Capitolul I.

Noţiuni introductive

1. Noţiunea şi obiectul regimurilor matrimoniale

Regimurile matrimoniale reprezintă una dintre materiile cele mai conturate

ale dreptului patrimonial al familiei, alături de succesiuni şi liberalităţi în
majoritatea sistemelor de drept ce au dezvoltat deja o tradiţie în acest sens.
Şi în ţara noastră noţiunea de regimuri matrimoniale a fost utilizată de-a
lungul istoriei dreptului, chiar dacă, în plan normativ dreptul familiei a fost „sărac”
în această materia, abia odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil descoperind
o reală reglementare a acestora.
Lato sensu, noţiunea de regim matrimonial ar putea fi redată prin explicaţia
conferită din punct de vedere etimologic astfel că noţiunea de „regim” desemnează
un ansamblu de norme juridice, în timp ce noţiunea de „matrimonial” provine din
latinescul matrimoniau-um şi desemnează totalitatea raporturilor de căsătorie.
Astfel, suntem îndreptăţiţi să considerăm într-o accepţiune extinsă că sfera de
noţiunii de regim matrimonial cuprinde atât relaţiile patrimoniale dintre soţi, cât şi
pe cele personale.1
Stricto sensu, regimul matrimonial a fost definit ca reprezentând „totalitatea
normelor juridice care reglementează raporturile dintre soţi, precum şi raporturile
dintre aceştia cu privire la bunurile şi datoriile soţilor”. 2
În acelaşi sens este şi definiţia atribuită noţiunii de regim matrimonial în
dicţionarele de drept civil: „totalitatea normelor juridice care guvernează relaţiile
patrimoniale dintre soţi, precum şi puterile de administrare pe care le au asupra
bunurilor lor”. 3
În literatura de specialitate, noţiunea de regim matrimonial a fost definită
diferit, surprinzând în esenţă aceleaşi aspecte. Astfel, în doctrina mai veche 4,
regimul matrimonial a fost definit ca ansamblul de reguli care cârmuiesc
chestiunile de ordin pecuniar care se nasc din unirea soţilor prin căsătorie.

1
Marieta Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.167.
2
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 57.
3
Mircea Mureşan, Dicţionar de drept civil, Editura CordialLex, Cluj-Napoca, 2009, p. 580; a se vedea în acelaşi
sens: Mircea Duţu, Dicţionar de drept privat, ed. aII-a, Ed. Mondan, Bucureşti, 2002, p. 656; Mircea N. Costin,
Mircea C. Costin, Dicţionar de drept civil, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2004, p. 324.
4
C. Hamangiu, I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.3, ed, All Beck, Bucureşti,
1998, p. 2.
 În prezent, regimul matrimonial este cunoscut ca reprezentând totalitatea
normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor
şi pe cele dintre soţi şi terţi privind bunurile comune. 5
Observăm, cu toate acestea, că regimul matrimonial nu comportă în
conţinutul său decât drepturile şi obligaţiile patrimoniale dintre soţi ce se
fundamentează pe instituţia căsătoriei, excluzându-le pe cele din materie
succesorală, liberalităţi ori obligaţia de întreţinere.
În acelaşi sens este şi Raportul Parlamentului European din august 2013
referitor la propunerea de regulament a Consiliului privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materia
regimurilor matrimoniale.
Astfel, în dorinţa de uniformizare a dreptului european în materia
regimurilor matrimoniale în amendamentul 19, considerentul 13 d) se arată:
Noțiunea de „regim matrimonial”, care determină domeniul de aplicare a
prezentului regulament, ar trebui să cuprindă toate dispozițiile de drept
patrimonial care se aplică între soți și în relațiile acestora cu terții, după căsătorie
și după încetarea acesteia. Printre acestea se numără nu doar dispozițiile
obligatorii ale legislației aplicabile, ci și eventualele dispoziții facultative care pot
fi convenite între soți în temeiul dreptului aplicabil.
În literatura juridică franceză, s-a apreciat că regimul matrimonial constituie
o reglementare pecuniară a statutului conjugal6. Tot aici regăsim analizat ca „obiect
al regimurilor matrimoniale relaţiile pecuniare pe care soţii le au între ei, dar şi cu
terţe persoane.”7

2. Reglementarea regimurilor matrimoniale. Repere istorice.

Legea nr. 287/2009 ce a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011 şi

denumită noul Cod civil reprezintă sediul materiei pentru Dreptul familiei (regăsit
în Titlul II) şi, în consecinţă, şi pentru regimurile matrimoniale ce sunt
reglementate în Capitolul VI al acestui titlu sub denumirea de Drepturile şi
obligaţiile patrimoniale ale soţilor în art. 312-372.
În perioada de trecere la structurile juridice moderne, legiuirile fanariote au
reluat principiile dreptului roman, astfel Codul Calimah din 1817 definea căsătoria
astfel: “două persoane arată cu chip legiuit a lor voinţă şi hotărâre de a vieţui într-o
legătură de însoţire …de a naşte prunci, a se agiuta între ei după putinţă în toate

5
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, CC. Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea NCC, ediţia a 7-a, Ed. C.H. Beck,
2012 p. 50.
6
Gerard Cornu, Les régimes matrimoniaux, Ed. PUF, Paris 1997, p. 24.
7
Annie Lamboley, Marie-Hélène Laurens-Lamboley, Droit des régimes matrimoniaux, éd. 5eme, col. LexisNexis,
Litec, Paris, 2008, p. 1.
întâmplările”. Pravilniceasca Condică şi Legiuirea Caragea acordă o deosebită
importanţă stabilirii raporturilor patrimoniale dintre soţi la fel ca şi prevederile
dreptului roman în ceea ce priveşte căsătoria sine manu, astfel: “zestre se zice
averea femeii, ce la căsătorie dă bărbatului ei cu tocmeală, ca ea să fie stăpâna
zestrei totdeauna, iar ea să ia venituri totdeauna” 8. Rămân de referinţă, pentru
această perioadă istorică în ţara noastră, Codul Caragea pentru Ţara Românească şi
Codul Calimah pentru Moldova. Regulamentele organice reprezintă intrarea ţării
noastre într-o nouă etapă de dezvoltare, cu importante reforme în domeniul
dreptului.
Familia conjugală modernă a fost reglementată în mod deosebit în codul
napoleonian din 1804, dezvoltarea acestei instituţii făcându-se odată cu dezvoltarea
condiţiilor societăţilor industriale. Regulamentele organice reprezintă intrarea ţării
noastre într-o nouă etapă de dezvoltare, cu importante reforme în domeniul
dreptului.
Codul civil din 1864 a dezvoltat aceiaşi concepţie în privinţa căsătoriei, pe
care o considera ca pe o “asociaţiune conjugală” ( art. 1223 vechiul C.civ.) bazată
pe un contract de căsătorie, contract matrimonial sau convenţie matrimonială:
“când prin acest contract se adoptă regimul dotal, el se mai poate numi act dotal
sau foaie de zestre” 9. Doctrina a stabilit drept caracteristici ale convenţiei
matrimoniale – solemnitatea şi publicitatea, imuabilitatea, libertatea de încheiere a
acestui act accesoriu contractului principal – acela de căsătorie. Acelaşi act
normativ a reglementat obligativitatea oficierii casătoriei în faţa ofiţerului de stare
civilă, sub sancţiunea nulităţii, făcând trecerea de la căsătoria religioasă la cea
laică.
Dispoziţiile Codului civil au rămas în mare parte, în vigoare, până la 1954,
fiind abrogate odată cu adoptarea la 1 februarie 1954 a Codului Familiei. Acesta
din urmă reglementează regimul matrimonial al comunităţii de bunuri ca regim
legal, unic, imutabil şi obligatoriu. Aceste caracteristici rezultate din textele de lege
în vigoare la acel moment, au condus la „dispariţia” din cadrul dezbaterilor juridice
a noţiunii de regim matrimonial, dat fiind faptul că prevederile legale dispuneau
aplicarea imediată a comunităţii de bunuri pentru orice persoană care încheia o
căsătorie, fără a exista nicio altă opţiune.
S-a arătat în literatura de specialitate 10 că, pe măsură ce statul intervine cu
scopul de a întări securitatea individului, asistăm la o disoluţie a grupului familial,
ceea ce nu este întrutotul adevărat, deoarece, în societăţile moderne statele asigură
o considerabilă libertate a individului în privinţa relaţiei de familie, fapt relevat şi

8
Legiuirea Caragea, cap. 16, 9.
9
I. Rosetti – Balanescu, O. Sachelarie, N.G. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed. de Stat Bucureşti, l947,
p. 82.
10
Alain Benabent, Droit Civil. La famille, Ed. Litec, Paris 2000, p. 3.
de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a lăsat statelor
membre o mai mare libertate în reglementarea relaţiilor de familie. 11
Prin intrarea sa în vigoare, noul Cod civil abrogă Codul familiei de la 1954
unificând dispoziţiile legislative din dreptul privat. Dacă în Codul familiei era
prevăzut ca regim matrimonial unic, legal, obligatoriu şi imutabil regimul
comunităţii de bunuri, noul Cod civil prevede posibilitatea conferită soţilor de a
opta între mai multe regimuri matrimoniale: regimul comunităţii legale, regimul
comunităţii convenţionale şi regimul separaţiei de bunuri.
Considerăm că reglementările regăsite la nivelul noului Codului civil îmbină
elemente ale regimurilor matrimoniale prevăzute în Codul civil de la 1864,
guvernate de principiul libertății convențiilor matrimoniale, și elemente propuse de
regimul matrimonial al comunității legale de bunuri pe care îl regăseam în Codul
familiei de la 1954.12
Reformarea regimului matrimonial din România constituie una dintre cele
mai importante modificări adusă prin noul Cod civil. Regulile referitoare la singura
posibilitate existentă anterior, în Codul familiei, regimul comunităţii de bunuri,
fără posibilitate de derogare, cu partajarea în cote egale a bunurilor comune la data
încetării comunităţii de bunuri, erau reguli ce nu mai corespundeau unei societăţi în
care trebuie încurajată posibilitatea de acumulare a bunurilor propri şi în consecinţă
dorinţa ambilor soţi de a participa cât mai activ la acest demers.

3. Fundamentul şi limitele temporale ale regimului matrimonial

Regimurile matrimoniale îşi găsesc fundamentul în instituţia căsătoriei,

astfel că nu putem vorbi de existenţa acestora în alte tipuri de uniuni în afara celei
maritale. Fie că suntem în prezenţa unei relaţii de concubunaj, fie că ne aflăm într-
o relaţie premaritală de tipul logodnei (aceasta din urmă şi reglementată la nivelul
dispoziţiilor noului Cod civil), în niciunul din aceste cazuri nu suntem în prezenţa
posibilităţii de a adopta un regim matrimonial. Cu toate acestea, la nivelul doctrinei
regăsim o anumită extensie a fundamentului regimului matrimonial, tocmai pentru
a fi pliat pe realităţile sociale şi vorbim despre noţiuni ca „cvasi-matrimonial” ori
„paramatrimonial” atunci când relaţiile dintre persoane sunt similare cu cele din
cadrul familiei, fără însă a exista raporturi maritale efective, şi avem în vedere
uniunile libere sub forma de raporturi de concubinaj, aşa numitele raporturi de

11
A se vedea Oana Ghiţă, Consideraţii istorice privind familia, Revista de Ştiinţe Juridice nr.4/2006, Ed. Universul
Juridic, București, 2006, pp. 194-197.
12
Oana Ghiţă, Roxana Albăstroiu, Interdependenţa şi independenţa soţilor potrivit noului Cod civil, Pandectele
Române, nr. 4/2012, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2012, pp. 104-117.
familie de facto ori parteneriatele atât de prezente în alte legislaţii şi interzise din
punct de vedere juridic în sistemul nostru de drept.13
Art. 313 alin. (1) NCC dispune că „între soţi, regimul matrimonial produce
efecte numai din ziua încheierii căsătoriei”. Conturând momentul încetării
regimului matrimonial, art. 319 alin. (1) NCC prevede că „regimul matrimonial
încetează prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.
Din cele două texte de lege putem observa că legiuitorul pe lângă faptul că
prevede expres că regimul matrimonial îşi are fundamentul în instituţia căsătoriei,
mai mult decât atât, dispune şi asupra limitelor temporale instituind momentul din
care regimul matrimonial îşi produce efecte, precum şi momentul în care acesta
încetează.
Privitor la terţi, regimul matrimonial este opozabil acestora de la data
îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, exceptând cazul în care
aceştia au avut cunoştinţă pe altă cale. Astfel că, dacă terţii nu au cunoscut, prin
orice cale, existenţa unei convenţii matrimoniale încheiate de soţi, aceştia vor fi
consideraţi de terţii de bună credinţă ca fiind căsătoriţi sub regimul comunităţii
legale, până la momentul înscrierii convenţiei în Registrul naţional notarial al
regimurilor matrimoniale.

4. Natura juridică a regimului matrimonial

Natura juridică a regimului matrimonial poate fi extrasă prin aducerea la un

numitor comun a tipurilor de regimuri reglementate în legislaţia noastră.
Regimul matrimonial constituie o abstracţiune juridică, un concept aplicabil
indiferent de activul şi pasivul patrimonial al soţilor. Orice valoare ar avea
patrimoniul fiecăruia dintre soţi, aceştia nu sunt impiedicaţi ori limitaţi la alegerea
unuia sau altui regim matrimonial.
Regimul matrimonial trebuie examinat în complexitatea problemelor pe care
le ridică, având în vedere faptul că această condiţie de persoană căsătorită implică
anumite modificări asupra patrimoniului său, unele dintre ele prin aplicarea legilor
dispozitive referitoare la încheierea convenţiei matrimoniale ori alegerea unui
regim matrimonial potrivit cuplului, dar şi prin aplicarea acelor norme imperative
prevăzute de regimul primar fără de care nu se poate stabili fundamentul relaţiilor
patrimoniale dintre soţi precum şi faţă de terţi. Astfel, s-a considerat că regimul
matrimonial reprezintă, ca natură juridică, o modalitate a patrimoniului fiecăruia
dintre soţi, avându-se în vedere tocmai faptul că statutul de persoană căsătorită

13
Paul Vasilescu, Regimuri matrimoniale, Partea generală, ed. a II-a revizuită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009, p. 215.
implică a adaptare în mod corespunzător a structurii şi a funcţionalităţii
patrimoniului persoanei fizice.14

5. Principiile regimurilor matrimoniale

Regimurile matrimoniale sunt susţinute de un set de principii ce se aplică

indiferent de numărul sau tipul regimurilor reglementate.

5.1. Principiul egalităţii în drepturi dintre soţi

Potrivit art. 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 23 pct.
4 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, egalitatea în
drepturi reprezintă un prinncipiu ce este susţinut în toate raporturile dintre soţi.
Aceeaşi egalitate în drepturi este susţinută şi la nivel naţional încă de la nivelul
Constituţiei în art. 48 alin. (1) şi se materializează într-o serie de dispoziţii regăsite
şi la nivelul Codului civil (art. 308 NCC) prin care se prevede:
- egalitatea în drepturi şi obligaţii patrimoniale a soţilor în cadrul căsătoriei;
- „puterea economică” şi „puterea juridică” a fiecăruia dintre soţi este egală
fie că este vorba de bunuri din patrimoniul propriu, fie că este vorba de bunuri
comune;
- natura juridică a bunurilor ori datoriile nu diferă în funcţie de cel care le-a
dobândit ori asumat după cum acesta este bărbat ori femeie. Cu toate acestea,
principiul egalităţii în drepturi nu presupune ca în materia împărţelii să opereze de
drept această egalitate în sensul atribuirii fiecărui soţ a unei cote egale, ci din
contră, regula este aceea a împărţirii potrivit contribuţiei pe care fiecare soţ a avut-
o la dobândirea şi conservarea bunurilor comune.

5.2. Principiul libertăţii alegerii şi modificării regimului matrimonial

5.2.1. Principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial
Principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial are ca fundament
principiul autonomiei de voinţă ce stă la baza încheierii convenţiilor. Astfel,
legiutorul, preluând modelul liberal occidental, în care soţii pot opta fie în a-şi
constitui un regim matrimonial (Franţa, Italia, Quebec) potrivit situaţiei
patrimoniale din cuplu, fie în a alege un anumit regim dintr-o „paletă” deja
consacrată de în lege (Elveţia, Germani) reglementează în art. 312 alin. (1) noul
Cod civil posibilitatea soţilor de a opta între trei regimuri matrimoniale prestabilite:
regimul comunităţii legale, regimul comunităţii convenţionale şi regimul separaţiei
de bunuri.

14
Marieta Avram, op. cit., 2013, p. 170.
 Trebuie totuşi subliniat că această posibilitate conferită soţilor prezintă
limitări prevăzute expres, astfel că în art. 312 alin. (2) NCC se prevede că
indiferent de regimul matrimonial ales nu se poate deroga de la setul de dispoziţii
generale privitoare la regimurile matrimoniale. În acest sens, doctrina a consacrat
acest set de dispoziţii imperative sub numele de regim matrimonial primar.

5.2.2. Principiul mutabilităţii regimului matrimonial

În numeroase ţări cu o vedere tradiţionalistă, era impus principiul
imutabilităţii regimului matrimonial. Astfel Codul civil francez de la 1804,
reglementa în art. 1395 "convenţiile matrimoniale nu pot fi modificate după
celebrarea căsătoriei". Acest principiu se fundamentează pe mai multe
considerente: de cele mai multe ori, convenţia matrimonială ori contractul de
căsătorie reprezenta un pact de familie care nu putea fi modificat după bunul plac
al soţilor; de asemenea, modificarea regimului matrimonial, ca finalitate a
modificării convenţiei era interzisă pentru a conferii protecţie terţilor, în mod
special creditorilor ce puteau fi uşor fraudaţi. 15 De la acea dată, până în zilele
noastre, o multitudine de reforme au fost aduse acestor reglementări, astfel că, în
prezent putem vorbi despre flexibilitatea convenţiilor matrimoniale în adevăratul
sens al cuvântului.
Convenţia de la Haga 16 din 1978 a fost cea care a început lungul şir al
reformelor privind posibilitatea de modificare a convenţiilor şi, în această manieră
de schimbare a regimului matrimonial în timpul căsătoriei. În articolul 6 al
Convenţiei se reglementează dreptul soţilor ce au încheiat un contract de căsătorie
în care este prezent un element de extraneitate de a schimba regimul matrimonial,
dar cu o strictă supraveghere din partea autorităţilor competente. Astfel, principiul
mutabilităţii limitate este cel care ia locul principiului imutabilităţii. În virtutea
acestui principiu, soţii pot adapta situaţia lor matrimonială evoluţiei statutului
profesional sau patrimonial, nefiind limitaţi decât de respectarea intereselor
familiei şi de interdicţia de a frauda interesele terţilor, schimbarea fiind făcută în
exclusivitate pe cale judiciară.
În 2006, prin reforma regimurilor matrimoniale, articolul 1397 din Codul
civil francez este modificat prin legea privitoare la protecţia juridică a majorului 17
care prevede că, după doi ani de aplicare a unui regim matrimonial, fie el legal sau
convenţional, soţii au posibilitatea ca, printr-un act notarial, în interesul familiei să
modifice sau chiar să schimbe regimul matrimonial, act supus omologării
tribunalului.

15
Colectiv, 101eme Congres des Notaires de France sans Frontieres, Les familles sans frontieres en Europe – Mithe
ou realite?, Nantes, Paris, 1-4 mai 2005, p. 97.
16
Convenţia pentru Legea aplicabilă regimurilor matrimoniale, Haga, 14 martie 1978.
17
Legea 2006/728 din data de 23/06/2006, intrată în vigoare la data de 01/01/2007, art. 44.
 Cele mai prezente sunt schimbările parţiale ori temporare ale regimului
matrimonial, judecătorii francezi încercând pe cât posibil garantarea unei anumite
stabilităţi situaţiei patrimoniale a soţilor, în vederea protejării intereselor terţilor
care trebuie să cunoască situaţia bunurilor cât şi puterile pe care fiecare dintre soţi
le deţine în administrarea acestora. 18
Acest principiu al mutabilităţii se impune în zilele noastre din ce în ce mai
pronunţat date fiind instabilitatea financiară a familiei şi chiar a condiţiilor
individuale a membrilor acesteia. Printre altele, relaţiile patrimoniale ale soţilor
trebuie organizate în exclusivitate în interesul superior al familiei, dar fără a se
impune regulile familiei tradiţionaliste care nu mai sunt aplicabile într-o societate
de tipul celei în care trăim. "Este o libertate necesară acordată soţilor, care pot
astfel să-şi adapteze regimul matrimonial unei situaţii patrimoniale noi, apărute în
decursul desfăşurării căsniciei."19
Philippe Malaurie este cel care admite că „este superioară posibilitatea
alegerii unui regim dintre mai multe regimuri matrimoniale decât impunerea unuia
singur”20, chiar dacă, în acelaşi timp, consideră că regimul separaţiei de bunuri nu
este o modalitate de încurajare a uniunii maritale, excluzându-l ca posibilitate.
Noul Cod civil reglementează regimurile matrimoniale convenţionale,
adoptând, de asemenea, şi acest principiu al mutabilităţii, prezent în legislaţiile
occidentale. Astfel, în art. 319 alin. (2) NCC se prevede că: "În timpul căsătoriei,
regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii.” De asemenea, prin art.
369 alin. (1) NCC se dispune că "după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei,
soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un
alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale", în acelaşi articol regăsind
condiţiile în care această modificare a regimului matrimonial este permisă.
Prin conferirea posibilităţii de a modifica regimul matrimonial pe cale
convenţională, considerăm că legislatorul român a urmat îndeaproape modelul
Codului civil din Quebec, care, în art. 438 dispune că soţii pot schimba regimul
matrimonial, în timpul căsătoriei, prin modificarea convenţiei matrimoniale ori a
contractului de căsătorie.

5.3. Principiul subordonării regimului matrimonial scopului căsătoriei

Raporturile patrimoniale ale soţilor sunt subsumate relaţiilor personale ale
acestora în cadrul căsătoriei. Astfel, regimul matrimonial nu poate decât să urmeze

18
M. Goré, La determination du regim matrimonial, în M. Grimaldi (coord.), Droit patrimonial de la famille,
Dalloz, Paris, 1998, p. 83.
19
C. M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 16.
20
Ph. Malaurie, L. Aynés, Les régimes matrimoniaux, Ed. Defrénois, Paris, 2004, p. 221.
scopul pe care îl are căsătoria susţinând familia prin consacrarea regulilor după
care urmează să se desfăşoare relaţiile pecuniare în cadrul acesteia.

5.4. Principiul accesorialităţii regimului matrimonial faţă de căsătorie

Regimul matrimonial reprezintă un accesoriu al căsătoriei în sensul că este
bine cunoscut adagiul potrivit căruia „nu există regim matrimonial fără căsătorie şi
nici căsătorie fără regim matrimonial” 21. Astfel, regimul matrimonial produce
efecte numai din ziua încheierii căsătoriei şi încetează prin constatarea nulităţii,
anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

6. Clasificarea regimurilor matrimoniale

Atât în doctrina străină cât şi în cea naţională s-a conturat o clasificare a

regimurilor matrimoniale în funcţie de mai multe criterii, evidenţiând în acelaşi
timp şi trăsăturile caracteristice ale acestora.

6.1. În funcţie de izvorul lor deosebim:

- regimuri matrimoniale legale – îşi au izvorul în lege aplicându-se ori de câte
ori soţii nu au încheiat o canvenţie matrimonială ori aceasta a fost lovită de
nulitate.
- regimuri matrimoniale convenţionale – îşi au izvorul în convenţia încheiată
de soţi.

6.2. După structura lor deosebim:

- regimuri matrimoniale de comunitate – se caracterizează prin existenţa unei
mase de bunuri comune cu un regim juridic specific.
Acestea pot fi regimuri matrimoniale de comunitate universală – în care activul
patrimonial din cadrul familiei este exclusiv comun; se regăseşte destul de rar din
cauza dificultăţii cu care este pus în practică, în ţări precum Olanda; în Franţa este
interzisă alegerea unui astfel de regim chiar dacă opţiunea soţilor poate merge către
extreme în alcătuirea unui regim matrimonial – şi regimuri matrimoniale de
comunitate parţială – în care activul patrimonial este împărţit în trei categorii:
activul propriu unuia dintre soţi, activul propriu al celuilalt soţ şi activul comun. În
această categorie pot fi încadrate şi regimurile matrimoniale de comunitate (legală
şi convenţională) din sistemul nostru de drept, noul Cod civil neinstituind
imposibilitatea de a avea un regim de comunitate universală, însă prin

21
M. Avram, op. cit., p. 168; N.C. Aniţei, Regimurile matrimoniale potrivit noului Cod civil, Ed. Hamangiu, 2012,
p. 28.
reglementarea expresă şi limitativă a categoriilor de bunuri proprii, în art. 340
NCC, considerăm că nu se poate tinde către un astfel de regim universal.
- regimuri matrimoniale de separaţie – acestea au în prim plan activul propriu
al fiecăruia dintre soţi, activul comun fiind redus la minimul coeziunii şi a
respectării regulilor impuse de regimul primar.
Acestea pot fi regimuri matrimoniale de separaţie totală – acest tip de regim
este regăsit extrem de rar, întru-cât îngreunează desfăşurarea relaţiilor normale de
familie, deoarece nu prevede existenţa bunurilor comune, patrimoniile soţilor fiind
strict diferenţiate; acest tip de regim este interzis în Franţa deoarece este considerat
mai mult „o lipsă de regim, decât un regim matrimonial” 22 – şi regimuri
matrimoniale de separaţie parţială, cum este şi cazul regimului de tip separatist
reglementat de noul Cod civil în ţara noastră.
- regimuri matrimoniale mixte sau eclectice – acest tip de regimuri îmbină
principiul separatist cu un principiu comunitar aplicabil în cazul lichidării
regimului matrimonial. Un astfel de regim este regimul participării la achiziţii,
regim frecvent întâlnit, unele sisteme de drept reglementându-l ca fiind regimul
legal, în ţări precum Germania, Franţa etc.

6.3. În funcţie de posibilitatea de a le modifica sau nu pe parcursul

căsătoriei, deosebim:
- regimuri matrimoniale mutabile – ce pot fi modificate în timpul căsătoriei;
- regimuri matrimoniale imutabile – ce nu pot fi modificate în timpul
căsătoriei.

6.4. În funcţie de caracterul normelor care le reglementează deosebim:

- regimuri matrimoniale imperative – este unic în fiecare sistem de drept şi se
aplică soţilor indiferent de opţiunea privitoare la regimul matrimonial; în noul Cod
civil aceste norme imperative şi de ordine publică sunt prevăzute în secţiunea 1 a
Capitolului VI denumită Dispoziţii comune.
- regimuri matrimoniale secundare – sunt cele prin care se completează setul
de norme imperative şi de cele mai multe ori reprezintă opţiunea soţilor
manifestată prin încheierea unei convenţii matrimoniale, ori în lipsa acesteia, prin
aplicarea de drept a regimului matrimonial al comunităţii legale.

22
 Convenţia matrimonială

Secţiunea 1. Noţiuni introductive

1. Noţiune şi delimitare conceptuală

Convenţia matrimonială este reglementată la art. 329-338, dar şi art. 366-369

NCC.
În doctrina clasică română contractul de căsătorie, ce reprezenta din punct de
vedere terminologic un sinonim pentru noţiunea de convenţie matrimonială, a fost
definit în diverse feluri: „convenţia prin care viitorii soţi reglementează regimul lor
matrimonial, condiţia bunurilor lor prezente şi viitoare, în raporturile pecuniare ce
izvorăsc din căsătorie” 1 ori ca fiind „un contract condiţional, solemn, şi irevocabil,
prin care viitorii soţi organizează capacitatea lor civilă şi determină, în privinţa
bunurilor, consecinţele asociaţiunii conjugale” 2.
Şi în Dicţionarul de drept civil convenţia matrimonială apare definită ca
fiind „un contract prin care viitorii soţi îşi reglementează raporturile patrimoniale
esenţiale care se vor desfăşura între ei în timpul căsătoriei. Ea generează un regim
matrimonial concret aplicabil al cărui conţinut este lăsat la aprecierea soţilor”. 3
Din punct de vedere terminologic, există o diversitate de expresii pentru a
desemna noţiunea de convenţie matrimonială: contract matrimonial, acord
prenupţial, contract de căsătorie sau convenţie de căsătorie, însă nu putem
considera ca fiind sinonime noţiunea de convenţie matrimonială cu cea de contract
matrimonial.
Atât în doctrina franceză 4, cât şi în doctrina românească recentă s-a stabilit
că noţiunea de contract de căsătorie este mult mai extinsă putând conţine, pe lângă
convenţiile matrimoniale şi o serie de alte prevederi cum ar fi recunoaşterea unui
copil ori donaţii făcute de o altă persoană coţilor sau unuia dintre aceştia.
În conformitate cu prezenta reglementare, în lipsa unei definiţii legale,
noţiunea de convenţie matrimonială a fost definită de unii autori ca fiind „actul
juridic prin care părţile îşi reglementează raporturile patrimoniale esenţiale, care se
vor desfăşura între ei în cursul căsătoriei” 5 ori ca fiind „actul juridic solemn prin

1
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol III, Ed. All Beck, Bucureşti,
1998, p. 4.
2
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. III, Partea I, Atelierele Grafice
Socec & Co, Bucureşti, 1916, p. 5.
3
Mircea Mureşan, Dicţionar de drept civil, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 2009, p. 204.
4
……………………………………
5
P. Vasilescu, op. cit., p. 184.
care viitorii soţi sau soţii aleg sau modifică regimul matrimonial aplicabil pe durata
căsătoriei lor.”6

2. Caracterele convenţiei matrimoniale

Convenţia matrimonială cunoaşte următoarele caractere:

- act bilateral – contract, aşa cum este de altfel şi cunoscut în doctrina veche;
caracterul este conferit de numărul părţilor care semnează convenţia, în principiu,
cei doi soţi (există totuşi posibilitatea ca la semnarea convenţiei matrimoniale să
fie prezente şi alte persoane – care pot prevedea în favoarea unuia sau ambilor
viitori soţi, spre exemplu o donaţie, în considerarea încheierii căsătoriei – însă
acest lucru nu schimbă caracterul bilateral al convenţiei); potrivit art. 1167 NCC,
regulile speciale care o reglementează sunt completate ori de câte ori este nevoie
cu reglementările generale din materia contractelor;
- act solemn – convenţia matrimonială se încheie la notar public, prin înscris
autentificat;
- act personal – în principiu, convenţia matrimonială se încheie cu
consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal, impregnat cu un caracter
intuitu personae ce caracterizează actul căsătoriei, în acest caz fiind în sensul
încheierii în considerarea persoanei; cu toate acestea, există posibilitatea de a
încheia convenţia şi prin mandatar cu procură autentică, special şi având conţinut
predeterminat;
- act public – formalităţile de publicitate pe care legea le prevede sunt
necesare pentru opozabilitatea convenţiei faţă de terţi, în acest sens fiind necesară
înscrierea acesteia în Registrul Naţional Notarial al Regimurilor Matrimoniale
(RNNRM);
- act accesoriu – convenţia ca şi regimul matrimonial pe care îl prescrie
urmează soarta căsătoriei în cadrul căreia îşi produce efecte, fiind subordonată
scopului acesteia;
- act cauzal special – acest caracter are la bază cauza juridică specifică
affectatio conjugalis, fiind în slujba căsătoriei;
- act complex – convenţia matrimonială poate îngloba mai multe acte juridice,
fiecare dintre acestea păstrându-şi însă identitatea şi caracterele juridice 7; în acelaşi
sens se regăseşte şi în doctrina franceză sub denumirea de „cartă patrimonială” 8;
- act patrimonial – acest caracter este conferit de faptul că o convenţie are ca
obiect alegerea unui regim matrimonial, iar acesta, aşa cum am observat, reprezintă
o modalitate a patrimoniului.
6
C.C. Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 83.
7
D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 138.
8
Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 89.
 Încheierea convenţiei matrimoniale

1. Condiţii de fond la încheierea convenţiei matrimoniale

1.1. Capacitatea
Potrivit art. 337 alin. (1) NCC minorul care a împlinit vîrsta matrimonială
poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială cu încuviinţarea
ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Din chiar textul de lege
reiese că legiuitorul a înţeles ca privitor la capacitatea civilă să dispună o regulă
specială şi anume, vârsta minimă pentru încheierea validă a convenţiei
matrimoniale nu este cea a majoratului civil, ci vârsta matrimonială. Astfel, regula
generală aplicabilă în materia contractelor nu îşi găseşte aplicabilitatea şi în cazul
încheierii convenţiei matrimoniale.
Observăm că şi în ceea ce priveşte capacitatea de a încheia convenţia
matrimonială este urmată regula ce se impune şi pentru încheierea validă a
căsătoriei. Vârsta matrimonială este expres prevăzută de legiuitor în textul de lege
al art. 272 alin. (1) NCC în care se instituie regula potrivit căreia o căsătorie se
poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani. Excepţional, în sistemul
nostru de drept, în cazul în care există motive temeinice, atât pentru bărbat cât şi
pentru femeie, există posibilitatea de a încheia căsătoria de la vârsta de 16 ani.
Trebuie menţionat că vârsta matrimonială trebuie să existe la data încheierii
convenţiei matrimoniale şi nu la data încheierii căsătoriei.
Considerăm, alături de alţi autori1 din doctrină, că minorul emancipat poate
încheia singur o convenţie matrimonială, fără a fi necesare încuviinţările şi
autorizările prevăzute de lege, dat fiind faptul că prin emancipare, potrivit art. 40
NCC, dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu şi încetează exercitarea autorităţii
părinteşti.

1.2. Consimţământul
Existenţa consimţământului la încheierea convenţiei matrimoniale a
viitorilor soţi este o condiţie esenţială, de fond pentru valabilitatea acesteia. Dat
fiind că legiuitorul nu a prevăzut expres anumite condiţii pe care consimţământul
ar trebui să le îndeplinească pentru a fi considerat valid, ne îndreptăm către dreptul
comun în materia contractelor, având în vedere particularităţile convenţiei
matrimoniale.
Potrivit art. 330 NCC, încheierea convenţiei matrimoniale presupune
consimţământul tuturor părţilor, consimţământ ce trebuie să îndeplinească
condiţiile generale de valabilitate pentru încheierea actelor juridice. Este de

1
M. Avram, op. cit., p. 182.
menţionat că, în sistemul nostru de drept, legiuitorul a înţeles se pare să confere
noţiunii de convenţie matrimonială o sferă extinsă, deoarece, în textul de lege mai
sus menţionat observăm că vorbeşte despre consimţământul „tuturor părţilor” şi nu
doar al viitorilor soţi. Astfel, înţelegem că la încheierea convenţiei matrimoniale
pot fi prezente şi alte persoane decât soţii, existând posibilitatea ca prin convenţie
să se facă şi donaţii pentru unul sau ambii soţi în vederea încheierii căsătoriei.
Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă
de cauză (art. 1204 NCC). Şi privitor la viciile de consimţământ considerăm că
legiuitorul, în lipsa unor texte de lege speciale a înţeles a dispune tot aplicarea
dispoziţiilor dreptului comun, consimţământul putând fi astfel viciat când este dat
din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă. În acelaşi sens, în doctrina
franceză2, dolul a fost reţinut ca viciu de consimţământ la încheierea convenţiei
matrimoniale, chiar dacă acesta nu putea vicia actul căsătoriei.
De asemenea, consimţământul poate fi viciat prin leziune dat fiind faptul că
art. 1221 alin. (1) NCC prevede că există leziune când una dintre părţi, profitând
de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte
părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare
considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei
prestaţii. Astfel, leziunea poate fi invocată ca viciu de consimţământ şi în cazul
majorilor, iar convenţia matrimonială este un act sinalagmatic, cu conţinut
patrimonial, astfel încât, unul dintre soţi poate fi lezat prin încheierea acesteia, dacă
s-a constatat că se afla într-una din situaţile prevăzute de textul de lege mai sus
prezentat, ce reglementează condiţiile în care poate fi invocată leziunea. Alin. (2)
al aceluiaşi text de lege dispune că leziunea se apreciază şi în funcţie de „natura şi
scopul contractului”, în acest sens convenţia matrimonială prin obiectul său pune
în discuţie anumite avantaje ori dezavantaje pe care unul dintre soţi le poate avea
prin încheierea acesteia.
Evident că, în practică este puţin probabil ca acest viciu de consimţământ să
afecteze valabilitatea convenţiei date fiind condiţiile de formă în care se încheie,
însă la nivel de doctrină a incitat la discuţii3.
În situaţia în care convenţia se încheie prin mandatar, este necesar ca
mandatarul să deţină o procură autentică, specială, iar conţinutul său să fie
predeterminat, în sensul de a prevedea expres şi detaliat ansamblul clauzelor ce vor
constitui convenţia matrimonială.

2
Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit, p. 84; M. Grimaldi, Droit patrimonial de la famille, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 68.
3
În acest sens a se vedea M. Avram, op. cit., p. 183; pentru o opinie contrară a se vedea Cristina Nicolescu,
Regimurile matrimoniale convenţionale în sistemul noului Cod civil român, tomul 21, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, pp. 105-106.
 Minorul care are capacitatea de a se căsători îşi exprimă el însuşi
consimţământul, nefiind reprezentat, ci actul său este încuviinţat de ocrotitor şi
autorizat de instanţă şi figurează personal în convenţia matrimonială.

1.3. Obiectul
În art. 329 NCC se dispune că prin încheierea unei convenţii matrimoniale
are loc alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale. În acest
sens putem observa că obiectul convenţiei matrimoniale este unul special,
reprezentat de opţiunea pe care soţii o fac referitor la clauzele prin care se va
deroga de la regimul comunităţii legale şi se va constitui un nouset de reguli după
care se va ghida viaţa patrimonială a acestora. Cu alte cuvinte, obiectul convenţiei
matrimoniale este chiar regimul matrimonial ales de soţi, care poate merge către
un tip de regim comunitarist sau către un regim separatist (dintre cele expres
prevăzute de noul Cod civil).
Trebuie totuşi menţionat că, în alegerea setului de reguli în funcţie de care se
va contura viaţa patrimonială a cuplului, opţiunile nu sunt nelimitate. Pe lângă
faptul că soţii, prin clauzele pe care le dispun în convenţia matrimonială, trebuie să
se încadreze în unul din regimurile prevăzute limitativ de legiuitor, trebuie de
asemenea să aibă în vedere limitările aduse libertăţii convenţionale de legislaţia în
vigoare, astfel:
1. Potrivit art. 312 alin. (1) NCC viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial:
comunitatea legală, comunitatea convenţională sau separaţia de bunuri. Observăm
astfel că legiuitorul prevede limitativ posibilitatea soţilor de a opta, prin
încheierea convenţiei matrimoniale, pentru unul dintre regimurile matrimoniale
reglementate. În cazul în care viitorii soţi nu vor încheia o convenţie matrimonială
se aplică de drept regimul comunităţii legale. Aşadar, în cazul în care soţii doresc
aplicarea acestui regim matrimonial nu este necesară încheierea convenţiei
matrimoniale, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 329 NCC în care se prevede că
alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin
încheierea convenţiei matrimoniale.
2. De asemenea, odată ales un regim matrimonial, prin clauzele stabilite în
convenţia matrimonială nu se pot încălca normele imperative stabilite de noul
Cod civil privitoare la drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor, reguli
cunoscute sub numele de regim primar imperativ tocmai pentru că acestea sunt
aplicabile indiferent de regimul pentru care optează soţii. În art. 312 alin. (2) NCC
se dispune că nu se poate deroga de la dispoziţiile generale privitoare la regimurile
matrimoniale.
3. Clauzele alese de soţi nu trebuie să atribuie unuia dintre soţi puteri de
gestionare (în sens larg) excesive comparativ cu celălalt soţ, şi de asemenea să nu îl
împovăreze excesiv pe unul dintre ei. Astfel, nu este posibilă alegerea de către
soţi a regimului comunităţii universale de bunuri şi nici a separaţiei totale,
fiecare dintre aceste regimuri reprezentând o formă a regimului comunităţii,
respectiv separaţiei de bunuri, împinsă către extrem. În aceste tipuri de regimuri fie
soţii au optat ca toate bunurile lor să fie comune, fără a dispune de vreun bun
propriu (în cazul comunităţii universale), fie au optat pentru o separaţie totală, fiind
inexistentă masa de bunuri comune. Alegerea unui astfel de regim matrimonial ar
duce la încălcarea regimului primar imperativ, la încălcarea textului de lege care
prevede expres regimurile pentru care pot opta soţii în sistemul nostru de drept, la
alterarea efectelor principiului egalităţii în drepturi a soţilor.
4. Art. 332 alin. (2) NCC dispune că prin convenţia matrimonială nu se
poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii
succesorale legale. Astfel, în convenţie nu se pot conferi drepturi sau obligaţii
exclusiv unuia dintre soţi, indiferent că avem în vedere egalitatea soţilor privitoare
la modul în care îşi „gestionează” patrimoniul, ori egalitatea soţilor în ceea ce
priveşte obligaţia patrimonială pe care o au faţă de minori etc.
Din aceste texte de lege care limitează libertatea autonomiei de voinţă a
soţilor la formarea convenţiei matrimoniale deosebim o anumită grijă pe care
legiuitorul o are pentru instituţia familiei pe care tinde să o protejeze printr-un set
de norme imperative ce asigură coeziunea cuplului, dar şi pentru garantarea
independenţei fiecăruia dintre soţi în cadrul căsătoriei.

