilor pentru executarea mecanizată a lucrărilor şi
sporirea fertilităţii solului. în cazul marilor unităţi viticole aceasta constă în:
împărţirea terenului în parcele (cu suprafaţa de 1-5 ha), tarlale (cuprinde 3-6
parcele, cu suprafaţa de 3-30 ha) şi trupuri viticole (150-500 ha); trasarea
reţelei de drumuri, a zonelor de întoarcere a agregatelor, amplasarea
construcţiilor şi altor dotări tehnice.
Amenajarea terenului se realizează prin lucrări de îmbunătăţiri
funciare pentru combaterea eroziunii solului, eliminarea excesului de
umiditate, temporar sau permanent, nivelarea şi modelarea terenului, respectiv
terasarea pantelor, acolo unde este cazul.

13.3. PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU PLANTAREA

VIŢEI DE VIE

Pregătirea terenului în vederea plantării viţei de vie presupune

următoarele operaţii:
Defrişarea vegetaţiei anterioare şi nivelarea terenului. Defrişarea este
lucrarea de eliminare a vegetaţiei lemnoase existente pe teren. În cazul marilor
plantaţii viticole aceasta se execută cu ajutorul tractoarelor grele, dotate cu
instalaţii speciale. Nivelarea este obligatorie şi se execută imediat după
defrişare, în funcţie de condiţiile de relief, de sistemul de amenajare, de
posibilităţile de parcelare, de configuraţia terenului, pentru a preveni mişcarea
unui volum prea mare de sol.
Asigurarea perioadei de odihnă a solului (timp de 3 -5 ani) este
necesară în cazul defrişării plantaţiilor viticole vechi. In perioada de repaus se
recomandă cultivarea unor plante furajere (graminee cu leguminoase) anuale
sau perene.
 Asigurarea perioadei de odihnă se impune pentru refacerea structurii şi
fertilităţii solului, pentru a preveni creşterea slabă, intrarea târzie pe rod sau
chiar pieirea viţelor noi, precum şi pentru distrugerea unor organisme
dăunătoare specifice viţei de vie.
Fertilizarea de bază se realizează prin încorporarea în sol o dată cu
desfundarea terenului şi administrarea îngrăşământului organic (gunoi de grajd
semifermentat, între 30 şi 80 t/ha) în scopul îmbunătăţirii aprovizionării solului
în materie organică, cu rol important în ameliorarea proprietăţilor fizice,
chimice şi biologice ale solului, precum şi chimic (orientativ 150-200 kg P2O5/
ha şi 200- 250 kg K2O/ha) în vederea creării unei rezerve de fosfor şi potasiu
necesară butucilor de viţă de vie pentru o creştere şi dezvoltare armonioase. Pe
solurile acide se recomandă amendarea solului cu praf de var, dolomit, marnă
etc. (administrarea acestora sporeşte rezistenta la ger, secetă şi boli) şi asigură
condiţii de creştere mai apropiate de necesităţile acestor plante.
Desfundarea terenului constă în mobilizarea profundă a solului cu
inversarea şi amestecarea orizonturilor, în scopul creării unor condiţii
favorabile pentru dezvoltarea armonioasă a rădăcinilor. Desfundarea se
efectuează la adâncimea de 50 - 60 cm sau, în cazul terenului bogat în calcar la
40 - 45 cm. Desfundarea se execută de obicei toamna precum şi la sfârşitul
primăverii, în cazul plantărilor de toamnă ori pe teren nisipos.
Înainte de pichetat şi de plantarea propriu-zisă se execută lucrarea de
nivelare de suprafaţă, prin care se elimină micile denivelări.

13.4. ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SOIURILOR

DE VIŢĂ DE VIE

La alegerea şi amplasarea soiurilor de viţă roditoare se ţine seama de

"Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România"
(editat anual), precum şi Ordinul MAAP nr.546 din 25 noiembrie 2002,
intitulat: "Zonarea soiurilor de viţă de vie roditoare din sortimentul de bază al
României, recomandate şi autorizate pentru cultură şi arealele viticole", apărut
în M.O. nr. 854/4 XII 2002. În aceste acte normative se găsesc soiurile admise
la înmulţire şi repartizarea lor pentru fiecare zonă viticolă, pe baza vocaţiei şi
tradiţiei, soiuri care dau produse de calitate şi care se comportă bine în zona
respectivă.
În raport de direcţia de producţie, soiurile de viţă de vie folosite se
clasifică astfel:
 Soiuri de struguri pentru masă:
- cu maturare timpurie (epocile I, II): Perla de Csaba, Cardinal,
Muscat timpuriu de Bucureşti, Augusta, Timpuriu de Pietroasa, Paula, Victoria
ş.a.;
- cu maturare mijlocie (epocile III, IV, V): Victoria, Chasselas
doré, Chasselas roz, Cetăţuia, Napoca, Milcov, Someşan, Muscat de Hamburg,
Muscat de Adda, Transilvania, Tamina, precum şi soiuri apirene ca: Perlette,
Sultanina, Călina ş.a.;
- cu maturare târzie (epocile VI, VII): Coarnă neagră, Xenia, Select
Afuz Ali, Italia, Greaca, Bicane ş.a.
Soiurile de struguri pentru masă se clasifică după perioada de maturare
în 7 epoci, începând cu 16 iulie, iar fiecare epocă durează câte 2 săptămâni,
ultima terminându-se pe 31 octombrie.
 Soiuri de struguri pentru vinuri albe şi roşii, pe direcţii de
producţie, sunt:
de consum curent: Galbenă de Odobeşti, Fetească regală, Plăvaie,
Zghihară, Băbească gri, Crâmpoşie selecţionată, Creaţă, Majarcă, Steinschiller,
Iordană, Mioriţa, Roşioară, Aligoté, Saint Emilion, Băbească neagră, Cadarcă,
Unirea, Astra, Raluca, Pandur, Codană, Amurg, Arcaş, Burgund mare, Cristina,
Haiduc, Balada ş.a.
Soiurile pentru vin de consum curent sunt mai rezistente la secetă decât
cele pentru struguri de masă. Maturarea strugurilor are loc în epocile IV-V; dau
producţii cuprinse între 10-16 t/ha, cu un conţinut în zahăr de 140-180 g/l şi
aciditatea între 4,5 şi 6 g/l H2SO4. Soiurile respective permit obţinerea unor
vinuri cu o tărie alcoolică de 8-10,5% volume.
de calitate superioară: Fetească albă, Grasă de Cotnari, Riesling italian,
Aromat de Iaşi, Ozana, Şarba, Columna, Donaris, Muscadelle, Pinot gris,
Chardonnay, Sauvignon, Traminer roz, Furmint, Neuburger, Tămâioasă
românească, Muscat Ottonel, Fetească neagră, Cabernet Sauvignon, Merlot,
Pinot noir, Furmint de Miniş, Blasius, Selena, Novac, Mamaia, Negru de
Drăgăşani, Negru aromat ş.a.
Aceste soiuri dau producţii mai mici comparativ cu cele de consum
curent (8-12 t/ha), dar de o calitate superioară. La maturitatea deplină strugurii
acumulează între 190 şi 240 g/l zaharuri, ceea ce permite obţinerea de vinuri cu
o tărie alcoolică mai mare de 11% volume.
 Soiuri pentru vinuri spumante: Fetească regală, Fetească albă,
Riesling italian, Iordană, Băbească neagră, Muscat Ottonel.
 Soiuri pentru distilate: Fetească regală, Plăvaie, Galbenă de
Odobeşti, Mustoasă de Măderat.

13.5. STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE A VIŢEI

DE VIE

Distanţele dintre rânduri şi între plante pe rând, folosite la înfiinţarea

plantaţiilor viticole determină desimea de plantare, respectiv numărul de viţe la
unitatea de suprafaţă. Distantele de plantare se stabilesc în funcţie de vigoarea
soiurilor, a portaltoiului, de fertilitatea solului, de condiţiile climatice, de forma
de conducere a butucilor, încărcătura de ochi atribuită la tăiere şi de direcţia de
producţie.
Alegerea distanţelor optime de plantare pentru o situaţie dată,
influenţează nivelul producţiei, calitatea acesteia şi costurile de producţie.
Distanţele dintre rânduri se aleg ţinând seama şi de posibilităţile de mecanizare
a lucrărilor.
Distanţa dintre plante este diferită, în funcţie de: condiţiile
pedoclimatice, tipul de cultură, modul preconizat de executare a lucrărilor de
întreţinere a solului ş.a.
Orientarea rândurilor se face pe direcţia N-S pe teren plan sau uşor
înclinat, iar pe dealuri pe direcţia curbelor de nivel în scopul prevenirii
eroziunii solului.
 Pichetarea terenului este lucrarea prin care se stabileşte locul unde
trebuie plantată fiecare viţă, în funcţie de mărimea şi forma spaţiului de nutriţie
rezervat acesteia. Fiecare loc se marchează cu ajutorul unor picheţi (tutori).
Pichetarea se execută la sfârşitul verii, în cazul plantărilor de toamna şi
la sfârşitul iernii pentru plantările de primăvară. Înainte de începerea lucrărilor
trebuie stabilite distanţele de plantare, orientarea rândurilor şi metoda de
pichetare.
Metoda de pichetare este definită de figura geometrică formată de câte
2 butuci de pe 2 rânduri alăturate. Astfel, deosebim pichetatul în pătrat, în
dreptunghi, în chinconz, cu rânduri duble, în hexagon şi în forme neregulate
după curbele de nivel.

13.6. PLANTAREA VIŢELOR

Plantarea viţei de vie se realizează prin următoarele operaţii:

pregătirea viţelor pentru plantat, săpatul gropilor şi plantatul propriu-zis.
Perioada de plantare - obişnuit, viţa de vie se plantează primăvara cât
mai devreme (martie-început de aprilie) cu condiţia ca temperatura solului la
adâncimea de 40-50 cm să înregistreze 7-100C. Pe solurile grele, cu exces de
umiditate, plantarea se execută mai târziu (început de mai).
Plantarea de toamnă se execută numai pe terenuri drenate şi se încheie
înainte de înregistrarea temperaturilor negative (în luna noiembrie). Această
plantare de toamnă este puţin practicată deoarece viţele se scot cu întârziere din
şcoala de viţe, însă are o serie de avantaje, printre care cicatrizarea rănilor până
în primăvară, iar viţele intră mai devreme în perioada de vegetaţie activă.
Pregătirea viţelor pentru plantare presupune controlul viţelor,
fasonatul, mocirlirea şi parafinarea viţelor.
Controlul viţelor constă în eliminarea de la plantare a celor
necorespunzătoare. Se admit pentru plantare viţele sănătoase, cu sudură de jur
împrejurul punctului de altoire, care au lemnul viabil, liberul de culoare alb-
verzuie, cu mugurii cordiţelor viabili, iar rădăcinile alb-sidefii.
 Fasonarea viţelor este lucrarea prin care rădăcinile se scurtează la 8-10
cm şi cordiţa la 3-4 ochi (fig. 45), de asemenea se suprimă ciotul de la altoi şi
se elimină rădăcinile de la nodurile intermediare ale portaltoiului.

