UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ṢI CU

FRECVENŢĂ REDUSĂ

Specializarea : Asistenţă Socială

Conf.dr. PAUL TEODOR HĂRĂGUŞ

INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE

ANUL I
C.F.C.I.D

Cluj-Napoca
2019

3
 P.T. Hărăguş
Introducere în sociologie

PROGRAMA ANALITICĂ ......................................................................................................... 5

PARTEA 1. PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ ....................................................................... 10
PARTEA 2. INDIVID SI SOCIETATE. SOCIALIZAREA.................................................... 17
PARTEA 3. DIFERENŢIERE SOCIALĂ ŞI STRATIFICARE. CLASE SOCIALE ......... 21
PARTEA 4. DIFERENŢIERI SOCIALE: ETNIE ŞI GEN. ................................................... 26
GENUL CA DIVIZIUNE SOCIALĂ. DIFERENŢIERI DE GEN ........................................................... 30
PARTEA 5. FAMILII ŞI GOSPODĂRII .................................................................................. 34
PARTEA 6. EDUCAŢIA ............................................................................................................ 40
PARTEA 6. RELIGIA ................................................................................................................ 49
PROBLEMA SECULARIZĂRII. ...................................................................................................... 54
PARTEA 7. DEVIANŢĂ ŞI DELICT ....................................................................................... 57
PARTEA 8. ECONOMIE, MUNCĂ ŞI TIMP LIBER ............................................................ 68
PARTEA 9. STAT, PUTERE, PARTICIPARE POLITICĂ ŞI MIŞCĂRI SOCIALE ........ 75
PARTEA 10. MASS MEDIA ŞI CULTURA POPULARĂ ..................................................... 81

4
Programa analitică
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Paul Teodor Hărăguş Drd. Cristina Palagă

Birou: Bdul 21 Decembrie 1989, nr. 128- Codul cursului ALR 2101
130

Telefon: 40.264-42.46.74 Anul I, sem. I

Fax: 40.264-42.46.74 Tipul cursului: obligatoriu
E-mail: tpharagus@socasis.ubbcluj.ro
Consultaţii: marţi, orele 12 – 14

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:

Nu sunt impuse condiţionări pentru participarea la acest curs. Este un curs fundamental
pentru specializarea în domeniul asistenţei, ce urmăreşte familiarizarea studenţilor cu
ştiinţele sociale.

Descrierea cursului:
Intenţia cursului este de a asigura studenţilor înmatriculaţi în anul I la specializarea
Asistenţă Socială o introducere în sociologie ce explorează procesele sociale actuale dar
şi acelea din trecut, responsabile de modul în care arată societatea. Studiul sociologiei
trebuie să stimuleze interesul pentru studiul problemelor sociale, culturale şi politice dar
trebuie să conducă şi la adoptarea unei abordări analitice, riguroase şi raţionale. Cursul
oferă o fundaţie pentru ideile şi conceptele de bază din sociologie. Pe lânga aceasta oferă
o incursiune în studiul unor subiecte importante cum ar fi: inegalităţile sociale, familia,
educaţia, religia, devianţa, media, etc.

Temele abordate în cadrul cursului:

Perspectiva sociologică; Studiul sociologiei
Individ şi societate; Socializare, cultură şi identitate
Diferenţiere socială şi stratificare. Clase sociale
Diferenţiere socială şi stratificare: Gen; Etnie
Familii şi gospodării; Familiile în context social
Schimbări în familie şi căsătorie
Educaţia. Educaţia în context social. Structuri şi procese în interiorul şcolilor
Religia. Religie şi schimbare socială. Mişcări religioase
Devianţă. Construcţia socială a infracţionalităţii şi devianţei. Măsurarea şi structura
infracţionalităţii. Teorii ale infracţionalităţii şi devianţei.
Muncă şi timp liber. Structura ocupaţională. Muncă domestică, non-muncă şi timp
liber
Media. Proprietate şi control în media. Conţinutul media. Efectul audienţei

Sarcinile cursantului:
1. consultarea bibliografiei
2. prezentarea a trei din temele posibile (scurte eseuri) sub formă de lucrări
individuale. Temele sunt prezentate la finalul capitolelor.

5
Prezentarea conţinuturilor tematice

Partea I. Perspectiva sociologică

Scop: o introducere a conceptelor cheie şi a teoriilor asociate cu înţelegerea sociologică a
comportamentului uman, precum şi a relaţiei dintre structurile individuale şi sociale.
Partea a-II-a: Diferenţiere socială şi stratificare.
Secţiunea examinează procesele ce structurează şansele de viaţă ale indivizilor şi
grupurilor. Scopul acesteia este de a identifica şi explica nivelul şi structura inegalităţilor
în societăţile contemporane în relaţie cu trei mari categorii ale stratificării sociale: clase
sociale, gen şi etnie. Accentul cade pe interconectarea între aceste aspecte diferite, pentru
a vedea cum acţiunea socială şi structurile sociale creează, re-recreează şi susţin, în timp,
diferenţele şi inegalităţile.
Partea a-III-a: Familii şi gospodării
Această secţiune studiază familia şi modul în care schimbarea socială a afectat-o. Intenţia
este de a explora diversele forme familiale şi de a înţelege rolul familiei în relaţie cu
indivizii şi structurile sociale.
Partea a-IV-a. Educaţia.
De la socializarea individului într-o anumită cultură se trece la studiul detaliat al
problemelor legate de inegalităţi, putere, control şi ideologie.
Partea a-V-a. Religia.
Secţiunea ajută la dezvoltarea înţelegerii naturii mişcărilor religioase şi rolul lor în
societate. Studiul rolului religiei se face din perspectiva actorilor sociali fără judecăţi de
valoare ce privesc credinţele religioase.
Partea a-VI-a. Devianţă.
Pornind de la concepte precum norme, valori, conformism şi devianţă, secţiunea se va
concentra pe probleme legate de putere, control şi ideologie. Secţiunea insistă pe
construcţia socială a realităţii manifestă în dovezi şi idei despre compoziţia statisticilor
oficiale despre infracţionalitate, activitatea agenţiilor responsabile pentru acest lucru, pe
noţiuni despre amplificarea devianţei, panică morală şi profeţii ce se auto-îndeplinesc.
Partea a-VII-a. Muncă şi timp liber
Secţiunea aceasta se concentrează pe natura schimbătoare a muncii şi pe relaţia complexă
dintre muncă, muncă domestică şi timp liber. Intenţia este de a explora înţelesul muncii
pentru diferitele grupuri şi de a examina structuri şi procese ce stabilesc experienţa
muncii şi a timpului liber.
Partea a-VIII-a. Media
Media este o agenţie importantă pentru socializare şi o sursă de identitate în spaţiul
public. Secţiunea studiază cum media este organizată, cum reprezintă diferite aspecte şi
grupuri sociale şi ce efecte au asupra indivizilor şi societăţilor.

Bibliografie:
Obligatorie:
1. Albrow, Martin (1999). Sociology: the Basics. Routledge.
2. Bauman, Zygmunt și May, Tim (2008). Gândirea sociologică. București:
Humanitas.
3. Giddens, Anthony (2010). Sociologie. ed. a 5-a. Bucuresti: All. (alternativ ediţia a
3-a, 1997).

6
 4. Henslin, James (2010). A down to earth sociology. Introductory readings. New
Jersey: Pearson Education.
5. Macionis, John & Benokraitis, Nijole (2003). Seeing Ourselves: Classic,
Contemporary, and Cross-Cultural Readings in Sociology. 6th ed., Prentice Hall.
6. Mihu, Achim (2008). Sociologie. Cluj: Eikon.
7. Rotariu, Traian, Iluţ, Petru (coord.)(1996). Sociologie. Cluj-Napoca: Mesagerul.

Opţională:
1. Blau, Judith (Ed.) (2004). The Blackwell Companion to Sociology. 2nd ed., Oxford:
Blackwell.
2. Borlandi, Massimo, Boudon, Raymond, Cherkaui, Mohamed, Valade, Bernard
(coord.) (2009). Dicţionar al gândirii sociologice. Iaşi: Polirom.
3. Boudon, Raymond (coord.) (1997). Tratat de sociologie. Bucureşti: Humanitas.
4. Bruce, Steve and Yearley, Steven (2006). The Sage Dictionary of Sociology.
London: Sage.
5. Ferréol, Gilles, Cauche, Philippe, Duprez, Jean-Marie (coord.) (1998). Dicţionar de
sociologie. Iaşi: Polirom; Bucuresti: Ed. Ştiinţă şi Tehnică.
6. Johnson, Allan G., Drăgan, S. G., (2007). Dicţionarul Blackwell de sociologie: ghid
de utilizare a limbajului sociologic. Bucureşti : Humanitas.
7. Macionis, John J. & Plummer, Ken (2008). Sociology. A global Introduction, 4th
ed., Pearson Prentice Hall.
8. Mihu, Achim (2008). Sociologie. Cluj: Eikon.
9. Philippe, Besnard, Cherkaoui, Mohamed si Lécuyer, Bernard (coord.) (1996).
Dicţionar de sociologie, Bucureşti : Univers Enciclopedic.
10. Turner, Brian (Ed.) (2006). The Cambrige Dictionary of Sociology. Cambridge:
Cambridge Univ. Press
11. Zamfir, Cătălin şi Vlăsceanu, Lazăr (1993). Dicţionar de sociologie, Bucureşti: Ed.
Babel, 1993.

Materiale şi instrumente necesare cursului:

Pentru parcurgerea în bune condiţii a pregătirii necesare promovării cursului studentul ar
avea nevoie de următoarele resurse:
 calculator conectat la internet (pentru a accesa baze de date resurse electronice
suplimentare dar şi pentru a participa la secvenţele de formare interactivă on-line)
 acces la resursele bibliografice (prin legitimaţie la biblioteca Centrală a
Universităţii Babeş-Bolyai)
 acces la imprimantă, pentru realizarea temelor, acces la echipamente de
fotocopiere

Formele de evaluare:
- Trei teme predate sub formă de eseuri scurte (2-4 pagini), din care să reiasă prelucrarea
bibliografiei recomandate: 30% din notă
- O recenzie a unei lucrări de sociologie românească (publicată în ultimii 5 ani): 20%
- Evaluare prin test grilă: 50%
Pentru a promova, studentul trebuie să obţină, în total, minim 4,5 puncte iar la testul grilă
minim puncte

7
Elemente de deontologie academică:
Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare (poate
implica exmatricularea studentului). Plagiatul este prezentarea unor ideilor, argumente,
forme de exprimare, date, figuri, tabele etc. scrise sau elaborate de către o alta persoană
ca aparţinând propriei persoane, fără o corectă menţionare a sursei (prin citare, referire
sau notă bibliografică). Prin urmare, este vorba de plagiat în situaţia în care cuvintele unei
alte persoane sunt reproduse fără menţionarea sursei, cât şi atunci când ideile sau
argumentele altei persoane sunt parafrazate astfel încât cititorul ar putea crede că ele
aparţin autorului textului. Pentru standardele de redactare a bibliografiilor puteţi consulta:
Standardele APA pentru redactarea bibliografiilor
(http://www.freewebs.com/metode/Standardele%20APA%20pentru%20redactarea%20bi
bliografiilor.doc)

Solicitarea de ajutor prin e-mail: Este necesar să includeţi numele dumneavoastră

complet (cu care sunteti inmatriculat/ă la studii) în subiectul fiecărui e-mail pe care il
trimiteţi, precum şi numele cursului/disciplinei pentru care formulaţi intrebări/doriţi
clarificări. Studenţii sunt rugaţi să foloseacă platforma ID a universităţii.

Studenţi cu nevoi speciale:

Titularul cursului îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice şi de timp,
de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi a
modalităţilor de evaluare (ex.: examen oral pentru studenţii cu probleme de vedere) în
funcţie de tipul dizabilităţii cursantului.

Strategii de studiu recomandate:

Având în vedere caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o
planificare riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog
prin internet cu tutorele şi titularul disciplinei. Parcurgerea fiecarui modul, rezolvarea la
timp a temelor facilitează înţelegerea conţinutului tematic şi promovarea, în bune
condiţii, a disciplinei.

Recomandări pentru o participare efectivă la formarea proprie

Formarea profesională presupune în mod obligatoriu studiu individual şi disponibilitate

spre autoformare, pe lângă cunoştinţele şi deprinderile dobândite în cadrul cursurilor şi
seminariilor de formare/perfecţionare profesională. Pentru o participare efectvă la
autoformarea dumneavoastră vă sugerăm câteva sfaturi:
 Când aveţi o întrebare, puneţi-o!
 Nu vă simţiţi stingheriţi să oferiţi exemple!
 Cereţi un exemplu dacă nu vă este clară o problemă!
 Căutaţi modalităţile prin care puteţi aplica în munca dvs. cunoştinţele teoretice şi
deprinderile practice discutate şi exersate în cadrul seminariilor/aplicaţiilor practice!
 Fiţi sceptici - nu acceptaţi toate lucrurile pe care le auziţi!
 Nu încercaţi să dezvoltaţi o problemă numai pentru a-i dovedi persoanei care conduce
seminarul că nu are toate răspunsurile! Nu le are!

8
 Nu vă imaginaţi că toate subiectele sau temele prezentate vor fi în egală măsură
relevante pentru formarea dvs. practică!
 Nu vă mulţumiţi cu informaţiile şi sugestiile primite la seminarii sau cursuri!
 Citiţi bibliografie suplimentară şi fiţi şi autodidacţi! Asistenţa socială este un domeniu
care cere creativitate şi perfecţionare continuă!

 Observaţie:
La sfârşitul fiecărui ciclu de exerciţii vă rugăm să completaţi fişa de evaluare a
activităţii!

Scopul evaluării:
Sistematizarea informaţiilor obţinute
Relevarea importanţei acestor informaţii pentru formarea profesională
Exersarea abilităţii proprii privind expunerea punctului de vedere şi a deprinderii de a
emite sugestii în scopul perfecţionării profesionale

FIŞĂ PENTRU EVALUARE

1. Consider că subiectul activităţii de astăzi

este 
necesar pentru că ...............................................
nu este 

2. Activitatea de astăzi

mi-a fost 
utilă pentru că ...........................................................
nu mi-a fost 

3. După această activitate sunt:

a). mulţumit
b). indiferent
c). nemulţumit
d). altele

4. Sugestii şi observaţii personale..................................................................

9
Partea 1. Perspectiva sociologică
Scopul cursului: o introducere a conceptelor cheie şi a teoriilor asociate cu înţelegerea
sociologică a comportamentului uman
Studiul sociologiei
Sociologia ca şi un mod riguros şi raţional de studiere a vieţii sociale.
Relaţia dintre sociologie şi alte ştiinţe sociale.
Sociologie şi politici sociale: diferenţa dintre problemele sociale şi problemele
sociologice.
Sociologia ca şi ştiinţă: perspective pozitiviste, interpretativiste şi post-moderne.
Scopul cunoaşterii sociologice: rolul valorii în sociologie.
Clasicii sociologiei; perspective moderne; perspective contemporane.
Bibliografie
Giddens (1997) cap. 1 (pag. 9-24), cap. 2 (25-54)
Albrow (1999) cap. 2 (pag. 31-41, 56-68)
Mihu (2008) partea I (pag. 1-39); partea V (pag. 153-247)
Rotariu şi Ilut (1996) cap. 1, cap. 3, cap. 4.

Diferenţele dintre „simţul comun” şi „raţionalitatea ştiinţifică”

„simţ comun” = „raţionalitate eronată”
(common sense)
Subiectivitate (viziunea personală vs. viziunea generală)
Supra generalizarea (de la context la general)
Legături aparente între fenomene (Iluţ – “căsătorii din dragoste”)
Lipsa preciziei şi exactităţii (instrumente)
Clişeele („excepția confirmă regula”) şi stereotipiile („femeile vorbesc mult”)

Disciplinele ştiinţifice nu se dezvoltă doar din cauza faptului că subiectul lor este
important: corpul, mintea sau societatea au o existenţa independentă de medicină,
psihologie sau sociologie. Cunoaşterea de zi cu zi (simţul comun) este suficientă pentru
existenţă.

CE ARE DE A FACE “SOCIETATEA” ŞI EXPLICAREA “SOCIETATII” CU NOI, CU

VIAŢA NOASTRĂ?
Perspectiva sociologică: C. Wright Mills (1959). The Sociological Imagination. Oxford
University Press. (Imaginatia sociologica, Ed. Politica, 1975)

„Nu doar de informaţii au oamenii nevoie – în această Epoca a Faptelor informaţia

domină atât atenţia cât şi capacitatea de a le asimila. Oamenii nu au nevoie doar de
abilităţi de a raţiona [...]
Mai degrabă au nevoie [...] de o calitate a minţii ce îi va ajuta să îşi dezvolte
raţionamente, pentru a putea sumariza ceea ce se întâmplă în lume şi ce se întâmplă cu ei
înşişi. [...] această calitate [...] poate fi numită imaginaţia sociologică.”

10
“Prima concluzie a acestei imaginaţii este ideea că individul îşi poate înţelege propria
experienţă şi îşi poate înţelege destinul doar localizându-se pe sine într-o anumită
perioadă, şi îşi poate cunoaşte şansele în viaţă doar cunoscându-le pe ale tuturor celorlalţi
aflaţi în aceeaşi circumstanţă. Aceasta este o lecţie teribilă, dar în acelaşi timp este şi o
lecţie minunată.”
“Imaginaţia sociologică îl ajută pe posesorul ei să înţeleagă contextul istoric mai larg în
termenii înţelesurilor pentru viaţa interioară şi cariera externă a diferiţilor indivizi.”
Promisiunile sociologiei (C. Wright Mills)
“Imaginaţia sociologică ne ajută să înţelegem istoria şi biografia precum şi relaţia dintre
cele două într-o societate. Aceasta este sarcina şi promisiunea ei. . .” (C. Wright Mills)

Originile sociologiei ca științã

Industrializare
Urbanizare
Schimbare politică Revoluții

Stagiile dezvoltării sociologiei

a) Stagiul pre-disciplinar, până la 1830 – protosociologie.
Ibn Khaldun, Montesquieu
(b) Formarea unei discipline intelectuale 1830–1890.
Auguste Comte, John Stuart Mill, Alexis de Tocqueville, Herbert Spencer, Karl
Marx
(c) Formarea unei discipline academice, cu traditii naționale distincte 1890–1930.
Franța: Emile Durkheim, Marcel Mauss, Henri Hubert
Germania: Max Weber, Ferdinand Tonnies, Werner Sombart, Georg Simmel
US: Albion Small, George Vincent, William Thomas, Florian Znaniecki (Școala
de la Chicago)
(d) Perioada de Aur: disciplină autonomă, cu departamente, cercetare etc. 1930–1970.
US: T. Parsons, R.K. Merton
(e) Perioada de criză si fragmentare 1970–2000.
(EU): J. Habermas, P. Bourdieu, A. Giddens

Pozitivismul
Termenul a fost introdus de A. Comte: sociologia trebuie să fie științifică, adică să
lucreze doar cu ipoteze ce pot fi direct verificabile.
=o doctrină ce susţine că fenomenele sociale pot fi studiate doar cu metode științifice -
într-o manieră influenţată de ştiinţele naturale
Metoda ştiinţifică presupune:
Descoperirea de legi generale ce tratează relaţiile dintre fenomene sociale
Studierea (prin observaţie sau experiment) a fenomenelor sociale
Construirea de explicaţii - prin apelul la date (cuantificabile), culese prin metode
ştiinţifice – pentru efectul structurilor sociale asupra comportamentului uman.
Aplicarea de principii ştiinţifice la studiul societăţii în beneficiul schimbării sociale, cu
scopul de a construi o societate mai bună.

11
'No real observation of any kind of phenomena is possible, except in so far as it is first
directed, and finally interpreted, by some theory…. The positive philosophy does not
dissolve this obligation, but, on the contrary, extends and fulfils it more and more, the
further the relations of phenomena are multiplied and perfected by it. Hence it is; that it is
such a clear…that science can only use those observations which are connected, at least
hypothetically, with some law connection which makes the chief difference between
scientific and popular observation'. (The Positive Philosophy of Auguste Comte (1830-
42), vol.2).

Sociologii clasici cei mai importanţi

Karl Marx
BIO: (1818-1883): filosof, economist teoretician politic, istoric, sociolog
Manifestul comunist: “Istoria tuturor societăților este istoria luptei de clasă”
Concepte importante din opera lui Marx
Clasă socială (tratat la stratificare socială)
Istoria și lupta de clasă
Alienare economică (munca alienată înstrăinează individul de produsul muncii sale;
munca este corvoadă pentru muncitor; scindarea comunității de muncitori => munca este
un mijloc de subzistență)
Plusvaloarea – generată de schimbul dintre capital și muncă

Emile Durkheim
Bio: (1858-1917) Pedagog şi sociolog.
Sinuciderea
Formele elementare ale vieţii religioase
Regulile metodei sociologice
“Studiază faptele sociale ca pe niste lucruri!"
“Un fapt social este un mod de a acţiona, fixat sau nu, ce este capabil de a exercita o
constrângere externă asupra individului sau ce este general într-o societate dată, având o
existenţă proprie, independentă de manifestările sale individuale”.
Emile Durkheim
Uitându-ne la opera filosofilor ... pare că pentru ei era suficient să studieze spre ce ar
trebui să tindă oamenii și ce ar trebui să evite... Scopul lor nu a fost să ofere o descriere
validă, pe cât posibil, ci să ne prezinte ideea unei societăți perfecte. (Durkheim, 1918)
Sociologia pozitivistă a Școlii Durkheimiene: ”tradițiile și practicile colective ale religiei,
dreptului, moralei, economiei politice nu pot fi fapte mai puțin sociale decât formele
exterioare ale sociabilității ... Ele sunt societatea însăși, vie și activă” (1900)
Diferențiere între științele sociale – trasarea granițelor sociologiei.
Diviziunea muncii și formele solidarități sociale
Sinuciderea (altruistă, egoistă și anomică) și integrarea religioasă
Regulile … Prefata la ed. a 2-a
Regula noastrã nu implicã, așadar, nici o concepție metafizicã, nici o speculație asupra
esenței ființei. Exigența ei este ca sociologul sã se punã în starea de spirit a fizicianului,
chimistului, psihologului atunci cînd se aventureazã într-o regiune încã neexplorată a
domeniului sãu științific. Trebuie ca, pãtrunzînd în lumea socialã, sã aibã conștiința
intrãrii în necunoscut; trebuie sã se simtã înconjurat de fapte ale cãror legi sînt tot atît de

12
nebãnuite ca și legile vieții pe când biologia încă nu apăruse; trebuie sã fie pregătit să
facă descoperiri care îl vor surprinde și deruta.
Regulile … Prefata la ed. a 2-a
Dacă sîntem de acord că sinteza sui generis care constituie orice societate degajă
fenomene noi, diferite de ceea ce se întîmplă în conștiințele solitare, trebuie de asemenea
să admitem că aceste fapte specifice rezidă în societatea însăși care le-a produs, și nu în
părțile sale, adică în membrii săi. În acest sens, ele sînt exterioare conștiințelor
individuale, considerate ca atare, așa cum caracteristicile distinctive ale vieții sînt
exterioare substanțelor minerale care compun ființa vie. (...) Astfel se justifică, dintr-o
nouă rațiune, separarea pe care am stabilit-o mai înainte între psihologia propriu-zisă,
adică știința individului mental, și sociologie. Faptele sociale nu diferă doar calitativ de
cele psihice; ele au un alt substrat, ele nu evoluează în același mediu, ele nu depind de
aceleași condiții. Aceasta nu înseamnă că nu ar fi și ele psihice într-o anumită măsură,
deoarece ambele constau în maniere de a gîndi sau a acționa. Dar stările de conștiință
colectivă sînt de altă natură decît stările de conștiință individuală; sînt reprezentări de un
alt tip. Mentalitatea grupurilor nu este aceea[i cu a persoanelor; ea are legi proprii. Cele
două științe sînt distincte, atît cît putem distinge între ele două științe, oricare ar fi
raporturile ce pot, de altfel, să existe între ele.

Max Weber:
Studii urbane (Oraşul)
Sociologie economică (Etica protestantă şi spiritul capitalismului): ”idealism vs.
materialism”?
Sociologia religiei (Weltreligionen şi secularizarea)
Sociologie politică (Politik als Beruf şi birocraţia)
Verstehen – sociologia interpretativistă (anti sau non)-pozitivistă
Omul economic raţional
Modernitatea rațională: raționalizarea și dezvrăjirea lumii
Neutralitatea axiologică (judecăţi de valoare şi de fapt)
Acțiune socială, tip ideal, birocrație, tipuri de autoritate etc

Pierre Bourdieu (1930-2002)

“I often say sociology is a martial art, a means of self-defense. Basically, you use it to
defend yourself, without having the right to use if for unfair attacks. ”

Natura ştiinţelor sociale:

Individualism metodologic vs. Holism metodologic
Subiectivism vs. Obiectivism
Interpretare vs. Explicaţie
Acţiuni, comportamente, Cauze
atitudini înţelese
Nominalism vs. Realism
Anti-pozitivism vs. Pozitivism
Voluntarism vs. Determinism
Ideografic vs. Nomotetic
(Burell & Morgan, 1970)

13
Nominalism – lumea exterioară cogniţiilor individuale exista sub forma de nume,
concepte şi etichete ce structurează realitatea socială.
Realism: lumea exterioară există independent de individ, de înţelegerea lui.

Pozitivism: epistemologii care intenţionează să explice şi să prevadă, cautând regularităţi,

relaţii cauzale etc.
Anti-pozitivism: lumea socială este relativistă, nu există o poziţie “obiectivă” din care să
fie analizată.

Voluntarism: viaţa individului este autonomă, este guvernată de libera lui alegere.
Determinism: viaţa individului este total determinată de contextul social.

Ideografic: cunoaşterea nu trebuie să fie mediată, ci directă; contactul cu individul studiat

este important; familiaritate; analiză din interior sau folosind surse de acest tip (jurnale,
biografii etc.)
Nomotetic: ştiinţa se face folosind protocoale şi tehnici standardizate; canon şi
rigurozitate ştiinţifică.