1.4. Cauza
Cauza sau scopul convenţiei matrimoniale este chiar intenţia viitorilor soţi
de a stabili clauzele potrivit cărora se va desfăşura întreaga viaţă patrimonială a
cuplului. Deoarece prin clauzele prevăzute în convenţia matrimonială se realizează
cadrul de dezvoltare al raporturilor pecuniare ale familiei, aceasta a fost denumită
în doctrină ca fiind „carta patrimonială a familiei” 4.

1.5. Data încheierii convenţiei

Potrivit art. 330 NCC convenţia matrimonială poate fi încheiată:
- înainte de căsătorie, însă va produce efecte numai după încheierea căsătoriei
(alin. 2);
- în timpul căsătoriei, producând efecte de la data pevăzută de părţi ori, în
lipsă, de la data încheierii (alin. 3).
În cazul în care soţii vor opta pentru un alt regim matrimonial decât regimul
comunităţii legale, această opţiune nu poate fi făcută decât prin încheierea unei
convenţii matrimoniale înainte de încheierea căsătoriei. Alin. (2) al art. 330 NCC

4
P. Vasilescu, op. cit., p. 238.
ne spune că o astfel de convenţie produce efecte numai de la momentul încheierii
căsătoriei.
După încheierea căsătoriei soţii nu mai au posibilitatea de a alege un regim
matrimonial, ci doar de a modifica ori schimba regimul matrimonial ales sau
instiuit de drept la încheierea căsătoriei. Potrivit art. 369 NCC, soţii pot, ori de câte
ori doresc, să modifice sau să schimbe regimul matrimonial existent cu un alt
regim la cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, evident, acest lucru având loc
prin încheierea unei convenţii matrimoniale.
Este convenţia matrimonială un act afectat de modalităţi? Această întrebare
apare inevitabil ca urmare a accesorialităţii efectelor pe care le produce încheierea
convenţiei matrimoniale faţă de momentul încheierii căsătoriei. În doctrină veche 5,
termenul ori condiţia au fost cunoscute ca fiind elemente esenţiale la încheierea
actului convenţiei, în timp ce pentru încheierea altor acte juridice ele reprezintă
simple modalităţi.
Potrivit dispoziţiilor textului art. 1407 NCC condiţia îndeplinită este
prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă
din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul.
Acceptarea convenţiei matrimoniale ca act afectat de modalităţi ar atrage după sine
încălcarea principiului mutabilităţii, în cazul în care soţii ar dori să îi confere
acesteia caracter retroactiv. De altfel, aplicându-se de la momentul încheierii sale,
convenţia matrimonială ar putea precede încheierea căsătoriei, acest lucru fiind
imposibil. 6
Astfel, unii autori7 cărora ne alăturăm şi noi, încadrează data încheierii
convenţiei lângă celelalte condiţii de valabilitate ale convenţiei matrimoniale,
neconsiderând-o astfel a fi o modalitate. „În raport cu data şi condiţia încheierii
căsătoriei, se poate consedira că, dată fiind legătura indisolubilă între căsătorie şi
convenţia matrimonială, dreptul comun prin care s-ar deroga de la regula potrivit
căreia efectele ei se produc doar pe durata căsătoriei sau prin care s-ar înfrânge
prevederile regimului primar imperativ.” 8
Cu toate acestea, trebuie menţionat că, în cadrul sistemului nostru de drept,
regimurile matrimoniale fiind călăuzite de principiul mutabilităţii, avem
posibilitatea de a le schimba ori modifica indirect prin inserarea în convenţia
matrimonială a unei modalităţi (termen sau condiţie). De altfel, nici în noul Cod
civil nu sunt prevăzute interdicţii privitoare la posibilitatea soţilor de a putea
stipula în cadrul convenţiei modalităţile.

5
D. Alexandresco, op. cit., p. 124 şi urm.
6
C.M. Crăciunescu, M. G. Berindei, Convenţia matrimonială. Consideraţii critice, în M. Uliescu (coord.), Noul
Cod civil. Comentarii, ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, 2011, pp. 348-384.
7
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 88 şi urm; C.M. Crăciunescu, M. G. Berindei, op. cit., p. 361.
8
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 89.
 Condiţii de formă la încheierea convenţiei matrimoniale

După cum am observat în cadrul caracterelor juridice ale convenţiei

matrimoniale regăsim şi caracterul solemn. Această solemnitate este cerută ad
validitatem fiind consacrată de textul art. 330 alin. (1) NCC care prevede că sub
sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin înscris
autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat
personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut
predestinat.
Având ca moment de începere pentru a produce efecte data încheierii
căsătoriei, în cazul în care convenţia a fost încheiată anterior acestui moment, ea va
putea fi modificată, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, ori de câte ori
părţile consideră necesar (art. 336 NCC).
Caracterul solemn al convenţiei matrimoniale este prevăzut şi în dreptul
francez fiind considerat ca o limitare a principiului consensualismului. 1 Cu toate
acestea, obligativitatea de a încheia convenţia la notarul public este menţinută
avându-se în vedere complexitatea pe care o implică regimurile matrimoniale şi
necesitatea ca soţii ori viitorii soţi să fie consiliaţi de acesta.

1. Formalităţi de publicitate

Utilitatea publicităţii convenţiei matrimoniale rezidă în determinarea efectelor

pe care aplicarea unui sau altui regim matrimonial le-ar putea avea asupra terţului
care contractează cu soţii sau cu unul dintre aceştia. Întinderea drepturilor şi
obligaţiilor pe care terţul creditor şi le asumă prin semnarea unui contract cu soţii
variază în funcţie de regimul matrimonial pe care soţii l-au adoptat, ceea ce îl face
direct interesat pe terţul contractant de cunoaşterea acestui regim. Potrivit art. 313
alin. (2) NCC faţă de terţi regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au
cunoscut pe această cale.
Observăm din acest text de lege că legiuitorul a înţeles să prevadă expres
principiul cunoaşterii de fapt a regimului matrimonial de către terţi, ceea ce
înseamnă că, dacă aceştia au cunoscut prin orice mijloace existenţa unei convenţii
matrimoniale şi a regimului matrimonial ales de soţi, nu se pot prevala de
neefectuarea formalităţilor de publicitate.
Principiul securităţii circuitului civil îşi găseşte astfel aplicabilitate în materia
regimurilor matrimoniale prin introducerea sancţiunii inopozabilităţii convenţiilor

1
Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit, p. 92.
matrimoniale acolo unde formalităţile de publicitate privitoare la convenţia
matrimonială şi în speţă şi la regimul matrimonial nu au fost respectate.
În acest sens, art. 313 alin. (3) NCC neîndeplinirea formalităţilor de publicitate
face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună credinţă, ca fiind căsătoriţi
sub regimul matrimonial al comunităţii legale.
După cum am observat din textele de lege mai sus citate, obiectul publicităţii
este reprezentat de chiar regimul matrimonial ales. Considerăm că în ceea ce
priveşte încheierea căsătoriei sub regimul matrimonial legal îndeplinirea condiţiilor
de publicitate nu implică interesul practic pe care îl atrage alegerea unui regim
convenţional.
Atât în doctrina franceză 2 cât şi în doctrina naţională 3 formalităţile de
publicitate au fost clasificate în două categorii:
- formalităţi generale, privitoare la regimul matrimonial ales;
- formalităţi speciale, ce au în vedere calitatea specială a unuia dintre soţi sau
a unor bunuri.

1.1. Formalităţi generale de publicitate

3.1.2. Menţiunea pe actul de stare civilă
În art. 334 alin. (2) NCC se precizează că după autentificarea convenţiei
matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul de căsătorie,
notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenţiei la serviciul de stare
civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei. Trebuie menţionat că prin Legea nr.
60/20124 sintagma „serviciul de stare civilă” utilizată în noul Cod civil a fost
înlocuită cu sintagma „serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor”.
Ofiţerul de stare civilă are obligaţia de a face menţiune pe actul de căsătorie despre
regimul matrimonial ales şi să comunice la RNNRM, precum şi după caz, notarului
public care a autentificat convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie
(potrivit art. 291 NCC).

3.2.2. Înscrierea în Registrul naţional notarial al regimurilor

matrimoniale (RNNRM)
Necesitatea înscrierii în Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale este prevăzută în art. 334 alin. (1) NCC ca o condiţie obligatorie
pentru ca o convenţie matrimonială să poată fi opozabilă terţilor.

2
Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit, p. 94-95; Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les regimes matrimoniaux, Ed. Dalloz,
Paris, 1989, p. 173 şi urm.
3
M. Avram, op. cit., p. 192 şi urm.
4
Publicată în MO nr. 255/17.04. 2012, lege privind aprobarea OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri
necesare intrării în vigoare a noului Cod civil.
 Această înscriere se face din oficiu de notarul public care a autentificat
convenţia matrimonială, astfel cum este prevăzut de art. 334 alin. (2) NCC. De
asemenea, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol NCC, ea poate fi îndeplinită şi la
solicitarea oricăruia dintre soţi.
În art. 3 din Normele metodologice privind organizarea şi funcţionarea
Registrului naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi procedura de înscriere
şi consultare a acestuia 5 se dispune că în R.N.N.R.M. se înregistrează cel puţin
următoarele menţiuni:
a) numărul şi data formularului de înscriere a actului juridic sau, după caz,
de interogare a R.N.N.R.M., alocate în mod automat de aplicaţia informatică;
b) numele şi prenumele părţilor, anterioare şi ulterioare încheierii căsătoriei,
rezultate din actele de identitate ale părţilor şi, respectiv, din actul de căsătorie
comunicat R.N.N.R.M., în copie, de către autoritatea care a încheiat căsătoria;
c) codul numeric personal al părţilor;
d) regimul matrimonial ales: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau
comunitatea convenţională;
e) date privind actul de căsătorie pe baza căruia se face înscrierea regimului
comunităţii legale de bunuri;
f) date privind actul prin care se modifică, se revocă sau se anulează
convenţia matrimonială.
Atunci când convenţia matrimonială este încheiată înainte de căsătorie,
înscrierea în R.N.N.R.M. se face după oficierea acesteia şi primirea unei copii de
pe actul de căsătorie de la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor unde căsătoria a fost încheiată. Dacă totuşi convenţia a fost încheiată
în timpul căsătoriei, notarul care a autentificat-o va trimite câte un exemplar al
acesteia atât la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor unde
căsătoria a fost încheiată pentru a se face menţiunea pe actul de stare civilă, cât şi
la R.N.N.R.M. pentru a se opera înscriere.
În cazul în care nu există o opţiune a soţilor în privinţa unui regim
matrimonial convenţional, aplicarea de drept a regimului matrimonial legal este
consemnată în R.N.N.R.M. după ce o copie de pe actul de căsătorie este
comunicată de către ofiţerul de stare civilă.
Pe lângă înscrierea convenţiei matrimoniale, în R.N.N.R.M. se poate înscrie
orice act prin care aceasta se modifică, revocă sau anulează (potrivit art. 2 şi art. 4
Normele metodologice privind organizarea şi funcţionarea Registrului naţional
notarial al regimurilor matrimoniale şi procedura de înscriere şi consultare a
acestuia). În art. 7 din acelaşi act normativ este prevăzută posibilitatea rectificării
5
Normele metodologice privind organizarea şi funcţionarea Registrului naţional notarial al regimurilor
matrimoniale şi procedura de înscriere şi consultare a acestuia aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr.
1786/2011, publicate în MO nr. 666/19 septembrie 2011.
sau a anulării erorilor survenite la înscrierea convenţiei matrimoniale şi, evident
posibilitatea efectuării unei noi înscrieri. În cadrul rubricii „Observaţii” se va face
menţiunea existenţei înscrieii anterioare, astfel că noul extras eliberat va cuprinde
atât noua înscriere cât şi menţiunea vechii înscrieri ori după caz menţiunea
rectificărilor efectuate. Rectificarea sau anularea unei înscrieri se face la cererea
notarului public, a camerei notarilor publici, a oricărei persoane interesate sau din
oficiu, pe baza dispoziţiei Comisiei de experţi în materie notarială.
Potrivit art. 334 alin (5) NCC orice persoană, fără a fi ţinută să justifice un
interes, poate cerceta Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi
poate solicita eliberarea de extrase certificate.

3.2. Formalităţi speciale de publicitate

Pe lângă publicitatea asigurată prin înscrierea pe actul de stare civilă şi în
Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale sunt prevăzute în acelaşi art.
334 NCC modalităţi speciale de publicitate având în vedere fie calitatea pe care
unul dintre soţi o are (aceea de comerciant), fie în funcţie de felul bunurilor ce sunt
prevăzute în convenţia matrimonială (bunuri imobile). Primul tip de publicitate
este asigurat prin înscrierea în Registrul comerţului, iar cel de al doilea prin
realizarea publicităţii imobiliare sub forma înscrierii în cartea funciară.

3.2.1. Înscrierea în Registrul comerţului

Obligativitatea înscrierii în registrul comerţului a convenţiei matrimoniale
apare atât în alin. (4) al art. 334 NCC, potrivit căruia, în funcţie de natura
bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în
registrul comerţului, precum şi în alte registre 6 de publicitate prevăzute de lege, cât
şi în legea specială nr. 26/1990 privitoare la registrul comerţului. În art. 21 lit. d)
din acest din urmă act normativ se prevede că în registrul comerţului se vor
înregistra menţiuni referitoare la hotărârea de divorţ al comerciantului, precum şi
cea de împărţire a bunurilor
comune pronunţate în cursul exercitării comerţului, pentru ca în următorul articol
să se dispună Comerciantul are obligaţia să solicite înregistrarea în registrul
comerţului a menţiunilor prevăzute la art. 21, în cel mult 15 zile de la data actelor
şi faptelor supuse obligaţiei de înregistrare. Înregistrarea menţiunilor se poate face
şi la cererea persoanelor interesate, în termen de cel mult 30 de zile de la data când
au cunoscut actul sau faptul supus înregistrării.

6
În dreptul francez, pe lângă notarea în registrul comerţului şi cartea funciară sunt prevăzute şi alte astfel de registre
în care, în funcţie de natura bunului ori de calitatea persoanelor care încheie convenţia, are loc efectuarea
demersurilor pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi; în acest sens, a se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p.
175.
 3.2.1. Înscrierea în Cartea funciară
Aşa cum am văzut mai sus, art. 334 alin. (4) NCC prevede ca modalitate
specială de publicitate a convenţiei matrimoniale, înscrierea în cartea funciară, în
funcţie de natura bunurilor ce se regăsesc în cuprinsul convenţiei. Evident acest
text de lege este completat şi, în consecinţă va trebui coroborat cu prevederile în
materie de carte funciară.
În acest sens, potrivit art. 877 NCC drepturile reale imobiliare înscrise în
cartea funciară sunt drepturi tabulare. De asemenea, potrivit art. 885 alin. (1) NCC
drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât
între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară pe baza
actului sau faptului care a justificat înscrierea. Privitor la publicitatea acestor acte
şi fapte ce justifică înscrierea, tot dreptul comun este cel care prin art. 902 alin. (1)
NCC prevede că acestea devin opozabile terţelor persoane exclusiv prin notare,
dacă nu se dovedeşte că au fost cunoscute pe altă cale.
 Sancţiunile aplicabile convenţiei matrimoniale

4.1. Nulitatea convenţiei matrimoniale

Sancţiunea care intervine pentru neîndeplinirea condiţiilor de valabilitate în

cadrul convenţiilor matrimoniale este nulitatea, sancţiune ce este prevăzută în
materia dreptului contractelor, în art. 1246 alin. (1) NCC dispunându-se că orice
contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă este supus nulităţii. Ca orice alt contract, convenţia matrimonială poate fi
sancţionată, în funcţie de cauzele care o atrag, fie cu nulitatea absolută, fie cu
nulitatea relativă.

4.1.1. Nulitatea absolută a convenţiei matrimoniale

Sancţiunea nulităţii absolute a convenţiei matrimoniale intervine în
momentul în care rezultă neîndoielnic din lege că prin neîndeplinirea condiţiilor de
validitate la încheierea sa, a fost adusă atingere unui interes general. Aplicabilitatea
sancţiunii nulităţii este expres prevăzută.
Din textele de lege de la nivelul noului Cod civil pot fi extrase ca fiind cauze
de nulitate absolută:
- lipsa consimţământului;
- prezenţa unor clauze ce aduc atingere dispoziţiilor legale privitoare la
regimul matrimonial ales;
- prezenţa unor clauze ce aduc atingere dispoziţiilor legale privitoare la
normele imperative în materia dreptului patrimonial al familiei (regimul
primar) ori la ordinea publică şi bunele moravuri;
- nerespectarea formei solemne în care se încheie convenţia matrimonială.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, oricând,
atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie, precum şi din oficiu de instanţă
[potrivit art. 1247 alin. (2), (3) NCC]. În ceea ce priveşte textul alin. (4) al
aceluiaşi articol din NCC referitor la confirmarea nulităţii absolute în cazurile
expres prevăzute de lege, din analiza dispoziţiilor privitoare la convenţia
matrimonială, observăm că nu există o dispoziţie expresă în acest sens, deci,
considerăm că o astfel de confirmare a nulităţii absolute nu este aplicabilă în
această materie.
De asemnea, şi în doctrină 1 s-a reţinut ca fiind imposibilă aplicarea cauzelor
speciale de acoperire a nulităţii absolute a căsătoriei în materia convenţiei
matrimoniale.

1
D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 145; M. Avram, op. cit., p. 187.
 4.1.2. Nulitatea relativă a convenţiei matrimoniale
Art. 1252 NCC dispune că în cazurile în care natura nulităţii nu este
determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil.
Sunt considerate ca fiind cauze de nulitate relativă nesocotirea dispoziţiilor legale
privitoare la capacitatea de exerciţiu, vicierea consimţământului uneia dintre părţi,
precum şi alte cazuri prevăzute de lege (art. 1251 NCC).
Spre deosebire de nulitatea absolută, nulitatea relativă poate fi invocată
numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată, instanţa
neputând invoca din oficiu [art. 1248 alin. (2), (3) NCC].
Prin excepţie, în cazul lipsei încuviinţării sau autorizării prevăzute de lege,
acţiunea poate fi introdusă de reprezentantul sau ocrotitorul legal al minorului,
precum şi de minor, dacă a împlinit vârsta matrimonială, dar nu mai târziu de un an
de la încheierea căsătoriei [potrivit art. 337 alin. (2) şi alin. (3) NCC coroborate cu
art. 46 alin. (1) NCC]. Acest termen de un an îl considerăm ca fiind un termen de
decădere, necesar pentru asigurarea circuitului civil.
Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune, potrivit art. 1249 alin.
(2) NCC, numai în termenul de prescripţie stabilite de lege. Chiar dacă acest text
de lege prevede ca, pe cale de excepţie, partea căreia i se cere executarea
convenţiei să poată opune oricând nulitatea relativă a convenţiei, chiar şi după
împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune în anulare, considerăm
că acest lucru este imposibil în cazul lipsei capacităţii şi se aplică în materia
viciilor de consimţământ, dată fiind existenţa termenului de decădere de un an
prevăzut în art. 337 alin. (3) NCC.
4.1.3. Efectele nulităţii
Potrivit art. 338 NCC în cazul în care convenţia matrimonilă este nulă sau
anulată, între soţi se aplică regimul comunităţii legale, fără a fi afectate drepturile
dobândite de terţii de bună-credinţă.
Trebuie subliniat că anularea sau constatarea nulităţii unei convenţii
matrimoniale nu atrage nulitatea căsătoriei, ci doar aplicarea de drept a regimului
comunităţii legale. Prin modificarea regimului matrimonial, vor fi anulate acele
acte ce au fost realizate în considerarea regimului matrimonial şi având la bază
existenţa convenţiei matrimoniale. Cu toate acestea, anularea convenţiei
matrimoniale nu atrage anularea acelor acte care au fost valid încheiate şi în afara
convenţiei matrimoniale.

4.2. Caducitatea convenţiei matrimoniale

Convenţia matrimonială fiind un accesoriu la căsătorie îşi produce efecte

doar de la momentul încheierii acesteia, dispunând asupra regimului matrimonial
ce va guverna relaţiile patrimoniale dintre soţi în cadrul acelei căsătorii. În cazul în
care căsătorie nu se mai încheie, nu se face aplicarea regimului matrimonial, drept
pentru care, nici convenţia matrimonială nu are aplicabilitate, ea fiind caducă.
Cu toate acestea, acele clauze din convenţie ce sunt stabilite în afara
configurării regimului matrimonial, subzistă şi vor fi aplicate ca atare. Astfel, o
clauză din convenţia matrimonială ce prevede realizarea unei donaţii în vederea
încheierii căsătoriei va fi caducă în cazul în care acea căsătorie nu va fi încheiată,
însă, o clauză din convenţia matrimonială prin care se stabileşte filiaţia, nefiind
prevăzută în considerarea aplicării regimului matrimonial şi deci a căsătoriei, va
rămâne validă.
Căsătoria lovită de o cauză de nulitate va fi considerată ca inexistentă, dat
fiind efectul retroactiv al nulităţii, iar convenţia matrimonială este caducă, nefiind
practic aplicată.

4.3. Inopozabilitatea convenţiei matrimoniale

Convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele

încheiate de aceştia cu unul dintre soţi, decât dacă au fost îndeplinite formalităţile
de publicitate, ori terţii au cunoscut-o pe altă cale [art. 335 alin. (1) NCC].
Formalităţile de publicitate ce trebuie îndeplinite la încheierea convenţiei
matrimoniale, atât cele generale cât şi cele speciale, asigură opozabilitatea
convenţiei, în art. 334 alin. (1) dispunându-se expres că aceste înscrieri în registre
se fac cu scopul îndeplinirii formelor de opozabilitate.
Din textele de lege prezentate putem observa:
- în cazul lipsei formalităţilor de publicitate soţii pot fi conseideraţi de terţi ca
fiind căsătoriţi sub regulile regimului comunităţii legale;
- lipsa formalităţilor de publicitate poate fi invocată exclusiv de terţi, nu şi de
către unul dintre soţi faţă de celălalt ori de către soţi împotriva terţilor;
- convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele
încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei;
- chiar şi atunci când sunt îndeplinite formalităţile de publicitate, convenţia
matrimonială nu poate fi opusă creditorilor unuia dintre soţi, cu privire la
actele încheiate înainte de căsătorie; Astfel, gajul general al creditorilor
chirografari ai fiecăruia dintre soţi, pentru creanţele născute înainte de
căsătorie nu poate fi restrâns prin convenţie matrimonială, ei fiind
îndreptăţiţi să urmărească bunurile soţului debitor, indiferent de natura pe
care aceste bunuri o dobândesc prin efectul convenţiei matrimoniale;2

2
M. Avram, L. Andrei, Instituţia familiei în NCC. Manual pentru SNG, Bucureşti, 2010, p. 149-150.
 - cu toate acestea, dacă terţii au cunoscut pe altă cale existenţa convenţiei şi
implicit a regimului matrimonial ales de soţi, nu se mai pot prevala de
necunoaşterea sa. Cu alte cuvinte, sancţiunea inopozabilităţii convenţiei
matrimoniale se aplică doar în favoarea terţilor de bună credinţă.

4.4. Simulaţia convenţiei matrimoniale

În cazul în care printr-un act secret se alege un alt regim matrimonial sau se
modifică regimul matrimonial pentru care au fost îndeplinite formalităţile de
publicitate, fiind astfel cunoscut de terţi, acest act secret va produce efecte exclusiv
între soţi (potrivit art. 331 NCC). Ca şi în cazul neîndeplinirii formalităţilor de
publicitate, sancţiunea inopozabilităţii va fi aplicată în favoarea terţilor de bună
credinţă. Aşadar, dacă terţii au cunoscut existenţa şi conţinutul actului secret, nu se
pot prevala de efectele pe care convenţia matrimonială astfel încheiată le-ar
produce.
Această prevedere specială a simulaţiei în textul de lege al art. 331 NCC
necesită a fi coroborat cu dispoziţiile generale în materie pe care le regăsim în art.
1289-1292 NCC.
 Efectele convenţiei matrimoniale

Efectele convenţiei matrimoniale cunosc două limite temporale ce sunt

extrem de bine conturate chiar din prevederile legale de la nivelul noului Cod civil.
Putem astfel vorbi despre un moment iniţial şi un moment final:
- momentul de la care convenţia matrimonială începe să producă efecte este
fie data încheierii căsătoriei, în cazul în care convenţia a fost semnată
anterior, fie data stabilită de soţi ori data semnării convenţiei, în cazul în care
aceasta este încheiată pe parcursul căsătoriei [potrivit art. 330, art. 313 alin.
(1) NCC]; faţă de terţi convenţia matrimonială va produce efecte de la
momentul în care vor fi îndeplinite condiţiile de publicitate cerute de lege
[art. 313 alin. (2) NCC];
- momentul până la care convenţia matrimonială produce efecte este strict
legat de soarta regimului matrimonial pe care îl prescrie şi mai mult decât
atât, de însăşi soarta căsătoriei, faţă de care ambele au repere temporare clar
stabilite: astfel, dacă se constată nulitatea, anularea, desfacerea sau încetarea
căsătoriei, convenţia matrimonială va înceta să producă efecte sau se va
considera că nu a produs niciodată, în funcţie de sancţiunea pe care căsătoria
o suportă.
Astfel, în cazul constatării nulităţii sau anulării căsătoriei, convenţia
matrimonială se va considera ca nefiind încheiată vreodată (efect ex tunc), în timp
ce odată cu desfacerea sau încetarea căsătoriei, când încetează şi regimul
matrimonial şi se pune problema lichidării acestuia efectele convenţiei
matrimoniale încetează (efect ex nunc).
Din cele enunţate mai sus putem observa că efectul specific al convenţiei
matrimoniale, ca negotium iuris, este chiar aplicarea regimului matrimonial ales
prin convenţie.
Ca instrumentum probationis, am observat efectul probator pe care convenţia
matrimonială îl are faţă de terţi privitor la regimul matrimonial ales.
 Regimul matrimonial primar

Secţiunea 1. Noţiune introductive

1. Noţiune

Normele prevăzute la nivelul Noului Cod civil urmează sub anumite aspecte
soluțiile pe care le-a consacrat sistemul de drept francez, reafirmând prin maniera
de reglementare a regimurilor matrimoniale, principiile de care acestea sunt
guvernate în general, precum: egalitatea în drepturi între soți, libertatea alegerii
regimului matrimonial, principiul mutabilității regimului matrimonial și principiul
accesorialității regimului matrimonial în raport cu căsătoria.
Regimurile matrimoniale reprezintă “harta patrimonială a oricărui mariaj” 1.
Existenţa unei pluralități de regimuri matrimoniale impune, pentru a asigura
stabilitatea sistemului de drept național, reglementarea unui „statut imperativ de
bază”. Indiferent care ar fi regimul matrimonial concret aplicabil soţilor şi
indiferent de multitudinea de regimuri matrimoniale pe care un anumit sistem de
drept le poate constitui, există un set de reguli de bază aplicabile în toate cazurile.
Aceste reguli generale formează „constituţia regimurilor matrimoniale” 2, regimul
matrimonial primar ce reglementează, în cea mai mare parte a sa, drepturile și
obligațiile soților de la care nu se poate deroga, indiferent de regimul matrimonial
ales de aceștia. Acesta a mai fost denumit şi regimul primar imperativ, regim
imperativ de bază, regim primar.
Astfel, putem spune că regimul matrimonial primar reprezintă un
ansamblu de norme de aplicare imediată, esenţiale şi imperative ce
reglementează drepturile şi obligaţiile soţilor instituite indiferent de regimul
matrimonial aplicabil soţilor.
În doctrină, regimul matrimonial primar a mai fost definit ca „fiind
totalitatea normelor juridicecare reglementează raporturile stabilite între soţi sau
între unul sau ambii soţi, pe de o parte, şi terţe persoane, pe de altă parte, raporturi
ce au drept obiect bunuri existente în momentul încheierii căsătoriei, dobândite pe
parcursul acesteia, precum şi obligaţiile contractate în legătură cu aceste bunuri sau
în vederea îndeplinirii sarcinilor căsătoriei şi care se aplică tuturor căsătoriilor
indiferent de regimul matrimonial căruia îi sunt supuşi soţii„ 3 ori ca “un corp de
norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soţi, precum şi

1
Philippe Malaurie, Laurent Aynés, op. cit., p. 1.
2
André Colomer, Droit civil – Régimes matrimoniaux, 11e édition, Ed. Litec Juris Classeur, 2002, Paris, p. 34.
3
N.C. Aniţei, op.cit., p. 42.
raporturilor dintre soţi şi terţi, oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil în
timpul căsătoriei” 4.
Trebuie să subliniem faptul că în acele sisteme de drept în care relaţiile
patrimoniale ale soţilor sunt reglementate printr-un regim matrimonial unic – aşa
cum a fost şi cazul sistemului nostrum de drept în perioada în care relaţiile de
familie erau reglementate prin Codul familiei de la 1954 – acest regim care conţine
norme imperative nu mai necesită existenţa unui regim matrimonial primar, fiind el
însuşi un regim de sine stătător.

2. Caracterele juridice ale regimului matrimoniale primar

Din definiţiile de mai sus putem extrage caractere juridice ale regimului
matrimoniale primar, astfel:
- caracterul imperativ - normele juridice care-l reprezintă sunt obligatorii şi
de imediată aplicare, nelăsând loc modificării lor prin voinţa soţilor. Orice
derogare de natură convenţională de la regimul primar imperativ este lovită de
nulitatea absolută a clauzei;
- caracterul esenţial al normelor este redat prin obligativitatea existenţei
acestui tip de norme, indiferent de regimul ales de soţi, care nu va face decât să
completeze aceste reglementări de bază;
- aplicabilitatea imediată a normelor ce îl formează, încă de la momentul
încheierii căsătoriei, fără a mai fi necesară o altă formalitate ori intervenţia soţilor.

3. Reglementare

Noul Cod civil introduce în sistemul nostru de drept pluralitatea acestor

regimuri și, implicit regimul matrimonial primar reglementat în cadrul capitolului
VI din titlul I al Cărţii a II-a „Despre familie”, capitol deservit drepturilor și
obligațiilor patrimoniale ale soților (art. 312-338 NCC).
Necesitatea determinării reglementărilor ce formează acest regim este dată
de însăși dorința de cunoștere a regulilor ce stabilesc unde începe și unde se
termină interdependența soților în cadrul unui mariaj, și, de asemenea, în ce situații
fiecare dintre cei doi dispun de autonomie în alegerile pe care le fac. Aceste
drepturi şi obligaţii astfel încadrate pe două paliere – interdependență și
independență – nu fac decât să fundamenteze scheletul pe care se dezvoltă întregul
sistem al relaţiilor de familie.
Nu este ușor să găsești un punct de echilibru între constrângerile inerente
oricărei uniuni maritale și independența membrilor acesteia, mai ales când

4
M. Avram, L. Andrei, op. cit., p. 152;
raporturile trebuie normate cu respectarea principiilor libertății și egalității. De
aceea regimul matrimonial primar are în structura sa elemente care atestă
interdependenţa soţilor, concretizată în existenţa locuinţei de familie (art. 321-324
NCC) şi a cheltuielilor căsătoriei (art. 325-328 NCC), dar şi elemente de
independenţă, redate de libertatea de a dispune în materie bancară (art. 317 NCC)
şi în materie mobiliară.
De asemenea, trebuie să luăm în considerare faptul că încheierea căsătoriei
dă naștere la două categorii de rapoturi juridice între soți, raporturi de natură
personală și raporturi de natură patrimonială. Faptul că soții consimt liber la
încheierea căsătoriei nu implică neapărat ca raporturile juridice cărora le dă naștere
actul încheiat să fie guvernate de același principiu al libertății de voință. Statutul de
presoană căsătorită implică deopotrivă drepturi și obligații, cele mai multe
prevăzute prin norme juridice imperative. Libertatea de a consimți la încheierea
căsătoriei trebuie înțeleasă ca libertate deplină în ceea ce privește dobândirea
acestui statut și nu ca libertatea de a dispune cu pivire la conțintul și regimul juridic
al raporturilor care iau naștere prin încheierea căsătoriei. O interpretare atât de
extinsă poate fi periculoasă, afectând însăși stabilitatea și securitatea rapoturilor de
familie. 5 Reflectarea interdependentei soţilor se regăseşte în reglementarea
dreptului fiecăruia dintre soţi la infornare cu privire la bunurile, veniturile şi
datoriile celuilalt precum şi a obligaţiei corelative 6 .

5
M. Soreață, Particularități privind drepturile soților asupra bunurilor comune potrivit Proiectului de Cod civil,
Revista de Științe Juridice, nr. 1,2/2005, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p. 73..
6
C. M. Crăciunescu, Dreptul de dispozitie al sotilor asupra bunurilor ce le aparţin, în diferite regimuri
matrimoniale , Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 102.
 . Regimul matrimonial primar
în situaţia de „pace conjugală”

§1. Interdependenţa soţilor în relaţiile conjugale

Regimul matrimonial primar în situaţia de „pace conjugală” cuprinde

regulile ce reglementează raporturile patrimoniale de dreptul familiei în situaţia în
care relaţiile personale dintre soţi conferă posibilitatea dezvoltării şi desfăşurării
normale şi a relaţiilor patrimoniale, fără intervenţia unor factori perturbatori:
separaţie în fapt, etc.
Pentru ca mariajul să fie consolidat și drepturile și obligațiile celor doi soți
să fie echitabil repartizate, legea reglementează imperativ contribuția soților la
cheltuielile căsătoriei (art. 325-328 NCC), iar în scopul protejării căminului
familial, tot legea impune reguli stricte referitoare la locuința de familie (art. 321-
324 NCC).
Toate aceste dispoziţii prevăzute în cadrul regimului matrimonial primar nu
fac decât să asigure coeziunea soţilor în cadrul familiei, indiferent dacă aceştia au
optat pentru un regim matrimonial de comunitate ori de separaţie.
Prin aceste dispoziţii legiuitorul a încercat să limiteze şi mai mult să elimine
posibilitatea soţilor de a opta pentru un regim matrimonial extremist, fie el cel al
comunităţii universale de bunuri ori cel al separaţiei totale de bunuri.

1. Locuința familiei

1.1. Noţiunea de locuinţă a familie

Importanța locuinței pentru familie nu mai trebuie demonstrată. În literatura

franceză de specialitate se consideră că locuința este o prelungire a ființei umane 1.
Protecția locuinței familiei înseamnă de cele mai multe ori însăşi protecția
familiei, deoarece ceea ce uneşte familia este o viața comună, privită ca un tot
unitar, iar cel mai bun mod de a o proteja este acela de a apăra ceea ce o uneşte 2. În
plus, locuința familiei este de cele mai multe ori singurul bun din proprietatea
membrilor acesteia, ceea ce înseamnă că trebuie evitată posibilitatea, mult prea
uşoară, ca aceasta să ajungă în posesia creditorilor. Tocmai în acest scop,
legiuitorul reglementează o suită de articole în cadrul Noului Cod civil ce asigură
protecție spațiului în care familia își duce existența, conferind în această manieră, o
deosebită importanță căminului.
1
André Colomer, op. cit., p. 38.
2
J. Carbonnier, Flexible droit, Ed. Thémis, Paris, 1991, p. 248.
8 C. M. Craciunescu, op. cit., p. 102.
 Astfel, noțiunea de locuinţă a familiei este definită în art. 321 alin. 1 NCC ca
fiind „locuința comună a soților, sau, în lipsă, locuința soțului la care se află
copiii.”
Prin „locuinţa familiei” se înţelege imobilul în care familia îşi duce existența
în mod efectiv, adică reşedinţa principală3. Această menţiune este extrem de
importantă pentru că există cazuri în care noţiunea de locuinţă a familiei nu se
suprapune cu cea de domiciliu al soţilor, soţii putând avea domicilii separate, dar şi
o locuinţă comună. Astfel, în acest caz interesează imobilul unde soţii convieţuiesc
efectiv, deoarece aceasta este locuinţa ce cunoaşte un regim juridic special, fiind
protejată tocmai pentru a ocroti familia şi coeziunea acesteia. Putem observa că
noţiunea este de fapt, şi nu de drept cum este spre exemplu domiciliul.

1.2. Natura juridică a locuinţei familiei

Potrivit art. 308 NCC, soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte
căsătoria. Instituirea principiului codeciziei soţilor şi plasarea regulilor privitoare la
locuinţa de familie în cadrul reglementărilor privitoare la regimul primar, ne
îndreptăţesc să considerăm că şi locuinţa familiei este aleasă sau schimbată tot prin
acordul soţilor regulile care formează regimul juridic al acesteia prevalând faţă de
regimul matrimonial ales de soţi.
Observând modalitatea în care locuinţa familiei este prezentată în cadrul
regimului primar trebuie să avem în vedere, pe de o parte, un element obiectiv
concretizat în imobilul de locuit, iar pe de altă parte, un element subiectiv, voluntar,
reprezentat de voinţa soţilor de a afecta acel imobil ducerii în comun a vieţii de
familie.
În ceea ce priveşte elementul obiectiv, adică imobilul afectat familiei, nu
interesează în stabilirea sa ca locuinţă a familiei care este natura dreptului ce poartă
asupra sa şi nici dacă acesta aparţine unuia sau ambilor soţi. De asemenea, nu
interesează regimul matrimonial aplicabil soţilor, întrucât prevederile referitoare la
locuinţa familiei fac parte din setul de norme ce formează regimul matrimonial
primar.
Cel de al doilea element se referă la voinţa soţilor. Aceasta este determinantă
în stabilirea locuinţei deoarece „vocaţia familială” 4 conferintă prin acordul soţilor
este cea care face diferenţa dintre imobilul deferit acestui scop şi alte imobile ale
soţilor. Trebuie menţionat că, locuinţa familiei poate fi orice aşezământ pe care
soţii înţeleg să îl afecteze „ducerii vieţii de familie în acel loc” 5. Astfel s-a

3
R. Cabrillac, Droit civil, Les régimes matrimoniaux, 6eme édition, Ed. Montchrestien, 2007, Paris, p. 39.
4
E. Florian, Dreptul familiei în reglementarea NCC, ediţia a 4-a, Ed. CH Beck, 2011, Bucureşti, p. 90.
5
P. Vasilescu, op. cit. p. 39.
considerat6 a fi locuinţă de familie şi rulota sau modulul care este destinat
convieţuirii soţilor şi pe care aceştia au înţeles să îl considere în acest sens. De
altfel, nici textul de lege [art. 321 alin. (1) NCC] nu diferenţiază protecţia acordată
locuinţei de familie în funcţie de natura juridică a acesteia. Astfel, în temeiul
principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus locuinţa familiei
poate rezulta dintr-un drept de proprietate, abitaţie, drept de creanţă în baza unui
contract de închiriere etc.
În situația în care soții nu locuiesc împreună, fie că au locuințe separate ori
sunt separați în fapt, rolul de locuință a familiei este îndeplinit de imobilul unde
locuiește soțul la care se află copiii soților. În practică pot apărea dificultăți în
determinarea locuinței de familie în momentul în care: nu există copii minori sau
fiecare dintre cei doi soți are în îngrijire copii minori în număr egal; în urma
separației în fapt fiecare dintre soți își schimbă locuința. În acest din urmă caz,
există posibilitatea ca locuința familiei să nu subziste situației date, întrucât se
consideră că însăși rațiunea protecției acesteia nu mai există. 7 Astfel, imobilul
stabilit de comun acord de către soți ca fiind locuință de familie poate pierde
protecția juridică specială conferită de lege aplicându-se normele generale stabilite
în regimul matrimonial ales de soți.
În cazul separaţiei de fapt a soţilor în familiile în care nu există copii
minori, se încearcă protejarea consortului abandonat, însă rămâne în sarcina
instanței să consilieze şi să obţină acordul între părţi.
În cazul locuinţei de serviciu devenită locuinţă de familie, soţul proprietar
nu trebuie să ceară consimţământul celuilalt soț în momentul depunerii demisiei,
chiar dacă acest fapt are ca finalitate pierderea acesteia. Această concluzie se
întemeiază pe art. 327 NCC potrivit căruia fiecare dintre soţi are libertatea de a-şi
exercita profesia, acest principiu fiind consacrat tot în cadrul regulilor regimului
matrimonial primar, deci prin norme imperative.
În cazul locuinţei deţinută în temeiul unui contract de închiriere articolul
323 alin. (1) NCC dispune că fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă
numai unul dintre ei este titularul contractului de închiriere. Acest articol vizează
numai clădirile folosite exclusiv ca locuinţe, care nu se află în proprietatea unuia
dintre soţi.
Drepturile locative proprii ale fiecăruia dintre membrii familiei 8 au fost
afirmate şi de doctrină în temeiul reglementărilor anterioare intrării în vigoare a

6
V.G. Champenois, La notion de logement familial: logement familial et communauté de vie, (coord. M-Barré-
Pépin, C. Coutant-Lapalus), Logement et familles: des droit en question, Dalloz, 2005, Paris, p. 164-165.
7
F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole,
comentariu art. 321 realizat de C. Nicolescu, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 333.
8
Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr. 5/1975 completează sensul noţiunii de familie, determinat de art. 15
din Legea nr. 5/1973 (soţii şi copiii lor, precum şi părinţii soţilor întreţinuţi de aceştia), ca incluzând copiii minori şi
noului Cod civil. Astfel, în temeiul art. 15 din Legea nr. 5/1973 se dispunea că
locuinţa „se atribuie în folosinţa titularului contractului de închiriere şi membrilor
familiei sale, care vor fi prevăzuţi nominal în contractul de închiriere” doctrina
constatând că „prin efectul contractului încheiat, membrii familiei dobândesc
calitatea de locatari, având drepturi locative proprii” 9.
În prezent, observăm că textul art. 323 NCC stabileşte un drept locativ
propriu pentru fiecare dintre soţi, nu şi pentru ceilalţi membrii ai familiei. Dat
fiind că art. 496 NCC stabileşte că locuinţa copilului minor este la părinţii săi,
înţelegem că şi acestuia îi este atribuit un drept locativ derivat din cel al titularului
de contract. Nu putem extinde aceste efecte şi asupra altor persoane care locuiesc
cu soţii ori asupra copiilor majori care, nefiind înscrişi în contractul de închiriere,
nu beneficiază de niciun drept locativ, deoarece contractul de închiriere este unul
intuitu personae, iar efectele sale se exercită fie în temeiul legii (producând efecte
faţă de persoanele contractante şi soţul chiriaşului), fie prin efectul voinţei exprese
manifestate de părţi în acest sens (înscrierea în contractul de închiriere a anumitor
persoane).
Caracterul excepţional al articolului 323 NCC constă în faptul că el atribuie
cotitularitate contractului de închiriere, referitor la domiciliul conjugal, chiar când
acesta a fost încheiat înaintea căsătoriei10, sub condiţia notificării încheierii către
locator, pentru ca acesta să nu se opună înscrierii în cartea funciară a destinaţiei de
locuinţă a familiei pentru respectivul imobil. În cazul în care contractul de
închiriere este încheiat în timpul căsătoriei, de ambii soţi, aceste probleme nu mai
intervin.
Efectele pe care le produce existenţa dreptului locativ propriu al fiecăruia
dintre soţi rezidă în răspunderea ambilor (divizibilă sau indivizibilă în funcţie de
natura obligaţiei) pentru executarea obligaţiilor asumate prin contract.
La desfacerea căsătoriei, acest drept poate fi atribuit în considerarea
intereselor sociale și familiale în cauză, de către instanţa sesizată, unuia dintre soţi,
dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii şi ţinând seama de interesul
superior al copiilor minori şi de culpa în desfacerea căsătoriei, sub rezerva
drepturilor de recompensă sau indemnizării celuilalt soţ.
Aceste reguli ne sunt fixate de către art. 324 alin. (1) NCC care prevede o
serie de posibilităţi privitoare la atribuirea beneficiului contractului de închiriere,
stabilind şi ordinea în care aceasta se realizează. Astfel, legiuitorul prevede într-o
primă teză atribuirea în natură a folosinţei locuinţei pentru ambii soţi, în cazul în
care acest lucru este posibil. În imposibilitatea coabitării, beneficiul contractului

pe cei majori, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie precum şi pe cei încredinţaţi spre creştere şi educare
potrivit normelor legale privind regimul ocrotirii unor categorii de minori.
9
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 81.
10
C. M. Craciunescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 26.
poate fi atribuit unuia dintre soţi cu respectarea în ordinea stabilită de legiuitor a
principiului interesului superior al copiilor minori, avându-se în vedere culpa în
desfacerea căsătoriei, dar şi posibilităţile locative ale fiecăruia dintre soţi.
Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să
plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare
într-o altă locuinţă. De la această regulă instituită de art. 324 alin. (2) NCC, face
excepţie cazul în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a celui din
urmă. În cazul în care există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la
partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de
închiriere.
Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea
locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârrea
judecătorească a rămas definitivă.
Creiteriile şi ordinea de atribuire, precum şi indemnizaţia de instalare într-o
nouă locuinţă se aplică şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2
soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data
rămânerii definitive a hotărârii de partaj, aşa cum de altfel ne indică textul de lege
al art. 324 alin. (4) NCC.
Notarea în cartea funciară a locuinței de familie nu reprezintă o condiție de
valabilitate în stabilirea locuinței, deoarece am văzut că simpla afectațiune a
imobilului în scopul conviețuirii soților este suficientă pentru a determina regimul
juridic special aplicabil. Cu toatea acestea, pentru asigurarea opozabilității față de
terți, art. 321 alin. (2) NCC reglementează cerința notării în cartea funciară a unui
imobil destinat vieții de familie. Astfel, oricare dintre soți poate cere, în condițiile
legi, notarea în cartea funciară a unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu
este proprietarul acesteia. Importanța asigurării publicității afectațiunii pe care o
are locuința este dată de relativa indisponibilizare a acestui imobil, aspect pe care
terții trebuie să îl cunoască.