Fig.45. Fasonarea viţei de vie pentru plantat

După fasonare, viţele se parafinează pe treimea superioară, în acest caz

se pot planta fără muşuroi.
Plantarea propriu-zisă se realizează în gropi făcute cu puţin timp
înainte de lucrarea de plantare. Gropile au adâncimea de 50 cm, iar lărgimea
de 35-40 cm, fiind de formă prismatică. Pe fundul gropii se formează un
muşuroi din pământ mărunţit. Se aşază apoi viţa în poziţie verticală, rezemată
de peretele dinspre pichet, cu rădăcinile repartizate de jur împrejur pe
muşuroiul de pământ şi cu punctul de altoire la 1-2 cm mai sus de nivelul
solului, iar cordiţa orientată spre pichet (fig.46). Peste rădăcini se pune pământ
mărunţit şi reavăn, se tasează cu piciorul (uneori o tasare prea exagerată
acţionează în sens negativ asupra pornirii în vegetaţie şi creşterii, în special a
sistemului radicular) , se introduc 2-6 kg mraniţă peste care se presară 5-8 g
insecticid, apoi se udă (10 l apă), apoi se umple groapa cu pământ până la
nivelul solului. Protejarea viţelor după plantare se face prin: muşuroire cu
pământ reavăn şi foarte bine mărunţit, iar în cazul în care temperaturile şi
brumele târzii permit, doar prin parafinare.
 Fig. 46. Schiţa privind plantarea viţei de vie

Unii autori recomandă plantarea viţelor în gropi cu toate dimensiunile

de cel puţin 60 de cm. De asemenea, condiţiile mult mai bune pentru
pătrunderea rădăcinilor în pământ mobilizat se creează prin aşezarea viţelor cu
baza în mijlocul gropilor şi nu lipite de un perete al acestora. Se recomandă şi
un mod diferit de administrare a îngrăşămintelor organice şi insecticidelor.
Viţele se pot aşeza fie vertical, fie de preferat în poziţie oblică. În acest caz se
poate realiza o bună aliniere a rândurilor, iar ţăruşii folosiţi la pichetare se vor
utiliza şi ca tutori. În plus, poziţia oblică a viţelor impune o tasare moderată.
Ca urmare a costului ridicat al forţei de muncă, în ultima vreme în
unele ţări viticole, s-a extins plantarea mecanizată. Maşinile de plantat
folosesc 1,2,3 brăzdare care permit fixarea la intervale regulate a viţelor pe
fundul brazdei şi administrarea a 1-3 l apă la fiecare plantă. Două brăzdare sau
două roţi aduc pământul la nivelul plantei, în timp ce brăzdarele situate în
partea posterioară asigură acoperirea viţelor cu pământ.

13.7. ÎNTREŢINEREA VIŢELOR TINERE

Viţele tinere, până la intrarea pe rod, trebuie să beneficieze de condiţii

optime pentru înrădăcinare şi de creştere permiţând astfel formarea rapidă a
butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod.
Pentru acest lucru se aplică o serie de măsuri agrofitotehnice, printre
care:
 - măsuri culturale (dirijarea prin tăierea şi conducerea organelor
vegetative);
- măsuri agrotehnice (mobilizarea solului, fertilizarea, irigarea,
protejarea împotriva temperaturilor scăzute din timpul iernii);
- măsuri de dirijare a relaţiilor viţei de vie cu celelalte organisme din
ecosistemul viticol (aplicarea tratamentelor de combatere integrată a bolilor,
dăunătorilor, buruienilor, înfiinţarea şi întreţinerea culturilor intercalate).
Lucrările de întreţinere aplicate în plantaţiile viticole tinere, de la
plantare până la intrarea pe rod, au drept scop realizarea unor plantaţii încheiate
(fără goluri), cu plante bine dezvoltate.
Lucrările de întreţinere în anul I de la plantare.
Lucrările solului. Imediat după plantare se execută o afânare a solului
la adâncimea de 14-16 cm, după care, în timpul vegetaţiei se mai execută 3-4
cultivaţii mecanizate pe intervale, completate cu prăşitul manual pe rând.
Controlul viţelor constă în desfacerea muşuroiului şi verificarea
pornirii în vegetaţie a lor şi apoi refacerea acestuia cu pământ reavăn pentru a
le proteja.
Întreţinerea muşuroiului prin ruperea scoarţei, ori de câte ori este
nevoie.
Copcitul constă în îndepărtarea rădăcinilor pornite din altoi şi a
lăstarilor din portaltoi. Se execută de două ori: primul în luna iunie cu
refacerea muşuroiului şi al doilea în august cu nivelarea pământului din
muşuroi.
Legarea lăstarilor de pichet (sau tutore), se execută de două ori, la noi
creşteri de câte 30-40 cm.
Plivitul lăstarilor de prisos se execută o dată cu legatul.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Viţele tinere sunt deosebit de
sensibile la atacul de boli (îndeosebi la mană). Tratamentele sunt recomandate
a fi de prevenire, respectiv la acoperire. Printre dăunătorii cei mai periculoşi
sunt: cărăbuşul de mai, viermii sârmă, gândacul marmorat, iar după pornirea în
vegetaţie chiar şi omida păroasă a dudului.
Udarea viţelor se face în verile secetoase, când se administrează câte
10 litri de apă, într-o copcă deschisă la fiecare viţă.
 Refacerea desimii iniţiale, denumită şi completarea golurilor se face în
perioada de vegetaţie sau toamna, folosindu-se viţe de 1 an, crescute în ghivece
nutritive. Toamna se poate face şi cu viţe viguroase din şcoala de viţe,
preferabil de 2 ani.
Arătura de toamnă se execută cu răsturnarea brazdei înspre rând, pentru
a uşura muşuroirea.
Protejarea viţelor în timpul iernii. Toamna, după căderea frunzelor,
viţele se protejează de îngheţ prin muşuroire, acoperindu-se cu pământ până la
nivelul ochilor 6-8 de la baza cordiţei.
Lucrările de întreţinere din anul II de la plantare.
Arătura de primăvară se execută “ la cormană”, la o adâncime de 14-
16 cm.
Dezmuşuroirea sau desfacerea muşuroaielor, este operaţia care trebuie
executată după trecerea pericolului temperaturilor scăzute (de -8…-10oC), dar
nu prea târziu pentru a se evita “clocirea“ ochilor.
Tăierea în uscat şi copcitul. Începând din anul II, se execută tăieri de
formare specifice tipului de tăiere adoptat. O dată cu tăierea în uscat se face şi
copcitul.
Instalarea mijloacelor de susţinere. Ţesuturile mecanice ale viţei de vie
sunt slab dezvoltate şi nu-şi poate susţine lăstarii în poziţie verticală De aceea
este necesar instalarea mijloacelor de susţinere.
Dintre sistemele de susţinere practicate (suporţi naturali, araci, spalieri
etc) la noi este generalizat în prezent spalierul în plan vertical. El este alcătuit
din stâlpi fruntaşi şi mijlocaşi pe care sunt fixate la niveluri diferite 3 rânduri
de sârme. Pentru menţinerea sârmelor întinse stâlpii frunţaşi sunt prevăzuţi cu
ancore sau contraforţe şi un dispozitiv de întindere. Rândul de jos al sârmei are
rolul de a susţine elementele lemnoase ale butucului rămase după tăiere,
aceasta fiind denumită şi "sârmă portantă". Celelalte două rânduri de sârme au
rolul de a permite dirijarea lăstarilor şi de aceea sunt situate la cca 60 cm una
de alta.
Momentul cel mai potrivit pentru instalarea mijlocului de susţinere este
din toamna anului I şi până în primăvara anului II, înainte de pornirea în
vegetaţie.
 Sistemele de spalier folosite în plantaţiile de vii roditoare sunt: spalier
monoplan vertical cu sârme, spalier cu consolă, spalier cu consolă dublă etc.
Plivitul lăstarilor înseamnă eliminarea celor de prisos si reţinerea doar
a celor necesari formării butucului.
Plantarea în goluri din anul I se face cu viţe de doi ani sau de un an,
dar viguroase. Viţele plantate în goluri trebuie îngrijite în mod deosebit, pentru
a nu pieri.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin tratamente de
prevenire.
Lucrările solului constau în: 4-5 praşile mecanizate pe interval şi
manuale pe rând.
Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, solide, care se aplică o dată cu
arăturile sau cultivaţiile solului, ori cu îngrăşăminte lichide, foliare, care se
administrează concomitent cu tratamentele fitosanitare.
Protejarea viţelor în timpul iernii se execută prin muşuroire după
arătura de toamnă. In zonele cu geruri puternice se recomandă protejarea
coardelor prin acoperire totală cu pământ.
Lucrările de întreţinere în anul III de la plantare.
Lucrările sunt aceleaşi ca în anul II, cu excepţia tăierilor în uscat care
sunt specifice anului trei de la plantare.
 CAPITOLUL XIV

TEHNOLOGIA DE ÎNTREŢINERE A
PLANTAŢIILOR DE VIŢĂ DE VIE PE ROD

Din dorinţa de a avea în fiecare an recolte de struguri normale şi de

calitate, corespunzătoare direcţiei de producţie a soiurilor cultivate în condiţii
de eficienţă economică ridicată, cultivatorii de viţă de vie trebuie să-şi îndrepte
atenţia spre respectarea şi îmbunătăţirea tehnologiei de cultură.
Tehnologia de cultură a viţei de vie cuprinde totalitatea măsurilor
agrofitotehnice aplicate butucilor: tăieri, conducerea şi legarea elementelor
lemnoase şi verzi, lucrările solului, fertilizarea, erbicidarea, irigarea, lucrările şi
operaţiile în verde şi măsurile de protecţie aplicate viţei de vie. Toate acestea
sunt diferite pe perioada de vegetaţie a viţei de vie, deoarece şi cerinţele viţelor
sunt diferite de la un an la altul şi de la o fază de vegetaţie la alta.

