REDUCEREA RISCULUI LA HAZARD ŞI PROBLEMATICA SPAŢIULUI CONSTRUIT

Indrumător:

Prof. dr. arh. Sorin Vasilescu

Drd. arh. urb. Cristian I. Moscu

Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”

1
INTRODUCERE

La nivel mondial hazardurile au provocat pierderi anuale semnificative constând în 25.000 morţi şi
distugeri economice de 3 miliarde de dolari. Conform statisticilor internaţionale există cel putin 180
de dezastre anuale din care 66 % sunt hazarduri naturale şi 34 % sunt hazarduri antropice.

Cele mai multe victime, 41 % sunt provocate de seisme, 30 % de inundaţii, 14 % de furtuni şi de

vulcani 2%, restul de 13 % fiind antropice. (ISU – 2016)

Factorii care au ridicat mărimea şi frecvenţa hazardurilor în ultimii ani sunt cel legaţi de creşterea
populaţiei şi concentrarea ei în conurbaţii, de schimbările climatice, încalzirea globală. Deasemenea
un rol important îl reprezintă creşterea vulnerabilităţile spaţiului construit şi implicit al comunităţilor,
managmentul şi administrarea defectuoasă a lor.

1. CADRUL INSTITUTIONAL

1.1 Deceniul Internaţional pentru Reducerea Dezastrelor Naturale (UN-IDNDR) și ISDR - Strategia
Internaţională ONU de Reducere a Dezastrelor

În perioada 1990-1999, comunitatea internaţională şi-a propus un set de acţiuni energice

concertate, coordonate de ONU în cadrul Deceniului Internaţional pentru Reducerea Dezastrelor
Naturale (IDNDR-ONU), care a avut ca obiective:

• perfecţionarea capacităţii fiecărei ţări de a reduce rapid și efectiv efectele dezastrelor naturale;
• elaborarea unor directive și strategii de aplicare a cunoştiinţelor existente, luând în considerare
specificul social, economic și cultural al ţării respective;
• dezvoltarea abordărilor ştiintifice şi inginerești destinate reducerii unor lacune critice în
cunoştinţele actuale în privinţa metodelor de reducere a pierderilor de vieţi și pagubelor materiale;
• difuzarea informaţiilor şi cunoştinţelor noi privind măsurile de evaluare, prognozare, prevenire şi
reducere a dezastrelor naturale;
• dezvoltarea de măsuri în domeniu prin programe de asistenţă tehnică şi transfer tehnologic,
proiecte demonstrative, educaţie şi instruire, cu evaluarea eficienţei acestor programe. (UN-IDNDR –
1990)

1.2 Strategia şi planul de acţiune Yokohama

Strategia Yokohama pentru o lume mai sigură: Ghid pentru prevenţia, pregătirea şi atenuarea
dezastrelor naturale şi Planul său de Acţiune (“Strategia Yokohama”), adoptată în 1994, furnizează
repere pentru reducerea riscului la dezastru.

1.3 Cadrul de Acţiune Hyogo

Conferinţa Mondială privind Reducerea Dezastrelor (WCDR - World Conference on Disaster

Reduction), s-a desfăşurat în Japonia, oraşul Kobe, Prefectura Hyogo, între 18 şi 22 ianuarie 2005,
organizarea sa fiind decisă prin Rezoluţia Adunării Generale ONU A/RES/58/214 privind Strategia
Internaţională de Reducere a Dezastrelor – ISDR. (UN, 2005)

Conferinţa a constituit un punct de analiză şi de revizuire a acţiunilor din 1990-1999 în cadrul

Deceniului Internaţional pentru Reducerea Dezastrelor Naturale (IDNDR-ONU), prin Strategia şi

2
planul de acţiune de la Yokohama (1994). Au prezentat rapoarte naţionale extinse 113 ţări, inclusiv
România, cu privire la cinci domenii.

- a fost revizuită “Strategia de Acţiune de la Yokohama” şi “Planul de acţiune pentru o lume mai
sigură”, ca document director al politicilor globale corelate de apărarea împotriva dezastrelor şi
dezvoltarea durabilă a statelor membre ONU;
- a fost adoptat Planul cadru de acţiune Hyogo - programul de reducere a riscului dezastrelor pe
perioada 2005-2015;
- a fost lansat Deceniul Internaţional al Educaţiei pentru Dezvoltare Durabilă, 2005 – 2014 – prin
“Alianţă Globală pentru Reducerea Dezastrelor” în colaborare cu UNESCO;
- a fost adoptat Documentul Final: „Realizarea unei rezistenţe a ţărilor şi comunităţilor la dezastre”;
(UN, 2005)

1.4. Cadrul Sendai 2015-2030

Cea de a treia Conferinţă Mondială a ONU privind Reducerea Riscului Dezastrelor s-a desfăşurat în
conformitate cu Rezoluţia Adunării Generale a ONU, în perioada 14-18 martie 2015 la Sendai,
Japonia.

Documentul Final WCDRR 2015: Cadrul Sendai 2015-2030 pentru Reducerea Riscului de Dezastre,
(“Sendai Framework for Disaster Risk Reduction 2015-2030”), a prezentat Cadrul de acţiune pentru
reducerea riscului de dezastre, cu patru priorităţi.Înţelegerea riscului dezastrelor; Întărirea
guvernanţei riscului la dezastre, pentru a-l gestiona; Investiţii în reducerea riscului la dezastre,
pentru rezilienţă; O pregatire anticipată sporită pentru dezastre în vederea unui răspuns eficient in
timpul impactului cat si în procesul de refacere, reabilitare şi reconstructie.

2. Obiective de cercetare

Acest studiu îşi propune să dezvolte o metodologie de reducere a riscului lamulti-hazard în România,
în zonele centrale protejate ale oraselor, conform recomandărilor din Strategia şi Cadrul de actiune
Hyogo şi Sendai.

2.2.1. Implementarea conceptului tipologiei habitatului cu identitate de patrimoniu ca suport

rezilient pentru reducerea riscului la hazard

2.2.2 Implementarea unor noi concepte de abordare a managementului reducerii riscului prin
dezvoltarea metodelor nestructurale de cercetare, proiectare, legislatie si educatie

2.2.3 Identificarea şi cartarea hazardurilor relevante, a elementelor expuse şi intocmirea scenariilor

de impact, pentru stabilirea pierderilor prin Analize de Risc

2.2.4 Identificarea unei relaţii echilibrate între valoarea culturală, funcţională şi de percepţie ca o
valoare de raportare şi natura siguranţei, stabilităţii şi calităţii mediului ca valoare de stare.

2.2.5 Identificarea drumului critic la stabilirea deciziilor de interventie teritoriale, arhitecturale si

structurale si aplicarea acestora într-un studiu de caz.

2.2.6 Introducera conceptului de sistem de siguranta multietajat (siguranta locala a vecinatatilor, a

zonei, a localitatii si teritoriului ca sistem de siguranta global integrat

3
3. Studii de caz – Pentru a putea înţelege demersul cercetarii am considerat necesar discutarea
problemelor în paralel pe studiul de caz ales in zona destructurata ramasa in spatele fronturilor de
la Victoria Socialismului (Bd. Unirii), Bd. Libertatii si Spalaiul Independentei cu numeroase clădiri
monument ca Palatul de Justiţie, biserica Sfântul Spiridon Vechi , restaurantul Bucur, Biserica
Domnita Balasa, Biserica Mihai Voda, de asemenea, conţine o serie de clădiri modern de la începutul
secolului XX, (str. Poenaru Bordea) şi care prezintă o valoare arhitecturală evidentă.

In aceasta zona a fost translatata de pe Dealul Arsenalului, printr-un procedeu ingineresc ingenios de
dr. Ing. Eugeniu Iordachescu, biserica si clopotnita Manastirii Mihai Voda ctitorita de Voievodul
Mihai Viteazul în 1589 cu hramul Sf. Nicolae – Incinta mănăstirii fiind demolată.

3. Principiile generale ale studiului

3.1 Principiul dezvoltarii sustenabile

După rezoluţiile “Clubului de la Roma” privind limitarea creşterii populaţiei în contextul crizei de
mediu şi diminuării resurselor, generate de o dezvoltare haotică, apare o noua etică „ecologică”
privind gestionarea creşterii prin sustenabilitate.

„Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care satisface necesităţile prezentului, fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi împlini propriile lor nevoi”. (Brundtland, 1972)

Această definiţie face legătura între trei noţiuni – dezvoltare, nevoi, generaţii viitoare.

3.2 Principiul abordării eco-sistemice

„Ecosistemul este ansamblul condiţiilor fizice, chimice, biologice de care depinde viaţa unei specii
vegetale sau animale sau care depinde de viaţa respectivei specii”. (Petit Larousse, 1979.)

Ecosistemul a fost definit de T. G. Tansly în 1939 ca o relaţie trofică între biocenoză (specii diferite) ce
reprezintă viul şi biotop (mediul ocupat de acestea) ce reprezintă ne-viul. (Tansly 1939)

Sistemele ecologice sunt sisteme deschise şi autoreglabile, astfel, în cadrul sistemelor individuale (a
organismelor) guvernează procesele metabolice , în cadrul sistemelor colective ale populaţiilor –
schimbul de informaţii se face prin procese de reproducere, iar în fine, în cadrul ecosistemelor apar
procese ecologice caracterizate prin troficitate şi competitivitate.

3.2.1 Caracteristicile ecosistemelor

Cele patru caracteristici ale ecosistemelor:Integralitatea – rezultatul componentelor definite

structural şi funcţional;Abilitatea informaţională – capacitatea de a primi informaţii;Caracterul istoric
– capacitatea de stoca informaţii, cantitatea de informaţii stocată depinzând de gradul de evoluţie al
ecosistemelor. Troficitatea ca echilibru fluent sau dinamic, cu constanta rotaţie a elementelor.

3.2.2. MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Biologul Franşois Jacob defineşte mediul ca tot ceea ce vine în contact cu o fiinţă si îi mijloceşte viaţa
şi comunicările cu lumea exterioară.

4
3.2.2.1. Tipologia mediului

a. Mediul natural nealterat de om - natura primară

Pentru ecologie mediul natural se poate localiza oriunde este viaţă.

b. Mediul amenajat

Pe Pământ organizarea complexă antropică a spaţiului nu s-a substituit organizării naturale dar a
evoluat în strânsă interdependenţă cu aceasta din urmă.

c. Mediu artificial - spatiu construit

Mediul a apărut ca rezultatul unui fenomen socio-cultural prin care spaţiul geografic, este asimilat
simbolismului Centrului lumii. Pentru popoarele nomade, “axis mundi” se muta odată cu migrarea lor
din loc în loc; spaţiul in mişcare avea o altă configuraţie decât cel geografic. Fiecare popor
construieşte sub influenţa toposului propriu.

Construirea unei locuinţe avea o puternică semnificaţie mentală: integrarea relaţiilor spaţiale ale
obiectului în spaţiul fizic care ocupă un anumit spaţiu social. Semnificaţia acestei aprecieri a
pământului pe care urma să stea viitoarea locuinţă, avea ca rezultat organizarea spaţiului construit în
funcţie de calitatea mediului şi dobândirea unei poziţii în spaţiul social.

d. Mediul social economic - acest complex de activităţi, aspiraţii, valori care sunt produsul unei
deveniri istorice şi culturale.

e. Mediul cultural stiintific

Între 1923 - 1944, în Franţa şi Rusia, Vernadsky, Teilhard de Chardeu şi Le Roy au elaborat conceptul
de noosfera. un nou înveliş al Pământului, care în viziunea lor marca o nouă etapă distinctă calitativ şi
cantitativ a dezvoltării vieţii terestre, rezultat al acţiunii omului şi al societăţii.

Aceasta corespunde momentului în care omul şi societatea nu se mai mulţumesc cu energia

provenită prin mijlocirea ecosistemelor naturale şi încep să utilizeze aşa numita energie culturală EC,
folosită pentru desfăşurarea altor activităţi decât cele fiziologice. Ecosfera se transforma în noosfera
(noos = raţiune, înţelepciune).

Alvin Toffler (1973) tratează problema complexă a schimbărilor care se produc într-un ritm fără
precedent în societăţile superdezvoltate, şocul cultural şi şocul viitorului (noţiuni pe care el le
disociază din punct de vedere al impactului psihologic asupra societăţilor) tind să devină în opinia
autorului "cea mai importantă boală a zilei de mâine”. Una dintre schimbările analizate de autor este
aceea a oraşelor, "cea mai rapidă şi mai vastă urbanizare din câte a cunoscut vreodată lumea.”