Perspective teoretice:
1. Functionalism si structuralism
Herbert Spencer - analogie organică: „aşa cum organele dintr-un corp conlucrează, tot aşa
şi diferitele părţi ale unei societăţi – economia, educaţia, politica etc. – conlucrează
pentru a permite funcţionarea întregului”.
Emile Durkheim – structuralism-funcţionalism -> fenomenele sociale ca „nişte lucruri” –
legea, morala, valorile, credinţele religioase, obiceiuri, moda, ritualuri şi alte reguli
sociale şi culturale ce guvernează viaţa socială.
Parsons: „societatea este un sistem complex de părți interrelaționate ce lucrează împreună
pentru a menține stabilitatea întregului”

(1) părţile sistemului social sunt interdependente

(2) sistemul are o stare „normală” de echilibru (analogia cu un corp sănătos)
(3) când apare o disturbare, părţile sistemului se rearanjează astfel încât totalul să revină
la starea de echilibru
(4) schimbarea sistemului este un proces lent, evolutiv.
Probleme:
Tautologia (un sub-sistem social există pentru că este funcţional şi este funcţional pentru
că există)
Dificultate în a explica schimbarea socială

Giddens: „În cercetarea sociologică este important să se facă distincția între rezultatele
intenționale și cele neintenționale ale acțiunilor umane.”
Robert K. Merton “The Unintended Consequences of Purposive Social Action”
(American Sociological Review, 1936)
Funcţii manifeste: consecinţe intenţionate şi recunoscute ale structurii sociale
Funcţii latente: consecinţe neintenţionate şi nerecunoscute ale structurii sociale

14
 - pot fi şi disfuncţii
Raymond Boudon (1977) Effets pervers et ordre social
Actiune individuală raţională + efect de compoziţie  efecte perverse

2. Conflict social (marxism, feminism)

= societatea este o arenă a inegalităților ce generează conflict și schimbare.
Competiţia între grupuri – în condiţii de resurse inegal distribuite
Marxismul, feminismul (liberal, radical şi marxist)
Ideologia dominantă: ”ideile claselor conducătoare sunt ideile care conduc”

3. Interacţionalism simbolic
structura interacţiunilor individuale: structurile sociale sunt importante dar societatea este
creată prin interacţiunile umane.
Interacţiunea socială se bazează pe gesturi, comunicare, simboluri şi pe înţelegerea
împărtăşită a acestora.
G.H. Mead, H. Blumer
„Construcţia socială a realităţii” Erwin Goffman
Etnometodologia – Harold Garfinkel.

Teorii contemporane:
teoria schimbului (Blau, Gouldner, Homans)
teoria alegerii raţionale (Coleman, Becker)
post-structuralism (Derrida, Foucault, Lyotard, Baudrillard)
teoria complexităţii (Prigogine, Wallerstein)
Etc.

Ce este sociologia?
„Sociologia este în mod esenţial studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în
totalitatea ei, adică a unei realităţi sui generis, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese
ale acestei realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul” (Mihu,
2008)
„Studiul sistematic al societății umane” (Macionis, 2008)
„este studiul vietii sociale umane, a grupurilor si societatilor” (Giddens, 2004)
“Cuvântul sociologie derivă din latinescul socius (companion) şi termenul grec logos
(studiul a ceva, ştiinţă). Astfel sociologia este, literalmente, studiul relaţiilor
interpersonale.” (Stolley, 2005)
“A pune întrebări sociologice înseamnă că cineva este interesat să se uite dincolo de
sensurile şi scopurile acceptate sau oficial recunoscute ale acţiunii umane. Presupune
realizarea că evenimentele din viaţa noastră au diferite nivele de semnificaţie, unele
ascunse de conştiinţa vieţii de zi cu zi.” (Peter L. Berger)
Ce sunt sociologii?

Peter Berger descrie sociologul ca o persoană ce este “în mod intens, continuu şi fără
ruşine” interesat de ceea ce fac oamenii (1963, 18).
Pentru sociolog lumea socială este “un laborator viu, un film ce nu se termină” (Rebach
and Bruhn 2001, 7).

15
Pentru că orice aspect al vieţii sociale este un subiect bun de studiu, “să fi sociolog
înseamnă că nu va trebui să te plictiseşti niciodată” (Kimmel 1998, 8).

Asociaţii profesionale
http://www.asanet.org/ American Sociological Association (ASA).
http://www.britsoc.co.uk/ The British Sociological Association (BSA).
http://www.europeansociology.org/ The European Sociological Association (ESA)
http://www.isa-sociology.org/ International Sociological Association (ISA)
http://www.arsociologie.ro/ Asociatia Romana de Sociologie
http://www.societateasociologilor.ro/ Societatea Sociologilor din Romania

16
Partea 2. Individ si societate.Socializarea.
Este comportamentul uman înnăscut şi instinctual sau este învăţat? “Natura umană”
Charles Horton Cooley, Human Nature and the Social Order, 1902
Sigmund Freud, The Ego and the Id, 1923

Problema:
“drunken comportament” (McAndrew & Egerton, 1969)
Viziuni alternative: Sociobiologia
Tendinţele comportamentale: sunt înnăscute, adică au fost construite prin selecţie
naturală şi prin presiunea mediului?
Cum se combină această viziune cu fenomenul socializării?
Rolul naturii în comportamentul uman: Sociobiologia.

Charles Darwin:
1. Reproducerea în orice populaţie are lor într-un ritm mai rapid decât creşterea resurselor
necesare susţinerii acestei populaţii
2. Sărăcia stimulează competiţia în şi între specii: lupta pentru existenţă
3. Indivizii diferă în funcţie de variaţiile necesare pentru a avea succes.
4. Cei care au variaţii mai adaptate pentru succes sunt cei care au şanse mai mari pentru a
reuşi, supravieţui, reproduce (şi de a trimite aceste caracteristici descendenţilor).
5. Această reproducere diferenţială şi supravieţuirea variaţiilor se numeşte “selecţie
naturală”
6. Transformarea speciilor prin acest process de selecţie naturală duce eventual la
“transmutarea” unei specii în alta: în evoluţie, sau descendenţă cu modificări

“Trebuie să remarcăm că, în sens strict, teoria lui Darwin nu este o teorie a evoluţiei.
Evoluţia cere prezenţa a trei procese ce au loc concomitent: selecţie naturală, ereditate şi
mutaţie (noutate în DNA-ul speciilor). Ultimul aspect nu are nici un rol formal în opera
lui Darwin, el având doar o concepţie vagă asupra lui (Mayr, 1982, p. 400).” (apud
Lopreato, 2006)

Evoluţionismul şi “darwinismul social”

- „Survival of the fittest” (“maximizarea”) este expresia lui Herbert Spencer;
- confuzie între Darwinism şi “Darwinism social” – între o teorie ştiinţifică şi o
(psuedo)teorie etică

Confuzii frecvente:
- comportamentul uman este “instinctiv”, este natura umană (ex. femeile sunt emoţionale,
bărbaţii sunt raţionali; bărbaţii sunt lideri naturali iar femeile nu).
- probleme în a explica diversitatea culturală – “inferioritatea” altor civilizaţii 
inferioritatea indivizilor acelor culturi => etnocentrism şi colonialism.

Sociobiologia: Edward Wilson (1975)

- diferenţa între instinct şi gest reflex

17
 - comportamentul reproductiv

Relaţia biologie-sociologie:
“refuz doctrinar al oricărei influenţe a biologicului asupra comportamentului uman “
sau
Imposibilitate de a demonstra + generalizare + reificarea inegalităţilor

Dezbaterea Nature vs. Nurture (natură vs. cultură)

John Locke: tabula rasa
Regnul animal: cât din comportamentul lor este natural, instinctiv, şi cât este învăţat?
Socializarea la animale (Harlow – primatele rhesus)
http://www.youtube.com/watch?v=02r3u59FRPU

Efectele izolării
miturile: copiii crescuţi în izolare: ce limbă vor vorbi?
Copiii sălbatici
Ficţiune: Enkidu (Ghilgameș), Romulus şi Remus, Mowgli (Kipling), Tarzan (Rice
Borroughs).
Sălbaticul din Aveyron: (1797) aprox. 11-12 ani
+ zeci de alte cazuri (Serge Aroles Les Enigmes des Enfants-loups)

Izolarea forţată
Cazul Anna (1938) – K. Davis (1947)
Genie (1970)

Izolarea la vârsta adultă

închisoare
expediții

=> Socializarea = umanizare.

Un nou născut nu se transformă ”natural” în adult social.

Izolarea în copilărie nu duce la o dezvoltare propice.
Doar prin contactul cu alți oameni indivizii pot deveni membri ai comunității umane.
=> Societatea ne face umani.

Probleme:
Importanţa dezvoltării timpurie a copilului: etape ce nu pot fi sărite, termene ce nu pot fi
depăşite.
Este dezvoltarea timpurie cea mai importantă?

Socializarea (Gekas, 2000): în sociologie există două viziuni

1) Învăţarea de roluri (individul este pasiv)
2) Formarea sinelui (individul este activ – Ex: Thorne Gender Play sau Corsaro)

18
Personalitatea socială și teorii ale dezvoltării:

Sigmund Freud
Nevoi umane de bază: eros şi thanatos.
Modelul personalităţii:
id (nevoi de bază imediate, biologice),
ego (eul, efortul de a balansa id-ul cu cerinţele societăţii)
superego (supra-eul, valori culturale şi norme internalizate, conştiinţa).
Critici
Ce rămâne
– internalizarea normelor sociale
– importanţa experienţelor din copilărie

Jean Piaget şi teoria dezvoltării cognitive

Stadiile de dezvoltare:
Senzomotor (0-2 ani)
Gândirea pre-operaţională
Operaţional concret
Operaţiuni formale

L. Kohlberg: teoria dezvoltării morale (premoral, convenţional şi post-convenţional)

E. Erikson: dezvoltarea identităţii

Interacţionalismul: George Herbert Mead

“ME, SELF AND I”: Mine, Sine şi Eu
Relaţia dintre individ şi societate: cine e primordial?
Self – Sinele = modul în care societatea “intră” în individ
După dezvoltare Sinele este autonom şi independent de societate
Joaca: interacţiune socială; imitare; trecerea de la play la game;
Cele 2 părţi ce determină sinele:
1. I – sinele liber, unic;
2. Me – convenţionalul;

Teorii despre Sine (Self)

Sinele pasiv, rezultat al forţelor sociale
E. Goffman: sinele într-un aranjament de tip “scenă de teatru”, ce furnizează o partitură
învăţată
Parsons: “the expressive revolution” - cultură populară, stil de viaţă şi valori voluntare.
Giddens: sinele este o problemă de alegere, nu este o entitate naturală; indivizii moderni
“lucrează” asupra propriului sine (terapii, consiliere, cursuri de dezvoltare personală)
U. Beck & E. Gernsheim-Beck: The normal chaos of love individualism, intimitate,
sexualitate, subiectivitate.
Post-2000: determinismul genetic.

19
Sensuri ale conceptului de Socializare:
in original: (Vergesellschaftung) – “intrare în relaţie socială”, asociere (G. Simmel).
Socializarea reprezintă procesul prin care individul, în interacţiune cu semenii săi,
acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, atitudini şi comportamente. (Iluţ)
Interacţionalism: învăţarea ca şi internalizare – insistă pe accepțiunea activă
Asimilarea culturii societăţii în care un individ trăieşte
Dezvoltare umană (Mihu, 2008), fizică, intelectuală, a personalității.
Fundal biologic, dar modificat prin social şi cultural
Una sau mai multe? Resocializare (adaptare la un nou statut), aculturaţie, socializare
anticipativă (Merton)
Socializarea = enculturaţie (prima cultură absorbită) vs. aculturație
Semnificaţii diferite:
a) universal (Piaget)
b) comparativist
c) de clasă, de gen etc. (diferenţiere socială)
Socializare de succes: controlul social self-control

Tipuri de socializare:
Socializarea primară şi secundară.
Socializarea anticipatorie (roluri viitoare)
Socializarea graduală (vârste diferite)
Socializarea inversă (copiipărinţi)
Resocializarea (instituţii totale - E. Goffman)
Socializarea finală (E. Kubler-Ross)

Rolul familiei în socializare

Suport parental
Control parental
Identificare cu părinţii, internalizare a valorilor
Mecanisme ale socializării:
Învăţarea socială
1. învăţarea directă
2. învăţarea indirectă (observaţională)
Învăţare de roluri sociale: sex, vârstă etc.
Aşteptări de rol

Socializarea ca şi proces bi-direcţional: relaţie de cauzalitate circulară între pedeapsa

părinţilor şi comportamentul deviant al copilului.
Şcoala: instituţie birocratică; socializare cu grupuri diferite etnic, cultural, social,
educaţional; hidden curricula: conformitate cu normele, valorile, credinţele societăţii.

Grupul de similitudine (de egali): grup voluntar; statut egal (diferenţierile sunt
negociate); independent de adulţi (sub-culturi specifice); segregate după sex;
Instanţa socializantă importantă: mass-media (TV)

20
Partea 3. Diferenţiere socială şi stratificare. Clase sociale
Secţiunea examinează procesele ce structurează şansele de viaţă ale indivizilor şi
grupurilor. Scopul acesteia este de a identifica şi explica nivelul şi structura inegalităţilor
în societăţile contemporane în relaţie cu trei mari categorii ale stratificării sociale: clase
sociale, gen şi etnie. Accentul cade pe interconectarea între aceste aspecte diferite, pentru
a vedea cum acţiunea socială şi structurile sociale creează, re-recreează şi susţin, în timp,
diferenţele şi inegalităţile. Bibliografie: Giddens 1996, cap. 10. Rotariu şi Iluţ, 1996, cap.
7;

Clase sociale
Teorii şi modele ale claselor sociale: abordările marxiste, weberiene, funcţionaliste şi
post-moderne.
Relaţia dintre clase sociale şi ocupaţie.
Schimbarea naturii claselor muncitoreşti, de mijloc şi superioare.
Clase sociale şi şanse în viaţă: impactul clasei sociale asupra oportunităţilor de angajare,
sănătăţii, stilului de viaţă. Meritocraţia examinată critic.
Inegalităţi de venit şi avere: relaţia dintre putere economică şi putere politică.
Natura, dimensiunea şi semnificaţia mobilităţii sociale în diferite societăţi: status
moştenit şi status dobândit şi societate modernă/tradiţională.

Stratificarea socială:
 este o trăsătură a societăţii, nu e doar o reflecție a diferenței indivizilor.
 este intergenerațională: se transmite de la o generație la alta.
 este universală dar diferită de la o societate la alta.
 dincolo de diferenţe stau credinţe despre aceste diferenţe.

Diferenţiere socială - proces universal ce se datorează simultan unor factori naturali

(înnăscuţi) forţă, inteligenţă, sănătate etc. şi unor factori sociali, care, la rândul lor,
diferenţiază oamenii după multiple criterii (de ex. activitatea desfăşurată, modul de a fi,
de a se comporta, de a consuma etc.) (Rotariu, 1996)

STRATIFICARE SOCIALĂ
În societăţile actuale, „stocul total” de resurse valorizate este 1) limitat şi 2) distribuit
inegal. „Cei privilegiaţi” sunt posesorii unei părţi disproporţionate de putere, prestigiu,
onoare, consideraţie, avere, venit, etc.

Diferenţa între „avere” şi „venit”: „averea se referă la toate bunurile pe care le posedă
indivizii (acţiuni, conturi în bancă şi proprietăţi cum sunt casele şi pământul; tot ceea ce
poate fi vândut). Venitul se referă la salariile care provin din ocupaţiile plătite, plus banii
«nemunciţi», care derivă din investiţii (de obicei, dobânzi sau dividende). În timp ce
majoritatea oamenilor dobândesc toţi banii de pe urma muncii lor, cei bogaţi dobândesc
cea mai mare parte a venitului lor din investiţii”. (Giddens)

Perhaps it is a sign of the times that these days, traditional titles are put up for sale by
aristocrats who need money. In 1996, for example, Earl Spencer-the brother of Princess

21
Diana-sold one of his titles, Lord of Wimbledon, to raise the $300,000 he needed to redo
the plumbing in one of his large homes (Macionis, 2009).

„Sistemul de stratificare” se referă la totalitatea instituţiilor sociale ce generează

inegalităţile din societate.
Componentele cele mai importante sunt:
1) Procesele instituţionale ce definesc anumite tipuri de bunuri ca fiind „valoroase” şi
„dorite” de indivizi.
2) Regulile alocării – ce distribuie bunurile pentru diferite poziţii şi ocupaţii (doctor,
fermier, casnică etc.)
3) Mobilitatea mecanismelor ce leagă indivizi de poziţii şi generează control inegal
asupra resurselor.
=> inegalitatea este creată printr-un proces ce cuplează indivizii cu locuri de muncă,
ocupaţii şi roluri sociale ce sunt definite ca fiind „recompense” cu valoare inegală.

Întrebări tipice în studiul stratificării sociale (Grusky 2001):

Forme şi surse de stratificare: care sunt formele majore de inegalitate socială în istoria
umană? Este inegalitatea o caracteristică inevitabilă a vieţii umane?
Structura stratificărilor contemporane: câte clase sociale există? Care sunt liniile
principale cere definesc structura de clasă? Sunt aceste clivaje mai puternice sau mai
slabe în industrialismul avansat?
Apariţia stratificării: cât de des indivizii trec barierele ocupaţionale sau de clasă? Există o
„subclasă”? Are educaţia, contractul social sau norocul forţă în a aloca indivizi pentru
poziţii sociale? Ce alte tipuri de forţe instituţionale sau sociale au un rol în această
alocare?
Consecinţele stratificării: cum sunt stilurile de viaţă, atitudinile şi comportamentele
indivizilor construite de clasa socială? Se pot identifica „culturi” ale claselor în societăţile
actuale sau din trecut?
Procese de ascripţie: ce tipuri de procese şi politici sociale menţin sau modifică
discriminarea de sex, etnie, rasială pe piaţa muncii? Aceste forme de discriminare au fost
slăbite sau au fost întărite de tranziţia la industrialismul avansat?
Viitorul stratificării: vor lua sistemele de stratificare o formă diferită în viitor? Există o
tipologie clară („post-industrială”) spre care se îndreaptă statele moderne?

Clasa socială la Karl Marx

clasa: un grup de indivizi ce au o relație comună cu mijloacele de producție (mijlocul prin
care își câștigă traiul).
Preindustrial: aristocrați, nobili, deținători de sclavi și șerbi, sclavi, țărani liberi.
Capitaliști și proletari – relație de exploatare
Pauperizare

Clasa socială la Max Weber

Conflict în societate asupra puterii și resurselor

Viziune multidimensională: clasă + statut + partid

22
Clasa – în domeniul producției; grupurile de statut sunt determinate de ”consumul de
bunuri reprezentat de stilurile de viață speciale” (Weber Economie şi societate).
Prestigiu; poziţie pe piaţa muncii;

Consum cultural şi clasă socială: Thorstein Veblen: Theory of the leisure class (1899)
Leisure sau loisir şi “conspicous consumption”
“emulare pecuniară”: cei ce doresc să emuleze clasele înstărite le emulează doar
consumul.
Consum din dorinţa de a deveni.

Stratificarea socială – tipuri D. Grusky. Concepte de bază

1. Gradul de inegalitate al unei resurse depinde de dispersia şi concentrarea într-o
societate. Problema este că există mai multe tipuri de bunuri, unele distribuite inegal
(drepturile politice) altele distribuite egalitar (de ex. drepturile civile).
2. Rigiditatea sistemului de stratificare este caracterizată de o continuitate în timp: dacă
averea, puterea şi prerstigiul indivizilor pot fi prevăzute după caracteristicile părinţilor
lor, atunci există reproducere de clasp şi sistemul de stratificare este rigid.
3. Procesul de stratificare este ascriptiv în măsura în care caracteristici prezente la naştere
(rasă, sex, etnie, naţionalitate, bogăţia familiei) influenţează poziţia socială atinsă de
indivizi. În societăţile actuale se consideră că orice fel de ascripţii sunt discriminatorii şi
nedorite, astfel că există politici pentru a le elimina, şi a asigura că indivizii ajung la
resurse doar pe baza meritului personal.
4. Gradul de cristalizare a statutului este caracterizat de corelaţiile dintre resursele
prezentate în tabelul anterior. Dacă aceste corelaţii sunt puternice, înseamnă că aceiaşi
indivizi („clasa superioară”) sunt în vârful tuturor ierarhiilor, în timp ce alţii („clasa
inferioară”) sunt la baza sistemului de stratificare.
5. Ideologia justificatoare: chiar dacă inegalităţile sociale sunt persistente într-o societate,
acest lucru nu este de ajuns pentru a asigura perpetuarea lor. Este nevoie de „un sistem de
valori acceptat de majoritatea populaţiei” sau de o ideologie justificatoare ce poate să
definească o situaţie ca fiind echitabilă

Clase sociale în ţările comuniste

Milovan Djilas: The New Class: An Analysis of the Communist System, 1957
clasa conducătoare (apparatchiks), birocraţii Partidului Comunist (Nomenklatura).
(troţkiştii: transformarea statelor saliniste într-un „capitalism de stat”);
nu e vorba de o „clasă” ci o „castă” pt. că o clasă socială este legată de mijloacele de
producţie (Djilas: acest lucru se face totuşi prin control politic).
birocraţi/manageri (Rizzi 1985) sau oficiali de partid (Djilas)?
Gouldner (1979): intelectualii (inteligentsia) o nouă „clasă” sau un „strat social”?

Chiar există „clasele sociale”?

„Au oare ierarhiile sociale o formă graduală, cu treceri line de la o poziţie la alta? Sau,
dimpotrivă, se realizează decupaje nete între diferitele categorii? Care este semnificaţia
„treptelor”, „categoriilor” sociale ierarhice? Sunt ele „clase sociale”, „straturi”, „grupe de

23
status”? Sunt în număr mic sau în număr mare? Au ele o realitate în sine sau sunt numai
nişte decupaje convenţionale?” (Rotariu, 1996)

Nominalism vs. Realism

„Nominalism”:
există unui continuu social, pe care cercetătorul va realiza nişte „tăieturi” ce nu sunt
impuse cu necesitate de nici un criteriu obiectiv;
el va decupa grupări arbitrare de indivizi sau poziţii, urmărind doar scopul uşurării
analizei;
„mărimea venitului” de care dispune o familie sau un individ. De ex. Weber nu tratează
clasele ca fiind comunităţi, ci doar ca „un număr de indivizi care au în comun o
componentă specifică a şanselor lor de viaţă”
„Realism”
conferă unităţilor obţinute prin clasificare o existenţă obiectivă, independentă de cel care
realizează clasificarea.
Categoriile se evidenţiază prin caracteristici care le deosebesc în chip calitativ şi deci nu
se pune problema unor treceri line de la una la alta;
„spaţiul social” astfel imaginat este unul discontinuu, format din elemente clar
determinate.
(Marx-conştiinţa de clasă). „Nu există trecere pe nesimţite de la o clasă la alta: ori eşti
burghez ori nu eşti”. (Goblot La Barriére et le Niveau, 1925).

Ideologia - puterea din spatele stratificării

este considerată motivul principal pentru care ierarhiile sociale rezistă în timp;
inegalităţi justificate social: cei săraci sunt leneşi, proşti, nu au noroc, nu au „mandatul
cerului” etc.
Marx: cultura şi instituţiile unei societăţi sprijină elita
(”ideile claselor conducătoare sunt ideile care conduc” )
societăţile agrare se bazau pe munca de o viaţă a indivizilor, astfel că a fost necesară
construcţia unui sistem de caste – responsabilitatea morală a fiecărei poziţii sociale
apariţia capitalismului industrial şi apariţia ideologiei “meritocraţiei”: averea şi puterea –
premii;

Teoria funcţionalistă: Davis şi Moore (1945) – stratificarea răspunde unor

necesităţi sociale.

A1. Orice societate este o mulţime de poziţii structurate, cărora le sunt ataşate îndatoriri
sau funcţii.
A2. Membrii societăţii trebuie repartizaţi în aceste poziţii.
A3. Îndatoririle legate de fiecare poziţie trebuie îndeplinite de către cei care ocupă
poziţiile respective.
Se continuă cu un principiu de ierarhizare, exprimat prin trei propoziţii, care evidenţiază
tot atâtea criterii de ordonare: importanţa funcţională, calificarea şi plăcerea muncii.
B1. Poziţiile nu sunt de importanţă egală pentru supravieţuirea societăţii.
B2. Ele nu reclamă de la ocupanţii lor acelaşi nivel de competenţă sau de talent.

24
B3. Sarcinile legate de poziţii diferite nu sunt îndeplinite cu aceeaşi plăcere de către
membrii societăţii.
Se încheie cu precizarea a două condiţii fără de care mecanismul nu poate funcţiona:
C1. Societatea dispune de o mulţime de recompense ierarhizate pentru a fi atribuite
membrilor săi.
C2. Există o modalitate de repartizare a recompenselor în funcţie de valoarea poziţiilor
sociale respective.
M. Cherkaoui (1992)

Critica funcţionalismului:
Cei care au megasalarii (acei 1%) contribuie în această proporţie la bunul mers al
societăţii?
Elemente ale structurii de castă pot preveni dezvoltarea unor abilităţi (ex. limbaj).
Importanţă prea mare acordată poziţiilor (joburilor) bine plătite, prea mică celor neplătite.
Inegalitatea socială provoacă conflict şi revoluţii.

Caracteristici ale claselor sociale în societatea post-industrială

creşterea importanţei cunoaşterii şi „epoca informaţiei” (D. Bell)
expertiza tehnică,educaţia formală, certificate de training: noi forme de proprietate.
apariţia unei clase a serviciilor (Goldthorpe)

Tipologia Erikson–Goldthorpe–Portocarero (CASMIN)

Resurse, nivelul venitului, securitate economică, posibilitatea de avansare, localizarea în
sistemul de autoritate şi control (autonomia la locul de muncă).
Clasa serviciilor: superioară (I+II) şi inferioară (IIIa+IIIb)

Care sunt „sistemele închise” şi care sunt „sistemele deschise” de stratificare?

Diferența dintre statut dobândit și statut stabilit (ascripții)
=> Mobilitatea socială.
Mobilitatea socială structurală: o schimbare în poziţiile sociale a unui mare număr de
indivizi datorată schimbărilor în societate şi nu eforturilor individuale.
Ex. Ro – creşterea numărului de studenţi va duce la creşterea numărului de indivizi ce vor
ocupa locuri de muncă mai bine plătite.

Viitorul claselor sociale

Beck: individualizare şi „inegalitate fără clase”
Giddens: slăbirea claselor.
Rezultatul globalizării: polarizare extremă.

Tema. Redactaţi un scurt eseu în care să răspundeţi la întrebarea

următoare:
Unii sociologi sugerează că "clasa socială" este singura variabilă explicativă a
sociologiei. Explicaţi şi evaluaţi această afirmaţie.

25
Partea 4. Diferenţieri sociale: Etnie şi gen.
Etnie Definiţia rasei şi a etniei; identităţi culturale, religioase şi naţionale.
Tipuri de inegalităţi etnice în angajare, sănătate, status, locuire şi stil de viaţă.
Teorii ale discriminării.
Gen Teorii ale diferenţelor de gen: perspective funcţionaliste, marxiste, feministe.
Aspecte biologice, psihologice şi sociale ale diferenţelor de gen.
Socializare de gen în familie, educaţie, angajare şi media; masculinitate şi feminitate ca şi
constructe sociale; patriarhat şi putere masculină.
Bibliografia: Giddens 2001, cap. 9, cap. 5. Rotariu şi Iluţ 1996, cap. 11, 13.

Există o confuzie cauzată de folosirea neprofesionistă a unor termeni precum: rasă, naţie,
etnie (grup etnic) sau castă. Problemele sunt cauzate şi de folosirea lipsită de rigurozitate
a termenilor dar şi ca urmare a unei competiţii între asumpţiile referitoare la ce anume
contează mai mult în crearea identităţilor de grup.
(The Sage Dictionnary of Sociology)

Concluzii. Diviziuni sociale (Anthias, 2001):

Clasa poate fi definită în termenii organizării şi producerii de resurse economice;
Genul implică producerea şi reproducerea diferenţelor sexuale şi a reproducerii biologice.
Etnia înseamnă producerea şi reproducerea legăturilor colective legate de diferenţele de
origine şi cele culturale.
Capacitatea individului pentru mobilitate socială: când vine vorba de gen şi etnie acest
lucru nu este posibil.