14.1. TĂIEREA VIŢEI DE VIE

La viţa de vie tăierea se practică încă din antichitate. Grecii au fost cei
care au cultivau viţa de vie în formă joasă prin tăieri scurte, romanii o cultivau
în forme înalte, pe cordoane, iar getodacii cultivau viţa la fel ca romanii.
Definiţie: Tăierea este o operaţie de "chirurgie" vegetală, prin care se
înlătură anual integral o parte din elementele existente de pe butuc şi se
scurtează cele rămase.
Columella (sec. I d.H.) spunea: "Nici una dintre lucrările aplicate viilor
nu depăşeşte în importanţă tăierea", iar podgorenii noştri consideră că: "în
foarfeca viticultorului stă recoltatul producţiei".
Scopurile tăierii:
transformarea forţată a formei de creştere din cea de liană în cea de
arbust sau tufă şi aducerea viţei de vie la o formă de cultură pe care o
considerăm adecvată (înaltă, semiînaltă sau joasă);
reglarea proceselor de creştere şi fructificare;
uşurarea celorlalte lucrări de întreţinere;
 asigurarea unei producţii de struguri corespunzătoare direcţiei de
producţie a soiurilor cultivate, relativ constante an de an;
îmbunătăţirea calităţii producţiei de struguri;
asigurarea unei economicităţi ridicate.
Principiile teoretice care stau la baza tăierilor:
unitatea biologică dintre sistemul aerian şi cel subteran al viţei de
vie trebuie să fie întotdeauna echilibrată;
ponderea fenomenului biologic de polaritate care influenţează
creşterea şi fructificarea viţei de vie determinând creşteri vegetative la
extremitatea braţelor sau cordoanelor, degarnisindu-se astfel spre bază, unde se
află lemnul bătrân, neproductiv;
viţa de vie rodeşte preponderent pe lemn de un an, situat pe lemn
de doi ani;
distribuţia mugurilor de rod este diferită pe lungimea coardelor,
existând o porţiune a coardei cu o frecvenţă mai mare a mugurilor roditori.
Astfel, la soiurile cu vigoare slabă şi mijlocie frecvenţa mugurilor roditori
începe chiar de la baza coardei, iar la soiurile viguroase, frecvenţa este mai
mare în zona de mijloc a acesteia;
mugurii viţei de vie conţin o cantitate mare de primordii ale
inflorescenţelor, viţa nu este capabilă să-i ducă la maturitate pe toţi, din care
cauză prin tăieri se echilibrează numărul ochilor reţinuţi în vegetaţie.

14.1.1. Elementele rezultate în urma tăierilor (sunt redate şi

în fig. 47):
- Cepul este formaţiunea lemnoasă scurtă ( de 1,2 sau 3 ochi), care, în
raport de coarda din care provine şi de rolul îndeplinit, poate fi: cep de rod, de
înlocuire, de siguranţă sau de rezervă.
- Cordiţa este formaţiunea lemnoasă anuală, lungă de 4-7 ochi, situatã
pe lemn de 2 ani, fiind purtătoare de rod.
- Coarda de rod este formaţiunea de bază, anuală, situată pe lemn de
doi ani; în funcţie de forma de conducere a viţelor şi de sistemul de tăiere
practicat, aceasta poate fi: scurtă, de 8-10 ochi; mijlocie, de 10-15 ochi; şi
lungă, de 15-18 ochi.
 - Călăraşul se întâlneşte la viţele cultivate în forme joase, are 4-7 ochi
şi este situat deasupra unei coarde de rod principale, fiind purtător de rod.
- Biciul este o formaţiune multianuală lungă, care se termină cu o
coardă de rod.
- Veriga de rod reprezintă unitatea de bază la tăierea de rodire şi este
constituită din cep + cordiţă sau coardă, fiind situate pe aceeaşi porţiune de
lemn.
-

Fig. 47. Elementele lemnoase rezultate în urma tăierilor:

forma de conducere joasă: a-cep neroditor, b-cep roditor, c-cordiţă, d-călăraş,
e-coardă de rod scurtă, f-coardă de rod mijlocie, g-coardă de rod lungă, h-
verigă de rod, i-biciul
forma de conducere înaltă: a-cep de siguranţă, b-cep de rod, c-cordiţă, d-verigă
de rod

14.1.2. Formele de conducere a viţei de vie

Formele de conducere sunt definite de înălţimea la care sunt amplasate
elementele de rod faţă de nivelul solului şi de orientarea lor în spaţiu. În raport
de înălţimea trunchiului se pot distinge următoarele forme de conducere:
- forme de conducere joasă, la care elementele de rod se află la 10-30
cm faţă de nivelul solului şi se practică în sistemul de cultură protejată.
- forme de conducere semiînaltă, a căror elemente de rod sunt situate la
înălţimea de 60-80 cm faţă de sol, se practică în zonele neprotejate sau parţial
protejate.
 - forme de conducere înaltă, cu elementele de rod amplasate la
înălţimea de 100-120 cm, este specifică sistemelor de cultură neprotejate.

14.1.3. Sisteme de tãiere folosite în practica viticolã

Sistemele de tăiere sunt definite de lungimea elementelor anuale de pe
butuc, rezultate după tăiere.
În raport de felul şi lungimea de scurtare a elementelor active de pe
butuc, tăierile se grupează în 3 sisteme de tăiere şi anume: scurt, lung şi mixt.
Sistemul de tăiere scurt se caracterizează prin prezenţa pe butuc
numai a elementelor scurte, sub formă de cepi de 2-3 ochi, în număr variabil,
cuprins între 2 şi 12, în funcţie de soi şi de nivelul agrotehnic practicat. Se
pretează la soiurile de struguri pentru vin foarte productive, la care
diferenţierea mugurilor de rod se realizează la baza coardei (Fetească regală,
Galbenă de Odobeşti, Aligoté etc.).
Acest sistem prezintă avantajele că asigură un echilibru între creştere şi
rodire, grăbeşte maturarea strugurilor, înlătură coacerea neuniformă a acestora
şi uşurează efectuarea tratamentelor fitosanitare datorită masei vegetative
reduse.
Prezintă însă dezavantajul diminuării producţiei prin faptul că se
elimină cea mai mare parte a elementelor de rod (pe butuc nu rămâne decât 10-
20% din potenţialul de rodire).
Sistemul de tăiere lung se caracterizează prin existenţa pe butuc numai
a elementelor active lungi, sub formă de coarde, lungi de 8-18 ochi. Numărul
de coarde lăsate pe butuc variază după vârsta şi vigoarea acestora, sistemul de
cultură şi forma de conducere folosită.
Sistemul de tăiere lung asigură producţii mari de struguri, sporeşte
longevitatea viţei de vie. Prezintă însă şi unele neajunsuri, printre care:
degarnisirea rapidă a butucilor, maturarea neuniformă a strugurilor şi necesită
un volum mare de forţă de muncă. Acest tip de tăiere este tot mai puţin
practicat, fiind preferat tipul mixt de tăiere.
Sistemul de tăiere mixt se caracterizează prin prezenţa pe butuc a
elementelor de diferite lungimi: scurte, mijlocii şi lungi şi cu funcţii diferite, de
asigurare a recoltei de struguri pe anul în curs, datorită prezenţei cordiţelor sau
coardelor şi de înlocuire a elementelor de rod pentru producţia anului următor,
pe seama cepilor.
Această îmbinarea a celor două sisteme de tăiere (scurt şi lung) se
realizează prin constituirea verigilor de rod (cep şi cordiţe sau cepi şi coarde de
rod). A fost elaborat de Dr. Guyot, în Franţa, motiv pentru care este cunoscut şi
sub denumirea de "tăierea Dr. Guyot". După numărul verigilor de rod se
deosebesc mai multe tipuri de tăiere: cu o singură verigă de rod - Guyot
simplu, cu 2 verigi de rod - Guyot dublu, cu 3 sau mai multe - Guyot multiplu.
Cel mai folosit tip de tăiere în ţara noastră este cel multiplu şi se practică atât în
cazul formei joasă (clasică), cât şi la viţele cultivate în forme înalte, în toate
sistemele de cultură.

14.1.4. Tipurile de tăiere

Tipurile de tăiere reprezintă o combinaţie dintre un sistem de tăiere şi o
anumită formă de conducere, la care se adaugă şi unele particularităţi ale
mijloacelor de susţinere sau o anumită direcţie dată elementelor butucului.
Tipurile de tăieri folosite în România sunt:
-tipul "de Teremia", la care se lasă în vegetaţie 4-6 cepi de rod şi se
practică la soiurile mai puţin viguroase (fig. 48), specifice acestui centru
viticol.

Fig. 48. Tipul de tăiere "De Teremia"

- tipul Guyot (fig. 49) simplu, dublu, multiplu, cu braţe înlocuite

periodic, pe tulpină, pe semitrunchi. Acest tip de tăiere se bazează pe verigi de
rod (3-4), plasate pe butucii conduşi în formă joasă sau pe tulpină;
 Fig. 49. Tipul de tăiere "Dr.Guyot": a- cu braţe înlocuite periodic; b-Guyot
multiplu;c-Guyot pe semitrunchi; d-Guyot pe tulpină.

- tip "cordon Cazenave" (fig. 50) prezintă un cordon uni sau

bilateral, pe o tulpină semiînaltă de 70-80 cm, pe care se lasă 6-8 verigi de
rod (cordiţa de 4-6 ochi şi cepul de 1-2 ochi);
-tip "cordon speronat" (fig. 51) - pe cordonul uni sau bilateral se lasă
cepi de rod de 1-2 ochi.

Fig. 50. Tipul de tăiere Fig. 51. Tipul de tăiere

"cordon Cazenave" "cordon speronat"
 Alte tipuri de tăiere: Lenz-Moser (se practică pe formă de conducere
înaltă, bazată pe verigi de rod formate din cordiţe şi cepi), Sylvoz (formă
înaltă, cu coarde de rod), pergola raţională (verigi de rod, pe formă înaltă),
cortina dublă genoveză (pe forma de conducere înaltă, elemente de rod: cepi
de rod) etc.

15.1.5. Clasificarea tăierilor.

După scop şi perioada de vârstă a viţelor se disting:
tăieri de formare se execută în perioada de tinereţe, respectiv în primii
3-5 ani după plantare. Au drept scop formarea elementelor lemnoase necesare
rodirii viţelor.
b) tăieri de rodire (fructificare) - se execută anual, după intrarea pe rod
a viţelor. Scopul lor: dimensionarea producţiei de struguri pe butuc şi
menţinerea vigorii butucilor pentru a se asigura un echilibru între creştere şi
rodire.
c) tăieri de regenerare - se aplică în viile bătrâne, pentru refacerea
potenţialului de rodire pe mai mulţi ani.
d) tăieri speciale - se execută în situaţii deosebite, determinate de
diferite accidente climatice.
După modul de executare: manuale, semimecanizate şi mecanizate.
tăierile manuale - se execută cu foarfecile de vie şi se practică în cazul
tăierilor de formare, de regenerare şi a celor speciale;
tăierile semimecanizate - se execută cu foarfecile pneumatice, racordate
la un compresor de aer, cuplat la un tractor.
tăierile mecanizate - se execută cu dispozitive speciale de tăiere: discuri
sau lame tăietoare, care sunt acţionate mecanic de la priza de putere a
tractorului. Se referă la tăierile de rodire, în plantaţiile cu viţe conduse pe
tulpini înalte sau semiînalte. Ele pot fi neselective, denumite tăieri de tip "gard
viu"; sau selective, la care se respectă sistemele de tăiere şi formele de
conducere (tăieri în cepi de 1- 2 ochi, în cordiţe de 4-6 ochi etc.)
 După materialul biologic asupra căruia se execută tăierile: tăieri în uscat
şi tăieri în verde.
a) tăierile în uscat se execută în perioada de repaus şi se referă la
tăierile de rodire;
b) tăierile în verde se execută în perioada de vegetaţie şi se referă la
tăierile speciale.