3.2.2.2. Acţiunea factorilor de mediu

Acţiunea factorilor de mediu poate fi limitativă, adaptivă si declanşatoare. respectiv stimulativă. Un

factor limitativ conserva, prin calitatea şi cantitatea sa, performantele, respectiv existenta
organismului între anumite limite (de ex. limite de temperatura), în schimb la cea mai mica variaţie a
sa, factorul limitativ provoacă reacţii bine definite ale organismului, uneori cu depăşirea potentei
ecologice. Prin factorii limitativi se reglează dinamica populaţiilor, în raporturile dintre organisme şi

5
populaţii şi factorii de mediu se dezvoltă, prin procesul de selecţie, adaptări genetice care utilizează
mai eficient factorii de mediu daţi.

INDICELE DE CALITATE AL MEDIULUI ANTROPIZAT este dat de funcţia lui S.C.KoIm

M = F(Y, S, B, T)

M = mediu

Y = produs social

S = structura producţiei

B = bugetul protejării mediului

T = tehnologie nepoluantă.

MY< 0 - calitatea mediului scade în raport cu creşterea produsului social

MS> 0 - calitatea mediului creşte dacă structura producţiei este mai diversificată.

MB > 0 - calitatea mediului creşte dacă bugetul protejării mediului este mai mare.

MT> 0 - calitatea mediului creşte dacă creşte folosirea ecotehnologiilor.

3.2.2.3. IMPACTUL UMAN ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Consumarea unor resurse epuizabile - resurse minerale.

Distrugerea unei verigi pe lanţ trofic

Depozitare de deşeuri

Emisiile poluante

Demolări de fond construit pentru o urbanizare galopantă duc la desrădăcinarea populaţiei

sau la ştergerea istoriei.

Agresarea politico-ideologică şi religioasă duce ia bulversarea sistemelor valorice.

Energofagia sistemelor antropizate

Orașul sustenabil este caracterizat de „echilibrul dinamic între caracteristicile sale

economice, sociale, instituționale și de mediu, determinate de amplasament, de structura sa
(city form) și cetățenii care-l ocupă.” (Jenks M., Burton E., Williams K., 1996)
Atributele care identifică sustenabilitatea sunt cele derivate din principiile dezvoltării
durabile, eficiență, responsabilitate, integritate, echitate, confort, acceptabilitate.
3.3. Principiul rezilienţei
Rezilienţa (resilience) provine de la latinul „resilire”, „resilio” care înseamnă a se echilibra, a
reveni la un echilibru anterior.
În studiul „Resilience and stability of ecological systems”, Holling arată că rezilienţa este o
caracteristică a sistemelor ecologice ca adaptabilitate, ca reorganizare. (Holling et al, 1973)

6
Rezilienţa a fost introdusă în managementul reducerii riscului în 2005, odată cu adoptarea
Hyogo Framework for Action HFA. În acest context, „rezilienţa reprezintă capacitatea unui
sistem expus la multihazard de a rezista şi de a se adapta”. (UN, 2005)

3.3.1. Calităţile sistemelor reziliente

Sistemele reziliente rezistă, răspund şi se adaptează mai bine la şocuri şi se refac mai bine după
timpuri grele, trăiesc mai bine în vremuri bune. Cercetarea extensivă a arătat că oraşul rezilient are
şapte calităţi:

• Reflexivitate
• Prudentă în folosirea resurselor
• Robusteţe
• Redundantă
• Flexibilitate
• Inclusivitate
• Integrare

The City Resilience Frameworkeste un cadru unic dezvoltat de Arup cu susţinerea Fundaţiei
Rockefeller, bazat pe cercetarea extensivă a oraşelor. CRF furnizează un mod de a înţelege
complexitatea oraşelor şi căile care contribuie la rezilienţa lor. Cunoaşterea acestor căi
facilitează identificarea zonelor critice şi a acţiunilor şi programelor care le pot ameliora.
3.4. Principiul Smart City / Oraşul inteligent
Smart city este o viziune a oraşului viitorului – folosind integrarea ştiinţei şi tehnologiei prin
sisteme informaţionale.
Arhitectul şef al primăriei Copenhaga, Tina Saaby, când s-a adresat Congresului Academiei
de Urbanism 2013 a spus: „Luaţi în consideraţie viaţa urbană înainte de spaţiul urban şi
spaţiul urban înaintea clădirilor”. (Saaby T., 2013)
3.5. Principiul managementului participativ
Toate informaţiile trebuie să fie transparente şi cunoscute de către toate instituţiile şi
populaţia expuse la multihazard.
Teoria filozofului Feyerabend privind „Cucerirea abundenţei” (Conquest of Abundance=,
conform căreia „cooperarea este necesară şi nu există diferenţe între producători şi
consumatori - de aici dezvoltarea aşa numitului „prosumer” (cetăţeanul responsabil).
Interdependenţa producător-consumator este evidentă, dar apariţia prosumerului, a
cetăţeanului responsabil, prin referinţă la spaţiul suport, poate modifica ecuaţia. Această
abordare dezvoltă un spaţiu co-creativ bazat pe interventia colectivă a utilizatorilor
inteligenţi.” (Feyerabend P., 2001)

3.6. Principiul Protejării Patrimoniului

3.6.1. Documente internaţionale
Aşezările umane, consecinţă a vieţii oamenilor pe un teritoriu, acumulează în timp valori
patrimoniale puternice şi căi specifice de organizare spaţială care dau identitate unei comunităţi.
„Carta Europeană a Patrimoniului Arhitectural a Consiliului Internaţional pentru Monumente şi
Situri” (1975) şi „Declaraţia de la Amsterdam” (1975) statuează că: „Patrimoniul arhitectural include
nu doar clădiri individuale de calitatea excepţională şi vecinătăţile lor, ci şi toate zonele din oraşe şi
sate care sunt de interes istoric şi cultural”; „Semnificaţia patrimoniului arhitectural şi motivaţia

7
conservării lui sunt acum mai clar percepute. Este cunoscută ideea conform căreia continuitatea
istorică în mediu trebuie păstrată dacă vrem să menţinem sau să creăm vecinătăţi care să permită
indivizilor să-şi găsească propria identitate şi să se simtă în siguranţă în ciuda schimbărilor sociale
bruşte”. Aşadar, un habitat patrimonial reprezintă un reper vital; în acest sens, se afirmă în
„Convenţia pentru Protecţia Patrimoniului Arhitectural European” emisă de Consiliul Europei, la
Granada, în 1985 [80] şi ratificată de Parlamentul României prin Legea 157/13 Octombrie 1997: „este
important ca provocarea păstrării identităţii locului să transmită un sistem de referinţe culturale
generaţiilor viitoare, în vederea îmbunătăţirii mediului de viaţă urban şi rural şi susţinerii dezvoltării
economice, sociale şi culturale a ţărilor şi regiunilor” (Consiliul Europei, 1985).
„Strategia de Reducere a Riscurilor la Dezastru pentru Valorile de Patrimoniu Mondial, adoptată de
Comitetul Patrimoniului Mondial în cea de-a 31-a sesiune a sa din 2007.”

„Patrimoniul cultural şi natural, cu tehnologiile, practicile, abilităţile, sistemele de cunoaştere

aferente, cu bunurile şi serviciile ecosistemului, pot avea un rol pozitiv în reducerea riscurilor la
dezastru în toate fazele procesului (disponibilitate, răspuns şi revenire), şi de acum încolo contribuie
la dezvoltarea durabilă în general;” (World Heritage Committee, 2007)

„Declaraţia de la Veneţia privind Rezilienţa construcţiilor la nivel local”afirmă că

“Un mediu istoric bine conservat, susţinut de cunoştinţe şi abilităţi tradiţionale, reduce considerabil
factorii de risc la dezastru, consolidează rezilienţa comunităţilor urbane şi salvează vieţi.
Dezvoltarea durabilă trebuie să integreze reducerea riscului la dezastru şi rezilienţa construcţiei la
toate nivelurile, prin planificare multisectorială, pentru a creşte rezilienţa urbană la dezastru;”
(UNESCO, 2012)

3.6.2 Relaţia dintre identitate spaţială – şi percepţie spaţială

Configuraţia habitatului ca expresie a specificului geo-climatic, social-politic şi religios al fiecărei
comunităţi este un rezultat al dezvoltării sale organice. Această caracteristică formează o dimensiune
istorică şi culturală a comunităţii.
În cartea sa „Existence, Space & Architecture” C. Norberg-Schulz decodifică ierarhia procesului de
înţelegere a spaţiului şi raportare la acesta. (Norberg-Schulz, 1971)
Cele 6 niveluri ale spaţiului existenţial decodificat de autor pot fi identificate de trei ecosisteme
recunoscute de populaţia dintr-un anume loc: ecosistemele individual, proximal şi global.
După distrugerile cauzate de Al Doilea Război Mondial, începând de la problema
reconstrucţiei oraşelor, cercetătorul Kevin Lynch a demonstrat că spaţiul existenţial şi
arhitectural aşa cum şi le imaginează oamenii sunt rezultatul unui proces mintal prin care
este percepută lumea exterioară. (Lynch K., 1960)
Conform cercetării lui Lynch privind percepţia cetăţenilor asupra mediului construit urban, el
a evidenţiat că fiecare individ poartă cu sine o „hartă imaginară”, o proiecţie mentală a
realităţii marcată de componente fizice, culturale şi psiho-sociale, de „locuri”.
În relaţia individului cu spaţiul construit, transferul „hărţii mentale” la nivelul imaginii
subiective se face prin intermediul unor criterii de percepţie directă (repere), percepţie
culturală (habitat patrimonial) şi percepţie prin mentalităţi.

3.6.3 Relatia intre inovatie traditie si patrimoniu

Habitatul patrimonial este finit din punct de vedere spaţial – prin acumularea în teritoriu, dar infinit
din punct de vedere temporal, prin selecţia continuă pe toată durata evoluţiei comunităţii,
exprimând un echilibru energetic între tradiţie şi inovaţie (Gociman şi Dinu, 2007).

Esenţializarea trăirii spaţiului, în lungul drum de la particularitate spre raritate, traversează

acumulări şi selectări succesive. Localizarea în spaţiul topo-climatic, orientarea, dominanta

8
materialului, configurarea spaţială şi conformarea decorativa confera primelor constructii o
anumita partiularitate – sedimentarea lor in timp defineste o anumita autenticitate care
acumulata defineşte reprezentativitatea filtrată şi esenţializată în raritate.

Relaţia dintre spaţiu şi încărcătura sa emoţională creează zona de stabilitate a unui „loc” a
cărui structură a fost deranjată de un hazard generând alienare şi tulburare. Se impune ca la
nivel municipal şi mai ales local ca întreg habitatul să fie evaluat ca resursă culturală pentru
a-i determina coerenţa, dimensiunea identitară ca marcă emoţională. Este cunoscut faptul
că românii, în special locuitorii Bucureştiului, se ataşează pe viaţă de un loc şi dovedesc o
mare stabilitate în ceea ce priveşte locuinţa. Dispariţia unor „locuri” devine un risc major
pentru echilibrul psihologic şi social al locuitorilor.

3.7.Principiul reducerii riscului la dezastre (DRR)

Principiul reducerii riscului la dezastre (DRR) este unul fundamental atât în sustenabilitate,
in rezilienţă şi in „smart decision”. Activitatea pentru reducerea riscului debutează cu
evaluarea acestuia la nivelul tuturor ecosistemelor şi se bazează pe acumularea şi
prelucrarea unui volum mare de date şi din acest motiv are un caracter deosebit de
complex, este de lungă durată şi implică participarea unor echipe pluridisciplinare.
Succesul unei operaţii de evaluare a riscului se bazează în primul rând pe rigoarea pregătirii
şi derulării procesului.
Conceptul modern de evaluare a riscului, se bazează pe analiza convoluţiilor între datele
referitoare la:
- hazard;
- elemente expuse (elementele la risc) ;
- vulnerabilitatea elementelor expuse.
- risc (pierderi)
In aceste condiţii s-a impus ca o necesitate preocuparea pentru elaborarea unor norme în
vederea utilizării unei terminologii unitare pe plan internaţional pentru cercetarea unor
asemenea evenimente. O contribuţie importantă în acest sens a avut-o editarea de către
ONU şi Secretariatul IDNDR, în 1992, a unui dicţionar de termeni, „Internationally agreed
glossary of basic terms related to disaster management”, privind principalii termeni folosiţi
în studiile dezastrelor. (UN – IDNDR – 1992)

4. HAZARDUL
4.1 Definitia hazardului
Hazardul este un eveniment fizic, fenomen şi/sau activitate umană cu potenţial dăunător, - care
poate cauza pierderea vieţii sau vătămare, daune asupra proprietăţii, daune sociale şi economice şi
degradarea mediului. (UN – IDNDR – 1992)

4.2 Clasificarea hazardurilor

4.2.1. Clasificarea hazardurilor după sursa producerii hazardului naturale si antropice
Programul Naţiunilor Unite privind Mediul (UNEP) utilizează termenul de hazard combinat
"Na Tech" (natural-tehnologic) pentru a descrie hazardurile care au o origine hibridă. În
acest context putem avea:

9
- hazarduri combinate cu evoluţie rapidă - hazarduri tehnologice care sunt rezultatul unor
hazarduri naturale care afectează uzinele chimice, centralele electrice, conductele care
transportă gaze, petrol brut, benzină etc.;

- hazarduri combinate cu evoluţie lentă - hazarduri cauzate de impactul industriilor şi

activităţilor umane asupra mediului, cum ar fi poluarea aerului, solului şi apei, efectele
globale de încălzire, etc.