! Diferenţiem pentru a ierarhiza !

Diviziunile sociale (Anthias, 2001) se referă la existenţa unor graniţe între categorii
sociale caracterizate de:
1. Principiul relaţionalităţii/ dihotomiei: categoria etnică sau de gen social este una
relaţională, NU graduală. Cineva aparţine sau nu unei anumite categorii etnice sau
rasiale, unei anumite categorii de gen.
2. Principiul naturalizării – diferenţele dintre categorii sunt concepute şi prezentate
în discursul public drept diferenţe naturale, înnăscute, fireşti.
3. Principiul atribuirii colective – categoriile sunt percepute drept omogene,
caracteristicile categoriei se aplică în mod nediferenţiat tuturor membrilor
acestora, care sunt trataţi în mod similar, identitatea lor de etnie sau gen prevalând
asupra altor identităţi posibile (de exemplu profesie sau statut economic).

Consecinţele sociale ale existenţei unor diviziuni sociale:

Ierarhizări – ocuparea unor poziţii sociale hierarhizate în funcţie de criteriul diviziunii
sociale
Alocarea diferenţiată a resurselor – legitimată prin apel la valorizări social contruite

26
 1. Există rase?

RASA este un concept construit social şi reprezintă o categorie de indivizi ce împărtăşesc

aceleaşi trăsături biologice, considerate importante de membrii societăţii. În funcție de
context, aceste caracteristici fizice pot fi: culoarea pielii, trăsăturile faciale, textura
părului, forma corpului etc.

„... Oamenii de ştiinţă, atât din domeniul social cât şi natural, cred că rasa – ca şi fenomen
biologic – nu există. Alţii sugerează că existenţa lor nu mai este de actualitate datorită
încrucişărilor.” (Pitchford, 2000)

Conceptul de rasă a apărut recent, în urma expansiunii colonialiste din sec. XVIII-XIX.
Înainte de acest moment, ideea de etnie era suficientă pentru diferenţiere.
Conceptul de rasă nu apare doar cu scopul de a „diferenţia” ci cu scopul precis de a
„ierarhiza”: noi, europenii colonizatori suntem superiori celorlalţi („darwinism social”).
Deşi ne referim la rasă în termeni de elemente biologice, aceasta este un concept construit
social: indivizii umani diferă în foarte multe feluri, însă „rasa” apare doar atunci când
membrii unei societăţi decid că anumite trăsături fizice (culoarea pielii, forma ochilor)
contează.
Dificultatea de a stabili „rase” diferite: în interiorul aceleaşi specii (rase) există sub-specii
(sub-rase).
Pentru anumite animale (câini domestici) se poate folosi un set de criterii (forma
urechilor, textura şi culoarea părului, tipului corpului) pentru a diferenţia între sub-specii.
Pentru oameni acest lucru este imposibil.

Ce fel de „rase” existau în SUA:

în 1900 (US CENSUS): albi (“wasp”), non-albi (irlandezi, italieni, evrei etc.), negri etc.
în 2000: albi, negri, latino, asiatici.
K.Brodkin-Sacks: “How did Jews become white folks?”.
„hypodescent rule”: în America, o femeie albă poate să dea naştere unui copil negru dar o
femeie neagră nu poate să dea naştere unui copil alb (“regula unei picături de sânge”)
Rase în Brazilia, 2000:
branca (albi), parda (maro), morena (bruneţi), mulata (mulatri), preta (negri), şi amarela
(galbeni).
Există „rase pure”: caucazieni, negroizi, mongoloizi? Sau doar indivizi bi şi multi rasiali?
„Vedeta de golf Tiger Woods se descrie ca fiind o optime indian american, un sfert
tailandez, un sfert chinez, un sfert negru şi o optime alb (E. White, 1997)”

“I used to be colored. Then I was “Negro”. Then I became “black”. Then I became
“African-American”. Today I am a “person of color”. In three decades I have been
transformed from a “colored person” to a “person of color””. (Page, in Henslin, 2003)

Există rase? Dacă da, prima problemă este: câte sunt?

A. Montagu (1964): 40 de grupuri rasiale.
Angler (2000): studiile genomului uman arată omogenitate nu heterogenitate
Sunt diferenţele genetice mai importante decât culoarea pielii?

27
 American Sociological Association (2003): diferenţele dintre 2 indivizi din
naţiuni diferite sunt la fel de mari ca cele dintre 2 indivizi din aceeaşi naţiune.

R. Lewontin: 85% din variaţie este în interiorul subgrupului, nu între grupuri.

17 Mai 1998: The American Anthropological Association "Statement on 'Race'":
“In the United States both scholars and the general public have been conditioned to
viewing human races as natural and separate divisions within the human species based on
visible physical differences. With the vast expansion of scientific knowledge in this
century, however, it has become clear that human populations are not unambiguous,
clearly demarcated, biologically distinct groups. Evidence from the analysis of genetics
(e.g., DNA) indicates that most physical variation, about 94%, lies within so-called racial
groups. Conventional geographic "racial" groupings differ from one another only in about
6% of their genes. This means that there is greater variation within "racial" groups than
between them. In neighboring populations there is much overlapping of genes and their
phenotypic (physical) expressions. Throughout history whenever different groups have
come into contact, they have interbred. The continued sharing of genetic materials has
maintained all of humankind as a single species.”

Paradoxul lui W.I. Thomas: ‘‘Dacă oamenii definesc o situaţie ca fiind reală, ea este reală
prin consecinţele ei’’

Diviziunea/segregarea de rasă (sau etnică) a pornit de la premise greşite dar a avut efecte
majore (Germania Nazistă, sudul SUA ’60, Africa de Sud, etc.)
Viziunea socială asupra rasei: există culturi diferite ale raselor.
Explicaţia eşecului adaptării la societatea americană „culturi neadaptate” = “culturi
inferioare”.
Rasism cultural
Post colonialism (~1970-)
Formă de rasism ce se bazează pe cultură ca factor explicativ nu pe biologic
Diferenţele culturale pot fi reale, imaginare sau construite social
3 forme:
1. explicaţii culturale ale inegalităţilor
2. motivarea imperialismului modern
3. discurs rasial în politică

Rasa se referă la trăsături biologice iar etnia la trăsături culturale, însă ambele sunt
definite social (van der Berghe). Definire externă – internă. Există grupuri etnice cu
variaţii fizice (italienii).
Dilemele Recensământului, Ro-2011:
“unguri, secui sau ceangăi ?”
“Un rom care se declară român va apărea în statistici aşa cum se declară, chiar dacă
recenzorul vede clar că aparţine altei etnii. Recenzorul nu are dreptul să ceară acte
doveditoare.” (EvZ, 28.11, s.n.)

28
ETNIA se referă la o moştenire culturală comună, împărtăşită de mai mulţi indivizi.
Aceştia se pot defini pe ei sau pe alţii ca membri ai unei categorii etice bazate pe
strămoşi, limbă şi religie comună, ce le aduce o identitate socială distinctă.

Max Weber: Un grup etnic este unul al cărui membri „susţin credinţa subiectivă în
descendenţa comună din cauza unor similarităţi de tip fizic, obiceiuri sau a amândorura
sau din cauza memoriei colonizării şi migraţiei ... Nu contează dacă există sau nu relaţii
de sânge obiective”
Caracteristici comune: origine geografică similară, limbă, religie, mâncare, tradiţii,
folclor, muzică, pattern-uri rezidenţiale; interese politice, instituţii; forme de conştiinţă de
grup, ce disting de alţi indivizi.
Diferă de conceptul de naţiune: nu implică neapărat un scop şi identitate politică.

În timpul comunismului, tendinţa era de a folosi termenul de naţionalitate (”naționalitãțile

conlocuitoare”), iar după prăbuşirea sistemului comunist acesta este înlocuit parţial cu
conceptul de etnic, fără ca termenul de naţionalitate să dispară din vocabular cotidian,
politic sau analitic.
Cu toate că există unele încercări de a conferi conotaţii şi semnificaţii diferite termenului
de naţionalitate şi etnie, în prezent, cel puţin în România, acestea sunt sinonime.
Se poate afirma că termenul de etnic este unul problematic din cel puţin două puncte de
vedere:
termenul comportă, inclusiv la nivelul discursului analitic al ştiinţelor socio-umane, mai
multe semnificaţii;
se suprapune, este concurent cu alţi termeni (minoritate culturală, imigranţi,
naţionalitate).
Cu toate aceste aspecte deloc pozitive, termenul de etnic, haloul conceptual elaborat în
jurul lui a devenit dominant în ceea ce priveşte organizarea reflecţiei ştiinţifice (dar şi
politice) legată de variatele aspecte ale diversităţii culturale a societăţilor contemporane.

Brubaker:
naturalizarea diferenţelor culturale – etnicitatea este considerată ca fiind dimensiunea cea
mai profundă a naturii umane, ceva ce, asemănător temperamentului sau altor
caracteristici biologice umane, ţine de atributele moştenite ale persoanelor;
(b) anistoricitatea, inalterabilitatea în timp a esenţei etnice – caracterul etnic este
considerat un fel de esenţă nealterată a culturii unor grupuri; această esenţă – cu toate că
se manifestă în condiţii şi contexte socio-istorice particulare – nu este reductibilă la
manifestările ei concrete;
(c) congruenţă aproape perfectă între etnicitate şi unitate culturală – graniţele unui grup
etnic sunt considerate graniţe culturale în sens antropologic, presupunându-se că fiecare
grup etnic reprezintă o unitate culturală cvasi-închisă, caracterizată de o cultură comună
proprie, ce include atât formele mai elaborate ale culturii înalte, cât şi aspecte ce ţin de
organizarea vieţii cotidiene;
(d) loialitatea primordială – se presupune că grupul etnic reprezintă o sursă primordială
(primară, naturală şi incontestabilă) a loialităţii, atracţia faţă de comunitatea etnică
depăşeşte cu mult atracţia reprezentată de alte sisteme de raportare (clasă, comunitate
religioasă, etc.).

29
Burakumin = oamenii Buraku (cocioabă)
în Japonia (sec.XVII) pe lângă cele 4 oficial recunoscute: samurai, fermieri, artizani și
comercianţi existau încă două caste: hinin şi eta.
Hinin: prostituţie, cerşetorie, trubaduri, ghicitori etc.
Eta: ritualuri ce „poluează” (sacrificarea animalelor, pielărie, lucrul cu persoanele
decedate, gropari etc.)
1600 – interdicţia de căsătorie între castele acceptate şi hinin+eta
1871 (epoca Meiji) – Edict de emancipare: abolirea oficială a discriminării hinin şi eta
Situaţia actuală:
- lipsa diferenţelor fizice
- 1970-1980: programele Dowa (investiţii în locuri de muncă, locuinţe, educaţie,
programe de sănătate)
- rezultate minore: în 1980 rata şomajului era de 2,2% în Japonia şi de ~50% în cartierele
Burakumin
- discriminare pe bază de rezidenţă (adrese recunoscute ca fiind locuite de Buraku)
- există aprox. 3000 de comunităţi, 1.5-3 milioane;
- „listele Burakumin” şi discriminarea la angajare

Genul ca diviziune socială. Diferenţieri de gen

Teme relevante pentru evidenţierea diviziunii sociale :

• Construcţia socială a genului: explicaţii biologice vs. sociale ale inegalităţii de gen.
• Schimbări în relaţiile de gen din societate.
• Diferenţe şi inegalităţi în educaţie
• Diferenţe şi inegalităţi în munca plătită şi neplătită
• Relaţii de putere “genizate”
• Gen şi sărăcie în decursul vieţii

Construcţia socială a “feminităţii” şi “masculinităţii” – aşteptări inegale privind rolul

social al bărbaţilor şi femeilor
Etichetarea unor comportamente sau activităţi drept “feminine” sau “masculine”
Segregarea ocupaţională
Egalitate de şanse dintre bărbaţi şi femei

Termeni:
Gen, sex şi biologie (Giddens, 2001)
sex: dimensiunea biologică: cromozomi (XX şi XY), hormoni (testosteron, estrogen) şi
morfologie(genitalia)
gen: dimensiunea socială.

Genul se referă la trăsături personale şi poziţii sociale pe care membri societăţii le

ataşează bărbaţilor şi femeilor.
Genul operează ca o dimenisune a organizării sociale, stabilind cum interacţionăm cu
ceilalţi şi cum gândim despre noi. Mai important, genul implică întotdeauna ierarhie,
aranjând bărbaţi şi femei diferit în termeni de putere, avere şi alte resurse.

30
Aceste fenomene se numesc stratificare de gen: distribuţia inegală a averilor şi
privilegiilor între bărbaţi şi femei. Genul afectează oportunităţile şi constrângerile pe care
le vom experimenta în cursul vieţii.

Diferenţe de gen.
Există anumite diferenţe documentate ştiinţific între sexe. În medie, bărbaţii sunt cu 10
procente mai înalţi, cu 20% mai grei şi cu 30% mai puternici (muşchii superiori). Pe de
altă parte, femeile trăiesc mai mult: speranţa de viaţă la femei este aprox. 75 de ani, iar la
bărbaţi 70.
În adolescenţă bărbaţii sunt ceva mai buni la matematică iar femeile au abilităţi verbale
mai bune – însă această diferenţă ascunde rezultatele socializării. Nu există diferenţe în
nivelul inteligenţei.
Biologic există puţine diferenţe: diferenţele în interiorul grupurilor sunt mult mai mari
decât diferenţele între grupuri; niciunul din genuri nu este superior.
Maraton: recorduri pentru B şi F (Macionis, 2001)

Diferenţierile între genuri sunt doar sociale: cercetările lui Margaret Mead (Noua Guinee)

Socializarea – sursă a diferenţelor de gen.

Familia – „lumea albastră” şi „lumea roz” (Bernard, 1981)
Grupul de prieteni: jocurile.
Şcoala: de la diferenţiere la segregare. De la grădiniţă la liceu.
Mass media: Lois şi Superman; reclame - interior vs. extrerior; casnic vs. vocea
autorităţii; inactiv vs. activ;
Identificarea genului ca o diviziune socială importantă înseamnă mai mult decât a accepta
că bărbaţii şi femeile au roluri diferite în societate.

”Doing gender” (a face genul) (West&Zimermann, 1987)

1. “a face genul” înseamnă că genul este o rutină construită în viața de zi cu zi
2. Noi construim genul în fiecare zi: este o activitate continuă, pe care nu o putem evita.
3. Construim genul în interacțiuni, în lipsa altora dar și în mediul electronic.
4. Genul nu este doar ce este o persoană, ci este ce face o persoană.
5. Construim genul știind că vom fi judecați de ceilalți. Adică suntem responsabili pentru
performanța de gen.
6. Asta înseamnă că dacă ne vom purta în afara granițelor tradiționale de gen riscăm să
fim judecați aspru de către ceilalți.
7. De la o vârsta fragedă învățăm să ”facem genul”
8. Fetițele sunt învățate să valorizeze mai mult aspectul exterior decât băieții
9. Băieții sunt învățați alte lucruri decât fetițele (mașini, utilaje)
10. ”Ești băiat mare”, ”ești o fată mare” sunt mesasje care transmit lucruri diferite despre
comportamentul de gen.
11. În acest proces fetițele și băieții încep să își monitorizeze propriul comportament
precum și comportamentul prietenilor pentru a verifica dacă se respectă regulile
12. A face genul duce la stratificare: bărbații devin dominanți iar femeile supuse =>
ierarhie și diferențe de putere

31
13. Comportamentul în afara rolurilor tradiționale de gen are ca efect schimbarea status
quo-ului.

Diferenţele dintre bărbaţi şi femei sunt structurale şi au o origine predominant socială.

„Bărbaţii” - ca o categorie - au mai multă putere în societate decât „femeile”:
1. Segregarea ocupaţională.
2. Second shift: inegalitatea de acasă
3. Educaţia
4. Politică.

Gender Empowerment Measure (2007-2008) UNDP

Forme de violenţă împotriva femeii:
Omucidere: 25% din victime sunt femei, 11% din ucigaşi sunt femei (SUA, 2000)
Violuri – problema statisticilor; doar 25% din cazuri atacatorii sunt străini (SUA);
violul între soţi.
Violenţa în familie – studiul BECAN (Ro şi Balcani)
Circumcizia feminină – Africa (Kenya)
“Breast ironing” – Africa (Camerun)
Hărţuirea sexuală – legată de poziţia de putere.

Violenţa simbolică (Pierre Bourdieu)

Forme de violenţă non-fizică, subtilă, ce duce totuşi la suferinţă.
“violenţă soft” dar diferită de violenţa psihologică; acţiuni discriminatorii;
Dominaţie culturală şi socială: imagini stereotipice în care femeile sunt obiecte de
consum, plăcere şi amuzament

Forme ale discriminării

• Sexismul- formă de discriminare care constă în subordonarea unor persoane de către
altele, pe baza sexului lor.
• Sexismul limitează accesul femeilor la anumite roluri plecând de la convingerea că
biologia reprezintă destinul unei persoane. Acestă convingere este perpetuată prin
socializare.
• Şovinismul masculin se manifestă la nivelul relaţiilor interpersonale. Se refera la
atitudini şi acţiuni prin care bărbaţii îşi exprimă superioritatea faţă de femei (utilizarea
unor expresii din lumea animală, refuzul barbaţilor de efectua unele activităţi domestice
pt. că ar fi “femeieşti” etc.).
• Sexismul instituţional: subordonarea femeilor faţă de barbaţi integrată în politica şi
practicile organizaţionale din instituţiile sociale. În economie, educaţie, politică, femeile
sunt tratate în mod sistematic într-un mod care instituţionalizează şi accentuează
dezavantajul lor în raport cu bărbaţii
Teme ale inegalităţilor între genuri
Reprezentarea politică
Gender pay gap – diferenţe în salarizare
Segregare ocupaţională
Inegalităţi în educaţie
Inegalităţi în sănătate (acces la sănătate)

32
 “Glass ceiling” – mobilitatea socială limitată
Inegalităţi domestice

Feminismul.
Teorii ale conflictului social: tensiune (conflicte) între grupuri.
de la Marx (clasă – principii economice) la FEMINISM (genuri, rasă).
Chafetz 2001: pentru a fi o teorie feministă „o teorie trebuie să recunoască genul ca un
sistem de inegalităţi, să considere că acesta este schimbător şi nu imuabil, necesar şi
constant şi să susţină un sistem de gen echitabil”
o sistemele sociale sunt opresive faţă de femei
o aceste forme de opresiune pot fi eliminate
o aceste forme de opresiune trebuie eliminate.
Concepte folosite în analiza feministă: patriarhat şi sexism.

Tipuri de feminism:
Marxism feminism – structurile economiei capitaliste favorizează bărbaţii. Rolul femeii
în acest sistem este de a asigura reproducerea forţei de muncă (de a asigura odihnă, hrană,
linişte dar şi urmaşi muncitorului). Soluţia este eliminarea sistemului capitalist.
Liberal feminismul: inegalitatea de gen se regăseşte în lipsa de oportunităţi şi educare
pentru femei, cât şi în viziunea tradiţională asupra genului ce limitează rolurile femeii.
Soluţia: competiţia egală cu bărbaţii în toate domeniile va asigura dispariţia inegalităţilor.
(M. Thatcher: poţi să fi şi mamă, şi gospodină şi prim-ministru)
Feminsimul radical: indiferent de sistemul economic şi alte forme de inegalitate (de ex.
rasismul), dominaţia masculină este fundamentală, violenţa (fizică, verbală, emoţională şi
sexuală) este un mijloc de a controla femeia. Soluţia stă în eliminarea tuturor formelor de
violenţă la adresa femeii şi de a îmbunătăţii astfel viaţa femeii.
Primul val al feminismului (sec. XIX): dreptul la educaţie, dreptul de a munci,
aboliţionism (anti-sclavagism).
Valul doi al feminismului (1960) (marxism feminism, feminismul radical etc.)
Feminismul în anii 1960 – o mişcare a femeilor albe, cu educaţie înaltă, din clasa de
mijloc.
Feminsimul multicultural global în anii 2000 – interesat de diversitatea situaţiilor în care
se găseşte femeia.
‘emancipatory social theories’: feminism, queer theory şi postcolonial theory

Tema. Redactaţi un scurt eseu în care să răspundeţi la întrebările

următoare:

1. Ce înseamnă “Anatomy is destiny”?

2. Care este relaţia dintre biologic şi social în construirea şi menţinerea inegalităţilor
sociale?

33
Partea 5. Familii şi gospodării

Această secţiune studiază familiile şi modul în care schimbarea socială le-au afectat.
Intenția este de a explora diversele forme familiale şi de a înţelege rolul familiei în relaţie
cu indivizii şi structurile sociale.
Bibliografie: Giddens, 1997 cap. 7.
Iluţ, Petru (2005). Sociopsihologia şi antropologia familiei, Iaşi: Polirom.

Cum definim „FAMILIA”?

Giddens: „O FAMILIE este un grup de persoane legate direct prin relatii de rudenie, ai
carei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor”
Macionis: „instituţie socială universală ce uneşte indivizii în grupuri cooperante cu scop
de a îngriji membrii săi, inclusiv copii”
Dar
o adulţi? de la ce vârstă?
o câte persoane?
o câte generaţii?
o dacă nu există copii?
o alte funcţii decât cele de îngrijire?

Rudenia=relaţie, legătură, bazată pe relaţii de sânge, căsătorie sau adopţie.

Care este diferenţa între familie şi căsătorie?

Căsătoria = „relaţie sexuală recunoscută şi aprobată social”
Familia = „relaţie legală ce implică cooperare economică, activitate sexuală
şi creşterea copiilor”

„Recunoaşterea” – cine/pe cine recunoaşte? Indivizii „recunosc” normele sociale sau

societatea „recunoaşte” cuplul?
Termenul de familie nucleară este folosit pentru a desemna grupul familial constituit
dintr-un cuplu căsătorit fără copii sau dintr-un cuplu căsătorit cu unu sau mai mulţi copii.
Termenul de familie nucleară este utilizat de multe ori ca sinonim pentru “familie
conjugală” (familie restrânsă). Familia nucleară sau conjugală este considerată ca fiind
tipul tradiţional de familie, specific societăţilor burgheze occidentale din secolul XIX şi
societăţii româneşti din perioada regimului comunist.

Atunci când rude apropiate, altele decât perechea de soti si copiii lor, locuiesc în aceeasi
gospodarie sau se afla într-o relatie apropiata si continua, putem vorbi despre familia
lărgită.
?Dacă un elev face şcoala în alt oraş, şi stă în cămin, care e familia lui?
?Studenţii care locuiesc împreună în chirie formează o familie?
Ce înseamnă „gospodăria” (household)? Familia = grup de indivizi legaţi prin căsătorie
sau relaţii de rudenie (geografic nu împărtăşesc acelaşi spaţiu).
Gospodăria este o categorie spaţială – indivizii sunt legaţi de un spaţiu particular în care
trăiesc.

34
„FAMILIA” sau „FAMILII”?
„tip ideal” sau „tipuri ideale”? Model unic sau modele diverse?
“Nominalism” sau “realism”? Universalitatea familiei (?).
Monogamie sau monogamie serială?
Monogamie şi poligamie (poliginie şi poliandrie).
Se poate trăi fără familie? Experienţa în kibbutz.

Familia: se distruge sau se schimbă? (Temă de discuție preferată în SUA)

The myth of family decline (Coontz, Scanzoni etc.)
Democratizarea familiei
Familia tradițională: patriarhală
Recăsătoria – de ce sunt așa mari ratele în SUA

Familismul: ideologia familistă

Familia nucleară, conjugală, co-rezidentă este universală, normală şi dezirabilă.
Diviziunea sexuală a muncii este universală, normală şi dezirabilă.
Heterosexualitatea este universală, normală şi dezirabilă.

Ideologia contribuie la construcţia familiei ca şi INSTITUŢIE SOCIALĂ.

„Familia este celula de bază a societăţii” – probabil că familia este prima instituţie
dezvoltată de societatea umană.
Legislaţia intenţionează să stabilească modul în care familia este construită, funcţionează
etc.

Codul familiei din România

„Art. 1 In Romania statul ocroteste casatoria si familia; el sprijina, prin masuri economice
si sociale, dezvoltarea si consolidarea familiei.
Statul apara interesele mamei si copilului si manifesta deosebita grija pentru cresterea si
educarea tinerei generatii.
Familia are la baza casatoria liber consimtita intre soti.
In relatiile dintre soti, precum si in exercitarea drepturilor fata de copii, barbatul si femeia
au drepturi egale.
Drepturile parintesti se exercita numai in interesul copiilor.
Art. 2 Relatiile de familie se bazeaza pe prietenie si afectiune reciproca intre membrii ei,
care sunt datori sa-si acorde unul altuia sprijin moral si material. ”
Viziunea politicilor sociale (Legea VMG 416/2001)
„Art. 2
(1) In sensul prezentei legi termenul familie desemneaza sotul si sotia sau sotul, sotia si
copiii lor necasatoriti, care locuiesc si gospodaresc impreuna.
(2) Este asimilata termenului familie si situatia persoanei necasatorite care locuieste
impreuna cu copiii aflati in intretinerea sa.
(3) In sensul alin. (1) se asimileaza termenului familie barbatul si femeia necasatoriti, cu
copiii lor si ai fiecaruia dintre ei, care locuiesc si gospodaresc impreuna.