TĂIERILE DE FORMARE
Tăierile de formare se execută în primii 3-6 ani de la plantarea viţei de
vie. Scopul tăierilor de formare este proiectarea formei de conducere şi
asigurarea elementelor de rod în primul an de rodire. Formele de conducere
folosite în tehnologiile de cultură a viţei de vie sunt determinate de zona de
cultură, respectiv de temperaturile minime înregistrate peste iarnă şi constituie
elementul de bază al sistemelor de cultură a viţei de vie.
Tăierile de formare încep în anul doi-trei de la plantare şi constau în
realizarea tipului de tăiere prin proiectarea formei de conducere şi a sistemului
de tăiere stabilit. Ele sunt completate apoi cu operaţii în verde.
Tăierile de formare a principalelor tipuri de tăiere practicate la noi sunt
prezentate în tabelele 10, 11, 12, 13,14 şi figurile 52, 53, 54, 55, 56.

Tabelul 10
Formarea tipului de tăiere “ de Teremia”
(în sistem scurt, formă de conducere joasă)

Anul plantării Mod de tăiere Producţia

preconizată, %
I 1 cep de 2-3 ochi ( la fasonare) 0
II 2 cepi a 2-3 ochi 0
III 4 cepi a 2-3 ochi 20-40% din
producţie
IV 6-8 cepi a 2-3 ochi 100 %
producţie
 Fig.52. Formarea tipului de tăiere “ de Teremia”

Tabelul 11
.Formarea tipului de tăiere “cordon speronat” bilateral
( în sistem "scurt", forma de conducere "semiînaltă")

Anul plantării Lucrări fitotehnice Producţie

preconizată, %

I - un cep de 2-3 ochi (la fasonare)(martie); 0

- palisarea lăstarului pe tutori (iulie).

II - alegerea unei cordiţe viguroase şi secţionarea ei la
5-6 ochi (martie);
-alegerea şi palisarea a 3 lăstari mai viguroşi (iulie); 0
-eliminarea copililor erbacei ai acestora (iulie)
III -alegerea unei cordiţe pentru completarea cordonului
(50 %), scurtarea ei la jumătatea distanţei dintre
butuci şi palisarea orizontală ;
-scurtarea la 2-3 ochi a unei alte cordiţe cu poziţie 0
opusă primei;
-eliminarea cordiţei slab dezvoltate (martie)
-plivitul lăstarilor de pe semisemitulpină (iunie-iulie)
IV -tăierea coardelor de pe cordon în cepi de 2-3 ochi ;
-alegerea şi palisarea unei coarde pentru definitivarea 30
formării cordonului (martie).
V -tăierea tuturor coardelor la 2-3 ochi 50
VI -idem cu anul V 100
 Fig.53.Formarea tipului de tăiere "cordon speronat"

Tabelul 12
Formarea tipului de tăiere “Guyot pe semitrunchi”
(în sistem "mixt", formă de conducere "semiînaltă")

Anul plantării Lucrări fitotehnice Producţia

preconizată, %
I -un cep de 2-3 ochi (la fasonare)(martie)
0
-palisarea lăstarului pe tutori (iulie).
II -alegerea unei cordiţe viguroase şi secţionarea ei la 5-
6 ochi( martie);
0
-alegerea şi palisarea a 3 lăstari viguroşi şi eliminarea
copililor erbacei (iulie).
III -alegerea unei cordiţe mai viguroase şi scurtarea ei la
10-15 cm sub prima sârmă (martie);
-palisarea coardei alese pe tutore(martie); 0
-eliminarea lăstarilor erbacei de pe semitrunchi, cu
excepţia a 3-4 de la vârf(iulie).
IV -tăierea a două coarde la 8-10 ochi şi a altor două în
50
doi cepi de 2-3 ochi fiecare(martie)
V -tăierea în patru verigi de rod (martie). 100
 Fig. 54. Formarea tipului de tăiere “Guyot pe semitrunchi”

Tabelul 13
Formarea tipului de tăiere “cordon Cazenave” bilateral

(în sistem "mixt", forma de conducere "semiînaltă")

Anul plantării Lucrări fitotehnice Producţia

preconizată, %
I - un cep de 2-3 ochi (la fasonare)(martie)
0
- palisarea lăstarului pe tutori(iunie-iulie)_
II - alegerea unei cordiţe viguroase şi secţionarea ei la 5-6
ochi (martie);
0
- alegerea şi palisarea a 3 lăstari mai viguroşi (iulie);
-eliminarea copililor erbacei (iulie)
III -alegerea unei cordiţe pentru formarea cordonului (50
%), scurtarea ei la jumătatea distanţei dintre butuci şi
palisarea orizontală ; scurtarea la 2-3 ochi a unei alte
0
cordiţe cu poziţie opusă primei ;eliminarea cordiţei slab
dezvoltate(martie);
- plivitul lăstarilor de pe semitulpină (iulie).
IV - tăierea coardelor de pe cordon în cepi de 2-3 ochi
- alegerea şi palisarea unei coarde pentru definitivarea 30
formării cordonului
V - tăierea în verigi de rod (cordiţe + cepi) a cordonului 50
format (1/2)
- tăierea tuturor coardelor de pe 30 % din cordon în
 cepi de 2-3 ochi

VI - tăierea în cordiţe şi cepi (verigi de rod) 100

Fig.55. Formarea tipului de tăiere “cordon Cazenave” bilateral

Tabelul 14
Formarea tipului de tăiere “Guyot multiplu”
(în sistem "mixt", formă de conducere "joasă")
Anul plantării Specificare Producţia preconizată, %
I un cep de 2-3 ochi (fasonare) 0
II Doi cepi a 2-3 ochi 0
2 cordiţe a 4-6 ochi 30-40
III
2 cepi a 2-3 ochi 20-30
3-4 coarde a 10-12 (16) ochi 100
IV
3-4 cepi a 2-3 ochi 100
 Fig. 56. Formarea tipului "Guyot multiplu"

TĂIERILE DE RODIRE
Tăierile de rodire la viţa de vie sunt tăieri în uscat şi de mare
importanţă, întrucât dimensionează producţia de struguri din anul respectiv şi
asigură lemnul pentru cel următor.
Epoca de efectuare a tăierilor de rodire este perioada de repaus
fiziologic a viţei de vie. În sistemul de cultură neprotejată se poate efectua pe
tot parcursul perioadei de repaus, iar în sistemul de cultură protejată se face
primăvara, după dezmuşuroire.
Testarea sau controlul viabilităţii mugurilor
Pierderile de muguri care apar în cursul iernii şi primăvara devreme pot
proveni atât din cauza temperaturilor scăzute (în cazul elementelor butucului
neprotejate), cât şi temperaturilor mai ridicate asociate cu umiditate mare, când
are loc fenomenul de clocire (în zona coardelor acoperite cu pîmânt), motiv
pentru care este obligatorie operaţia de testare a viabilităţii mugurilor.
S-a constatat că soiurile de struguri pentru vin rezistă neprotejate până
la -22 … -240C, iar soiurile de struguri pentru masă până la -180 … -200C.
Controlul viabilităţii este obligatoriu înainte de tăieri, iar rezultatul se
exprimă procentual şi se execută pentru a stabili încărcătura de ochi la butuc, în
vederea obţinerii producţiei dorite a se obţine.
 Se execută pe fiecare soi, parcele, forme de conducere, vârstă,
portaltoi.
În acest scop se iau probe medii formate din coarde de grosime
mijlocie, se aduc în încăperi, unde se ţin cu baza în apă timp de 12-25 zile la
temperatura camerei de 20-240C, până la pornirea în vegetaţie. Probele de
coarde pot fi ţinute şi în termostat la temperatura de 28-32 0C.
Metodele de determinare a viabilităţii mugurilor sunt următoarele:
a) metoda secţionării longitudinale a ochilor de iarnă;
b) testarea histochimică;
c) forţarea mugurilor în termostat.
Testarea prin secţionare longitudinală a ochilor de iarnă este metoda
cea mai simplă şi destul de precisă. Se foloseşte frecvent şi constă în:
secţionarea longitudinală a ochilor, începând de la baza coardei spre vârf,
analizând în special mugurele principal. Secţionarea se face sau cu lame sau cu
bricege bine ascuţite. Examinarea se face vizual, mugurii care prezintă în
secţiune culoarea verde înseamnă că sunt viabili, iar cei care prezintă culoarea
maronie sau neagră sunt morţi. Rezultatele se trec într-un tabel (fişă) folosind
legenda: "+" = ochi viu şi "-" = ochi mort sau lipsă

Model de tabel pentru controlul viabilităţii mugurilor

Soiul……
Parcela…….
Total ochi Pierderi,
Poziţia ochilor pe coardă
Nr. coardei viabili %
1 2 3 4 … … 20 nr. %
1 + - + - -
2 - - + - -
3 + + + + +
…
10
Total=10
V= viabili
P =pieriţi

Calculul pierderilor de ochi pieriţi se stabileşte pe baza formulei:

P%= (b x 100)/ a, în care:
P % = procentul de ochi pieriţi
b = numărul ochilor pieriţi
 a = numărul total de ochi examinaţi

Stabilirea încărcăturii de ochi

În funcţie de pierderile de ochi calculate se va stabili sarcina de ochi pe
butuc şi la hectar.
Prin sarcină de ochi se înţelege numărul acestora care se lasă la tăierea
de rodire, raportat la un butuc, la m2 sau la hectar.
La stabilirea acesteia se va ţine cont de recolta de struguri ce
preconizăm a se obţine, de indicele de productivitate, de numărul de butuci la
ha, precum şi de pierderile ce ar putea apărea în cursul perioadei de vegetaţie.
Astfel, o încărcătură prea mare duce la obţinerea unui număr mare de
struguri dar mai mici şi de calitate mai slabă (conţinut scăzut de zahăr), precum
şi la creşteri vegetative slabe şi nematurarea lemnului anual. Încărcăturile prea
mici duc la obţinerea de producţii scăzute, creşteri foarte viguroase, iar
diferenţierea mugurilor de rod este stânjenită.
O încărcătură optimă determină o corelaţie favorabilă între procesele de
creştere şi fructificare. Pentru calcularea încărcăturii se foloseşte relaţia:

In= R/ Irp, la ha, în care: In = încărcătura normală

R = recolta preconizată, în kg
Irp = Indicele relativ de productivitate
(producţia unui lăstar fertil)
Irp = Crf x greutatea medie a unui strugure
Crf= nr. infl./nr. total de lăstari,
în care: Crf = coeficient de fertilitate relativ (are valori egale
sau mai mari decât 1, respectiv între 1şi 3)

In= R/ Irp x Nb, la butuc;

în care: Nb = numărul de butuci la hectar

În cazul pierderilor de ochi se calculează o încărcătură compensată (Ic)

după formula:
Ic = (In x 100)/ 100-p
 În care: p = pierderile de ochi, în %.

Compensarea ochilor pieriţi se face printr-un număr mai mare de

elemente de rod sau prin lungimi mai mari ale acestora.
De stabilirea corectă a încărcăturii de rod depinde realizarea unei
producţii normale de struguri şi menţinerea longevităţii plantaţiei. Încărcătura
de ochi poate varia între 25 şi 45 ochi/butuc şi chiar până la 70 ochi /butuc în
podgoriile de mare producţie (ex. Odobeşti).