- hazarduri combinate de ordin superior, rezultate din fenomenul de interacţiunea

continuă, „în spirală”, dintre cauză şi efect (de exemplu, efectele pe termen mediu şi lung
ale exploziei de la Cernobîl). (UNEP, 2005)

4.2.4 Clasificare hazarduri după situarea faţă de sursă

hazard la sursa si hazard la amplasament:

Hazard la amplasament = Hazard la sursa * Potentare (atenuare / amplificare)

4.3. Hartile de hazard

Prin cartarea scalara a hazarduilor se poate identifica localizarea si acoperirea teritoriala a unor
evenimente. suprapunerea lor poate identifica zona expusa la multiple hazarduri.

4.4.Hazarduri pe teritoriul României

Hazardurile inregistrate pe teritoriul Romaniei sunt analizate si cuantificate de institutele de

cercetare ale Academiei Romane, de universitatile si laboratoarele specifice.

Ministerul Dezvoltarii, a generat un amplu program national de cartare a hazardurilor geologice,

cutremure, alunecari de teren, la nivel local si teritorial.

4.4.1.Hazarduri Geologice
Hazardurile geologice luate în considerare sunt:

4.4.1.1 Hazardul seismic

România este dominată de zona seismică Vrancea, în sud-estul ţării, cu seisme de medie adâncime
care afectează cu acceleraţii / intensităţi maxime aproape 50% din teritoriu şi zone foarte mari din
ţările învecinate, la fiecare seism puternic. Vrancea este diferită de sursele crustale obişnuite,
mişcările seismice vrâncene având un conţinut spectral de perioadă lungă, în special în sud-estul
României, unde există depozite cuaternare groase.

- Hazardul seismic din sursa Vrancea a fost considerat în două alternative ca intensitate (în 4 martie
1977; (Bălan et al., 1982): Sandi et al., 2008) şi pentru a lua în calcul vulnerabilitatea cumulată.

În ceea ce priveşte numărul de persoane care şi-au pierdut viaţa în timpul cutremurelor în
ultimul secol, România se află pe primele locuri din Europa, iar Bucureştiul este capitala
europeană cunoscută ca cea mai sensibilă la cutremure, având în vedere în special:

10
- Poziţia geografică – aproximativ 100-170 km faţă de zona epicentrului din Vrancea, distanţă
care poate fi comparată cu adâncimea punctelor focale ale Vrancei.
- Condiţiile de teren, caracterizate prin manifestare unor perioade de recurenţă lungi ale
mişcării pământului, la magnitudini medii şi mari.
- Tipologia structurii clădirilor: existenţa, în zona centrală a Bucureştiului, a mai multor sute
de clădiri înalte cu stâlpi şi grinzi din beton armat, cele mai multe construite înainte de 1945.
- Norme tehnice structurale: lipsa cunoştinţelor şi a normelor tehnice de construcţie
seismice pentru structurile din beton armat în perioada construcţiei clădirilor anterior
menţionate.
4.4.1.2. Hazard geologic – natura terenului de fundare
Structura terenului, pe care sunt amplasate construcţiile, prezintă în general o distribuţie spaţială
neomogenă, în funcţie de condiţiile particulare de formare şi evoluţie, cuantificate prin categorii de
pământuri specifice mediilor de sedimentare, cu variaţii în grosimi şi adâncimi.

Descriere succintă a cadrului geostructural

Din punct de vedere structural, Municipiul Bucureşti aparţine părţii centrale a Platformei Moesice
(sectorul valah), ce constituie un bloc al scoarţei terestre rămas singur, rigid, de la sfârşitul
Precambrianului şi care cuprinde un soclu de şisturi cristaline şi o cuvertură foarte groasă de
formaţiuni paleozoice, mezozoice, terţiare şi cuaternare.

Zona Municipiului Bucureşti se încadrează, din punct de vedere morfologic, în partea centrală a
unităţii Câmpiei Române, fiind situată la altitudini cuprinse între 60 şi 95 m, curbele de nivel indicând
o orientare generala NE-SV, aproape perpendicular pe direcţia de curgere a râurilor Damboviţa si
Colentina.

Condiţii hidrogeologice
Apele freatice sunt gazduite în aluviunile luncilor, foarte aproape de suprafaţă. În lunca Damboviţei
adâncimea lor variază, în general, între 2,00-6,00 metri. Datorită unor condiţii nefavorabile de
drenare, nivelul lor este mai ridicat în vecinatatea taluzului care racordează lunca cu câmpul
Cotroceni, ajungând pe alocuri la mai puţin de 2,00 metri de suprafaţă.

Din punct de vedere hidrogeologic, sursa de apă potabilă din subteran o constituie complexul acvifer
de medie adâncime (stratele de Mostiştea) şi complexul acvifer de adâncime (stratele de Frăteşti).
Stratele de Mostiştea sunt constituite în general din nisipuri. Stratele de Frateşti sunt constituite din
nisipuri cu pietrişuri sau numai nisipuri. (Călăraşu M., 2012)

4.4.2. Hazard meteorologic

Din punct de vedere meteo-climatic, teritoriul Municipiului Bucureşti păstrează caracteristicile
generale ale climatului Câmpiei Române temperat-continental, cu uşoare nuanţe excesive de
silvostepă, caracterizându-se prin variaţii evidente de temperatură de-a lungul celor 4 anotimpuri,
acest sector fiind caracterizat prin următoarele valori:

- temperatura medie anuală:  +11° C

- temperatura maximă absolută: +40° C
- temperatura minimă absolută: -30° C

Cantitatea de precipitaţii medii multianuale, măsurată într-o perioadă de 10 ani, este de cca. 550
mm. Maximul de precipitaţii este specific lunii iunie (92 mm), iar minimul lunii februarie (25
mm). Cantitatea de precipitaţii maxime anuale în 24 h, înregistrată în Voluntari, a fost de 780

11
mm în data de 6.07.1970.
Precipitaţiile solide reprezintă 16% din cantitatea anuală. Stratul de zăpadă este influenţat de
starea timpului şi de condiţiile locale, fiind prezent 53 de zile pe an. Valoarea medie a
grosimii stratului de zăpadă este de 7.8 cm în prima decadă a lunii ianuarie. Grosimea
maximă absolută a fost de 6 m, acest indicator variind în funcţie de timp şi de
particularităţile suprafeţei active.
4.4.3. Hazard hidrologic
In urma inundatiilor repetate ale Dambovitei, albia raului a fost regularizata la inceputul sec.
al XX-lea, avand taluzuri inclinate pline de salciidupa cum se observa in harta de la 1852-
1879 a Bucurestiului. Oglinda apei era la intrare in Bucuresti la 6m sub nivelul carosabilului.

La ploile torenţiale, din 1975/1976, capacitatea albiei de preluare a debitului a fost depăşită,
provocând inundaţii în zona centrală a Bucureştiului, ceea ce a condus la propunerea de
sistematizare a Dâmboviţei, constând în crearea în amonte a unei acumulări de apă
protejate de diguri de pământ, Lacul Morii, şi dirijarea apei printr-un canal subteran şi a
amenajării oglinzilor de apă de suprafaţă pe vechiul traseu. Proiectul a fost asociat cu
crearea tunelului Magistralei 1 de Metrou şi cu un amplu proiect de drenări şi colectare a
apelor uzate şi pluviale de pe malul drept al Dâmboviţei.

4.4.4. Hazarduri antropice - explozii, incendii, terorism

Hazardurile care se încadrează în DIRECTIVA SEVESO (Council of Europe - CE, 2012) la nivelul
Municipiului Bucureşti, cu impact la nivelul zonei pilot pot fi:
- accident cu degajarea unei cantităţi moderate de amoniac
- explozii cauzate de seism la reţele de utilităţi (reţele de gaze) sau explozii în locuinţe din
utilizarea buteliilor sau a altor combustibili lichizi, explozia unei cantităţi moderate de gaz
GPL
- incendii din locuinţe şi alte clădiri şi/sau propagate în cartier, generate de explozii,
accidente tehnologice sau casnice
- atac terorist asupra instituţiilor publice, cu impact la nivelul comunităţii

5. Elemente expuse la risc

5.1 Definiţie
Elementele expuse sunt toate componentele ecosistemului, ale viului (biotic) – (fitocenoză,
zoocenoză, antropocenoză), şi ale ne-viului (spaţiul suport, abiotic, biotopul natural,
amenajat, spaţiul construit, spaţiul urban) relaţionate prin activităţi metabolice, ecologice,
de dezvoltare social-economică şi culturală, care pot fi afectate negativ, direct sau indirect de
producerea unui eveniment semnificativ (hazard).

5.2 Sursa informatiilor

Informatiile despre elementele expuse trebuie sa contina componente cantitative si calitative cat si
de localizare in teritoriu.
Sursa informaţiilor poate fi INS – Institutul National de Statistica, organisme locale şi
guvernamentale care deţin date legate de evidenta populaţiei (poliţia), a bunurilor
imobiliare Oficiul National de cadastru şi publicitate imobiliară (ONCPI), Administraţiile
financiare, ANAF (Administraţia Fondului Imobilelor - AFI, Întreprinderea de construcţii şi
reparaţii administraţie locativă, ICRAL-uri), instituţiile de profil agronomic, zootehnic,
industrial, de cercetare, Agenţia Naţională de Mediu, ministerele şi alte instituţii deţinătoare

12
de baze de date.
Planurile cadastrale ale orașului București contin informatii pentru fiecare parcela de teren:
regimul juridic (S - stat, P - privat), nr poștal, suprafața teren, suprafața construita ( a-
structura beton armat / b – structura caramida cu planseu beton/ c- structura caramida cu
planseu lemn / d- chirpici paianta ). Deasemenea apar însemnări privind starea “fb-foarte
bine,b-bine ,r-rea, ceea ce înseamnă o evaluare observativa la un moment dat a stării
construcției. Tot informația cadastrala ne spune la locuințe numărul de apartamente, nr. de
persoane care locuiesc și bineinteles numele instituțiilor, intreprinderilor, etc. când au alta
destinație. Din păcate informațiile cadastrale nu au mai fost actualizate la nivelul
Bucureștiului din 1980 și nu sunt inca vectorizate. De asemenea se pot afla informații mai
detaliate din extrasele de informare ale cartilor funciare – ale fiecărei proprietati. (OCPI-
1977)
Lista monumentelor istorice, întocmita sub coordonarea Ministerului Culturii şi Cultelor, de
Institutul Naţional al Patrimoniului, identifică în București 177 ansambluri și situri istorice,
680 monumente de arhitectura , 52 ansambluri de arhitectura, 10 rezervații de arhitectura,
962 clădiri cu valoare arhitecturala, 36 clădiri cu valoare ambientala, 92 clădiri cu valoare
memoriala, 359 monumente de arta plastica, 8 parcuri și grădini istorice. (INP – MCC – LMI,
2008)
PUG - Proiectul de urbanism general al Municipiului București , aprobat prin HCGMB nr.
269/2000, de Consiliul general al Primăriei Municipiului București, are o baza de date despre
oraș, colectata in perioada 1995-2000, și propune mai multe zone de dezvoltare:
C- zona centrala; CP – subzona centrala situata in limitele zonei de protecție a valorilor
istorice și arhitectural urbane; CA - subzona centrala situata in afara limitelor zonei protejate;
CB- subzona situata in afara perimetrului central care grupează funcțiuni complexe de
importanta supramunicipala și municipala: M - zona mixta; L - zona de locuit; A - Zona de
activitate productiva; V - zona spatii verzi; T - zona transporturilor; G - zona gospodărie
comunala; S - zona cu destinație speciala; R - zona echipamentelor majore. (PMB – UAUIM –
2000)

Proiect de urbanism zonal - Zone protejate București, aprobat prin HCGMB nr. 279/2000.
Acest proiect identifica pe teritoriul orașului București 98 de zone diferite din punct de
vedere al coerentei construite, configurare, incarcare cu monumente, propunere de
conservare urbana. (PMB – UAUIM – 2000)
Studiul “Analiza integrativa a valorii culturale și de utilizare a clădirilor existente” In acest
studiu se afirma ca: “Diversele categorii de analize menite sa fundamenteze deciziile de
intervenție, converg in ultima instanta către definirea a doua categorii de valori ale
sistemului construit, valoarea culturala și valoarea de utilizare cărora le corespund, in cadrul
intervenției, latura conservativa și respectiv cea transformativa, aflate intr-un raport de
echilibru determinat de specificitatea obiectului avut in vedere”. (Crișan R. şi Derer H., 2004)
Studiul propune o reformulare a criteriilor determinante pentru stabilirea valorii culturale a
unui imobil: Autenticitatea; Valoarea artistica și tehnica relativa; Valoarea de raritate;
Valoarea de identitate culturala. Acestea interpretează mai nuanțat și mai extins criteriile
ordinului 2260/2008 privind metodologia de cartare a monumentelor istorice.
De asemenea se propune o detaliere a criteriilor pentru analiza valorii de utilizare. Pentru
ambele valori se asociază punctaje de la 0÷4. In funcție de rezultatul evaluărilor se propun
deciziile de intervenție, de la restaurare –restructurare la demolare.