1.3. Regimul juridic al locuinţei familiei

Locuinţa de familie cunoaşte un regim juridic specific şi special redat de

unicitatea şi de exclusivitatea ce o caraterizează. Aceste două caractere sunt
conferite de posibilitatea soţilor de a avea o singură locuinţă de familie, chiar dacă
au mai multe imobile în posesie sau în proprietate. De asemenea, dacă soţii au un
domiciliu şi mai multe reşedinţe, locuinţa familiei va fi la reşedinţa principală,
adică acolo unde soţii şi respectiv copii acestora trăiesc şi locuiesc efectiv. Cu toate
acestea, nu înseamnă că soţii nu îşi pot schimba locuinţa stabilită iniţial ca fiind a
familiei.
 Dispoziţiile art. 322 alin. (1) NCC limitează posibilitatea unuia dintre soţi de
a dispune de drepturile asupra locuinţei sau de a încheia acte prin care să afecteze
folosinţa acesteia, fără consimţământul celuilalt soţ, chiar dacă este proprietar
exclusiv. S-a considerat11 că prin aceste dispoziţii, în ideea protejării locuinţei de
familie, sunt afectate atât drepturi reale (drepturi reale, uzufruct, de abitație) cât și
cele personale (dreptul de creanță în baz unui contract de închiriere) ale soțului
proprietar, legea impunând o oarecare congestionare a acestora. Ca o consecinţă a
acestor dispoziţii legale imperative, soţul proprietar al locuinţei ce constituie
domiciliul conjugal renunţă, prin simplul fapt al acestei afectări, la o parte din
prerogativele sale, el neputând înstrăina acest bun fără consimţământul consortului
său, deşi, în principiu, fiecare soţ este liber să dispună de bunurile personale. Sunt
de altfel interzise toate actele de dispoziţie, provenite din partea unuia dintre soți și
permise de regimul matrimonial ales de aceștia, ce riscă a obliga soţii să părăsească
imobilul ce constituie locuinţa de familie (vânzare, donaţie, licitaţie, schimb, dar și
ipotecă, renunţarea la un drept sau chiar rezilierea contractului de asigurare pentru
locuinţă).
Cu toate acestea, limitările nu sunt absolute, în sensul că locuința familiei nu
devine un bun scos din circuitul civil. Astfel, testamentul soțului proprietar
exclusiv privitor la locuința familiei este valabil încheiat, deoarece considerăm
alături de alți autori12 din doctrină că o interpretare extensivă nu este posibilă
deoarece limitările ar putea aduce o restrângere nepermisă a dreptului de
proprietate. În cazul în care locuința este urmărită de creditorii soțului proprietar,
trebuie să distingem după cum aceștia sunt de bună-credință sau nu. Un act
încheiat de către soțul proprietar cu un terț de bună-credință poate avea ca rezultat
posibilitatea ca locuința familiei să fie urmărută, dat fiind faptul că legea interzice
dispoziția nu actele prin care unul dintre soți se obligă. 13
Această protecție instituită asupra locuinței familiei se prelungește și asupra
mobilelor din locuința de familie, fie că sunt bunuri ce mobilează ori decorează
locuința [potrivit art. 322 alin. (2) NCC]. În acest sens, niciunul dintre soți nu poate
deplasa din locuință și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al
celuilalt soț. Textul de lege asigură protecţia acelor bunuri mobile care se află în
locuinţa familiei la momentul încheierii actului juridic cu terţul, în acest sens fiind
prevăzute expres de legiuitor cele două posibilităţi pe care le are unul dintre soţi în
realizarea unui astfel de act.

11
Annie Lamboley, Marie-Hélène Laurens-Lamboley, Droit des régimes matrimoniaux, 4eme édition, Ed. Litec
Juris Classeur, Paris, 2006, p. 25.
12
Cristina C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 66.
13
Idem, p. 66-67.
 Astfel, sunt avute în vedere atât deplasarea cât şi actul de dispoziţie, primul
dintre aceste acte fiind făcut tocmai în realizarea celui dintâi, din dorinţa unei
eludări a imposibilităţii de a dispune de bunurile mobile din locuinţa familiei.
Avem în vedere că regulile ce se stabilesc privitor la bunurile ce mobilează
şi decorează locuinţa familiei sunt de aceeaşi natură cu cele ce protejează însăşi
locuinţa, având prevalenţă faţă de măsurile instituite de regimul matrimonial ales
de soţi.
Consimţământul soţilor cerut în reglementarea art. 322 alin. (1) şi (2) NCC
trebuie să îmbrace forma scrisă şi va îmbrăca forma cerută de lege pentru fiacare
tip de act încheiat. Astfel, în cazul în care locuinţa familiei reprezintă proprietatea
ambilor soţi, soţul coproprietar care nu participă la încheierea actului de înstrăinare
sau de grevare îşi va exprima consimţământul cu privire la exercitarea unui drept
propriu, acesta având valoarea unui mandat convenţional între soţi. În cazul în care
locuinţa familiei este proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi, consimţământul
celuilalt soţ va avea valoarea unui acord, a unei lipse de opoziţii la încheierea
actului, fără a deveni parte în contract.
Privitor la forma de exprimare a consimţământului, legea ne indică forma
scrisă fie ad validitatem, fie ad probationem, în funcţie de tipul bunului care face
obiectul contractului la încheierea căruia se va da consimţământul. 14 Astfel, în caul
unui imobil locuinţă a familiei, art. 1244 NCC prevede sub sancţiunea nulităţii
absolute forma autentică a convenţiilor care strămută sau constituie drepturi reale
care urmează a fi înscrise în cartea funciară. În cazul încheierii unei convenţii ce
are ca obiect bunuri ce mobilează sau decorează locuinţa familiei, consimţământul
trebuie exprimat tot în formă scrisă, însă poate fi şi un act sub semnătură privată,
şegea instituind în acest caz numai condiţia ad probationem.
Potrivit art. 322 alin. (3) NCC în cazul în care acest consimțământ este
refuzat nejustificat de un motiv legitim, celălalt soț poate sesiza instanța de tutelă
pentru a autoriza încheierea actului. După cum putem observa, textul de lege nu
prevede expres criteriile pe care instanţa trebuie să le aibă în vedere în momentul
în care stabileşte dacă refuzul este legitim sau nu, dar considerăm că se vor avea în
vedere cu precădere principiile ce stau la baza raporturilor de familie, principiul
interesului familiei, principiul egalităţii între soţi şi al interesului superior al
copilului.

14
C. M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Protecţia legală a locuinţei familiei şi a bunurilor care o mobilează sau
decorează, Pandectele Române nr. 1/2012, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2012, pp. 29-40.
 1.4. Sancţiunea

Potrivit art. 322 alin. (4) NCC, sancţiunea pentru nerespectarea cerinţei
privitoare la consimţământul soţilor la încheierea actelor de dispoziţie ce au ca
obiect locuinţa familiei sau obiectele ce o decorează sau o mobilează este nulitatea
relativă.
Anulabilitatea actului poate fi invocată numai de soţul al cărui consimţământ
nu a fost dat pentru actul juridic încheiat de celălalt. Termenul este unul special, de
un an şi curge de la data la care acesta a luat cunoştinţă despre încheierea actului
fără consimţământul său, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului
matrimonial. Doctrina juridică a interpretat sintagma de „încetare a regimului
matrimonial” ca „referindu-se generic la încetarea aplicării tuturor regulilor
regimurilor matrimoniale din cauza desfacerii, a constatării nulităţii sau anulării ori
a încetării căsătoriei” 15, excluzând ipoteza modificării regimului matrimonial.
Printr-o decizie din 2010, Curtea de Casaţie franceză a statuat că în situaţia în care
la data cererii în anulare imobilul ce face obiectul actului juridic atacat nu mai
serveşte ca locuinţă a familiei, demersul reclamantului este lipsit de interes.16
Dat fiind faptul că sancţiunea este nulitatea relativă, în literatura juridică 17 s-
a consacrat posibilitatea acoperirii prin confirmare expresă sau tacită a actului de
către soţul al cărui consimţământ a fost nesocotit.
Art. 322 alin. (5) NCC consacră sistemul cunoaşterii subiective, dispunând
că în lipsa notării locuinţei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat consimţământul
nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu
excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de
locuinţă a familiei.

15
E. Florian, Protecţia locuinţei familiei pe durata căsătoriei în reglementarea noului Cod civil, Pandectele Române
nr. 7/2011, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2011, pp. 52-61.
16
Cass. 1er civile, 3 mars 2010, no. 08-13500, Idem, p. 61.
17
F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit.,
p. 339.
 1. Cheltuielile căsătoriei

2.1. Noţiune de cheltuieli ale căsătoriei

Cel de al doilea element, alături de locuinţa familiei, care contribuie la

asigurarea coeziunii şi a interdependenţei soţilor în desfăşurarea raporturilor
patrimoniale în cadrul familial este reprezentat de cheltuielile căsătoriei.
Articolul 325 Noul Cod civil reglementează obligația de sprijin material
reciproc. Astfel, stabilește că, dacă nu s-a prevăzut altfel prin convenţie
matrimonială, cheltuielile căsătoriei vor fi suportate de către soţi în funcţie de
posibilităţile fiecăruia, fiind sancționată cu nulitatea orice convenţie prin care se
atribuie suportarea integrală a cheltuielilor de unul dintre soţi.
Aşa cum este normal cheltuielile căsătoriei privesc soţii, acestea nefiind
aplicabile cuplurilor ce trăiesc în concubinaj și nici în cazul căsătoriei simulate 1.
Trebuie admis că aceste cheltuieli nu încetează nici în cazul separaţiei în fapt 2, deşi
au existat autori care au militat pentru soluţia contrară întrucât au considerat
cheltuielile căsătoriei ca fiind legate de convieţuirea soţilor 3.
Pentru o mai bună imagine de ansamblu asupra obligațiilor, în genere, din
cadrul familiei, considerăm necesar a fi făcută diferența între cheltuielile căsătoriei
reglementate de art. 325 alin. (2) NCC și obligația de sprijin material reciproc
reglementată de art. 325 alin. (1) NCC (în dreptul francez, obligații menajere).
Aceasta din urmă cuprinde cheltuielile strict necesare menajului, fără a le include
pe cele necesare întreţinerii şi educaţiei copiilor, în timp ce în categoria
cheltuielilor căsătoriei pot fi introduse şi primele de asigurare a locuinţei 4,
cheltuielile cu întreţinerea și amenajarea acesteia şi chiar cheltuieli pentru
întreţinerea unei reşedinţe secundare 5 cu condiţia ca acestea să nu depăşească
nivelul de trai al familiei, cu alte cuinte, să nu fie exagerate în comparaţie cu
posibilităţile reale de existenţă ale familiei în cauză. Sunt excluse aşadar
cheltuielile voluptorii. Observăm că această categorie a cheltuielilor căsătoriei este
cea mai complexă obligaţie patrimonială între soţi.
Se impune a se face diferenţa şi între cheltuielile căsătoriei şi obligaţia
morală de întreţinere între soţi. Aceasta din urmă, reglementată de art. 516 alin.
(1) NCC, conferă soțului aflat în nevoie – neavând putința unui câștig, din cauza
incapacitãții de a munci – dreptul la întreținere din partea celuilalt soț.
1
Rémy Cabrillac, op. cit., p. 32.
2
Civ. 2, 22 janv. 1975, D. 1975, 590, note Y. Chartier; Versailles, 11 juin 1980, D. 1984, 517, note C. Philippe.
3
Champenois, Les regimes matrimoniaux, 2e edition, Ed. Armand Colin, 2001, Paris, p. 214.
4
Civ. 1, 1er mars 1972, JCP 1973, II, 17311, note J.D.; D. 1973, 57, note A. Besson (assurance responsabilite).
5
Civ. 1, 20 mai 1981, B. no 176 :acquisition d’une residence secondaire (ad. Approuvant cette solution : G.
Pignarre, La residence secondaire dans le droit de la famille, ASERJ, 1991, 24, no.5).
 2.2. Conţinutul obligaţiei de contribuţie la cheltuielile căsătoriei

Cheltuielile sau sarcinile căsătoriei se apreciază în mod concret, de la

situaţie la situaţie, având drept criterii nivelul de viaţă al soţilor, posibilităţile lor
materiale concrete, nevoile specifice pe care fiecare cuplu le are etc. Constatăm
astfel că această obligaţie are un conţinut variabil, destul de dificil de stabilit în
multe situaţii. În doctrină s-a arătat că „o cheltuială este considerată a fi comună şi
în interesul menajului, indiferent dacă este angajată doar de un singur soţ, dacă in
concreto este utilă şi necesară ducerii vieţii de cuplu a soţilor, după cum cheltuiala
nu trebuie să fie excesivă în raport cu posibilităţile pecuniare obişnuite ale
acestora”6. De altfel şi în jurisprudenţă s-au consacrat elemente componente ale
acestei obligaţii „fac parte din această categorie de obligaţii cheltuielile soţilor cu
întreţinerea şi repararea imobilului care constituie locuinţa conjugală, plata chiriei,
cheltuieli legate de plata alimentelor, achiziţionarea mobilierului şi a ustensilelor
casnice, cele efectuate în scopul pregătirii profesionale a unuia dintre soţi”7.
Stabilirea cotelor de contribuţie la aceste cheltuieli se poate face în convenţia
matrimonială, legea lăsând la latitudinea părţilor stabilirea proporţiilor, însă
interzice categoric clauzele ce ar putea dispensa pe vreunul din soţi de această
obligaţie (art. 325 alin. 3 NCC). Aşadar, legea instituie între soţi o solidaritate
pasivă determinată de asumarea obligaţiilor rezultate de viaţa în cadrul familial.
Această solidaritate este angajată, indiferent de regimul matrimonial ales de soţi,
chiar dacă excepţional legiuitorul prevede posibilitatea acestora de a stabili cotele
de contribuţie. Este reglementată, aşa cum am văzut, şi limita acestei excepţii, în
sensul că obligaţia nu poate reveni exclusiv în seama unui dintre soţi, dispoziţiile
imperative ale regimului primar fiind prezente şi de această dată. Solidaritatea
subzistă şi în cazul în care oricare dintre soţi contractează singur aceste obligaţii,
însă cu respectarea interesului familiei şi fără a depăşi nivelul obişnuit al vieţii de
familie în cazul concret.
În situaţia în care soţii nu se înţeleg în ceea ce priveşte cota de contribuţie,
judecătorul este cel care stabileşte aceste obligaţii, la cererea unuia dintre soţi,
avându-se în vedere realităţile zilnice și rata inflației. În dreptul francez,
jurisprudenţa8 a statuat că poate fi menţinută suma fixată iniţial pentru soţul ce cu
rea credinţă s-a pus în imposibilitatea de a achita cheltuielile căsătoriei, tocmai în

6
P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 41.
7
Dec. civ. nr. 2297/26 sept. 2002, CA Timişoara, în D. Tiţian, A. Constantin, M. Cîrstea, Codul familiei adnotat,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 40.
8
Civ. 1, 12 dec. 1978, B. no 383; Civ. 1, 19 nov. 1996, JCP 1997, I, 4047, obs. G.Wiederkehr, Dr. fam. 1997, no.
55, obs. H. Lecuyer.
vederea limitării posibilităților de sustragere a soților de la îndeplinirea obligațiilor
ce le incumbă.
Modalităţile de contribuire ale fiecăruia dintre soţi sunt determinate de felul
în care îşi gestionează propriile resurse, fiecare dintre ei putând plătii printr-o sumă
de bani cota parte din remuneraţia lunară, capitalul acestora, punerea la dispoziţie a
unei locuinţe sau orice întreprindere a unuia dintre soţi în vederea acoperirii
nevoilor căsătoriei.
Dat fiind faptul că nu a fost definită noţiunea de „mijloace”, s-a apreciat9 că
trebuie avute în vedere toate mijloacele materiale ale oricăruia dintre soţi, fiind
incluse câştigul din muncă, fructele bunurilor proprii, veniturile obţinute din alte
surse precum dividende, drepturi de proprietate intelectuală etc.

2.3. Munca în gospodărie

Potrivit art. 326 NCC – ca de altfel și vechile reglementări regăsite la nivelul

Codului familiei – dispune că munca oricăruia dintre soţi în gospodărie și pentru
creşterea copiilor, reprezintă, în acest sens, o contribuţie la cheltuielile căsătoriei.
Observăm că, pentru o mai bună aplicare a principiului egalității în drepturi,
legiutorul a modificat sintagma “munca femeii în gospodărie” cu “munca oricăruia
dintre soți în gospodărie”. Astfel, oricare dintre soţi poate exercita liber o profesie
contribuind astfel la cheltuielile căsătoriei, la fel cum oricare dintre ei poate
contribui la aceste cheltuieli prin munca efectuată în gospodărie.
Prin reglementarea acestor dispoziţii în cadrul regimului primar, prin norme
imperative, de ordine publică, ne este redată imposibilitatea de a exclude această
contribuţie, indiferent de regimul matrimonial ales de soţi. De altfel, şi în
reglementarea Codului familiei, munca în gospodărie a unuia dintre soţi şi pentru
creşterea copiilor era considerată ca fiind o modalitate de contribuţie indirectă la
sporirea bunurilor comune 10, dată fiind prevederea unică a regimului comunităţii
de bunuri.

2.4. Dreptul la compensaţie

Noul Cod civil reglementează cu titlul de noutate în materia raporturilor

patrimoniale de familie dreptul la compensaţie, instituţie preluată din dreptul
francez şi care a produs efecte nebănuite în restabilirea situaţiei patrimoniale a
soţilor, atunci când ajutorul oferit în timpul căsătoriei de către unul dintre soţi în
vederea desfăşurării activităţii profesionale a celuilalt soţ, a devenit un excedent
9
F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit., p.
346.
10
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 59.
faţă de normala contribuţie la cheltuielile căsătoriei ori la obligaţia de sprijin
material reciproc.
Astfel, art. 328 NCC dispune că participarea efectivă a unuia dintre soți la
activitatea profesională a celuilalt soţ, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, îi
conferă primului dreptul de a obţine o compensaţie, dacă participarea sa a depăşit
limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile
căsătoriei.
Jurisprudența franceză11 s-a dovedit unitară în acest sens, de-a lungul
timpului. Astfel, stăruința instanțelor în această materie se regăsește și în bine
cunoscuta hotărâre luată în cazul Yvonnei Printemps ce avea ca obiect plata
indemnizației pe care aceasta trebuia să o primească după rolul deținut în piesele
lui Sacha Guitry, în care nu a fost remunerată ci doar susţinea activitatea
profesională a soţului său, şi care i-au adus acestuia din urmă o îmbogăţire.
Putem observa că dreptul la compensaţie reprezintă o aplicaţie a principiului
îmbogăţirii fără justă cauză, precum şi a principiului egalităţii dintre sexe în
exercitarea profesiei şi în dispunerea liberă a veniturilor din profesie.
Din textul de lege ce reglementează acest drept putem observa condiţiile în
care acesta se realizează 12, dar şi anumite ipostaze care nu îndreptăţesc la prestaţie
compensatorie, cum ar fi:
- dacă activitatea întreprinsă de unul dintre soţi reprezintă doar îndeplinirea
obligaţiei de sprijin material reciproc şi de contribuire la cheltuielile căsătoriei;
- dacă unul dintre soţi nu exercită aceste activităţi prin contribuţia la
activitatea profesională a celuilalt;
- dacă această contribuţie nu conduce la îmbogăţirea celuilalt soţ;
- dacă între soţi s-a încheiat un contract de muncă, ce îi conferă soţului drept
la remuneraţie.

2.5. Efectele obligaţiei de contribuţie la cheltuielile căsătoriei

Executarea obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei are un caracter

succesiv şi permanent.13 Ea are caracter subsidiar căsătoriei, reprezentând un efect
al acesteia şi aplicându-se pe toată durata ei, implicit în cazul în care soţii sunt
despărţiţi în fapt sau sunt „inclusiv în timpul procesului de divorţ” 14, până la
hotărârea definitivă.

11
Prima decizie în acest sens: Rouen, 16 iulie 1936, DH 1936, p. 580; S. 1937, vol. 2, p. 169 ; RTD Civ. 1937, p.
95, obs. G. Lagarde (colaborarea femeii în comerț alături de soțul său). Trib. Civ de la Seine, 27 mai 1937, RTD
Civ. 1937, p. 824, obs. G. Lagarde.
12
A se vedea în acest sens, M. Avram, op. cit., p. 214.
13
C. M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Regimul primar în reglementarea noului Cod civil român, Pandectele Române nr.
5/2011, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2011, pp. 64-81.
14
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 147.
 În ceea ce priveşte nerespectarea obligaţiilor de sprijin material sau de
contribuţie la cheltuielile căsătoriei, noul Cod civil nu reglementează o anume
sancţiune în cazul neîndeplinirii acestora. Cu toate acestea, în condiţiile legii,
sustragerea de la îndeplinirea acestor obligaţii poate constitui motiv de divorţ. Mai
mult decât atât, pot apărea implicaţii şi în materie penală, constituind infracţiunea
de abandon de familie reglementată în art. 305 C. pen.
În dreptul francez, art. 214 alin. (2) C.civ.fr. dispune că „ dacă unul dintre
soţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile, poate fi constrâns în forma prevăzută de Codul
de Procedura Civilă”: Legea din 2 ianuarie 1973 referitoare la plata pensiei
alimentare este aplicabilă și în acest caz, fiind permisă astfel soţului petent
obţinerea plăţii direct de la debitorul consortului, de îndată ce decizia dată în
instanţă devine executorie, şi fără a mai fi nevoie de o somaţie 15.

§2. Independența soților în relațiile conjugale

Elementele care redau independenţa soţilor, alături de cele care determină

raporturile de interdependenţă între aceştia în cadrul căsătoriei reprezintă în mare
parte regulile ce alcătuiesc regimul matrimonial primar.
Acest lucru ne arată că atât primele, cât şi cele din urmă sunt reglementate
prin norme imperative, de ordine publică, ce nu pot face obiectul convenţiei
matrimoniale încheiate de soţi şi nici nu pot fi limitate sau modificate de regulile
regimului matrimonial ales de aceştia. Observăm că regimul primar este conceput
prin îmbinarea regulilor caracteristice regimurilor de comunitate cu cele de
separaţie de bunuri.
Aceste reguli se limitează reciproc pentru ca, prin voinţa liberă a soţilor, să
nu se poată ajunge la extreme, nici în sensul unei coeziuni împovărătoare pentru
soţi, care să nu le ofere posibilitatea unei oarecare independenţe, dar nici către o
autonomie ce ar putea leza caracterele de unitate şi interdependenţă ce asigură buna
desfăşurare a relaţiilor în cadrul familial.
Această autonomie a soților poate fi văzută ca o finalitate a unor dorinţe
sociale, manifestate pe o lungă perioadă de timp, devenite din ce în ce mai
puternice, până la momentul în care legea a trebuit să se conformeze acestor
realități sociale: dorința femeilor de a avea drepturi egale cu bărbatul în cadrul
căsătoriei, dispariția ierarhiei existente la nivel de cuplu, aspirația noilor generații
către alte tipuri de uniune în afara căsătoriei, ceea ce a condus la o oarecare

15
Annie Lamboley, Marie-Hélène Laurens-Lamboley, op. cit, p. 28.
relaxare a reglementărilor privitoare la modalităţile în care voinţele soţilor se
manifestă la formarea şi desfăşurarea raporturilor patrimoniale în cadrul familiei.
Întrucât independență înseamnă în primul rând autonomie financiară, legea
proclamă libertatea profesională a soților şi posibilitatea de a dispune de veniturile
încasate, cu anumite limite prevăzute de lege; de asemenea, această libertate a
soţilor în plan economic şi social este redată prin posibilitatea de a manifesta
autonomie în materie bancară, dar şi o anumită independenţă patrimonială, cu
reglementarea expresă a dreptului celuilalt soţ la informare privitor la aceste
raporturi.

1. Independenţa manifestată în exercitarea profesiei şi dispunerea

de veniturile încasate

Autonomia profesională a soţilor, prevăzută de articolul 342 NCC prezintă

un dublu aspect, şi anume, dreptul de a exercita o profesie pe care fiecare o poate
alege în mod liber, fără a avea nevoie de consimţământul celuilalt şi libertatea de a
dispune de câştigurile şi remuneraţia obţinute în cadrul exercitării profesiei.
Independenţa soţilor în materie profesională este dispusă şi prin art. 310
NCC în care se arată că un soţ nu are dreptul să cenzureze (...) alegerea profesiei
celuilalt soţ. Acestă libertate manifestată în cadrul raporturilor personale dintre
soţi, am văzut într-o secţiune anterioară, prezintă anumite limitări, nefiind lăsată
întru-totul la aprecierea soţilor, dat fiind faptul că alegerea şi exercitarea profesiei
de către unul dintre ei are implicaţii deosebite privitor la relaţiile manifestate în
cadrul vieţii de familie.
Astfel, în planul relaţiilor personale, s-a admis că dreptul fiecăruia dintre soţi
de a-şi alege profesia trebuie coroborat cu principiul codeciziei în tot ceea ce
priveşte căsătoria, pentru o mai bună desfăşurare a relaţiilor intrafamiliale, fără
însă a acorda celuilalt soţ „un drept de veto” privitor la acest drept16.
În dreptul francez o propunere de lege dispunea ca şi alegerea profesiei să nu
fie întru-totul liberă, existând posibilitatea unor limitări aduse de instanţă (juge aux
affaires familiales), tot în ideea unei mai bune protecţii a familiei; astfel, părinţii nu
trebuiau să exercite meserii degradante, ilicite sau ce ar leza ordinea şi morala
publică.
De altfel, era indicat ca părinţii să fie cât mai mult timp alături de copii,
astfel că nu era permisă exercitarea unei meserii ce impune distanţa faţă de aceştia
o perioadă îndelungată de timp. Instanţa ar fi putut dispune măsuri temporare
concretizate prin interzicerea exercitări profesiei pe o perioadă de cel mult trei ani.
Proiectul nu a trecut pentru că s-a considerat a limita excesiv dreptul la viaţă

16
E. Florian, Dreptul familiei în reglementarea NCC, op. cit., p. 78.
privată. Cu toate acestea, există legislaţii ce permit ingerinţa instanţelor în cadrul
raporturilor personale dintre soţi, în vederea restabilirii relaţiilor cordiale dintre
aceştia privitor la alegerea şi exercitarea profesiei (art. 216 C. civ. belgian).
Libertatea fiecăruia dintre soţi de a exercita o profesie reprezintă corolarul
egalităţii în drepturi a soţilor, fără ca femeia să mai fie subordonată bărbatului în
ceea ce priveşte alegerea, exercitarea sau schimbarea profesiei şi fără a mai fi
limitată la numite profesii. De asemenea, principiul codeciziei între soţi privitor la
acest drept intervine ca un beneficiu al respectării coeziunii în familie şi nu ca o
încuviinţare a unui faţă de celălalt, neintervenind un raport de subordonare şi nici
elemente care ar putea fi discriminatorii pe criteriul sexului.
Fiind reglementat în cadrul regimului primar, acest drept se aplică indiferent
de regimul matrimonial ales de soţi, limitarea sau îngrădirea sa neputând fi
realizată prin convenţie matrimonială. Acest lucru este evident chiar în cadrul
regimului primar, concretizarea sa având loc prin posibilitatea acordată unuia
dintre soţi de a demisiona, fără încuviinţarea celuilalt soţ, chiar dacă această
acţiune ar avea drept consecinţă pierderea imobilului oferit de locul de muncă şi
care ar constitui locuinţa familiei.
Privitor la veniturile încasate la care face referire textul art. 327 NCC, s-a
considerat că acestea reprezintă „toate acele venituri profesionale ale unui soţ,
oricare ar fi originea şi natura; nu doar salariul stricto sensu, ci şi ansamblul
accesoriilor acestuia – indemnizaţii, prime etc. – precum şi sumele de bani încasate
cu titlul de substitut al salariului (compensaţia acordată în cazul desfacerii
contractului individual de muncă, pensiile) şi veniturile profesionale rezultate din
desfăşurarea unei activităţi care nu are caracter salarial (onorarii, drepturi de autor
etc.)”17.
Având în vedere că textul art. 327 NCC reprezintă o transpunere fidelă a art.
223 C. civ. fr. dorim a sublinia faptul că şi în doctrina franceză înţelesul noţiunii de
venit din profesie este unul extins. Astfel, sintagma „câştiguri şi salarii” poate fi
definită ca reprezentând veniturile de orice natură prin care este remunerată
activitatea profesională a unuia dintre soţi18.
Această regulă privitoare la veniturile încasate este reglementată prin norme
imperative ca şi exercitarea profesiei, soţii neputând stabili altfel prin convenţie
matrimonială. Cu toate acestea, trebuie subliniat că dreptul de a beneficia liber de
aceste venituri nu este unul discreţionar, lăsat la libera voinţă a soţilor, ci chiar în
cadrul aceluiaşi text de lege sunt prezentate şi limitările. Astfel, fiecare soţ este
liber să dispună de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind

17
C. Nicolescu, Independenţa economică şi socială a soţilor conturată de dispoziţiile regimului matrimonial primar
(III), Curierul Judiciar nr. 9/2008, Bucureşti, 2008, pp. 90-100.
18
Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les régimes matrimoniaux, ediţia a 2-a, Ed. Dalloz, Paris, 1994, p. 86.
cheltuielile căsătoriei. Aplicarea acestor dispoziţii se face indiferent de regimul
matrimonial ales de soţi.
Cu toate acestea, art. 341 NCC, califică veniturile din muncă şi cele
asimilate acestora ca fiind bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă
numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul
comunităţii. Astfel, dacă în cadrul regimurilor separatiste salariul şi celelalte
venituri asimilate acetuia sunt bunuri proprietate exclusivă ale fiecăruia dintre soţi,
în cadrul regimului de comunitate, toate aceste venituri au natura juridică de bun
comun sau de bun propriu, în funcţie de momentul la care devine scadentă creanţa
privind încasarea lor.
Astfel, în practică, ne întrebăm dacă, în cadrul regimului comunităţii de
bunuri, după ce s-a achitat obligaţia de a contribui la cheltuielile căsătoriei, un soţ
ar putea dispune liber de veniturile sale. Dată fiind reglementarea imperativă a art.
327 NCC şi a faptului că regulile prevăzute în regimul primar imperativ sunt de
ordine publică şi de imediată aplicare, considerăm că prevalează faţă de
reglementarea art. 341 NCC.
În acelaşi sens a reţinut şi Curtea de Casaţie franceză care, printr-o decizie
din 198419 a considerat că nu este afectat de nulitate actul juridic inter vivos prin
care un soţ dispune de câştigul său din muncă, în favoarea femeii cu care avea o
relaţie extraconjugală. Doctrina franceză a întărit reţinerile jurisprudenţiale
considerând că textul de lege privitor la libera dispoziţie a veniturilor salariale ale
fiecăruia dintre soţi prevalează asupra regulii cogestiunii din materia regimurilor
matrimoniale de comunitate. 20
Din analiza textelor de lege, precum şi din observarea jurisprudenţei
desprindem aplicabilitatea principiului libertăţii de gestionare a câştigurilor proprii,
acest principiu fiind limitat de interesul familiei. 21

2. Independenţa soţilor la încheierea actelor juridice

Textul de lege al art. 317 alin. (1) NCC dispune pe de o parte posibiltatea
soţilor de a încheia orice acte între ei şi pe de altă parte posibilitatea fiecăruia
dintre aceştia de a încheia orice acte cu terţii. Noutatea acestei reglementări rezidă
în special în posibilitatea soţilor de a încheia acte juridice între ei. Observăm că
interdicţia de a încheia contracte de vânzare-cumpărare înntre soţi nu mai este

19
Curtea de casaţie franceză, civ. 1, Decizia din 29.02.1984, în M. Grimaldi (coord.), Droit patrimonial de la
famille, articol B. Vareille, Le regime primaire, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 48.
20
B. Vareille, Le regime primaire, op. cit., p. 49 şi urm.
21
R. Albăstroiu, I. Lazăr, Schimbările aduse de Noul Cod Civil în dreptul familiei – regimul matrimonial primar,
Sesiunea de comunicări Ştiinţifice Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”din cadrul Academiei
Române, Bucureşti, aprilie 2010, Ed. Universul Juridic, pp. 102-110.
reglementată în noul Cod civil. De altfel, am văzut şi într-o secţiune anterioară, ei
pot încheia între ei un contract de muncă, pot avea un fond de comerţ împreună etc.
Şi în relaţiile cu terţii textul acestui articol acordă libertatea de a încheia
orice acte juridice, însă această libertate patrimonială este limitată de regulile
instituite de regimul matrimonial primar privitor la locuinţa familiei şi la bunurile
mobile ce o mobilează şi o decorează. De altfel, acest text de lege nu poate aduce
atingere nici regulilor speciale de cogestiune caracteristice regimurilor de
comunitate.
Independenţa patrimonială atinge apogeul manifestării sale în cazul
bunurilor proprietate exclusivă sau a bunurilor proprii fiecăruia dintre soţi.

3. Independenţa soţilor manifestată în materie bancară

Textul de lege al art. 317 alin. (2) NCC reglementează posibilitatea fiecăruia
dintre soţi de a face depozite bancare fără consimţământul celuilalt soţ. Această
prevedere apare ca o aplicare a posibilităţii soţilor de a încheia acte juridice cu
terţii.
În dreptul francez, articolul 221 C. civ. sunt prevăzute expres anumite tipuri
de conturi, pe lângă cele personale, fiind posibilă deschiderea unui cont, sau
crearea unui depozit ce are mai mulţi titulari însă unul dintre aceştia trebuie să fie
unul dintre soţi.
Dat fiind faptul că în noul Cod civil nu se specifică tipul de operațiune în
materie bancară, vom admite că legiuitorul a considerat că sunt permise orice
operaţiuni bancare sau bursiere de depunere și gestionare, privitoare însă doar la
raporturile curente. Potrivit art. 317 alin. (3) NCC, în raport cu societatea bancară,
soţul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei,
dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărârea judecătorească
executorie nu s-a decis altfel.
În ceea ce priveşte relaţiile cu depozitarii aceștia nu au dreptul de a cere
explicaţii soţului deponent în legătură cu sursa sumelor depozitului, regimul
matrimonial existent între soţi, relaţiile de fapt existente între aceştia, existenţa sau
nu a copiilor minori etc.
Poate fi depozitar orice agent autorizat în acest sens: bănci, instituţii de
credit, Casa de Economii și Consemnaţiuni, etc. Potrivit art. 7 alin. (1) pct. 10 lit a)
din OUG nr. 99/200622 bancă ori „instituţie de credit înseamnă o entitate a cărei
activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la
public şi în acordarea de credite în cont propriu”. În acest sens, textul de lege al art.

22
OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, adoptată cu modificări şi completări în
Legea nr. 227/ 2007, M. Of. Nr. 480/18 iulie 2007.
317 NCC nu poate avea aplicabilitate în cazul în care depozitar este o altă instituţie
sau un neprofesionist ce nu pot fi încadraţi în definiţia enunţată de lege pentru
instituţia de credit.
Este avut în vedere că regula independenţei „se aplică în raporturile curente
ale unui soţ cu banca, respectiv deschiderea unui cont şi dispunerea de fonduri
depuse, nefiind avute în vedere în acest context, contractele bancare personalizate,
cum este contractul de credit, care implică asumarea unui risc din partea instituţiei
de credit”23.
De altfel, în relaţia cu instituţia de credit operează prezumţia potrivit căreia
soţul titular al contului deţine libera dispoziţie asupra fondurilor depuse. Instituţia
de credit nu poate întrerupe sau anula acte juridice încheiate cu soţul deponent la
simpla solicitare a celuilalt soţ, ce se pretinde a fi păgubit. Acest lucru este posibil
exclusiv printr-o hotărâre judecătorească în acest sens. 24
Făcând parte din reglementările regimului matrimonial primar aceste texte
de lege îşi au aplicabilitate indiferent care este regimul matrimonial ales de soţi. De
altfel, cerinţa consimţământului ambilor soţi în cadrul operaţiunilor bancare,
oricare ar fi importanţa acestora ar îngreuna excesiv dinamica circuitului civil, în
contextul unei societăţi a cărei viaţă economică este atât de accelerată.
Independenţa fiecăruia dintre soţi reprezintă, „pe de o parte, expresia capacităţii
sale de folosinţă care nu poate fi limitată de statutul de persoană căsătorită, iar pe
de altă parte, reprezintă expresia principiului neamestecului instituţiei de credit în
afacerile clienţilor săi” 25.
De altfel, din textul de lege al art. 317 alin. (2) şi (3) NCC nu sunt redate
decât raporturile ce se stabilesc între unul dintre soţi şi instituţia de credit, nu şi
relaţiile dintre soţi, neavând astfel aplicabilitate între aceştia. Aşadar, între soţi se
vor aplica regulile regimului matrimonial ales.
Dacă acest text nu este aplicabil raporturilor dintre soţi, cu atât mai puţin el
poate viza relaţiile cu terţii.
Independenţa patrimonială a soţilor în cadrul raporturilor patrimoniale în
materie bancară este cunoaşte drept limite reglementările articolului 318 NCC care
determină dreptul instanței de a-l obliga pe unul dintre soți, la cererea celuilalt, sau
pe orice terț, să furnizeze informații cu privire la bunurile, veniturile și datoriile
sale. Evident, terţii pot refuza furnizarea informaţiilor cerute atunci când, potrivit
legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional [potrivit art. 318
alin. (3) NCC].

