Cursuri Anatomie

✓ Poartă masca de protecție!
 în sălile în care se desfăşoară activităţi didactice;

 în spaţiile secretariatului și ale altor compartimente funcţionale din cadrul
universității;
 în timpul deplasării în universitate şi în timpul pauzelor dintre activităţile
didactice, atunci când te afli în interior;
 în timpul pauzelor, în aer liber, precum şi în spaţiile aglomerate, atunci
când nu este asigurată distanţa minimă de 1 metru între persoane.
✓ Poartă corect masca de protecţie! Acoperă nasul, gura şi

bărbia!
✓ Spală-te des pe mâini!
✓ Tuşește sau strănută în pliul cotului sau într-un şerveţel!
✓ Salută-i pe ceilalţi fără să dai mâna cu ei! Nu vă strângeţi în
braţe!
✓ Păstrează distanţarea fizică și evită aglomeraţiile!
ANATOMIE FUNCȚIONALĂ
➢Anatomie funcțională –Introducere
➢Osteologie – Generalități
Lector universitar Dr. Remus GLOGOJEANU
Tel. 0788.884.888
remus.glogojeanu@unefs.ro
ANATOMIA FUNCȚIONALĂ
ANATOMIA este ştiința care se ocupă cu

studiul formei şi structurilor corpului omenesc viu
în dinamica ontogenetică şi funcțională.
FIZIOLOGIA este ştiința care se ocupă cu

studiul diverselor funcții ale corpului uman şi
reglarea acestora. Între formă, structură şi funcție
există o strânsă legătură anatomică, impunându-
se o cercetare interdisciplinară (conceptul
complementarității).
Obiectul de studiu al anatomiei este omul viu, ca

sistem biologic concret senzorial.
Descrierea analitică (forma, mărimea, consistența,

culoarea, poziția, modul de fixare) a părților
componente ale subsistemelor corpului uman
reprezentintă conținutul anatomiei descriptive
sau anatomiei sistematice.
Pe baza datelor descriptiv-analitice s-a dezvoltat

studiul descriptiv-sintetic de care se ocupă
anatomia topografică. Ea studiază raporturile
dintre elementele şi structurile subsistemelor,
descriindu-le în planuri succesive, de la suprafață
în profunzime, fără a lua în considerare
subsistemul de care aparține structura întâlnită.
Studiul suprafețelor regiunilor corpului se

realizeaza în cadrul anatomiei clinice sau
anatomiei pe viu.
Concepția clasică a organizării corpului

omenesc include trei categorii de noțiuni:
➢ ORGAN
➢ APARAT
➢ SISTEM
•Prin noțiunea de ORGAN se înțelege o asociere a

unor țesuturi diferențiate în vederea îndeplinirii
anumitor funcții.
•Noțiunea de APARAT este folosită pentru a indica o

reuniune de organe cu structură diferită, dar cu
funcție principală comună (exemplu aparatul digestiv,
aparatul respirator, aparatul reproducător etc.).
•Un grup de organe integrate ca structură şi funcție

formează un SISTEM.
Se descriu clasic trei grupe de aparate care

alcătuiesc corpul omenesc:
➢grupa aparatelor vieții de relație (aparatul

locomotor, sistemul nervos);
➢grupa aparatelor de nutriție (aparatul digestiv,

aparatul circular, aparatul respirator, aparatul
excretor)
➢grupa aparatelor de reproducere (aparatul

genital masculin, aparatul genital feminin).
POZIȚII FUNDAMENTALE:
1. ortostatică
2. în sezând
3. în genunchi
4. în decubit (culcat)
5. în atârnat
1. POZIŢIA ORTOSTATICĂ
= este poziţia fiziologică, controlată şi supravegheată la copii şi tineri
•dezvoltă o atitudine corectă a corpului
Reguli:
- greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare, călcâiele
apropiate, vârfurile picioarelor în unghi de 30-60º deschis înainte
- genunchi întinşi, fără hiperextensie(nu produc contracţii inutile în
musculatura coapsei sau gambei)
- bazinul menţinut în poziţie normală (evitând anteflexia, lateroflexia sau
torsiunea, deplasarea, translarea în diverse sensuri)
- trunchi aplecat uşor înainte ( fără a exagera curburile fiziologice)
- membrele atârnă pe lângă corp, articulaţii întinse, degete în uşoară
flexie
- bărbia dreaptă, privirea înainte
2. POZIŢIA “ÎN ŞEZÂND”