13
5.3 Clasificarea elementelor expuse la risc
Identificarea calităţii şi cantităţii, ca şi poziţionarea-cartarea elementelor expuse este o etapă
esenţială în determinarea zonelor de risc într-o localitate.

5.3.1 Clasificare după tipul de expunere la hazard

Componentele ecosistemului natural, antropizat, amenajat, definite de un amplasament,
biotopul, spaţiul suport constituie elementele expuse constant, zoocenoză, fitocenoză, şi
antropocenoză (populaţia), caracterizate prin mobilitate, constituie elemente expuse
variabil.
Expunerea variabila se caracterizează prin: expunere instantanee (seism, viitură, ciclon) sau
de durată (secetă, despăduriri, foamete, poluare).

5.3.2 Clasificare conform structurii ecosistemului

Principalele categorii de elemente expuse la hazard care trebuie avute în vedere la
evaluarea riscului sunt componentele ecosistemului:
a) viul – fitocenoza, zoocenoza şi antropocenoza;
b) ne-viul – biotopul natural, antropizat şi amenajat (solul, apa, aerul, spaţiul
urban, spaţiul construit, bunuri materiale, sistemele vitale (căi de
comunicaţie şi reţele vitale);
c) activităţile de metabolism, producţie, dezvoltare (relaţii între componentele
ecosistemului;
d) Ansamblul bunurilor materiale şi intelectuale.

5.3.2.1. Spaţiul construit

Bucureştiul trebuie înţeles ca un sistem cu o topologie specifică şi interacţiuni între celulele
urbane, fiind necesar de luat în consideraţie diferenţele de comportament în funcţie de
diferitele tipuri de clădiri, diferitele tipuri de degradări şi caracteristici urbane.
La nivelul Bucureştiului există 22.800 ha de teritoriu administrativ din care 15.900 ha (67,7%)
sunt dedicate locuinţelor. Astfel, condiţiile cadru ale locuinţelor din Bucureşti sunt clasificate
de urbanişti în: locuinţe urbane cu evoluţie naturală (1850-2000); locuinţe urbane cu
evoluţie planificată pe tip de parcelă (1900-2000) şi locuinţe urbane cu evoluţie planificată ca
ansamblu de locuinţe colective (1950 – 2000). (Urban Proiect – 1998)

5.3.2.1.1. Caracteristicile spaţiului construit

Se pot identifica amplasamentul, relaţia cu vecinătăţile, cu ţesutul urban, regimul de
proprietate, funcţiunea, regimul de înălţime, numărul de niveluri, vechimea, conformările
spaţiale, caracteristicile stilistice, tipologia structurală, materialele de construcţie, finisajele,
starea fizică, degradările, agresiunile.
Caracteristicile spatiului construit in zona studiului de caz
Dupa cutremurul din 4 martie 1977, afectat de avarierile suferite de institutiile puterii
socialiste – gazduite de investitii interbelice – sediul Comitetului Central PCR (fost Palat al
Ministerului de Interne, 1941) sediul Consiliului de stat (fostul Palat Regal, 1952), sediul
Guvernului (Fost Palat al Ministerului de externe, 1947), Ceausescu a decis construirea unor
institutii noi pe amplasamente mai sigure. A ales pentru aceasta dealul Arsenalului (de pe
malul drept al Dambovitei) pentru a domina visual orasul. Dar aceste institutii aveau nevoie

14
de piete si axe monumentale care sa le puna in valoare. Astfel, nu s-a sfiit sa demoleze o
mare parte din centrul istoric în vecinatăţile viitoarei axe E-V – Victoria Socialismului (peste
1450ha) motivand o reconstructive mai sigura a fondului vechi afectat.

Dealul Arsenalului este unul dintre cele mai vechi situri arheologice ale Bucureştiului, aici
fiind descoperite relicve paleolitice. Locuirea continuă a acestui spaţiu este dovedită de
urme dacice, biserici şi curţi princiare, cum este Mănăstirea Sf. Nicolae, 1589, ctitorită de
Mihai Vodă.
O imagine deosebită a complexului monumental Mihai Vodă datând din secolul al XVIII-lea
este cea surprinsă de pictorul Luigi Mayer, care l-a însoţit pe Ambasadorul Marii Britanii
Robert Ainslie în călătoriile sale la Constantinopol. Pe baza desenului lui Mayer, artistul
William Watts a realizat o valoroasă gravură color a Mănăstirii “Mihai Vodă”.
Translatarea, repoziţionarea şi ascunderea bisericilor în spatele blocurilor de locuinţe înalte
au reprezentat „răul mai mic” faţă de demolarea propriu-zisă, având în vedere că ele sunt
încă în picioare şi sunt privite ca monumente istorice valoroase: Domniţa Bălaşa (construită
în 1751) şi complexul Mănăstirii Antim (construită între 1713-1715) au rămas în spatele
uriaşului „gard” format de blocurile de locuinţe din jur.
Românii au inventat un termen care să descrie maniera agresivă în care Ceauşescu a reuşit
să radă de pe faţa pământului un cartier întreg pentru a-şi amplasa proiectele megalomane:
„Ceauşima”, prin analogie cu Hiroshima.
Istoricul Dinu Giurescu a punctat, în cadrul unui documentar filmat pentru TVR Cultural,
proporţia halucinantă a demolărilor din acest perimetru:
„Bucureştiul avea caracteristicile unui oraş bizantin, ei au distrus o şesime din oraş,
echivalentul Venetiei ca metri pătraţi. A fost amputată o zonă care reprezenta inima
vechiului Bucureşti, pentru a se obţine posibilitatea de a face un nou oraş, care să nu se
raporteze la alte valori ale trecutului, ci doar la el însuşi.”(D. Giurescu, 1989)
Cazul Bucureştiului a fost studiat în comparaţie cu Paris, Moscova, Berlin şi Roma, în
perioadele regimurilor autoritariste sau totalitariste, unde patrimoniul a fost afectat total
sau parţial (Cavalcanti, 1997).
După revoluţia din 1989 şi căderea comunismului, a început şi retrocedarea bunurilor
naţionalizate proprietarilor de drept, dar aceşti proprietari, sărăciţi, nu au fost capabili să
consolideze, să restaureze şi să întreţină imobilele degradate, astfel încât acestea au început
să se ruineze masiv.
Era clar că, în cazul patrimoniului arhitectural, este greu să laşi să funcţioneze principiile
pieţei sub presiunea imobiliară (Cartier et al., 2012).
În 2000, cu susţinerea UIA, a fost organizată competiţia internaţională “Bucureşti 2000”,
pentru identificarea de soluţii de intervenţie urbană în această zonă destructurată. Din cele
238 proiecte selectate, echipa compusă din Meinhard Von Gerkan – Joachim Zais din
Hamburg a câştigat premiul întâi. Ei au propus un ţesut urban dens în jurul Casei Poporului,
care să distrugă perspectiva directă pe axul central, şi a readuce la viaţă zona devastată de
ambiţia monumentală a dictatorului, care a provocat atâtea lacrimi şi atâta durere populaţiei
dislocate. Acest proiect nu a fost însă nici până azi implementat din cauza lipsei fondurilor.
(Celac et al, 2005)

5.4. Analize de valoare ale elementelor expuse la risc

Pentru a putea proteja elementele expuse la risc trebuie să le evaluăm printr-un sistem
multicriterial. În studiu am identificat şi dezvoltat o relaţionare între valoarea de raportare ca
interpolare sau suma ponderată a celor mai importante „repere” pentru comunitate –

15
valoarea culturală, funcţională şi de afiliere, pe de o parte, şi valoarea de stare, de existenţă
în timp a elementului expus, privind siguranţa structurală, siguranţa în exploatare şi
siguranţa la foc în relaţie cu îndeplinirea criteriilor de calitate de mediu ambiant.

valoarea de raportare = Ʃ (valoare culturală * valoare funcţională * valoare de afiliere)

valoare de stare = Ʃ (valoare de siguranţă * valoare de mediu ambiant)

5.4.1. Valoare de resursa culturală

Acest concept al valorii de resursă culturală a fost accentuat în cadrul acestei lucrări prin
criterii detaliate şi clasificări.
Porniind de la cele 6 etape de valoare din Legea Monumentelor 422/2001, am considerat că
este necesară o abordarea sincronă, astfel încât au fost recomandate păstrarea celor 6 trepte
de valoare.

5.4.1.1. Determinarea valorii de resursă culturală – interpretarea rezultatelor parţiale

„O observaţie fundamentală în ceea ce priveşte evaluarea existentului construit din punct de
vedere cultural este aceea că orice produs arhitectural înglobează într-o anumită măsură
elemente de valoare specifică resurselor culturale (Crisan R, Derer H, 2004).
Încadrarea în categorii de valoare se face prin filtre succesive, pornind de la punctajul total
acumulat înregistrat în fişa de analiză.
Ierarhizare
În cadrul metodei, au fost utilizate următoarele categorii de valoare (definite anterior de H.
Derer extinse la situaţiile reale din amplasament) (Urbasrisk 2012 – 2016):
- Valoare culturală deosebită
- Valoare arhitectural- tipologică
- Valoare istoric - ambientală
- Valoare culturală minoră
- Valoare culturală absentă (nulă)
- Valoare culturală negativă

5.4.2 Valori de Resursă Funcţională (spaţiul construit)

Valoarea funcţională trebuie să aibă în vedere prevederile PUG Bucureşti privind zonificarea
funcţională. Codul P100/1/2013 privind clasele de semnificaţie a construcţiilor si prevederile
HG – 272/1994 privind categoriile de importanţă a construcţiilor.

5.4.3 Valoare de resursă de afiliere (de apartenenţă)

Conceptul de loc a fost definit de Aristotel în Fizica - cartea IV, ca “primă limită, margine a
conţinutului” (Aristotel, sec IV). Într-o determinare temporală, Hegel defineşte locul ca „timp
în spaţiu". (Hegel, 1831) în studiul său „Toward an Architectural Design Epistemology Regard
as a Place Creation Activity” (Josep Muntanola Thornberg, 1980) susţine că arhitectura, prin
crearea de locuri conţinătoare de viaţă, are o valoare umană.
Concluzia care se desprinde, pe baza datelor prezentate şi din multe alte contribuţii teoretice
ale unor arhitecţi ca Bruno Zevi, Robert Venturi, Christian Norberg Schultz, este aceea că
spaţiul arhitectural este o concretizare a spaţiului existenţial şi, reversibil, spaţiul existenţial
are repere arhitecturale.

16
5.4.3.1. Evaluarea afectivă şi selectivă a spaţiului
Marcel Proust a descris dificultatea prezentării unei imagini fixe a caracterului unei societăţi
sau pasiuni. În acest univers în care fragmentele de lume clasică sunt atomizate, diferite
temporalităţi trecute, prezente şi viitoare se amestecă isesizabil într-un echilibru instabil,
decodificarea imaginilor, a spaţiilor parcurse devine un obiect de relecturare permanentă.
(Proust, M., 1980)
Aşa cum a făcut şi Kevin Lynch în „Image of the city”, Arnold Reijndorp identifică în „In the
search of new public domain” o relaţie între spaţiul construit şi percepţia umană
determinată de corespondenţa patrimonială. (Reijndorp et al., 2001)
Wolpert J. declară că amprenta spaţială este specifică personalităţii fiecăruia şi
destructurarea acesteia creează instabilitate şi stres. (Wolpert, J., 1966)
Jan Gehl spune în cartea sa „Life between buildings: using public space” că dezvoltarea
spaţiului urban depinde de activităţile pe care le conţine. (Gehl, J., 1971)
Apariţia de spaţii reziduale – „junk space” este o posibilitate, dar disfuncţiile urbane pe care
le determină pot fi salvate prin intervenţii inteligente. (Koolhaas, R., 2002).
Criteriile de evaluare a unor spaţii iau în considerare percepţia afectivă şi cea selectivă legată
de geometrie, dimensiune, orientare, iluminare şi calităţile de conectivitate, prin cercetare
sociologică.