23
F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit.,
p. 328.
24
M. Avram, Independenţa reciprocă a soţilor în materia depozitelor bancare, Pandectele Române, Supliment nr.
2/2006, in honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop, Bucureşti, 2006, pp. 18-28.
25
M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 216.
 În cazul în care informaţiile cerute de un soţ nu pot fi obţinute decât la
solicitarea celuilalt soţ, iar acesta refuză nejustificat, se instituie prezumţia relativă
potrivit căreia susţinerile soţului reclamant sunt reale [art. 318 alin. (4) NCC]. În
literatura de specialitate s-a reţinut opinia potrivit căreia acţiunea unuia dintre soţi
întemeiatăpe aceste prevederi, poate fi admisă numai dacă soţul reclamant justifică
un interes legitim şi nu acţionează doar din dorinţa de a şicana, manipula ori
şantaja. 26

26
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 160.
 Regimul matrimonial primar
în situaţia de „criză conjugală”

Faţă de situaţiile de „pace conjugală” în care soţii se află în înţelegere,

funcţionând regulile enunţate în secţiunea anterioară, există adesea în cadrul
cuplului momente tensionate cauzate de factori interni ori externi, ce dau naştere
unor situaţii care necesită reglementări speciale pentru ca viaţa de cuplu să îşi
continue desfăşurarea relaţiilor în parametrii normali.
Aceste reglementări desemnează, în fapt, adaptarea regimului matrimonial la
situaţia de „criză conjugală” şi pot fi concretizate fie prin extinderea judiciară a
puterilor unuia dintre soţi, fie prin limitarea acestora.
În acest sens sunt prezente art. 315 NCC referitor la mandatul judiciar şi art.
316 NCC referitor la măsurile urgente ce trebuie luate în cazul actelor de dispoziţie
care pun în pericol grav interesele familiei.

1. Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi

1.1. Reprezentarea prin mandat judiciar. Noţiune

Potrivit art. 315 alin. (1) NCC, atunci când unul dintre soţi se află în
imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă
încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit
regimului matrimonial.
Din textul de lege reiese competenţa instanţei de tutelă de a acorda soţului
solicitant posibilitatea reprezentării pentru soţul aflat în imposibilitate. Astfel, nu
putem confunda mandatul judiciar cu mandatul convenţional în care chiar soţii îşi
recunosc unul altuia această posibilitate de reprezentare prin manifestarea expresă
a voinţei în acest sens.
Cu toate acestea, aşa cum şi denumirea marginală a textului de lege ne
indică, suntem în prezenţa unui mandat, natura juridică a puterilor soţilor
rezultând din regulile aplicabile la mandat, numai că, aşa cum şi norma ne arată,
condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate sunt stabilite prin hotărârea instanţei
de tutelă.
Instanţa competentă în acest sens este judecătoria în a cărei rază teritorială
se află ultimul domiciului al soţilor/soţului care a formulat cererea.
Tot din textul de lege observăm că posibilitatea de reprezentare este
acordată de instanţă doar în situaţia în care se constată imposibilitatea soţului de
a-şi manifesta consimţământul, nu şi situaţia în care ar exista un refuz în acest
sens. Legiuitorul român are astfel în vedere o extindere a puterilor soţilor mult
limitată faţă de reglementările existente în materie, în sistemul de drept al altor
state. Există sisteme de drept care păstrează totuşi aceleaşi soluţii adoptate de
legiuitorul român, fie că sunt expres prevăzute în lege sau lăsate în competenţa
judecătorului.
În dreptul francez, problema reprezentării este tratată de articolele 217 şi
219 Cod Civil, făcându-se distincţie între autorizarea1 dată de instanţă unuia
dintre soţi pentru încheierea unor acte la care în mod normal era nevoie de
consimţământul ambilor, şi reprezentarea 2 unuia dintre soţi de către consortul său
în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a-şi da consimţământul, sau
refuză în mod nejustificat. Spre deosebire de art. 217, în baza căruia unul dintre
soţi poate obţine, în condiţiile arătate, autorizarea de a încheia singur anumite acte
juridice, în baza art. 219 din Codul Civil francez, dacă unul dintre soţi se află în
imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, celălalt poate fi abilitat în justiţie spre a-l
reprezenta, în mod general sau numai pentru acte particulare, în exercitarea
puterilor rezultând din regimul matrimonial, condiţiile şi întinderea acestor puteri
fiind vizate de judecător3.
Astfel, se dă naştere la o polemică în cadrul doctrinei 4 fiind avansate două
teze în ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a art. 219; într-una din teze se
susţine că acest articol trebuie rezervat cazului în care soţul petent se referă la un
act ce priveşte numai bunurile proprii sau personale ale consortului, în timp ce,
cea de a doua teză susţine aplicarea acestui articol întocmai ca şi în situaţiile
prevăzute de articolul 217. În această materie jurisprudenţa nu a avut încă ocazia
să se pronunţe şi să statueze o linie directorie deoarece toate litigiile au prevăzut
cazuri comune celor două articole.
În dreptul elveţian, art. 166 alin. (2) C. civ. este cel care prevede că pe lângă
reprezentarea pe care o poate exercita fiecare dintre soţi, în numele uniunii
conjugale, pentru nevoile curente ale vieţii de familie, nu mai poate exista o altă
reprezentare.
Excepţie fac situaţia în care un soţ a fost autorizat de celălalt în acest sens
sau de către judecător, precum şi dacă operaţiunea nu suportă nicio întârziere şi
celălalt soţ se află în imposibilitatea de a-şi exprima consimţământul din cauză de
boală, absenţă sau alte astfel de cazuri. 5 Observăm că situaţia excepţională

1
Rémy Cabrillac, Droit civil, Les régimes matrimoniaux, 6e éd., Ed. Montchrestien, 2007, Paris, p. 76.
2
Francois Boulanger, Droit civile de la famille, tome I, Ed. Economica, 1994, Paris, p. 489.
3
Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Les régimes matrimoniaux, op. cit, p. 75.
4
Annie Lamboley, Marie-Hélène Laurens-Lamboley, Droit des régimes matrimoniaux, 4e édition, Ed. Litec Juris
Classeur, Paris, 2006, p. 68.
5
C. Nicolescu, Adaptarea regimului matrimonial la situaţia de criză familială (IV), Curierul Judiciar nr. 10/2008,
Bucureşti, 2008, p. 25-28.
prezintă două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ. De asemenea, sunt
enumerate exemplificativ cazurile în care unul dintre soţi s-ar afla în
imposibilitatea de a-şi exprima consimţământul, fără a se reglementa posibilitatea
instanţei de a acorda drept de reprezentare în cazul refuzului abuziv, aşa cum am
văzut în cazul legislaţiei franceze.
În dreptul portughez, în cazul în care unul dintre soţi se află în
imposibilitatea de a-şi manifesta consimţământul, legea acordă puteri de
administrare exclusive unuia dintre soţi. 6

1.2. Cauzele reprezentării

Textul de lege al art. 315 NCC utilizează sintagma „imposibilitate de a

manifesta voinţa” fără să aducă precizări privitoare la aspectele pe care le vizează.
Astfel, suntem îndreptăţiţi să considerăm că imposibilitatea poate fi provocată de:
- cauze de natură fizică (materială) – situaţia în care voinţa nu se poate
forma în mod valabil din cauza unei afecţiuni sau insuficienţe de tipul
alienaţie şi debilitate mintală, stare comiţială etc.
- cauze de natură socială – situaţia în care voinţa nu poate fi cunoscută
efectiv din cauza lipsei îndelungate, dispariţiei etc.
Pentru soluţionarea speţelor ce au un astfel de obiect vor fi utilizate atât
regulile din materia mandatului judiciar cât şi cele ce reglementează incapacitatea
(tutelă, curatelă).
Privitor la întinderea stării de imposibilitate în doctrină s-au format opinii
contrare. Ne alăturăm opiniei7 potrivit căreia nu este necesar ca aceste cauze ce
legitimează acordarea mandatului judiciar să fie absolute. Are relevanţă
constatarea acestui impediment la momentul la care se cere a fi exprimat
consimţământul soţului în cauză.
De altfel, şi faptul că legiuitorul prevede în art. 315 alin. (2) NCC că
mandatul încetează în momentul în care soţul reprezentat nu se mai află în starea
ce a determinat emiterea mandatului, ne reliefează tot caracterul relativ al stării şi
nu un caracter absolut. De asemenea, instanţa are posibilitatea ca în cazul în care
constată existenţa unor interese contrare între soţi, poate respinge cererea de
încuviinţare a mandatului judiciar şi poate numi un curator pentru reprezentarea
intereselor soţului aflat în imposibilitate. 8
6
Comisia Europeană, Carta verde privind reglementarea conflictelor de legi în materia regimului matrimonial,
tratând în special problema referitoare la competenţa judiciară şi recunoaşterea reciprocă, 17 iulie 2006,
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/doc/sec_2006_952_fr.pdf;
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc/regimes/report_regimes_030703_fr.pdf.
7
M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 224.
8
C.M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie al soţilor asupra bunurilor ce le aparţin, în diferite regimuri
matrimoniale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 296.
 În literatura juridică s-a exprimat şi opinia 9 potrivit căreia, textul de lege în
discuţie se referă la la situaţiile în care un soţ se află în imposibilitatea absolută şi
obiectivă de a-şi exprima voinţa cum ar fi punerea sub interdicţie, boală gravă,
dispariţia. S-a considerat că dacă pentru unul dintre soţi s-a instituit tutela sau
curatela, tutorele sau curatorul poate să încheie acte de administrare pentru
persoana pusă sub protecţie şi să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soţ
intenţionează să le facă.

1.3. Întinderea şi condiţiile reprezentării

În ceea ce priveşte obiectul acestui mandat judiciar, art. 315 NCC nu

reglementează strict întinderea şi limitele reprezentării acestea fiind lăsate în
seama judecătorului, legea vorbind doar de posibilitatea de reprezentare în
„exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”.
Dat fiind că textul de lege se regăseşte în cadrul normelor ce alcătuiesc
regimul primar imperativ, se va aplica indiferent de regimul matrimonial ales de
soţi.
De asemenea, textul de lege nu precizează care sunt „puterile” ce pot fi
conferite prin mandat judiciar soţului reprezentant, ci doar precizează că instanţa
de tutelă va încuviinţa reprezentarea pentru „exercitarea drepturilor pe care le are
potrivit regimului matrimonial”. Înţelegem astfel că mandatul vizează toate
puterile de ordin patrimonial şi toate bunurile soţilor, indiferent că sunt
proprietate comună, exclusivă sau bunuri proprii.
Reprezentarea poate fi atât generală, cât şi specială.
Art. 315 alin. (3) NCC invocă necesitatea consimţământului ambilor soţi
pentru actele ce vizează bunurile comune, încheierea unui astfel de act în
momentul în care soţul se află în imposibilitatea de a manifesta voinţa şi fără a
avea mandat judiciar atrage sancţiunea nulităţii relative, conform art. 347 NCC.
Limitele în care operează dreptul de reprezentare conferit prin mandatul
judiciar sunt prevăzute chiar în hotărârea ce stă la baza încuviinţării acestuia.
Întinderea, conţinutul şi perioada de valabilitate sunt stabilite de judecător,
de la caz la caz, ţinând seama de condiţiile concrete ale speţei. Reprezentarea are
un caracter provizoriu, conferit de existenţa stării de imposibilitate de manifestare
a voinţei din partea unuia dintre soţi la încheierea de acte juridice. Menţinerea ei
în afara existenţei acestei imposibilităţi nu se justifică [art. 315 alin. (2) NCC].

1.4. Efectele reprezentării

9
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea NCC, op. cit., p. 59.
 Efectele reprezentării prin mandat judiciar constau în însăşi posibilitatea
soţului reprezentant de a manifesta voinţa în numele soţului aflat în
imposibilitatea la încheierea actelor şi asupra bunurilor pentru care mandatul a
fost încuviinţat.
Chiar dacă art. 315 NCC nu menţionează, soţul reprezentat este obligat
personal prin actele încheiate de celălalt soţ, urmând regulile generale din materia
mandatului. În acelaşi timp, soţul reprezentant nu se obligă, el fiind numai ţinut să
răspundă de aceste acte la „expirarea delegării de putere”.
Alin. (2) al art. 315 din noul Cod civil dispune că mandatul încetează atunci
când soţul reprezentat nu se mai află în situaţia prevazută la alin. 1 sau când este
numit un tutore sau, după caz, un curator. Observăm că reprezentarea prin mandat
judiciar este concepută ca „un substitut al tutelei sau după caz, al curatelei,” 10
având un caracter temporar, până la instituirea acestor măsuri.
Alături de modalitatea de încetare expres prevăzută de textul de lege se
adaugă şi modurile de încetare a mandatului din dreptul comun (art. 2030 NCC):
a) revocarea sa de către mandant; b) renunţarea mandatarului; c) moartea,
incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului. Trebuie subliniat că,
dacă mandatul are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activităţi
cu caracater de continuitate, mandatul nu va înceta pe parcursul desfăşurării
acestei activităţi.

2. Limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soţi

2.1. Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei

În cadrul acestui articol, legiuitorul a prevăzut alte măsuri de protecţie a

soţilor împotriva unei gestiuni dăunătoare intereselor familiei. În acest sens, legea
dispune că dacă unul dintre soţi îşi încalcă în mod grav îndatoririle, punând în
pericol interesele familiei, judecătorul poate lua măsurile urgente care se impun.
Astfel, el poate interzice acestui soţ a încheia, fără consimţământul celuilalt soţ,
acte de dispoziţie asupra bunurilor exclusive sau asupra celor comune, mobile sau
imobile, cu excepţia bunurilor personale ale soţilor.
Conform art. 316 alin. (1) NCC, în mod excepţional, dacă unul dintre soţi
încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ
poate cere instanţei de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune
de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul său expres.

10
M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 225.
Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăşi în total 2 ani.
Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuării
formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.
Din textul de lege enunţat rezultă caracterele pe care această măsură le
prezintă:
- excepţională – caracter ce reiese explicit din textul de lege şi care
subliniază condiţiile extreme în care această măsură este luată;
- temporară – dat fiind că maximul duratei pe care poate fi dispusă este în
textul articolului anterior enunţat;
- provizorie – măsura putând fi modificată sau ridicată imediat ce condiţiile
în care a fost adoptată se modifică ori dispar.
Prin dispoziţiile art. 316 NCC „se instituie o veritabilă limită cu caracter
judiciar a dreptului unuia dintre soţi de a dispune singur de anumite bunuri, chiar
şi în situaţia în care regimul concret aplicabil i-ar conferi acest drept” 11.
Avem în vedere că aceste dispoziţii făcând parte din ansamblul regulilor ce
formează regimul primar imperativ, sunt aplicabile indiferent care ar fi regimul
matrimonial ales de soţi.
Astfel, în cazul regimurilor comunitare va avea loc o extindere a
aplicabilităţii regulii cogestiunii.
În cazul regimului de separaţie este instituită de asemenea o oarecare
aplicabilitate a regulii cogestiunii, dat fiind faptul că soţul proprietar exclusiv al
bunurilor nu va putea dispune singur şi discreţionar de bunurile prevăzute în
hotărâre de instanţă, fiindu-i necesar în acest sens consimţământul celuilalt soţ.
Observăm că această regulă este extinsă şi asupra unor bunuri care, în mod
normal, nu sunt supuse aplicabilităţii sale.
Precizăm că măsura are un caracter special, neputând fi luată decât asupra
unor bunuri determinate, textul de lege dispunând expres „dreptul de a dispune de
anumite bunuri”.

2.2. Condiţiile intervenţiei judecătoreşti

Pentru a avea loc limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soţi, legea
enunţă expres condiţiile pentru ca intervenţia judecătorească să fie legitimă:
- încheierea de către unul dintre soţi a unor acte juridice;
- actele juridice astfel încheiate să producă un pericol grav;
- pericolul grav să se manifeste asupra intereselor familiei.
Din aceste condiţii considerăm necesar a fi explicate câteva noţiuni şi
expresii utilizate, pentru o mai bună înţelegere şi aplicare a textului normativ.

11
C. Nicolescu, Adaptarea regimului matrimonial în situaţia de criză familială, op.cit., p. 27.
Astfel, prin acte juridice înţelegem orice acte de dispoziţie, aşa cum chiar din
titlul dat textului de lege este prevăzut, acte care au ca obiect bunurile comune,
proprietate pe cote-părţi, proprii ale sale sau ale celuilalt soţ.
Prin pericol grav se consideră „12orice împrejurare de fapt care se stabileşte
de instanţa de judecată, având în vedere condiţiile materialeşi de viaţă ale soţilor,
împrejurările concrete în care s-au încheiat actele păgubitoare ori care conduc la
concluzia că se vor încheia în viitor”. Nu este necesar ca efectul pericolului grav
să se produce, ci este suficient ca el să fie iminet, deoarece scopul acestei
reglementări este tocmai acela de a evita producerea unei stări de pericol.
Privitor la cea de a treia condiţie, prin interesele familiei considerăm a se
înţelege atât interesele patrimoniale ale familiei, fără însă a le exclude pe cele de
natură morală. 13
Atât stabilirea gravităţii pericolului cât şi a posibilităţii ca acesta să producă
efecte negative asupra intereselor familiei este lăsată la aprecierea instanţei.
În dreptul francez14, art. 220-1 C. civ. fr. prevede această procedură ca fiind
una contencioasă, cel ce ia aceste măsuri fiind „juge des affaires familiaux”, în.
soluţionând litigiului printr-o „ordonance de refere” şi numai excepţional printr-o
„ordonance sur requete”. Acest lucru înseamnă că judecătorul ia „toate măsurile
urgente”15 ce sunt necesare.

2.3. Efectele intervenţiei judecătoreşti

Principalul efect al intervenţiei judecătoreşti prin limitarea puterilor unuia

dintre soţi privitor la actele de dispoziţie este reprezentat de extinderea
aplicabilităţii principiului cogestiunii atât în cadrul regimurilor de comunitate,
asupra bunurilor exclusive ale soţului ce încheie aceste acte, cât şi asupra
regimului de separaţie.
Măsurile dispuse de judecător în aceste condiţii nu pot sta la baza unei
reorganizări durabile a raporturilor dintre soţi, ele fiind caracterizate de
precaritate16 şi fiind de asemenea provizorii, aşa cum deja am văzut. Aceste
măsuri se iau pe o durată determinată, ce nu poate depaşi, nici cu eventuale
prelungiri, 2 ani. Hotărârea prin care se iau astfel de măsuri este supusă
publicităţii, fiind obligatorie publicarea acesteia.

12
Gabriela Cristina Frenţiu, Comentarii pe articole în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, (lucrare
colectivă) vol. I, art. 316, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 427.
13
M. Avram, L.M. Andrei, Instituţia familiei în noul cod civil. Manual pentru uzul formatorilor SNG, op. cit., p.
190.
14
Annie Lamboley, Marie-Hélène Laurens-Lamboley, Droit des régimes matrimoniaux, op. cit., p. 73.
15
Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Les régimes matrimoniaux, op. cit., p. 76.
16
măsurile îşi pierd raţiunea în momentul în care pericolul ce subminează interesul familiei este înlăturat.
 Actele încheiate cu încălcarea unor astfel de măsuri sunt anulabile la
cererea soţului reclamant, dacă sunt încheiate cu un terţ de rea-credinţă sau după
publicarea hotărârii [potrivit art. 316 alin. (1) NCC]. În acelaşi timp, terţul
dobânditor care a depus diligenţele necesare pentru a afla natura juridică a
bunului este protejat de această sancţiune. Astfel, devin aplicabile dispoziţiile art.
345 alin. (4) NCC potrivit cărora soţul care nu a participat la încheierea actului
de către celălalt soţ (la care încheiere au fost încălcate dispoziţiile instanţei) nu
poate pretinde decât daune-interese de la acesta din urmă, fără a fi afectate
drepturile terţilor de bună-credinţă.
 Regimul matrimonial al comunităţii legale

Secţiunea 1. Aspecte generale privitoare la regimul comunităţii legale

1. Noţiune şi reglementare

Regimul matrimonial al comunităţii legale îl regăsim reglementat în

dispoziţiile art. 339-359 NCC.
Noţiunea de regim matrimonial legal desemnează ansamblul dispoziţiilor
aplicabile raporturilor patrimoniale stabilite între soţi precum şi între aceştia şi
terţi, în timpul căsătoriei, fără întocmirea unei convenţii matrimoniale 1.
Având ca sursă legea, regimul legal nu trebuie totuşi confundat cu regimul
primar despre care am văzut că reprezinta numitorul comun al tuturor regimurilor
matrimoniale dintr-un anumit sistem de drept, fie ele legale ori convenţionale.
În acest sens, trebuie reţinut că regimul legal reprezintă o varietate a
regimurilor matrimoniale şi nu trebuie confundat cu regimul matrimonial primar;
astfel este redat şi în art. 312, alin. (1) NCC: "viitorii soţi pot alege ca regim
matrimoniale: comunitatea legală, separaţia de bunuri ori comunitatea
convenţională."
Observăm din textul de lege al articolului citat că în sistemul nostru de drept
regimul legal este constituit de comunitatea de bunuri, acest fapt fiind explicat prin
dorinţa legiuitorului de a rămâne fidel şi a nu bulversa sistemul normelor de
dreptul familiei, dată fiind tradiţia legată de comunitatea de bunuri aplicată
obligatoriu în toată perioada în care raporturile de dreptul familiei au fost
reglementate prin Codul familiei de la 1954. S-a reţinut despre regimul comunităţii
de bunuri că reprezintă „cea mai puternică punte de legătură şi de continuitate între
reglementarea din Codul familiei şi reglementarea regimurilor matrimoniale din
Codul civil”2. Astfel, o parte din preceptele doctrinare şo jurisprudenţiale îşi
păstrează aplicabilitatea şi nota de actualitate şi în prezent.
Cu toate acestea, vom putea observa din analiza realizată acestui regim o
oarecare liberalizare a raporturilor patrimoniale în cadrul familiei concretizată prin
flexibilitate şi supleţe comparativ cu reglementările anterioare şi care permit o mai
bună adaptare a acestui regim la dinamica vieţii cotidiene.
Diferenţa dintre regimul matrimonial legal şi regimul primar este încă odată
subliniată prin specificul normelor din care sunt alcătuite fiecare dintre aceste
regimuri; primul, compus din norme imperative şi norme dispozitive, permite

1
A. Lamboley, M. H. Laurens-Lamboley, op. cit., p. 101.
2
M. Avram, op. cit., p. 229.
soţilor să stabilească modalitatea în care relaţiile lor patrimoniale se vor desfăşura,
fără însă a le conferi o libertate neîngrădită căci orice convenţie contrară
dispoziţiilor secţiunii privitoare la acest regim va fi sancţionată cu nulitatea
absolută în cazul în care nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale,
aşa cum ne arată textul de lege al art. 359 NCC.
Aceleaşi probleme de ordin terminologic trebuie lămurite şi în ceea ce
priveşte opoziţia relativă între expresia „regim legal” şi „regimuri convenţionale”.
Astfel, termenul de „legal” nu trebuie să ne inducă în eroare şi să învestim acest
regim cu o anumită preeminenţă faţă de regimurile matrimoniale convenţionale,
deoarece, aşa cum am văzut deja, regimul matrimonial legal este cel care se aplică
în subsidiar, dacă soţii nu derogă de la el prin încheierea unei convenţii
matrimoniale. Aşadar, fiecare sistem juridic trebuie să reglementeze un singur
regim legal, care se va aplica întotdeauna în cazul tăcerii soţilor, având dispoziţii
supletive pe care soţii să le poată modifica prin convenţie matrimonială. 3
În sistemul nostru de drept, regimul comunităţii legale se va aplica în
următoarele cazuri:
- când soţii nu au optat pentru un regim matrimonial convenţional neîncheind
în acest sens o convenţie matrimonială;
- când soţii au optat pentru un regim matrimonial convenţional, dar convenţia
matrimonială a fost sancţionată cu nulitatea;
- când soţii chiar dacă au încheiat o convenţie matrimonială prin clauzele
instituite nu au înţeles să recurgă la un regim convenţional, alegând să li se
aplice regimul comunităţii legale;
- când convenţia matrimonială prin care soţii au ales un regim convenţional nu
este supusă formelor de publicitate cerute de lege, în raporturile cu terţii de
bună-credinţă acestora din urmă li se vor aplica regulile instituite de regimul
comunităţii legale.
Dat fiind că noul Cod civil reglementează ca regim legal regimul comunităţii
de bunuri, putem aprecia că diferenţele faţă de vechea reglementare din Codul
familiei nu sunt majore. Cu toate acestea, sunt de remarcat caracterele acestui
regim, care, sunt inovatoare, fiind în concordanţă cu tot ceea ce reprezintă element
de noutate în materia relaţiilor de familie, prin noile reforme.

2. Carectarele juridice ale regimul comunităţii legale

Potrivit caracterelor juridice pe care le are regimul comunităţii legale este:

2.1. Un regim de comunitate parţială

3
P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, Partea generală, op. cit., p. 87.
 Din punct de vedere al structurii regimul comunităţii legale este un regim de
comunitate parţială, în acest sens având în vedere atât activul cât şi pasivul
patrimonial. Art. 339 NCC reglementează expres existenţa bunurilor comune, chiar
din titlul preliminar al textului de lege rezultând acest lucru. Art. 340 NCC prevede
expres categoriile de bunuri priprii din cadrul acestui regim matrimonial. Din
coroborarea acestor două dispoziţii normative înţelegem că are loc instituirea
regulii potrivit căreia bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri
comune, numai anumite categorii prevăzute expres şi limitativ de lege fiind excluse
din această comunitate.
Sunt păstrate aceleaşi reguli din Codul familiei potrivit cărora asupra
bunurilor comune soţii au un drept de proprietate în devălmăşie care se
caracterizează prin inexistenţa unei divizări atât la nivelul dreptului cât şi la nivelul
bunului în materialitatea sa.
Privitor la obligaţiile soţilor regăsim aceleaşi două categorii de datorii
comune (art. 351 şi 352 NCC) şi datorii proprii (art. 353 NCC) ca şi în vechea
reglementare. Principiul instituit este invers decât acela aplicabil în cazul bunurilor
şi anume datoriile fiecărui soţ sunt proprii, iar datorii comune sunt numai cele
instituite expres de lege. Răspunderea soţilor pentru aceste categorii de datorii este
de asemenea reglementată expres.

2.2. Un regim legal

Din punct de vedere al principalului izvor din care decurg drepturile şi
obligaţiile soţilor, regimul matrimonial al comunităţii de lege este un regim legal
aşa cum de altfel şi numele său indică. Aşa cum am văzut din cazurile în care
intervine aplicarea regimului matrimonial, acesta poate reprezenta atât opţiunea
soţilor, dar şi o consecinţă legală a încheierii căsătoriei în lipsa unei convenţii
matrimoniale. Rezultatul opţiunii soţilor privitor la alegerea acestui regim de
comunitate legală este extrem de bine conturat în cazul în care, chiar dacă este
încheiată o convenţie matrimonială, clauzele acesteia nu îl transformă într-un
regim convenţional4.
Pe de altă parte, trebuie admis faptul că aplicarea regimului matrimonial
legal nu reprezintă, din punct de vedere juridic, un efect al opţiunii soţilor, ci o
consecinţă legală a căsătoriei, în cazul în care nu s-a reunit acordul soţilor în
vederea încheierii unei convenţii matrimoniale. Este evident acest lucru în
momentul în care, în afara manifestării de voinţa a soţilor, se aplică regimul
comunităţii legale, fie că nu a fost încheiată o convenţie matrimonială, fie că
aceasta a fost încheiată şi sancţionată cu nulitatea ori a fost încheiată cu nesocotirea

4
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op. cit., p. 90.
condiţiilor de publicitate îndreptăţindu-i pe terţii de bună-credinţă în aplicarea
comunităţii legale indiferent de regimul ales.
Considerăm că opţiunea legiuitorului în a reglementa ca regim matrimonial
legal regimul comunităţii determină o veritabilă continuitate şi un plus de
stabilitate raporturilor patrimoniale de dreptul familiei, mai ales în contextul în care
schimbările survenite în această materie sunt extrem de ample, iar conştiinţa
colectivă este destul de temeinic amprentată de existenţa caracterelor acestui regim
în vechea reglementare: legal, unic, obligatoriu şi imutabil. De altfel, concepţia
tradiţională franceză a lui Dumoulin admite aplicarea de drept a regimului
matrimonial al comunităţii legale în lipsa exprimării autonomiei de voinţă
manifestată prin acordul soţilor de a încheia o convenţie pentru alegerea unui regim
matrimonial. 5

2.3. Un regim mutabil şi flexibil

Din strictele reglementări prezente în Codul familiei, referitoare la
imposibilitatea schimbării, respectiv modificării, regimului legal al comunităţii de
bunuri reieşea caracterul imutabil al acestuia, legea nepermiţând existenţa unor
convenţii contrare [art. 30 alin. (2) C. fam.], neadmiţând un alt regim juridic decât
acela pe care îl consacra 6, ceea ce denotă că era şi obligatoriu.
În prezent, noul Cod civil reglementează posibilitatea alegerii regimului
matrimonial potrivit fiecărui cuplu, şi, mai mult de atât, prevede posibilitatea
schimbării ori modificării acestuia în timpul căsătoriei, atât pe cale convenţională
cât şi pe cale judiciară, de unde putem desprinde, caracterele de mutabilitate şi
flexibilitate ale regimului comunităţii legale.
Astfel din coroborarea art. 312 alin. (1) NCC cu art. 329 NCC desprindem
caracterul de flexibilitate al regimurilor matrimoniale, soţii putând opta, prin
încheierea unei convenţii matrimoniale, pentru unul din regimurile matrimoniale
reglementate în noul Cod civil, în timp ce caracterul de mutabilitate este redat de
textul art. 369 alin. (1) NCC potrivit căruia soţii pot să înlocuiască sau să modifice
regimul matrimonial existent, ori de câte ori doresc, după cel puţin un an de la
încheierea căsătoriei.

2.4. Un regim imperativ limitat

Potrivit art. 332 NCC prin convenţie matrimonială nu se poate deroga de la
dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales, în timp ce art. 312 NCC
reglementează cele trei regimuri matrimoniale faţă de care se poate manifesta
opţiunea soţilor: regimul comunităţii legale, regimul comunităţii convenţionale şi

5
J. Revel, Les régimes matrimoniaux, 3e édition, Ed. Dalloz, 2006, Paris, p. 286.
6
I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 119.
regimul separaţiei de bunuri. Din aceste texte de lege rezultă în mod clar că o
convenţie matrimonială prin care s-ar opta pentru un alt regim decât cele prevăzute
ar fi sancţionată cu nulitatea.
De altfel, şi în cadrul dispoziţiilor regimului matrimonial legal regăsim atât
norme imperative cât şi norme dispozitive asupra cărora soţii pot să îşi manifeste
autonomia de voinţă. Astfel, art. 359 NCC consacră de asemenea caracterul
imperativ limitat al comunităţii legale stabilind că orice convenţie contrară
prezentei secţiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este
compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.

2.5. Un regim supletiv

Din coroborarea textelor art. 359 NCC şi art. 368 NCC deducem
posibilitatea soţilor de a deroga de la dispoziţiile regimului comunităţii legale în
anumite condiţii şi în anumite limite. Astfel, încheind o convenţie matrimonială
soţii pot extinde sau restrânge comunitatea de bunuri, dând naştere unei comunităţi
convenţionale ce se supune regulilor regimului comunităţii convenţionale, fără însă
a renunţa la regulile de aplicabilitate generală ale regimului comunităţii legale.
De altfel, sunt chiar lovite de nulitate orice clauze incompatibile regimului
comunităţii convenţionale, aşa cum prevede şi art. 367 NCC.
În acelaşi sens, ori de câte ori convenţia matrimonială este încheiată de soţi
cu nesocotirea condiţiilor de valabilitate, fiind astfel sancţionată cu nulitatea,
regimul matrimonial aplicabil va fi regimul comunităţii legale, indiferent că prin
convenţie soţii alegeau un regim separatist sau unul de comunitate.

3. Principiile regimului comunităţii legale

Regimul comunităţii legale este fundamentat pe următoarele principii generale:
3.1. Principiul egalităţii dintre soţi reprezintă principiul care stă la baza tuturor
regulilor de dreptul familiei şi implicit şi a regulilor care constituie regimul
comunităţii legale. Fiind un principiu constituţional al cărui text îl regăsim
prevăzut în art. 48 alin. (1) din Legea fundamentală, egalitatea dintre soţi a călăuzit
atât vechea reglementare de la nivelul Codului familiei, fiind prezent în art. 1 alin.
(4) şi art. 25 C. fam, cât şi noile prevederi din NCC, regăsindu-se în art. 258 alin.
(1) şi art. 308 NCC.
Din acest principiu rezultă o serie de reguli ce stau la baza regimului
comunităţii legale: în constituirea comunităţii nu se deosebeşte după cum bunurile
au fost dobândite de către bărbat sau de către femeie; în cadrul comunităţii bărbatul
şi femeia au puteri egale în ceea ce priveşte administrarea, folosinţa şi dispoziţia;
desfacerea căsătoriei, lichidarea regimului şi partajul bunurilor se face având ca
fundament egalitatea între bărbat şi femeie.

3.2. Principiul subordonării relaţiilor patrimoniale faţă de relaţiile personale

dintre soţi.
Raporturile patrimoniale în cadrul relaţiilor de familie, ce în prezent sunt
determinate în cadrul doctrinei sub denumirea de regimuri matrimoniale, sunt
subordonate relaţiilor personale dintre soţi, unicul scop pentru care are loc
închierea căsătoriei rămânând acela de a întemeia relaţii de familie, care să aibă ca
finalitate îndeplinirea funcţiilor pe care aceasta le are.

3.3. Principiul contribuţiei la dobândirea bunurilor comune prin munca în

gospodărie. În textul art. 326 NCC este reglementată dispoziţia potrivit căreia
munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor constituie o
contribuţie la dobândirea bunurilor comune şi nu munca femeii, aşa cum era
prevăzut anterior în reglementarea din Codul familiei, declarată de altfel
neconstituţională.

Secţiunea 2. Constituirea comunităţii legale

Din punct de vedere al constituirii, comunitatea legală se caracterizează prin

dubla distincţie pe care legiuitorul o face pe de o parte, între activul comun şi
propriu, şi pe de altă parte, între pasivul comun şi pasivul propriu.

1. Activul patrimonial

Putem observa că noile reglementări sunt destul de asemănătoare cu cele din

Codul familiei, categoriile de bunuri ale soţilor respectând aceleaşi clasificări:
masa de bunuri comune; masa bunurilor proprii ale soţului şi masa bunurilor
proprii ale soţiei.
Reglementarea regimului matrimonial legal în noul Cod civil începe prin
distincţia făcută între bunurile comune şi bunurile proprii (art. 339-340 NCC), în
primul dintre aceste articole fiind normată prezumţia de comunitate, iar în cel de-al
doilea sunt enumerate limitativ categoriile de bunuri proprii ale soţilor.
De altfel, această distincţie a fost făcută şi în vechea reglementare, în art. 30-
31 C. fam. Diferenţa între art. 339 NCC şi art. 30 C. fam. priveşte calificarea
expresă făcută de noua reglementare referitor la proprietatea comună a soţilor
despre care se dispune că "sunt bunuri comune în devălmăşie", în timp ce în Codul
familiei se reglementa astfel: "bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare
dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor"; Jurisprudenţa
este cea care a statuat pentru comunitatea în devălmăşie dispunând că: "bunurile
dobândite în condiţiile art. 30 Codul familiei constituie proprietatea codevălmaşă a
soţilor. Codevălmaşii, neavând de la început dreptul asupra unor anumite bunuri,
sau asupra unei anumite cote din aceste bunuri, numai cu ocazia partajului se
stabileşte cota fiecărui soţ, în ansamblu, pentru totalitatea bunurilor comune, iar nu
pentru fiecare bun în parte"7.
Au existat în doctrină opinii8 potrivit cărora devălmăşia ar atrage, din punct
de vedere subiectiv, o limitare a capacităţii de folosinţă a soţilor, dat fiind că, pe
parcursul căsătoriei ei nu pot să dobândească decât bunuri comune şi doar cu titlu
de excepţie bunuri proprii. Opinia majoritară9 a infirmat această părere arătând că
în manieră justă legiuitorul a urmărit nu să modifice condiţia personală a soţilor, ci
să stabilească un regim al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, care să ofere o
sferă de posibilităţi de acţionare uneori mai largă alteori mai restrânsă soţilor.
Între proprietatea comună în devălmăşie, carcateristică regimului de
comunitate legală şi proprietatea comună pe cote-părţi există numeroase deosebiri:
- în cadrul proprietăţii în devălmăşie cotele fiecărei părţi nu sunt determinate
acestea rămânând a se stabili numai cu ocazia eventualului partaj, în timp ce
în cadrul comuniotăţii pe cote părţi, fiecare copărtaş cunoaşte abstract cota
ce îi revine;
- niciunul dintre soţi nu poate dispune de bunurile din comunitatea de bunuri
în timpul căsătoriei, tocmai pentru că aceasta nu este determinată;
- proprietatea în devălmăşie izvorăşte din lege sau din actul juridic al
căsătoriei valabil încheiat, în timp ce proprietatea pe cote-părţi are izvoare
multiple: legea, succesiunea, convenţia părţilor;10
- proprietatea devălmaşă a soţilor este legată exclusiv de persoana lor;
- exercitarea acţiunilor posesorii şi în revendicare are loc în mod diferit în
funcţie de tipul de proprietate devălmaşă ori pe cote-părţi.
7
CSJ, secţ. civ., dec. nr. 907/1993, în C. Nicolescu, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, F. A. Baias, E. Chelaru,
R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 362.
8
Gh. Fekete, Unele aspecte ale raporturilor patrimoniale între soţi în lumina Codului familiei, L.P. nr. 6/1955, p.
612.
9
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., p. 91.
10
Idem, p. 91-92.
 1.1. Bunurile comune ale soţilor

În noul Cod civil, legislatorul atribuie proprietăţii comune în devălmăşie o

întreagă secţiune 11, din care fac parte art. 667-668 NCC.
Conform art. 667 NCC, „Există proprietate în devălmăşie atunci când, prin
efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine
concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei
cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor
comune.” Astfel, comunitatea devălmaşă a soţilor se fundamentează pe lege, iar
regimul matrimonial legal ca efect al încheierii căsătoriei, în afara semnării unei
convenţii, îşi găseşte sursa tot în lege. Din art. 668 NCC deducem că proprietatea
devălmaşă a soţilor este supusă regulilor caracteristice regimului matrimonial al
comunităţii de bunuri.
Putem desprinde că art. 339 NCC defineşte noţiunea de bunuri comune ca
fiind acele bunuri „dobândite” în timpul regimului comunităţii legale (nu în timpul
căsătoriei)12 de oricare dintre soţi.
Din analiza acestui text desprindem limitele temporale faţă de care
calificăm un bun ca fiind comun. Astfel, bunurile dobândite înainte de instalarea
regimului comunităţii legale, fie că acesta reprezintă chiar momentul încheierii
căsătoriei ori momentul schimbării regimului matrimonial, sunt, în principiu
proprii soţului care le-a dobândit nefiind exclusă posibilitatea dobândirii în timpul
concubinajului a unor bunuri proprietate comună pe cote-părţi ori devălmaşe.
Dacă soţii nu încheie o convenţie matrimonială regimul comunităţii legale se
va aplica de la data încheierii căsătoriei până la desfacerea căsătoriei prin divorţ,
încetarea prin decesul unuia dintre soţi sau desfiinţarea în caz de nulitate absolută
sau relativă. De asemenea, regimul comunităţii legale încetează în cazul în care
soţii încheie, în timpul căsătoriei, o convenţie matrimonială prin care aleg alt
regim.
Dacă soţii au încheiat înainte de căsătorie o convenţie matrimonială prin care
au ales regimul comunităţii legale, regimul va produce efecte între soţi de la
încheierea căsătoriei, iar faţă de terţi de la momentul realizării formalităţilor de
publicitate.