TĂIERILE DE REGENERARE
Tăierile de regenerare se execută în plantaţiile bătrâne sau îmbătrânite,
cu scopul de refacere a potenţialului de producţie a butucilor, pentru o perioadă
de 4-5 ani, prin stimularea şi forţarea pornirii în vegetaţie a ochilor dorminzi.
Tăierile de regenerare pot fi totale, prin decapitarea butucului deasupra
zonei de concreştere dintre altoi şi portaltoi şi parţială, când se suprimă braţele
sau cordoanele, eşalonat pe o perioadă de 2-3 ani.

14.2. CONDUCEREA COARDELOR

Conducerea coardelor - se practică în cazul sistemelor de tăiere cu

elemente lungi de rod (Guyot şi pergolă). Lucrarea (la unele tipuri de
conducere) se mai numeşte cercuit şi constă în dirijarea şi legarea în anumite
poziţii sau forme a coardelor rămase libere pe butuc, după tăiere (fig.57).
 Fig. 57. Moduri de conducere a coaedelor după tăiere şi influenta polarităţii
asupra creşterii lăstarilor:a-vertical ascendent;b-vertical descendent; c-
orizontal; d-oblic ascendent; e-semicerc; f-cerc

14.3. LUCRĂRILE SOLULUI ÎN VII

Prin specificul culturii viţei de vie care ocupă terenul timp îndelungat,
de 30-35 ani şi chiar mai mult, lucrările solului capătă o importanţă deosebită.
De aceea, asigurarea în permanenţă a regimului aerohidric şi trofic favorabil în
stratul explorat de rădăcinile viţelor trebuie asigurat în permanenţă prin
lucrările de întreţinere a solului. Astfel, prin praşile repetate solul se menţine
afânat, permeabil pentru aer şi apă; fără crustă; se combat buruienile şi se
îngroapă îngrăşămintele şi erbicidele.

După regularitatea cu care se aplică şi adâncimea la care se execută,

lucrările agrotehnice ale solului din plantaţiile viticole se clasifică astfel:
A. Lucrări anuale: adânci (arătura de primăvară cu răsturnarea
brazdei, afânarea de primăvară a solului fără răsturnarea brazdei, afânarea
adâncă a solului pe rând - sapa mare, arătura de toamnă cu răsturnarea brazdei
spre rândul de viţe - bilonarea) şi superficiale (afânarea solului cu cultivatorul,
discul, freza, afânarea solului pe rândul de viţe).
B. Lucrări periodice: adânci - afânarea solului cu subsolierul o
dată la 2-3 ani, la adâncimea de 35-45 cm şi afânarea solului cu organele active
tip "Cizel" la 20-25 cm adâncime, în alternanţă cu arătura adâncă.
Lucrările anuale care se aplică în plantaţiile viticole au ca scop
menţinerea solului afânat, prevenirea pierderilor de apă, distrugerea
buruienilor, activarea proceselor chimice şi biologice din sol.
Lucrările periodice urmăresc: reafânarea solului în straturile adânci la
30-45 cm; regenerarea rădăcinilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie.
Arătura de primăvară - are ca scop mobilizarea solului la 14-16 cm şi
combaterea buruienilor. Se execută cu plugul fără cormană şi se grăpează
concomitent (se aplică imediat după tăiere), sau cu plugul-cultivator echipat cu
trupiţe pentru răsturnarea brazdei către mijlocul intervalelor dintre rânduri. O
dată cu arătura de primăvară se pot administra îngrăşăminte cu azot; în aceeaşi
perioadă se face şi mobilizarea solului pe rândurile de viţe prin praşilă
manuală, la adâncimea de 10-12 cm (sapa mare).
Praşilele - sunt lucrări superficiale aplicate în perioada de vegetaţie a
viţei de vie în intervalul mai-august, pentru a se menţine solul în stare afânată
şi curat de buruieni. Se execută la adâncimea de 5-10 cm, în număr de 4-5
praşile, în funcţie de regimul precipitaţiilor şi de gradul de îmburuienare a
solului. Afânarea solului cu mijloacele mecanizate se realizează prin cultivaţie
(cu plugul cultivator cu organe de tip săgeată + grapa stelată sau cu colţi),
discuire (cu discul pentru vie) sau lucrări cu freza purtată pentru vie.
Pe rândurile de viţe, solul se menţine curat de buruieni şi afânat prin 3-4
praşile, la adâncimea de 5-8 cm.
Mulcirea solului - se practică pentru a reduce numărul praşilelor din vii
sau chiar eliminarea lor în totalitate. Lucrarea constă în acoperirea solului
dintre rândurile de viţe, la jumătatea lunii mai, cu materiale reziduale
acumulate în gospodărie sau în fermă ca: paie tocate, pleavă, resturi de siloz,
frunze, turbă etc. Acest strat de mulci contribuie la îmbunătăţirea regimului
hidric şi termic al solului, împiedică răsărirea şi creşterea buruienilor.
Mulcirea poate fi totală, pe întreaga suprafaţă sau parţială, în benzi pe
rândul de viţe.
 Mulcirea solului se poate practica şi prin tocarea pe loc a
îngrăşămintelor verzi, acolo unde se practică acest sistem de întreţinere.
Arătura de toamnă - este o lucrare agrotehnică importantă, prin care se
asigură acumularea apei în sol (provenită din ploi şi din zăpezi), încorporarea
adâncă a îngrăşămintelor organice şi chimice (cu P şi K), distrugerea unor
dăunători din sol şi epuizarea sau reducerea rezervei de seminţe de buruieni din
sol. Lucrarea se execută după căderea frunzelor, la adâncimea de 16-18 cm.
Subsolajul - se execută toamna după recoltatul strugurilor, la adâncimea
de 35-45 cm, din două în două intervale, o dată la 2-3 ani.
Afânarea adâncă a solului cu organe de tip "Cizel" - înlocuieşte pe
solurile uşoare, subsolajul. Se execută toamna în alternanţă cu arătura adâncă
de toamnă.

14.4. FERTILIZAREA ÎN VII

Viţa de vie consumă mari cantităţi de elemente nutritive, fiind o plantă

cu mare capacitate de creştere şi de producţie. Deşi sistemul radicular este
puternic dezvoltat şi utilizează un volum mare de sol, viţa de vie se cultivă mai
ales în zonele sau pe terenurile cu soluri mijlocii sau slab fertile, unde pe lângă
consumul productiv al elementelor nutritive, acestea sunt expuse pierderilor
prin eroziune şi levigare. De aceea, experienţele au demonstrat utilitatea şi
necesitatea aplicării periodice a îngrăşămintelor în plantaţiile viticole.
Se utilizează cu bună eficienţă gunoiul de grajd, îngrăşămintele verzi şi
alte îngrăşăminte organice, precum şi îngrăşămintele chimice cu N, P, K şi cu
microelemente. Dozele se stabilesc atât pe bază de experienţe în plantaţii, cât şi
prin testări asupra plantei şi solului, fiind variabile în funcţie de producţia
scontată, de starea de aprovizionare a solului, de condiţiile pedoclimatice şi de
soiurile cultivate.
De regulă, îngrăşămintele organice şi cea mai mare parte din cele
chimice cu P şi K se administrează toamna şi se încorporează în sol o dată cu
arătura adâncă. Îngrăşămintele cu azot şi o mică parte din celelalte se
administrează primăvara şi vara.
 Îngrăşămintele organice se aplică o dată la 3-4 ani, în doză de 30-50
t/ha sub formă de gunoi de grajd, compost sau tescovină, încorporate la
adâncimea de 20-25 cm în sol. Rezultate bune se obţin şi prin folosirea
îngrăşămintelor verzi, despre care s-a amintit la capitolul privind lucrările
solului.
Aplicarea corectă a îngrăşămintelor asigură sporuri însemnate de
producţie, îmbunătăţirea calităţii strugurilor, fortificarea butucilor şi creşterea
potenţialului de producţie al plantaţiei. Rezultate bune se obţin atunci când se
aplică, la 35-40 cm adâncime, o dată la 4 ani, îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu.
Aplicarea îngrăşămintelor în vii se poate face atât pe cale radiculară cât
şi foliară (extraradiculară).
Fertilizarea radiculară constă în aplicarea îngrăşămintelor lichide sau
solide în sol. Ele se pot administra pe toată suprafaţa solului sau pe benzi de-a
lungul rândurilor şi se încorporează apoi o dată cu arătura adâncă de toamnă,
precum şi în şanţuri deschise cu subsolierul.
Fertilizarea foliară se aplică pe frunze, cu îngrăşăminte lichide, care se
administrează o dată cu tratamentele fitosanitare, în diferite fenofaze ale viţei
de vie.
Fertirigarea este metoda de administrare radiculară a îngrăşămintelor
chimice solide, solubile, o dată cu apa de irigat.

14.5. IRIGAREA VIILOR

Viţa de vie are cerinţe mari faţă de apă, ce se pot exprima prin
consumul de peste 4000 m3 apă/ha/an. Cele mai mari cerinţe sunt în perioada
de creştere intensă a lăstarilor şi de formare a rodului, până la intrarea în pârgă,
cu un maxim necesar în lunile iulie-august.
Deşi are un consum specific ridicat, datorită sistemului său radicular
profund şi puternic ramificat, viţa de vie îşi poate asigura relativ uşor necesarul
de apa (integral sau parţial), din care cauză este considerată a fi o plantă
"rezistentă la secetă".
 Pentru viţa de vie este considerată ca satisfăcătoare o suma anuală a
precipitaţiilor de circa 500 mm, iar în timpul vegetaţiei 250-300 mm. Deficitul
de precipitaţii trebuie completat prin irigare. Cele mai bune rezultate se obţin
prin aplicarea unui regim de irigaţie care să asigure în sol, pe o adâncime de
100 cm şi pe întreaga durată a perioadei de vegetaţie, o umezire optimă, în jur
de 50% din IUA.
Lipsa sau deficitul apei din sol influenţează negativ dezvoltarea viţelor
prin scurtarea perioadei de vegetaţie, căderea prematură a frunzelor şi
reducerea potenţialului de producţie al butucilor.
Insuficienţa apei determină stări de suferinţă ale viţei de vie: în primele
faze de vegetaţie se încetineşte creşterea lăstarilor, are loc veştejirea vârfurilor
şi schimbarea culorii lor, apoi se întrerupe creşterea şi maturarea boabelor, iar
strugurii se ofilesc, boabele cad sau se mărgeluiesc. Cele mai sensibile la secetă
sunt soiurile de struguri pentru masă, iar dintre cele de vin cele de mare
producţie.
Irigarea asigură un spor de producţie cuprins între 27 şi 36%.
Pentru irigarea viţei de vie trebuie să se cunoască cerinţele acestei
plante faţă de apă, elementele regimului de irigare (norma de irigare, norma de
udare, numărul de udări, udarea de aprovizionare, prognoza udărilor), metodele
de irigare folosite (udare prin brazde, aspersiune, prin picurare, localizată prin
picurare sau rampe perforate), măsurile agrotehnice aplicate şi influenţa
irigaţiei asupra viţei de vie.
Norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă care trebuie aplicată
în perioada de vegetaţie; ea variază între 1500-2500 m3/ha, în funcţie de
condiţiile climatice ale anilor respectivi. Norma se distribuie în 2-3 reprize de
udări, ultima fiind la intrarea în pârgă.
Norma de udare este cantitatea de apă ce se administrează la o udare şi
aceasta variază între 400-800 m3 apă/ha.