5.5. Valoare de raportare

Valoarea de raportare este media valorilor culturale, funcţionale şi de afiliere ale
elementelor expuse şi este o determinantă fundamentală a percepţiei comunităţii faţă de
acestea.

5.6. Valoarea de stare este definită, conform cu Legea 10/1995, „Calitatea construcţiilor” şi
se referă la modul în care sunt îndeplinite cerinţele legii. Îndeplinirea acestor cerinţe este
certificată de specialişti evaluatori autorizaţi de către Ministerul Construcţiilor.
Neîndeplinirea cerinţelor arată că o proprietate este vulnerabilă şi insuficient protejată în
relaţie cu anumiţi factori agresivi şi deci nu îndeplineşte criteriile minime de operare.
Condiţia în care se află o clădire şi valoarea sa de stare sunt rezultatele modului în care a fost
folosită de utilizatorii săi şi ale hazardurilor bruşte sau lente la care a fost expusă în timp.
(MLPAT, 1995)

5.6.1. Structura valorii de stare

Criteriile legii au fost clasificate în două grupuri Siguranţă şi Calitatea mediului. Fiecare
criteriu se poate dezvolta în subcriterii specifice.
Proiectul Urbasrisk a propus 6 valori (0-5) pentru fiecare criteriu de evaluare.
Atribute generate:
- Securitate şi siguranţă în utilizarea unui spaţiu cu evidenţierea vulnerabilităţii structurale,
sigurantei de exploatare şi cu asigurarea protecţiei la foc.
- Calităţile de mediu ambiant, eficienţa economică şi ecologică identifică reducerea
consumului de energie globală al oraşului (clădiri, transport, utilităţi), calitatea vieţii (lumină
şi ventilare naturală/igienă/sănătate, protecţie contra zgomotului)

Valoarea de stare = ∑ valoare de siguranţă & valoarea de calitate a mediului

17
5.6.2. Vulnerabilitatea este o proprietare intrinsecă a elementelor expuse având un
pronunţat caracter aleator şi evolutiv (in cazul obiectelor din mediul construit
vulnerabilitatea este funcţie de istoria agresării elementului respectiv).
Vulnerabilitatea se calculează pentru fiecare element expus la toate hazardurile probabile
dintr-un amplasament. Caracterul aleator face ca, de regulă, vulnerabilitatea să fie exprimată
prin distribuţia probabilistică a parametrilor prin care se cuantifica efectele negative ale unui
eveniment de severitate dată.

În termeni cantitativi, vulnerabilitatea este gradul de avariere a unui element expus, cauzat
de producerea unui hazard de severitate dată, exprimat pe o scara intre "0" (fără avarii) şi
"1" (distrugere totală). (UN-DHA, 1992-2000)
În principal la nivelul localităţilor se examinează vulnerabilitatea mediului construit cu
precizarea ca vulnerabilitatea persoanelor este puternic corelată cu cea dintâi şi în particular
cu vulnerabilitatea clădirilor cu grad mare de ocupare precum şi cu cea a claselor de clădiri
cu vulnerabilitate ridicata.
Clasificare
a. După modul de estimare
Vulnerabilitatea se poate stabili prin expertizare directă (vulnerabilitate calculată) sau prin
analiza statistică (vulnerabilitate observată)
b. Clasificarea în funcţie de tipologia elementului expus: spaţiu urban, populaţie, Spaţiu
constuit, mediu etc.
c. Clasificare după tipul de hazard

5.6.2.1. Vulnerabilitate seismică

a. Evaluarea seismică directă a clădirilor – expertiza
Evaluarea seismică a clădirilor este realizată de experţi tehnici autorizaţi.
Pe baza rezultatelor evaluării şi calculelor realizate de experţii tehnici autorizaţi, se
determină vulnerabilitatea întregii clădiri şi, în special, vulnerabilitatea la seisme a clădirii,
prin încadrarea în una dintre cele 4 clase de risc prevăzute în Codul P100 -1/2013:
“Clasa 1 de risc seismic: Imobile cu risc ridicat de prăbuşire la cutremurul de proiectare
corespunzător stării limită, prezentând pericol public;
Clasa 2 de risc seismic: imobile care pot suferi degradări structurale majore în timpul
seismului, dar pentru care probabilitatea de prăbuşire este mică;
Clasa 3 de risc seismic: imobilecare pot suferi degradări structurale nesemnificative, care nu
afectează siguranţa structurală, dar cu degradări non-structurale care pot fi considerabile;
Clasa 4 de risc seismic: imobile al căror răspuns seismic aşteptat este similar celui al
imobilelor construite conform normelor seismice.
Aceste 4 clase de risc seismic trebuie armonizate cu cele 5 clase de vulnerabilitate acceptate
la nivel european – codul EMS (clasa 1 = Grad 5, clasa 2 = grad 4, clasa 3 = grad 3, clasa 4 =
grad 1-2)
Conform evaluărilor şi rapoartelor experţilor, Ministerul Construcţiilor a recomandat o listă
incluzând clădirile cu risc seismic.”(MDRAP 2013)
b. Evaluarea statistica a vulnerabilitatii seismice
Cercetarile luiSandi et al. au dezvoltat o evaluare statistică a vulnerabilităţii seismice după
cutremurul din 4 martie 1977. Aceasta evaluare a vulnerabilităţii seismice a ridicat mai multe
probleme complicate de natură metodologică şi logistică.
Pe baza datelor de la cutremurul din 1977, prelucrate şi adaptate în INCERC (Institutul

18
National de cercetare în construcţii) şi/sau la IGAR (Institutul de Geografie al Academiei
Române) sau ASTR (Academia de Ştiinţe Tehnice din România), pentru a se atribui şi selecta
funcţii de vulnerabilitate adecvate, se dispune de o clasificare a clădirilor după Sandi, 1983,
1987, 1994, Sandi et al 2008.
Pe baza rezultatelor investigaţiilor de teren de după 4.03.1977 pe 18 000 de clădiri, fiecare
clădire a fost catalogată după înălţime (perioada de oscilaţie naturală) şi i s-a alocat un grad
de avariere (Bălan et al., 1982). Aceste date au permis obţinerea în Bucureşti a unor
histograme de grade de avariere DD = 1-5 (Vo = 0…1) condiţionate de trepte de intensitate
de 1/2 grad MSK intre I=VII 1/2-VIII 1/2 pentru cinci categorii de bază: (C1 - C5) şi opt clase
de clădiri (A1 - A8). Datele din studiul efectuat în Bucureşti sunt singurele care se bazează pe
un eşantion considerabil de clădiri. Pentru fiecare histogramă a fost disponibilă valoarea
medie şi abaterea standard, trasându-se drepte de regresie în raport cu intensitatea
seismică. Pe aceasta baza au fost efectuate studiile care au condus la funcţii de
vulnerabilitate (Sandi & al. 1990, 2007, 2008.).

5.6.2.2. Baza de date URBASRISKdb privind vulnerabilitatea clădirilor. Aspecte generale

Furnizarea datelor necesare intocmirii hartilor si corelarea cu elementele metodologice privind
evaluarea vulnerabilităţii
Analizele aferente determinării atributelor construcţiilor din zona de studiu au utilizat atât informaţia
documentară disponibilă, cât şi o metodologie combinată de evaluare vizuală, constând în analiza
hărţilor zonei în corelaţie cu imaginile satelitare şi aeriene, fotografiile panoramice la nivelul străzii,
precum şi informaţiile rezultate prin inspecţii de teren.

5.7. Relaţia dintre Valoarea de raportare şi Valoarea de stare

Relaţia dintre valoarea de raportare şi valoarea de stare conduce la fundamentarea deciziei
de intervenţie, de diminuare a riscului şi este o componentă fundamentală a
managementului DRR (Disaster Risk Reduction).

19
6.Riscul

Conform dicţionarului IDNDR, riscul reprezintă „numărul posibil de pierderi umane,

persoane rănite, pagube ale proprietăţilor şi întreruperi de activităţi economice în timpul
unei perioade de referinţă şi într-o regiune dată, pentru un fenomen natural particular şi prin
urmare este produsul dintre riscul specific şi elementele de risc”. (UN-IDNDR, 1992)

20
Riscul poate fi exprimat matematic, ca medierea relaţiei dintre hazard (H), elementele
expuse la risc (E) şi vulnerabilitatea acestora (V): R = H ÷ E ÷ V
Prin urmare, riscul există în funcţie de mărimea hazardului (cutremur, alunecare de teren,
inundaţie etc.), de tipologia elementelor expuse la risc (populaţie, bunuri materiale, activităţi
economice etc.) şi de vulnerabilitatea lor (adică de gradul de expunere a omului şi bunurilor
sale în faţa hazardelor). (Bălteanu, Alexe, 2001).
Prin caracterul lor specific, aceste pierderi se pot clasifica după cum urmează:
- consecinţe umane: pierdere de vieţi omeneşti sau rănirea persoanelor;
- consecinţe sociale: perturbarea vieţii sociale, a capacităţilor de conducere a activităţii
publice, afectarea unor grupuri de persoane care necesita ajutoare de urgenta (îngrijire
necesară, cazare, bunuri de prima necesitate), distrugerea unor dotări urbane cu caracter
social, etc.
- consecinţe economice: pierderi materiale directe (rezultate din avarierea fondului
construit existent) sau indirecte (rezultate din întreruperea / blocarea activităţii economice)
- consecinţe de patrimoniu: distrugerea patrimoniului, a monumentelor şi a zonelor
protejate.
- consecinţe ecologice: afectarea ireversibilă sau pe termen lung a mediului înconjurător;

6.1 Evaluarea riscului - determină scara pierderilor aşteptate pe o suprafaţă dată într-un
timp specificat cuprinzând date statistice şi de proces
Acumularea şi prelucrarea datelor respective conform unor metodologii specifice constituie
o activitate premergătoare fără de care dezvoltarea analizelor de risc nu este posibila.
Deoarece categoriile de mai sus au un caracter aleator acurateţea analizelor de risc este puternic
influenţată de relevanţa datelor statistice de intrare. Ca atare operaţiile de acumulare si prelucrare a
datelor respective trebuie sa se desfăşoare de către un personal calificat corespunzător si pe baza
unor metodologii adecvate.

Din punct de vedere matematic analizele de risc folosesc, de obicei teorema probabilităţilor totale
(pe baza probabilităţilor condiţionate).

Procentul de victime depinde de hazardul specific amplasamentului, de caracteristicile populatiei

(varsta, sex, educatie, profesie) ce locuieste în acel loc, de vulnerabilitatea locului, rezultând numărul
estimat de victime.

Hartile de risc – analitice, carteaza (cantitativ sau procentual) riscul unei zone (cantitatea de pierderi
asteptata a elementelor expuse la un hazard dat, pe un amplasament dat) – la seism, inundatie,
accident chimic, nuclear; si globale prin suprapunerea datelor hartilor analitice, determinand la
interferente zone de concentrare a riscului.

Stabilire risc acceptat – analiza se efectueaza pe baza unui calcul financiar in urma caruia rezulta
gradul de suportabilitate la dezastru ca procent din PIB, precum si in functie de alti indicatori
economici, considerati reprezentativi (valoarea exporturilor, valoarea investitiilor anuale).

Scenariile de risc reprezintă modele care descriu succesiuni posibile (corelate) de evenimente care
pot apare in urma unui eveniment major.