11
Secţiunea a 4-a, Capitolul IV, Titlul II, Cartea a III-a – Despre bunuri, Noul Cod civil.
12
Această afirmaţie este susţinută de principiul mutabilităţii regimului matrimonial. Există posibilitatea ca soţii să
modifice regimul matrimonial în timpul căsătoriei şi să opteze pentru un regim convenţional, după cum, ei pot alege
să se căsătorească sub imperiul unui regim convenţional pe care să îl schimbe în timpul căsătoriei cu regimul
comunităţii legale.
 În sensul textului de lege analizat, noţiunea de a dobândi înseamnă a deveni
titularul unui drept real sau de creanţă prin intermediul unor acte sau fapte juridice,
ori în puterea legii13.
Bunurile devin comune, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu
excepţia bunurilor dobândite prin acte cu titlu gratuit care devin comune numai
dacă dispunătorul – nu este cazul în succesiunea legală – a prevăzut în mod expres
sau tacit, însă neîndoielnic, că vor fi comune (art. 340, lit. a NCC).
De asemenea, bunul devine comun fără a deosebi dacă în actul de achiziţie au
fost trecuţi ambii soţi sau numai unul dintre ei, dacă a fost dobândit prin munca
ambilor soţi sau numai prin munca unuia dintre aceştia. În cazul în care în actul de
dobândire al unui imobil, încheiat în timpul căsătoriei, figurează ambii soţi, iar
actul ar fi transcris în cartea funciară cu indicarea părţii cuvenite fiecăruia din soţi,
respectivul imobil este bun comun, şi nu coproprietate pe cote-parţi. Bunul devine
comun şi în cazul în care actul de dobândire este transcris sau înscris în cartea
funciară numai pe numele unui soţ dacă dobândirea a avut loc în timpul căsătoriei.
Trebuie subliniat că legislatorul tranşează în noua legislaţie şi problema
fructelor şi productelor, ce a dat naştere la numeroase contradicţii în vechea
reglementare. Astfel, în litera f), a articolului 340 sunt reglementate ca fiind bunuri
proprii, fructele bunurilor proprii, ori per a contrario, fructele provenite de la
bunurile comune sunt ele însele bunuri comune ale soţilor, şi productele urmând
acelaşi regim juridic ca bunurile de la care provin.
În ceea ce priveşte bunurile dobândite de soţi în timpul separaţiei lor în fapt,
se menţine soluţia consacrată în doctrină şi în jurisprudenţă, în sensul că acestea
sunt bunuri comune, pentru următoarele argumente 14:
"a) separaţia în fapt nu atrage după sine încetarea sau desfacerea căsătoriei,
deci bunurile trebuie considerate ca fiind dobândite în timpul căsătoriei;
b) legea nu conţine nici o derogare în privinţa acestor bunuri;
c) dacă nu s-ar da o asemenea soluţie, ar însemna că soţii ar avea
posibilitatea să schimbe regimul matrimonial, separânduse în fapt înainte de
dobândirea anumitor bunuri şi determinând, pe această cale, un alt regim juridic al
acelor bunuri decât cel prevăzut de lege.
Cu toate acestea, separaţia în fapt a soţilor prezintă interes în ceea ce priveşte
contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune."

13
I. P. Filipescu, op. cit, p. 59.
14
M. Avram, C. Nicolescu, Instituţia familiei în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 198.
 Bunurile proprii ale soţilor

Categoria bunurilor proprii reprezintă o excepţie de la comunitatea de

bunuri, în sensul că deşi sunt dobândite în timpul regimului comunităţii legale ele
sunt considerate proprii unuia dintre soţi în funcţie de legătura pe care acesta o are
cu dispunătorul, afectaţiunea bunului etc.
Din textul de lege al art. 340 NCC vom putea observa că reglementarea
noului Cod civil privitoare la bunurile proprii nu este cu mult diferită de vechea
reglementare din art. 31 C. fam. Astfel, sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi:
a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia
cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt
elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi
asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte
asemenea bunuri;
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material
sau moral adus unuia dintre soţi;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu,
precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii."
Înainte de a analiza fiecare dintre aceste categorii de bunuri enumerate de
noul Cod civil, trebuie să remarcăm faptul că în cadrul art. 340 nu mai sunt
prevăzute bunurile dobândite înaintea căsătoriei, aşa cum se întâmpla în art. 31 C.
fam. Legislatorul a considerat că natura juridică a acestor bunuri este evidentă din
aplicarea procedeului logică-juridic, interpretând per a contrario articolul prin care
sunt definite bunurile comune. Sunt bunuri proprii, bunurile dobândite anterior
instalării regimului comunităţii de bunuri (acest reper temporar este luat în
considerarea principiului mutabilităţii regimurilor matrimoniale). 1

1.2.1. Bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu

excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi
comune

1
C.M. Crăciunescu, Dreptul de dispoziţie al soţilor asupra bunurilor ce le aparţin, în diferite regimuri
matrimoniale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 172.
 Prin provenienţa lor aceste bunuri sunt proprii. Sunt considerate astfel
deoarece ele reprezintă obiectul fie al unor acte juridice intuitu personae – cum
sunt legatul ori donaţia – fie al devoluţiunii succesorale legale care se
fundamentează pe legătura de rudenie dintre defunct şi moştenitorii săi.
Textul de lege vizează moştenirea legală în cadrul căreia devoluţiunea are în
vedere clasele de moştenitori care vor culege moştenirea în ordinea şi în cotele
prevăzute de lege.
Privitor la legat, bunurile dobândite în acest fel sunt proprii deoarece numai
aşa se poate respecta voinţa testatorului. Tocmai în acest sens litera a) din articolul
340 NCC instituie condiţia ca dispunătorul să fi prevăzut „în mod expres” că
bunurile vor fi comune. Această modificare impune ca voinţa dispunătorului să fie
una explicită, şi nu una care poate rezulta în manieră neechivocă din anumite
împrejurări de fapt. Textul de lege are în vedere toate tipurile de legat: universal,
cu titlu universal ori cu titlu particular.
Astfel, practica a statuat, iar doctrina a reţinut că legatul făcut unuia dintre
soţi rămâne bun propriu chiar dacă transmiţătorul a urmărit să i se asigure
întreţinerea şi înmormântarea, sarcini la care au participat ambii soţi. În cazul în
care se va considera că celălalt soţ a avut o contribuţie la aceste cheltuieli, acest
fapt va da naştere la reconsiderarea cotelor de contribuţie a soţilor pentru
dobândirea bunurilor, dar nu va schimba natura juridică a bunului ce a făcut
obiectul legatului, acesta rămânând bun propriu. 2
Privitor la donaţie, textul de lege vizează donaţiile directe, indirecte,
deghizate sau dar manual, fie că este vorba despre un act între soţi sau o liberalitate
provenită de la un terţ. În acest sens, „în cazul donaţiilor făcute unui soţ sub
condiţie potestativă sau cu sarcină, obligaţia poate fi în interesul celui gratificat,
caz în care bunul va fi în întregime bun propriu al celui gratificat, sau poate fi în
interesul unui terţ sau al dspunătorului, caz în care, de asemenea, bunul este
propriu soţului gratificat deoarece nu s-ar putea ca obligaţia să fie proprie celui
gratificat, iar bunul primit să fie bun comun” 3. De asemenea, „în cazul înstrăinării
făcute de ascendent descendentului, prezumate a fi o liberalitate, potrivit art. 845
C. civ., cu rezerva dreptului de uzufruct, bunul astfel dobândit este un bun propriu
şi nu comun”4. Dispoziţia este preluată şi în art. 1091 NCC care consacră
caracterul relativ al prezumţiei şi o extinde la situaţia înstrăinărilor făcute cu
rezerva uzului, abitaţiei, întreţinerii pe viaţă ori a rentei viagere, fapt care ne
convinge că soluţiile jurisprudenţiale se menţin.
2
Trib. Jud. Bihor, Decizia civilă nr. 1156 din 7 decembrie 1979, în R.R.D. nr. 5/1980, apud. Al. Bacaci, V.C.
Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., p. 97, nota 1.
3
Trib. Jud. Arad, decizia civilă nr. 851 din 9 octombrie 1981, în R.R.D nr. 121/1982, p. 70, apud. M. Avram, op.
cit, p. 244-245, nota 2.
4
Trib. Argeş, secţia civilă, decizia nr. 163 din 17 decembrie 2008; Jud Iaşi, sentinţa civilă nr. 4472 din 18 martie
2009, apud. Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., p. 97, nota 2.
 În ceea ce priveşte natura juridică a darurilor de nuntă în doctrină s-a statuat
că acestea vor fi bunuri comune dacă ele sunt destinate susţinerii formării noii
familii şi a comunităţii de bunuri a soţilor, având în acest sens ca temei respectarea
obiceiurilor sociale. Astfel, caracterul de bun comun este dat de destinaţia bunului
şi de intenţia dispunătorului de a ajuta la formarea patrimoniului noii familii, prin
momentul pe care îl alege pentru a gratifica.
Cu toate acestea, dacă darul este reprezentat de sume foarte mari sau obiecte
de valoare donate de părinţii unuia dintre soţi, acestea vor fi propriiale acelui soţ,
cu excepţia cazului în care se dispunătorul prevede expres că sunt bunuri ce intră în
comunitate.
Având în vedere legăturile dintre părţi şi momentul în care actul este
realizat, darul de nuntă va îmbrăca de cele mai multe ori forma darului manual,
fiind suficient acordul de voinţă al părţilor şi tradiţiunea bunului, forma autentică
ad validitatem nefiind îndeplinită. Totuşi, trebuie avut în vedere, de fiecare dată
textul articolului 1011 NCC care prevede că obiectul darului manual poate fi
constituit din bunuri mobile corporale ce nu depăşesc valoarea de 25.000 lei.

1.2.2. Bunurile de uz personal

Această categorie de bunuri îşi are temeiul în chiar destinaţia bunului. Chiar
dacă nu regăsim exemple în lege, doctrina juridică 5 a instituit anumite condiţii prin
care putem determina un bun al soţilor ca făcând parte din această categorie să
devină în consecinţă bun propriu.
Aceste condiţii au în vedere ca:
- bunul să fie dobândit de unul dintre soţi în scopul folosirii pentru uz
personal, indiferent de provenienţa banilor cu care acesta a fost achiziţionat;
În cazul în care se dovedeşte că sumele cu care a fost achiziţionat bunul de uz
personal sunt comune, soţul care a participat la achiziţionarea acelui bun va avea
un drept de creanţă împotriva soţului proprietar. Ne aflăm în cadrul acestei
categorii de bunuri, ori de câte ori bunul respectiv nu se încadrează într-o altă
categorie. Spre exemplu, dacă bunul a fost dobândit prin donaţie, va fi bun propriu
în temeiul art. 340 lit. a NCC. De asemenea, dacă bunul a fost dobândit de unul
dintre soţi, dar este utilizat de celălalt soţ proprietar al bunului este cel dintâi, în
această ipoteză fiind vorba despre un împrumut de folosinţă.
- bunul să fie afectat uzului exclusiv şi personal al unuia dintre soţi.
Pentru a se încadra în dispoiţiile art. 340 lit. b NCC, bunul trebuie să fie şi
folosit efectiv de către unul dintre soţi. O problemă controversată a reprezentat-o
determinarea naturii juridice a bunurilor de lux. Astfel, bijuteriile primite de unul
dintre soţi, cu ocazia nunţii, au reprezentat din acest punct de vedere obiectul

5
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., p. 98-99; M. Avram, op. cit., p. 247.
disputei fiind considerate, într-o opinie6 ca fiind bunuri comune ale soţilor, iar într-
o altă opinie7, pe care o împărtăşim ca fiind bunuri proprii ale soţului gratificat şi
care are şi uzul acestor bunuri.
Trebuie să menţionăm în susţinerea acestei din urmă opinii că, aceste bunuri
dobândite de unul dintre soţi nu reprezintă bunuri care să ajute la formarea
patrimoniului familiei nou formate, fiind evident gratificat doar acel soţ căruia îi
sunt oferite, voinţa dispunătorului fiind evidentă; de asemenea, nici ordinea socială
nu prevede astfel de daruri la organizarea nunţii, ele fiind evaluate şi existând sau
nu în funcţie de dorinţa dispunătorului, de situaţia materială a soţilor, respectiv a
celui care face donaţia. Această discuţie poate fi considerată ca o completare la
existenţa donaţiei în cazul art. 340 lit. a NCC, fiind mai degrabă încadrat ca un bun
propriu în temeiul acestei dispoziţii legislative.

1.2.3. Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu

sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri
Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi sunt bunuri proprii
ale celui care exercită profesia respectivă. În cazul în care acestea au fost
achiziţionate din bani comuni, celălalt soţ va avea un drept de creanţă pentru banii
cu care a contribuit la achiziţionarea bunurilor respective.
Bunurile îşi vor păstra caracterul de bunuri proprii chiar dacă soţul căruia îi
aparţin nu mai practică acea meserie, fie fiindcă s-a pensionat, fie fiindcă a
schimbat profesia ori are mai multe profesii. În cazul în care bunurile astfel
afectate au o valoare considerabilă reprezentând o invenstiţie a soţilor în acest sens,
iar soţul căruia îi aparţin îşi schimbă profesia extrem de des sau nu mai are nicio
legătură cu acele bunuri, analizând în fiecare speţă în parte, putem considera că
acele bunuri deja fac parte din comunitatea de bunuri a soţilor.
Litera c) a aceluiaşi articol 340 NCC prevede excepţia bunurile comune care
sunt elemente ale unui fond de comerţ, din cadrul bunurilor destinate exercitării
unei profesii. Din acest fapt deducem că sunt tot bunuri comune, elementele unui
fond de comerţ care sunt dobândite în timpul căsătoriei din bunuri comune, chiar
dacă acele elemente sunt destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi. "În ceea ce
priveşte gestiunea acestor bunuri comune, dată fiind destinaţia lor specială,
considerăm că se poate pune în discuţie aplicarea sistemului gestiunii exclusive, cu
excepţia actelor de o anumită gravitate, prevăzute de lege ca fiind supuse gestiunii
comune (de exemplu, actele de dispoziţie asupra imobilelor).
Soluţia gestiunii exclusive este firească, având în vedere necesitatea
asigurării independenţei profesionale a soţilor (art. 327), astfel încât, practic, ar
6
L. Pârvu, Regimul juridic al bunurilor de o valoare deosebită dobândite în timpul căsătoriei (I), în Dreptul nr.
10/1992, p. 45-49.
7
C.C. Hageanu, op. cit., p. 103 ; M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 113.
trebui să se admită că numai soţul care exercită profesia respectivă poate să facă
actele de gestiune curentă. Dacă s-ar aplica sistemul gestiunii paralele, ar însemna
că aceste acte ar putea fi îndeplinite de oricare dintre soţi singur, deci chiar de către
soţul care nu exercită profesia respectivă, ceea ce ar însemna o imixtiune în
exerciţiul profesiei, contrară destinaţiei pe care soţii au dat-o bunului respectiv."8
Dat fiind faptul că noul Cod civil nu prevede expres această soluţie,
considerăm că este posibilă şi interpretarea contrară, conform căreia, elementul de
comerţ ce are regimul juridic al unui bun comun, este gestionat potrivit regulilor
expres prevăzute pentru bunurile commune.

1.2.4. Drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor

sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat
Controversele create de vechea reglementare au determinat identificarea
distinctă a dreptului de proprietate intelectuală şi a veniturilor rezultate din
valorificarea operelor proprietate intelectuală. Astfel, noul Cod civil prevede că
drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat sunt bunuri proprii ale acestuia,
întreaga categorie fiind plasată în sfera bunurilor proprii din chiar activitatea
creatoare prin care ia naştere.
Cu toate acestea, veniturile obţinute din valorificarea drepturilor de
proprietate intelectuală reprezintă bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor,
însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul
comunităţii, aşa cum de altfel rezultă din textul art. 341 NCC.
Litera d) a articolului 340 NCC prevede expres că sunt bunuri proprii şi
drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat. Este de subliniat că legislatorul a avut
în vedere reglementarea unor bunuri distincte faţă de bunurile prevăzute la lit. e),
ori în art. 341, dispunându-se aici asupra drepturilor patrimoniale de autor, aşa cum
sunt prevăzute de art. 12-13 din Legea nr. 8/19969 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, deşi aceste drepturi patrimoniale sunt bunuri proprii, veniturile
încasate din exploatarea operei sunt bunuri comune, urmând regimul juridic
asemănător salariului, prevăzut în art. 341 NCC. Legiuitorul a analiat doctrina
formată şi a reglementat ca veniturile încasate în temeiul dreptului de proprietate
intelectuală să fie asimilat salariului şi considerat bun comun soluţia fiind
echitabilă în special pentru familiile în care un soţ este angajat cu contract de
muncă, iar celălalt obţine venituri din drepturi de proprietate intelectuală.

8
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 207.
9
Publicată în Monitorul Oficial nr. 60/26 martie 1996.
 1.2.5. Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de
invenţii şi alte asemenea bunuri
Fiind acordate în temeiul unei munci intelectuale cu rezultate deosebite şi
recunoscute bunurile din această categorie sunt recunoscute ca fiind proprii prin
natura lor.
Din această categorie nu fac parte primele sau recompensele din cadrul
sistemului de premii salariale care au acelaşi regim juridic cu salariul, ci numai
cele care se acordă în manieră excepţională pentru rezultate deosebite. 10

1.2.6. Indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu

material sau moral adus unuia dintre soţi
Trebuie menţionat de la început că această categorie de bunuri nu se referă la
asigurările de bunuri a căror sume încasate vor urma natura juridică a bunurilor
pentru care a fost făcută asigurarea.
Textul de lege aduce în discuţie două categorii de drepturi ce se nasc diferit.
Astfel, în privinţa indemnizaţiei de asigurare pentru o asigurare încheiată pe
numele unei persoane, indiferent de cine plăteşte sau din ce bani plăteşte primele
de asigurare, aceasta va constitui bun propriu al soţului beneficiar. Dacă primele de
asigurare sunt plătite din banii celuilalt soţ sau din bani comuni, acesta din urmă va
avea doar un drept de creanţă împotriva soţului beneficiar al asigurării.
Privitor la despăgubirile cuvenite soţului care a fost victima unui delict
moral sau material11, acestea vor fi bunuri proprii ale soţului prejudiciat.

1.2.7. Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun
propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora
Textul de lege prevăzut de lit. g a art. 340 NCC nu aduce noutăţi faţă de
vechea reglementare. Regulă astfel instituită reprezintă o aplicaţie a subrogaţiei
reale cu titlu particular prin care legiuitorul încearcă să protejeze interesele terţilor
împiedicându-i pe soţi să schimbe natura juridică a bunurilor din proprii în comune
ori invers.

1.2.8. Fructele bunurilor proprii

Litera h) a articolului 340 NCC dispune că sunt bunuri proprii fructele
bunurilor proprii, lucru consacrat deja în doctrină12 şi jurisprudenţă13, însă fără a fi
prevăzut expres în textul de lege.
10
Trib. Suprem, decizia civ. nr. 698/1955, în L.P. nr. 5/1955, p. 550, apud. C.C. Hageanu, op. cit., p. 106, nota 1.
11
C.C. Hageanu, op. cit., p. 106.
12
I. Albu, op. cit., p. 144-145; Al. Bacaci, op. cit., p. 59; I. P. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 121.
 O altă problemă controversată în timpul vechii reglementări şi care a dat
naştere la dispute doctrinare este reprezentată de calificarea naturii juridice a
venitului din muncă. Noul Cod civil, în art. 341 dispune asupra acestui aspect:
"Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul
asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul
unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data
dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine
scadentă în timpul comunităţii.” Utilizarea expresiei "venit din muncă" înglobează
toate sumele de bani ce au această provenienţă, considerându-le comune.
Cu toate acestea, trebuie luat în considerare elementul temporal prevăzut de
această reglementare. Astfel, dacă data scadentă se situează înainte de instalarea
regimului comunităţii de bunuri, suma de bani încasată, chiar în timpul
comunităţii, este bun propriu. Dar, în cazul în care scadenţa are loc în timpul
comunităţii, suma de bani este bun comun, chiar dacă a fost încasată după încetarea
acestui regim.

1.1. Dovada bunurilor

Privitor la dovada bunurilor comune, noul Cod civil păstrează substanţa

vechilor prevederi dispunând: „Calitatea de bun comun nu trebuie să fie
dovedită.”14 Lipsa obligativităţii probei pentru cel ce invocă un bun ca fiind
comun, face ca sarcina acesteia să cadă în responsabilitatea părţii adverse.15
Noul Cod civil introduce o nouă modalitate de probare a caracterului juridic
al bunurilor şi, în funcţie de momentul dobândirii bunurilor, art. 343, alin. (3)
prevede: „Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de
încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub
semnătură privată, dacă părţile convin astfel.
În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt
comune.” Această soluţie pentru facilitarea departajării între bunurile comune şi
bunurile proprii este "împrumutată" din regimul matrimonial al separaţiei de
bunuri, unde, vom vedea, că în materie de probaţiune, constituie regula. În genere,
noua reglementare păstrează modalitatea de probă.
Conform art. 343 alin. (2) NCC, dovada că un bun este propriu se poate face
între soţi prin orice mijloc de probă. S-a considerat, atât în doctrină 16 cât şi în

13
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 777/1984, apud Al. Bacaci, op. cit., p. 59.
14
Art. 343 alin. (1) NCC.
15
I. Dogaru, P. Draghici, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, 2002, Bucureşti, p. 129.
16
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 206; I. P. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 77-85; Al. Bacaci, op. cit., p. 136.
practica judecătorească,17 faptul că, în cazurile în care calitatea de bun propriu
rezultă dintr-un act juridic încheiat de către un soţ cu un terţ, dacă soţul dobânditor
trebuie să facă dovada calităţii de bun propriu a bunului astfel dobândit în
raporturile sale cu celălalt soţ, întrucât se poate folosi de orice mijloc de probă,
înseamnă că se derogă de la dreptul comun în ceea ce priveşte forma cerută de lege
ad probationem. Această derogare nu se face totuşi în cazul în care este vorba de
acte solemne, art. 343 alin. (2) completând că, "în cazul prevăzut la art. 340 lit.
a)18, dovada se face în condiţiile legii". Astfel, se consacră expres soluţia în sensul
că derogarea de la dreptul comun nu priveşte şi forma cerută de lege ad
validitatem.19
Proba calităţii de bun propriu prinde acest contur întrucât acestea reprezintă
excepţia de la regula comunităţii de bunuri. În anumite situaţii, chiar dacă bunul a
fost dobândit în timpul comunităţii de bunuri, dar este folosit de către unul dintre
soţi pentru uzul personal sau pentru exercitarea unei profesii, acesta devine bun
propriu. Categoria bunurilor proprii este prevăzută limitativ în art. 340 NCC,
menţinând în esenţă aceleaşi dispoziţii ca şi vechea reglementare, dar, cu oarecare
nuanţări în cadrul fiecărei grupe de bunuri proprii.
După ce am încercat analiza activului soţilor – atât cel comun cât şi cel
propriu – considerăm necesar abordarea detaliată a pasivului soţilor, în vederea
sublinierii diferenţelor de reglementare cu vechea legislaţie.

17
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1355/1958; Trib Suprem, dec. civ. Nr. 31/1960; Trib. Suprem, dec. Civ. nr. 1031/18
septembrie 1959 (apud I. P. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 80, nota 2, 3, 6);
18
Art. 340, lit a) NCC dispune: "Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecarui sot: a) bunurile dobandite prin
mostenire legala, legat sau donatie, cu exceptia cazului in care dispunatorul a prevazut, in mod expres, ca ele vor fi
comune;"
19
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., p. 207.
 1. Pasivul patrimonial

În cadrul reglementărilor de la nivelul noului Cod civil datoriile soţilor sunt

prevăzute atât prin dispoziţii cu caracter general şi obligatoriu, fiind consacrate ca
efecte ale căsătoriei indiferent de regimul matrimonial ales, cât şi prin dispoziţii
aplicabile fiecărui regim în parte.
Prima categorie vizează datorii pe care soţii le au în cadrul căsătoriei, dar
care nu sunt contractate de ei, ci le revin în temeiul legii. Acestea sunt prevăzute în
art. 325-326 NCC şi vor subzista într-o mai mică sau mai mare măsură pe
parcursul oricărui regim matrimonial ales de soţi. Cea de a doua categorie este
alcătuită din datorii ce rezultă din normele reglementate pentru regimul
matrimonial concret ales de soţi şi, evident din acordul de voinţă al acestora
manifestat prin încheierea convenţiei matrimoniale în care aceştia pot să îşi asume
sau să se sustragă de la anumite datorii, dar numai în condiţiile legii şi cu
respectarea dispoziţiilor imperative regăsite în regimul matrimonial primar.
Ca şi activul, pasivul este împărţit în obligaţii comune şi obligaţii proprii ale
soţilor, această clasificare fiind dată atât de relaţiile pe care soţii le au între ei în
ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor determinate de căsătorie, dar şi de relaţiile
dintre soţi şi creditorii acestora, care pot fii comuni sau proprii.
În dreptul francez1, găsim aceeaşi diferenţiere, pe de o parte în art. 1411 C.
civ. fr. fiind reglementate obligaţiile soţilor faţă de terţi şi bunurile ce pot fi
urmărite de aceştia („pasiv provizoriu”) sub denumirea de obligaţii, iar pe de altă
parte art. 1410 C. civ. fr. vorbeşte despre „pasivul definitiv” ca fiind bunurile
afectate relaţiilor obligaţionale dintre soţi (contribuţii) – datoriile contractate de
aceştia pentru întreţinerea gospodăriei şi creşterea copiilor. Cu privire la
contribuţia fiecăruia dintre soţi la suportarea pasivului comunităţii, s-a admis
regula potrivit căreia comunitatea are vocaţia de a culege activul, ceea ce conduce
la concluzia că ea trebuie să şi suporte, în contrapartidă, pasivul ce revine soţilor în
timpul căsătoriei. 2
În sistemul de drept român, spre deosebire de bunurile soţilor, guvernate de
prezumţia comunităţii, bunurile proprii reprezentând excepţia în materie, în ceea ce
priveşte pasivul, regula este ca datoriile soţilor să fie prezumate a fi personale, iar,
prin excepţie, sunt datorii comune cele prevăzute de lege expres şi limitativ.

2.1. Datoriile comune ale soţilor

1
A. Lamboley, M. H. Laurens-Lamboley, op. cit, p. 130.
2
C.M. Crăsiunescu, Dreptul de dispoziţie al soţilor în diferite regimuri matrimoniale, Ed. Universul Juridic,
bucureşti, 2010, p. 199 şi urm.
 Noul Cod civil prevede aceste datorii comune ale soţilor în art. 351 în al
cărui text se dispune că soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau
dobândirea bunurilor comune;
b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a
bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile
comune ale soţilor.

2.1.1. Obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau

dobândirea bunurilor comune [ art. 351 lit. a) NCC]
Din dorinţa de a garanta un echilibru între activul şi pasivul soţilor, orice
obligaţie ce are în vedere conservarea, administrarea ori dobândirea unui bun
comun este considerată ca fiind datorie comună, legislatorul lărgind astfel sfera
acestei categorii de obligaţii. În acest sens, comparativ cu reglementarea pe care o
regăseam în textul art. 32 lit. a) C. fam şi în care se aveau în vedere doar
cheltuielile făcute cu adminsitrarea oricăruia dintre bunurile comune ale soţilor, în
art. 351 lit. a) NCC se au în vedere orice cheltuieli făcute în legătură cu
conservarea, administrarea sau dobândirea unui bun comun. Pentru ca datoria să fie
comună trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii, care sunt extrase din chiar textul
de lege:
a) obligaţia să fie asumată de unul dintre soţi – deoarece există prezumţia de
mandat tacit, soţul care exercită un drept asupra bunurilor comune se prezumă că
are şi consimţământul celuilalt soţ, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere
juridic, şi obligaţia este contractată de ambii soţi, chiar dacă în cazul acestui text de
lege numai unul dintre soţi figurează în act, dar având o dublă calitate: atât în nume
propriu cât şi ca reprezentant al celuilalt soţ. 3
b) obligaţia să fie în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea
unui bun comun – această obligaţie putând fi redată prin una din următoarele
acţiuni:
- conservarea bunului: înscrierea unei ipoteci, întreruperea prescripţiei;
- administrarea bunului: plata taxelor şi impozitelor, efectuarea de
reparaţii pentru întreţinerea şi valorificarea bunului;
- dobândirea bunului

3
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., p. 114; a se vedea în acelaşi sens M. Eliescu, Transmisiunea
şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR, Ed Academiei, 1966, p.288 şi urm.; I.P. Filipescu, A. I. Filpescu, Tratat de
dreptul familiei, ed. a VII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 178.
 c) cheltuiala să fie în legătură cu un bun comun – această condiţie presupune ca
datoria să fie reală, iar suma să fie cheltuită efectiv în scopul prevăzut de lege.
Datoria nu va fi comună dacă soţul neparticipant la act s-a opus încheierii acestuia,
fie el act de conservare, administrare sau dobândire, iar terţul să fii cunoscut
această opoziţie.

2.1.2. Obligaţiile pe care le-au contractat împreună [ art. 351 lit. b) NCC]
Obligaţiile prevăzute în cadrul acestui text de lege sunt comune indiferent de
scopul pentru care au fost contractate, deoarece acest caracter de comunitate este
conferit chiar de participarea ambilor soţi la încheierea actului. 4
Obligaţia soţilor poate fi asumată de aceştia prin act unilateral sau bilateral,
prin acelaşi act juridic sau prin acte juridice diferite, încheiate simultan sau
succesiv.5

2.1.3 Obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea

cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei [ art. 351 lit. c) NCC]
Pentru ca o datorie să fie comună, în sensul textului art. 351 lit. c) NCC
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie vorba despre o obligaţie asumată de cel puţin unul dintre soţi –
oricare dintre soţi se prezumă că are consimţământul celuilalt pentru a-şi asuma
obligaţiile în legătură cu cheltuielile căsătoriei. Această prezumţie vine din
caracterul pe care acest gen de cheltuieli îl incumbă: necesare, obligatorii, cu un
anumit grad de urgenţă. Aceste caractere au şi determinat legiuitorul să le
reglementeze în cadrul regimului primar imperativ prin norme de la care soţii nu
pot deroga.
Cu toate acestea, prin convenţie matrimonială soţii pot stabili proporţia
contribuţiei lor la cheltuielile căsătoriei, însă în niciun caz unul dintre soţi nu se
poate sustrage de la a susţine aceste cheltuieli. Proporţia până la care se poate
ajunge nu este stabilită de lege, de altfel nefiind impuse soţilor cote de participare
la acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei. În acest sens considerăm că
această contribuţie poate fi asigurată în orice modalitate, chiar şi prin munca în
gospodărie sau pentru creşterea copiilor.
De altfel, în art. 325 alin. (2) se dispune că ei sunt obligaţi să contribuie la
acoperierea acestor cheltuieli cu orice mijloace. Numai dacă prin convenţie s-ar
prevedea expres o contribuţie materială atunci fiecare dintre soţi ar trebui să îşi
respecte obligaţiile astfel asumate. Cu toate acestea, trebuie să subliniem că, în
cadrul aceluiaşi text legislativ, în alin. (3) se prevede că este considerată nescrisă

4
M. Banciu, Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, p. 93.
5
M. Avram, op. cit., p. 263; C.C. Hageanu, op. cit., p. 119.
convenţia prin care acoperirea cheltuielilor căsătoriei se stabilesc exclusiv în grija
unuia dintre soţi.
- cauza obligaţiei să rezide în acoperirea cheltuielior căsătoriei;
Această condiţie implică delimitarea noţiunii de cheltuieli ale căsătoriei, noţiune
care nu este extrem de vine conturată tocmai din faptul că este inevitabil legată de
modul şi de condiţiile de viaţă ale fiecărei familii în parte. Tocmai din acest punct
de vedere, în analiza acestei noţiuni vor fi avute în discuţie elementele
caracteristice ale fiecărei speţe în parte.

2.1.4. Repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre

soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit
bunurile comune ale soţilor [ art. 351 lit. d) NCC]

Litera d) a articolului 351 NCC "a clarificat conţinutul acestei categorii de

datorii comune, în sensul că are în vedere prejudiciul cauzat unui terţ, prin
însuşirea unui bun, indiferent de forma de proprietate, fiind astfel însuşite
propunerile formulate în literatura juridică, pornind de la premisa că în această
materie nu se justifică instituirea unui tratament diferit pentru cele două forme de
proprietate (publică şi privată)".6
Pentru ca datoria să fie comună trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- unul dintre soţi să însuşească bunul altei persoane – în doctrină, textul a
fost interpretat extensiv, vizând toate elementele patrimoniului, respectiv şi
atingerile aduse unui drept de folosinţă sau unui drept real.7 Noţiunea de „însuşire”
a fost înţeleasă ca vizând atât fapta penală cât şi delictul civil. 8
- fapta să fie săvârşită de unul dintre soţi – în cazul în care fapta este
săvârşită de ambii soţi, obligaţia va fi comună, dar nu în temeiul acestui text de
lege, ci rezultând din simplul fapt al participării active la însuşirea bunului unui
terţ.
- fapta să fie săvârşită în timpul căsătoriei – în cazul în care fapta a fost
săvârşită înainte de încheierea căsătoriei, obligaţia de reparare a prejudiciului este
personală şi reb’vine soţului care a săvârşit fapta.
- să existe un prejudiciu cert care să dea naştere obligaţiei la reparare.
- să fie constată o sporire a bunurilor soţilor – noţiunea de spor cunoscând o
interpretare extinsă care poate viza pe de o parte achiziţionarea de noi bunuri sau
sporirea valorii celor existente, dar şi, pe de altă parte, împiedicarea scăderii valorii
bunurilor comune existente deja în patrimoniu.

6
F.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit., p.
374.
7
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 166.
8
M. Avram, op.cit., p. 264.
 - să existe o legătură de cauzalitate între însuşirea bunului de la un terţ şi
sporirea patrimoniului soţilor. Legătura nu este prezumată ci trebuie dovedită,
proba putând fi făcută prin orice mijloc.9

Privitor la regimul juridic al datoriilor comune, noul Cod civil instituie

principiul răspunderii solidare a soţilor pentru datoriile comune, precum şi un
drept de retenţie (art. 2495-2499 NCC), ca o garanţie în beneficiul soţului care a
plătit integral datoria comună. Astfel, potrivit art. 352 alin. (1) NCC "în măsura în
care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii
răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se
subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar
reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei." Astfel,
creditorii comuni ai soţilor trebuie să urmărească cu prioritate bunurile comune ale
acestora, iar dacă sunt insuficiente, vor putea fi urmărite şi bunurile proprii ale
soţilor. Această din urmă variantă este una subsidiară, ordinea de urmărire a
bunurilor soţilor având un caracter imperativ, nepăutându-se astfel deroga de la ea.
În alin. (2) al aceluiaşi articol 352 se dispune că "Soţul care a plătit datoria
comună are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea
integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează."
Cu toate acestea, în art. 354 NCC este restrâns gajul general al creditorilor
comuni ai soţilor prin reglementarea imposibilităţii acestora din urmă de a urmării
veniturile din muncă şi cele asimilate lor pentru datoriile comune asumate de
celălalt soţ, cu o excepţie, desigur, aceea a obligaţiilor asumate pentru acoperirea
cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei. Observăm astfel că, deşi în art. 351 NCC
veniturile din muncă şi cele asimilate acestora sunt calificate ca fiind bunuri
comune ale soţilor, prin reglementarea din 354 NCC se garantează soţilor o mai
mare libertate, independenţa soţilor fiind astfel garantată fără a leza totuşi
coeziunea familială.
2.2. Datoriile proprii ale soţilor

În ceea ce priveşte regimul juridic al datoriilor personale, art. 353 NCC

prevede imposibilitatea creditorilor personali de a urmări bunurile comune, ci
numai bunurile proprii ale soţului debitor.
Dacă bunurile proprii ale soţului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea
creanţelor creditorilor personali, aceştia pot cere împărţirea bunurilor comune, prin
hotărâre judecătorească, însă numai în măsura necesară acoperirii creanţei.
Acţiunea creditorilor personali pentru împărţirea bunurilor comune are
caracter subsidiar. Acţiunea în justiţie se introduce împotriva ambilor soţi, astfel

9
Trib. Suprem, dec. nr. 504/1969, R.R.D nr. 8/1969, p. 183.
încât hotărârea să le fie opozabilă. Împărţirea priveşte numai bunurile comune
prezente ale soţilor şi nu cele viitoare10. Bunurile atribuite prin împărţire fiecărui
soţ devin bunuri proprii.
S-a considerat11 că întrucât textul interzice doar urmărirea bunurilor
commune, nu şi indisponibilizarea lor, pentru a-şi garanta acoperirea creanţei,
pentru măsuri temeinice, creditorii personali pot cere luarea unor măsuri
asigurătorii asupra bunurilor comune.

Secţiunea 3. Funcţionarea comunităţii de bunuri în cadrul regimului

comunităţii legale

1. Aspecte generale privitoare la funcţionarea comunităţii de bunuri

Regimurile de comunitate au constituit dintotdeauna o problemă extrem de

importantă pentru legislator, dată fiind complexitatea raporturilor ce iau naştere în
momentul în care soţii îşi gestionează patrimoniul, fie că este comun ori porpriu.
Comunitatea legală îşi are fundamentul pe o serie de reguli bine stabilite, iar
mecanismele de funcţionare au suferit modificări de-a lungul timpului pentru a
răspunde cerinţelor unei societăţi în continuă evoluţie.
De-a lungul timpului, în doctrină12 s-au configurat trei modalităţi de
gestionare a bunurilor comune:
- cogestiunea sau gestiunea comună, reprezintă sistemul în cadrul căruia este
necesar consimţământul ambilor soţi pentru toate actele asupra bunurilor comune,
toate deciziile fiind luate de cei doi, împreună; chiar dacă s-a considerat că acest
sistem asigură coeziunea patrimonială a soţilor, în practică s-a dovedit a fi unul
destul de greoi.
Pentru ca acest sistem să poată funcţiona, s-a recurs la ficţiunea numită
mandat tacit reciproc între soţi, prin care deşi actul este încheiat doar de unul dintre
soţi, acesta acţionează în numele amândurora, fiind presupus şi consimţământul
soţului nesemnatar. "Pentru a înlesni efectuarea diferitelor acte ce sunt necesare a fi
îndeplinite in timpul căsătoriei de către soţi şi pentru a da certitudine circuitului
civil, în interesul terţilor de bună credinţă ce ar contracta cu soţii, legea prevede
existenţa unui mandat tacit reciproc".13

10
A. Colomer, op. cit., p. 434.
11
M. Avram, op. cit., p. 265.
12
M. Avram, C. Nicolescu, op. cit., pp. 225-230.
13
I. P. Filipescu, op. cit., p. 139.
- gestiunea concurentă sau paralelă, presupune că fiecare soţ poate săvârşi
acte asupra bunurilor comune în virtutea propriei sale puteri conferite de lege, iar
nu şi în calitate de reprezentant al celuilalt soţ.
- gestiunea exclusivă, reprezintă o excepţie de la gestiunea concurentă şi de la
gestiunea paralelă şi intervine ori de câte ori actul prezintă un caracter personal.

2. Gestionarea bunurilor comune

Prin reglementările sale Noul Cod civil consacră un sistem mixt de

gestionare a bunurilor comune ale soţilor:

2.1. Sistemul gestiunii concurente (paralele) - regula în materie.

Adoptarea acestei soluţii de către legislator implică efecte extrem de
importante, necesare în societatea actuală, şi anume, renunţarea la prezumţia
mandatului tacit reciproc a cărui raţiune nu mai este compatibilă cu noile
deziderate ale individului. Pentru a identifica domeniul de aplicare a acestui sistem
de gestionare sunt relevante articolele 345 şi 346 NCC.
Astfel, art. 345 NCC dispune că fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul
comun fără consimţământul expres al celuilalt soţ, schimbarea destinaţiei bunului
comun putându-se face doar prin acordul soţilor. De asemenea, fiecare soţ poate
încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre
bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune.
Soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune
interese de la celălalt soţ în cazul în care i-au fost prejudiciate interesele, fără a fi
afectate însă drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.
În susţinerea aceluiaşi principiu al gestiunii concurente textul art. 346 NCC
prevede că actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect
bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi. Cu toate acestea,
oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune
a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate.
O altă excepţie este redată de darurile obişnuite.
Din coroborarea celor două texte juridice putem extrage categoriile de acte
ce sunt încheiate de soţi cu respectarea regulii gestiunii paralele: actele de
conservare; actele de folosinţă; actele de administrare; actele de dispoziţie cu titlu
oneros asupra bunurilor mobile care, potrivit legii, nu sunt supuse unor formalităţi
de publicitate, precum şi darurile obişnuite.
Chiar dacă textul de lege face referire doar la „acte”, intră în sfera de
aplicare a acestei reguli şi acţiunile în justiţie corespunzătoare, formulate de oricare
dintre soţi sau introduse împotriva oricăruia dintre soţi. Aşadar, fiecare soţ deţine
calitate procesuală activă putând sta singur în proces, formulând acţiuni mobiliare
sau imobiliare, posesorii sau petitorii, după cum fiecare soţ deţine calitate
procesuală pasivă având posibilitatea de a sta singur în proces şi de a proteja
comunitatea de bunuri.14
Afirmaţiile sunt susţinute atât de jurisprudenţa15 Curţii Europene a
Drepturilor Omului cât şi, în legislaţia internă, de art. 643 NCC care prevede
posibilitatea de a sta în justiţie pentru fiecare coproprietar şi în cazul acţiunii în
revendicarea bunurilor comune.
Alin. (4) din art. 345 NCC instituie principiul responsabilităţii între soţi
pentru gestiunea bunurilor comune, acest principiu fiind de asemenea corelat
sistemului gestiunii paralele. Dată fiind complexitatea acestui text de lege, s-a
apreciat în literatura de specialitate că răspunderea trebuie să intervină doar în
cazul unei culpe care prezintă o anumită gravitate, această dispoziţie constituind o
aplicaţie a principiului răspunderii civile delictuale. 16 "În cazul actelor încheiate de
un singur soţ după data introducerii cererii de divorţ, sub condiţia dovedirii fraudei,
soţul care a suferit un prejudiciu va putea cere anularea acestor acte potrivit art.
386 NCC".17
În cadrul reglementărilor de la nivelul Noului Cod civil observăm din ce în
ce mai conturat că se renunță la prezumția mandatului tacit reciproc,
recunoscându-se fiecărui soț dreptul de a folosi un bun comun, de a face acte de
conservare, de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și
de a încheia acte de dobândire de astfel de bunuri, fără consimțământul expres al
celuilalt soț.
Limitările aduse în acest sens și reglementate în art. 345 NCC privesc, pe de
o parte, actele de folosință care implică schimbarea destinației bunului comun, acte
pentru care este necesar consimțământul ambilor soți și, pe de altă parte, după cum
deja am văzut într-o secțiune anterioară, bunurile mobile din locuinţa de familie şi
evident, bunurile mobile aparţinând celuilalt soţ. Întâlnim reglementat expres
dreptul unui soț de a încheia singur acte de dobândire de bunuri comune, acte cu
privire la care în prezent există în doctrină cotroverse privind valabilitatea lor.
Astfel, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile
comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de
publicitate.