35
(4) Prin termenul copil se intelege copilul provenit din casatoria sotilor, copilul unuia
dintre soti, copilul adoptat, precum si copilul incredintat unuia sau ambilor soti ori dat in
plasament familial sau pentru care s-a instituit tutela sau curatela potrivit legii.
(5) Prin termenul persoana singura se intelege persoana care a implinit varsta de 18 ani,
locuieste si se gospodareste singura.
(6) Beneficiaza de reglementarile prezentei legi si familiile sau persoanele singure,
cetateni ai altor state sau apatrizi, care au resedinta sau, dupa caz, domiciliul in Romania,
in conditiile legislatiei romane. “

Transformările “familiei”
Evul mediu: „A-ţi iubi soţia înseamnă adulter” (“To love one’s wife with one’s emotions
is adultery”).
Boswell: obsesia culturii moderne legată de „dragostea romantică”.
Relaţia de iubire: „Iubirea romantică” (vezi Giddens Transformarea intimităţii)
Michel Foucault Istoria sexualităţii şi dezvoltarea conceptului de „dragoste romantică”:
naşterea individualismului afectiv în perioada modernă.
Europa pre-modernă: majoritatea căsătoriilor erau contractate nu pe baza atracţiei sexuale
reciproce ci a circumstanţelor economice. Pentru cei săraci era un mod de a organiza
munca agricolă.
Viziunea istorică: Ph. Aries
Diferenţele între familia medievală şi familia modernă.
unitate economică stabilă, unde trei generaţii locuiau şi munceau împreună, dar şi cu alte
persoane – slujitori, învăţăcei etc.
Industrializarea şi urbanizarea a distrus acest tip de familie înlocuindu-l cu familia
nucleară, redusă, centrată pe copil, unde munca este despărţită de viaţa familială.
Concepţiile lui Aries sunt contestate:
Laslett arată că în Anglia în sec. XVI-XIX familiile nu erau multigeneraţionale, erau
nucleare, de dimensiuni relativ reduse.
Studiile lui Anderson arată că mobilitatea geografică era ridicată în Evul Mediu şi că
urbanizarea poate genera relaţii strânse între membrii familiei (ex. mobilitatea urbană în
Filipine).
Young şi Wilmott au arătat că în anii ’50 familia tradiţională se regăsea destul de frecvent
în Londra.
Cercetări istorice asupra familiei. Câteva concluzii
Laslett (1980): printre caracteristicile familiei pre-moderne în Europa de Vest: diferenţă
mică de vârstă între soţi, un număr relativ mare de servitori, tendinţă spre gospodării
simple, nucleare, căsătorii la vârste târzii şi celibat ridicat
J. Kok (2010): căsătoria în Europa la 1900:
- licenţe pentru căsătorie şi dreptul de a te căsători – condiţii (motive: controlul
proliferării săracilor etc.);
- reguli ale moştenirilor
- familia în Balcani (zadruga): patriarhat, subordonare totală a femeilor.
- România - diferită aproape total de Balcani: rezidenţă neolocală, rate mari are
“ilegitimităţii”, fragmentarea proprietăţii prin moştenire, concubinaj mediu.

36
Mituri despre „familia tradiţională”
(S. Coontz The way we never were, 2000; Anderson, 1983)

disciplina familială vs. puterea autoritară şi discreţionară a soţului (vezi codul familiei
după model Napoleonean în Ro)
relaţie armonioasă, paşnică bazată pe camaraderie între soţi vs. violenţa domestică
relaţii puternice între generaţii (în condiţiile unei speranţe scăzute de viaţă?)
stabilitatea familială (divorţ aproape inexistent) vs. decesul des al partenerilor şi
recăsătorii.
îngrijirea vârstnicilor – de obicei vârstnicii locuiau separat (vezi modelul transilvănean al
familiei între matrilocal, patrilocal şi neolocal).
=> Decada ”familiei tradiționale”: 1950-1960.

Modificări recente ale familiei:

1. Influența familiilor lărgite și a altor grupuri bazate pe relațiile de rudenie este în curs
de scădere.
2. Se manifestă o tendință generală de liberă alegere a partenerului marital.
3. Drepturile femeilor – există o deschidere tot mai mare, atât în privinta initierii
mariajului cât si în cea a luarii de decizii în interiorul familiei.
4. Căsătoriile între rude sunt tot mai puțin frecvente.
5. În societățile care erau altădată foarte restrictive se observa o mai mare libertate
sexuală.
6. Se manifestă o tendință generala de extindere a drepturilor copiilor.
7. Creşte acceptarea cuplurilor de acelaşi sex.

Göran Therborn (2004): 4 variante ale familiei în ”Vest”

Nord-Vestul Europei: individualism, coabitare ridicată, sexualitate timpurie, nașteri târzii,
căsătorii ce urmează nașterilor, instabilitate ridicată. Modelul ideal: Dk, Sw; variante
conservatoare: D, Aut.
Sudul Europei: părăsire târzie a casei părintești, debut al sexualității întîrziat față de nord,
coabitare marginală, rate reduse de părinți singuri, divorț foarte redus.
Europa de Est: căsătorie timpurie și universală, coabitare redusă, debut sexual târziu, rate
de divorț mari (excepție Ro).
SUA: dualism între căsătorie și coabitare; căsătorie timpurie-independență timpurie;
virginitate maritală-fertilitate la adolescenți; căsătorie-divorț; familiei nucelară-
sexualitate extinsă matrifocală din ghettouri etc.

Perspective sociologice asupra familiei

1. Funcționalismul (T. Parsons)
„Funcţiile de bază ale familiei sunt două: socializarea primară a copiilor astfel încât
aceştia să devină membri ai societăţii în care s-au născut; şi în al doilea rând stabilizarea
personalităţii populaţiei adulte” (Parsons, 1955)
- socializarea copiilor
- diviziunea sexuală a muncii (sarcini instrumentale pt B și expresive pt F)
- perpetuarea structurii sociale (moştenirea statutului).

37
 =>„familia bună”, funcţională vs. “familia rea”: divorţ, mame (taţi) singuri, mame
care muncesc, mame adolescente

Poziţiile funcționaliștilor sunt ideologice nu ştiinţifice:

”Singura instituție care poate furniza timpul, atenția, dragostea și îngrijirea ... nu este
orice familie ci doar familia cu doi părinți nucleară, stabilă, cu roluri complementare.
Dacă vor exista mai puține astfel de familii, vom avea mai puțină libertate și stabilitate”
(Davies et al., 1993: 7)
Critica: Parsons idealizează şi reifică un tip specific de familie, ce a existat în ţările
anglo-saxone între 1950 şi 1965 (”ce nu va mai exista nicăieri, nicicând de acum înainte”
– S. Coontz)

2. Abordarea marxistă.
Fr. Engels: The Origin of the Family, Private Property and the State (Engels 1902)
Familia monogamă şi nucleară a apărut ca urmare a dezvoltării proprietăţii individuale: B
doreau protecţia moştenirii; pt. F, căsătoria este un fel de prostituţie: în schimbul
fidelităţii serviciilor sexuale şi reproductive primeau sprijinul material al soţilor.
Familia = un mijloc de control al sexualităţii feminine.
Alte funcţii ale familiei:
producerea şi reproducerea forţei de muncă, un refugiu într-o lume opresivă (“safe
haven”).
o „armată de rezervă” pentru piaţa muncii – F şi munca domestică; F sunt un surplus ce
pot fi atrase pe piaţa muncii în condiţii speciale (război)
o unitate de consum: economia funcţionează doar dacă bunurile produse se cumpără;
multe din acestea sunt pentru familiii şi gospodării.

Funcţionalismul şi marxismul – ambele văd familia ca un produs al epocii moderne, ce

susţine stilul de viaţă urban, industrializat.

3. Abordarea feministă.
Familia: instituţie unde femeia este exploatată şi opresată.
G. Therborn (2000): “familia este suspendată între sex şi putere, între forţe biologice şi
sociale”
Probleme analizate: violenţă domestică, viol în căsătorie, abuz sexual al copiilor,
diviziunea sexuală a muncii, probleme ale sarcinilor domestice şi îngrijirii copiilor.
Definiţii ale familiei – contra-funcţionaliste
‘o locaţie unde indivizi cu diferite interese ... adesea ajung în conflict unul cu altul’
(Hartmann 1981)
„...unde relaţiile dintre membri familei sunt caracterizate de o distribuţie inegală a
puterilor, responsabilităţilor şi resurselor” (Abbott and Wallace 1990).
„salariul familial” (“family wage”): organizare care a dat B putere foarte mare în raport
cu F.
Intrarea F pe piaţa muncii se face însă în locuri de muncă prost plătite, ceea ce face ca F
să aibă în continuare o putere mai mică.
„Patriarhat” – formă de organizare a familiei în care B are putere asupra F şi Copiilor.

38
4. Abordări interpretativiste
P Berger: Realitatea vieţii familiale este construită de membrii ei prin interacţiune.
Rolul căsătoriei în construcţia socială a realităţii: familia este un sistem de protecţie
împotriva anomiei.
Copii internalizează ceea ce va deveni „simţ comun” (procesul socializării).
Teoriile schimbului („social exchange”): „piaţa maritală”: întâlnirile (dating), a face curte
(courting)
=> căsătoria e definită de procese economice, indivizii caută, aleg, negociază, caută cea
mai bună ofertă etc.
Critica feministă: J. Bernard: există 2 căsătorii: „a LUI şi a EI” – relaţia nu e simetrică.

5. Abordări post-moderne şi post-structuraliste

Respingerea ideii monolitice de „FAMILIE”. Individualism, fluiditate şi contradicţii în
familii.
Discursul ştiinţific, politic şi moral creează sensul noţiunii de „Familie” în epoci diferite.
Foucault: controlul cetăţenilor nu se mai face prin mijloace violente (închisoare, azil,
pedepse) ci prin sisteme de clasificare şi supraveghere a comportamentului sexual.
Acest proces e denumit procesul de „normalizare”: disciplinare prin intermediul familiei,
comunităţii şi şcolii, sub controlul profesiilor sociale: asistenţi sociali, doctori, psihologi,
profesori etc.
„Policing the family”: familia este colonizată de către stat.
Rolul politicilor sociale în ”colonizarea familiei”
Abordări recente: modernitate, individualizare și ...
A. Giddens: Transformarea intimităţii
Detradiționalizarea înseamnă reflexivitate: capacitatea individului de a reflecta asupra
condiţiilor sociale, asupra propriei existenţe şi, mult mai important, capacitatea de a le
modifica.
U. Beck şi E. Beck-Gernsheim The normal chaos of love - reflexivitatea şi
individualizarea înseamnă impulsul de a-ţi controla propria biografie, de a-ţi trasa cursul
vieţii aşa cum doreşti, de a rezista presiunii normelor tradiţionale
Z. Bauman Liquid Love: De la modernitatea lichidă la dragostea lichidă: relaţia perfectă
este mai importantă decât partenerul perfect

Tema. Redactaţi un scurt eseu în care să răspundeţi la întrebarea

următoare:

În lumina diversităţii contemporane, cât de folositor este să vorbim despre "familie" la

singular?

39
Partea 6. EDUCAŢIA

Domenii de interes ale sociologiei educaţiei:

 “raporturile dintre sistemul de învăţământ ca sistem al profesionalizării forţei de
muncă și procesele de mobilitate şi stratificare socială
 factorii care influenţează cererea individuală de educaţie şi capacitatea structurală
şi funcţională a sistemului de invăţământ de a o întâmpina.
 contribuţia educaţiei la dobândirea personală a unui anumit status socio-
economic.
 rolul educaţiei în distribuirea inegalităţii sau în realizarea oportunităţilor sociale şi
profesionale
 implicarea educaţiei în procesele de reproducţie socială şi culturală
 modul de intervenţie a factorilor sociali şi a structurii sociale în transmiterea
cunoaşterii educaţionale
 caracterizarea etnografică a actelor şi semnificaţiilor sociale vehiculate în
interacţiunile sau relaţiile şcolare
 modele şi practici de şcolarizare şi aculturaţie
 raporturi între învăţământ şi alte componente ale sistemului social.”

De ce studiem educaţia? - Există foarte puţine studii sociologice care să ignore [nivelul
de] educaţie, de obicei acesta fiind considerat un factor explicativ.
Definiţii:
„Educaţie – ansamblu de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de generare, organizare
şi conducere a învăţării individuale sau colective”. ( C. Zamfir; L.Vlăsceanu, Dicţionar de
Sociologie, 1998, p. 199).
Educaţia poate fi formală (instituţiile școlare), informală (concept ce se suprapune cu cel
de socializare) și non-formală (complementar educaţiei formale).
H. Gracey: Educaţia este o „instituţie secundară”, împreună cu familia pregăteşte
indivizii pentru viaţa socială. Instituţiile primare sunt economia şi politicul, care
construiesc societatea, iar educaţia serveşte aceste sisteme.

Întrebări:
De ce educăm?
De ce a fost construit un sistem naţional de educaţie? (de la dreptul la educație la
obligația la educație)
Educăm pentru a
Ilumina?
Elibera?
Oferi putere? (empower)

Posibile răspunsuri:
educăm pentru cerinţele societăţii şi ale economiei si politicului (“elevii trebuie sa
deprinda in scoala competentele cerute de piata muncii”).
Diferite etape în construcţia unui sistem educaţional [naţional]:
Educaţia devine obligatorie în ţările nordice (Suedia 1842): protestantismul – relaţia
directă şi nu mediată cu Divinitatea = > nevoia de a citi Biblia.

40
Anglia: şcolarizarea şi alfabetizare obligatorie (1880) în urma introducerii votului
universal (succesiv în 1832, 1867, 1884) (vezi versiuni ale votului cenzitar în lume)
Creșterea perioadei de școlarizare (sec XX): pregătirea masei de muncitori pentru
întreprinderile fordiste.
Educaţia superioară: de la sistem pentru elite la un sistem de masă (post-fordism și
globalizare).

Rolul sistemului educaţional

Funcţionalismul:
Durkheim: Este liantul moral al societăţii, ce ne ţine uniţi, ce trebuie să
intervină rapid și decisiv pentru a modifica esenţa egoistă și asocială a nou-născutului.

„Educaţia este acţiunea exercitată de către generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt
coapte pentru viaţa socială. Ea are ca obiect să provoace şi să dezvolte la copil un număr
oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale, pe care le reclamă de la el atît societatea
politică în ansamblul ei, cât şi mediul special căruia îi este cu deosebire destinat.”(E.
Durkheim, [1911], 1980, p. 39)

Parsons: Sistemul educaţional constituie o punte de legătură între familie și

locul de muncă

Socializarea din sistemul educaţional este universală, și așează într-un context social ceea
ce învăţăm în familie.
Permite apariţia unei societăţi meritocratice: alegerea, sortarea și alocarea certificatelor
(“credentials”) după merit sau după valoare intrinsecă. Acest lucru se întâmplă indiferent
de sex, vârstă, etnie sau clasă.
Scopurile analizei clasei şcolare:
1. „modul în care funcţionează clasa pentru a face pe elevi să interiorizeze atât angajările
cât şi capacităţile necesare realizării cu succes a viitoarelor roluri de adult”
2. „modul în care funcţionează pentru a aloca resursele umane în structura de roluri a
societăţii de adulţi.”
Alte funcţii: integrare socială, inovaţie culturală, construcţia reţelelor de prieteni.

Educaţie şi dezvoltare socială. Teorii ale relaţiei dintre educaţie, inegalitate socială
şi economie

Teoria modernizării: un proces de schimbare socială - Laswell (1965)

o economie auto-suficientă
o participare publică în politică
o difuzia valorilor seculare
o creştere a mobilităţii sociale
o transformări ale personalităţii indivizilor pentru a funcţiona eficient
Educaţia reprezintă mijlocul prin care modernizarea este posibilă.

41
Viziunea teoriei capitalului uman (Coleman): educaţia duce la dezvoltare (la nivel macro)
sau la salarizare mai bună (la nivelul individului) prin creşterea eficienţei şi a
productivităţii.
Investiţia în capitalul uman este un element cheie al creşterii economice.
Furnizarea de educaţie (şi de sănătate) nu este consum ci investiţie în stocul de capital
uman.
La nivel naţional, creşterea nivelului educaţional va creşte stocul de capital uman, ceea ce
va duce la creşterea productivităţii şi la creştere economică.
La nivel individual nivelul de educaţie reprezintă un indiciu asupra abilităţii unei
persoane de a duce la îndeplinirea anumite sarcini şi de a lucra în anumite condiţii.

Modelul tehnocratic al educaţiei:

educaţia serveşte industriei şi economiei
educaţia este meritocratică: notarea şi ierarhizarea elevilor/studenţilor este un
indicator bun al eligibilităţii pentru poziţiile sociale.

The Literacy Myth: Literacy and Social Structure in the Nineteenth-Century City, 1979
Mitul alfabetizării se referă la credinţa că achiziţia alfabetizării este un precursor necesar
a dezvoltării economice şi că, invariabil, va duce la dezvoltare economică, democraţie, şi
mobilitate socială ascendentă. În acest sens, alfabetizarea duce la ordine socială şi simţ
moral ridicat. Nici o altă variabilă nu poate înlocui acest factor.
Miturile socio-culturale, precum “mitul alfabetizării” nu sunt false în totalitate, altfel nu
ar fi câştigat acceptare şi hegemonie. (Graff, H – 2010 )
Un exemplu despre cum funcţionează mitul alfabetizării (Garff 2010): UNESCO Deputy
Secretary General Louise Frechette (2003) “alfabetizarea este factorul ce duce la o lume
sănătoasă, justă şi prosperă”, “Când femeile sunt educate şi au putere, beneficiile se văd
imediat: familiile sunt mai sănătoase, mai bine hrănite, veniturile şi economiile cresc. Şi
ce este adevărat pentru familii devine adevărat şi pentru comunităţi”

Este alfabetizarea necesară şi suficentă pentru a explica dezvoltarea şi industrializarea?

“Alfabetizarea”: Citirea şi Scrisul
Socotitul (numeracy) – cel mai important pentru “capitalul uman” (Graff)

“Este surprinzător că mare parte din literatura actuală a dezvoltării şi educaţiei este atât
de obsedată de creşterea sănătăţii şi de creşterea economică. […] De exemplu, dovezile
istorice din SUA arată că principalul motiv recunoscut pentru construirea învăţământului
primar de masă a fost “omogenizarea” unei societăţi din ce în ce mai diverse, propagarea
unor standarde de moralitate publică, inculcarea unor etici ale muncii bazate pe
naţionalism şi nevoia societăţii industriale de a “reîntări legitimitatea autorităţii” ”(Basu,
2010)
Scopul unui sistem naţional de educaţie nu este să ofere “iluminare, eliberare şi putere” ci
să creeze o forţă de muncă (mai) educată, (mai) folositoare.

(Basu, 2010): Un sistem educaţional de masă nu are cum să realizeze scopurile

educaţionale ale Iluminismului.

42
Iluminismul – orientat spre o educaţie elitistă, orientată spre bărbaţi, bazată pe tutori
(relaţie unul-la-unul), cu scop non-utilitarian, NU este orientat pentru mase şi NU este
orientat spre piaţă. Caracteristici ale educaţiei iluministe: valori morale, curiozitate
intelectuală, disciplină, concentrare, auto-control.

Inegalitatea şanselor şcolare (Rotariu, 1996)

Una dintre condiţiile structurale, care fac posibilă apariţia inegalităţii şanselor în faţa
şcolii, o constituie caracterul piramidal al sistemului de învăţământ: sistemul de
învăţământ este constituit în trepte, adică pe niveluri ierarhice.
“Aceasta înseamnă nu numai că diplomele corespunzătoare respectivelor trepte sunt
valorizate în mod diferit, ci că, în general, accesul la o treaptă superioară presupune
parcurgerea tuturor celor inferioare. Privind, deci, o generaţie de copii, aceştia intră toţi –
sau aproape – în primele trepte – cele obligatorii -, pentru ca, mai departe, pe măsură ce
urcăm spre alte niveluri, numărul lor să devină din ce în ce mai mic.”
“Trăsătura aceasta atât de firească şi de „naturală” se realizează pe baza unui complex
mecanism de selecţie, cu ajutorul căruia o parte dintre tineri sunt menţinuţi în sistemul
şcolar şi în altă parte sunt eliminaţi.”

Aparent acest mecanism este de natură strict pedagogică, în sensul că toate criteriile
formale de trecere de la o etapă la alta se bazează pe conţinutul de cunoştinţe dobândite,
evaluate în mod cât mai obiectiv. S-ar părea, deci, că ceea ce contează sunt exclusiv
meritele tânărului.
În realitate, selecţia este eminamente socială, pentru că, aşa cum o arată toate cercetările
empirice:
la acelaşi nivel de performanţă şcolară, există diferenţe semnificative în privinţa accesului
la treapta următoare de învăţământ, în funcţie de alţi factori sociali şi, în special, de
categoria socială de provenienţă;
însuşi nivelul performanţelor şcolare este dependent de categoriile sociale cărora le
aparţin elevii.

Oportunităţi şcolare şi sociale: J. Coleman, P. Bourdieu, A.H. Halsey

Surse şi forme de manifestare a inegalităţilor: C. Jencks
Şcoala şi mobilitatea socială: PM Blau şi OD Duncan

Concluzia generală:
şcoala este un factor de reproducere între statutul de origine şi cel de destinaţie
structura socială existentă reglementează raporturile ce se stabilesc între educaţie şi
celelalte componente

Studiul lui Coleman (1966)

segregarea şcolară este dăunătoare celor defavorizaţi (problematica tracking-ului)
perpetuarea inegalităţilor de acasă
dotările şi resursele nu au un impact semnificativ
Inequality - Chris Jencks (1972)
Reuşitele şcolare sunt influenţate de factori extraşcolari, reforma educaţională are efecte
minore asupra inegalităţilor.

43
Rotariu (1996):
„Persistenţa inegalităţilor de şanse, chiar în ţările cu cea mai puternică politică de
susţinere financiară a şcolii, constituie un fapt care a moderat mult optimismul manifestat
în anii 50-60; succesele au fost doar parţiale şi ţelul final – o societate fără inegalitate de
şanse, inclusiv în domeniul educaţiei – este departe de a fi atins.”
“Mai mult, au fost emise argumente că anumite măsuri, aparent foarte democratice, cum
este gratuitatea învăţământului, sunt de fapt profitabile pentru categoriile sociale
privilegiate. Într-adevăr, dacă prin astfel de măsuri inegalitatea şanselor şcolare nu este
eliminată complet, înseamnă că de gratuitatea învăţământului profită în primul rând
clasele superioare, ai căror descendenţi urmează, proporţional vorbind, în număr mai
mare cursurile şcolare.”

Critica marxistă: L. Althusser (1970):

„reproducţia forţei de muncă cere nu numai o reproducţie a calificării acesteia, dar, în
acelaşi timp, o reproducţie a supunerii sale faţă de regulile ordinii stabilite”. Astfel,
sistemul de învăţământ este aparatul ideologic de stat dominant, care „preia copii din
toate clasele sociale de la grădiniţă şi încă de atunci le insulfă ... un „mod de a face”
travestit în ideologia dominantă sau pur şi simplu ideologia dominantă”.
Ideologia= mituri şi false conştiinţe. De ex.: „Ţara noastră este o democraţie
meritocratică – munceşte mult şi vei reuşi!”

Bourdieu şi Passeron (La Reproduction..., 1970)

Acţiunea pedagogică este „în mod obiectiv o violenţă simbolică de impunere, printr-o
putere discreţionară, a unui arbitrar cultural”.
Sistemul de învăţământ: o instituţie care are ca scop transmiterea capitalului cultural
dominant. Reproducţia culturală se referă la modurile în care şcoala, împreuna cu alte
institutii sociale, participă la perpetuarea inegalităţilor sociale şi economice de-a lungul
generaţiilor.
Societatea este competitivă, iar în lupta pentru putere diplomele educaţionale, gusturile
culturale, poziţiile sociale sunt folosite pentru a obţine şi legitima puterea.

Bowles şi Gintis (1976): Curicula ascunsă

Sistemul educaţional transformă individul într-un persoană supusă, ce se pliază nevoilor
industriei. Acest lucru este realizat cu ajutorul „curriculei ascunse”
Modul de producţie capitalist produce nu numai mărfuri, ci şi acei oameni calificaţi care
îi perpetuează existenţa. Atitudinile, normele şi modelele de comportament promovate de
şcoală şi asimilate de elevi sunt similare cu cele ale vitorului loc de muncă şi structurează
identitatea de sine şi identitatea de clasă.
Scolile contribuie la asigurarea abilităţilor tehnice şi sociale cerute de întreprinderile
industriale; insufla forţei de munca respect fata de autoritate si disciplina.

Critica sistemului educaţional şi nevoia de deşcolarizare I. Illich: (1973)

Patru sarcini de bază ale sistemului de învăţământ:
asigurarea supravegherii în custodie,
distribuirea indivizilor în roluri ocupaţionale,
transmiterea valorilor dominante şi

44
însuşirea de deprinderi şi cunoştinţe acceptate din punct de vedere social.
Instituţiile şi establishment-ul educaţional previn învăţarea, iar pentru ca acest lucru să se
întâmple trebuie să reconstruim societatea, să se bazeze pe „de-şcolarizare”, prin
înlocuirea cu schimbul de abilităţi şi reţele de învăţare.

Exemplu de cercetare: Harry L. Gracey: “Kindergarten as Academic Boot Camp”

Școlile – organizaţii birocratice, în care lucrează specialişti educaţi, cu calificări specifice
Sunt responsabile de socializarea sistematică a tinerilor
Ce este grădiniţa? R: o perioadă de pregătire pentru şcoală, în care copii de 5-6 ani sunt
pregătiţi social şi emoţional pentru învăţarea academică ce va urma.
Scopul principal este învăţarea rolului de elev: primele 6 luni sunt dedicate învăţării unei
rutine create de profesori. La finalul anului educatoarea are o grupă bine antrenată, ce
răspunde foarte bine la comenzi şi semnale.
Lucrarea: observaţia şi analiza unei clase de grădiniţă, în luna mai.

B. Bernstein (1975): Codul restrâns şi codul elaborat

Analizează principiile şi mecanismele transmiterii de simboluri cu ajutorul limbajului.
Structura de clasă se asociază cu coduri diferenţiate – elaborate sau restrânse – de
comunicare, finalizîndu-se în structuri şi modele mentale, în forme specifice ale
conştiinţei individuale.
Copii din clasa muncitoare dezvoltă mai adesea un cod restrictiv: presupoziţii
neexprimate (valori şi norme ce sunt considerate de la sine înţelese). Socializarea se
foloseşte de recompense sau atenţionări, generând un tip de comunicare legată de
experienţa practică, dar nu de idei cu caracter abstract.
Codul elaborat, specific claselor de mijloc – sensul cuvintelor poate fi individualizat;
limbajul este mai puţin dependent de contextul particular, copilul generalizează şi
exprimă idei abstracte cu mai mare uşurinţă.
Cod elaborat sau restrâns, nu înseamnă superior şi inferior ci se referă la gradul de
adaptare la cultura foarte specifică a şcolii.
Repertoriul cultural specific claselor sociale (Lareau)
Specialiștii (doctori, învățători, profesori, consilieri) au idei asemănătoare despre cum e
mai bine să crești un copil
Aceste idei sunt contextuale – în timp și spațiu – schimbare (bottle or breast feed?
Pedeapsa fizică?)
Aceste idei formează un set dominant de repertorii culturale
Clasa de mijloc: este cea mai grăbită să pună în practică aceste idei; dorește să profite de
orice avantaj pentru a contribui la avansul copiilor lor
Pentru clasa muncitorilor: susținerea creșterii naturale a copiilor este o performanță

Concerted cultivation (cultivare intenţionată) vs.

Natural growth (creştere naturală)

Cultivarea talentelor, dezvoltare, experiențe diferite, mod organizat de petrecere a

timpului => sentiment de îndreptățire (entitlement)
Granițe între adulți și copii, autoritate părintească, timpul liber este la discreția copilului,

45
Abilități învățate de copiii din clasa de mijloc: să strângă mâna cu seriozitate, să
privească interlocutorul în ochi; discuția cu doctorul – ”trained in the rule of the game”
Pentru working class: orice setting instituțional este o constrângere

O critică a credenţialismului. R Collins (1979)

Modelul tehnocratic al funcţiei sociale a educaţiei: „Educaţia pregăteşte studenţii în
abilităţi necesare muncii; abilităţile sunt principalul determinant al succesului
ocupaţionale ... Atunci educaţia determină succesul”.
Acest model are un produs secundar: Diplomele (“credentials”), academice sau licenţele
profesionale oferă posibilitatea ocupării unui loc de muncă => Credinţa în achiziţia
credenţalismelor („diplomelor”).
“Criza” acestui sistem: este dată de inflaţia şi de accesul minorităţilor la sistemul de
furnizare a diplomelor.