6.2. SCENARII DE RISC SEISMIC

Precizări de natură metodologică

21
In cadrul scenariului de cutremur, datele de intrare generate au fost restrânse la un nivel
minim ce caracterizează datele disponibile:
- condiţii geografice, geologice şi geotehnice acceptate ca implicite, fără a fi explicit
introduse în algoritmele de calcul;
- condiţii seismice de amplasament condensate şi exprimate printr-un cutremur de scenariu
produs de o sursa de adâncime intermediara din zona Vrancea, selectat spre a
corespundeunei perioade de revenire a unei anumite severităţi a acţiunii seismice, cu două
ipotezeprivind efectele asupra construcţiilor:
- un seism cu efecte similare celui din 4 martie 1977, la nivelul unei intensităţi I = VIII, cu
caracteristici de vulnerabilitate conform datelor INCERC din 1977;
- un seism cu efecte seismice mai puternice decât ale cutremurului din 4 martie 1977, la
nivelul unei intensităţi I= VIII ½, luând în considerare caracteristici de vulnerabilitate
amplificate, pentru a tine cont de efectul cumulativ al factorilor de timp faţă de cutremurul
din 4 martie 1977;
6.3. SCENARII DE RISC GEOTEHNIC – EFECT DE LICHEFIERE AL TERENULUI DE FUNDARE AL
CONSTRUCTIILOR

Un scenariu rezonabil, dar cu efect relativ limitat, ar fi, de exemplu, producerea unor lichefieri la
seism lângă fosta albie a Dâmboviţei, zona blocurilor înalte, ceea ce ar avea ca efect dinamic
suprasolicitarea la quasi-rezonanţă a acestora. Deşi blocul Gioconda a suferit o astfel de solicitare
intensă, care în 1977 a condus la avarieri şi mărirea perioadelor proprii cu peste 50%, nu există date
certe despre contribuţia unor posibile lichefieri, care nu sunt însă improbabile.

6.4. SCENARII DE RISC METEOROLOGIC:

Precipitaţiile excesive (ploaie torenţială, grindina, zăpada, chiciura) pot declanşa inundaţii, înzăpeziri,
blocaje în trafic, accidente, întreruperi ale alimentării cu utilităţi.

- Temperatura - căldura excesivă poate declanşa secetă, incendii de vegetaţie, iar frigul
excesiv poate declanşa, în asociere cu zăpada sau ploaia, polei şi chiciură.

- Vântul, furtuna pot avea efecte asupra clădirilor ca: detaşarea şi smulgerea unor acoperişuri,
avariere posibilă a turlelor sau acoperişurilor bisericilor şi clopotniţelor monument istoric din zonă;
spargerea vitrajelor; ruperea copacilor; rănirea persoanelor surprinse în exterior.

6.5. SCENARII DE RISC HIDROLOGIC din cedarea Barajului Ciurel, în condiţii de precipitaţii excesive,
cu sau fără efectul unui seism puternic,

6.6. SCENARII DE RISC ANTROPIC EXPLOZII

Directiva 2012/18/UE (SEVESO III) a Parlamentului European şi a Consiliului cu privire
laaccidentele majore datorate substanţelor chimice periculoase a fost adoptată la 4 iulie
2012, publicatăla 24 iulie 2012 şi a intrat în vigoare la 13 august 2012 în urma accidentului
chimic de la Seveso. Transpunerea naţională s-a făcut până la 31mai 2015. Legislaţiile
europeană şi românească, a căror aplicare este coordonată de IGSU, impunevaluări
periodice de risc, exerciţii de intervenţie la surse şi informarea opiniei publice din
zonapotenţial afectată cu privire la măsurile de protecţie şi avertizare în caz de accidente.
Hazardurile constituite de aceste surse pot fi potrivit terminologiei de specialitate:

22
- Explozii de tip BLEVE (Boiling Liquid Expanding Vapor Explosion), adică explozii cauzate de
ruperea / cedarea unui rezervor care conţine un lichid sub presiune peste punctul de
fierbere);
- Explozii de tip UVCE (Unconfined Vapour Cloud Explosion), adică explozii de gaz în aer liber,
la depozite de hidrocarburi, iar în cazul unui gaz inflamabil (de ex. GPL) explozia poate
produce efecte termice şi de presiune
6.7. Scenarii de risc de incendii
Scenariile de securitate la incendiile din locuinţe şi alte funcţiuni, în condiţii de multihazard -
sunt întocmite de specialişti acreditaţi în baza legislaţiei specifice întocmite de Inspectoratul
General pentru Situaţii de urgenţă. (IGSU)

Riscul de incendiu definit ca un criteriu de performanţă care reprezintă probabilitatea

globală de izbucnire a incendiilor determinată de interacţiunea proprietăţilor specifice
materialelor şi substanţelor combustibile cu sursele potenţiale de aprindere se determină
pentru spaţii, încăperi, compartimente de incendiu, clădiri sau instalaţii tehnologice.
Analizarea nivelului riscului de incendiu se face diferenţiat pe categorii de obiective utilizând
metodologii şi proceduri specifice de identificare şi evaluare a acestuia.

Ca o caracteristică generală, prin identificarea şi evaluarea riscului de incendiu se poate

stabili deci niveluri de risc de incendiu (pentru clădiri civile), respectiv a categoriilor de
pericol de incendiu (pentru construcţii de producţie şi depozitare), în anumite împrejurări, în
acelaşi timp şi spaţiu pe baza următorilor parametri:
- densitatea sarcinii termice şi destinaţi a/funcţiunea, la clădirile civile;
- proprietăţile fizico-chimice ale materialelor şi substanţelor utilizate, prelucrate,
manipulate sau depozitate, natura procesului tehnologic şi densitatea sarcinii termice,
pentru construcţiile de producţie şi depozitare.

În raport de aceşti parametri există niveluri distincte de risc de incendiu:

- risc foarte ridicat (foarte mare) de incendiu asociat pericolului de explozie;
- risc ridicat (mare) de incendiu (densitatea sarcinii termice >840 mj/mp; ex. spaţii pentru
arhive, biblioteci, multiplicare, parcaje pentru autoturisme etc), având densitatea sarcinii
termice >105 mj/mp;
- risc mediu (mijlociu) de incendiu ( 420 mj/mp < densitatea sarcinii termice < 840 mj/mp),
ex. centrale termice, oficii pentru prepararea mâncărurilor calde etc.;

7.Managementul reducerii riscului

Delimitarea etapelor de management ale reducerii ricului la dezastru se raportează în toate
documentele abordate de la momentul impactului.
În programul (DMTP – Disaster Management Training Programme fundamentat de UN –
UNDRO, 1990) – acţiunile sunt grupate în două etape: etapa pre-dezastru şi etapa post-
dezastru.
Etapa pre-dezastru cuprinde activităţile legate de prevenirea efectelor unui dezastru şi de
pregătire intervenţii. (UN-UDRO – 1992)
Etapa post-dezastru cuprinde activităţile legat efectiv de intervenţia de urgenta de
reabilitare şi de reconstrucţie, etape care diferă funcţie de tipul de dezastru.
Astfel, unităţile protecţiei civile folosesc în loc de dezastre noţiunea de criză, delimitând-o ca
zonă de disfuncţionalitate socială şi împărţind abordarea managementului de criză în două
etape:

23
 I. anterior crizei
II. în timpul crizei
Se observă că această abordare eludează etapa reconstrucţiei şi a dezvoltării având ca premize
principiile managementului reducerii riscului, care nu intră în atribuţiile acestui organism.

7.1. Analiza etapelor globale ale gestionarii riscului

7.1.1. Pregătire pre-dezastru
Definiţie
Conceptul de pregătire pentru dezastru sau faza pre-dezastru este un termen nu foarte adecvat, dar
el implica ansamblul de măsuri, acţiuni si resurse menite sa asigure o intervenţie rapida şi pierderi
minime.

Etapa predezastru are noua componente strâns relaţionale

1) Evaluarea riscului la hazarduri multiple prin scenariile de risc – fundamental pentru toate
aspectele managementului este culegerea de date, privind hazardurile posibile la amplasament,
identificarea elementelor expuse si analizele de valoare de raportare si de stare, scenarii de risc
2) Planificarea pregătirii cuprinde toate masurile si acţiunile anticipate, organismele implicate în
vederea evaluării intervenţiei si asigurarea ajutorului de urgenta în caz de dezastru, organizarea
relocarii, centrele de urgenta, habitatul temporar
3) Schema instituţionala este obligatorie în cadrul planului de pregătire. El este specific fiecărei tari
si cuprinde o “coordonare orizontala” între ministere si o “ coordonare verticala” între
autorităţile centrale si locale.
4) Sistemul de informare – planul de pregătire se bazează pe un sistem informaţional, pe o banca de
date, pe un sistem de monitorizare apt de a declanşa avertizarea si a asigura compararea datelor
predezastru, de dezastru si post dezastru.
5) Stocul de resurse – cerinţele de a întâmpina o situaţie de urgenta depind de tipul de hazard
anticipat. Aceste nevoi trebuie explicate prin planul de pregătire, estimate procurate, si stocate.

6) Sistem alertare – un sistem de alarmare bine organizat poate salva multe vieţi si micşora multe
distrugeri.

7) Mecanismul de răspuns – foarte important. El cuprinde toate forţele specializate de intervenţie

sau ca Protecţia Civilă, Pompierii, Poliţia, Armata şi sistemul sanitar şi Crucea Roşie.

8) Educaţia publica – planul trebuie sa conţină masuri simple uşor de reţinut si de executat.

9) Exerciţii (manevre) – simulări

7.1.2 Intervenţie la dezastru

Intervenţia în dezastru cuprinde totalitatea acţiunilor oamenilor si instituţiilor in fata dezastrului.
Intervenţia include implementarea planului si procedurii de activare stabilita in perioada
predezastru.
Fiecare activitate conţine un set de masuri sub supravegherea unei agenţii naţionale sau
internaţionale, cu roluri si atribuţii anterior stabilite.
- sa asigure supravieţuirea unui număr cit mai mare de victime si sa le dea primul ajutor
- restabilirea serviciilor esenţiale cit mai repede posibil cu focusare pe populatia defavorizata
- sa repare sau sa înlocuiască infrastructuri deteriorate si sa regenereze viata economica

24
7.1.3.Reabilitare / refacere a unor conexiuni primare
Intervenţia în teritoriu:
Această perioadă imediat următoare perioadei de ajutor de urgenţă este focalizată pe
refacerea condiţiilor normale de viaţă. Este important să distingem diferenţa intre
reabilitare şi reconstrucţie.
Reabilitarea este un ansamblu de acţiuni menite să asiste victimele în rezolvarea
problemelor de sănătate, locaţie, hrană pe termen mediu.

7.1.4 Reconstrucţia / dezvoltare

Reconstrucţia este o refacere a structurilor afectate, a serviciilor şi de revitalizare
economică.
Procesul implica un ansamblu de acţiuni de refacere a comunităţii după perioada de
reabilitare, vizând reconstrucţia structurilor distruse şi revitalizare economică, refacere
locuinţe permanente, refacere servicii, refacere trafic, refacere economică, aplicare plan de
amenajare urbană durabilă, aplicare planuri de implementare de securitate urbană,
identificare oportunităţi de dezvoltare, create de dezastru, dezvoltare durabilă implicând
diminuarea riscului

7.1.5. Dezvoltare
Reabilitarea şi reconstrucţia trebuie să implice politica de dezvoltare aptă să diminueze riscul.
Dezastrul poate crea noi oportunităţi de dezvoltare. Componentele cu valoare de raportare mare
pot fi reconstruite ţi protejate la risc. Programele de reconstrucţie post-dezastru sunt adesea prost
direcţionate, doar spre reparaţii nefiind generatoare de relansare economică.
Reprezentarea corectă este legată în mod fidel de o vedere spaţială întrucât, considerând că
impactul se produce pe un anumit plan de dezvoltare al societăţii, pierderile coboară nivelul de
dezvoltare al societatii, iar reconstrucţia o aduce într-un punct de recuperare parţială şi de echilibru
iniţial. Managementul reducerii riscului la dezastre trebuie să creeze din reconstrucţie oportunităţi
de dezvoltare implicând măsurile de reducere a riscului în toate componentele vieţii economice şi
sociale.
8.Reducerea riscului la dezastre – DRR
Conceptul de reducere acceptă existenţa hazardului, dar încearcă să creeze oportunităţi de absorbire
a impactului cu minimum de pierderi.

Activităţile de reducere a riscului implică metode nestructurale si structurale conform Hyogo

Framework for Action, punctul 4b.

In general vom analiza referintele la hazarduri multiple dar in special la cel seismic la care este expus
orasul Bucuresti.

Instrumentele de implementare sunt puterea legislativă si administrativă.