= este o poziţie comodă, odihnitoare,
fixatoare pentru trunchi şi corectivă pentru
atitudinea lordotică a spatelui
Reguli:
-flexia şoldului şi genunchiului la un unghi de 90º
( subiectul aşezat pe scaun)
-genunchii privesc înainte, uşor îndepărtaţi
-picioarele atârnă liber sau se sprijină pe sol
3. POZIŢIA “ÎN GENUNCHI”

= poziţia este uşor lordozantă pentru CV, menţinerea
incomodă uşor(exerciţiile efectuate din această poziţie sunt
limitate, rar folosită în kinetoterapie)
Reguli:
- pe sol-genunchii, vârful piciarelor se sprijină pe podea
- pe banchetă sau marginea patului-picioarele atârnă la marginea
planului de sprijin
- partea internă gambe, genunchii, picioarele se ţin apropiate, coapsele,
bazinul, trunchiul, gâtul, capul se tin drepte
- muşchii gambelor şi picioarelor în stare de repaus relativ, muşchii
coapsei lucrează static mai intens
- suprafaţa de sprijin a corpului este mai mare, centrul de greutate al
corpului se apropie de suprafaţa de sprijin(creşte echilibrul şi siguranţa
corpului)
4. POZIŢIA DECUBIT (CULCAT)
➢ dorsal
➢ ventral
➢ lateral
A. DECUBIT DORSAL
B. DECUBIT VENTRAL
C. DECUBIT LATERAL
5. POZIŢIA “ATÂRNAT”
Reguli:
-picioarele în flexie plantară, nu ating solul, corpul

drept atârnat,
-braţele întinse susţin corpul
-mâinile care prind bara în poziţie de pronaţie sau
supinaţie
Planuri si axe ale corpului
TERMENI PENTRU INDICAREA POZIȚIEI ŞI ORIENTĂRII

PĂRȚILOR ŞI STRUCTURILOR CORPULUI UMAN
-Verticalis, termen utilizat pentru a indica direcția perpendiculară pe un
plan orizontal a unei formațiuni anatomice;
-Horizontalis, termen folosit pentru denumirea unei axe, unui plan sau
pentru a indica direcția unei formațiuni anatomice cu traiect paralel cu solul
sau mai exact cu suprafața unui lichid în repaus ;
Medianus, termen rezervat pentru denumirea planului median al corpului

(sau mai exact planul medio-sagital) pe care îl împarte în două jumătăți,
dreaptă şi stângă. Se mai foloseşte pentru a indica poziția formațiunilor
anatomice în mijlocul unei regiuni, sau denumirea unei linii care împarte o
regiune în două părți egale;

Sagitalis, termen rezervat pentru denumirea unui plan paralel cu planul

median sau pentru raportarea formațiunilor anatomice în acest plan (lat. =
în formă de săgeată);
-Frontalis, termen rezervat pentru denumirea planului frontal care este

perpendicular pe planul median i pe planul orizontal;
-Transversalis, termen rezervat pentru denumirea planului transversal sau

orizontal care este perpendicular pe planurile median şi frontal; în regiunea
membrelor acest plan este perpendicular pe axa longitudinală a regiunii;

-Medialis, termen folosit în descrierile anatomice pentru a arăta poziția unei

formațiuni mai aproape de planul median;
-Lateralis, termen utilizat pentru a indica poziția unei formațiuni anatomice,

mai îndepărtată de planul median;
-Intermedius, termen utilizat pentru a indica poziția mijlocie a unei

formațiuni,pentru denumirea unor nervi (N. intermedius) sau unor
proeminențe osoase (Crista sacralis intermedia);