Există o “Education Bubble?”

În SUA 2/3 din absolvenții de colegiu termină școala cu ajutorul creditelor pentru
educație. În medie datoria lor ajunge la $26,600 per student. În 2011 datoria totală
creată a fost de $1 biliard (eng. trillion).
Câștigurile celor foarte educați sunt mai mari decât ale celor mai puțini educați, dar
diferența este mai mică astăzi decât în anii 60.
Idee nu tocmai nouă: Freeman, Richard. The Overeducated American. 1976.

Educaţie şi mobilitate socială; inteligenţă şi rezultate academice. „The Bell Curve

Wars”

The Bell Curve (Richard J. Herrnstein si Charles Murray) prezintă o viziune

„meritocratică” dar foarte stratificată: o societate în care inteligenţa determină tot mai
mult ocuparea poziţiilor sociale. Mai mult, afirmă că problemele sociale sunt rezultatul
inteligenţei scăzute. Lucrearea argumentează acest lucru reinterpretând fenomene sociale
complexe: stratificare şi mobilitate, rasă, clasă, etnie, probleme sociale, familia etc. – într-
un mod dublu mod reducţionist:

M. Kohn, 1999:
1) toate fenomenele sociale sunt determinate psihologic
2) psihologicul este redus la funcţionarea intelectuală.
"1. If differences in mental abilities are inherited, and
"2. if success requires those abilities, and
"3. if earnings and prestige depend on success,
"4. then social standing will be based to some extent on inherited differences among
people."

Viziunea autorilor asupra societăţii americane: o societate a oportunităţilor egale, o

„meritocraţie a abilităţilor” (de parcă ar fi ceva merit personal în moştenirea unui IQ
ridicat).

46
Meritocraţia – o privire critică.
Meritocraţia = un sistem social în care statutul reflectă talentul şi efortul şi nu este
moştenit.
Michael Young (1958): The Rise of Meritocracy
„Pentru”
- MERIT = INTELIGENŢĂ + EFORT
- asigură un nivel ridicat al mobilităţii sociale;
- permite „talentelor” să se ridice în vârf.
- „oportunităţi egale” – central în ideologia neo-liberală.
- Richard Herrnstein & Charles Murray (1994) “The Bell Curve. Intelligence and Class
Structure in American Society”: „The Cognitive Elite”: cei mai „inteligenţi” (cu IQ
ridicat) sunt selectaţi pt colegii  “professionals”.

„Contra”
- cum definim „meritul”? Ce înseamnă „inteligenţa”? (vezi disputa The Bell Curve) Cum
definim „efortul”? Care este criteriul de valoare?
- meritocraţia – certificarea educaţională (teste SAT-ETS etc.), teste de aptitudini,
rezultate şcolare. Sunt valide aceste teste?
- cât timp îi va lua clasei superioare să emuleze comportamentul meritocratic?
- “It is good sense to appoint individual people to jobs on their merit. It is the opposite
when those who are judged to have merit of a particular kind harden into a new social
class without room in it for others”. (M. Young, 2005)
- Sistemul meritocratic a fost construit pentru a selecta un mic grup de oameni pentru a
forma o nouă elită; scopul de a oferi tuturor americanilor oportunităţi a fost adăugat mai
târziu (...). Următoarea presumpţie a fost că mijlocul de selecţie trebuie să fie testele de
inteligenţă considerate un proxy pentru talente academice superioare; definiţia
„meritului” cu alte cuvinte este una pur intelectuală, educaţională. În cele din urmă
scopul ...[este] să creeze un stat birocratic modern” Lemann (1999, 344-345).

Evoluţia sistemului de învăţământ românesc 1945-1990

1945-1958: copierea sistemului sovietic: învătământ de stat, epurări, “democratizarea”
sistemului: ţelul fiind introducerea unui procentaj de peste 50% “fii de muncitori si
ţărani”.
1958-1972: reforme – “românizarea” sistemului
1972-1989: restricţionare şi revenirea ideologiei naţional-staliniste. Reduceri de buget, a
numărului de studenţi, de cadre didactice

Programul Internaţional de Evaluare a Elevilor PISA (OECD)

Studiul privind tendinţele la nivel internaţional în domeniul matematicii şi ştiinţei
(TIMSS)
Progress in International Reading Literacy Study (PIRLS)

Concluzii (2007):

performanţa României se situează sub media tuturor ţărilor europene şi central-asiatice,

precum şi semnificativ sub a ţărilor UE.

47
Un procent ridicat de elevi înregistrează rezultate bune, dar se constată şi o substanţială
polarizare a performanţelor: punctajele elevilor testaţi sunt fie foarte ridicate, fie foarte
scăzute, puţine fiind cele care se situează în zona de mijloc.
Performanţa slabă a României comparativ cu a vecinilor şi a noilor ei parteneri din UE
este şi mai nemulţumitoare dacă se au în vedere nivelurile scăzute de cuprindere în
învăţământul secundar şi superior.
Cuprinderea elevilor în învăţământul liceal este prea mică pentru a stimula o forţă de
muncă competitivă. Dacă se includ şi elevii din mediul rural care merg la şcoli la oraşe,
se constată că doar 25% din elevii din rural sunt cuprinşi în învăţământul liceal. Este un
procentaj mai bun decât rata brută de cuprindere în liceele rurale de 8,6%, dar este încă
foarte scăzut prin prisma standardelor UE şi OCED.

Diferenţele observate între mediul urban şi cel rural relevă diferenţe semnificative în ceea
ce priveşte rezultatele la învăţătură, mascând însă excluderea grupurilor vulnerabile.
Diferenţele dintre elevii şcolilor din rural şi cei ai şcolilor din urban se menţin, ca şi cele
dintre majoritatea elevilor şi cei aparţinând grupurilor dezavantajate minoritare.
Punctajul elevilor din rural este mai scăzut decât cel al elevilor din urban.
Rata de cuprindere a copiilor romi este semnificativ mai scăzută decât media naţională,
atât la nivelul educaţiei preşcolare (20%, faţă de 66% pe plan naţional), cât şi la cel al
educaţiei primare (64%, faţă de 98,9% pe plan naţional).

Comparativ cu ţările UE, competitivitatea forţei de muncă din România din punct de
vedere al educaţiei şi competenţelor (abilităţilor) este încă redusă.
In cadrul PISA, aproximativ 70% din elevii de 15 ani din România au avut performanţe
situate sub nivelul cerut pentru un loc de muncă modern, faţă de 37% din elevii de 15 ani
din UE. Nivelul indicatorilor privind educaţia în România este scăzut comparativ cu al
celor din UE. Faptul poate fi atribuit procentului relativ scăzut de absolvenţi ai
învăţământului secundar şi care urmează apoi cursurile învăţământului terţiar, precum şi
ratelor foarte reduse de participare la educaţia continuă.
Competitivitatea forţei de muncă din România este scăzută comparativ cu cea a ţărilor
UE (estimată prin procentul forţei de muncă care a absolvit o formă de învăţământ
terţiar). Conform bazei de date Tabela de Punctaj a Inovării Europene 2005 (European
Innovation Scoreboard 2005), procentul populaţiei având vârsta între 25 şi 64 de ani care
a absolvit o formă de învăţământ superior este relativ mic (10,6%) comparativ cu a celor
25 ţări UE (21,9%). Participarea la educatie continua (life long learning - LLL) este de
asemenea foarte scăzută. Persoanele în vârstă de 25-64 ani participante la învăţământul
continuu din România reprezintă 1,6%, faţă de 9,9% în UE-25.

Tema. Redactaţi un scurt eseu în care să răspundeţi la întrebarea

următoare:
Ce ar trebui să urmărească politicile educaţionale din România?

48
Partea 6. RELIGIA
Secţiunea ajută la dezvoltarea înţelegerii naturii mişcărilor religioase şi rolul lor în
societate. Studiul rolului religiei se face din perspectiva actorilor sociali fără judecăţi de
valoare ce privesc credinţele religioase. Bibliografie: Giddens, cap. 16

Interesul sociologiei pentru religie

Sociologii nu sunt interesaţi dacă credinţele religioase sunt false sau adevărate (religia
este construită social)
Sociologii sunt interesaţi de organizarea socială a religiei (religia ca si institutie)
Sociologii vad religia ca o sursă majoră de solidaritate (comunităţi morale)
Sociologii explică religia în termeni de forţe sociale nu în termeni personali, spirituali sau
psihologici

Max Weber - welt religionen (religii ale lumii): confucianism, taoism, hinduism, budism,
iudaism, islamism, crestinism (catolic, ortodox, protestant)
Religii tribale (naționale) vs. religii ale lumii (universale)

„Religiile lumii” şi principalele religii tribale, după numărul de aderenți (aprox.)

(Macionis&Plummer, 2008):
Creştinism: 2.1 miliarde
Islam (sunni, shi’ite + sufi, druze, ahmadyya etc.): 1.5 miliarde
Seculari/Nonreligioşi/Agnostici/Atei: 1.1 miliarde
Hinduism: 900 milioane
Religii tradiționale chinezești (“religii populare”) (Taoism, Confucianism): 394 milioane
Buddhism: 376 milioane
primare-indigene (animism, șamanism): 300 milioane
Africane tradiționale (yoruba) + Diaspora (voudon, santeria etc.): 100 milioane
Sikh: 23 milioane
Juche: 19 milioane
Spiritism (umbanda + altele): 15 milioane
Iudaism: 14 milioane
Baha'i: 7 milioane
Jainism: 4.2 milioane
Shinto: 4 milioane (sau 100 milioane?)
Cao Dai: 4 milioane
Zoroastrianism: 2.6 milioane
Tenrikyo: 2 milioane
Neo-Paganism: 1 milioane
Unitarian-Universalism: 800 de mii
Rastafarianism: 600 de mii
Scientologia: 500 de mii

Biserici, Denominări, Secte în Creștinism:

African Independent Churches (AICs), the Aglipayan Church, Amish, Anglicans,
Armenian Apostolic, Assemblies of God; Baptists, Calvary Chapel, Catholics,

49
Christadelphians, Christian Science, the Community of Christ, the Church of Jesus Christ
of Latter-day Saints ("Mormons"), Coptic Christians, Eastern Europe Ortodox, Ethiopian
Orthodox, Evangelicals, Iglesia ni Cristo, Jehovah's Witnesses, the Local Church,
Lutherans, Methodists, Monophysites, Nestorians, the New Apostolic Church,
Pentecostals, Plymouth Brethren, Presbyterians, the Salvation Army, Seventh-Day
Adventists, Shakers, Stone-Campbell churches (Disciples of Christ; Churches of Christ;
the "Christian Church and Churches of Christ"; the International Church of Christ);
Uniate churches, United Church of Christ/ Congregationalists, the Unity Church,
Universal Church of the Kingdom of God, Vineyard churches and others.

Ce nu este RELIGIA:
În primul rând religia nu este monoteistă. Multe religii sunt politeiste. Alte religii, precum
Taoismul, Shinto, Confucianismul sau Juchen nu recunosc zeități.
Religia nu este un corp de credinţe şi reguli morale ce se referă la comportamentul
credincioşilor. Ideea că zeităţile supreveghează comportamentul indivizilor este străin
celor mai multor religii.
Religia nu înseamnă neapărat credinţa într-o instanţă supranaturală (teism), în rai şi iad,
sau în viaţă după moarte. Confucianismul, de ex., se concentrează pe acceptarea armoniei
naturale nu pe revelaţia unui adevăr ascuns.
Religia nu este în mod necesar o explicaţie a originii creaţiei. Multe religii, dar nu toate,
au mituri ale originii (ex. Adam şi Eva).

?Putem măsura religiozitatea?

aparține unei religii/credințe
crede în Dumnezeu (spirit sau forță a vieții vs. trinitarieni)
se auto-definește ca fiind o persoană religioasă
crede în rai, iad, păcat, în viața după moarte
se roagă; frecvența
merge la biserică/întâlniri religioase; frecvența
simte confort în religie
a simțit prezența lui Dumnezeu
etc.
Contra: Going to church doesn't make you a Christian…Any more than standing in a
garage makes you a car

Care este “cea mai religioasă” societate din lume?

În SUA există 1 lăcaş de cult la 865 locuitori. Pentru întreaga istorie, liderii acestei ţări l-
au proclamat pe Dumnezeu ca fiind responsabil pentru prosperitatea şi libertatea sa;
astăzi, patru din cinci americani spun că „au experimentat prezenţa lui Dumnezeu sau a
unei forţe spirituale”. Împreună oferă 55 de miliarde de dolari organizaţiilor religioase,
mai mult decât produsul unor ţări sărace. (Sheler, 2002)

50
World Value Survey (WVS)
Adresa de Web: http://www.worldvaluessurvey.org/
Autor: Ronald Inglehart.
WVS a fost conceput pentru a oferi o măsurare comprehensivă a tuturor domeniilor
majore de preocupare umană, de la religie la politică la viaţa economică şi socială.
Central în analiză sunt două tipuri de orientări valorice: (1) tradiţional vs. secular-raţional
şi (2) supravieţuire vs. valori de auto-exprimare. Aceste două dimensiuni explică mai
mult de 70 la sută din variaţia transnaţională (într-o analiză factorială cu zece factori,
fiecare dintre aceste dimensiuni fiind puternic corelată cu zeci de alte orientări
importante).
97 de ţări ce reprezintă 90% din populaţia globului. 5 valuri ale cercetării, din 1987 în
2007.
România: 2005, 1999, 1998, 1993 (fără primul val). Cercetători principal: Bogdan Voicu,
Mălina Voicu;

Axa Tradițional/Secular-rațional reflectă contrastul dintre societăți în care religia este

foarte importantă și cele în care nu este așa de importantă. Societățile tradiționale insistă
pe importanța relației părinte-copil, supunerea față de autoritate, existența standardelor
morale absolute, valori familialiste, naţionaliste, refuză divorțul, eutanasia, avortul,
suicidul. Societăţile seculare sunt opuse acestora.
Cealaltă axă reprezintă polarizarea între valori de supravieţuire şi de auto-expresie.
Valorile auto-expresive sunt caracteristice societăţilor abundente: de la importanţa
factorilor economici se trece la importanţa factorilor legaţi de bunăstare subiectivă,
calitatea vieţii, etc.

Religia în teoriile sociologice

1. Durkheim: funcţionalism-structuralismul
Formele elementare ale vieţii religioase – Totemismul: distincţia între sacru şi profan.
B. Malinowski: funcție de reducere a anxietății.
Funcţiile religiei:
coeziune socială: folosind simboluri, valori şi norme împărtăşite, religia uneşte indivizii
în comunităţi. Prin ritualuri organizează viaţa socială (van Gennep - Rituri de trecere)
control social: fiecare societate foloseşte idei religioase pentru a promova conformismul.
Prin referinta la Divinitate ca la un judecător, religia încurajează respectarea normelor
sociale, sau poate susţine politic o anumită clasă socială („dreptul divin”).
furnizarea de sens şi scop în viaţă: religia oferă confortul moral că viaţa are un scop.
Critica:
critica funcţionalismului: religia are aspecte disfuncţionale – conflict social (terorism,
războaie religioase etc.)
sociologia religiei americană: Durkheim insistă prea mult pe ritual, ignorând credințele
(Stark și Bainbridge, 1997)

2. Interacționalismul simbolic: construind sacrul.

51
P. Berger și Th Luckmann: religia este construită social iar anumite ritualuri sunt
construite în așa mod încât să genereze diferențe între sacru și profan. (ritualul botezului,
căsătoriei, decesului etc.)
Plasarea vieții noastre scurte într-un “cadru cosmic de referință” ne furnizează
“securitate și permanență”.
Ex.: Căsătoria – un simplu contract, pe care poți să-l rupi când dorești? Sau o instituție
sancționată de Dumnezeu, la care nu poți să renunți?

3. Conflict social: Inegalitate și religie.

K. Marx: religia legitimează status quo-ul.
“Die Religion ... ist das Opium des Volkes” ~ “heart in the heartless world”.
Teoria compensării: situația se va îmbunătății “pe lumea cealaltă” (creștini, musulmani);
îndeplinirea datoriilor sacre va permite reîncarnarea într-o situație favorabilă (hinduism)
Aproape toate religiile sunt patriarhale și promovează inegalitatea de gen.
Conflicte religioase; conflicte etnice.
Critica: Religiile sunt un factor de schimbare și democratizare (Polonia anii ’80 etc.)

Religia - o frază de dânşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?
(Împărat și proletar)

4. Max Weber: Religie şi schimbare socială

Studiul religiilor lumii. După Weber religia nu este o forță conservatoare ci o forță care
poate aduce schimbarea: Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1904-1905)
John Calvin (1506-1564) – generarea eticii protestante a muncii => primii antreprenori și
construirea “spiritului capitalismului”
Este o explicaţie a unor fenomene din secolele trecute, nu o predicţie – teoria lui Weber a
fost prost înţeleasă (în România se afirma că „ortodoxia nu are cum să ducă la
capitalism”)
De ce capitalismul nu a apărut în alte circumstanţe culturale: “religii orientate spre altă
lume” (cele orientale) şi “religii ale salvării” (protestantismul)

Tipuri de organizații religioase

Ernest Troeltsch (1931):
1. Biserica
= organizație religioasă bine integrată în societate.
structură birocratică: organizare strictă, ierarhică; reguli;
diferențe între biserică, biserică de stat și denominări (modelul SUA – pluralism religios).
se transmite prin familie, la naștere
Ecclesia = biserică naţională, (fostă) aliată a statului
Denominare = diviziuni în interiorul bisericii (concept protestant, nu este acceptat de
Catolicism şi Ortodoxie) (“o sectă care s-a liniştit”)
2. Secta

52
Grupuri exclusiviste, retrase din societate (Amish)
Birocrație redusă, egalitare
Dezvoltare prin convertire
Prezenţa personală a Divinităţii – carisma liderului

3. H. Becker: Confesiunea și Cultul

confesiunea=sectă ce devine o instituție.
Cultul (aprox. 5000 de grupuri în SUA) - termen considerat peiorativ în SUA, sunt
diferite de secte, nu conduc la exclusivism religios (ex. spiritism, astrologie).
Cultul: neconvenţional,
Importanţa liderului (asemănător cu secta)

4. Mişcări religioase şi Noile Mişcări Religioase

NMR: new-age, Hare Krishna
Wilson (1982): apariţia NMR este legată de schimbări sociale rapide
1. NMR – angrenate în lumea exterioară (scientologia)
2. NMR – ce refuză lumea exterioară (Aum, Templul Oamenilor-Jim Jones)

Sociologia religiei.
Sociologia religiei are multe de spus despre fenomenul religiei:
 de ce oamenii se alătură sau de ce părăsesc grupurile religioase;
 despre procesele de schimbare în formarea de biserici, secte şi culte şi modul în
care acestea sunt organizate;
 cum liderii religioşi, preoţii şi proorocii exercita control asupra credincioşilor, şi
 modul în care religia funcţionează prin intermediul societăţii asupra altor
dimensiuni ale vieții (de ex. efectul religiozității asupra familiei și fenomenelor
legate de familie - căsătorie, fertilitate, divorț, nașteri extramaritale, nașteri la
adolescente, sex premarital etc.)

“Noua sociologie a religiei”

“Economia religiei”: grupurile religioase se află în competiţie unele cu altele
(Stark&Bainbridge, 1987).
 Marx, Weber, Durkheim: religia ajunge mai slăbită în urma competiţiei altor
religii sau viziuni seculare
 Economiştii religiei: competiţia creşte nivelul total de religiozitate dintr-o ţară
(vezi SUA).
 Competiţia: există ceva pentru fiecare
 Recrutare şi marketing agresiv.
 Costuri/Beneficii: anumite credinţe cer mult dar oferă mult în schimb; altele cer
puţin dar oferă puţin în schimb.
Critică: supraestimează alegerea raţională – chiar şi în SUA doar 46% dintre americani
şi-au schimbat religia

Dobbelaere (1987) despre sociologia religiei:

Morfologia câmpului religiei – specifică analizelor din SUA

53
Religia și societatea (stratificare socială, schimbare socială, secularizare și laicizare etc.)
specifică analizelor europene.

Problema secularizării.
Saeculum (latină) – 1. epocă, eră 2. lumea externă, non-religioasă 3. legea civilă (vs.
legea ecleziastică) 4. „Societatea Seculară” G.J. Holyoake (sec. XVIII), mișcare anti-
religioasă.

Dobbelaere (2002) – există 3 nivele ale secularizării:

I. secularizarea individuală: reducerea ataşamentului şi implicării în diferite
organizaţii religioase)
II. secularizarea organizaţională: modul în care organizaţiile religioase se adaptează
la viaţa societăţii şi adopta valori non-religioase şi non-tradiţionale în activităţile lor.
III. secularizarea societăţii: reducerea importanţei religiei în legitimarea vieţii de zi
cu zi (adică pierderea „funcţiei integrative a religiei” Durkheim)
“the religious system is no longer an overarching meaning system but a sub-system of
society” (Dobbelaere, 1985)

Secularizarea: proces intenţionat sau neintenţionat?

Bryan Wilson, Peter Berger, Thomas Luckmann, Karel Dobbelaere – susţin existenţa
secularizării

Max Weber: raționalitatea (sau procesul de raționalizare a acțiunii) = formă de schimbare

socială ce a permis apariția lumii moderne. Termenul folosit de el: „Entzauberung der
Welt” (dezvrăjirea lumii).
În sociologie termenul descrie scăderea importanței, puterii și popularității religiei într-o
societate.
Toate societățile moderne (SUA este o excepție) au experimentat un declin serios al
implicării indivizilor în organizațiile și activitățiile religioase, a măsurii în care
comportamentul este structurat de valori religioase, o reducere a măsurii în care religia
influențează societatea în ansamblul său.
„Lumea se uită tot mai rar la regulile și ritualurile religioase pentru morală sau sens.
Pentru unii, religia a devenit un hobby, pentru alţii reprezintă o formă de identificare
etnică sau naţională, pentru alţii este o plăcere estetică. Pentru tot mai puţini oferă un
sistem cuorinzător de valori şi explicaţii cosmice şi personale”. (H. Cox 1971)

Există secularizare/laicizare?
Date: în UK în 1851 între 40-60% frecventau biserica, în 2000 sub 10%, în țările nordice
sub 5%.
În UK în 1950 majoritatea afirma că crede în Dumnezeu, în 2000 sub 25% (același
procent este pentru agnostici sau atei).
Cauzele declinului religiei sunt legate de comunitate: credințele religioase sunt mai
puternice când sunt susținute de toți membrii comunității, când sunt puternic structurate
în cursul vieții, când sunt legate de structura vieții comunitare și reafirmate în
interacțiunile de zi cu zi.

54
secularizarea vede societăţile transformându-se, religia pierzând funcţiile sale în favoarea
agenţiilor seculare specializate => creşterea economică creează diferenţiere, iar o
societate diferenţiată devine fragmentată religios
toleranţa şi pluralism religios
raţionalizarea: lumea ştiinţei, a muncii industriale, a tehnologiei funcţionează fără
credinţa în divinitate (reacţia bisericii la ciumă şi la HIV).
individualism şi consumerism: posibilitatea de a alege orice marfă în sistemul capitalist –
alegeri religioase. Credincioşii aleg care dintre perceptele religioasse le vor aplica în
viaţă.

Secularizarea: nu este o predicţie despre viitor, ci este descrierea unor fenomene care s-au
întâmplat în societatea europeană (vestică).
Totuşi, se pot face câteva predicţii: ţările sărace vor cunoaşte guverne stabile,
prosperitate, libertate individuală şi o reducere a gândirii tradiţionale.
Libertatea crescută pentru femei va reduce dominanţa religiilor tradiţionale.
Secularizarea nu este inevitabilă, dar este ireversibilă.

“Perspectiva Americană” asupra secularizării sau critica secularizării:

Hadden, Stark, Shiner, Finke, Iannaccone, P. Berger (post 1999) etc.
“secularizarea este o doctrină, nu o teorie”: teoria are o consistenţă şi o logică internă
slabă
decenii de studii nu au reuşit să demonstreze această teorie
Noile Mişcări Religioase apar şi se menţin mai ales în societăţile seculare
religia are o importanţă crescută în politica mondială

1. “Religia este dăunătoare”

Freud: religia este „iluzie”, „o otravă dulce-amară”, „drog”, „o copilărie ce trebuie
depăşită”; Marx: „opiumul popoarelor”
Iraţionalitatea comportamentului religios.
Efecte pozitive ale religiei: religie şi gerontologie; religia şi sănătatea (psihoimunologie).
Raţionalitate ascunsă - Marvin Harris „India’s sacred cow”
2. „Religia va dispărea”
teza secularizării: apariţia ştiinţelor sociale în perioada iluminismului. Alexis de
Tocqueville (1840):
„Filosofii secolului al XVIII-lea au explicat într-o manieră foarte simplă
reducerea graduală a influenţei religiei. Importanţa religiei, afirmau ei, va scădea odată cu
creşterea libertăţilor şi cu distribuţia cunoaşterii”. Tocqueville a fost unul dintre
singurii/puţinii critici ai acestei teorii.
Pluralismul în SUA duce la religiozitate crescută.
3. „Fenomenul religios contemporan este o dovadă a ultimelor forţări ale religiei”
„one last spasm”: faptul că religiile tolerante pierd aderenţi şi că religiile fundamentaliste
câştigă aderenţi
explicaţie: religiile care cer mai mult oferă mai mult (preţul şi valoarea).
4. „Poveşti idealiste”
ştiinţa socială a susţinut că religia este o variabilă dependentă, că, în spatele ei există
întotdeauna ceva material.

55
Marx şi Engels: „Toate religiile nu sunt altceva decât o reflecţie fantastică în mintea
umană a acelor forţe externe ce controlează viaţa zilnică ... a condiţiilor economice:
mijloacele de producţie”

Fundamentalismul religios
 Interpretarea ad-literam a textelor biblice
 Refuzul pluralismului religios
 Experienţa personală a Divinităţii
 Opoziţie faţă de secularizare şi modernizare
 Promovarea credinţelor conservatoare, patriarhale
Steve Bruce (2000): Inamicul fundamentalismului este “The Great Satan of Modernity”

Marvin Harris: India’s Sacred Cow

“Societăţile umane nu sunt nici întâmplătoare nici capricioase. Regularităţile
gândirii şi a comportmentelor intitulate cultură sunt principalele mecanisme prin care
fiinţele umane se adaptează la lumea din jurul lor”

Tema. Redactaţi un scurt eseu în care să răspundeţi la întrebarea

următoare:

Explicaţi în ce mod religia poate fi o forţă conservatoare sau o forţă radicală în România
în următorii ani.