25
8.1. Masurile nestructurale de reducerea riscului sunt tehnice; normative, legislative, proiectare
multidisciplinara de amenajarea teritoriului, de urbanism, de arhitectura, de structura, de retele si
de instalatii, economice;sociale, educationale, politice, sustinerea transpartinica a unei strategii
unitare de reducerea riscului

8.1.1.Problematica generala a proiectarii durabile

În conformitate cu principiul abordării eco-sistemice, care extinde noţiunea de eco-sistem de la

mediul natural la mediul artificial, spatiul construit este asimilat unui organism viu care posedă un
metabolism; pentru a trăi, el absoarbe (apă, aer, hrană, materii prime, materiale şi energie) şi ofera
un habitat confortabil, activitati multiple, tezaurizeaza valori culturale si de mediu protejat dar si
elimină (gaze, fum, ape uzate, deşeuri de toate felurile), fiind în acelaşi timp situat într-o reţea
teritorială care poate fi extrem de extinsă, cu care se află în permanentă interacţiune, cu efecte
reciproce între diferitele componente.

Se consideră că sistemele de planificare spaţială reprezintă unul din mecanismele-cheie pe calea

către o societate durabilă (după cum se arată în două din documentele Comunităţii Europene –
Cartea Verde a Mediului Urban 1 şi Al 5-lea Program-cadru.

Rolul esenţial al planificării spaţiale devine în spiritul dezvoltării durabile acela de a tinde să menţină
dezvoltarea şi evoluţiile viitoare în limitele capacităţii portante a mediului.

a. Strategia retelei duale

O metodă de planificare integrată, durabila a fost dezvoltată începând din 1994 în Olanda, de către
Ministerul Olandez al Locuinţelor, Dezvoltării Spaţiale şi Mediului. Intitulată “strategia reţelei duale”,
ea pune accentul pe reţeaua de transport (infrastructura) şi pe reţeaua hidrologică, în scopul
modelării durabile a formei urbane. (Strategia Retelei Duale)

Strategia reţelei duale consideră că reţeaua de transport are un rol determinant pentru activităţile
prin excelenţă dinamice – afaceri, comerţ, birouri, recreere de masă, agricultură – în timp ce reţeaua
de ape influenţează activităţile mai puţin dinamice, precum locuirea, recreerea în natură la nivel
individual. Reţeaua de ape reprezintă viaţa în sens natural, reţeaua de transport asigură legătura
între activităţile umane (viaţa în sens social) şi facilitează diferitele tipuri de schimburi de bunuri
(viaţa în sens economic). Din integrarea celor două reţele se obţine un cadru pentru dezvoltările
urbane viitoare şi se creează posibilitatea identificării localizărilor potrivite pentru diferite activităţi.

b. Matrice funciara de folosinta

Un alt exemplu de abordare a planificării spaţiale integrate ambiental se întâlneşte în Italia, unde
printr-un proiect de cercetare (intitulat Quadroter) la scară naţională a fost întocmit un “cadru
teritorial de referinţă pentru politica ambientală” bazat pe principii eco-sistemice. Practic, întreg
teritoriul naţional a fost împărţit în “ecosisteme urbane” şi au fost întocmite hărţi care prezintă
sarcina reprezentată de fiecare activitate – agricultură, industrie, turism, transport, viaţă urbană, etc.
la nivel naţional asupra mediului suport (delimitat teritorial). Acestea sunt juxtapuse într-o matrice
generală de utilizare a solului pe baza căreia Ministerul Italian al Mediului a întocmit Planul
Ambiental Naţional pe zece ani. (Castello, A., 1994)

b. Evaluare impact ambiental – evaluare strategica

26
În cadrul preocupărilor de a găsi mijloacele prin care implicaţiile ambientale pot fi luate în
consideraţie de la începutul procesului de planificare a fost propus un proces necesar a fi desfăşurat
simultan cu întocmirea planurilor de dezvoltare. Acest proces are două operaţiuni componente :
evaluarea impactului ambiental – EIA şi evaluarea ambientală strategică – SEA.

d. Stoparea peri-urbanizării

In Cartea Verde a Mediului Urban (1990) se arată că “forma urbană compactă este cea mai eficientă
din punct de vedere energetic şi are numeroase avantaje economice şi sociale”. Aceasta sugerează
că un prim pas pe calea către durabilitate a oraşelor contemporane ar presupune stoparea
tendinţelor de peri-urbanizare evidente în toate ţările Europei occidentale, care prin “fărâmiţarea
urbană” pe care o generează amplifică problema diminuării rezervelor de spaţiu liber şi a pierderii
biodiversităţii. (CE, 1994)

e. Ierarhizarea accesibilităţilor – dezvoltarea transportului în comun

Un exemplu interesant este furnizat din nou de practica olandeză, prin politica intitulată “activitatea
potrivită la locul potrivit”. Ea se aplică în mod concret cu ajutorul a ceea ce a fost numit sistemul
ABC, care încearcă să combine necesităţile de mobilitate generata de diferite activităţi, economice
sau altele, cu caracteristicile de accesibilitate ale localizării acestora în structura urbană, urmărind
indirect să permită expansiunea eventuală a unora dintre aceste activităţi fără expansiunea zonelor
urbane, şi în acelaşi timp să împiedice creşterea în consecinţă a traficului auto individual. (ABC –
System

f. Promovarea planurilor de utilizare mixtă a terenurilor.

Mono-utilizarea terenurilor urbane, mai ales în suprafaţă extinsă, conduce spre deteriorare, în timp
ce o utilizare mixtă îmbunătăţeşte vitalitatea unei zone. Utilizarea mixtă conduce la o formă urbană
care oferă posibilitatea cresterii mobilităţii, în special dacă este realizată simultan cu restrângerea
reţelei de trafic, şi este importantă începând de la nivelul unei vecinătăţi.

g. Prevederi regulamente la nivelul amenajarii Teritoriului Şi localitatilor pentru reducerea riscului.

g.1 Intocmire analize de risc la nivelul teritoriului si localitatilor

- Cartarea de amplasament a hazardului natural, antropic, complex si harti intocmite la
multihazard
- Cartarea elementelor expuse la fiecare hazard si la multihazard si analizele de valoare de
raportare si de stare a elementelor expuse
- Cartare de risc (pierderi directe si indirecte) in baza scenariilor de risc la fiecare hazard si la
multihazard
- Stabilire risc asteptat si risc acceptat

Stabilire interdictii de constructie in zone cu risc foarte mare şi care nu poate fi ameliorat.

Zonele care prezintă riscuri seismice sau hidrologice majore vor fi delimitate distinct pe planurile
localităţilor şi vor fi destinate amenajării de parcuri, grădini, spaţii verzi, terenuri de sport şi
agrement, sub rezerva de utilitate publica

Aceste terenuri pot fi destinate sub rezerva de utilitate publică: amenajării nodurilor strategice;
amplasării habitatului temporar. (Urbasrisk, 2016)

27
g.2 Stabilirea coeficientilor urbani in functie de clasa de risc.
Densitatea populaţiei, factor esenţial al riscului seismic într-o localitate, este reglementată în prezent
(conform legii 50/1991) prin conceptul de “coeficient de utilizare a terenului”.

CUT-ul se va stabili nu numai ca o medie a premiselor de dezvoltare, ci va avea un prag maxim, în

funcţie de riscul zonei şi al localităţii: CUT 1 – media vecinătăţilor, CUT 2– maxim de risc, prin care sa
se stabileasca densitatea populatiei.

Apreciem că formularea data în lege poate fi corectata în funcţie de riscul localităţiiPonderarea

densităţii de locuire pe baza acestor criterii va avea ca rezultat:
- limitarea creşterii riscului intr-o localitate,
- uniformizarea riscului localităţilor pe ansamblul teritoriului ţării.

g.3 Restructurarea constructiilor

De regula zonele susceptibile de restructurare sunt cele cu densitate redusa, cu construcţii vetuste si
cu dotări insuficiente. În aceste zone se concentrează de obicei şi clădirile cu vulnerabilitate ridicata.
Adoptarea deciziei de înlocuire a unei părţi a fondului construit va fi influenţată de nivelul efortului
tehnic si tehnologic implicat de lucrările de punere în siguranţă şi de nivelul costurilor aferente care
poate ajunge uneori la peste 60% din valoarea de înlocuire a clădirii. În aceste situaţii, în corelare cu
mai buna folosire a terenului şi cu posibilităţile de a dispune de construcţii cu parametri funcţionali
superiori demolarea şi reconstruirea unor zone ale localităţilor reprezintă o cale pentru reducerea
riscului seismic total al localităţii.

g.4 Alegerea adecvata a amplasamentelor

Alegerea amplasamentelor trebuie să se facă cu evitarea acelora care au efecte defavorabile asupra
siguranţei construcţiilor la hazarduri multiple.

Stabilirea distantelor intre cladiri:

La stabilirea distanţelor între construcţiile alăturate se va tine seama de pericolul creat de prăbuşirea
unei clădiri asupra clădirilor învecinate neprotejate seismic.

De fiecare dată când amplasarea construcţiilor nu este condiţionata de alte criterii se recomanda
respectarea unor distanţe minime, precizate in regulamentele de urbanism si in normele tehnice
specifice

Interventii urbane
Relocarea populatiei
Cele 4 tipuri de bază de relocare disponibile post-dezastru (UN UNDRO, 1982).
Sunt recunoscute de UN – UNDRO, 1982, astfel: adăpost de urgenţă, adăpost temporar
(conversia unor spatii publice - hub-ul de urgenţă), locuinţa temporară - locul unde
supravieţuitorii pot locui temporar, de obicei planificate pentru şase luni până la trei ani,
revenind la activităţile lor zilnice normale, şi poate lua forma unei case prefabricate, o casă
închiriată etc., locuinţa permanentă - casa reconstruită sau consolidată pentru a trăi
permanent în ea.

Clasificarea „UNDRO” şi a lui Quarantelli se aseamănă. Cassidy Johnson desprinde din

adăpostul de urgenţă acomodarea temporară ca o posibilitate de autorelocare.

9.1 Relocarea de urgenţă – propuneri proiect

28
9.1.1. Acomodarea temporară
Acomodarea temporara presupune utilizarea structurilor de cazare existente din interiorul
localităţii afectate sau din afara ei şi închiriate din fonduri sociale. Acesta soluţie se poate
dovedi eficienta doar în cazul în care numărul sinistraţilor nu este foarte mare. Tipurile
structurilor de cazare existente ce pot fi folosite în acest caz, sunt:
- hoteluri, moteluri, campinguri, cazărmi, cămine studenţeşti;
- locuinţe închiriate sau sociale.
Pe baza datelor disponibile, secţiunea privind relocarea în Planul de apărare contra
dezastrelor la nivelul Comisiei de Apărare a Prefecturii Bucureşti stabileşte un număr de
36,888 locuri de cazare şi 20,064 locuri de luat masa în: hoteluri, cămine studenţeşti, licee,
şcoli, orfelinate, restaurante, hanuri, crame, cantine. (ISU-PARB, 2011)

9.1.2 Sistem individual de protecţie

Populaţia afectată va încerca să rămână în apropierea caselor, proprietăţilor. De aceea,
proiectarea unui sistem individual de protecţie sau a unui sistem pentru protecţia unui grup
mic de persoane constituie o soluţie viabilă care contribuie şi la descentralizarea sistemului.
Dacă adăpostul poate fi transformat într-un sac de dormit sau o cutie de dormit, celelalte
nevoi – hrană, sanitare, haine – sunt greu de rezolvat, dar pot fi totuşi rezolvate într-o a doua
etapă, cu ajutorul autorităţilor competente.

9.1.3 Protecţia unui mic grup de persoane (maşini şi parcaje)

În toate evaluările din mediul urban, maşinile au creat dificultăţi managementului evacuării.
Astfel, construcţia parcajelor subterane şi etajate pentru a elibera terenurile la cota 0, astfel
încât să fie accesibile pietonilor fără restricţii este o necesitate a vieţii urbane actuale, şi, în
acelaşi timp, rezolvă problema accesibilităţii în cazuri de urgenţă. (Gociman et al., 2016)
În cazul unui spaţiu sigur, fiecare maşină poate deveni un container sigur; în ea, pe ea, lângă
ea – protecţia spaţiului poate fi configurată ca modul într-un sistem.
Utilizarea de investiţii publice şi public-private pentru locuri de parcare poate fi conjugată cu locuri de
joacă, grădini publice. Dezvoltarea de spaţii verzi ca acoperişuri pentru parcajele semi-îngropate
poate crea o simbioză necesară.
9.1.4. Adapost temporar – centre de urgenta
Organizarea centrelor de urgenţă (post-dezastru) devine, în cazul unei zone de mare risc, o
componentă structurală strategică de diminuare a pierderilor. Dacă centrul de urgentă nu
poate acoperi nevoile persoanelor relocate, Inspectoratul pentru Situații de Urgență trebuie
să identifice alte soluţii (corturi izoterme).
Centrele de urgenta sunt cladiri cu o asigurare seismica sporita, cu spatii care pot suferi
conversie functionala de adapost, cu dotare logistica si de utilitati independenta.