14.6. COMBATEREA BURUIENILOR DIN VII

ERBICIDAREA. Combaterea chimică a buruienilor (erbicidarea) a

devenit o componentă a tehnologiilor de cultură a viţei de vie, deoarece
sporeşte considerabil productivitatea muncii. Cea mai mare parte a buruienilor
din plantaţiile de vii o constituie cele anuale, cu durată de viaţă foarte diferită,
şi anume: buruieni de primăvară (Sinapis arvensis, Veronica arvensis), apoi
cele de vară-toamnă (Amaranthus sp., Chenopodium sp., Setaria viridis ş.a.) şi
speciile umblătoare (Capsella bursa pastoris). La acestea se adaugă buruienile
perene, care sunt cele mai păgubitoare şi mai numeroase. Ele se înmulţesc prin
rizomi (Agropyron repens, Cynodon dactylon, Sorghum halepense) sau prin
drajoni (Cirsium arvensis, Sonchus arvense ş.a.). Pentru a şti compoziţia
floristică şi gradul de îmburuienare a plantaţiilor se fac lucrări de cartare a
buruienilor. Aceste lucrări de fac în timpul verii, iunie-iulie, buruienile se
grupează pe clase (monocotiledonate, dicotiledonate) şi se stabileşte numărul
de buruieni pe metru pătrat. Toate acestea duc la stabilirea erbicidelor ce se vor
folosi, a dozelor şi la strategia de luptă împotriva buruienilor.
Din punct de vedere al combaterii chimice, buruienile din plantaţiile
viticole se împart în: buruieni dicotiledonate anuale (cele mai numeroase) care
pot fi combătute cu erbicide triazinice; buruieni monocotiledonate anuale,
asupra cărora erbicidele triazinice acţionează slab, ele fiind combătute doar
parţial; buruieni perene (mono şi dicotiledonate) ce nu pot fi combătute cu
triazine şi care constituie şi grupa ce se combate cel mai greu.
Sunt utilizate erbicidele preemergente şi/sau de contact
(postemergente).
Erbicidele preemergente sunt cele triazinice ce combat buruienile
anuale, dicotiledonate şi monocotiledonate. Se administrează în sol, de unde
buruienile le absorb prin rădăcini, însă în cazul viţei de vie nu pot fi absorbite
foarte bine de rădăcini, deoarece ponderea acestora sunt în adâncime, iar
erbicidele au solubilitatea mică şi rămân în straturile superficiale ale solului.
Dintre acestea se folosesc: Gesatopul, Simadonul (s.a. simazin); Gesaprimul,
Atrazinul şi Pitezinul; Caragardul (terbumeton).
Erbicidele de contact (postemergente) combat buruienile perene care nu
sunt distruse de triazine. Dintre acestea amintim:
-erbicidele pe bază de glyphosate ca Roundup, Glialka; sunt erbicide
sistemice ce sunt absorbite de buruieni prin frunze, se manifestă după 7-14 zile
de la tratament; cele pe bază de derivaţi ai piridinei - Gramoxone (foarte toxic
atât pentru viţă cât şi pentru animale); cele pe bază de fluazifop-para-butyl -
Fusilade, nu este toxic pentru vie.
Pentru mărirea efectului de distrugere a buruienilor anuale şi perene,
mono şi dicotiledonate, se recomandă alternarea aplicării în timp a diferitelor
tipuri de erbicide.
Metode de erbicidare: - în benzi şi totală.
Erbicidarea în benzi - se execută pe o lăţime de 30-40 cm, de-a lungul
rândului de viţe, completată cu lucrarea mecanică a solului între rânduri.
Erbicidarea totală - se execută în cazul plantaţiilor nemecanizabile,
situate pe terenuri în pantă, folosindu-se aparate de stropit de tip "Vermorel".
În plantaţiile ce urmează a se erbicida trebuie executat un copcit
riguros, iar solul trebuie să fie bine mărunţit şi nivelat pentru a se repartiza
uniform erbicidele.
Doza de erbicid preemergent se aplică în 500-1000 litri apă/ha, iar cea
de erbicid postemergent în numai 250-350 l apă/ha; adeseori doar pe vetre de
buruieni.
Combaterea integrată a buruienilor presupune îmbinarea lucrărilor
agrotehnice de lucrare a solului, cu măsurile de erbicidare care completează şi
finisează acţiunea de combatere a buruienilor şi cu folosirea metodei biologice
de luptă împotriva buruienilor (deoarece există plante din flora spontană sau
cultivată, care elimină anumite substanţe toxice prin rădăcini, distrugând astfel
buruienile).

14.7. COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR VIŢEI

DE VIE

14.7.1. Bolile viţei de vie

Cele mai dăunătoare dintre bolile viţei de vie sunt: mana viţei de vie
(Plasmopara viticola), făinarea sau oidiumul (Uncinula necator) şi putregaiul
cenuşiu al strugurilor (Botryotinia fuckeliana).
Mana atacă toate organele verzi ale plantei, mai ales frunzele, atacul
cel mai sever se produce în anii ploioşi şi călduroşi. Primele manifestări se
produc pe frunze prin apariţia de "pete untdelemnii" în dreptul cărora, pe dosul
frunzei se formează un puf albicios (organele de reproducere ale ciupercii), pe
boabele în creştere se formează un puf gri, iar pe boabele dezvoltate nu apar
fructificaţii ale ciupercii, însă acestea se brunifică, apoi boabele cad de pe
ciorchine, iar producţia este compromisă.
Mana trebuie prevenită deoarece după instalarea atacului acesta este
foarte greu de combătut. Pentru combatere se folosesc tratamentele preventive
(se tratează pe baza avertizărilor de la Staţiile de prognoză şi avertizare a
laboratoarelor din zonă) şi curative. În prima parte a vegetaţiei, până la înflorit
se recomandă fungicide acuprice ca: Zineb, Vandozeb, Poliram etc. şi cele cu
acţiune sistemică: Mikal, Ridomil etc.; imediat după înflorit, se recomandă
folosirea produselor cu acţiune polivalentă (combate mana, făinarea şi
putregaiul) cum sunt: Captadin, Folpan, Dithane; în partea a doua a vegetaţiei,
după formarea strugurilor se recomandă fungicidele pe bază de cupru sau
produsele organo-cuprice: Ridomil, Dithane, Cuprofix etc. Pentru combaterea
manei sunt necesare numai 4-5 tratamente, la acoperire. Pentru a se mări
eficacitatea tratamentelor se recomandă alternanţa folosirii substanţelor de
combatere.
În ultimii ani au mai fost omologate sau extinse (acceptate pentru
tratamente şi la viţa de vie) şi alte produse de uz fitosanitar cu o bună
eficacitate în combaterea manei, printre care: Folicur E-50 WP (2,5 kg/ha) -
eficace şi împotriva făinării cât şi a putregaiului cenuşiu, Patafol (2), Quadris
(0,75) eficace şi împotriva făinării, Oxicig 50 PU (6), Delan 700 WDG (0,5),
Equation PRO (0,4), Winner M-80 (2), Funguran 50 WP (3), Kocide 101 (3)
ş.a.
Făinarea sau oidiumul se manifestă pe toate organele aeriene ale
butucului, mai puternic în verile călduroase şi secetoase. Se manifestă prin
apariţia unui miceliu pâslos de culoare alb-gri, acoperit cu o pulbere cu aspect
de "făinare" (conidiile ciupercii). Cel mai periculos este atacul pe ciorchini
imediat după legarea florilor (rot-gris), acestea se usucă, iar boabele atacate
mai târziu, crapă şi se brunifică (rot-brun). Tratamentele se efectuează încă de
când lăstarii au 5-7 cm în zonele cu atac în an precedent, apoi se efectuează la
două săptămâni după primul, cel de-al treilea imediat după înflorit, apoi
celelalte la intervale de 10-14 zile, în funcţie de frecvenţa atacului.
 În zonele în care făinarea nu este periculoasă (nu atacă în fiecare an şi
apare mai târziu) primul tratament se aplică la semnalarea bolii în zonă sau
imediat după înflorit, apoi celelalte la intervale de 14-21 zile, în funcţie de
condiţiile climatice ale anului.
Fungicidele folosite sunt: cele organice de sinteză (din grupa triazolilor
şi imidazolilor): Tilt, Anvil, Systhane, Rubigan (2-3 tratamente pe an); sulful
muiabil, Kumulus, Microthiol - sunt preferate deoarece asigură o acoperire
îndelungată; în cazul unui atac puternic se va administra un tratament cu
hipermanganat de potasiu în doză de 0,125%, urmat de o prăfuire cu sulf
pulbere.
Putregaiul cenuşiu - se manifestă mai puternic pe struguri în perioada
de coacere, fiind favorizat de umiditate şi căldură, însă atacă toate organele
viţei de vie. Se manifestă prin brunificarea pieliţei bobului, care se desprinde
uşor de pe pulpă şi întreg bobul putrezit se acoperă cu un praf cenuşiu - sporii
ciupercii.
Fungicide folosite sunt cele pe bază de folpet şi diclorfluanid, ca
Folpan, Foldin, Euparen etc.; pe bază de derivaţi ai acidului carbamic: Topsin,
Metoben etc.
Este interzisă folosirea Sumilexului deoarece conţine promicydonă -
substanţă cancerigenă care poate ajunge şi în vin.