56
Partea 7. DEVIANŢĂ ŞI DELICT

Pornind de la concepte precum norme, valori, conformism şi devianţă, secţiunea se va

concentra pe probleme legate de putere, control şi ideologie. Secţiunea insistă pe
construcţia socială a realităţii manifestă în dovezi şi idei despre compoziţia statisticilor
oficiale despre infracţionalitate, activitatea agenţiilor responsabile pentru acest lucru, pe
noţiuni despre amplificarea devianţei, panică morală şi profeţii ce se auto-îndeplinesc.
Bibliografie: Giddens, cap. 8
Sociologia devianţei şi Criminologia - mai puţin o ştiinţă şi mai degrabă un domeniu de
interes.
Iniţial, în anii ’70 avea o viziunea foarte limitată: legea era lege („taken for granted”),
„infracţiunile” erau clare, absolute şi important era să studieze de ce unele persoane
încalcă legea.
- interese actuale: cum se construieşte o lege, şi cum se pune în aplicare (vezi violenţa
domestică într-o societate patriarhală)
- studii ale victimelor – abordare subiectivă, dincolo de statisticile oficiale.
- abordare longitudinală: în ce momente ale vieţii şi în urma căror evenimente este mai
posibil să fim delincvenţi.

Delincvenţă = iniţial: ignorarea sarcinilor de serviciu.

= sinonim pentru încălcarea legii sau devianţă.
= se foloseşte mai degrabă pentru a indica un comportament de
încălcare a regulilor aflat, ca şi gravitate, între devianţă şi criminalitatea serioasă.
- apare de obicei în asociere cu termenul „juvenil”, mai ales cel
asociat Școlii de la Chicago.

Devianţa
legată de obicei de subiectul „infracţionalitate”, devianţa este legată de încălcarea
normelor sociale ce nu sunt parte a codului legal.
infracţionalitate sau delict, încălcare a legii.
devianţa este tot timpul situaţională („ce este adevăr de o parte a Pirineilor este minciună
de cealaltă parte” B. Pascal)
variază în funcţie de normele sociale, de timp, de epoca istorică

Teorii despre devianţă

perspectiva biologică
- Cesare Lombroso
- tipurile de fizic uman (mezomorfe
vs. ectomorfe şi endomorfe)
perspectiva psihologică
- personalitatea psihopatică
- medicalizarea devianţei
- genetica

57
perspectiva sociologică
- Durkheim
- dezorganizarea socială
(Şcoala de la Chicago)
- Merton
- subculturi deviante
- interacţionism simbolic
- Devianţă primară şi secundară
- Teoria etichetării

Lombroso, L’homme criminel, 1895

“născut criminal”
criminalul: un tip diferit de persoană (profiler)
Genetica: “cromozomul XYY”

Durkheim
De ce e bine să existe norme? Normele fac viaţa socială posibilă pentru că fac
comportamentul uman predictibil.
anomie: lipsa unor standarde clare care ghidează comportamentul duce la dezorientare si
teama
- Durkheim considera că declinul constrângerilor de tip religios asupra activităţii
economice a accentuat starea de anomie
- din punct de vedere obiectiv, anomia înseamnă absenţa regulilor sociale
comune; ea se traduce la nivel subiectiv prin dezorientarea comportamentului, ca
reflectare a lipsei de organizare a societăţii
Devianţa este vazută în general ca o problemă ce trebuie rezolvată, dar Durkheim susţine
că:
- devianţa este caracteristică tuturor societăţilor moderne, din cauza libertăţilor de
alegeri individuale.
- „infracţiunea este normală pentru că o societate fără infracţiuni este imposibilă”
(Regulile metodei sociologice) (vezi viaţa într-o mănăstire)

Paradoxal, există funcţii pozitive ale devianţei:

1. inovare: comportament radical şi periculos poate deveni normal şi acceptat ulterior: “o
societate total conformistă este fără viaţă” (vezi muzica, moda)
2. oportunitatea de a stigmatiza şi demoniza: devianţa este folositoare pentru construirea
solidarităţii sociale - stabilirea de graniţe între “noi” (cei buni) şi “ceilalţi” (cei "răi",
criminali şi devianţi).
3. devianţa ajută la definirea moralităţii (“nu există bine fără a defini răul”) (copiatul la
examen, plagiatul)
4. definind devianţa clarificăm barierele morale

Perspectiva dezorganizării sociale

începutul secolului XX si analiza empirică a fenomenelor sociale: grupul de la
Universitatea din Chicago.

58
Cercetătorii cunoscuţi sub numele de Şcoala de la Chicago au pus accentul pe relaţia
dintre individ şi societate (cauzalitatea socială), distanţându-se de viziunea individualistă
din teoriile patologice.
Robert Park - oraşul ca „laborator social”: schimbările produse în tehnologie, organizare
şi compoziţia populaţiei într-un timp foarte scurt au dislocat ordinea normativă a
societăţii americane.
Industrializarea a cauzat dislocarea legăturilor din grupurile primare tradiţionale (legături
dintre membrii de familie, de vecinătate etc).
Şcoala de la Chicago a susţinut că procesul prin care autoritatea, influenţa culturii şi a
sistemului de control social anterioare sunt „subminate şi eventual distruse” este
„dezorganizarea socială” (R. Park et al., The City).
Care sunt schimbările rapide care produc o deplasare de la organizarea normativă la
dezorganizare şi înapoi? Teoria timpurie a dezorganizării s-a concentrat pe schimbările
care erau evidente în societatea americană a anilor '20: schimbări în domeniul tehnologic,
în organizare şi în compoziţia populaţiei (fenomenul imigraţiei).

Perspectiva comportamentului deviant R. K. Merton

adaptarea conceptul durkheimian de anomie la analiza societăţii americane de la sfarşitul
anilor ‘30.
anomia a devenit fructul activităţii economice lipsite de restricţii. Absenţa unor norme de
constrângere a permis oamenilor să încerce chiar şi realizarea unor scopuri economice
nerealiste. Pe oameni nu i-a mai împiedicat nimic să cadă în deziluzie, să devină subiecţii
unor forţe sociale care promovează sinuciderea sau alte forme de devianţă auto-
destructivă
Merton, 1938: “Structură socială şi anomie”, anomia = o contradicţie structurată social
între aspiraţiile normative şi lipsa de accesibilitate a mijloacelor de a atinge în mod
legitim scopurile culturale valorizate
Aspiraţiile normative ale societăţii americane: realizarea în plan economic (the American
Dream)
Durkheim: “a devenit ţelul suprem al indivizilor şi societăţilor deopotrivă. Dar astfel,
pasiunile puse în joc au fost dintr-o dată scutite de orice autoritate care să le limiteze.
Apoteoza bunăstării, sanctificând, ca să spunem aşa, dorinţele, le-a aşezat deasupra
oricărei legi omeneşti, transformând într-un soi de sacrilegiu orice acţiune de stăvilire”
(Durkheim, Despre sinucidere, p.207).
Aspiraţiile sunt produse culturale: ele sunt învăţate în familie, şcoală, biserică, sunt
transmise prin mass-media şi întreaga viaţă culturală a societăţii.
Cultura americană îi învaţă pe oameni aspiraţia la succes, la reuşită (“Îmbogăţeşte-te!”
“Oricine poate ajunge preşedinte” etc).
Diversele elemente ale “visului american “ sunt considerate de Merton ca aspiraţii sau
scopuri ale societăţii americane, induse pe canale culturale.
Probabilitatea devianţei creşte atunci când aspiraţia de tip „oricine poate să reuşească” se
confruntă cu structura de ocazii de tip “nu toţi au şanse egale” a aceleiaşi societăţi.
Într-o societate inegală produsul normal este devianţa.
Tipuri de rezolvare a neconcordanţei între aspiraţii şi posibilităţi sociale:

59
Conformistul este cel a cărui experienţă în societate conduce la acceptarea atât a
scopurilor prescrise în plan cultural cât şi a mijloacelor legitime pentru atingerea acelor
scopuri. El acceptă scopurile şi respectă regulile pentru că ele funcţionează.
Mediul familial "corect", frecventarea şcolii "potrivite", loc de muncă la firma "potrivită",
promovarea la momentul "potrivit" etc., îl conving pe conformist că regulile societăţii
sunt "corecte" (bune). Nu este necesar să devieze.
În opinia lui Merton, calea conformării este cea mai comună adaptare la scopurile şi
mijloacele structurate în plan social. Dacă nu s-ar întâmpla aşa, stabilitatea şi
continuitatea societăţii nu ar putea fi menţinute.
- conformarea este tipul cel mai comun de adaptare a scopului şi mijloacelor. Dar aceasta
nu este singura cale! Inegalitatea vieţii americane produce presiuni structurale spre
devianţă.
• Canalele legitime (ex: muncă susţinută, răbdare, aşteptarea rândului) s-au dovedit lipsite
de succes.
• Chemarea succesului poate fi la fel de puternică.
Ce se întâmplă atunci când oamenii acceptă scopurile, iar mai târziu descoperă că ele nu
pot atinse prin regulile consfinţite de legile societăţii?
Ce se întâmplă dacă spălatul vaselor nu reprezintă o cale de acces spre bogăţie, putere,
prestigiu. Cum se va rezolva această contradicţie?

R: Prin inovaţie. Merton utilizează acest termen pentru a se referi la utilizarea "creativă" a
mijloacelor nelegitime de obţinere a scopurilor legitime valorizate.
Aceasta este calea persoanelor care au acceptat scopul cultural dominant al succesului,
dar a căror experienţă în societatea stratificată i-a condus la respingerea modalităţilor
legitime de atingere a scopului.
- "dată fiind stigmatizarea muncii manuale în America ..., şi absenţa ocaziilor
realiste pentru depăşirea acestui nivel, rezultatul este o tendinţă marcată către
comportament deviant."
- pentru persoanele cărora li se refuză sistematic accesul la căile succesului, cum
poate activitatea "onestă" de spălat vase să intre în competiţie cu banii obţinuţi uşor prin
conduită necinstită?

Devianţa inovatoare este un produs normal al acceptării scopurilor culturale fără a avea
însă ocazia de a realiza acele scopuri în mod legitim. Mijloacele legitime relativ
ineficiente sunt respinse. Sunt explorate mijloacele ilegitime care par promiţătoare.
- cariera criminală a lui Al Capone este considerată de Merton ca fiind prototipul
acestei adaptări deviante. "Capone reprezintă triumful inteligenţei amorale asupra
"eşecului" proscris (condamnat) din punct de vedere moral atunci când canalele
mobilităţii verticale sunt închise sau îngustate, într-o societate care acordă o mare preţuire
prosperităţii şi ascensiunii sociale a tuturor membrilor săi".
- aspectul acesta al analizei pare deosebit de adecvat organizaţiilor crimei
organizate (bandele care se ocupă de traficul de droguri, de exemplu). Neavând acces la
canalele legale ale prosperităţii economice, bandele care comercializează droguri
mimează (imită) mai degrabă decât să respingă logica antreprenorială a capitalismului.

60
Ultima categorie de adaptare este rezervată celor care nu numai că abandonează, dar chiar
caută în mod activ să înlocuiască vechile scopuri şi activităţi normative cu altele noi.
Aceasta este adaptarea prin rebeliune.
- Teroriştii sau revoluţionarii exemplifică cel mai bine această categorie. Aceşti
rebeli pot utiliza mijloace ilegitime (exemplu: neascultare civică, sabotaj, asasinat, răpire,
etc.). Scopurile lor nu pot fi definite în termenii culturii prezente. Intenţia lor este de a
înlocui un set de standarde culturale cu altele.
Activităţile ilegitime ale rebelilor nu trebuie confundate cu cele ale inovatorului.
Gangsterul care răpeşte pentru bani şi membrul organizaţiei Brigăzile Roşii, care răpeşte
pentru a distruge sistemul, diferă mult unul de celălalt. Primul utilizează mijloace
ilegitime de a obţine scopul dominant al societăţii ("îmbogăţeşte-te!"). Ultimul caută să
înlocuiască scopurile şi mijloacele dominante cu "ceva mai bun". El respinge scopurile şi
mijloacele existente pentru a grăbi apariţia unui set de norme, unui nou standard al
aspiraţiilor şi acţiunii acceptabile.
- Acest ultim tip de adaptare din tipologia lui Merton are în vedere ceea ce am
putea numi "devianţa politica". Ca şi alte forme de adaptare, rebeliunea este văzută ca
produsul normal al unei structurări contradictorii şi stratificate a scopurilor şi mijloacelor
în societate.

Subculturi ale delincvenţei [juvenile] (Cohen, 1955) – desemnează un grup de tineri

ale căror valori şi norme sunt în contrast cu cele ale restului societăţii.
1930 Şcoala de la Chicago: teorie interacţionistă + interes în studierea comunităţilor
locale => interes pt. dezvoltarea atitudinilor infracţionale şi anti-sociale în zonele cu
criminalitate ridicate din interiorul oraşelor.
Concluzii radicale pentru acele vremuri: delincvenţa este explicată prin caracteristici ale
grupului şi nu prin patologie individuală; procesul de devenire a unui delincvent este un
proces social.
Subcultura este o soluţie la statutul scăzut, la sărăcie şi lipsa oportunităţilor pentru tineri
(mai ales bărbaţi) din oraş.

Caracteristici ale subculturii juvenile a delincvenţei Walter Miller (1958):

probleme – conflict cu profesorii şi poliţia
duritate – valorizarea mărimii şi puterii fizice
şmecheri – capacitatea de a fenta, înşela sau de a nu fi înşelat
nevoia de excitare – căutarea riscului, a senzaţiilor, a pericolului.
credinţa în destin – lipsa de control asupra propriei vieţi
nevoia de libertate în relaţia cu autoritatea.

“youth gangs” – grup de tineri (12-24 ani), cu un nume propriu, însemne proprii
(tatuaje), un teritoriu geografic, întâlniri regulate, activităţi colective pentru activităţi
ilegale; 650 000 de tineri în US (estimări 1995); Chicago + LA: 1000 de omoruri în 1994;
compoziţia etnică: în sec 19 – irlandezi, evrei, italieni; sec 20: negri, latino, albi.
în primul rând sunt grupuri de tineri (“hanging out”), o parte încalcă legea (consum de
alcool, droguri etc.), unele dintre ele au episoade de violenţă fizică.
Nu toate sunt grupări criminale

61
Istoria grupărilor criminale: Hashashiyyin (sec. 11-13), Thuggee (sec.17-19), Triadele
chinezești, Yakuza, Mafia italiană, evreiască etc.

Teoria amplificării devianţei - Leslie T. Wilkins:

fenomenul prin care răspunsul autorităţilor (poliţişti, procurori, judecători, psihiatrii etc.)
la un act iniţial de devianţă duce de multe ori la amplificarea devianţei, nu la reducerea ei.
- în loc să apară un fenomen de reducere a devianţei, pedepsirea unui minor pentru o
infracţiune minoră poate să îl alieneze (înstrăineze) de societatea convenţională, să îi
reducă şansele de a găsi o ocupaţie legitimă, să îl trimită în compania unor infractori
experimentaţi (“facultatea de la Gherla”).
- când o astfel de persoană recidivează, reacţia autorităţilor este “vedeţi, am avut
dreptate”, ceea ce are ca efect confirmarea prejudecăţilor.
- “spirala devianţei”: totuşi, de ce unii renunţă la devianţă iar alţii nu?
‘broken windows’ theory - Wilson și Kelling (1982)
Teoria ‘geamului spart’ a lui Wilson și Kelling (1982) tratează subiectul ”declinului
urban”
susține că ”dezordinea publică” (acte minore: spartul unui geam, consumul de alcool în
stradă, graffiti etc) atrag după sine comportamente criminale mai grave – asumpția
potențialilor delincvenți este că rezidenții sunt indiferenți la ceea ce se întâmplă în
vecinătate
”geamul spart” – constituie un semn vizual că rezidenții nu doresc să îi confrunte pe
străini, să intervină în cazul unei ilegalități sau să sune poliția
Astfel, dezordinea fizică și dezordinea socială sunt semne sau indicii pentru posibilii
delincvenți
Este cea mai influentă viziune în spațiul urban de astăzi, exportată dinspre New York
spre Europa – tactici foarte agresive ale poliției (police crackdown) (Sampson 2009)

Devianţă primară şi devianţă secundară

Edwin Lemert’s (1951) Social Pathology: prima este devianţa tipică, comportamentul
ofensator sau ce încalcă legea; a doua devianţă este reorganizarea simbolică a self-ului şi
a rolurilor sociale ce apare în urma reacţiei societale la devianţa primară.
Teorema lui Thomas: “Situaţiile definite ca fiind reale devin reale prin consecinţele lor”
(Thomas, 1928)
Devianţa primară are multe surse; cea secundară arată cum stigma şi pedeapsa pot să
trasforme devianţa într-un fapt definitoriu al vieţii individului

Teoria etichetării: Howard S. Becker – din perspectiva interacţionalismului simbolic:

actele umane nu sunt per se rele, deviante sau criminale: acestea sunt comentarii sociale
ataşate unor acţiuni => devianţa nu este o caracteristică a actelor sociale ci este o reacţie
societală la aceste acte. (ex: homosexualitatea este anormală doar pentru că
heterosexualitatea este definită ca fiind normală)
Edwin Lemert - devianţa primară şi secundară: când devianţa primară este etichetată
negativ de către agenţi sociali investiţi cu putere, indivizii acuzaţi pot să devină ceea ce
acuzatorii lor susţin. Oportunităţi pierdute pot duce la atracţie faţă de subculturi şi

62
identităţi deviante. Deviaţia secundară poate fi astfel cauzată de reacţia societală sau de
etichetare.

Perspectiva interacţionistă examinează cum şi de ce anumiţi indivizi sau grupuri sunt

definite ca deviante ca şi efectele acestor definiţii asupra acţiunilor lor viitoare. De
exemplu, interacţiunile dintre deviant şi diferiţi agenţi ai controlului social cum sunt
părinţii, profesorii, medicii, poliţia, judecătorii sau ofiţerii de probaţiune, trebuie
analizate.
- Efectele pe care le etichetarea asupra persoanei (definirea cuiva ca infractor sau bolnav
mental, ca alcoolic, prostituată sau homosexual) se impun şi ele analizei.
"Devianţa, ca şi frumuseţea, se află în ochii privitorului. Nu există nimic inerent deviant
într-un act uman, ceva este deviant numai pentru că unii oameni au reuşit să-l eticheteze
în felul acesta" (J. L. Simmons, Deviants, 1969, p.4).
- Devianţa nu există independent de reacţia negativă a oamenilor care o condamnă.
Comportamentele nu sunt niciodată rele, patologice sau deviante în ele însele. Ele sunt
deviante numai pentru că cineva sau un grup reacţionează la ele în felul acesta.
Aceasta este esenţa perspectivei reacţiei societale.

Howard S. Becker: 1963 – The Outsiders

"devianţa nu este o calitate a actului pe care îl comite o persoană, ci mai degrabă o
consecinţă a aplicării regulilor şi sancţiunilor unui "infractor" ("offender"). Deviant este
cel căruia i-a fost aplicată cu succes eticheta; comportament deviant este comportamentul
care a fost etichetat astfel".
unele persoane/instituţii văd etichetarea ca fiind doar o identificare corectă a unor
caracteristici existente (hoţul, schizofrenicul, handicapatul etc.)
etichetarea generează devianţă în sens nominalist (defineşte o situaţie ca fiind deviantă
altfel spus societatea creează devianţa construind regulile a ceea ce definim că este
devianţă), dar şi în sens real: etichetarea poate schimba imaginea de sine, iar excluderea
sistematică din societate poate duce mai departe la devianţă.
succes fulminant al teoriei în anii 60: readuce tema devianţei în sociologie (efectul
interacţiunilor sociale asupra noţiunilor despre sine); radicalism în gândirea socială: a
trimite oamenii în puşcărie sau instituţii mentale va avea efecte grave asupra lor.
Definirea situaţiilor este importantă (se defineşte o situaţie ca fiind deviantă indiferent de
cine sunt acuzaţii)
Ex: O ilustrare a acestei concepţii ne este oferită de autor în analiza unui scandal în care
sunt implicaţi tineri. Într-o zonă locuită de persoane cu venituri mici acest scandal poate
fi definit de poliţie ca dovadă a delincvenţei, pe când acelaşi act comis într-un cartier
prosper apare ca dovadă a unui spirit tineresc mai aprins.
În mod similar, cei care comit actul pot să-l vadă într-un fel, iar cei iar cei care îl constată
pot să-l definească în alt fel. Scandalul din cartierul sărac poate fi şi o luptă de apărare a
teritoriului între două bande.
Becker consideră că tinerii respectivi fac ceea ce consideră a fi "necesar şi drept, dar
profesorii, asistenţii sociali şi poliţia văd actul respectiv diferit". Dacă agenţii de control
social îi definesc pe tineri ca delicvenţi şi îi vor condamna pentru încălcarea legii, acei
tineri vor deveni devianţi. Ei au fost etichetaţi astfel de către cei care au puterea să aplice
etichete.

63
Acceptarea teoriei în rândul specialiştilor: (ex. reticenţa în a trimite tinerii delincvenţi în
închisori pentru adulţi).
Medicalizarea devianţei: fenomen recent, mai ales în SUA: o etichetă se schimbă cu alta
– transformarea devianţei morale sau legale într-o stare medicală (de la alcoolicii sunt
vicioşi la alcoolismul este o boală)

Probleme ale teoriei:

mulţi devianţi nu sunt victime inocente ale etichetării ci, din contră, sunt motivaţi
tocmai de faptul că devin outsideri
anumite caracteristici deviante (bio sau psihologice) sunt prezente înainte de
etichetare
unii devianţi vor opta pentru devianţă indiferent de faptul că sunt sau nu văzuţi ca
fiind devianţi (nu controlul social creează toate tipurile de devianţă)

Goffman (1963): Stigma

Pentru a fi considerat deviant o persoană nu trebuie să facă nimic
Stigmatul se referă la caracteristici care discreditează indivizii
Stigmate: violări ale normelor abilităților (orbii, surzii, dizabilitățile mentale), norme ale
aspectului (diformități, semne faciale, un nas mare)
Apartenență involuntară la un grup: victimă a SIDA, rudă cu un delincvent
Stigmatul devine “master status” – ce îl defineşte ca deviant

Respingerea etichetei de deviant (deviance disavowal): nu toate persoanele etichetate

acceptă eticheta.
Chiar dacă se recunoaşte actul deviant (devianţa primară), nu se acceptă judecarea
sineului din această perrspectivă.
Tehnici de neutralizare a devianţei (Matza, 1957): refuzul responsabilităţii (lipsa rănirilor,
lipsa victimelor), condamnarea celor ce condamnă, apelul la loialitatea faţă de grup etc.

E. Sutherland: asociere distinctivă

Tendinţa cuiva către conformitate sau devianţă depinde de durata şi frecvenţa contactelor
cu alţii care încurajează sau resping un anumit timp de comportament.

De la criminologia critică sau radicală ... .

primele abordări critice ale criminologiei au romanţat povestea delincvenţei – formă de
rezistenţă la adresa valorilor dominante opresive
devianţa este politică, pentru că anumite instanţe o definesc
„panica morală” – anumite devianţe/infracţiuni sunt mai importante în ochii presei
(jafurile, furturile etc.)
anumite devianţe sunt, de fapt, manifeste politice
http://www.criticatac.ro/20214/14n-madrid-grev-general/

.. la noul realism de stânga

studiile victimelor (Young, 1988) arată că acestea sunt, de obicei, mult mai sărace şi mai
dezavantajate decât agresorii şi decât restul populaţiei.

64
“Moral panics”
Panica morală şi construcţia socială a devianţei
Stanley Cohen: Folk Devils and Moral Panics. The Creation of Mods and Rockers
(1972)
Goode & Ben-Yehuda:
Îngrijorare – comportamentul “acelui grup” va avea un impact negativ asupra societăţii
Ostilitatea faţă de grup creşte: ei şi noi.
Consens – “grupul” este foarte periculos pentru societate – “antreprenorii morali” sunt
foarte vocali
Disproporţionalitate – Acţiunile nu sunt proporţionale cu pericolul grupului
Volatilitate – Panica morală este foarte volatilă şi dispare la fel de repede cum a apărut
Exemple de “folk devils”: vînătoarea de vrăjitoare; pogromurile antisemite;

Crimele gulerelor albe - Sutherland

Edwin Sutherland – “crimele gulerelor albe” (1949) – sunt infracţiunile comise de oricine
are bani şi implică foarte multe activităţi. De obicei sunt non-violente şi sunt asociate cu
activităţi legale (act. economice, bancare etc.)
un termen sinonim: fraudă – înşelăciunea persoanelor, afacerilor, agenţiilor
guvernamentale cu scopul de a deturna fonduri financiare (FNI, Banca Dacia-Felix,
Bancorex etc.).
corporate crime: sancţiunile sunt mult mai reduse decât pentru persoane fizice (vezi cazul
Enron sau Accidentul din Bhopal, Accidentul MAL din Ungaria)
închisoarea nu este o “sancţiune potrivită” pentru cei puternici, dar „este potrivită” pentru
cei fără putere.

Devianţă şi structură socială

Chambliss (1973): The Saints and the Roughnecks
două grupuri de infractori delincvenţi, unul format din copii ai clasei de mijloc, alţii din
copii săraci – aceleaşi infracţiuni, cu aceeaşi frecvenţă, primii nu au nici o arestare, al
doilea grup este constant în vizorul poliţiei
Stiluri diferite de interacţiune cu autoritatea
Rezultatul: toţi Sfinţii au mers la colegiu (1 PhD, altul avocat), doar 2 Duri au făcut
colegiul etc.

Măsurarea infracţionalităţii:
„Dark figure of crime” = distanţa dintre statistica oficială şi ratele „reale” ale
infracţiunilor, calculate prin auto-raportare (de ex. sondaje de opinie, studii
epidemiologice).
Cât de mari sunt diferenţele? Pe ansamblu: rata reală este de 3 ori mai mare (Russell,
1995).
subraportarea infracţiunilor: înainte de a deveni infracţiuni, evenimentele trebuie să fie
observate, raportate şi luate în serios de oficialităţi.
de ce nu se raportează unele infracţiuni?
Limitele datelor oficiale:
motive ale victimei (nu ştie că a fost victimă, jenă, lipsă de încredere, frică, iubire)
manipularea datelor oficiale de către poliţie sau autorităţi.

65
schimbări în legislaţie, norme noi etc.
Ce procentaj din infracţiuni este raportat? – depinde de tipul infracțiunii

PEDEAPSA
SUA este considerată cea mai liberă ţară din lume.
Dar de ce are cel mai mare procent de oameni încarceraţi (1 din 100 de adulţi)? În
termeni absoluţi, aproximativ 22% din populaţia încarcerată din lume este în SUA.
Diferenţe între deţinuţi: 25% din adulţii de culoare din SUA sunt în închisori, sau au fost.