Anterior, termen folosit pentru a arăta că o formațiune se află în fața alteia;
toate formațiunile situate înaintea planului frontal sunt anterioare;
Posterior, termen folosit pentru a arăta că o formațiune se află înapoia

alteia; se consideră că toate formațiunile situate înapoia planului sunt
posterioare;
Dorsalis, termen utilizat penntru părțile posterioare ale trunchiului şi

gâtului, termenul se aplică în egală măsură şi suprafețelor
corespunzătoare ale capului (convexitatea craniului), mâinii şi piciorului;
-Ventralis, termen foarte rar folosit în anatomia omului fiind înlocuit cu

termenul de anterior, excepții se întâlnesc la nivelul sistemului nervos, radix
ventralis nervi spinalis, nucleul ventral al talamusului;

-Internus, termen sinonim cu *profund*, indicând că o formațiune se află în

interiorul unei structuri, el nu trebuie folosit în sens medial;
-Externus, termen sinonim cu *superficial* şi utilizat pentru a arăta că o

formațiune se află situată într-un plan superficial alteia, el nu trebuie folosit
în sens de lateral;
-Dexter, Sinister, termeni utilizați pentru a indica poziția unei formațiuni

anatomice la dreapta sau la stânga planului median;

-Longitudinalis, termen utilizat pentru a denumi axa lungimii corpului sau

direcția unei formațiuni în lungul unei regiuni a corpului omenesc;
- Transversus, termen folosit pentru a indica direcția unei formațiuni de-a

curmezişul unei regiuni;

-Cranial, Caudal, termeni rar folosiți în anatomia omului, au sensul de

superior și inferior, se folosesc mai frecvent în anatomia dezvoltării unde
termenul de cranial are sens de rostral;
-Superior, Inferior, termeni utilizați pentru a indica poziția unor formațiuni

de-a lungul axei longitudinale a corpului sau membrelor sau în planurile
sagitale;
- Superficialis, Profundus, termeni utilizați pentru a arăta poziția i direcția

unei formațiuni anatomice la suprafața unei regiuni (superficiale) sau în
adâncimea unei regiuni (profundus).

Pentru orientarea şi descrierea topografică a formațiunilor anatomice de la

nivelul membrelor se vor utiliza următorii termeni:
- Proximalis et Distalis, pentru orientarea falangelor (aceşti termeni nu se

vor folosi în sens de superior şi inferior la nivelul membrelor);
- Radialis et Ulnaris, pentru descrierea formațiunilor anatomice localizate

la nivelul antebrațului şi mâinii au sensul de lateral (radialis) şi medial
(ulnaris), aceşti termeni au avantajul că nu țin seama de orientarea spațială
a mâinii când descriem o formațiune anatomică;

Pentru orientarea şi descrierea topografică a formațiunilor anatomice de la

nivelul membrelor se vor utiliza următorii termeni:
-Tibialis et Fibularis, pentru descrierea formațiunilor anatomice localizate

la nivelul gambei i piciorului, având sensul de medial (tibialis) şi lateral
(fibularis);
-Palmaris, pentru descrierea formațiunilor din regiunea anterioară a mâinii

(Palma manus)
-Plantaris, pentru descrierea formațiunilor situate în zona feței inferioare a

piciorului (Planta)
Osteologia
OSTEOLOGIA
 partea anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor
 OASELE
◼ organe dure, de culoare alb-gălbuie
 SCHELETUL
◼ ansamblul oaselor din organism
Osteologia
CLASIFICARE
◼ Lungi
◼ Plane
◼ Scurte
◼ Pneumatice
◼ Sesamoide
◼ Suturale (wormiene)
Osteologia
OASELE LUNGI
 L > l, g
 corp – diafiza
 2 extremităţi - epifize
Osteologia
OASELE PLANE
• L≈l>g
• 2 feţe
• margini
• unghiuri
Osteologia
OASELE SCURTE
• L≈l≈g
• feţe
• margini
• unghiuri
Osteologia
OASELE PNEUMATICE
 neregulate
 conţin cavităţi pline cu aer