14.7.2. Dăunătorii viţei de vie

Dăunătorii viţei de vie care provoacă pagubele cele mai mari sunt
insectele. Spre deosebire de boli, care se combat în principal prin metode
chimice, dăunătorii se combat din ce în ce mai mult prin metode biologice.
Filoxera viţei de vie este o insectă foarte mică, abia observată cu
ochiul liber, dar foarte dăunătoare, care atacă rădăcinile (forma radicicolă)
îndeosebi viţele provenite din Vitis vinifera sau frunzele (forma galicolă), care
atacă adesea viţele portaltoi şi HPD. Activitatea formei radicicole se manifestă
prin înţepături pe rădăcini, apoi putrezirea acestora. La o temperatură din sol
de sub 130C îşi încetează activitatea.
Pentru prevenirea atacului se iau măsuri ca: interzicerea necontrolată a
importului de material săditor viticol; dezinsectizarea acestuia.
 Metode de combatere: pe lângă altoire, metodă indirectă de luptă
împotriva filoxerei, se practică şi irigarea abundentă a plantaţiilor în timpul
perioadei de vegetaţie pentru distrugerea ei, cultura viţei de vie pe terenuri
nisipoase.
Acarienii viţei de vie atacă mugurii, frunzele, inflorescenţele şi alte
organe verzi ale viţei de vie. Atacul se produce prin înţeparea şi sugerea
conţinutului celulelor din organele parazitate. În locurile respective apar pete
caracteristice de culoare galbenă-ruginie sau roşcată.
Măsurile de combatere sunt de natură biologică, cu ajutorul prădătorilor
şi chimică prin tratamente cu ulei horticol 1%, în perioada de repaus vegetativ,
cu 10-12 zile înainte de pornirea în vegetaţie sau cu produse acaricide
specifice, în timpul vegetaţiei.
Moliile strugurilor - eudemisul (Lobesia botrana) şi cochilisul (Clysia
ambiguella) sunt insecte a căror larve distrug inflorescenţele şi boabele.
Lupta împotriva lor se duce pe două căi:
-biologică - cu ajutorul biopreparatelor de Bacillus thuringiensis şi a
viespilor de Trichograma; a inhibitorilor de creştere a insectelor; precum şi a
capcanelor cu feromoni utilizate indeosebi pentru stabilirea gradului de
frecvenţă a acestora;
-chimică cu insecticidele carbamice: Sevin, Victenon sau piretroizii
Decis, Fastac etc.

14.8. PROTECŢIA VIŢEI DE VIE ÎMPOTRIVA

CALAMITĂŢILOR NATURALE

Plantaţiile de vii sunt periclitate de influenţa distrugătoare a gerurilor

din timpul iernii, a brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară şi a celor
timpurii de toamnă, precum şi a grindinei.
Protecţia împotriva gerurilor. Viţa de vie are o rezistenţă limitată faţă
de temperaturile scăzute din timpul iernii. Temperaturile minime absolute
trebuie să nu coboare sub –18…-200C pentru soiurile de struguri pentru masă şi
–22…-240C pentru cele de vin.
 Viile trebuie protejate prin acoperire totală sau parţială cu pământ,
adică prin îngropare sau muşuroire. Aceste lucrări se aplică toamna, după
căderea frunzelor, prin răsturnarea pământului cu plugul, peste butuci, lucrare
completată manual cu sapa.
Combaterea îngheţurilor şi brumelor târzii de primăvară se face
prin utilizarea unor ecrane de fum sau de ceaţă artificială şi a unor mijloace de
încălzire a aerului, prin stropirea cu lapte de var a butucilor.
Combaterea grindinei - cu ajutorul plaselor antigrindină sau cu
proiectile antigrindină lansate de la sol sau din aer la momentul indicat de
staţiile meteorologice.

14.9. LUCRĂRILE FITOTEHNICE APLICATE VIŢEI DE

VIE

În perioada de vegetaţie, viţa de vie necesită o serie de lucrări ce

reglează procesele de creştere şi de fructificare, în scopul asigurării producţiei
de struguri. Ele se mai numesc şi "lucrări şi/sau operaţii în verde", deoarece
acţionează asupra organelor verzi (vegetative) ale plantei. După necesitatea
executării lor şi influenţa asupra producţiei, lucrările se împart în:
- lucrări fitotehnice curente - care se execută în mod obişnuit în
plantaţiile de vii- legarea lăstarilor, plivitul, copilitul şi cârnitul lăstarilor;
- lucrări fitotehnice speciale - ce se aplică numai în anumite situaţii, în
special în cazul soiurilor de struguri pentru masă - ciupitul lăstarilor,
polenizarea suplimentară, răritul inflorescenţelor, scurtarea ciorchinilor,
rărirea boabelor, incizia inelară a lăstarilor şi/sau cordoanelor, desfrunzitul
parţial în zona strugurilor.
Legarea lăstarilor se execută în timpul perioadei de vegetaţie, de 3 ori:
înainte de înflorit, după înflorit, înainte de intrarea strugurilor în pârgă. Dacă
spalierul este prevăzut cu sârme duble, lăstarii se dirijează printre sârme, iar
dacă lăstarii se leagă de sârme, este preferabil să se facă individual şi nu în
grup.
Plivitul lăstarilor constă în eliminarea celor de prisos de pe butuc; a
celor porniţi din portaltoi; cei de pe lemnul bătrân, plasaţi necorespunzător; o
parte din lăstarii fără rod; şi cei slab dezvoltaţi. Plivitul se execută numai după
apariţia inflorescenţelor, astfel încât proporţia între lăstarii fertili şi cei sterili să
fie de 2/3 în cazul soiurilor cu mulţi lăstari sterili (cca 50%), şi eliminarea lor
totală la soiurile care formează un număr redus de lăstari sterili. Prin această
lucrare la soiurile de struguri pentru masă se măreşte producţia marfă.
La viţele conduse în forme înalte şi semiînalte, se face plivitul lăstarilor
de pe tulpină, lăsându-se doar 1-2 din cei situaţi la bază, pentru formarea
cepilor de siguranţă.
Copilitul constã în suprimarea, totalã sau parţialã, a lăstarilor secundari
(copili - care se formează din mugurii de vară situaţi la subsuoara frunzelor),
apăruţi pe lăstarii principali. Se execută o dată cu legatul II şi III, atunci când
copilii au 6-7 frunze. În majoritatea cazurilor copilii sunt lipsiţi de rod sau
strugurii formaţi pe ei sunt mici şi de calitate inferioară.
Cârnitul lăstarilor constă în suprimarea vârfurilor lăstarilor de pe
butuc, în momentul intrării strugurilor în pârgă (începutul lunii august). Se taie
cu foarfeca de vie vârfurile acestora împreună cu frunzele tinere. Lucrarea
favorizează luminarea şi aerisirea mai bună a butucului; determină sporirea
producţiei marfă la strugurii de masă, grăbeşte maturarea soiurilor de vin (cu 4-
6 zile); determină o acumulare mai mare de zaharuri; şi reduce aciditatea din
struguri.
Ciupitul lăstarilor constă în suprimarea vârfului de creştere a celor
principali, lucrare ce se efectuează înainte de înflorit, cu aproximativ o
săptămână. Scopul acesteia este de a întrerupe creşterea lăstarilor pe perioada
înfloritului, pentru a favoriza procesul de fecundare a florilor. Această lucrare
poate da sporuri de producţie de 20-30%. Se poate efectua şi atunci când viile
au fost afectate de îngheţ, când se ciupesc lăstarii lacomi pentru a stimula
formarea copililor, în vederea refacerii potenţialului vegetativ şi productiv al
butucilor.
Polenizarea suplimentară este necesară soiurilor cu flori morfologic
femele (Bicane), la care polenul nu germinează şi la soiurile la care capacitatea
de germinare a polenului este slabă (Muscat de Hamburg, Crâmpoşie). Se face
cu polenul provenit de la alte 3-4 soiuri, recoltat în pungi, dimineaţa, în zilele
cu cer senin, până la ora 10-11. Aceasta nu constituie o soluţie tehnologică în
plantaţiile de producţie, de aceea în acest caz trebuie să se asigure polenizatorii
încă de la înfiinţarea plantaţiei, prin plantarea unui rând cu un soi polenizator,
la fiecare două rânduri cultivate cu soiul de bază.
Normarea inflorescenţelor pe butuc (răritul inflorescenţelor) se
impune în mod normal soiurilor de struguri pentru masă, pentru a spori
producţia marfă. Lucrarea se execută imediat după legatul florilor, când s-au
format bobiţele şi constă din îndepărtarea inflorescenţelor mici, nedezvoltate,
sau când sunt peste 2 pe un lăstar, prin suprimarea celor de la vârful acestora.
La un butuc trebuie să rămână cca 14-16 inflorescenţe la soiurile cu struguri
foarte mari; 24-26 la cele cu struguri mari şi 30-32 la soiurile cu struguri mici.
Scurtarea ciorchinilor este operaţie specifică soiurilor de struguri
pentru masă care au inflorescenţe lungi şi boabe mari ori a celor cu ramificaţii
laterale lungi şi constă în suprimarea a 1/3-1/4 din vârful rahisului şi/sau a
primelor 2-3 ramificaţii laterale. Se execută la 3-5 zile după înflorit, manual, cu
ajutorul forfecuţelor de cizelat. Această lucrare determină creşterea producţiei
prin sporirea volumului şi greutăţii boabelor.
Rărirea boabelor se execută în special la soiurile de struguri pentru
masă extratimpurii şi timpurii, în scopul obţinerii unor producţii de bună
calitate.
Incizia inelară a lăstarilor este o lucrare cu totul specială, cu efect
limitat, ce constă din eliminarea unui inel de scoarţă lat de 5-6 mm pe
internodul situat sub prima inflorescenţă de la bază. Obiectivele urmărite
constau în legarea unui procentaj mai mare de flori, creşterea mărimii boabelor
şi grăbirea procesului de maturare a strugurilor. Operaţia poate fi efectuată şi
pe câte un braţ al butucului.
Desfrunzitul parţial se recomandă atât în scopul prevenirii atacurilor
puternice de putregai cenuşiu la struguri cât şi al pătrunderii mai intense a
luminii şi razelor solare la struguri, în scopul intensificării asimilaţiei
clorofiliene şi respectiv a acumulărilor de zaharuri. Se efectuează cu 2-3
săptămâni înainte de cules şi constă în suprimarea frunzelor situate în zona
strugurilor.
 14.10. RECOLTAREA STRUGURILOR

Stabilirea momentului optim de recoltare al strugurilor

Momentul optim de recoltare al strugurilor se stabileşte în funcţie de
gradul de maturare al acestora, de starea lor de sănătate, de destinaţia
producţiei şi de condiţiile climatice ale perioadei de recoltare.
În procesul de maturare, strugurii parcurg trei etape: pârgă, maturare
propriu-zisă şi supramaturare.
Momentul de recoltare poate fi în etapa de maturare propriu-zisă sau de
supramaturare.
Strugurii au mai multe categorii de maturare propriu-zisă şi anume:
maturitate deplină, maturitate de consum (comercială), maturitate tehnologică
şi maturitate fiziologică.
Maturitatea deplină a strugurilor este acea stare de maturitate în care
boabele ating volumul şi greutatea maxime, acumulările de zaharuri sunt
mari şi aciditatea redusă, specifice soiului, parametri care se menţin constanţi
câteva zile.
Maturitatea de consum sau comercială este caracteristică soiurilor de
struguri pentru masă şi constituie starea în care strugurii ating parametrii
optimi de fermitate, gust, aromă şi suculenţă, care satisfac cerinţele de consum
ale acestora.
Maturitatea tehnologică este starea în care strugurii întrunesc
parametrii prevăzuţi de normele tehnice pentru procesele tehnologice, cum ar
fi depozitarea strugurilor de masă sau de prelucrare industrială (a celor de vin)
pentru producerea diferitelor produse pe bază de struguri: must, vin sau
derivate ale acestora.
Maturitatea fiziologică este starea strugurilor în care seminţele sunt în
stare să germineze, moment care la struguri este localizat la sfârşitul perioadei
de pârgă şi începutul perioadei de maturare propriu-zisă.
Recoltarea strugurilor se face la diferite stadii de maturare, momente
care se stabilesc prin urmărirea mersului coacerii şi constă din prelevarea de
probe de struguri încă din perioada de pârgă, la început din 5 în 5 zile, apoi din
3 în 3 zile, probe la care se determină masa a 100 de boabe, conţinutul în
zaharuri şi aciditatea. Lucrarea se efectuează pe parcele şi pe soiuri.
 14.10.1. Recoltarea strugurilor de masă