Tipuri de pedeapsă

1. Retribution (răzbunare, pedeapsă)

Cea mai veche formă (ochi pentru ochi...).
Pedepsirea este răzbunarea societăţii pentru o încălcare a moralei. În teorie, pedeapsa
trebuie să fie egală cu crima.
Metode: execuţii (publice sau nu); închisoare (pentru cazuri mai puțin grave)
Care sunt costurile financiare ale execuțiilor? Un studiu condus de Judecătorul Arthur
Alarcón și prof Paula Mitchell a arătat că doar Statul California a cheltuit din 1978 până
în 2012 pentru execuția a 13 condamnați 4 miliarde de dolari, adică 307 milioane de
dolari cheltuiți pentru fiecare condamnat.
Numărul de pedepse cu moartea în 2012 (Amnesty International)
Neoficiale: lapidările din ţările arabe

2. Descurajarea (deterrence)
Infracţiunile sunt considerate disrupţie socială, ce trebuie controlată de către stat.
Indivizii sunt văzuţi ca fiind raţionali, iar descurajarea funcţionează deoarece pedeapsa
este mult mai mare decât orice beneficiu de pe urma infracţiunii.
3. Reabilitarea
Infracţiunile sunt văzute ca rezultat al problemelor sociale (sărăcia) sau probleme
personale (sănătate mentală).
Condiţii sociale îmbunătăţite – tratament corelat cu condiţiile infracţiunii.
4. Protecţia societăţii
Chiar dacă societatea nu poate reabilita sau reforma condiţiile sociale, oamenii sunt
protejaţi prin încarcerarea infractorilor.

Închisoarea
Închisorile din istorie (the Dungeon, the Tower) nu mai există astăzi
Închisorile de astăzi sunt urmaşele azilului pentru săraci (Poor Law, 1601, 1834)
M. Foucault: A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii (1975)
Disciplinarea – şcoli, cazarme militare, azile, spitale
Rata de încarcerare în lume: loc 1: SUA, 2: Rusia (sau China?)
Ro: 132/100 000 locuitori

66
Există şi alternative: Probaţiunea
Costurile întreţinerii unui deţinut în Ro: 2400 lunar (hrana, paza, transportul, curentul,
educaţia sau agrementul )
Alte standarde de cost pentru servicii sociale (lei/lună) (HG 23/2010):
Îngrijirea vârstnicilor: 1413 lei
1 copil la un asistent maternal: 1741 lei
Copil în centru de plasament: 2287 lei
http://www.criticatac.ro/26160/pucria-ro-cifre/
Restorative justice – justiție restaurativã/reparatorie
(medierea)

Tema. Redactaţi un scurt eseu în care să răspundeţi la întrebarea

următoare:
Atât infracţiunile cât şi statisticile despre acestea sunt produsul inegalităţilor sociale, îns
în mod diferit. Discutaţi.

67
Partea 8. Economie, muncă şi timp liber

Secţiunea aceasta se concentrează pe natura schimbătoare a muncii şi pe relaţia complexă

dintre muncă, muncă domestică şi timp liber. Intenţia este de a explora înţelesul muncii
pentru diferitele grupuri şi de a examina structuri şi procese ce stabilesc experienţa
muncii şi a timpului liber. Bibliografie Giddens cap. 12

Economia: viziune istorică

Economia = instituţie socială ce organizează producţia, distribuţia şi consumul de bunuri
şi servicii.
Bunurile: de la bunuri de strictă necesitate (hrană, îmbrăcăminte) la „bunuri de lux”.
Servicii: activităţi de care beneficiează alţii (munca făcută de un preot, medic, instalator
etc.)

Organizarea economiilor:
producția
distribuția
consumul de bunuri
- organizate social

„Revoluţii” economice

1. Revoluţia agricolă
- instrumentală în trecerea de la societăţile de culegători şi vânători la societăţile
agricole.
- aspecte: tehnologia agricolă, diviziunea socială a muncii, aşezări permanente,
comerţ.
2. Revoluţia industrială
 Mijlocul sec. XVIII: industrializarea
 Noi tipuri de energie disponibilă (maşina cu aburi)
 Centralizarea muncii în fabrici
 Manufactură şi producţie de masă
 Specializare (în munca manuală)
 Salariul şi salariaţii

Diviziunea muncii

1. specializarea muncitorilor în diferite sarcini

2. desfacerea unei sarcini complexe în mai multe sarcini simple pentru creşterea eficienţei
The Wealth of Nations Adam Smith (1776) specializarea = caracteristica principală a
industrializării
A. Comte, E. Durkheim – în primul sens, diviziunea muncii contribuie la creşterea
solidarităţii sociale şi a interdepedenţelor între indivizi.

68
K Marx: diviziunea muncii, împreună cu proprietatea privată, este una din cauzele
alienării, aşa că va dispărea în comunism. Totuşi, este necesară în orice societate, afirma
el mai târziu.

Industrializare. Fordism şi taylorism

Diviziunea muncii -> productivitate crescută
Frederick Winslow Taylor – managementul ştiinţific al proceselor industriale
Henry Ford – 1908: productia auto Ford T
În loc să plătească salarii mari unor muncitori pricepuți (skilled) ce fac munca de la
început la final, se desface munca în multe sarcini mici, simple pentru care se angajează
muncitori necalificați. (A. Smith)

3. Revoluţia informaţională

schimbările din sistemul economic (1950-): economie post-industrială

Bazată pe servicii, tehnologie înaltă, computere.
trecerea de la produse tangibile la produse de tip „idei”, know-how, simboluri (arhitecţii,
analiştii financiari, editorii, programatorii, consultanţi etc.)
de la abilităţi mecanice la abilităţi de comunicare (scris, citit, computer)
munca este delocalizată: din fabrică ea este mutată oriunde (acasă etc.)

Sectoarele economice
sectorul primar – resurse primare: agricultura şi extracţia
sectorul secundar: producţia, transformarea resurselor primare în bunuri.
sectorul terţiar: servicii

Capitalism
- proprietate privată
- interesul: profitul personal („greatest good for the greater number of people”)
- competiţie şi alegere (piaţă liberă)
Socialism
resursele şi mijloacele de producţie sunt deţinute în comun; limite pentru proprietatea
individuală
interesul: scopuri colective (spiritul antreprenorial=lăcomie)
economia planificată şi controlată
Capitalismul: aspecte istorice
M. Weber: apariţia capitalismului şi etica protestantă Etica protestantă și spiritul
capitalismului -
F. Braudel: Jocurile schimbului - capitalismul timpuriu
Fulcher (2004): primele forme de capitalism au fost axate pe traficul de produse rare
(condimente etc.), s-au bazat pe monopol, controlul piețelor, excluderea competitorilor,
relație strânsâ cu statul – dar impactul lor asupra societății a fost limitat.
”Producția capitalistă” (capitalismul industrial) – adevărata formă de capitalism (din sec.
18)

Fabrică de textile, începutul secolului 19, UK

69
Ultima variantă de capitalism: capitalismul financiar “casino capitalism” (Susan Strange)

Cu ce lucrează capitalismul financiar:

Derivatives (valoarea lor derivă din alte instrumente: bonduri, valute, bunuri)
Futures (valoarea bunurilor într-un punct în viitor)
Options (cumperi opţiuni, ce nu te obligă la o viitoare tranzacţie)
Criza economică: bule (IT, credite imobiliare etc.)  criza financiară 
criza datoriilor

Statul bunăstării capitalist şi Capitalismul de stat

UE: statele europene sunt „state ale bunăstării”
Statul bunăstării „este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin politică
şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei direcţii:
(1) garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent de valoarea de piaţă
a muncii sau a proprietăţii lor;
(2) prin limitarea insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor pentru a face faţă
anumitor „contingenţe sociale” (de ex. boală, bătrâneţe, şomaj) care altfel ar conduce la
crize personale sau familiale;
(3) garantând tuturor cetăţenilor, fără deosebire de status şi clasă, cele mai înalte
standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii sociale” (Asa Briggs, 1961)

Aşteptări privind rolul statului în România contemporană, conform Barometrului de

Opinie Publică din Oct. 2006
Muncă şi bunăstare socială (BOP Oct. 2006)

Şomerii
a) şomerii în sens BIM (SBIM) sunt cei definiţi conform criteriilor Biroului
Internaţional al Muncii.
Numărul şomerilor în sens BIM se determină trimestrial şi anual, de către
Institutul Naţional de Statistică, prin Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării, la
nivel de ţară şi regiuni de dezvoltare.
b) Şomerii înregistraţi (SANOFM) sunt, persoanele care îndeplinesc condiţiile
prevăzute la art.5 punctul IV din Legea nr. 76/2002.
Numărul total al şomerilor înregistraţi este calculat pentru fiecare lună
calendaristică, în cadrul Agenţei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, la nivel de
ţară, judeţ şi localitate.

Piaţa muncii duală (G. Saint-Paul, 1997)

Piaţa primară: locuri de muncă bune (cariere), cu multe beneficii: salarii ridicate,
asigurări, oportunităţi, mulţumire ridicată.
Piaţa secundară: beneficii minime – venit redus, securitate a muncii redusă, satisfacţii
puţine, şanse reduse de promovare.

Profesiile
Cunoştinţe teoretice
Auto-reglementare (asociaţii profesionale, coduri de etică)

70
Autoritate faţă de clienţi
Orientare spre comunitate

Includerea indivizilor pe piața muncii a fost țelul politicilor ce luptã împotriva sãrãciei și
excluziunii sociale. Sunt situații, însã, în care oamenii sunt doar parțial integrați pe piața
muncii:
Piața duală: ce diferențiază între poziția socială a angajatului securizat și a celorlalți.
Muncitori "periferici" a c[ror rol ]n economie este marginal, care au risc ridicat de șomaj
în caz de criză și
“precariat“ – muncitori marginali care se mișcă între joburi part-time și șomaj.

Marginalitatea economică are implicații pentru incluziune socială: instabilitate economică

-> instabilitate socială

Tipuri de muncă - noua muncă în economia de servicii

Angajat la fast-food, call-center, agenţi de pază, curăţenie etc.
Leidner (1993): Fast food, fast talk: service work and the routinization of everyday life.

- la ce se referă rutinizarea interacțiunilor?

Stop-Gap job – un loc de muncă pe care îl ocupi pentru că ești șomer și ai nevoie de
venit.
Este un loc de muncă pe care nu l-ai alege dacă ai fi deja angajat.

Caracteristici:
1. Ai ales acest loc de muncă pentru că nu ai un alt loc de muncă și ai nevoie de un venit
2. Skills-uri: este o muncă simplă, ce nu te incită și nu te provoacă
3. Locul acesta de muncă nu va conta mult în portofoliul tău
4. Financiar nu este un câștig, este cel mult o mișcare pe laterală
5. Nu ai ce să inveți de la colegii tăi; eventual ei au ce să învețe de la tine

Ce este munca?
Keith Grint (1991): „orice activitate care transformă natura şi are loc în anumite
circumstanţe sociale”;
ceea ce este definit a fi muncă depinde de circumstanţele sociale în care aceste activităţi
sunt desfăşurate şi de modul în care aceste circumstanţe şi activităţi sunt interpretate de
către cei ce sunt implicaţi în ele.
Grint (1991): „munca este mai mult decât angajarea dar mai puţin decât orice fel de
activitate”, făcând aici referire directă la diferenţa între „munca plătită” şi „munca
neplătită”, dar atrăgând de asemenea atenţia că nu orice fel de activitate poate fi
considerată „muncă”.
“Lanţurile de aprovizionare”
Economia funcţionează prin combinaţia: muncă plătită – muncă neplătită – consum
(Gershuny, 2000)
activitatea de locuire (activitate măsurată economic) combină timpul în sarcinile
domestice (reparaţii făcute de către cei ce locuiesc, curăţenie, întreţinere), cu bunuri

71
(precum chiria, energie electrică, gaz, materiale de curăţenie), servicii de pe piaţă (rate
ale creditului, asigurări, decoraţiuni, reparaţii) şi servicii ce nu sunt furnizate de piaţă
(reparaţii executate de către persoane din sectorul informal al economiei) sau servicii
furnizate de către stat (protecţia împotriva focului şi diferite prestaţii sociale cum este
cazul in România a ajutoarelor pentru cheltuieli în lunile de iarnă)
Ikea – self-servicing
Lanţuri de producţie: transportul public, menajera, producţia de pâine etc.

Existenţa umană depinde de activităţi rutinare cum ar fi hrănitul, îmbrăcatul, adăpostitul.

Aceste activităţi sunt sarcinile domestice (sarcini, activităţi, muncă de reproducere
socială) şi sunt la fel de importante pentru supravieţuirea societăţii precum este activitatea
productivă ce are loc în mod formal în câmpul economiei.
Cu toate acestea, sarcinile domestice sunt trivializate la nivelul simţului comun.

Diviziunea domestică a muncii.

Diferenţe între “muncă” şi “muncă domestică”
Margaret Reid (1934) “criteriul celei de-a treia persoane”: dacă altcineva poate să facă o
anume activitate încât eu să beneficiez de pe urma ei, atunci activitatea în sine (indiferent
de cine anume o face) trebuie considerată ca fiind muncă productivă şi astfel trebuie
măsurată.
- “paradoxul menajerei”

Valoarea muncii domestice în economiile dezvoltate

Gronau (1980) arăta că valoarea producţiei domestice este pentru familiile americane din
1973, de 60% din venitul familial înainte de taxe şi 70% din acesta după taxe.
analize HHSA (Household Satellite Account) din NZ, UK, Fl, Ger arată că în jurul anului
2000 valoarea muncilor neplătite a fost echivalentul a 35-40% din PIB-ul naţional
Goldschmidt-Clermont (2000) arată că rezultatele măsurării valorii muncii domestice pot
varia în felul următor:
folosind metoda costului muncii: 45±10 % din PIB.
folosind metoda salariilor brute: 39±6 % din PIB.
folosind metoda salariilor nete: 26±5 % din PIB.

TIMPUL LIBER – de fapt este vorba tot despre muncă

Timpul liber este opus muncii?
Ce facem în timpul liber: colonizarea timpului liber de către societate (critica
feminismului: timp liber SĂ ... vs. timp liber DE ...)
Timp liber, hobby, muncă.

Ce dorea capitalismul:
Muncă continuă – maşinile trebuiau să funcţioneze continuu (costuri de operare)
Opririle - din cauza accidentelor muncitorilor, absenteismului - cauzau pierderi mari.
Experiența istorică a muncii în fabricile de textile (cotton mills), Marea Britanie, 1800-
1810
Lenea, chiulul și beția – erau marii dușmani ai muncii, la fel ca și plimbatul și conversația
=> probleme mari la recrutare.

72
Metode de disciplinare: pedeapsa corporală (muncitorii copii); amenzi; amenințări cu
datul afară.
Cu timpul s-au dezvoltat metode mai sofisticate de control: apelul la moralitatea
muncitorilor, afișaje publice cu evaluările muncitorilor (”book of character”)
Muncă regulată: program regulat, sosire la ore regulate, pauze clar stabilite.
Probleme ale primilor capitaliști: Sf. Luni și chiar Sf. Marți (mahmureala de w-end)
Controlul în comunitate: curățenie acasă și pe străzi, patrule care îi amendau pe ”bețivi”,
pe cei care nu erau acasă după 11 noaptea etc.
=> disciplinarea muncitorului (Fulcher, 2004):

Capitalismul industrial a creat munca dar și timpul liber: diferențierea dintre muncă și
timp liber (leisure)

Pentru a dezvolta o forţă de muncă „înregimentată”, activităţile timpului liber „imorale,

iraţionale sau în general periculoase”, trebuiau eradicate.
Acest lucru necesită o generalizare a fenomenului de permanentă politizare a spaţiului
public, şi de „colonizare a spaţiului privat”, adică o regularizare a vieţii familiale.
Acest lucru se poate face dezvoltând oferta de metode alternative de petrecere a timpului
liber, de activităţi îmbunătăţite de petrecere a timpului liber.
Clarke şi Critcher (1985): „demarcarea între muncă şi timp liber” – pe care o considerăm
normală şi naturală – este unul din principalele succese ale capitalismului.
Dar consecinţa nedorită a acestei atitudini a fost adoptarea unei atitudini instrumentale
faţă de muncă: munca a devenit tolerabilă şi dorită doar pentru că asigură câştigarea unui
venit care să permită petrecerea timpului liber.

Hobby-ul este o imitaţie a muncii;

hobby = “serious leisure”: dezvoltă abilităţi, construiesc o subcultură, furnizează
standarde pt a măsura realizările
Hobby: creaţie a eticii protestante, munca meşteşugarului adusă în casă
reguli şi scopuri ale petrecerii timpului liber: îmbunătăţirea condiţiilor de locuire,
îmbunătăţirea corpului (ca locuinţă a spiritului) prin sport sau îmbunătăţirea spiritului
(prin fervoare religioasă)
Hobby vs. „Dolce far niente con niente”

Against Idleness and Mischief - Isaac Watts (1674-1748)

How doth the little busy Bee
Improve each shining Hour,
And gather Honey all the day
From every opening Flower!
[…]
In Works of Labour or of Skill
I would be busy too:
For Satan finds some Mischief still
For idle Hands to do.
Hands se înlocuiește cu Minds mai târziu (Gelber, 1999)

73
Leisure şi consum
Capitalismul creează timpul liber dar și o ”piață a timpului liber”: excursii, petrecerea
organizată a timpului liber, vizionarea de evenimente sportive, muzicale, culturale etc.

Turismul (de ex. 18% din PIB-ul Greciei în 2008)

Comercializarea timpului liber (Disney World)
“piața și statul joacă un rol activ în construirea timpului liber” (Clarke & Critcher, The
Devil Makes Work, 1985: 100)

Industrializarea face ca diferențele de clasă să nu fie localizate doar la nivelul politicii și

economicului ci mai ales la nivelul comportamentului social
Indivizii se diferenţiază nu doar prin cum își câștigă existența ci și prin ce fac în afara
muncii, în timpul liber
Thorstein Veblen: Theory of the Leisure Class (1899) a impus în analiza sociologică
conceptul de loisir („leisure”).
- la începuturile societăţii umane, în comunităţile bazate pe culegători şi vânători,
femeile erau devotate activităţilor industriale (agricultură, cules) în timp ce bărbaţii îşi
dedicau timpul exploatării: vânătoare sau război (diferenţa între industrious şi exploit)
America anilor 1900 se comportă asemănător, afirmă Veblen: clasele dominante sunt
implicate mai ales în activităţi ce constă în jocuri violente sau vânătoare, pregătiri
militare, conducere politică.
Evul Mediu: aristocraţia şi războiul.
Loisir-ul este astfel un mod de a face vizibile deosebirile dintre clasele sociale.
”Consumerismul” – emularea pecuniară a “claselor etalon” (conspicuous consumption)
Scopul consumului pecuniar nu este în sine cel de consum ci cel de a indica un anume
statut social

Linder (The Harried Leisure Class) - 1970

Time famine, time squeeze
Petrecerea timpului liber – (leisure): 3 viziuni diferite (Spracklen 2009)
Alegere liberă făcută în opoziţie cu alte zone structurate (munca) (perspectiva liberală)
Alegeri contrânse social (sau lipsa totală a alegerilor) (perspectiva structuralistă)
Alegeri complet libere, într-o lume unde structurile (clase sociale etc.) se destramă
(perspectiva postmodernă)

Tema. Redactaţi un scurt eseu în care să răspundeţi la întrebarea

următoare:
Cu toţii suntem muncitor flexibili acum. Discutaţi afirmaţia.

74
Partea 9. Stat, putere, participare politică şi mişcări sociale
Secţiunea aceasta studiază factorii principali ce afectează viaţa politică şi viaţa indivizilor
umani dintr-o societate, discutând concepte de bază: putere, autoritate, stat şi ideologie.
Bibliografie: Giddens, cap. 13

Sociologie şi ştiinţe politice

Sunt discipline distincte, dar au un corp comun - sociologia politică: K. Marx, M. Weber,
V. Pareto, R. Michels;
după anii 1930 în SUA: Şcoala de la Chicago (comportamentul electoral).
Funcţionalismul (Merton) şi conflictualismul (Marx)

Concepte de bază: putere, autoritate, guvernare, politică, stat, stat-naţiune,

autoritarianism, democraţie liberală şi democraţie participativă, partid politic, tipuri de
sisteme electorale, comportament electoral, grupuri de presiune, elite, oligarhie,
participare şi socializare politică.

PUTERE: capacitatea unor indivizi sau a membrilor unui grup de a-şi atinge scopurile
sau interesele. Puterea reprezintă un aspect extrem de raspândit al tuturor relaţiilor
umane. Multe conflicte din societate sunt reprezentate de dorinţa pentru putere, din
pricina faptului că gradul de putere la care poate ajunge un individ sau un grup este direct
proporţional cu măsura în care aceştia sunt capabili să-şi transforme dorinţele în practică
în detrimentul altora.

AUTORITATE: putere legitimă a unei persoane sau grup asupra alteia/altuia. Elementul
de legitimitate este esenţial pentru noţiunea de autoritate şi reprezintă principalul mijloc
prin care autoritatea se deosebeşte de conceptul general de putere. Puterea se poate
exercita prin folosirea forţei sau a violenţei. Dimpotrivă, autoritatea depinde de
acceptarea de către subordonaţi a dreptului superiorilor de a da ordine sau directive.

Puterea
Puterea informală este invizibilă, dar prezentă în interacţiunile umane
M. Foucault (1977): puterea este prezentă în absolut toate relaţiile
Max Weber – putere si autoritate
Max Weber (1921) – puterea este abilitatea de a atinge obiectivele dorite în ciuda
rezistenţei celorlalţi.
Forţa – puterea fizică sau coerciţia psihologică – este o expresie a puterii. Dar oamenii
vor respinge orice reguli ce derivă doar din forţă.
Organizarea socială depinde de generarea legitimităţii şi a consensului. (Ideologia şi
hegemonia – cursul viitor)
Stabilitatea socială se poate atinge doar prin folosirea puterii într-un cadru legitim.

Autoritatea = putere percepută ca fiind legitimă

Tipuri de autoritate la Weber
1. Autoritatea tradiţională

75
Legitimarea supunerii prin apel la caracterul “sacru” al tradiţiei
Ex: autoritatea capului de familie, autoritatea patriarhului;
2. Autoritatea carismatică
Supunerea se bazează pe forţa de convingere, atributele personale ale conducătorului
(leader-ului), capacitatea sa de a mobiliza “masele” făcând apel la emoţie şi propagandă.
Ex: activişti sociali şi leaderi spirituali precum Gandhi, dar şi dictatori precum Hitler;
3. Autoritatea legală (raţională)
Legitimarea supunerii prin existenţa unui cod formal de reguli privind buna funcţionare a
unei instituţii. Supunerea nu este văzută ca o relaţie între persoane, ci între funcţii, poziţii
sociale îndeplinite de aceste persoane în cadrul unei organizaţii. Supunerea are loc pe
baze raţionale, este legitimă pentru că este instrumentală în raport cu obiectivele
instituţiei.
Ex: birocraţia, aparatul administrativ al unei instituţii

POLITICA: mijloace prin care este folosită puterea pentru a influenţa natura şi conţinutul
activităţilor guvernamentale. Sfera "politicului" include activităţile celor din guvern, dar
şi pe cele ale multor alte grupuri si indivizi. Există multe modalităţi în care omenii din
afara aparatului guvernamental caută să o influenţeze.

GUVERNARE: proces de legiferare a politicii şi a deciziilor de către funcţionarii din

cadrul unui aparat politic. Putem vorbi de "guvernare" ca proces şi de "guvern" ca să ne
referim la oficialităţile responsabile pentru luarea unor decizii politice obligatorii. Dacă în
trecut practic toate guvernele erau conduse de monarhi sau de împaraţi, în majoritatea
societăţilor moderne guvernele sunt conduse de funcţionari, care nu moştenesc poziţiile
lor de putere, ci sunt aleşi sau numiţi pe baza experienţei şi a calificării lor.

STAT: aparat politic (instituţii guvernamentale plus funcţionari publici) care guvernează
o ordine teritorială dată, a cărui autoritate este sprijinită de lege şi de capacitatea de a
folosi forţa. Nu toate societăţile sunt caracterizate de existenţa unui stat. Culturile de
vânatori şi culegatori şi societăţile agrare mai mici sunt lipsite de instituţii de stat.
Apariţia statului marcheaza o tranziţie distinctă în istoria umană, pentru că centralizarea
puterii politice implicate în formarea statului introduce dinamici noi în procesele de
schimbare socială.

STAT-NAŢIUNE: un anumit tip de stat, caracteristic lumii moderne, în care guvernul are
puterea suverană asupra unei arii teritoriale definite, iar majoritatea populatiei sunt
cetăţeni care au conştiinţa că reprezintă o singură naţiune.
- asociate cu aparitia naţionalismului, dar loialităţile naţionaliste nu sunt întotdeauna în
conformitate cu graniţele statelor specifice din prezent. Statele-naţiuni s-au dezvoltat ca
parte a unui nou sistem de state-naţiuni, care îşi au originea în Europa, dar care în prezent
cunoaşte o răspândire la nivel global.
Caracteristici:
Suveranitate: autoritate asupra unui domeniu clar definit.
Cetăţenia: persoane cu drepturi şi îndatoriri comune, conştienţi de apartenenţa la o
naţiune.
Naţionalismul: statele naţiune apar odată cu naţionalismul.

76
Sisteme politice
1. Totalitarismul
Puterea elimină orice fel de opoziţie
Media, socializarea, educaţia: controlate de către putere
Viaţa indivizilor este controlată şi stabilită aproape în totalitate de către guvern
Ex. Corea de Nord (Kim Ir-Sen, Kim Jong-Il, Kim Jong-Un)

2. Autoritarianism
Sistem politic ce refuză participarea politică a populației
Monarhii absolutiste: Arabia Saudită, Kuweit
State conduse de junte militare: în prezent: Congo, Etiopia; în trecut: Chile a lui Pinochet,
Spania lui Franco, Portugalia lui Salazar etc.
Autoritarianism soft: Singapore, Venezuela

3. Monarhii constituţionale
Monarhia=Sistem politic în care conducerea statului este a unei singure familii ce
conduce din generație în generație
Monarhia constituționalã: casa regalã are doar putere simbolicã
Europa: Marea Britanie, Spania, Norvegia, Suedia, Belgia, Danemarca, Olanda.

4. Democrații
Puterea este exercitată de către popor (”by the people, for the people”)
Sistem legitimat prin autoritatea rațional-legală; existenţa unui proces electoral legal și
regulat.

DEMOCRAȚIE REPREZENTATIVĂ: autoritatea este plasată în mâinile liderilor

(reprezentanților) aleși
DEMOCRAŢIE PARTICIPATIVĂ: sistem de democraţie în care toţi membrii unui grup
sau ai unei comunităţi participă în mod colectiv la luarea deciziilor majore.
DEMOCRAŢIE LIBERALĂ: sistem de democraţie bazat pe instituții parlamentare,
cuplat cu un sistem de piaţă liberă în domeniul producţiei economice.

Autoritarianism – caracterizat prin: lipsa participării indivizilor la conducerea unui stat;

lipsa unor mecanisme legale de opoziţie faţă de guvern; lipsa unor mecanisme legale de a
înlătura de la putere un lider.
Nu există limite ale coerciţiei aflate la dispoziţie
Control asupra diferitelor aspecte al vieţii

Democraţia: demos + krates.