14
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 254.
15
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărâre din 14/12/2006, Cauza Lupaş şi alţii
împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 464 din 10/07/2007.
16
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 256.
17
C. Nicolescu, op. cit., p. 368.
 În noua reglementare legiuitorul manifestă o preocupare deosebită pentru a
proteja interesele terților cu care se încheie astfel de acte, care nu necesită
consimțământul ambilor soți. Pentru că soluția propusă nu impune nici măcar la
nivel de prezumție existența consimțământului ambilor soți, soțul care nu a
participat la încheierea unor astfel de acte, în măsura în care este prejudiciat în
interesele sale, va putea pretinde daune interese de la celălalt soț, fără a fi afectate
în vreun fel drepturile dobândite de terți ( art. 345, alin. 3 NCC).
Beneficiul acestei prezumţii este subordonat bunei credinţe a terţului. Pe cale
de interpretare, dacă terțul a cunoscut că prin actul încheiat este prejudiciat
interesul celuilalt soț, va putea cere desființarea actului, contestând chiar dreptul
dobândit de terți. Problema este destul de delicată întrucât, practic, este destul de
dificil de dovedit că terțul contractant a cunoscut că prin actul încheiat afectează
interesele celuilalt soț, culpa sa fiind tot mai greu de rețiunt în condițiile în care
prin lege pentru actul în cauză nici nu este necesar consimțământul soțului
prejudiciat18.
Totuși, dacă reaua credinţă a terţului este dovedită, soţul necontractant
beneficiază de toate acţiunile dreptului comun: acţiunea în anularea actului,
acţiunea în revendicarea bunului al cărui unic proprietar este, sau a bunului comun,
acţiunea în responsabilitatea terţului dacă i s-a cauzat un prejudiciu.
Între soţi validitatea actului încheiat în aceste condiţii este supusă regulilor
regimului matrimonial adoptat.
Referitor la condiţiile obiective ale acestui articol, doctrina 19 franceză a
cunoscut mai multe polemici în încercarea de a disocia sau nu între bunurile
mobile corporale şi cele incorporale. De altfel, şi în ceea ce prieşte felul actelor
încheiate au existat două teze generate de jurisprudenţă neunitară în această
materie: în cazul actelor cu titlu oneros nu a existat nicio divergenţa de opinie,
fiind incluse toate aceste acte, însă în cazul celor cu titlu gratuit s-au desprins două
păreri: o primă teză restrictivă 20 exclude aceste acte cu titlu gratuit din cadrul
actelor permise, deoarece se consideră că donaţiile sunt mult prea îndepărtate ca
specie de gestiunea curentă, neavându-şi, în concluzie, locul nici în gestiunea
soţilor, iar în cea de-a doua teză, extensivă21, se consideră că nu trebuie disociat
între aceste acte întrucât nici legiuitorul nu a făcut-o în textul de lege.
În dreptul nostru, Noul Cod civil, extinde interdicția instituită prin vechiul
Cod al familiei privind încheierea de acte juridice civile în temeiul mandatului tacit
reciproc, la toate actele de dispoziție privind bunurile comune, fără a mai face
18
M. M. Soreață, Particularități privind...,op. cit., p. 6.
19
G. Cornu, comm.: JCP G 1968, I, No. 15.
20
Philyppe Remy, Des presomtions legales dans les regimes matrimoniaux, Poitiers, 1971, p. 64; JCP N 1977, I,
103, No. 22-28, V. Bremond.
21
CA Paris, 2 mai 2001: JCP G 2002, I, 103, No. 7 obs. G. Wiederkher, appliquant l’art. 222 a un don manuel de
biens communs; CA Bordeaux, 14 nov. 2002, Dr. Famille 2003, comm. 149, note B. Beignier.
deosebire după cum acestea sunt mobile sau imobile, pentru toate actele de
dispoziție privind bunurile comune fiind necesar acordul ambilor soți. Cu toate
acestea se instituie și aici o derogare, prin care este permis unui soț să dispună
singur de bunuri mobile comune, dar numai în următoarele condiții : actul de
dispoziție să privească un bun comun mobil; să fie un act de dispoziție cu titlu
oneros; bunurile în cauză să nu fie supuse unei formalități de publicitate prevăzute
de lege.
În cazul în care printr-un astfel de act, sunt prejudiciate interesele celuilalt
soț, acesta nu va putea pretinde decât daune interese de la celalat soț, fără a
prejudicia interesele terțului dobânditor. Aparent această derogare este menită să
faciliteze derularea raporturilor juridice privind bunurile comune ale soților, iar
faptul că ea se limitează numai la bunuri mobile care nu sunt supuse vreunei
formalități de publicitate, precum și faptul că pot fi încheiate numai acte de
dispoziție cu titlu oneros, conferă deplină securitate drepturilor soților asupra
bunurilor comune.22

2.2. Sistemul gestiunii comune (cogestiune) - excepţia de la sistemul

gestiunii paralele
Chiar dacă majoritatea actelor ce privesc gestionarea bunurilor comune ale
soţilor sunt supuse regulii gestiunii paralele, în materia actelor de dispoziţie asupra
imobilelor şi mobilelor a căror înstrăinare este supusă anumitor formalităţi de
publicitate, precum şi a actelor cu titlu gratuit între vii, sistemul cogestiunii
reprezintă regula. Astfel, în art. 346 NCC sunt enumerate categoriile de acte ce
prezintă o deosebită importanţă în stabilitatea şi protecţia patrimoniului soţilor,
acte la a căror încheiere este necesar consimţământul ambilor soţi. Observă, astfel,
că legislatorul rămâne fidel vechilor reglementări, normând consimţământul expres
al ambilor soţi în cazul actelor de dispoziţie asupra imobilelor.
Sub aceeaşi regulă a cogestiunii sunt încadrate şi prevederile art. 345, alin.
(1) NCC, astfel că "actele ce presupun schimbarea destinaţiei unui bun comun pot
fi săvârşite doar cu acordul ambilor soţi".
Alin. (2) al art. 346 NCC dispune necesitatea acordului ambilor soţi în cazul
actelor de dispoziţie cu titlu oneros având ca obiect bunuri mobile supuse formelor
de publicitate, precum şi în cazul actelor cu titlu gratuit între vii asupra bunurilor
mobile, alin. (3) al aceluiaşi articol exceptând darurile obişnuite. Acest acord se
realizează fie prin încheierea actului în prezenţa ambilor soţi, fie prin încheierea
actului de către unul dintre soţi, dar şi în numele celuilalt soţ, pe baza unui mandat
expres şi special.

22
M. M. Soreață, Particularități privind...,op. cit., p. 8.
 Potrivit art. 347 alin. (1) NCC, sancţiunea prevăzută pentru un act încheiat
fără consimţământul ambilor soţi (atunci când se cere astfel de lege) este nulitatea
relativă. În vederea protejării terţului care a depus toate diligenţele necesare pentru
a se informa referitor la natura bunului, art. 347 alin. (2) NCC dispune rămânerea
validă a actului, caz în care, soţul prejudiciat poate pretinde doar daune-interese de
la celălalt soţ.
Art. 349 alin. (1) NCC instituie regula cogestiunii, atât pentru actele prin
care un soţ dispune aducerea unui bun comun ca aport la o societate, cât şi pentru
actele de dobândire de părţi sociale sau de acţiuni cu bunuri comune. 23

2.3. Gestiunea exclusivă - o excepţie a sistemului de gestiune paralelă, fără

a se deroga de la consimţământul conjunct al soţilor în cazul actelor de o deosebită
importanţă. Acest sistem este prezent în cadrul noului Cod civil în articolele în care
sunt prevăzute acte cu caracter personal. Este cazul dispoziţiilor art. 317 alin. (2)
NCC care configurează independenţa patrimonială a soţilor în materie bancară şi
mobiliară. De altfel, aceeaşi regulă a gestiunii exclusive o regăsim şi în art. 340 lit.
c) NCC privitor la independenţa profesională a soţilor, precum şi în cazul art. 349
alin. (2) NCC referitor la "titlurile de valoare care, deşi sunt bunuri comune, soţul
care este asociat exercită singur toate drepturile ce decurg din această calitate". 24
Sistemul gestiunii exclusive este regăsit şi la nivelul art. 350 NCC care
dispune că "fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la
încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri". Explicaţia se regăseşte, pe de o
parte, în caracterul pe care testamenul îl implică, şi anume acela de a fi un act
personal, şi, pe de altă parte, în faptul că fiind un act mortis cauza produce efecte
după decesul dispunătorului, atunci când şi comunitatea de bunuri a încetat.

3. Gestionarea bunurilor proprii

Art. 342 NCC dispune că "fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune
liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii". Din acest text de lege desprindem
că fiecare soţ exercită în mod exclusiv, asupra bunurilor proprii, dreptul de
administrare, folosinţă şi dispoziţie. Având folosinţa asupra bunurilor proprii,
fructele acestor bunuri, se cuvin soţului proprietar, ca bunuri de asemenea proprii25.
Cu toate acestea, trebuie avute în vedere limitele ce sunt impuse de regimul
primar. Astfel că, în cazul în care un imobil, proprietate personală a unuia dintre

23
Idem, p. 372.
24
M. Avram, L. Andrei, Instituţia familiei în noul Cod civil, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 233.
25
Art. 340, lit. h) noul Cod civil.
soţi, constituie locuinţă de familie, se va aplica acestui imobil, regimul special de
protecţie al locuinţei de familie [art. 322 alin. (1) NCC].
În absenţa unor dispoziţii speciale din care să reiasă modalitatea de
gestionare a bunurilor proprii, se vor aplica mecanismele din dreptul comun.
În sistemul de drept francez găsim reglementarea limitelor suferite de art.
225 C. civ. Fr. (privitor la gestionarea bunurilor proprii), limite impuse de art. 1429
C. civ. Fr. în care se face referire la posibilitatea de transfer judiciar de gestiune în
cazul abuzurilor realizate de unul dintre soţi. Astfel, se precizează că fiecare dintre
soţi este ţinut de obligaţia de a se folosi de bunurile proprii fără a leza interesul
familiei. În caz de abuz26 al unuia dintre soţi, articolul mai sus menţionat dispune
posibilitatea transferului judiciar al prerogativelor de administrare şi folosire a
bunurilor proprii către celalalt soţ, în interesul suprem al familiei, până la
restabilirea calmului familial.
În acelaşi sens, regăsim şi în legislaţia noastră reglementate în art. 316 NCC
actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei, text de lege în care
se prevede posibilitatea de limitare a actelor de dispoziţie ale soţului „risiăitor” de
către instanţa de tutelă, la solicitarea celuilalt soţ, în condiţiile prevăzute de lege.
Pe de altă parte, voinţa soţilor poate merge şi în sens invers, adică oricare
dintre ei poate da celuilalt mandat general pentru administrarea bunurilor proprii
sau chiar mandat special pentru înstrăinarea anumitor bunuri proprii.

Secţiunea 4. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei

Instituit ca o noutate în reglementarea Codului civil, partajul bunurilor

comune în timpul căsătoriei nu era permis decât în situaţii excepţionale în
reglementarea Codului familiei deoarece ar fi reprezentat disoluţia comunităţii
devălmaşe, şi, în consecinţă, ar fi fost incompatibil regimului matrimonial al
comunităţii legale. Resimţim astfel şi pe acest teren prezenţa liberalizării
raporturilor de dreptul familiei şi a instituirii din ce în ce mai pregnante a
principiului libertaţii de voinţa a soţilor.

1. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea unuia

dintre soţi

26
Termen utilizat în Codul civil francez şi explicat ca fiind: „inaptitudinea de a gestiona sau încercarea de fraudare
ce pun în pericol interesele şi căminul familial”.
 Partajul amiabil este permis soţilor, potrivit art. 358 NCC, în tot sau în parte,
fie pe cale notarială, fie pe cale judecătorească, fără însă a mai fi necesare motive
temeinice.
Este consacrate astfel în această materie principiul prevăzut în art. 669 NCC
potrivit căruia încetarea coproprietăţii poate fi cerută oricând, afară de cazul în care
partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească,
modalităţile de realizare a partajului fiind cele prevăzute de art. 670 NCC, adică
prin bună învoială sau hotărâre judecătorească.27
Obiectul partajului este reprezentat de bunurile comune dobândite de soţi în
timpul căsătoriei. Împărţirea bunurilor se face având în vedere valoarea reală a
bunurilor la momentul partajului28, stabilită prin expertiză.
Procedura prin care se realizează partajul este reglementată în art. 979-995
NCPC. Până la proba contrară există prezumţia că soţii au avut o contribuţie egală.
În cadrul împărţirii bunurilor comune se va determina iniţial cota-parte ce revine
fiecăruia dintre soţi, având în vedere contribuţia efectivă a acestora la dobândirea
bunurilor şi achitarea obligaţiilor.
Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi.
Bunurile care nu au fost împărţite (în cazul în care disutăm despre un partaj parţial)
îşi păstrează caracterul de bunuri comune. Bunurile care vor fi dobândite de soţi
după partaj – fie parţial, fie total – vor avea natura juridică de bunuri comune, dat
fiind faptul că regimul comunităţii legale nu încetează odată cu partajul, rămânând
în fiinţă cât durează căsătoria sau până când soţii vor hotărî schimbarea acestuia
prin întocmirea unei convenţii matrimoniale.

2. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea creditorilor

unuia dintre soţi

Art. 353 NCC reglementează regula în materia partajului bunurilor la cererea

creditorilor unuia dintre soţi dispunând că nu pot fi urmărite bunurile comune ale
soţilor de către creditorii personali ai unuia dintre ei. Acelaşi text de lege prevede
şi excepţia potrivit căreia după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor şi în
cazul în care acestea se dovedesc neîndestulătoare, creditorul poate să solicite
partajul bunurilor comune, dar numai în măsura acoperirii creanţei sale.
Din acest text de lege putem extrage următoarele condiţii ce trebuie
îndeplinite pentru ca o acţiune de partaj a bunurilor comune la cererea creditorilor
unuia dintre soţi să fie admisă:

27
M. Avram, op. cit., p. 296.
28
C.A. Timişoara, decizia nr. 331 din 1 aprilie 2009, www.portal.just.ro.
 - creditorii personali ai unuia dintre soţi să fi urmărit iniţial bunurile proprii ale
soţului debitor;
- bunurile soţului debitor să fi fost neîndestulătoare pentru acoperirea creanţei;
- obiectul partajului să îl facă bunurile comune ale soţilor în măsura acoperirii
creanţei.
Acelaşi text de lege al art. 353 alin. (3) NCC de data aceasta, dispune că
bunurile comune astfel partajate devin proprii fiecăruia dintre soţi. Regimul
comunităţii de bunuri subzistă pentru viitor, bunurile achiziţionate după partaj
supunându-se regulilor sale şi căpătând natura juridică de bun comun, respectiv
bun propriu.

3. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei pe cale incidentală

În cazul în care un creditor personal al unuia dintre soţi va porni executarea

silită asupra bunurilor comune ale soţilor, fără a-şi încerca acoperirea creanţei din
bunurile proprii ale soţului debitor, celălalt soţ poate invoca beneficiul de
disuţiune. În cazul în care aceasta nu este o variantă convenabilă pentru el, poate
formula contestaţie la executare în temeiul art. 711 alin. (4) NCPC 29.

Secţiunea 5. Bunurile şi datoriile soţilor în lumina societăţilor comerciale

Sediul acestor reglementări este constituit de art. 348-349 NCC. În art. 348
NCC se consacră posibilitatea constituirii unei societăţi comerciale între soţi, textul
de lege având chiar o reglementare extensivă, vizând o sferă mai largă şi incluzând,
pe lângă societăţile comerciale 30, orice societate, chiar şi societatea civilă 31, dar şi
asociaţiile şi fundaţiile 32.
În vechea reglementare a Codului familiei situaţia aporturilor de bunuri era
controversată dat fiind că soţii nu aveau posibilitatea de a determina cotele din
bunul aportat de către soţul asociat ori acţionar. Astfel, în cazul în care celălalt soţ
nu îşi exprima consimţământul la aportarea bunului comun şi implicit la
constituirea societăţii sau asociaţiei, el avea posibilitatea anulării actului
constitutiv, determinând o reală insecuritate a circuitului civil. Având în vedere

29
A se vedea în acest sens M. Avram, op. cit., p. 298.
30
Dispoziţiile din NCC se vor completa cu dispoziţiile speciale ale Legii nr.31/1990 privitoare la societăţile
comerciale, republicată, M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
31
Contractul de societate civilă este reglemntat în art. 1881-1954 NCC.
32
Dispoziţiile din NCC se vor completa cu dispoziţiile speciale ale OG nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,
M.Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000.
aceste aspecte, doctrina 33 şi jurisprudenţa34 au statuat că soţii pot fi asociaţi sau
acţionari în orice zip de societate comercială chiar dacă bunurile comune nu au fost
în prealabil împărţite.
1. Continuând regulile instituite în doctrină şi practica judiciară, legiuitorul
prevede în art. 348 alin. (1) NCC că bunurile comune pot fi aduse ca aport la
constituirea unei societăţi sau a unei asociaţii ori fundaţii.
2. Indiferent de natura juridică a bunului comun aportat – bun mobil sau
imobil – şi indiferent dacă se aportă chiar dreptul de proprietate ori un alt drept, art.
349 alin. (1) instituie regula cogestiunii, astfel încât prin coroborarea cu art. 347
NCC legiuitorul a înţeles să asimileze, din punct de vedere al importanţei lor,
aportul cu un act de înstrăinare a bunului comun. Din acest motiv se impune
condiţia consimţământului expres al ambilor soţi.
Observăm astfel că, dacă în vechea reglementare se permitea unui singur soţ
să facă toate aceste acte în temeiul mandatului tacit reciproc între soţi, fiind
exceptate doar bunurile imobile, în prezent regula cogestiunii guvernează atât faza
constituirii societăţii, cât şi faza ulterioară constituirii acesteia, materializată în
actele de dobândire de părţi sociale sau de acţiuni cu bunuri comune.
Din aceste considerente putem admite că regulile instituite de aceste texte de
lege reprezintă o excepţie de la regulile generale de funcţionare ale regimului
comunităţii legale. Potrivit acestuia din urmă, având în vedere mecanismul
gestiunii paralele, în cazul bunurilor mobile, aportul ar putea fi realizat doar de
unul dintre soţi [potrivit art. 346 alin. (2) NCC], cu excepţia acelor bunuri ce sunt
supuse formalităţilor de publicitate, iar în cazulbunurilor imobile, unde este
aplicabilă regula cogestiunii privitor la actele de dispoziţie ar fi fost necesar
acordul ambilor soţi.
3. Recunoaşterea calităţii de asociat pentru soţul care a aportat bunul
comun este reglementată în art. 349 alin. (2) NCC. Astfel, în cazul în care soţii au
în intenţie ca numai unul dintre ei să fie asociat, consimţământul expres al celuilalt
este necesar numai pentru a realiza valabil actul de dispoziţie a bunurilor comune
aduse ca aport.
În practica35 juridică s-a reţinut că atât timp cât societatea comercială la care
unul dintre soţi are calitatea de asociat unic a fost înfiinţată în timpul căsătoriei, cu
aport din bunuri comune, părţile sociale reprezintă bunuri mobile comune. În acest
sens, dividendele astfel obţinute vor fi bunuri comune chiar dacă celălalt soţ nu a

33
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 192 şi urm.
34
CSJ, dec. nr. 178/1992, apud. V. Bogdănescu, ş.a., Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie
(1990-1992), Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, pp. 484-486.
35
Curtea de Apel Bucureşti, dec. nr. 210/2007, apud. A.R. Tănase, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie.
Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 414.
avut calitatea de asociat şi indiferent de momentul în care au fost dobândite – chiar
şi în timpul separaţiei în fapt a soţilor.
Cu toate acestea, tot în practică 36 s-a enunţat soluţia potrivit căreia în cazul
în care unul dintre soţi a adus aport la o societate cu răspundere limitată o sumă de
bani ce constituie bun comun, în schimbul căreia a primit părţi sociale, aceste părţi
sociale nu pot face obiectul partajului între foştii soţi. Aşadar, soţul neasociat nu
are vocaţie la părţile sociale, ci numai la beneficiile realizate de societate,
corespunzător acelor părţi sociale, în considerarea caracterului de bun comun
devălmaş a sumelor de bani aportate.
4. Calitatea de asociat poate fi recunoscută fiecăruia dintre soţi în cazul în
care şi-au exprimat voinţa în acest sens [art. 349 alin. (3) NCC]. În ipoteza acestui
text de lege s-a admis că operează un „partaj ad-hoc”37 al bunurilor comune aduse
ca aport, astfel încât fiecare dintre soţi devine asociat pentru cota sa parte.
Considerăm în acest caz aplicabil textul de lege al art. 357 alin. (2) NCC potrivit
căruia până la proba contrară soţii au jumătate din valoarea bunului.
Dat fiind faptul că în reglementarea Noului Cod civil partajul voluntar este
permis fără a mai fi cerute motive temeinice, considerăm că dispoziţiile textului de
lege analizat respectă atât regulile regimului matrimonial al comunităţii legale cât
şi pe cele speciale în materia societăţilor comerciale.
Potrivit art. 347 NCC sancţiunea aplicată actului în cazul în care lipseşte
acordul unuia dintre soţi este nulitatea relativă. Excepţie face actul care are ca
obiect dobândirea de acţiuni tranzacţionate pe o piaţă reglementată, când în
condiţiile art. 345 alin. (4) NCC, soţul care nu şi-a dat consimţământul la
încheierea aactului poate cere doar daune-interese.

Datoriile soţilor ce au calitatea de asociaţi sau acţionari 38 sunt garantate, în

principal, cu patrimoniul social, asociaţii răspunzând nelimitat şi solidar doar
subsidiar.
Dacă un singur soţ este asociat, obligaţia de a răspunde pentru datoriile
societăţii este proprie, chiar dacă aport a fost adus un bun comun, deoarece
răspunderea este instituită în considerarea calităţii de asociat, independent de
natura juridică a bunului aportat.
Dacă soţii au constituit împreună o societate în nume colectiv, obligaţia de a
răspunde pentru datoriile societăţii este comună.

36
Trib. Bucureşti, dec. nr. 412/2005, apud. A.R. Tănase, op. cit., p. 413.
37
M. Avram, op. cit., p. 299-309.
38
Ibidem.
 Încetarea regimului comunităţii legale

Încetarea regimului comunităţii legale are loc – dat fiind caracterul său de
accesorialitate faţă de căsătorie – în momentul în care căsătoria este desfăcută,
desfiinţată ori încetează. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod civil
prevede expres cazurile de încetare a regimului matrimonial, departajându-le de
cazurile de lichidare a regimului, pentru a nu mai exista confuzii în materie.
Mai mult decât atât, trebuie subliniat faptul că dispoziţiile privitoare la
încetarea regimului matrimonial sunt prevăzute prin norme imperative, legiuitorul
dorind astfel să le excludă din perimetrul autonomiei de voinţă a soţilor. Astfel, art.
319 alin. (1) NCC prevede: "Regimul matrimonial încetează prin constatarea
nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei."
Din textul de lege enunţat putem observa că indiferent că vorbim despre
regimul matrimonial al comunităţii legale, ori de un regim convenţional ales de
soţi, fie el de separaţie de bunuri ori de comunitate, 1 acesta încetează în una din
următoarele situaţii:
a) Constatarea nulităţii sau pronunţarea anulării căsătoriei – atrage
desfiinţarea retroactivă a căsătoriei, aceasta fiind considerată ca nefiind încheiată;
Regimul matrimonial urmează aceeaşi soartă ca şi căsătoria.
Aceasta este soluţia aplicată şi în cazul căsătoriei putative pentru soţul de
rea-credinţă. În situaţia în care, ambii soţi au fost de rea-credinţă la încheierea
căsătoriei lovite de nulitate ori anulabilă, atunci efectele se produc retroactiv,
considerându-se că nu a existat niciodată căsătoria şi, în consecinţă, nici regim
matrimonial. În acest caz, nu se pune problema lichidării comunităţii de bunuri.
Principiul lichidării retroactive a comunităţii de bunuri în cazul desfiinţării
căsătoriei este prezent şi în dreptul francez, în materia căsătoriei putative.2
b) Divorţul soţilor – în ceea ce priveşte regimul matrimonial al
comunităţii de bunuri, dispoziţiile art. 356 NCC prevăd că foştii soţi rămân
coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei ce
revine fiecăruia dintre ei.
Potrivit art. 304 alin. (2) NCC susţinut şi de opiniile formate în doctrină, 3
textul articolului 356 NCC vizează şi cazul desfiinţării căsătoriei putative, când se
aplică prin asemănare dispoziţiile de la divorţ. Astfel, când cel puţin unul dintre
soţi a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, aceasta produce efecte juridice,

1
Acest lucru reiese din topografia textului de lege, acesta fiind dispus în cadrul secţiunii 1, denumită Dispoziţii
commune, în capitolul VI – Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor, Titlul II, Cartea II; Această secţiune
este destinată după cum bine ştim dispoziţiilor imperative ale regimului matrimonial primar.
2
A. Benabent, op. cit., p. 78.
3
M. Avram, L. Andrei, , op. cit., p. 249.
inclusiv în ceea ce priveşte regimul matrimonial, până în momentul constatării
nulităţii, respectiv anulării căsătoriei prin hotărâre judecătorească.
Data la care are loc încetarea regimului matrimonial este de regulă
momentul introducerii cererii de divorţ [Art. 385, alin. (1) NCC] ori, în mod
excepţional, prin acordul soţilor, se poate constata încetarea regimnului
matrimonial în momentul separaţiei în fapt [conform art. 385, alin. (2) NCC].
Pentru terţi, momentul la care are loc încetarea regimului matrimonial este
cel în care au fost realizate formele de publicitate cerute de lege prin art. 291, art.
334 şi art. 335 NCC.
c) Decesul unuia sau al ambilor soţi – în această situaţie căsătoria
încetează, atrăgând după sine şi încetarea regimului matrimonial. Astfel, lichidarea
se va face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat, urmându-se
procedura comună.
d) Schimbarea regimului matrimonial, în timpul căsătoriei - regimul
comunităţii de bunuri poate înceta şi în momentul în care soţii au convenit să
opteze pentru un regim matrimonial convenţional, încheind în acest sens o
convenţie matrimonială. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că regimul
matrimonial, poate fi schimbat în timpul căsătoriei, în condiţiile legii, astfel că soţii
căsătoriţi sub regimul comunităţii de bunuri pot trece la regimul separaţiei de
bunuri prin încheierea unei convenţii matrimoniale, ori prin pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti pentru instituirea regimului separaţiei. Observăm astfel că
există situaţii în care, căsătoria subzistă încetării regimului matrimonial.
Din cele afirmate mai sus reiese că, în cazul în care soţii nu au procedat la
împărţirea bunurilor comune, odată cu încetarea regimului matrimonial,
comunitatea de bunuri supravieţuieşte – indiferent de cauza de încetare a regimului
– natura juridică a bunurilor din comunitate fiind aceea de proprietate în
devălmăşie. În acest caz, regulile privind gestiunea bunurilor comune sunt cele ale
comunităţii de bunuri, aceleaşi cu cele aplicabile în timpul căsătoriei.
Diferenţa dintre încetarea regimului matrimonial al comunităţii şi lichidarea
comunităţii este subliniată încă o dată de art. 355 alin. (2) NCC care dispune,
„Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi
în privinţa obligaţiilor”.
Desprindem astfel că încetarea regimului comunităţii de bunuri produce
următoarele efecte:
- ex nunc – încetează cu efecte pentru viitor;
- conduce la lichidarea comunităţii legale.

Secţiunea 7. Lichidarea regimului comunităţii legale

 Noţiunea de lichidare a regimului matrimonial este una nouă, introdusă de
reglementările prezente la nivelul noului Cod civil.
Din punct de vedere temporal, lichidarea este o etapă ce urmează încetării
regimului matrimonial, sau aşa cum am văzut, schimbării acestuia, prezentând
astfel un caracter facultativ.
Lichidarea comunităţii de bunuri presupune scindarea legăturilor
patrimoniale ce au luat naştere între soţi, în perioada în care căsătoria acestora a
fost guvernată, din punct de vedere pecuniar, de regimul comunităţii de bunuri.
Această scindare priveşte atât activul, adică partajul bunurilor comune, cât şi
lichidarea pasivului comunitaţii.

1. Modalităţi de lichidare

Dispoziţiile generale în materia lichidării comunităţii se regăsesc în art. 320

NCC care prevede ca modalităţi de lichidare actul notarial, încheiat în urma unui
acord între soţi sau, hotărârea judecătorească, în cazul în care soţii nu au ajuns la
un consens. În acelaşi sens dispune şi art. 355 alin. (1) NCC, păstrând aceleaşi
mecanisme ca şi în vechea reglemenatre a Codului familiei, inovaţia fiind în forma
cerută încheierii actului, în momentul acordului dintre soţi.
În literatura de specialitate 4 s-a considerat această condiţie ca fiind una
excesivă, dată fiind prevederea art. 670 NCC ce dispune că actul poate fi făcut prin
buna înţelegere, fără a impune o formă solemnă, iar prin excepţie, art. 680 alin. (2)
NCC, cerând forma autentică numai în cazul imobilelor.
Alături de aceste dispoziţii generale, aplicabile tuturor regimurilor
matrimoniale, în capitolul destinat reglementării regimului matrimonial legal,
revenim la art. 355 alin. (1) NCC care prevede că: „La încetarea comunităţii,
aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial”.
Înţelegem din analiza acestui text de lege că în momentul încetării regimului
matrimonial având drept cauză de încetare nulitatea, anularea ori desfacerea
căsătoriei, lichidarea are loc între soţi.
Această afirmaţie este susţinută de alin. (3) al aceluiaşi articol, care
particularizează situaţia decesului unuia dintre soţi: „Când comunitatea încetează
prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi
moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între
moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.” Aşadar, părţile
prezente la lichidarea comunităţii, ca urmare a încetării regimului matrimonial,
diferă în funcţie de cauza încetării acestuia, astfel că, în cazul încetării căsătoriei,

4
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, op. cit., p. 261.
lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat,
respectând cotele prevăzute de lege.

2. Lichidarea comunităţii - Partajul

Mecanismele lichidării comunităţii de bunuri sunt configurate de art. 357

NCC, text de lege ce se completează cu dispoziţiile generale în materie de partaj
prevăzute în noul Cod civil art. 669-686. În acest sens, după ce sunt determinate
bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţi, se trece la împărţirea bunurilor comune.
În cazul în care părţile nu se învoiesc, instanţa este cea care stabileşte
bunurile ce formează obiectul partajului, calitatea de proprietar devălmaş, şi, în
principal se porneşte de la prezumţia că soţii au avut o contribuţie egală la
achiziţionarea bunurilor aflate în comunitate. Instanţa stabileşte, pe baza
susţinerilor părţilor şi a probelor administrate în cauză, cotele-părţi conform cărora
va dispune împărţirea bunurilor comune.
Jurisprudenţa5 şi doctrina6 au determinat anumite criterii care pot fi avute în
vedere la stabilirea cotelor de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune:
- cotele de contribuţie se stabilesc raportat la totalitatea bunurilor comune, ca
o masă patrimonială, şi nu pentru bunuri privite izolat, individual determinate;
- valoarea bunurilor proprii ale unui soţ nu are influenţă în privinţa
determinării cotei sale de contribuţie la dobândirea bunurilor comune;
- din egalitatea soţilor, prevăzută de lege (art. 357 alin. (2) NCC), se poate
deduce o prezumţie legală simplă privind egalitatea contribuţiei lor la dobândirea
bunurilor comune;
- din probele administrate în cauză, pot să rezulte, însă, în mod concret, cote
diferite de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor comune, diferenţa putând
să meargă până la o cotă de 100 % pentru un soţ şi de 0% pentru celălalt.
Date fiind realităţile sociale, jurisprudenţa reţine tot mai des soluţii prin care
se stabilesc cote inegale. Acestea au în vedere stări de fapt cum urmează: separaţia
în fapt a soţilor şi contribuţia singulară a unuia dintre ei, pe perioada separaţiei, la
dobândirea bunurilor comune; veniturile fiecăruia dintre soţi; munca efectivă a
fiecărui soţ în gospodărie şi pentru creşterea copiilor;

5
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 1 din 25 ianuarie 1964, în J.N., nr. 3, p. 114; Trib. Suprem,
dec. civ. nr. 95 din 25 ianuarie 1965, în J.N., nr. 1, p. 168 (apud I. P. Filipescu, A. Filipescu, op.
cit., p. 244, nota 4).
6
M. Avram, L. Andrei, op. cit., pp. 245-247; Gh. Nedelschi, Cu privire la împărţirea bunurilor
comune ale soţilor, în L.P., nr. 3, 1955, p. 228.
 - sumele plătite de unul dintre soţi, în timpul căsătoriei, cu titlu de obligaţie
personală (cum ar fi întreţinerea unui copil din altă căsătorie) vor fi avute în vedere
la stabilirea cotelor de contribuţie.
Relevantă în acest sens este Decizia 7 nr. 303 din 09 martie 2004 prin care
Curtea de apel Galaţi a stabilit cota de contribuţie a părţilor la dobândirea bunurilor
comune. "S-a constatat că pârâtul are o contribuţie de 70% la dobândirea
apartamentului bun comun al foştilor soţi. La stabilirea cotei de participare la
achiziţionarea imobilului instanţa a avut în vedere printre altele şi veniturile pe
care le-au realizat părţile în timpul convieţuirii lor. A fost înlăturată susţinerea
pârâtului prin care solicită să se constate că a avut o contribuţie de 93% la
dobândirea apartamentului, invocând veniturile substanţiale pe care le-a realizat în
perioada cât a lucrat în străinătate. A motivat instanţa că la stabilirea cotei fiecărei
părţi nu se face calcul matematic vizând doar veniturile realizate de părţi ci se are
în vedere şi contribuţia efectivă a fiecărei părţi la întreţinerea familiei. În speţa de
faţă s-a arătat că deşi reclamanta a realizat venituri mai mici faţă de pârât, aceasta
s-a ocupat de întreţinerea gospodăriei şi creşterea şi educarea copilului minor,
criteriu care trebuie avut în vedere de instanţă la stabilirea cotelor de participare a
părţilor la dobândirea bunurilor comune."
În caz de învoială a soţilor aceasta poate avea ca obiect fie numai stabilirea
întinderii drepturilor fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor comune, fie
determinarea în natură a lucrurilor pe care urmează să le primească fiecare. În
prima situaţie, împărţirea în fapt a bunurilor se va face potrivit cotelor stabilite prin
învoială, iar în caz de neînţelegere prin instanţa judecătorească, potrivit aceloraşi
cote.
Ca o excepţie la acest principiu, art. 358 NCC ne vorbeşte despre
posibilitatea soţilor de a împărţii bunurile comune, în întregime sau în parte, în
timpul căsătoriei, în cazul în care există neînţelegeri. Legiuitorul a modificat
reglementarea din Codul familiei care prevedea această posibilitate în caz de
motive temeinice.
Dat fiind că nu se aducea nicio precizare asupra acestei expresii, Tribunalul
Suprem a statuat, cu valoare de principiu, că prin motive temeinice trebuie înţelese
acele împrejurări care „impun cu necesitate încetarea comunităţii, totale sau
parţiale, a bunurilor comune”.8 În acest sens, înţelegem şi termenul de
"neînţelegeri".
De asemenea, creditorii personali ai unuia dintre soţi, în măsura în care nu-şi
pot satisface creanţele prin urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, pot cere

7
Decizia civilă nr. 303/A din 9 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia civilă.
http://portal.just.ro/JurisprudentaVizualizare.aspx?id_speta=659&idInstitutie=44
8
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 656/1959, în L.P. nr. 12/1959, p. 100.
împărţirea bunurilor comune, pentru ca o parte, devenind bunuri proprii ale soţului
debitor, să poată fi urmărite până la satisfacerea în întregime a creanţei. 9
În dreptul francez, la principiul dizolvării comunităţii de bunuri în urma
rămânerii definitive a hotărârii de divorţ, enunţat de art. 262-1 alin. 2 C. Civ.,
există de asemenea 2 excepţii10, însă acestea sunt limitativ enunţate de art. 262-1
alin. 4 şi art. 230-232, de această dată ne mai fiind în prezenţa expresiei „motive
temeinice” care prezintă o oarecare ambiguitate şi lasă la latitudinea instanţei ce
stabileşte in concreto necesitatea lichidării comunităţii de bunuri.
Urmând modelul francez, Noul Cod civil, elimină această expresie, în
conţinutul art. 358 fiind reglementată expres posibilitatea partajării bunurilor
comune în timpul regimului comunităţii, însă nici caracterul excepţional al acestui
fapt nu mai este redat. Ori statuarea acestei posibilităţi de împărţire a bunurilor
comune în timpul căsătoriei, ca excepţie, este determinată tocmai de preocuparea
legiuitorului de a ocroti comunitatea matrimonială şi în general stabilitatea
relaţiilor dintre soţi. Totuşi, în alin. (4) al aceluiaşi articol din noul Cod civil este
dispus ca „ regimul comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă
toate bunurile comune au fost împărţite potrivit acestui articol”.

3. Efectele lichidării comunităţii

Indiferent că partajul este realizat prin învoiala soţilor ori pe cale

judecătorească, bunurile ce compuneau comunitatea devin bunuri proprii ale
fiecăruia dintre soţi, fie că sunt împărţite în natură ori prin atribuire (art. 680 NCC).
Aceste două tipuri de împărţeală sunt prevăzute de art. 676 NCC care în alin. (2)
dispune că partajul se face în unul din următoarele moduri:
a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a
mai multor coproprietari, la cererea acestora;
b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de
neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către
coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.
În concepţia noului Cod civil partajul bunurilor aflate în coproprietate
produce efect constitutiv, adică numai pentru viitor, ţinând totodată cont de efectul
constitutiv al cărţii funciare.

9
Fr. Deak, Contracte speciale, editia a 3a, Ed. Universul Juridic, 2001, Bucureşti, p. 107.
10
J. Revel, Les régimes matrimoniaux, 3e édition, Ed. Dalloz, 2006, Paris, p. 286.
 Capitolul II. Regimuri matrimoniale convenţionale

Alături de regimul matrimonial legal al comunităţii de bunuri, Noul Cod

civil reglementează două regimuri convenţionale: regimul comunităţii
convenţionale şi regimul separaţiei de bunuri. Reprezentând o aplicaţie a
principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale, modificările convenţionale ce sunt
susceptibile a fi aduse de soţi regimului comunităţii legale prezintă o mare
diversitate prin simpla combinare a aspectelor ce pot reprezenta cluaze în aceste
convenţii.
Cu toate acestea, legislatorul limitează această libertate, dispunând că prin
convenţie matrimonială nu se poate deroga de la dispoziţiile regimului
matrimoniale ales, decât în cazurile anume prevăzute de lege (art. 332 alin. (1)
NCC). Alături de această încadrare, soţii nu pot, prin convenţie matrimonială să
aducă atingere egalităţii dintre ei, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale
legale (art. 332 alin. (2) NCC).
Chiar dacă nu sunt prevăzute expres, considerăm limite ale convenţiei
matrimoniale ordinea publică, bunele moravuri şi evident dispoziţiile imperative
ale regimului primar. În acest sens, legislatorul francez a limitat în manieră
explicită libertatea convenţiilor matrimoniale prin textul articolului 1497 alin. (3)
C. civ. fr., prezentând aceste reguli.
......................................................................................................