9.1.5.Locuinţa temporară
Reprezintă o relocare de durată până la 2 ani, durata determinată de refacerea locuirii
permanente. Dacă locuinţele permanente nu redevin funcţionale, locuinţele temporare
trebuie asimilate locuirii şi funcţiunii de servicii temporare. Astfel, locuirea temporară
devine habitat temporar.

9.2. Reorganizarea unui sistem de utilităţi flexibile accesibile pentru intervenţii

Sectorizarea reţelelor de utilităţi, astfel ca în caz de dezastru – avarie, să se poată executa
debranşarea locală: by-pass-uri; alimentare alternativă;

29
- Reorganizarea reţelelor urbane în zonele verzi pentru a se putea interveni uşor;
- Dezvoltarea unui sistem de comunicaţii hertziene, prin satelit.

9.3. Întocmirea unor planuri de trafic alternative în funcţie de riscul aşteptat al zonelor
afectate: variante de trafic intern, variante de relaţionare în teritoriu.

9.4. Păstrarea de rezerve funciare pe teritoriul localităţii, declarate de utilitate publică

pentru:
- dezvoltarea viitoare a localităţii, operațiuni de restructurare urbana
- amplasare de habitat temporar: (locuinţa temporara)
- zone de depozitare dărâmături şi sisteme de reciclare a materialelor, de construcții,
sortare, concasare betoane, cărămizi, tencuieli, materiale de finisaje şi transformarea lor în
agregate
- zone cu crearea unor noi cimitire întrucât cele existente nu vor satisface un posibil număr
de victime crescut
La proiectarea zonelor reconstruite se recomanda să se ţină seama de toate considerentele
legate de realizarea unui nivel de risc acceptat.

9.5. Intervenții în spațiul construit (zone centrale protejate) – întreținere, reabilitare,

consolidare, reconfigurare, reconstrucţie
11 Punerea în siguranța a spațiului construit – post dezastru – strategii de intervenţie.
Code Categorii de interventii
A Întreținere curenta: reparatii, refaceri si înlocuiri locale de pardoseli, tencuieli, decorații,
parapete, tâmplarii, pluviale, învelitori cu respectarea tipului, materialului si culorii originare,
reparații si modificări de instalații.
B Întreținere conservativa: idem + intervenții locale de consolidare sau înlocuire a unor
elemente structurale degradate, cu respectarea materialelor si tehnicii originare; deschiderea unor
goluri preexistente; închideri si deschideri de goluri interioare, desfiintarea sau realizarea unor
compartimente interioare nestructurale, introducerea unor instalații noi, fara modificări ale
structurii portante, ale fațadelor, volumelor si suprafețelor totale, lucrări de eliminare a umidității si
ameliorare a izolațiilor existente.
C Ameliorare asanare conservativa: ansamblu de lucrări destinate conservării si asigurării
functionalitatii clădirii, cu respectarea caracteristicilor sale tipologice, formale si structurale si
asigurarea unei functiuni compatibile, consolidarea sau refacerea unor componente structurale cu
materiale si tehnici analogene sau compatibile, modificări de goluri si compartimentări interioare,
introducerea de servicii sanitare, echipamente si instalații, demolarea unor componente adăugate cu
efecte defavorabile, eliminarea umidității si introducerea de izolații inclusiv drenuri, ameliorarea
protectiei termice, schimbarea destinației de folosința considerata neadecvata, completări
volumetrice integrate caracteristicilor clădirii, recuperarea funcționala a podurilor – pentru funcțiuni
rezidențiale – si a demisolurilor – pentru funcțiuni productive si comerciale.
D Transformare Restaurare: lucrări de întretinere sau asanare conservativa integrate unei
intervenții complexe conform reglementarilor specifice pentru monumente.
E Restructurare partiala: lucrări de demolare si reconstrucție a unor componente inclusiv
structurale ce implica transformarea parțiala a clădirii: realizarea unei circulații verticale, modificarea
cotei planșeelor, crearea de supante, recompartimentarea spațiului interior apartamentelor fara
modificarea suprafeței totale cu conservarea caracteristicilor de valoare.
F Restructurare globala: lucrări de demolare si reconstrucție ce implica transformarea de
ansamblu a clădirii; recompartimentări la nivelul clădirii, comasări de spatii, extinderi, modificări ale
închiderilor cu conservarea caracteristicilor de valoare in relatia cu ansamblul.
G Demolare

30
H Noi propuneri

9.6.Implementare sistem de organizare teritoriala si locala multietajat – pentru reducerea

riscului la dezastre. Localitate purtătoare de Securitate:

Reorganizarea urbană va avea la bază analize de risc complexe care, prin scenarii de risc
specifice va estima pierderile şi va identifica oportunitatea de a crea o zonă de securitate
având ca centru un nod (hub) de urgentă.
- Sistemul – polinuclear de centre de urgenţă (adăposturi temporare) se justifica în cazul
aşezărilor şi poate fi creat după identificarea zonelor care vor fi afectate de diferite tipuri de
hazarduri pe baza unor scenarii de efecte suprapuse, definite la scara urbana.
- Formarea rețelei verzi – poate fi avuta în vedere zonal, acolo unde aceste condiții sunt
întrunite şi pot deveni zone de evacuare liniara - liniile de rupere a incendiului, iar trama
stradala nu este expusa blocajelor în acele condiții. Nodurile verzi – ca arii de evacuare
voluntara sau organizata sunt deja luate în considerare în planurile protecției civile.
- Dezvoltarea zonei de performanţă de securitate a serviciilor de urgenta – spitale mari,
ambulanta, pompieri, centre de comunicații.
- Fluentizarea şi ierarhizarea accesibilităților
- Flexibilizarea sistemului de utilităţi şi gândirea unor sisteme alternative de energie şi
resurse.
a. Obiectul construit – purtător de Securitate
Desigur, investiţia nu se referă în mod necesar la construcţii noi, ci şi la restaurarea,
consolidarea, reabilitarea zonei construite existente afectată de degradare sau multi-hazard.
Deciziile de intervenţie sunt rezultatul unei interpolări între analiza valorii de raportare
(culturale, funcţionale şi de afiliere) şi cea a valorii de stare (siguranţă şi calitate de mediu).
Aceste decizii implică întreţinere, ameliorare, restaurare, consolidare, transformare,
restructurare, reconstrucţie, înlocuire (demolare şi dezvoltare).
Pe parcursul managementului corect al spaţiului construit există etape, care pot beneficia de
aplicarea sustenabilităţii privind managementul resurselor
b. Ansamblul purtător de securitate este zona urbană compusă dintr-un habitat care poate
fi funcţional la intervenţie şi care are în centru un nod (hub) de securitate pentru locaţii de
urgenţă, care poate absorbi imediat populaţia afectată, poate controla criza sanitar-logistică
şi de locuri de cazare, permiţând reducerea costurilor de intervenţie.
c. orasul purtator de securitate
d. teritoriul purtator de securitate

10. Locuinţa temporară/habitatul temporar

În intervalul de criză, imediat după hazard, una din principalele probleme care se ridică este
cea de asigurare a unui adăpost.

Tipologie locuinţă temporară

- Aşezări self-settled (habitat subintegrat) sau improvizate (realizate de către populaţia
sinistrată, cu mijloace şi resurse proprii şi fără o planificare strategică anterioară);
- Centre colective - structuri de locuire temporară realizate în mod organizat şi printr-o
planificare iniţială de către autorităţile responsabile, prin construirea unor clădiri colective
temporare multietajate, realizate din sisteme de module cuplate între ele (cele mai utilizate
sunt de tipul containerelor standard) în vederea utilizării eficiente a spaţiului (terenul pe

31
care se amplasează), a resurselor tehnice utilizate pentru asamblare, cât şi pentru economia
de energie utilizata pentru întreţinerea acestora. Centrele colective sunt folosite în general
pentru localităţile urbane în care suprafeţele de teren liber sunt limitate şi unde numărul
sinistraţilor este, de regulă, foarte mare;
- Taberele planificate sunt aşezări temporare realizate în mod planificat prin instalarea unor
unităţi de cazare temporară aduse la faţa locului gata asamblate sau sub forma unor kituri
ce se montează rapid, dar şi a unor altor dotări specifice, necesare în desfăşurarea
procesului de locuire, amplasamentul poate fi şi periurban.
Ele pot fi construcţii uşoare, din elemente, standardizate, cu montaj rapid, corturi,
containere de organizare de şantier, rulote, case de lemn.
Locuinţa temporară poate fi amplasată pe terenuri proprietate publică, rezervate prin PUG
în acest scop, parcuri, campusuri universitare, terenuri agricole în intravilan sau extravilan.
Regim tehnic – Terenurile de amplasare trebuie să fie în zone cu facilităţi în proximitatea de
drumuri şi reţele de utilităţi cu studii preliminare cunoscute (studii topo, geo-hidrologice).
De asemenea, pentru aceste zone - nedeteriorate sau expuse ecologic – trebuie să fie
elaborate studii de mediu, anterior studiate prin PUG-uri sau PUZ-uri şi păstrate ca rezervă
de dezvoltare.

Prevederile pentru asistenţă cu locuinţele temporare în urma dezastrelor, publicate de

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Ajutor în caz de Dezastru (UNDRO, 1982) afirmă că
reconstrucţia accelerata a locuinţelor permanente este de preferat în locul utilizării
locuinţelor temporare. Experienţele internaţionale au demonstrat că aşezările temporare,
concepute pentru a fi utilizate pe termen mediu (6 luni … 2 ani), folosite însă timp de zeci de
ani, au avut consecinţe economice, sociale şi de mediu negative.
Bazele de date cu privire la amplasarea şi disponibilitatea resurselor pentru locuinţe
temporare pot şi trebuie să fie colectate şi întreţinute în perioada pre-dezastru. Autorităţile
locale pot realiza proiecte de definire a domeniului în orice moment, înainte de un dezastru,
pentru a determina zonele care pot fi potrivite pentru locuinţele temporare şi să evalueze
cerinţele de infrastructură pentru construirea pe aceste zone.

Experienţa din fiecare ţară analizată indică modalităţi de abordare utile proiectului actual,
din Italia, Grecia, Turcia, Iran, SUA, Japonia etc., în cazurile cele mai grave durata locuirii
temporare poate ajunge chiar ani. În aceste condiţii, apare opţiunea de locuire temporară vs.
grăbirea refacerii celei permanente, iar România poate prelua abordări din cazurile recente.
Se constată că soluţia containerelor de tip şantier sau case de vacanţă, precum şi tip
containere maritime, cu 1-3 niveluri, este promovată şi probată ca fezabilă în prezent în SUA,
Japonia, Noua Zeelandă, Italia, Serbia, Turcia etc.
Pe de altă parte, în unele cazuri, costurile ajung sa fie comparabile cu cele ale reparaţiilor
majore sau chiar ale consolidării, ceea ce conduce la opţiunea de a scurta durata locuirii
temporare şi a trece mult mai rapid la intervenţii asupra fondului construit avariat,
simplificând procedurile şi finanţarea lucrărilor. În cazul acestei zone protejate, specificul de
habitat patrimonial va impune o pregătire anticipată şi schimbarea unor reglementări
actuale.

11. locuinţa PERMANENTĂ –RESTRUCTURARE, RECONSTRUCŢIA,

Etapa locuirii permanente realizata prin întoarcerea la vechile locuinţe reparate, reabilitate,
consolidate sau prin ocuparea unor noi locuinţe apărute în urma procesului de reconstruire

32
putem spune că această etapă reprezintă încheierea procesului de revenire completă la
condiţiile de normalitate şi de refacere a comunităţilor şi a aşezărilor permanente.
Deciziile ce se impun când este necesară reconstruirea aşezărilor ca urmare a distrugerii
fondului construit în urma hazardului, dar şi atunci când fosta aşezare prezintă un risc
crescut în cazul producerii unor fenomene naturale extreme în viitor, sunt cele legate în
primul rând de: alegerea amplasamentului pentru noile locuinţe; alegerea sistemelor de
construire, a tehnicilor de proiectare şi a materialelor ce vor fi folosite (prefabricate sau
materiale locale).
Înainte de a alege strategia de realizare a programelor de reconstrucţie şi dezvoltare,
guvernele, ONG-urile trebuie să estimeze cât mai realist cu putinţă momentul în care
reconstrucţia propriu-zisă va avea loc.

12. Studiul de caz ales in zona protejata 76 Mihai-Voda – analizeaza o insula urbana a
vechiului tesut din punct de vedere al analizei de risc si propune politicile de interventie
asupra fondului construit in vederea reducerii acestuia si creerii unei comunitati sigure.

33