“Societăţile democratice” – distincţie clară între stat şi societate (demarcarea activităţilor
pe care statul le paote face şi cele pe care nu poate şi nu are voie să le facă)
Instituţii de control, de limitare a puterii
Competiţie între grupuri şi poli ai puterii (pluralism politic)

77
Tipuri de sisteme electorale.
sistemul bipartid (SUA) – procedură majoritară (single-winner constituencies)
sistem tripartid (UK, Aus) cu prezenţe limitate ale altor partide (UK: Scottish National
Party, Plaid Cymru)
sistem multipartide (majoritatea ţărilor UE)
partide conservatoare, partide liberale şi partide social-democrate în Parlamentul
European + altele (vezi figura următoare)

1. Modelul pluralist al puterii

R. Dahl (cercetările din New Haven): puterea este dispersată între grupuri de interese
aflate în competiţie
procesul politic este bazat pe negociere, alianţe, compromisuri între multe grupuri de
interese.
puterea are multe surse: mandat politic, susţinerea bisericii, avere, prestigiu social,
carismă, puterea organizaţiei.
societățile contemporane sunt pluraliste: orice individ, grup sau organizaţie are putere.
Concluzia modelului pluralist: democraţiile sunt într-adevăr democratice.

2. Teoria elitelor: Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca

Axioma: omul nu va putea fi niciodată eliberat de subjugarea unei structuri a elitei.

Elita = cei ce excelează, ce au succes. Indivizii aparţinând elitei se identifică în termeni
de calităţi personale superioare celor conduşi (în teoria clasică a elitelor)
Pareto: leii (conformism, tradiție, loialitate față de comunitate, solidaritate, folosirea
forței) şi vulpile (inovare, experimentare);
Circulaţia elitelor (mobilitatea ascendentă).
Mosca: democraţia este o altă formă de conducere de către elite; calităţile ”superioare”
intelectuale, morale şi materiale ale elitelor.

3. Power Elite C. Wright Mills

Puterea este concentrată în mâinile celor bogați

Power elite=super-bogații, cei ce controlează marea parte a economiei
Refuzul viziunii pluraliste: elita este prea puternică pentru ca vocile oamenilor obișnuiți
să fie auzite.
Respingerea teoriilor psihologice despre calităţile elitelor.
Organizarea ierarhică a instituţiilor sociale este cea care permite minorităţilor să
monopolizeze puterea
Organizaţii importante ce controlează SUA: Corporaţiile, Armata şi Guvernul Federal;
relaţii între cele trei tipuri de elite.

4. Clasa conducătoare (modelul marxist)

78
Egalitatea politică este ”marele mit al vremii noastre” (Milliband 1969): statul
funcționează întotdeauna în interesul clasei dominante, conducătoare, în favoarea
capitalului
A. Gramsci: statul=societatea politică + societatea civilă
conducerea se face prin hegemonie: grupul social este subordonat prin idei
R. Milliband (1969) – clasa conducătoare (judecători, miniștrii, șefii poliției etc.) servesc
intereselor capitalului
N. Poulantzas (1969): interesele clasei conducătoare sunt servite prin funcționarea
normală a statului.
- statul funcționează printr-un aparat represiv (armată, poliție) și un aparat
ideologic (biserică, media, școli etc) ce manipulează valori și credințe.

Comportament electoral

CETĂŢEAN: membru al comunităţii politice, care are atât drepturi cât şi îndatoriri
asociate cu această calitate.
Grupuri de presiune. Grupări de indivizi, organizate pentru a influenţa guvernul: etnice,
rasiale, religioase, alte tipuri de minorităţi.
„Asociaţie de persoane cu un interes economic comun ce încearcă să influenţeze deciziile
guvernului” (grupuri de interese – lobby) (analiza funcţionalistă şi critica conflictualistă)

Participare politică
Necesară funcţionării unui sistem reprezentativ.
Cât de ridicată trebuie să fie rata de participare la alegeri? Există “participări prea mari”?
De ce este rău un “plebisicit”? De ce este rea o participare redusă?
Teoria actorului politic raţional, independent, interesat de politică.
Participarea redusă la vot: blazare? Refuz de a se implica în politică? Sau acceptare,
mulţumire?

Socializare politică. Proces de socializare într-un sistem politic prin informare despre
simboluri politice, instituţii şi proceduri şi prin internalizarea sistemului de valori şi a
ideologiei ce susţine sistemul. Un proces de achiziţie a unei culturi politice.

Oligarhia
R. Michels: legea de fier a oligarhiei – orice organizaţie (democratică sau autocratică), se
va dezvolta, în timp, într-o oligarhie.

Oligarhia este definită prin importanţa mare a liderului, tendinţa grupurilor de a-şi apăra
interesele; pasivitatea celor conduşi.

L. Milbraith – tipuri de participare şi implicare

1. gladiatori (activiştii politici)
2. personalul partidelor
3. spectatori
Noile Mişcări Sociale

79
The new social movements (1960-)
Vechile mişcări sociale: revoluţia proletară.
Poza emblematică pentru mişcarea de protest a studenţilor din Paris, 1968:

Mişcări sociale
Abahlali baseMjondolo (cei ce locuiesc în cocioabe, Africa de Sud)
Mişcări Anti-nucleare
Free software (Partidul Piraţilor)
Landless Peoples Movement (South Africa)
Movimento dos Trabalhadores Rurais Sem Terra (Brazil)
Western Cape Anti-Eviction Campaign (South Africa)
Zapatista – Armata Naţională de Eliberare (Mexico, Chiapas)

Mişcări Anti-Globalizare
1994: Mexic: ‘People’s Global Action’ (‘Ya Basta’).
1999: Bătălia de la Seattle; 1 200 de ONG-uri
2000s: întâlniri WTO în Quebec, Londra, Barcelona, Suedia, Genova, New York,
Edinburgh.
Naomi Klein (2000): No Logo
Occupy Wall Street (OWS):
Mişcări ce o preced:
Primăvara Arabă 2011: Tunisia
PiaţaTahrir (Cairo, Egipt)
Los Indignados (Spania, 2011)

OWS – face parte din “noile mişcări sociale” sau este “vechile mişcări sociale”?
Vezi: http://www.criticatac.ro/12119/ocuppy-wall-street-lipsa-de-viziune-asupra-pozitiei-
in-noua-revolutie-de-stanga/

“OWS vorbeşte pentru cei 99% dintre cei afectaţi de logica nedreaptă a capitalismului. A
reuşit să mobilizeze un sprijin general care transcende rândurile organizatorilor săi
efectivi. Cu toate acestea, sondajele care sunt de partea mişcării şi cele care i se opun,
arată în unanimitate că organizatorii OWS nu reprezintă 99% din populaţie. Aceştia
reprezintă un grup social extrem de educat şi de activ din punct de vedere politic.”
(Gagyi, 2011)

Tema. Redactaţi un scurt eseu în care să răspundeţi la întrebarea

următoare:
De ce trebuie sociologia să studieze domeniul politicului?

80
Partea 10. Mass media şi cultura populară
Media este o agenţie importantă pentru socializare şi o sursă de identitate în spaţiul
public. Secţiunea studiază cum media este organizată, cum reprezintă diferite aspecte şi
grupuri sociale şi ce efecte au asupra indivizilor şi societăţilor.
Bibliografie: Giddens, cap. 14.

Mass media. Caracteristici (Dutton et. al. 1998)

Comunicare – în mod tradiţional comunicarea este de tipul de la unul spre mai mulţi.
Distanţă – comunicarea este impersonală, nu este imediată şi este uni-direcţională (de la
producător la consumator)
Scala – comunicare simultană cu mai mulţi indivizi, la scară largă
Tehnologie – are nevoie de un vehicul care să o propage (radio, TV)
Bun de consum – totul are un preţ, sau un cost (costul TV, abonament etc.)

Old media” – media de tip vechi: tv, radio, carţi sau ziare
„New media” – ex:You Tube – „de la mulţi la mulţi”, informaţii ce curg în ambele
sensuri.

New media. Caracteristici (Crosbie, 2002)

Tehnologie – nu poate exista fără tehnologia necesară (calculatoare).
Control – control colectiv: fiecare persoană are, potenţial, abilitatea de a împărtăşi,
modifica şi schimba conţinutul informaţiei schimbate.
Individul – mesaje individualizate, personalizate pot fi furnizate simultan unui număr
mare de indivizi.

Proprietate şi control
Conducerea – persoanele ce conduc de obicei afacerile de zi cu zi, de către manageri, ce
nu sunt identici cu proprietarii.
Proprietarii:
Stat – TVR, Radio România Actualităţi – finanţate din abonamentul radio TV + bani
extrabugetari (sponsori/reclame) + bani de la buget (taxe şi impozite)
Privat – deţinute de indivizi (ex. Patriciu, Vântu), familii (Voiculescu, Păunescu, Ringier)
sau acţionari.
Control – proprietarii pot să decidă ce informaţii primeşte audienţa.

Dezbateri legate de problematica proprietarilor

Mogulii media: Rupert Murdoch (Aus, UK, SUA) CEO News Corporation - Media &
Entertainment Company
Italia:Silvio Berlusconi
USA: Oprah Winfrey, Steve Forbes, Ted Turner etc.

proprietarii sunt cei mai importanţi pentru că îşi folosesc capacitatea de control asupra
informaţiei pentru a a arăta lumea într-o anumită lumină, apropiată vederilor lor.

81
Alte vederi: managerii, nu proprietarii, sunt cei mai importanţi, iar diversificarea surselor
media înseamnă că audienţa poate să aleagă ceea ce doreşte.
Conglomerare – aceeaşi companie poate să îşi diversifice interesele pentru diferite tipuri
de media.
Concentrare – proprietatea asupra diferitelor tipuri de media este restrânsă la câteva
companii în orice ţară. (Nenova et al, 2001): cele mai mari firme de media sunt deţinute
de stat sau de către câteva familii.
Integrare – Integrarea pe diagonală - un conglomerat media are un profil mai vizibil, ceea
ce duce la un profit mai mare.
Produse – dacă numărul şi varietatea surselor de informare este restricţionat, audienţa
începe să depindă de un număr redus de corporaţii media.
Informaţia – „aparenţa diversităţii” înseamnă diferite produse ce toate vând aceleaşi idei,
nu foarte variate şi limitate (vezi presa şi ştirile TV în România).

Viziunea marxistă asupra rolului media în societate I (viziunea instrumentalistă)

Clasa socială influenţează modul în care individul vede şi trăiește în lumea socială.
În această lume socială cei ce dețin mijloacele de producție sunt cei mai puternici și
influenți membri ai societății.
Instituții ideologice – media, dar și altele (școala, cultura etc) sunt folosite ca un
instrument pentru a promova idei favorabile claselor sociale conducătoare (burgheziei) în
societate.

Milliband (1973) clasele dominante au în comun:

Cultura – creată şi întărită prin educaţie, reţele familiale, proprietatea asupra media etc.
Statutul – proprietarii şi cei ce controlează media provin din grupuri cu acelaşi statut
economic, lucru ce îi face să se diferenţieze de ceilalţi.
Controlorii – sau managementul stabileşte ce poveşti/articole apar, cine este angajat sau
dat afară.
Dar controlul ultim asupra opţiunilor politice, asupra stabilirii audienţei dorite etc este la
latitudinea proprietarilor.

Proprietatea şi controlul este parte a aceluiaşi proces, ce are două obiective

interconectate:
Economice – profitul
Ideologice – foloseşte la crearea unor condiţii în care profitul este creat, dar, mai
important, este văzut ca fiind legitim.

Un obiectiv, este acela de a proteja şi întări interesele claselor conducătoare, iar acest
lucru este stabilit prin media.
Media = instrument prin care idei, credinţe şi comportamente sunt manipulate.
Proprietatea şi controlul sunt folosite pentru a crea o imagine a lumii sociale ce este
benefică celor mai puternici indivizi din societate.

82
Ideologia = falsă conştiinţă: prin abilitatea de a controla şi limita informaţia pe care
oamenii o primesc, o clasă conducătoare are posibilitatea de a controla ce şi cum gândesc
oamenii despre ceea ce se întâmplă în societate.

Viziunea marxistă asupra rolului media în societate. II (viziunea hegemonică)

Clasa nu este un sistem de clasificare static: Olin Wright (1985) argumentează că este un
sistem dinamic de relaţii sociale.
Conflictul – nu apare doar între clasele sociale, ci apare şi în interiorul acestora.
Diviziunile, contradicţiile şi conflictele de interese apar în orice clasă, inclusiv în cele
dominante.
În interiorul burgheziei există conflicte clare între capitalul de tip Industrial şi cel de tip
Financiar.
Contradicţii – intelectualii şi profesioniştii au roluri semnificative în structura de clasă / ei
ocupă o “poziţie de clasă contradictorie” (Poulantzas, 1975), nu sunt nici întru totul
burgheze, nici proletare.
Structura – relaţiile sociale care ne înconjoară şi ne condiţionează comportamentul.
Conştiinţa – abilitatea indivizilor de a interpreta comportamentul în mai multe moduri.
Hegemonie – este imposibil pentru un individ sau un grup mare de indivizi (cum ar fi o
clasă conducătoare) să controleze în mod direct ceea ce oamenii gândesc (aspectul
conspiraţional al marxismului tradiţional).
Conceptul de hegemonie este folosit pentru a arată cum proprietarii şi managerii sunt
legaţi într-o relaţie structurală, din care beneficiază ambii.
Valori – au interese comune (profitul) ce îi leagă în termeni de valori de bază
(împărtăşite).
Autonomie relativă – managerii au un anumit nivel de libertate pentru a lua decizii,
pentru că au aceleaşi vederi şi pot să aducă profit.

Viziunea pluralistă.
O viziunea alternativă la cele marxiste ce încearcă să explice relaţia dintre proprietari şi
control, ce insistă pe competiţia dintre grupuri într-o economie de piaţă.
Grupuri de interes – de ex. o afacere, organizată pentru a urmări scopuri economice sau
sociale.
Grupuri de status – de ex. un sindicat, ce doreşte să crească reputaţia membrilor săi.
Competiţia – societatea înseamnă grupuri ce îşi urmăresc propriul lor interes.
Explicită – ziare diferite concurează pentru cititori, grupându-se în anumite categorii
(tabloide, quality, financiare, etc)
Implicită – grupuri politice diferite, cu viziuni economice, sociale şi politice diferite sunt
în competiţie

Puterea – mobilul competiţiei.

Putere economică – profitul sau câştigarea unui procent de piaţă duce la creşterea puterii
economice a unui anumit grup, în detrimentul altora.
Putere politică – a fi în poziţia de a influenţa deciziile luate de guvern.
Proprietari – sunt jucători ce deţin puterea în orice societate, pentru că sunt într-o poziţie
în care vocile lor pot fi auzite.
Controlori – cei ce conduc activităţile zilnice au, de asemenea, putere.

83
Proprietatea – dacă proprietatea este deţinută de acţionari, atunci puterea executivă
devine mai importantă.
Elitele – conducerea instituţiilor de media este în mâna unei elite manageriale
tehnocratice (indivizi ce conduc afacerea în interesul acţionarilor).

Competiţia – pentru a supravieţui, o afacere trebuie să fie competitivă pe piaţă, ceea ce

înseamnă o importanţă ridicată a consumatorilor: dacă acestora nu le place un produs,
acesta trebuie schimbat sau va dispărea de pe piaţă.
Diversitate – proprietatea privată şi diversitatea (Bernard şi McDermott 2002): astfel se
opreşte posibilitatea unei singure entităţi de a avea influenţă excesivă într-un sector, şi
asigură o pluralitate de voce şi diversitate de conţinut.
Informaţia – media răspunde la cerere, şi furnizează ceea ce doresc indivizii. Dacă media
are influenţă acest lucru se datorează faptului că le oferă ceea ce ei îşi doresc, astfel
întărind valorile de bază, nu impunând alte valori asupra publicului (dezbaterea ce ţine de
câţiva ani: de ce sunt promovate serialele latino, indiene sau manelele la TV).

Ideologia. Caracteristici.
Valori – idei despre valori (părinţii trebuie să aibă grijă de copii) şi normele asociate
(ideologia familială afirmă că norma este ca părinţii să îşi crească copii).
Credinţe – credinţele pe care le avem despre anumite lucruri sunt legate între ele.
Adevăr – ideile ce formează o anumită ideologie nu trebuie să fie adevărate, e destul să le
crezi, şi atunci vei fi influenţat de ele.
Colective – de obicei ideologiile sunt colective, împărtăşite de un număr mare de indivizi,
alteori sunt unice, personale.
Ideologia = (iniţial) ştiinţa ideilor; (acum) – idei netestate, ce implică o perspectivă
partizană.

Justificări – ideologiile sunt folosite pentru a justifica acţiuni sociale în acord cu o

structură de idei. (Henderson, 1981)
Explicaţii – ideologiile explică ceva, sunt o structură de idei, factuale şi evaluative, ce
explică şi legitimează structura socială şi cultura unui anumit grup din societate.
Localizare – ideologiile permit ca evenimente disparate să fie integrate într-un context
mai larg. În acest sens, ideologiile sunt o formă de hartă mentală, ce spune unde am fost
dar şi cum să ajungem unde dorim. (Chibnall, 1977)
Socializare – media este o agenţie secundară de socializare, foarte puternică, ce încearcă
să ne vândă hărţi sociale (ideologii).

Societatea de masă (Şcoala de la Frankfurt)

Societate dispersată pe o suprafaţă geografică mare
Izolată – oamenii nu au relaţii, doar contacte instrumentale, nu sunt uniţi într-o
comunitate
Anonimat – indivizii nu simt că fac parte dintr-un grup social
Rolul culturii de masă - (cultura populară, diferită de înalta cultură, specifică elitelor)
coeziune socială, furnizează indivizilor lucruri în comun (valori, credinţe) pentru a genera
iluzia unei culturi comune

84
Caracteristici ale culturii de masă.
Artificială – în sensul că nu e creată de către cei ce o consumă
Produsă în masă – filmele, programele tv, cd-urile sunt produse şi distribuite de către un
sistem industrializat a cărui scop este maximizarea profitului prin atingerea a câtor mai
mulţi clienţi.
Simplitate – este predictibilă, inofensivă, nu necesită eforturi intelectuale pentru a fi
înţeleasă tocmai pentru a fi sigură, pentru a putea ajunge la câţi mai mulţi indivizi.

[Cultura populară]
Cultură şi sub-cultură (contracultură, diferită de cultura dominantă)
Cultura populară înaltă şi cea de masă
“High culture”: literatură, muzică, arte vizuale, cinema
“Low culture”: Kitsch, slapstick, camp, toilet humor, yellow journalism, reality
television, escapist fiction, popular music (pop), exploitation films

Identitate, cultură şi subculturi ale tinerilor

Cultura de consum şi “probleme” asociate: amoralitatea, hedonismul, materialism
excesiv.
Patternuri în consumul culturii: între omogenitate şi heterogenitate (diferenţiere)

Rolul media. Marxismul tradiţional.

CONTROL – control asupra valorilor societăţii capitaliste.
Manipulare – cei ce deţin media o folosesc pentru a modifica opinia publică în mod
favorabil claselor conducătoare.
... prin ideologie – controlul ideilor se face prin controlul informaţiilor.
Marginalizare – ideile neconforme sunt ignorate sau atacate, explicaţiile alternative sunt
excluse din dezbatere (extremiste, greşite, rău intenţionate etc)
Dominanţă – idei favorabile claselor conducătoare sunt promovate şi menţionate, devin
parte a ideologiei
Ţapii ispăşitori – identificarea unor grupuri sociale ce devin cauza problemelor sociale
(ex: România, Schengen şi romii)
Diversiuni – media este dominată de entertainment = diversiuni pentru ca oamenii să nu
realizeze că sunt opresaţi şi exploataţi.

Rolul media. Marxismul hegemonic.

Consens – rolul ideologic al media este de a crea şi susţine un consens poltic larg în
societate, astfel că trebuie să încorporeze chiar şi opinii diferite.
Socializare – media socializează audienţa şi construieşte un consens în jurul căruia
indivizii se pot socializa.
Vocile – accesul şi proeminenţa unor opinii în defavoarea celorlalte: a celor puternici şi
bogaţi faţă de ceilalţi.
Ierarhii – accesul la media (a avea voce) este restricţionat
Audienţele – diferite tipuri de media pot fi direcţionate la diferite audienţe.
Gatekeeping – informaţia este filtrată de către un număr mare de indivizi, ce trebuie să
decidă dacă va apărea sau nu – controlori media (jurnalişti, editori, manageri, proprietari).

85
Agenda – media ia de-a gata anumite credinţe despre societate astfel că stabileşte agenda
pentru discuţie.
Sens preferat – întotdeauna există un sens preferat al mesajului, ce se doreşte înţeles şi
transmis mai departe, chiar dacă apare concomitent cu altele, concurente. De obicei acest
sens preferat este identificabil prin subtitluri, îngroşări, poze etc.

Rolul media. Viziunea pluralistă.

Alegeri - consumatorul este important în această viziune, nu proprietarul, pentru că el
decide ce anume cumpără.
Diversitate – audienţa nu este pasivă, ci este activă (ex. boicot media).
Competiţie – proprietarii sunt în competiţie unul cu celălalt pentru a câştiga profit, ceea
ce produce diversitate şi inovare, iar managerii caută constant să-şi îmbunătăţească
produsele.
Atitudini – media nu creează opinii şi atitudini, ci le reflectă, întăreşte, coroborează cu
altele.
Informare – servicii ce leagă oamenii de informaţii
Control – diversitatea înseamnă că măcar anumite secţiuni vor reprezenta interesul
oamenilor de rând, adică controlul activităţilor celor puternici.
Supervizare – opinia publică poate superviza, expune şi critica activităţile celor puternici

Construcţia ştirilor.
Ştirile, noutăţile - sunt determinate şi construite social.
Putere – principalul factor ce transformă un eveniment într-o ştire – cine? De ce? A fi
ştire este o etichetă aşezată în dreptul unui eveniment. Ştirea nu este neutră niciodată, ci
este întotdeauna ideologică.
Discursul – (Fiske, 1987): un discurs este un sistem de reprezentări, dezvoltat pentru
propagarea ideilor, credinţelor, valorilo ce creează un cadru de interpretare de către
audienţă.
Discursul ştirilor – defineşte conceptul ştirilor şi sensul ştirilor (este bună? Rea?).
Această definiţie a sensului spune audienţei cum trebuie să interpreteze ceva şi încearcă
să determine şi răspunsul.
Valorile – sunt folosite pentru a legitima; cele pozitive şi negative au rolul de a furniza
Valorile profesiei – editorii şi jurnaliştii trebuie să se socializeze pentru a învăţa ce sunt
ştiri şi ce nu sunt ştiri.

Stanley Cohen: Folk Devils and Moral Panics, 1972

Folk devils – nevoia de a identifica şi alege, periodic, grupuri de indivizi ce merită o
atenţie specială, pentru că se crede că reprezintă un pericol la adresa ordinii morale. În
general este vorba despre grupuri de tineri (sub-culturi) dar adesea sunt şi adulţi
(imigranţi, pedofili, romi, MISA etc)
Panică morală – ideea că devil folks sunt deosebit de periculoşi pentru a cere atenţia
autorităţilor şi/sau acţiuni concertate pentru a neutraliza influenţa lor.
Țapii ispãºitori – panica moralã implicã indivizi sau grupuri ce sunt þinte predilecte, ce
sunt blamaþi pentru problemele sociale.
Control social
Hall et al 1978: abaterea atenţiei de la probleme sociale.

86
comportamentul este văzut ca fiind problematic de către mass media.

Reprezentări în media: CAGED – class, age, gender, ethnicity and disability.

CAGED (class, age, gender, ethnicity and disability) identităţile sociale construite de
către media închid indivizii în anumite identităţi (bărbaţi-femei)
Chandler 2001: reprezentările se referă la modul în care media construieşte realităţile
pronind de la anumite chei definitorii ale identităţii (caged)
Portretizare – (Connor, 2001) reprezentările nu sunt doar despre modul în care lumea ne
este prezentată ci şi despre cum citim noi un text media, sunt despre interpretarea făcută
de audienţă dar şi despre ceea ce ne oferă media.
Social – anumite grupuri sociale sunt reprezentate în anumite moduri; media foloseşte
reprezentări pentru o varietate de scopuri, ne/intenţionate, pentru a construi identităţi
sociale.

Social class and television (Butsch, 1992)

Stereotipuri – reprezentări trunchiate, parţiale ale grupurilor sociale: expresii sipra-
simplificatoare ale caracteristicilor de grup, de obicei se accentuează anumite atribute
negative (mai rar cele pozitive).
Coduri – stereotipurile media nu sunt neapărat folosite pentru a demoniza un grup social,
ci şi din cauza faptului că, într-un termen scurt, ele pot fi transmise audienţei pentru a
înţelege şi a se familiariza cu anumite situaţii.
TV – tirania imaginii. The gaze - Mulvey (1975) – cine/pe cine/cum priveşte.
Vizibilitate/invizibilitate – cine e in/vizibil în media?

Realitate – hiperrealitate – simulacra

Realitate – dacă ceva este reprezentat, trebuie să existe
Hiperrealitatea – (J Baudrillard) orice fenomen are mai multe reprezentări, din
perspective diferite, ce se combină, suprapun încât formează o realitate paralelă.
Simulacrul – reprezentări ce se referă la alte reprezentări sau simulări. Nu are rost să
vorbim despre reprezentările distorsionate ale mass-mediei, pentru că media nu mediază
mesajul ci “mediul este mesajul” (McLuhan)

Teorii ale efectului mass-mediei

1. teoria efectului limitat: pentru că oamenii aleg ce anume să „citească”, „vadă” sau să
„audă” pe baza a ceea ce ei cred deja, pe baza unor preferinţe existente, media are un
efect limitat.
Cercetări în anii ‘40-’50: abilitatea media de a influenţa indivizii este mai mare pentru
indivizii care sunt mai puţin informaţi
Probleme: se ignoră rolul media în stabilirea a ce se discută vs. ce nu se discută – crearea
agendei (framing the debate): information gatekeeping (K. Lewin), „news are olds” (J.
Galtung)
Altă problemă: creşterea controlului şi dominanţei asupra mass-mediei,

2. teoria claselor dominante

media prezintă doar viziunea unei minorităţi, a elitelor ce deţin şi controlează media. ?
cine este această elită ? (jurnaliştii SUA: educaţi, liberali, centru-stânga, )

87
Problemele văzute: conglomerate de presă (trusturi), monopol al informaţiei
Sponsori şi bani din reclame – reprezintă venitul unor trusturi de presă iar interesele lor
trebuie protejate. Audienţa – dobândirea ei şi menţinerea ei – este importantă pentru
sponsori. Importanţa “power users” (cei cu influenţă) şi “premium audience”.

3. teorii culturaliste
anii ‘80-’90: audienţa este activă, şi interacţionează cu media, îşi creează propriile sale
interpretări ale mesajelor primite.
Procesul de producere de ştiri

Tema. Redactaţi un scurt eseu în care să răspundeţi la întrebarea

următoare:

În ce mod diferitele medii de comunicare modifică experienţa socială a spaţiului şi timpului?

88