Secţiunea 1. Regimul comunităţii convenţionale

1. Aspecte generale privitoare la comunitatea convenţională

În legislaţia română, comunitatea convenţională îşi regăseşte sediul materiei

se regăseşte în art. 366-368 NCC.
Domeniul de aplicare al regimului comunităţii convenţionale este stabilit de
art. 366 NCC: „Regimul comunităţii convenţionale se aplică atunci când, în
condiţiile şi limitele prevăzute în prezenta secţiune, se derogă, prin convenţie
matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale.”
Sub aspectul domeniului de aplicare este singurul regim convenţional de
comunitate reglementat de Noul Cod civil. Regimul comunităţii convenţionale se
aplică atunci când, în condiţiile şi în limitele permise, se derogă, prin convenţie
matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale. Rezultă că
regimul comunităţii convenţionale reprezintă o soluţie alternativă pentru familiile
care optează să adopte un regim de comunitate, dar doresc să opereze modificări
faţă de reglementările regimului comunităţii legale 11.
Doctrina franceză a subliniat faptul că regimul comunităţii convenţionale
este cel mai potrivit spiritului uniunii conjugale, lăsând totodată soţilor libertatea
de a stabili modul de funcţionare a comunităţii. Bazându-se pe proprietatea
comună, soţii au posibilitatea în cadrul acestui regim matrimonial să o construiască
şi să o partajeze.
Sub denumirea de „comunitate convenţionala” doctrina12 franceză grupează
ansamblul clauzelor din convenţia ce modifică regimul legal, convenţie pe care
părţile o încheie fie în momentul întocmirii contractului de căsătorie, fie cu ocazia
modifiăcrii ori schimbării regimului matrimonial deja existent. Fiind considerate ca
o varietate a comunităţii legale, aceste clauze se întemeiază, în principiu, pe
regulile regimului legal, acesta din urmă reprezentând fundamentul a tot ceea ce nu
face obiectul acordului dintre părţi exprimat sub forma convenţiei matrimoniale 13.
Articolul 367 NCC prevede obiectul convenţiei matrimoniale, enumerând
limitativ aspectele ce pot constitui clauze în cadrul convenţiei prin voinţa soţilor.
În acest articol sunt prezente dispoziţii referitoare la compunerea comunităţii
(lit. a şi lit. b), la modalitatea de gestionare a acesteia (lit. c), precum şi la
lichidarea comunităţii convenţionale (lit. d şi lit. e).
Limitând principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale, legislatorul
prevede expres aspectele asupra cărora soţii pot interveni, fără a se deroga de la
dispoziţiile generale ale regimului comunităţii legale (potrivit art. 366 NCC), dar
permiţând soţilor ca obiectul convenţiei lor să fie reprezentat de unul sau mai multe
aspecte din cele prevăzute de lege; aşadar, soţii pot încheia convenţia matrimonială
optând pentru orice combinaţie de clauze ce ar determina în manieră corectă
modalitatea de compunere, gestionare şi lichidare a comunităţii de bunuri potrivită
felului de viaţă al cuplului respectiv. Ca urmare a caracterului imperativ al acestei
dispoziţii, orice alte clauze prin care s-ar deroga de la regimul comunităţii legale
vor fi lovite de nulitate absolută.
Potrivit dispoziţiilor art. 368 Noul Cod Civil, în măsura în care prin
convenţie matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii
convenţionale se completează cu dispoziţiile legale privind regimul comunităţii
legale.
Sub sancțiunea nulității absolute, convențiile matrimoniale se vor încheia
înainte de căsătorie prin act autentic notarial, cu consimțământul personal al
viitorilor soți. Prin convenția matrimonială se stabilește regimul matrimonial ales,
11
C.M. Nicolescu, Regimurile matrimonial conventionale reglementate de noul cod civil. In R.R.D.P., nr. 4/2009,
p.112-179.
12
A. Lamboley, M. H. Laurens-Lamboley, op. cit., p. 186.
13
R. Cabrillac, Droit civil, Les régimes matrimoniaux, op. cit., p. 194.
fiind interzisa sub sancțiunea nulității absolute orice clauză prin care s-ar deroga de
la prevederile legale ale regimului matrimonial pentru care s-a optat. Sunt de
asemenea interzise clauzele prin care s-ar aduce atingere egalității dintre soți,
responsabilității părintești sau devoluțiunii succesorale legale.
Extinderea dincolo de limite
Restrângerea excesivă
.......................................................................................................

2. Compunerea comunităţii convenţionale

1. Prima clauză vizează includerea în comunitate a unor bunuri proprii

dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei [art. 367 lit. a) Noul Cod Civil]
Obiectul material al clauzei îl constituie bunurile proprii dobândite înainte
sau după încheierea căsătoriei. În ambele ipoteze reglementate de text, soţii au
posibilitatea de a schimba calitatea bunurilor lor proprii, pentru a le include în
masa bunurilor comune.
Prima ipoteză vizează situaţia viitorilor soţi şi priveşte bunurile proprii pe
care aceştia le deţin la data încheierii căsătoriei.
A doua ipoteză vizează situaţia soţilor care adoptă regimul comunităţii
convenţionate în timpul căsătoriei, schimbând un regim matrimonial anterior. În
acestă ipoteză, clauza vizează bunurile proprii pe care soţii le-au dobândit în timpul
căsătoriei potrivit regimului matrimonial avut anterior.
Textul se referă la includerea în comunitate a unor bunuri proprii, dar
convenţia matrimonială poate avea ca obiect toate bunurile proprii sau numai unele
bunuri proprii, precis determinate prin convenţie. Ca efect al clauzei, soţii îşi
asumă obligaţia de a răspunde în comun pentru sarcina care grevează
bunul/bunurile aduse în comunitate.
Raportat la regimul legal, convenţiile ce aduc modificări comunităţii pot
merge într-un sens extensiv, sau din contră, pot restrânge masa comunităţii de
bunuri. Această afirmaţie îşi regăseşte fundamentul juridic în art. 367 al noului
Cod civil, în cadrul căruia lit. a) şi b) dispun asupra modalităţii de compunere a
comunităţii convenţionale. Potrivit art. 367 lit. a), convenţia matrimonială poate
viza „includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite ori a
datoriilor proprii născute înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepţia
bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c)”.
În funcţie de interesele patrimoniale concrete soţii pot opta pentru acest tip
de comunitate extinsă, în cadrul căreia, alături de bunurile comune devălmaşe, se
regăsesc bunuri proprii dobândite înainte ori după instalarea acestui regim
matrimonial, dar cărora, prin convenţie, soţii doresc să le confere natura juridică de
bunuri comune.
Observăm în textul de lege că această extindere a comunităţii de bunuri
prezintă şi o limitare, fiind exceptate de la comunitate, bunurile de uz personal şi
bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale
unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri. În literatura de
specialitate s-a considerat ca reprezentând o limitare şi cazul bunurilor dobândite
prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a
prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune. "În cazul liberalităţilor, nu vor putea
face parte din activul comunitar, (independent de cele stipulate în cuprinsul
convenţiei matrimoniale), acele bunuri cu privire la care donatorul ori testatorul a
prevăzut expres că vor fi proprietatea exclusivă a soţului gratificat."14
Considerăm această interpretare ca fiind una extrem de restrictivă, îngrădind
dreptul celui gratificat de a dispune după bunul plac de liberalitatea dobândită.
Chiar dacă, bunul are natura juridică de bun propriu, prin faptul că dispunătorul nu
a prevăzut liberalitatea în mod expres ca fiind comună, nu considerăm necesară
limitarea dreptului gratificatului de a aduce în comunitate, prin convenţie
matrimonială a acestui bun.
De asemenea, în doctrină15 se consideră că "nimic nu împiedică soţii să
extindă comunitatea legală până la o comunitate universală". Pentru a înţelege pe
deplin această consideraţie şi pentru a ne susţine o opinie contrară propunem
definirea comunităţii universale. Din punct de vedere al activului patrimonial,
comunitatea universală este compusă, în afara stipulaţiei contrare a soţilor, din
toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare, dobândite cu titlu oneros ori
gratuit.16
Din analiza definiţiei consacrate în doctrina franceză şi din formularea pe
care legislatorul a conferit-o articolului 367 lit. a) NCC analizat în spiritul legii şi
în integralitatea acesteia, considerăm că soţii nu pot extinde comunitatea până la o
14
M. Avram, L. Andrei, op. cit., p. 256.
15
Ibidem.
16
R. Cabrillac, op. cit., p. 196.
comunitate universală. În acest sens, aducem ca argument excepţiile prevăzute de
acest text de lege şi reglementarea de către legislator a numai două dintre
regimurile matrimoniale convenţionale: cel al comunităţii convenţionale şi cel al
separaţiei de bunuri, precum şi imposibilitatea de a deroga de la regimul
matrimonial ales, aşa cum se dispune în art. 332 alin. (1) NCC.
În sensul conferirii soţilor a posibilităţii de a opta pentru comunitatea
universală, legislatorul francez a prevăzut expres acest regim în Codul general al
impozitelor, art. 796-0 bis. Întra-adevăr acest tip de comunitate universală este
considerată în sistemul francez ca fiind una ideală, iar regimul legal al comunităţii
de bunuri este adesea comparat cu aceasta, încearcându-se cât mai mult extinderea
comunităţii şi apropierea de ideal. Cu toate acestea, idealismul 17 vine din atribuirea
acestui regim matrimonial unei anumite categorii de destinatari, şi anume, aceea a
soţilor vârstnici şi fără copii, care doresc să includă în comunitate toate bunurile
prezente şi viitoare, pentru ca soţul supravieţuitor să deţină o atribuire integrală a
acestora.
Adoptarea acestei clauze presupune încrederea în buna-credinţă a celuilalt
soţ, câtă vreme datoriile proprii ale celuilalt vor fi suportate de ambii soţi din
bunurile comune. Pe de altă parte, preluarea de către comunitate a pasivului este
consecinţa corelativă a preluării în masa bunurilor comune a bunului/bunurilor
proprii.

2. Restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în convenţia

matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei
[art. 367 lit. b) Noul Cod Civil].
Obiectul material al clauzei îl constituie anumite bunuri comune, individual
determinate în cuprinsul convenţiei.
Scopul clauzei este acela de a permite soţilor să stabilească o comunitate
restrânsă, care să cuprindă numai bunurile comune enumerate în convenţie.
Art. 367 lit. b) NCC permite soţilor stipularea unor clauze convenţionale
vizând „restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în
convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute
înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit.
c)”.
Prin această stipulare observăm că legiuitorul limitează posibilitatea soţilor
de a converti acest regim de comunitate într-unul de separaţie totală de patrimonii.
Astfel, pentru a sublinia importanţa normelor prin care se reglementează
raporturile patrimoniale ce garantează coeziunea familiei, legiuitorul aduce ca
limită voinţei soţilor obligaţia de a contribui la cheltuielile căsătoriei.

17
Ibidem.
 Dacă în ceea ce priveşte vechea reglementare, art. 30 Codul familiei
prevedea expres sancţiunea nulităţii absolute pentru orice convenţie ce ar fi adus
atingere comunităţii de bunuri, observăm că textul de lege mai sus citat permite
restrângerea comunităţii, după cum soţii consideră potrivit mariajului lor, singura
limitare adusă fiind cea referitoare la obligaţiile asumate de oricare dintre soţi
pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei. Fiind considerată de esenţa
desfăşurării normale a căsătoriei, această obligaţie nu poate fi exclusă din
comunitate, reprezentând o obligaţie solidară a soţilor, indiferent că aceasta a fost
asumată de ambii soţi, ori de unul dintre ei.
O astfel de convenţie de "extragere" din comunitate a bunurilor, face ca acest
regim să aibă caracterul mai degrabă a unui regim separatist decât al unuia de
comunitate. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm faptul că, ori de câte ori clauzele
convenţiei matrimoniale dintre soţi nu stipulează într-un anumit sens, sunt
aplicabile dispoziţiile regimului comunităţii legale.
Prima ipoteză vizată de text se referă la includerea în masa bunurilor
comune a unor bunuri prezente, anume determinate, dintre bunurile dobândite de
fiecare dintre viitorii soţi anterior căsătoriei.
A doua ipoteză vizată de text permite soţilor să restrângă masa bunurilor
comune numai la anumite bunuri dobândite în timpul căsătoriei. Această
restrângere va putea fi efectuată printr-o convenţie matrimonială încheiată de soţi
în timpul căsătoriei, prin care se schimbă un regim matrimonial anterior de vreme
ce textul se referă la bunuri determinate dobândite în timpul căsătoriei.
A treia ipoteză permisă de text constituie o combinaţie între cele două
variante anterioare, prin care soţii restrâng masa bunurilor comune numai la
anumite bunuri, individual determinate, dintre bunurile dobândite înainte şi în
timpul căsătoriei. Textul menţionează expres că restrângerea poate privi bunuri
anume determinate, fără a face deosebire după cum bunurile au fost dobândite
înainte sau după încheierea căsătoriei.
Convenţia matrimonială va fi încheiată în timpul căsătoriei, de vreme ce
între bunurile determinate vizate de clauza de restrângere sunt cuprinse şi bunuri
dobândite în timpul căsătoriei.

3. Gestionarea comunităţii convenţionale

1. Obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de

administrare [art. 367 lit. c) Noul Cod Civil].

Existenţa a trei mase de bunuri, specifice regimului de comunitate, implică o

divizare a regulilor de gestiune a bunurilor, după cum ne referim la bunurile
comune sau la cele proprii ale fiecăruia dintre soţi. Evident că specific regimului
matrimonial de comunitate este setul de reguli care face posibilă gestionarea masei
comune, bunurilor proprii aplicându-li-se dreptul comun cu corectivul impus de
regimul legal al comunităţii de bunuri.
Astfel, pentru bunurile proprii, soţii vor păstra independenţa patrimonială,
având posibilitatea să exercite orice act de folosinţă sau dispoziţie, potrivit
intereselor personale18. În sistemul de drept francez, prin reforma legislativă din
1985, legiuitorul francez a interzis clauzele prin care soţii îşi pot administra
împreună bunurile proprii (art. 1505-1510 CCF), principiul libertăţii de
administrare şi dispoziţie fiind ridicat la gradul de principiu de ordine publică 19.
Este, astfel, interzisă clauza de unitate administrativă prin care se conferă unuia
dintre soţi puterea de a gestiona bunurile proprii ale celuilalt soţ (art. 30 L. 1985).
Şi în dreptul nostru, legislatorul a dorit să limiteze acele clauze prin care să
poată fi posibilă administrarea conjunctă a bunurilor proprii ale unuia dintre soţi. În
acest sens, art. 342 NCC dispune că „fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune
liber de bunurile sale proprii”, regulă ce fiind de ordine publică, nu admite derogări
pe cale convenţională.
În ceea ce priveşte administrarea bunurilor comune, punctul c) teza I, a art.
367 NCC impune existenţa acordului ambilor soţi în cazul anumitor acte de
administrare: "obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor
acte de administrare;"
În ceea ce priveşte acest text de lege, considerăm necesară o remarcă
privind terminologia utilizată. Astfel, termenul de "administrare" vizează în fapt
înţelesul in extenso, întrucât dacă este necesar acordul ambilor soţi în cazul
încheierii anumitor acte de administrare, a fortiori, acest acord este cerut în cazul
actelor cu o gravitate ridicată, având în vedere, în acest sens, actele de dispoziţie.
Clauza are ca obiect modificarea puterilor soţilor. Observăm că textul se
referă la “anumite acte de administrare”, fără a distinge cu privire la calitatea sau
cantitatea bunurilor asupra cărora soţii convin să încheie actele de administrare cu
consimţământ conjunct.
Astfel, textul nu face deosebire cu privire la calitatea de bun comun sau bun
propriu a bunului ce constituie obiectul material al actelor de administrare. În ce
priveşte bunurile comune, adoptarea clauzei privind necesitatea consimţământului
ambilor soţi va avea ca efect înlăturarea, pentru exercitarea acelor acte de
administrare stabilite prin convenţia matrimonială, a prezumţiei mandatului tacit
reciproc reglementate în regimul comunităţii legale. În ce priveşte bunurile proprii,
instituirea obligaţiei soţului proprietar de a obţine acordul expres al celuilalt soţ

18
A. Benabent, Droit civile – La famille, op. cit., p. 106.
19
R. Cabrillac, op. cit., 202.
pentru a efectua acte de administrare asupra bunurilor proprietatea sa exclusivă, ar
constitui o imixtiune gravă în regimul juridic al bunurilor proprii. În consecinţă,
considerăm că dispoziţiile art. 367 lit. c) Noul Cod Civil au în vedere numai actele
de administrare efectuate asupra bunurilor comune ale soţilor.
Textul nu distinge nici dacă actele de administrare cu consimţământ
conjunct pot avea ca obiect material numai unul sau mai multe bunuri determinate
sau întreaga masă a bunurilor comune. Considerăm că o asemenea clauză ar trebui
să aibă ca obiect toate bunurile comune, fiind greu de stabilit ca anumite acte de
administrare cu privire la unele dintre bunurile comune să fie efectuate cu
consimţământ conjunct, iar alte acte de administrare cu privire la alte bunuri
comune să poată fi îndeplinite în temeiul mandatului tacit reciproc.
Textul art. 367 lit. c) Noul Cod Civil precizează în continuare că în cazul în
care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în
mod abuziv la adoptarea unei asemenea clauze, celălalt soţ poate să încheie singur
actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei.
În condiţiile adoptării prin convenţia matrimonială a clauzei care impune
necesitatea obţinerii acordului celuilalt soţ pentru îndeplinirea anumitor acte de
administrare, soţul diligent poate fi împiedicat să efecteze actul de către celălalt
soţ, care nu poate sau refuză abuziv să-şi dea acordul. În aceste situaţii, soţul
diligent se va putea adresa instanţei de judecată, cerând să i se acorde dreptul de
reprezentare al celuilalt soţ sau, după caz, dreptul de a exercita acte de administrare
fără consimţământul celuilalt soţ. Măsura va fi luată de instanţa de tutelă numai cu
privire la acele acte de administrare vizate de convenţia matrimonială.
Admitem astfel că textul reglementat de lit. c) a articolului 367 NCC
prevede excepţi cazului în care unul din soţi se află în imposibilitatea de a-şi
exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, în acest caz fiind de competenţa
instanţei să ofere celuilalt soţ încuviinţarea prealabilă pentru ca acesta să poată
încheia singur actul20. Potrivit art. 315 alin. (2) NCC, mandatul judiciar ce se
acordă în cazuri similare, permite soţului solicitant reprezentarea soţului aflat în
imposibilitate, în vederea exercitării drepturilor pe care le are conform regimului
matrimonial.
Dată fiind atribuţia de reprezentare pe care unul dintre soţi o are, cele două
reglementări se deosebesc, deoarece în cazul art. 367 lit c), soţul solicitant încheie
singur actul, cu încuviinţarea instanţei. În acest din urmă caz, considerăm
încuviinţarea ca vizând doar actul pus în discuţie, în timp ce, mandatul prevăzut de
art. 315 NCC încetează atunci când soţul reprezentat nu se mai află în

20
Conform art. 315 alin. (1) NCC " În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa,
celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are
potrivit regimului matrimonial. Prin hotărarea pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a
acestui mandat."
imposibilitatea de a-si manifesta voinţa sau când, acesta din urmă, nu mai are un
comportament abuziv. Sunt libere actele de conservare între soţi urmând
reglementările generale în materie, şi anume cele prevăzute în cadrul regimului
legal de comunitate, întrucât noul Cod civil nu face precizări stricte referitoare la
aceste acte în secţiunea atribuită regimului convenţional.
În raporturile cu terţii, soţii răspund în funcţie de felul în care şi-au
exprimat sau nu consimţământul în cazul unui act21. Sancţiunea prevăzută de noul
Cod civil pentru încheierea unui act fără consimţământul expres al celuilalt soţ este
nulitatea relativă [art. 347, alin. (1) NCC].

4. Lichidarea comunităţii convenţionale

4.1. Includerea clauzei de preciput [art. 367 lit. d) Noul Cod Civil].

4.1.1 Noţiune:
Art. 367 lit. d) NCC reglementează pentru prima dată în legislaţia noastră
posibilitatea soţilor de a beneficia de o clauză de preciput, aceasta făcând parte din
obiectul convenţiei matrimoniale pe care soţii o pot încheia înainte sau chiar în
timpul căsătoriei, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Constituind ea însăşi un element de noutate, clauza de preciput reprezintă un
act juridic încheiat de soţi sau de viitorii soţi, regăsit în cuprinsul unei convenţii
matrimoniale, şi care, în ipoteza decesului unuia dintre ei, dispune privitor la
posibilitatea celuilalt de a prelua unul sau mai multe dintre bunurile comune,
deţinute în devălmăşie sau în coproprietate, înainte de partajul moştenirii şi fără
obligaţia de a plăti echivalentul acestora. 22
Noul Cod Civil reglementează clauza de preciput în art. 333 în paragraful
intitulat "Alegerea regimului matrimonial" alături de dispoziţiile care privesc
convenţia matrimonială. Plasarea clauzei de preciput în acest paragraf se explică
prin faptul că acestă clauză are aplicare atât în regimul comunităţii convenţionale
cât şi în regimul separaţiei de bunuri, adică în ambele regimuri matrimoniale
convenţionale reglementate de Noul Cod Civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 333 alin. 1 Noul Cod Civil, “prin convenţie
matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de
partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în
devălmăşie sau în coproprietate”.

21
M. Avram, op. cit., p. 326 .
22
B.D. Moloman, Dicţionar de dreptul familiei cu termenii şi expresiile juridice traduse în franceză, italiană şi
spaiolă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 90.
 Putem observa că definiţia oferită de doctrină urmează îndeaproape textul de
lege al art. 367 lit. d) coroborat cu art. 333 NCC în care se reglementează
posibilitatea conferită prin convenţie matrimonială soţului supravieţuitor, de a
prelua fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile
comune, deţinute în devălmăşie ori în coproprietate.
Textul de lege este de inspiraţie franceză întemeindu-se pe reglementarea
avantajelor matrimoniale în art. 1515-1529 C.civ.fr. Art. 1527 alin. (1) C. civ. fr.
Dispune că „avantajele pe care oricare dintre soţi le poate obţine din clauzele unei
comunităţi matrimoniale, precum şi acelea care pot rezulta din confuzia mobilelor
sau a datoriilor.”23 Şi în doctrina franceză preciputul este definit ca reprezentând
„dreptul de preleva anumite bunuri sau o sumă făcând parte din comunitate, fără
contrapartidă, înainte de partaj”24.

4.1.2 Caracterele juridice ale clauzei de preciput:

Din coroborarea art. 333 şi a art. 367 NCC putem extrage caracterele
juridice ale clauzei de preciput:
- reprezintă o clauză accesorie convenţiei matrimoniale;
Caracterul de accesoriu al convenţiei matrimoniale este dat de dispoziţiile
exprese ale textului art. 333 alin. (1) NCC potrivit cărora prin convenţie
matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia [...]. De
asemenea, art. 367 NCC plasează clauza de preciput în cadrul obiectului convenţiei
matrimoniale. Trebuie să menţionăm că această clauză poate exista atât în cadrul
convenţiei prin care soţii aleg un regim matrimonial, fiind încheiată înainte de
celebrarea căsătoriei, dar şi în cadrul convenţiei prin care soţii doresc să modifice
ori să schimbe regimul matrimonial iniţial ales. În oricare din aceste situaţii,
momentul la care clauza îşi produce efecte este acelaşi: decesul unuia dintre soţi.
Urmând principiul accesorium sequitur principale, clauza de preciput va
suporta acelaşi regim juridic ca şi convenţia pe care o însoţeşte. Astfel, constatarea
nulităţii convenţiei matrimoniale va atrage nulitatea clauzei de preciput.
- reprezintă un act convenţional;
Caracterul de convenţionalitate rezidă în faptul că preciputul priveşte acordul
soţilor de a constitui o astfel de clauză în cadrul convenţiei matrimoniale. Chiar şi
atunci când este stipulată în beneficiul exclusiv al unuia dintre soţi, nu se poate
vorbi despre caracterul unilateral al acesteia, deoarece ea se constituie prin voinţa
ambilor soţi în momentul încheierii convenţiei matrimoniale.
- este act juridic mortis cauza;

23
C.M. Nicolescu, Clauza de preciput în reglementarea noului Cod civil. Abordare comparativă, Revista Română
de Drept Privat nr. 6/2011, p. 137-163.
24
Ph. Malaurie, L. Aynes, Les regimes matrimoniaux, Defrenois, Paris, 2010, p. 308 şi urm.
 Acest caracter a fost stabilit având în vedere momentul la care clauza începe
să îşi producă efecte: decesul soţului care a constituit clauza. Astfel, înainte de
partajul moştenirii soţul supravieţuitor în favoarea caruia a fost stipulată clauza,
poate beneficia de efectele sale.
- nu constituie o liberalitate.
Astfel cum rezultă din definirea preciputului chiar în textele de lege, soţul
supravieţuitor este beneficiarul unor avantaje patrimoniale fără a datora în schimb
un echivalent, acest lucru îndreptăţindu-ne să asemănăm această clauză cu o
donaţie, un legat sau o clauză de partaj inegal. De aici rezultă necesitatea analizei
acestor asemănări, în încercarea de a determina natura juridică a clauzei de
preciput.
Donaţia presupune transferul bunului/bunurilor, fără echivalent, din
patrimoniul donatorului în cel al donatarului, determinând micşorarea celui dintâi
patrimoniu şi sporirea celui din urmă şi având ca fundament dorinţa de gratificare a
donatorului.25
Condiţiile menţionate nu se regăsesc în cazul clauzei de preciput, dat fiind
faptul că aceasta are ca obiect bunurile aflate în devălmăşie sau în coproprietatea
soţilor, neexistând un transfer interpatrimonial, mai ales că efectele clauzei se
produc după decesul soţului care a stipulat. Astfel vorbim despre micsorarea masei
succesorale şi nu despre micşorarea patrimoniului gratificatorului, cum se întâmplă
în cazul donaţiei.26 În acelaşi sens reţinem că donaţia îşi produce efecte inter vivos
în timp ce clauza de preciput produce efecte mortis cauza.
De altfel, nici nu se poate reţine în cazul preciputului o intenţie liberală,
motivul adoptării clauzei fiind acela de a institui o modalitate de lichidare parţială
a regimului matrimonial, principalul efect al clauzei fiind acela de „întregire” 27 a
dreptului de proprietate asupra bunurilor ce formează obiectul clauzei.
Aparenţa unei liberalităţi este creată de raporturile în care soţul
supravieţuitor intră faţă de ceilalţi succesori. Doar când acesta vine în concurs cu
moştenitorii a căror rezervă ar putea fi încălcată prin efectele pe care le produce
clauza de preciput suntem în prezenţa unei reprezentări a gratuităţii actului. Cu
toate acestea, vom putea observa că efectele preciputului vizează aspecte legate de
căsătorie şi de modalitatea de lichidare a regimului matrimonial.
Preciputul nu trebuie asimilat nici unui legat, dat fiind faptul că acesta din
urmă presupune, potrivit art 986 NCC, intenţia testatorului de a-l gratifica pe
legatar cu întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta, ori un bun determinat.

25
A se vedea L. Stănciulescu, Drept civil. Partea specială. Contracte şi succesiuni, ed. a 2-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004, p. 63.
26
C. M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput în noul Cod civil român, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 71/2011, Pandectele Române nr. 8/2011, p. 41.
27
M. Avram, op. cit., p. 329.
Aceste condiţii nu le regăsim în cazul clauzei supuse analizei, obiectul său fiind
reprezentat de bunurile comune ale soţilor.
Şi nu în ultimul rând, nu suntem nici în prezenţa unei clauze de partaj
inegal, având în vedere că preciputul se poate constitui pentru oricare dintre soţi, la
momentul constituirii necunoscându-se efectiv beneficiarul (presupune elementul
aleatoriu al intervenirii decesului unuia dintre soţi), iar efectele se produc pentru
fiecare dintre cele două clauze la momente diferite.

4.1.3 Beneficiarul clauzei de preciput

Actuala reglementare a clauzei de preciput în art. 333 28 NCC urmează în
mare parte dispoziţiile franceze în materie determinând mult mai clar beneficiarul
clauzei. În art. 1515 C. civ. fr. clauza conferă posibilitatea soţilor de a stabili prin
convenţia de căsătorie ca acela care va supravieţui celuilalt soţ să poată prelua
înainte de partaj, din masa bunurilor comune o sumă de bani, un obiect sau o
cantitate de bunuri, oricare dintre acestea trebuind să fie determinate.
Observăm că acest text de lege reglementează atât posibilitatea de a
beneficia de o clauză de preciput reciprocă, dar şi posibilitatea de a stabili o astfel
de clauză unilateral, posibilitate prevăzută în acest moment de legislaţia
românească: „clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi
sau numai în favoarea unuia dintre ei”, potrivit art. 333 alin. (1), teza a II-a NCC.
Astfel, clauza va produce efecte, dacă sunt îndeplinite condiţiile de
valabilitate, şi în cazul în care fiecare dintre soţi a prevăzut-o în beneficiul celuilalt,
dar şi în cazul în care doar unul dintre soţi a considerat-o în favoarea celuilalt, iar
cel din urmă îi va supravieţui.

4.1.4 Obiectul clauzei de preciput

Acelaşi articol 333 alin. (1) teza I dispune că obiectul clauzei de preciput
poate fi constituit din „unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în
devălmăşie sau în coproprietate”. Din textul de lege rezultă că soţii sau viitori soţi
pot stipula o clauză de preciput indiferent de regimul matrimonial ales. Astfel, în
cazul în care aleg unul din regimurile de comunitate clauza va viza fie bunuri din
masa de bunuri aflată în comunitate devălmaşă, fie bunuri aflate în coproprietatea
soţilor deoarece au fost dobândite din venituri/bunuri proprii ale acestora (în
temeiul subrogaţiei reale)29. În acelaşi mod, în cazul în care vor opta pentru un
regim de separaţie clauza de preciput se poate constitui având ca obiect bunuri
deţinute în coproprietate.

28
Astfel cum a fost modificat prin art. 52 pct. 11 din Legea nr. 71/2011.
29
A se vedea D. Lupaşcu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 110-111.
 Acest fapt este posibil deoarece legislaţia din ţara noastră prevede expres că
obiectul clauzei de preciput poate fi reprezentat de un bun aflat în coproprietate,
spre deosebire de dreptul francez în care s-a considerat că o clauză de preciput
poate fi instituită exclusiv în cazul regimurilor matrimoniale de comunitate
deoarece obiectul acesteia vizează numai bunuri aflate în comunitatea devălmaşă a
soţilor.30
În ceea ce priveşte categoriile de bunuri ce pot face obiectul acestei clauze,
doctrina31 din ţara noastră, având ca repere legislaţia naţională în vigoare şi
literatura franceză, a statuat:
- bunuri determinate, în natură;
- o cantitate determinată de bunuri de gen;
- echivalentul unor anumite bunuri, reprezentat de o sumă de bani determinată
sau determinabilă;
- anumite bunuri în proprietate sau numai uzufructul lor.
Scopul clauzei este de a autoriza pe soţul supravieţuitor sa preia, in natură,
înainte de partajul moştenirii, un bun determinat sau anumite bunuri determinate,
dintre bunurile comune. Cu toate acestea legiuitorul limitează obiectul clauzei în
sensul că acesta poate fi constituit numai din bunuri prevăzute cu titlu particular.
Astfel, convenţia matrimonială va trebui sa precizeze bunul sau bunurile care
formează obiectul material al clauzei de preciput.
Aşadar, este evident că bunurile ce fac obiectul clauzei de preciput trebuie să
fie bunuri privite ut singuli, sau cel puţin de încercarea de determinare a acestor
bunuri prin precizarea criteriilor generale care să permită identificarea lor. De cele
mai multe ori, aceste bunuri reprezintă bunuri mobile sau imobile ce au o valoare
sentimentală deosebită pentru soţi. Trebuie apreciat faptul că, atunci când poartă
asupra locuinţei, clauza de preciput oferă soţului supravieţuitor un grad sporit de
protecţie, raportat la beneficiile conferite de exercitarea dreptului de abitaţie
prevăzut de art. 973 NCC.

4.1.4 Ineficacitatea clauzei de preciput

Fiind călăuzită de principiul accesorium sequitur principalae clauza de
preciput este interdependentă de validitatea actului din care face parte: convenţia
matrimonială. Astfel, ori de câte ori convenţia matrimonială va fi încheiată cu
încălcarea condiţiilor de validitate şi se va constata nulitatea sa, acest fapt va atrage
şi nulitatea clauzei de preciput, deci ineficacitatea sa.

30
G. Cornu, Les regimes matrimoniaux, PUF, Paris, 1997, 583-584; Fr. Terre, Le couple et son patrimoine, Ed.
Jurisclasseur, Paris, 2002, p. 227.
31
C. M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput în noul Cod civil român, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 71/2011, op. cit., p. 44.
 De asemenea, ori de câte ori convenţia matrimonială valid încheiată nu va
produce efecte deoarece căsătoria în scopul căreia s-a contractat nu se mai
celebrează, clauza de preciput va fi şi ea lovită de ineficacitate, ambele fiind
caduce.
În sensul ineficacităţii clauzei de preciput sunt şi cazurile în care căsătoria
este anulată, declarată nulă sau este desfăcută prin divorţ, în acest sens art. 333
alin. (4) NCC dispunând printre altele că o clauză de preciput devine caducă atunci
când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor. Această comunitate poate
înceta fie prin încetarea regimului matrimonial ca urmare a desfacerii căsătoriei, fie
prin modificarea regimului matrimonial prin convenţie matrimonială, caz în care în
noua convenţie soţii vor trebui să prevadă clauza de preciput. În acest caz, obiectul
clauzei de preciput nu mai există deoarece bunurile aflate în comunitate sunt
împărţite devenind bunuri proprii fiecăruia dintre soţi.
Un alt caz în care noul Cod civil prevede expres caducitatea clauzei de
preciput este situaţia comorienţilor sau codecedaţilor (soţii decedează simultan).
În această situaţie nu mai există beneficiarul clauzei de preciput aceasta
nemaiavând subiectul faţă de care să îşi producă efectele scontate.
O altă situaţie de caducitate a clauzei de preciput prevăzută de art. 333 alin.
(4) NCC este cea în care bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la
cererea creditorilor comuni. Cu toate acestea, alin. (5) al aceluiaşi articol permite
executarea clauzei prin echivalent ceea ce poate conduce la eficientizarea acestei
clauze, dacă în activul comunităţii poate fi regăsit acest echivalent.
În doctrină s-a reţinut că situaţiile de caducitate prevăzute de art. 333 alin.
(4) NCC sunt prezentate cu titlu de exemplu şi nu limitativ, în realitate putând fi
constituite mult mai multe cauze de caducitate, fie prin voinţa părţilor, fie prin
cauze exterioare acesteia.32
4.1.5 Efectele clauzei de preciput
Trebuie subliniat încă de la început că această clauză va produce efecte
numai în cazul în care nu se află într-una din situaţiile de ineficacitate mai sus
menţionate. Cu alte cuvinte, clauza de preciput va putea fi executată numai în cazul
în care căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii
unuia dintre soţi – dacă a fost stipulată o clauză reciprocă – ori a soţului stipulant –
în cazul clauzei unilaterale.
Cum legiuitorul nu a prevăzut un termen special pentru exercitarea acestui
drept, considerăm că pentru executarea clauzei de preciput se aplică termenul
general de prescripţie de trei ani prevăzut în art. 2517 NCC.

32
Pentru dezvoltări a se vedea Cristina Mihaela Crăciunescu, Clauza de preciput în reglementarea noului Cod civil.
Abordare comparativă, Revista Română de Drept Privat, nr. 6/2011, p.152-153.
 Potrivit dispoziţiilor art. 367 lit. d) noul Cod Civil, “executarea clauzei de
preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din
valoarea activului net al comunităţii”. Textul reia dispoziţiile de ordin general ale
art. 333 alin. (5) noul Cod Civil, care prevede că “executarea clauzei de preciput se
face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent”.
Înţelegem astfel că în aplicarea clauzei de preciput o primă etapă în cadrul
lichidării regimului matrimonial o va constitui preluarea de către soţul
supravieţuitor a bunului/bunurilor care fac obiectul acestei clauze. Operaţiunea de
preluare a bunului va fi făcută prima, iar după ce soţul supravieţuitor a efectuat
preluarea, masa ramasă a bunurilor comune va forma obiectul partajului succesoral
între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. Din acest punct de vedere
s-a considerat că prin aplicarea clauzei de preciput se urmăreşte garantarea pentru
soţul supravieţuitor a proprietăţii în natură asupra unui bun, comun anterior,
"rupând echilibrul emolumentului succesoral dintre soţul supravieţuitor şi ceilalţi
moştenitori ai defunctului."33
Trebuie subliniat faptul că preciputul, prin obiectul său, vizează numai
activul patrimonial comun, astfel că, pentru ca această clauză să nu fie lovită de
caducitate după ce creditorii comuni şi-ar satisface creanţa prin dobândirea bunului
prevăzut de clauză, o parte a doctrinei34 la a cărei opinie aderăm a considerat
necesar ca în cadrul convenţiei matrimoniale să fie prevăzută posibilitatea de a
executa clauza şi prin echivalent, posibilitate reglementată de altfel de lege.
Din acest punct de vedere s-a considerat că suntem în prezenţa „nu doar a
unei inegalităţi care se realizează în natură, ci chiar de o inegalitate valorică a
părţilor din comunitate care vor reveni fiecăruia dintre soţi într-o astfel de
situaţie”35.
Aşadar, clauza de preciput determină un oarecare avantaj matrimonial
soţului supravieţuitor, conferindu-i o anumită protecţie împotriva rezultatelor
inechitabile ce ar putea rezulta din efectul aleatoriu al partajului. Cu toate acestea,
pentru ca interesele moştenitorilor rezervatari să nu fie lezate, legislatorul limitează
mecanismele prin care clauza să fie pusă în aplicare, dispunând că aceasta se
supune reducţiunii şi nu raportului donaţiilor [art. 333 alin. (2) NCC]. Astfel,
atunci când soţul supravieţuitor vine în concurs cu moştenitori rezervatari, aceştia
nu vor putea fi deposedaţi de bunurile moştenire ce reprezintă rezerva succesorală,
ci se va diminua sau poate chiar dispărea cota disponibilă a moştenirii.

33
E. Florian, Dreptul familiei în reglementarea noului Cod civil, op. cit., p. 84.
34
M. Avram, L. Andrei, op. cit., p. 263; Cristina Mihaela Crăciunescu, Clauza de preciput în reglementarea noului
Cod civil. Abordare comparativă, op. cit., p.152-153.
35
C. M. Crăciunescu, D. Lupaşcu, Reglementarea clauzei de preciput în noul Cod civil român, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 71/2011, op. cit., p. 45.
 De asemenea, reprezintă un avantaj pe care soţul supravieţuitor îl poate avea
împotriva moştenitorilor soţului defunct cu privire la un bun determinat, care
constituie o valoare sentimentală şi faţă de care aceştia sunt ataşaţi. Prin aplicarea
clauzei, soţul supravieţuitor va putea beneficia de bunul respectiv, scoţândul din
masa succesorală, chiar înainte de partaj.
Atunci când bunul astfel preluat este un bun imobil, pentru a fi îndeplinită
condiţia de publicitate şi pentru a fi opozabil terţilor acesta trebuie înscris în Cartea
funciară în temeiul clauzei de preciput prevăzută în convenţia matrimonială, prin
care bunul devine bun propriu al soţului beneficiar al clauzei. 36 În acest fel, soţul
supravieţuitor nu face decât să îşi consolideze dreptul său de proprietate,
„opunându-se” în acest fel chiar moştenitorilor soţului defunct care, în acest caz,
nu vor putea decât să invoce reducţiunea în calitate de rezervatar, în cazul în care
bunul depăşeşte cotitatea disponibilă şi le încalcă rezerva succesorală.

4.2. Modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale

[art. 367 lit. e) NCC]

Lichidarea comunităţii de bunuri poate avea loc în subsidiar faţă de încetarea

regimului comunităţii convenţionale ori în acelaşi timp. În cazul în care soţii nu
prevăd în convenţia matrimonială modul în care se va face lichidarea comunităţii,
se va recurge la regulile instituite de regimul comunităţii legale astfel cum se
instituie prin art. 366 NCC.
De asemenea, dacă lichidarea regimului matrimonial nu se poate face prin
învoiala soţilor, aceasta se va face pe cale judiciară, urmând anumite etape:
- sunt determinate bunurile proprii, în cazul în care acestea nu sunt bine
individualizate cu privire la apartenenţa exclusivă a acestora la patrimoniul unuia
dintre soţi;
- sunt împărţite bunurile comune, starea de indiviziune fiind transformată într-
un drept deplin şi exclusiv pentru fiecare soţ;
- are loc plata reciprocă a datoriilor proprii contractate între soţi în cursul
căsătoriei,
- este realizată plata creditorilor comuni soţilor, pentru datoriile contractate
sub titlul de sarcini ale căsătoriei sau ale celor impuse de comunitatea de bunuri.
Privitor la modalităţile în care soţii pot lichida regimul comunităţii
convenţionale există opţiunile sunt multiple de care aceştia pot uza prin inserarea
lor în convenţia matrimonială în temeiul art. 267 li. (e) NCC37:

36
Pentru completări a se vedea M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 332.
37
M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 332.
- bunurile comune pot fi partajate în cote egale, neluându-se în calcul contribuţia
fiecărui soţ la dobândirea acestora şi la îndeplinirea obligaţiilor comune;
- bunurile comune pot fi partajate în cote inegale avându-se în vedere contribuţia
efectivă a fiecăruia dintre soţi, potrivit art. 357 alin. (2) NCC;
- unul dintre soţi să primească nuda proprietate, iar celălalt soţ uzufructul;
- clauza de prelevare prin care se conferă soţului supravieţuitor un drept de
preferinţă asupra unui bun care va intra la masa de partaj succesoral, iar soţul care
îl va prelua, dacă este cazul, va datora celorlalţi moştenitori sultă; având în vedere
aceste aspecte, clauza de prelevare se distinge de clauza de preciput care instituie
un oarecare dezechilibru în favoarea soţului supravieţuitor.
Posibilitatea acordată soţilor de a institui în convenţia matrimonială o clauză
în care să fie prevăzută modalitatea de lichidare a regimului matrimonial nu poate
reprezenta decât o reală aplicaţie a principiului autonomiei de voinţă a soţilor. Din
acest punct de vedere observăm că textele ce alcătuiesc aceste dispoziţii legale nu
sunt unele imperative, legiuitorul neconferind acestora un caracter de ordine
publică, amplificând astfel caracterul liberal al reglementărilor în materie.
Importanţa acestor dispoziţii este evidentă în realitate procesele de partaj
fiind extrem de costisitoare şi implicând o complexitate şi o durată împovărătoare
pentru părţi.
 Regimul separaţiei de bunuri

1. Noţiuni introductive

Regimul separaţiei de bunuri reprezintă, din punct de vedere

structural, opusul oricărui regim de comunitate, fiind caracterizat ca
individualist, lucru concretizat printr-o independenţă sporită a soţilor din
punct de vedere patrimonial, tinzând chiar către disocierea intereselor
acestora.
În doctrina clasică franceză, regimul separaţiei de bunuri a constituit
mai mult "o absenţă a regimului decât un regim matrimonial"1, dată fiind
acordarea unei independenţe sporite soţilor, lucru ce tinde a leza nucleul
vieţii de familie.
Aceste păreri nu au determinat însă legislatorul să renunţe la normarea
regimului matrimonial al separaţiei de bunuri, ţinând cont că, voinţa
separatistă a soţilor este limitată de regimul matrimonial primar ce
reglementează imperativ protecţia locuinţei de familie, solidaritatea
menajeră, cheltuielile căsătoriei etc, aceste elemente fiind menite a asigura
coeziunea cuplului. Tendinţele de simplificare şi individualism ce
caracterizează în genere acest regim matrimonial, redate în special de lipsa
comunităţii de bunuri a soţilor nu conduce către lipsa oricărei comuniuni,
astfel că nu trebuie să confundăm instituirea acestui regim matrimonial într-
un cuplu cu existenţa unei uniuni liberale de tip concubinaj.
Doctrina franceză contemporană2 consideră regimul separaţiei de
bunuri un veritabil regim matrimonial, dată fiind uşurinţa cu care se
constituie, se gestionează şi se lichidează, dat fiind faptul că în lipsa unei
mase comune de bunuri, nu se impune partaj. De asemenea, s-a considerat că
acest regim matrimonial constituie un mijloc de protecţie pentru cuplurile în
care unul dintre soţi este comerciant şi ar putea pune în pericol bunurile
consortului său prin angajarea unui pasiv exorbitant. Separaţia de bunuri este
regimul matrimonial al soţilor în cazul separaţiei de corpuri (art. 302 C. civ.
fr.), sau care poate fi cerut în cazul în care unul dintre soţi, prin gestionarea
abuzivă sau prin comportamentul iraţional pe care îl are în administrarea
bunurilor comune, pune în pericol grav interesele familiei (art. 1443
C.civ.fr.).