Soiurile de struguri pentru masă se eşalonează în 7 epoci de maturare,

având o durată de câte două săptămâni, începând de la 16 VII şi până la 31 X.
Strugurii se recoltează când ajung la maturitatea comercială sau de consum,
respectiv atunci când întrunesc caracteristicile de compoziţie şi de calitate ce îi
fac apţi pentru consum. Aprecierea se poate face atât organoleptic cât şi/sau pe
baza analizelor de laborator. Se consideră că strugurii au ajuns la maturitatea
de consum, atunci când au un gust plăcut, echilibrat, iar raportul dintre zaharuri
şi aciditate (indicele glucoacidimetric) este în jur de 40, boabele au culoarea
caracteristică soiului, cu pruina densă şi bine reliefată.
Culesul trebuie să se facă pe timp frumos, uscat, iar pentru acelaşi soi se
execută în 2-3 reprize în parcelele cu acelaşi soi. Strugurii recoltaţi trebuie să
fie sănătoşi, aspectuoşi şi bine formaţi, cu boabele uniforme ca mărime şi
culoare. Se desprind de pe coarde cu ajutorul unei foarfece sau se taie peţiolul
cu cuţitul, evitându-se ştergerea pruinei, după care se aşază în lădiţe şi se
sortează, se cizelează şi se ambalează.
Sortarea este operaţia prin care strugurii sunt aleşi pe trei categorii de
calitate: extra, calitatea I şi a II-a, calităţi stabilite prin STAS, după forma,
mărimea şi greutatea strugurilor, după mărimea şi uniformitatea boabelor.
Cizelarea strugurilor este operaţia de înlăturare a boabelor nematurate,
meiate ori mărgeluite, uscate, crăpate sau atacate de boli şi dăunători, lovite de
grindină etc. Eliminarea boabelor necorespunzătoare se face prin tăierea
pedicelului cu o forfecuţă de cizelat.
In cazurile în care vârful strugurelui are boabe puţine şi neuniforme,
această porţiune se elimină prin tăierea axului rahisului împreună cu această
porţiune.
Ambalarea strugurilor. Strugurii sortaţi şi cizelaţi se ambalează pe
categorii de calitate în lădiţe speciale pentru struguri, în care se aşază cu
vârful în sus, cu grija de a nu depăşi marginile ambalajelor, pentru a evita
strivirea lor la stivuirea lădiţelor.
 14.10.2. Recoltarea strugurilor pentru vin

Recoltarea strugurilor pentru vin este mai scurtă decât a celor pentru
masă, deoarece majoritatea soiurilor se încadrează în epocile IV-V de maturare.
Momentul optim de recoltare este maturitatea tehnologică a strugurilor, când
aceştia prezintă caracteristicile de compoziţie şi de calitate necesare realizării
tipului de vin dorit.
Strugurii din soiurile de mare producţie destinaţi obţinerii unor vinuri
de consum curent se recoltează la maturitatea deplină sau chiar înainte de
aceasta, pe când strugurii pentru vinurile roşii de calitate trebuie recoltaţi la 10-
15 zile după maturitatea deplină.
În cazul exploataţiilor posesoare a unei mari suprafeţe, pentru evitarea
pierderilor de producţie, se recomandă ca recoltatul să înceapă cu 4-5 zile
înainte de momentul maturării tehnologice, încât la jumătatea culesului să se
atingă stadiul de maturare dorit.
Eşalonarea recoltării soiurilor de struguri pentru vin .
Recoltarea strugurilor pentru vin trebuie să se desfăşoară în etape, pe
baza unor grafice, care se întocmesc după următoarele criterii: epoca de
maturare a strugurilor; conţinutul de zaharuri şi de aciditate; rezistenţa
strugurilor diferitelor soiuri la atacul de putregai cenuşiu; pierderile de
producţie; eficienţa economică a strugurilor lăsaţi la supramaturare; precum şi
capacitatea de preluare şi prelucrare a centrelor de vinificaţie. Etapele de
recoltare ale strugurilor pentru vin sunt:
- etapa I-a : soiurile de struguri pentru vinuri albe, roze sau roşii de
consum curent, care acumulează cantităţi mici de zaharuri şi are ar înregistra
pierderi mari de producţie, în condiţiile amânării recoltatului;
- etapa a II-a : soiurile sensibile la atacul de putregai cenuşiu;
- etapa a III-a: soiurile pentru vinuri de calitate în care caz recoltarea se
face, după momentul maturării depline, până la supramaturare, la care
pierderile de producţie sunt de numai 10-15% şi sunt compensate prin calitatea
vinurilor şi preţurile obţinute prin valorificare;
- etapa a IV – a: soiurile pentru vinuri aromate, când s-au acumulat
minimum 190 g zahăr la litru de must, iar boabele s-au stafidit în proporţie de
până la 50%;
 - etapa a V-a: soiurile de struguri pentru vinurile roşii de calitate, la
care maturitatea tehnologică se realizează la acumularea maximă a substanţelor
colorante (antociani), etapă care nu trebuie să depăşească primele îngheţuri,
întrucât acestea ar degrada antocianii, prin hidroliză.
In situaţia recoltelor avariate de grindină, putregai cenuşiu sau îngheţ,
recoltatul se face imediat, indiferent de conţinutul în zaharuri, pentru
eliminarea pierderilor, iar destinaţia este stabilită în funcţie de conţinutul în
zaharuri.
Recoltarea strugurilor se execută manual sau mecanizat.
Recoltarea manuală este cea mai des folosită, în ţara noastră, deşi
solicită un consum mare ce forţă de muncă, care poate ajunge până la 35%
din volumul total de forţă de muncă dintr-un an.
La recoltare strugurii trebuie să rămână întregi, fără boabe sparte sau
scuturate.
Culesul manual al strugurilor se execută pe parcele, prin recoltarea
separată a soiurilor sau în amestec, însă pe culori pentru a se evita obţinerea
unor "vinuri pătate". Culesul poate fi integral, când se recoltează toţi strugurii o
dată, indiferent de conţinutul în zahăr, sau pe etape, prin mai multe treceri pe
aceeaşi parcelă, pe măsura ajungerii acestora la maturitatea tehnologică, aşa
cum este cazul la soiurile de struguri pentru vinuri dulci, de calitate deosebită
(Pietroasa, Cotnari, Murfatlar).
Recoltarea mecanizată. Pentru această recoltare s-au realizat diferite
tipuri de maşini autopropulsate, tractate sau purtate lateral, pe tractor.
Recoltatul se realizează prin “batere şi scuturare” şi separă strugurii de frunzele
smulse de pe butuc şi celelalte impurităţi, apoi descarcă strugurii în mijloacele
de transport. Viteza de batere şi scuturare se reglează în funcţie de gradul de
maturare al strugurilor.
Productivitatea acestor combine este de 2,5-3,0 tone/10 ore de lucru.
Transportul strugurilor.
Strugurii recoltaţi trebuie transportaţi la centrul de vinificaţie într-un
timp cât mai scurt (maxim 4–6 ore). Transportul trebuie astfel efectuat încât să
nu se zdrobească strugurii, iar recipienţii de transport să fie uşor de încărcat şi
descărcat, mijloacele de transport să fie rezistente la şocuri şi să se poată spăla
şi dezinfecta uşor.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Berar V şi colab., 2000 - Compendiu horticol, Editura de Vest, Timişoara

Cepoiu N., 1998 - Pomicultura aplicată, Editura Ştiinţifică Bucureşti
Ciofu Ruxandra, Nistor S., Popescu V., Chilom P., Apahidean S., Horgoş A.,
Berar V., Lauer K.F., Atanasiu N, 2003 - Tratat de
legumiculturã, Editura Ceres
Dobrei A. şi Iova Gh., 2001 – Viticultură practică, Editura Solness Timişoara
Dobrei A., 2003 - Viticultură, Editura Agroprint, Timişoara
Drăgănescu E., 1989 – Lucrări practice de Viticultură şi Vinificaţie, IA
Timişoara
Drăgănescu E. şi Mihacea I., 1993 – Curs de viticultură, Editura Euroart
Timişoara
Drăgănescu E., 1996 - Pomologie, Editura Mirton Timişoara
Florescu Elene şi colab., 1988 - Lucrări practice de legumicultură, USAB
Bucureşti
Grecu V., Băicoianu Floarea, Boian I., 2000 - Cultura viţei de vie în
gospodăriile familiale. Editurea Genuine, Bucureşti
Iova Gh., Dobrei A., 1996 - Lucrări practice de viticultură, Editura Mirton
Timişoara
Indreaş Adriana, 1994 - Curs de ampelografie. USAMV Bucureşti
Lăzureanu , A, 1991 – Lucrări practice de Agrotehnică, Editura Helicon Banat
SA Timişoara
Lăzureanu , A, 1993 - Agrotehnică, Editura Helicon Banat SA Timişoara
Lăzureanu , A, 1994 - Agrotehnică, Editura Helicon SA Timişoara
Lăzureanu , A, 2002 – Agrotehnică şi Herbologie, Timişoara
Martin Th., Oprea D.,1988 - Tãierea şi conducerea viţei de vie, Ed. Ceres,
Bucureşti
Mihuţ E, 2001 - Pomicultură generală şi specială, Editura Agroprint
Mihuţ E. şi Drăgănescu E., 2003 - Pomicultura, Editura Agroprint Timişoara
Nămoloşanu I. şi colab., 1990 – Viticultură – lucrări practice. Lito IANB
Bucureşti
Oprea A., Indreaş Adriana, 2000 - Viticultura. Ed. Ceres, Bucureşti
Oprea Şt.,1995 - Cultura viţei de vie. Ed. Dacia, Cluj Napoca.
Opriş L. şi colab., 1980 - Tehnologia culturilor hortiviticole, Tipografia
Universităţii Timişoara
Oşlobeanu M., 1980 - Viticultură generală şi specială, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti
Oşlobeanu M. şi colab.,1991 - Zonarea soiurilor de viţă de vie în România.
Ed. Ceres Bucureşti.
Pomohaci N. , Nămoloşanu I., 1999 - Tehnologia culturilor horticole, Editura
Ceres Bucureşti
Pop Adelina, 1997 – Fiziologia vegetală. Editura Cupidon Timişoara
Ţârdea C., Dejeu L., 1995 - Viticultura. Ed. Didactică şi pedagogică R.A.,
Bucureşti
Vlăduţ M., Popa Ş., 2002 - Grădina familială, Editura MAST
*** Buletinul ICVV nr. 7/1988
*** Memorator hortiviticol, 1997 - Patronatul Horticultorilor din România