1
R. Savatier, La separation de biens, Ed. Dalloz-Defrenois, Paris, 1973, p. 67.
2
J. Revel, op. cit., p. 295.

1
 De altfel, trebuie să subliniem că regimul matrimonial legal în
sistemul de drept francez este constituit de un regim separatist şi nu de unul
de comunitate, cum este cazul sistemului de drept român.
Regimul separaţiei de bunuri a reprezentat regimul matrimonial legal
în cadrul prevederilor Codului civil de la 1864 din ţara noastră, astfel că
orice persoană căsătorită care nu încheia o convenţie matrimonială îşi
gestiona patrimoniul după regulile acestui regim separatist. Aşadar, fiecare
dintre soţi putea conserva proprietatea, folosinţa şi administrarea tuturor
bunurilor sale, cu obligaţia de a contribui la cheltuielile gospodăriei şi cu
restricţiile impuse de incapacitatea femeii căsătorite. 3 Chiar şi în cazul
existenţei unei convenţii matrimoniale, regimul matrimonial convenţional
era reprezentat de regimul dotal, iar principiul inegalităţii dintre bărbat şi
femeie nu îi conferea acesteia decât dreptul de nud proprietar, administrarea
fiind lăsată în seama bărbaţilor din familie, tatăl, iar după căsătorie, soţul.
Prin Legea din 20 aprilie 1932 se modifica textul articolului 194 alin.
(2) din vechiul Cod civil, astfel că, soţii aveau drepturi şi obligaţii egale, în
acest sens, regimul separaţiei de bunuri, fiind reglementat similar cu alte
astfel de regimuri din vestul Europei. Această situaţie se modifică în
momentul intrării în vigoare a Codului familiei în 1954, când regimurile
convenţionale au fost abrogate, locul lor fiind luat de regimul matrimonial
legal al comunităţii de bunuri, legal, obligatoriu, imutabil şi unic.
În prezent, noul Cod civil reglementează regim matrimonial al
separaţiei de bunuri ca fiind unul convenţional, putând fi ales de soţi în
momentul încheierii căsătoriei ori, ulterior, printr-o convenţie de modificare
a regimului existent.
De asemenea, poate fi constituit prin hotărâre judecătorească, potrivit
art. 370 alin. (1) NCC, la cererea unuia dintre soţi, când instanţa constantă
încheierea de către celălalt soţ a unor acte ce pun în pericol interesele
patrimoniale ale familiei.
Oricare ar fi sursa (convenţională sau judiciară) pe care se
fundamentează regimul separaţiei de bunuri, noul Cod civil reglementează
modalitatea de realizare, gestionare şi lichidare a acestuia în art. 360-365,
fiind completat ori limitat de prevederile regimului matrimonial primar şi de
partea generală a reglementărilor în materie.

3
C. M. Crăciunescu, op. cit., p. 37.

2
 2. Modalitatea de realizare a patrimoniilor în cadrul regimului de
separaţie a bunurilor

În cadrul regimului separaţiei de bunuri fiecare dintre soţi păstrează

proprietatea exclusivă asupra bunurilor sale şi le gestionează independent,
putând dispune discreţionar de acestea. Această afirmaţie îşi regăseşte
temeiul juridic în textul art. 360 NCC, „Fiecare dintre soţi este proprietar
exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei,
precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată”.
Cu toate acestea, chiar dacă regimul separatist nu conduce la formarea
niciunei mase de bunuri comune, raporturile patrimoniale dintre soţii
căsătoriţi sub imperiul unui astfel de regim, nu sunt lipsite de existenţa
intereselor comune. "Inevitabil, comunitatea de viaţă generează o anume
comunitate de interese şi chiar o confuziune parţială a acestora."4
Considerăm că, aşa cum nu este posibilă angajarea de către soţi,
printr-o convenţie matrimonială, a comunităţii universale de bunuri, nu se
poate opta nici pentru regimul separaţiei totale de patrimonii, întrucât o
astfel de alegere ar determina încălcarea dispoziţiilor imperative ale
regimului primar şi ar avea ca finalitate lezarea coeziunii familiale.
Reprezentând colorarul independenţei şi simplităţii în cadrul
raporturilor patrimoniale dintre soţi, regimul separaţiei de bunuri nu este
lipsit de controverse.
De altfel, pe lângă avantajul de a fi un regim matrimonial caracterizat
de simplitate, regimul separaţiei de bunuri prezintă şi dezavantajul de a nu
conferi protecţie soţului care nu desfăşoară activitate profesională,
ocupându-se de manaj şi de creşterea şi educaţia copiilor. Această situaţie
defavorizată este oarecum redusă prin reglementarea expresă a muncii în
gospodărie şi a contribuţiei la cheltuielile căsătoriei. Din acest punct de
vedere putem observa din nou amprenta regimului matrimonial primar care
limitează orice tendinţă excesiv de separatistă. 5
Chiar dacă art. 362 alin. (1) NCC dispune că „Bunurile dobândite
împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părţi, în
condiţiile legii”, în practică, apar diverse probleme legate de bunurile
dobândite fie cu titlu oneros ori gratuit.
Ce se întâmplă dacă unul dintre soţi dobândeşte un bun cu fonduri
provenite de la celalalt soţ fără a avea acordul acestuia din urmă? Care este

4
M. Avram, L. Andrei, op. cit., p. 266.
5
R. Albăstroiu, La liberalisation du droit de la famille, Conferinţa internaţională Istorie, Cultură, Cetăţenie
în Uniunea Europeană, 13-14 mai 2013, Universitatea din Piteşti, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi
Administrative, Publishing House of University of Piteşti, p. 224-232.

3
natura juridică a bunului dobândit în asemenea condiţii? Cu certitudine
bunul intră în patrimoniul dobânditorului, situaţia putând fi asimilată cu
aceea a unui împrumut încheiat între soţi, iar cum împrumutătorului – chiar
neplătit, nu i se poate recunoaşte niciun drept real principal asupra bunului
dobândit de către împrumutatul său, nu există nici o raţiune pentru care o
asemenea calitate să fie atribuită soţului-împrumutător6.
Temeiul juridic al acestor afirmaţii se regăseşte în textul art. 363 alin.
(2) NCC, potrivit căruia "în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul
său, soţul proprietar al bunurilor/fondurilor utilizate poate alege între a
reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-
interese de la soţul dobânditor."
Pentru a conferi stabilitate circuitului civil, teza a 2a a aceluiaşi articol
prevede că „proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul
dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul
dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de către soţul vânzător
prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.”
Observăm că, ori de câte ori relaţiile patrimoniale dintre soţii aflaţi
sub regimul separaţiei de bunuri nu sunt prevăzute strict în convenţia
matrimonială, devin aplicabile în principiu dispoziţiile dreptului comun
(regulile privitoare la accesiune, mandat, îmbogăţirea fără justă cauză etc.).
De asemenea, situaţiile atât de clar determinate teoretic pot suferi adesea
„mutaţii” când le transpunem în practică, posibilitatea de a stabili
„contabilitatea” clară a activului şi pasivului fiecăruia dintre soţi fiind o
operaţie destul de complicată şi indezirabilă în cadrul familial.
În acelaşi sens este analizată problema şi în dreptul francez: chiar dacă
un bun achiziţionat pe numele unuia dintre soţi a fost dobândit din fondurile
celuilalt soţ, acesta va rămâne bun personal al celui dintâi, iar plata se
consideră făcută cu titlu de împrumut, soţul proprietar rămânând debitor al
soţului ce a efectuat plata7. Urmând acelaşi principiu, o construcţie realizată
pe terenul proprietate personală a unuia dintre soţi, în temeiul dreptului de
accesiune devine un bun personal8, soţul care a suportat întru totul sau în
parte cheltuielile pentru ridicarea imobilului pe terenul celuilalt, devenind
creanţier în baza art. 1543 C.civ.fr. şi având posibilitatea, printre altele să fie
despăgubit.9 Cât despre construcţia edificată pe două terenuri proprietate
personală a fiecăruia dintre soţi, regula accesiunii trebuie să joace în
6
P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Partea generală, op. cit., p. 78.
7
Civ. 1, 17 decembrie 1991, D. 1993, p. 580, nota Courtine; JCP N 1992, vol II, p. 213, nr. 219, obs. M.
Storck.
8
Civ. 1, 25 februarie 1986, JCP 1986, vol. II, p. 213, nota P. Simler.
9
Cf. Bordeaux, 24 mai 1993, JCP 1994, vol. I, 3785, nota M. Storck.

4
favoarea terenului pe care se află cea mai mare parte a construcţiei, iar soţul
proprietar al acesteia este dator la despăgubiri către celălalt. 10
Modalitatea de probă a bunurilor dobândite în cadrul separaţiei de
bunuri este expres prevăzută de legislator în art. 361 NCC. Necesitatea
probării intervine în primul rând în raporturile dintre soţi, iar pe de altă parte,
faţă de creditorii fiecăruia dintre soţi. În ceea ce priveşte dovada bunurilor
imobile, acest lucru nu este dificil de realizat dată fiind forma în care sunt
încheiate. Problemele apar, însă în momentul dovedirii caracterului personal
al bunurilor mobile, această dificultate fiind sporită şi de natura vieţii de
familie care implică o oarecare confuziune a patrimoniilor soţilor. Pentru a
estompa aceste neclarităţi, legislatorul prevede soluţia realizării de către
notarul public a unui inventar al bunurilor mobile indiferent de modalitatea
lor de dobândire [art. 361 alin. (1) NCC].
Conform art. 361 alin. (3) NCC inventarul va fi anexat convenţiei
matrimoniale, fiind supus aceloraşi formalităţi de publicitate ca şi convenţia,
reprezentând o condiţie ad probationem. În cazul în care întocmirea unui
astfel de inventar este omisă alin. (4) al art. 361 NCC, dispune că "până la
proba contrară se prezumă că dreptul de proprietate exclusivă aparţine
soţului posesor." Analizând cele expuse anterior, considerăm că din textul
articolului 361 NCC reiese o ordine a modalităţilor în care se poate face
dovada bunurilor mobile atât între soţi cât şi faţă de terţi, dezirabilă fiind
proba prin înscrisuri, deoarece respectă toate formalităţile cerute de lege; în
cazul în care aceasta nu poate fi realizată se doreşte probarea bunurilor
mobile prin inventar, iar în ultim caz, când inventarul nu a fost întocmit, îşi
face aplicabilitatea posesiei sau oricărui alt mijloc de probă.
De asemenea, în cazul în care unui bun mobil nu-i poate fi dovedită
proprietatea, considerăm că acesta aparţine soţilor în coproprietate, dată fiind
posesia comună şi se împarte după regula instaurată de art. 634 alin. (2).
Legislaţia franceză prevede expres prezumţia legală de indiviziune potrivit
căreia bunurile asupra cărora niciunul dintre soţi nu poate justifica o
proprietate exclusivă sunt considerate că aparţin ambilor în indiviziune,
fiecare pentru jumătate [art. 1538 alin. (3) C. civ. fr.].
În ceea ce priveşte pasivul soţilor, se aplică acelaşi principiu al
datoriilor personale. Astfel, art. 364 NCC instituie răspunderea soţilor pentru
obligaţiile personale, dispunând în acest sens că „Niciunul dintre soţi nu
poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ.”
Indiferent de natura pe care datoriile o comportă (contractuală ori
delictuală), şi indiferent de momentul în care acestea au fost contractate

10
Civ. 1, 17 decembrie 2002, RTD Civ. 2003, p. 342, obs. B. Vareille.

5
(înainte sau în timpul căsătoriei) ele rămân datorii personale fiind guvernate
de dispoziţiile dreptului comun al obligaţiilor. 11
De la acest principiu, noul Cod civil instituie o excepţie, în vederea
protecţiei cadrului familial şi pentru a asigura respectarea regimului primar
care dispune regula solidarităţii în ceea ce priveşte cheltuielile căsătoriei.
Aşadar, alin. (2) al art. 364 NCC prevede că „soţii răspund solidar pentru
obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.”
Reţinem din acest text de lege că obligaţiile menajere ori pentru creşterea şi
educarea copiilor pot fi angajate de unul sau de ambii soţi, aceştia
răspunzând, indiferent de caz, în solidar. Excepţie face contractarea de către
unul dintre soţi a unor cheltuieli voluptorii. Acestea nu implică răspunderea
solidară a soţilor.

3. Gestionarea patrimoniilor în cadrul regimului

separaţiei de bunuri

Independenţa soţilor în gestionarea bunurilor proprii ţine de însăşi

esenţa12 regimului de separaţie. În acest sens dispune chiar art. 360 alin. (1)
NCC care prevede că „fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv in privinţa
bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe
care le dobândeşte in nume propriu după aceasta dată”.
Cu toate acestea, identificăm trei categorii de excepţii care limitează
acest principiu:
- acestea se pot fundamenta pe regimul matrimonial primar.
Astfel, desprindem cu titlu de exemplu dispoziţiile generale referitoare la
locuinţa familiei în care se dispune că "niciunul dintre soţi, chiar dacă este
proprietar exclusiv, nu poate dispune fără consimţământul scris al celuilalt
soţ de drepturile asupra locuinţei familiei” (art. 322 NCC); art. 316 alin. (1)
NCC reglementează interdicţia la care poate fi supus un soţ fiind pus în
imposibilitatea de a dispune singur de bunurile proprii: „În mod excepţional,
dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav
interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei tutelare ca, pentru o
durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi
exercitat numai cu consimţământul său expres”.
Şi în dreptul francez aceste excepţii sunt prezente în cadrul regimului
primar, şi în plus apare excepţia mandatului prezumat între soţi referitor la

11
M. Avram, Drept civil. Familia, op. cit., p. 336.
12
A. Lamboley, M. H. Laurens-Lamboley, op. cit., p. 200.

6
actele de administrare necesare în domeniul agricol (art. L 321-1C.rur.) şi în
comerţ (art. L 121-6 C.Com.).13
- o a doua categorie de excepţii rezultă din regulile legate de indiviziune.
Acordul ambilor soţi este cerut în cazul tuturor actelor de dispoziţie ce
privesc bunurile în indiviziune (art. 362 NCC), singurele nesupuse acestei
reguli fiind actele de conservare ce pot fi făcute independent de soţi.
- în sfârşit, o ultimă categorie, vizează excepţiile ce decurg din intervenţia
soţilor în gestionarea bunurilor personale ale celuilalt.
Astfel, primul caz priveşte mandatul expres dat de un soţ celuilalt.
Articolul 314 NCC reglementează că: „un soţ poate să dea mandat celuilalt
soţ să-l reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit
regimului matrimonial”. Fără clauză contrară, soţul mandatar este dispensat
de a răspunde referitor la fructele obişnuite.
Articolul 363, alin. (1) NCC aduce în discuţie existenta unui mandat tacit
între soţi, în cazul căruia soţul mandatar este răspunzător pentru fructele
existente, având obligaţia de a le restitui: „ soţul care se foloseşte de bunurile
celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia din urma are obligaţiile unui
uzufructuar, cu excepţia celor prevăzute la art. 723, 726 şi 727. El este dator
să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celalalt soţ
sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.”
În alin. (2) al aceluiaşi articol din noul Cod civil este reglementată
"imixtiunea unuia dintre soţi în gestionarea bunurilor celuilalt", 14 fără
acordul acestuia din urma. În acest caz este angajată responsabilitatea soţului
gestionar asupra tuturor bunurilor chiar şi asupra acelora ce au fost neglijate
sau consumate fraudulos: „Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin
care dobândeşte un bun folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând
celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii
folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului
achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor; proprietatea
nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de
bunul dobândit”.

4. Încetarea şi lichidarea regimului

separaţiei de bunuri

Încetarea regimului separaţiei de bunuri poate intervenii in cazul

decesului unuia dintre soţi, în cazul divorţului ori în cazul modificării

13
A. Colomer, Droit civil – Régimes Matrimoniaux, op. cit., p. 652.
14
R. Cabrillac, op. cit., p. 313.

7
regimului matrimonial în timpul căsătoriei. Teoretic, regimul separaţiei de
bunuri nu implică lichidarea deoarece nu există o masă comună de bunuri:
fiecare dintre soţi îşi păstrează bunurile proprietate personală, iar în cazul
bunurilor aflate în indiviziune se recurge la partaj, urmând regulile dreptului
comun în materie.
În dreptul francez, exceptă de la această regulă atribuirea preferenţială
(l’attribution préférentielle)15 care poate fi pronunţată indiferent dacă
indiviziunea este anterioară dizolvării căsătoriei sau se face în timpul
acesteia, iar în cazul divorţului şi a separaţiei de corpuri nu are loc niciodată
de drept, putându-se decide ca întreaga sultă să se plătească în natură.
În realitate, situaţia este mult mai complexă, mai multe puncte
abătându-se de la acest principiu şi fiind necesar a fi dezbătute, cu atât mai
mult cu cât noţiuni noi se regăsesc în cadrul art. 360 alin. (2) NCC, fără a fi
concret determinate sau fără a se face trimitere către texte de lege pentru a le
completa.
În ceea ce priveşte creanţa de participare aceasta reprezintă potrivit
textului mai sus citat „jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase
de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete
este mai mare putând fi plătită în bani sau în natură”. Această dispoziţie
legală tinde la egalizarea loturilor rezultate în urma partajului, indiferent de
contribuţia şi venitul soţilor. Acest lucru nu poate duce decât la descurajarea
instituirii regimului matrimonial al separaţiei de bunuri, ori îi îndreptăţeşte
pe soţi sau viitorii soţi să îşi determine ei înşişi în convenţia matrimonială
cotele ce se cuvin fiecăruia dintre soţi16.
Pe de altă parte, prin masa de achiziţii netă trebuie să înţelegem masa
de bunuri dobândită de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei sub regimul
matrimonial al separaţiei de bunuri, din care se deduce pasivul.
Art. 365 NCC reglementează dreptul de retenţie, în acest caz, la
încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi poate reţine
bunurile celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul
faţă de celălalt. Astfel acest drept ia naştereîn momentul în care căsătoria
încetează, se desface, ori regimul matrimonial este schimbat, iar obiectul său
este reprezentat de bunurile proprii ale celuilalt soţ şi asupra bunurilor cote-
părţi care revin acestuia din bunurile deţinute în coproprietate. Ori de câte
ori textul de lege al articolului 365 necesită dezvoltări, dreptul de retenţie îşi
găseşte sediul materiei în art. 2495-2499 NCC.

15
Idem, p. 315.
16
C.C. Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, op. cit., p. 134.

8
 Capitolul III

Modificarea regimului matrimonial

Secţiunea 1. Aspecte generale privitoare la

modificarea regimului matrimonial

Noul Cod civil reglementează regimurile matrimoniale convenţionale,

adoptând, de asemenea, şi acest principiu al mutabilităţii, prezent în
legislaţiile occidentale.
Trebuie să subliniem că şi în occident iniţial regimurile matrimoniale
erau caracterizate de imutabilitate, soţii neputând modifica sau schimba
regimul matrimonial în timpul căsătoriei.
Principiul imutabilităţii, aşa cum este cunoscută imposibilitatea de a
modifica, respectiv schimba regimul matrimonial, cunoaşte de-a lungul
timpului trei etape ce îi prezintă forţa din ce în ce mai scăzută pe care o are
în sistemele de drept europene şi nu numai:
- prima etapă este reprezentată de determinarea acestui principiu ca fiind
caracteristic regimurilor matrimoniale încă din dreptul francez cutumiar;
în a doua jumătate a secolului al XVI-lea instanţele din Paris consacră în
numeroase hotărâri principiul imutabilităţii, fiind şi primele indicaţii
juridice ale existenţei acestui princpiu 17. Codul civil napoleonian va
consacra în textele sale principiul cutumiar al imutabilităţii.
- cea de a doua etapă vizează scăderea rigidităţii acestui principiu, fiind
deja de o semimutabilitate (mutabilitate controlată), în sensul că era
posibilă modificarea convenţiei matrimoniale – şi prin prisma acesteia şi
a regimului ce se va aplica soţilor – numai înainte de încheierea
căsătoriei;
- cea de a treia etapă este caracterizată de naşterea principiului
mutabilităţii – soţii putând modifica sau chiar schimba regimul
matrimonial şi pe parcursul căsătoriei, imutabilitatea nemaifiind
justificată de niciuna din realităţile sociale.
În dreptul românesc principiul imutabilităţii va fi preluat din vechiul
articol 1395 al Codului civil francez şi va fi transpus în art. 1228 din Codul
civil de la 1864 prin care se dispuna că orice convenţie matrimonială

17
C.M. Nicolscu, Modificarea regimului matrimonial în reglementarea noului Cod civil roman. Abordare
istorică şi comparativă, Revista română de Drept Privat nr. 4/2010, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010,
p. 181.

9
încheiată după celebrarea căsătoriei va fi nulă.18 În acelaşi sens, art. 1236
statua că nu se poate constitui o dotă în timpul căsătoriei: „convenţiile
matrimoniale nu pot fi schimbate în timpul căsătoriei, însă părţile pot face
convenţii posterioare relative la modul de plată al dotei, destul este cva
printrînsele să nu se violeze principiul imutabilităţii convenţiilor
matrimoniale”19. Odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei în 1954,
reglementarea unui singur regim matrimonial - al comunităţii legale de
bunuri – sunt determinate şi caracterele acestuia printre care şi
imutabilitatea, încheierea oricărei convenţii matrimoniale fiind sancţionate
cu nulitatea absolută.
În prezent, în sistemul de drept român principiul mutabilităţii ia locul
imutabilităţii, iar pluralitatea regimurilor matrimoniale înlocuieşte regimul
matrimonial legal şi obligatoriu.
Astfel, în art. 319 alin. 2 NCC se prevede că: "În timpul căsătoriei,
regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii.” De asemenea,
art. 369, alin. (1), NCC dispune că "după cel puţin un an de la încheierea
căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul
matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor
matrimoniale."
Această schimbare sau modificare a regimului matrimonial este una
convenţională, fiind posibilă şi modificarea judiciară (art. 370 NCC), la
cererea unuia dintre soţi, pronunţându-se separaţia de bunuri, atunci când
celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale
familiei. În cadrul acestei secţiuni din noul Cod civil destinate modificării
regimului matrimonial,20 legislatorul dispune şi măsurile pentru garantarea
protecţiei intereselor terţilor în astfel de situaţii.
Prin conferirea posibilităţii de a modifica regimul matrimonial pe cale
convenţională, considerăm că legislatorul român a urmat îndeaproape
modelul Codului civil din Quebec, care, în art. 438 dispune că soţii pot
schimba regimul matrimonial, în timpul căsătoriei, prin modificarea
convenţiei matrimoniale ori a contractului de căsătorie.
Prin aceste dispoziţii legislatorul reuşeşte să ridice interdicţiile şi să
deschidă un model anterior, închis, rigid, fără a renunţa la limitarea libertăţii

18
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil roman, vol VIII, partea I, Ed.
Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1916, p. 126.
19
Idem, p. 127.
20
Secţiunea a 5-a, Capitolul VI, Titlul II, Cartea a II-a Despre familie, noul Cod civil.

10
contractuale a cuplului21. Aceasta se bazează pe autoritatea judiciară
responsabilă de punere în aplicare a protecţiei ordinii publice prin asigurarea
respectării intereselor ce trebuie protejate. Spre această finalitate, judecătorul
găseşte echilibrul între libertate şi imperativitate.

Secţiunea 2. Modificarea convenţională a regimului matrimonial

1. Noţiuni introductive

Modificarea convenţională a regimului matrimonial îşi găseşte sediul

materiei în art. 369 NCC. Din coroborarea acestui text de lege cu cel al art.
319 NCC rezultă flexibilitatea conferită de legiuitor regimurilor
matrimoniale, existând posibilitatea ca soţii să modifice şi chiar să schimbe
regimul matrimonial pe parcursul căsătoriei.
Astfel, regimul matrimonial instituit la încheierea căsătoriei prin
convenţie matrimonială sau chiar în temeiul legii - în cazul în care soţii nu
încheie o convenţie – poate fi modificat prin simplul acord de voinţă al
soţilor atunci când pe parcursul căsătoriei aceştia consideră că regimul ales
nu se mai suprapune realităţilor patrimoniale pe care le trăiesc.
Pentru a determina libertatea conferită soţilor privitor la modificarea
regimului matrimonial şi dacă aceasta suferă anumite limitări considerăm
necesar a fi analizate condiţiile în care se poate realiza modificarea
convenţională a regimului matrimoniale.

2. Condiţii pentru modificarea convenţională a regimului matrimonial

2.1. Condiţii de fond

Chiar dacă vorbim despre modificarea regimului matrimonial ori
despre schimbarea acestuia, ambele operaţiuni juridice au loc prin încheierea
unei convenţii matrimoniale între soţi. Convenţia matrimonială are natura
unui act juridic de formaţie bilaterală 22 – dat fiind faptul că cel mai des
pentru modificarea/schimbarea regimului matrimonial sunt prezenţi ca părţi
exclusiv soţii. Din acest considerent ea va trebui să îndeplinească aceleaşi
condiţii generale de fond pe care le respectă orice contract.

21
R. Albăstroiu, Noul Cod civil – lucrare juridică adaptată “peisajului” juridic european, Pandectele
Române, nr. 1/2013, Ed. Wolters Kluver, pp. 29-48.
22
C.M. Nicolscu, Modificarea regimului matrimonial ..., op. cit., p. 188.

11
 Este de subliniat că, dată fiind posibilitatea minorului de a dobândi
capacitate deplină de exerciţiu în urma încheierii căsătoriei, anumite aspecte
privitoare la capacitate şi consimţământ vor trebui particularizate pentru
aceste situaţii speciale.
Din coroborarea art. 1179 alin. (1) pct. 1, art. 1180 şi art. 38 NCC
regula este capacitatea de a contracta, astfel încât orice persoană care are
capacitate deplină de exerciţiu poate contracta valid, dacă nu se află într-una
din situaţiile de incapacitate expres prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, la
momentul încheierii convenţiei matrimoniale fiecare dintre soţi trebuie să
aibă capacitatea de a contracta.
In ceea ce priveşte încheierea convenţiei matrimoniale de către minor,
art. 337 alin. (1) NCC dispune că minorul care a împlinit vârsta
matrimonială poate încheia sau modifica convenţia matrimonială numai cu
încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Cu
toate acestea, potrivit art. 39 alin. (1) NCC minorul care s-a căsătorit
dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu, ceea ce îi conferă şi aptitudinea
de a exercita singur drepturile şi a-şi asuma obligaţiile, inclusiv prin
încheierea unei convenţii matrimoniale de modificare a regimului legal sau
convenţional instituit iniţial, la încheierea căsătoriei.
Privitor la consimţământ, acesta trebuie să fie liber exprimat de
fiecare dintre soţi şi să nu fie viciat, mai ales că în materia relaţiilor de
familie dolul poate fi întâlnit extrem de des. Acesta se poate manifesta în
special prin captaţie, date fiind legăturile de afecţiune ce există între
membrii unei familii.
Chiar dacă posibilitatea de modificare a regimului matrimonial prin
încheierea unei noi convenţii în timpul căsătoriei reprezintă o aplicaţie a
liberalizării relaţiilor patrimoniale din cadrul familiei, demonstrând
flexibilitatea acestora, trebuie să avem în vedere faptul că legiuitorul român
nu permite o relaxare completă a acestor relaţii, limitele între care se poate
dezvolta voinţa soţilor fiind destul de rigide.
In acest sens putem observa că soţii nu pot modifica regimul
matrimonial decât în limitele impuse chiar de regulile regimului ales. Astfel,
potrivit art. 332 alin. (1) NCC dispune că prin convenţie matrimonială nu se
poate deroga de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales.
De asemenea, soţii pot schimba regimul matrimonial deja ales cu unul
din cele trei reglementate de noul Cod civil – regimul matrimonial legal,
regimul comunităţii convenţionale sau regimul separaţiei de bunuri – având
astfel două opţiuni faţă de ceea ce deja au instituit. Soţii nu pot face nicio
combinaţie de reguli de la un regim la altul, orice astfel de alegere fiind
sancţionată cu nulitatea absolută.

12
 Ca o condiţie de fond specială legiuitorul a prevăzut ca modificarea
regimului matrimonial să poată fi făcută numai după 1 an de la încheierea
căsătoriei, apoi modificarea putând fi făcută ori de câte ori soţii consideră că
este necesar pentru ca regulile ce le guvernează relaţiile patrimoniale să fie
adaptate noilor realitaţi.
Termenul de minim un an de la încheierea căsătoriei pe care soţii
trebuie să îl respecte pentru a putea încheia valid o convenţie matrimonială
este prevăzut de legiuitor pentru a proteja stabilitatea de care orice familie
nou formată are nevoie pentru a putea dezvolta relaţii solide şi pentru a
înţelege care sunt avantajele şi dezavantajele pe care regimul matrimonial
ales iniţial le conferă. După împlinirea acestui termen soţii pot alege fără a fi
limitaţi la un anumit număr de opţiuni sau de vreo anumită perioadă de timp.
Considerăm că această libertate excesivă, de această dată, acordată
soţilor, poate avea numeroase implicaţii în destabilizarea circuitului civil şi
în încercarea de a transforma această oportunitate de a schimba necontenit
regimul matrimonial într-o modalitate de fraudare a terţilor. Pe de altă parte,
modificările repetate ale convenţiei matrimoniale atrag după sine costuri
destul de ridicate care ar trebui să mai tempereze aceste tendinţe, mai ales în
momentul în care unul dintre efectele acestor modificări este reprezentat de
intrarea sau ieşirea unor bunuri imobile dintr-un patrimoniu într-altul.
In sistemul de drept francez art. 1397 C. civ. fr. reglementează
posibilitatea modificării sau schimbării regimului matrimonial după ce au
trecut doi ani de la ultima modificare, respectiv schimbare survenită. De
asemenea, în acelaşi text de lege regăsim şi o a doua limitare a flexibilitţii
regimurilor matrimoniale reprezentată de necesitatea modificării ori
schimbării regimului matrimonial exclusiv în conformitate cu „interesul
familiei”.23 Chiar dacă legiuitorul nu trasează şi conturul acestei sintagme,
această sarcină a rămas în „atribuţiile” doctrinei. In acest sens, ne alăturăm
acelei părţi din literatura de specialitate 24 din ţara noastră a cărei opinie
susţine ideea felului în care a fost conceput noul Cod civil, în sensul că
preluarea acestei condiţii din dreptul francez, respectiv al sintagmei, nu ar fi
făcut decât să atragă numeroase dificultăţi prin conţinutul variabil pe care
aceasta îl redă.

2.1.1. Condiţii de formă

Potrivit art. 330 NCC convenţia matrimonială se încheie prin înscris
autentificat de notarul public. Această condiţie este cerută ad validitatem,
23
………………………………
24
C.M. Nicolscu, Modificarea regimului matrimonial ..., op. cit., p. 190 ; F.A Baias, E. Chelaru, ..., op. cit.,
p. 393.

13
nerespectarea sa atrăgâng, conform aceluiaşi text de lege nulitatea absolută.
Reprezintă de altfel şi singura condiţie de formă cerută pentru încheierea
validă a convenţiei matrimoniale, publicitatea ce este făcută ulterior, fie în
RNNRM, fie în registre speciale – Cartea funciară, Registrul comerţului etc
– reprezentând exclusiv o condiţie pentru asigurarea opozabilităţii faţă de
terţi.
Art. 369 alin. (2) NCC prevede pentru convenţia de modificare ori
schimbare a regimului matrimoniale aplicabilitatea tuturor condiţiilor de
publicitate prevăzute pentru convenţia matrimonială.

3. Efectele modificării convenţionale a regimului matrimonial

Convenţia matrimonială de modificare/schimbare a regimului

matrimonial produce efecte faţă de părţi de la o dată prevăzută de soţi în
cadrul ei ori de la data la care este încheiată [art. 330 alin. (3) NCC].
Privitor la terţi, convenţia va produce efecte de la data la care aceasta
a fost publicată sau din momentul în care ace ştia au luat cunoştiţă de
încheierea convenţiei pe altă cale. Din acest punct de vedere este şi foarte
importantă îndeplinirea formalităţilor de publicitate, indiferent că este vorba
despre cele generale ori de cele speciale.
Principalul efect pe care îl are schimbarea regimului matrimonial este
reprezentat de încetarea vechilui regim şi aplicarea regulilor ce sunt
consacrate de noul regim matrimonial. In ceea ce priveşte modificarea
regimului matrimonial, clauzele noi prevăzute vor produce efecte asupra
acelor bunuri asupra cărora s-a înţeles a se realiza acordul de voinţe al
soţilor. In acest caz nu vorbim despre schimarea regimului matrimonial cu
un altul, ci doar de modificarea regulilor aplicabile sub actualul regim. 25
Orice astfel de modificare a regimului matrimonial sau schimbare a
acestuia nu trebuie să prejudicieze terţii. Ori de câte ori creditorii comuni sau
personali ai soţilor sunt lezaţi de aceste operaţiuni juridice, pot introduce o
acţiune revocatorie în temeiul art. 369 alin. (3) NCC. Aceasta poate fi
introdusă în termen de 1 an de la data la care terţii au cunoscut sau trebuiau
să cunoască schimbarea regimului matrimonial. De asemenea, creditorilor
prejudiciaţi li se recunoaşte oricând posibilitatea de a invoca excepţia de
inopozabilitate a convenţiei matrimoniale prin care le-au fost fraudate
interesele.

25
A se vedea in acest sens M. Avram, op, cit., p…………….

14
 Secţiunea 3. Modificarea judiciară a regimului matrimonial

1. Noţiuni introductive

Modificarea judiciară aregimului matrimonial este reglementată în

sistemul nostru de drept în art. 370-372 NCC. Practic acest tip de modificare
a regimului matrimonial poate fi privit pe de o parte ca o sanţiune – din
prisma soţului care aduce atingere intereselor patrimoniale ale familiei – sau,
pe de altă parte, ca o modalitate de protecţie a soţului ce atrage atenţia
asupra acţiunilor „soţului risipitor” şi solicită această modificare.
Modificarea judiciară reprezintă alături de convenţia matrimonială o
sursă de instituire a regimului matrimonial al separaţiei de bunuri. Astfel,
temeiul regimului separatist în dreptul nostru este reprezentat atât de
convenţie cât şi de hotărârea judecătorească de modificare a regimului
matrimonial.
Acest instrument nu poate realiza decât trecerea de la un regim de
comunitate la un regim separatist, tocmai prin condiţiile pe care le presupune
pentru a putea fi aplicat, dar şi prin efectele pe care le produce.

2. Condiţii pentru modificarea judiciară a regimului matrimonial

Potrivit art. 370 alin. (1) NCC dacă regimul matrimonial al soţilor este
cel al comunităţii legale sau convenţionale, instanţa, la cererea unuia dintre
soţi, poate pronunţa separaţia de bunuri, atunci când celălalt soţ încheie acte
care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.
Din textul de lege putem extrage chiar condiţiile în care unul dintre
soţi poate solicita instanţei modificarea judiciară a regimului matrimonial.
Astfel, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- Soţii se află sub regimul comunităţii legale de bunuri sau sub

regimul comunităţii convenţionale.
Numai în cazul în care soţii se află sub un regim de comunitate
interesele unuia dintre soţi pot fi lezate prin acţiunile iresponsabile ale
celuilalt acţiuni redate prin încheierea de acte juridice ce aduc un prejudiciu
comunităţii (sunt înstrăintate cu titlu oneros sau gratuit bunuri din cadrul
comunităţii, numai unul dintre soţi participă efectiv la cheltuielile căsătoriei

15
celălalt constituind depozite în nume propriu din banii ce ar trebui să
acopere aceste obligaţii etc.).
- Unul dintre soţi încheie acte juridice care au ca obiect bunuri
comune
Acest mecanism priveşte exclusiv protejarea intereselor patrimoniale
ale familiei, mai precis bunurile ce se află în comunitate şi pe care soţul
prejudiciat le poate proteja cu foarte mare greutate atât timp cât operează un
regim comunitar.
Pentru protejarea (şi a) bunurilor proprii ale celuilalt soţ de acţiunile
iresponsabile ale acestuia legiuitorul a prevăzut textul art. 316 NCC.

- Actele juridice astfel încheiate pun în pericol interesele patrimoniale

ale familiei
Legiuitorul nu a trasat nici măcar un contur firav al sintagmei de
„interese patrimoniale ale familiei” drept pentru care rămane ca judecătorul
să stabilească în funcţie de elementele fiecărei speţe. Considerăm că este
destul de dificil acest lucru dat fiind faptul că trebuie analizate nu numai
elementele efective, certe ale unei cauze ci şi cele mai abile tendiţe de
sustragere a bunurilor din comunitate, cum ar fi spre exemplu mutarea
repetată, în diverse scopuri a bunurilor mobile ce decorează locuinţa de
familie, pentru ca apoi să poată avea ca finalitate înstrăinarea acestora, fără a
se putea aplica regimul special al locuinţei de familiea extins asupra
bunurilor ce o mobilează şi o decorează. In acest sens, trebuie stabilită o
legătură de cauzalitate între acţiunile întreprinse şi efectele pe care acestea le
produc.
Art. 370 alin. (2) face trimitere la textul de lege al art. 357 care
dispune că regimul separaţiei de bunuri este instituit după ce are loc
lichidarea comunităţii.
Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede obligativitatea întocmirii ad
probationem a formalitatilor de publicitate atât cele generale cât şi cele
speciale privitoare la convenţia matrimonială şi alegerea regimului
matrimonial, dar şi întocmirea unui inventar al bunurilor mobile,
caracteristic instituirii regimului separaţiei de bunuri.

3. Efectele modificării judiciare a regimului matrimonial

Potrivit art. 371 alin. (1) NCC separaţia de bunuri pronunţată de către
instanţă face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soţilor li se
aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360-365, adică regimul separaţiei
de bunuri.

16
 Efectele separaţiei se produc între soţi retroactiv, de la data formulării
cererii, cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea oricăruia dintre ei,
dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărţirii în fapt.
De asemenea, hotărârea judecătorească pronunţată nu prevede un
anumit termen sau o aplicabilitate până când condiţiile de fapt ce au
determinat solicitarea modificării judiciare a regimului vor înceta.
Legiuitorul nu prevede posibilitatea ca soţii să revină la regimul avut
anterior, hotărârea nefiind delimitată temporal. Pentru alegerea unui alt
regim matrimonial, altul decât cel separatist instityit prin hotărârea instaneţi,
soţii pot îincheia oricând o convenţie matrimonială, neexistând niciun
impediment în acest sens [art. 369 alin. (1) NCC].
Subliniem că prin efectele pe care le produc separarea judiciară este
diferită de modificarea judiciară a regimului matrimonial. Prima vizează
partajului bunurilor comune ale soţilor la un moment dat. Fără a aduce
atingere regimului matrimonial, fiind aplicabile şi pentru viitor aceleai reguli
ca şi înainte de separarea bunurilor. In ceea ce priveşte modificarea judiciară
a regimului matrimonial, pe lângă seperarea bunurilor va interveni şi
aplicarea regulilor regimului separaţiei de bunuri, astfel că tot ceea ce se va
achiziţona de oricare dintre soţi va fi bun propriu, iar bunurile dobândite
împreună de soţi vor fi bunuri comune pe cote-părţi şi nu în devălmăşie.
Privitor la efectele pe care modificarea judiciară a regimului
matrimonial le produce asupra terţilor sunt aplicabile dispoziţiile art. 372
NCC. Astfel, observăm că terţii nu pot solicita modificarea judiciară a
regimului matrimonial, fiind o acţiune pesonală a soţilor, însă pot interveni
în cauză pentru a-şi acoperi creanţa.

17