Osteologia
ELEMENTE DESCRIPTIVE ALE OASELOR
◼ Proeminenţe
◼ Cavităţi
◼ Găuri şi canale
Osteologia
Proeminenţele
a. Articulare:
- modelate în raport cu suprafaţa articulară

- acoperite de cartilaj hialin
Osteologia
b. Nearticulare
- determinate de tracţiunea
exercitată de muşchii care
se inseră pe os:
- procese (apofize)
- tuberozităţi
- tuberculi
- spine
- creste
Osteologia
Cavităţile
- formate prin presiune
a. articulare
- complementare
proeminenţelor de pe osul
învecinat
b. nearticulare
- inserţii tendinoase,
- şanţuri care protejează
elementele anatomice
Osteologia
Găuri şi canale
a. de trecere
- străbătute de diferite elemente
anatomice
- hiat, foramen, sulcus, ductus,
fossa, incisura, apertura
b. de nutriţie
- servesc la trecerea vaselor
sanguine
Osteologia
STRUCTURA OASELOR
1. PERIOSTUL
 membrană conjunctivă fibroasă

 înveleşte osul pe suprafaţa exterioară
 vascularizat, inervat
Rol
osteogeneză
 nutriţia osului
 repararea după fracturi - calus
Osteologia
2. OSUL PROPRIU-ZIS
 constituit din ţesut conjunctiv dur (osos)

 la exterior – substanţa compactă
 în interior – substanţa spongioasă
Substanţa compactă
- omogenă, dură, fără să prezinte cavităţi
Substanţa spongioasă
- lame şi trabecule osoase întretăiate dezordonat
- delimitează microcavităţi - măduva osoasă
Osteologia
a). Oasele lungi
Corpul osului (diafiza) – cilindru

de ţesut osos compact
străbătut de un canal central
lung – cavitatea medulară 
măduva osoasă
Epifizele - un strat subţire de

substanţă compactă la
periferie care îmbracă o
masă de substanţă
spongioasă
Osteologia
b). Oasele plane
- la exterior 2 lame de substanţă

compactă care învelesc în
totalitate substanţa spongioasă
- oasele plane ale boltei craniene

→ lamele de subst.compactă 
table (externă – exocraniană şi
internă - endocraniană)
→ substanţa spongioasă 
diploe
Osteologia
c). Oasele scurte
- conformaţie internă
asemănătoare cu cea a
epifizelor oaselor lungi
→ la exterior compacta care
înveleşte o masă de
substanţă spongioasă
Osteologia
3. MĂDUVA OSOASĂ
▪ cavitatea medulară a oaselor lungi

▪ areolele substanţei spongioase
3 tipuri:
a) Măduva roşie - în toate oasele la făt/copil < 5 ani
- în ţesutul osos spongios la adult
- rol hematogen
b) Măduva galbenă - în oasele adultului
- aspect grăsos
- rol de rezervă nutritivă
c) Măduva gelatinoasă (cenuşie) - la bătrâni
- datorită involuţiei
Osteologia
FUNCŢIILE OASELOR
1. Determină forma şi dimensiunile corpului şi a diferitelor sale

segmente.
2. Susţin greutatea diferitelor părţi ale organismului.
3. Protejează organele interne prin cavităţile pe care le constituie.
4. Au rol în deplasarea organismului (locomoţie)  partea pasivă a

aparatului locomotor.
5. Constituie principalul depozit de Ca şi P al organismului.

Fazele remodelarii
1.activarea
2.rezorbtia osoasa
3.formarea osoasa
 remodelarea in osul cortical
◼ con de foraj + con de obturatie
400 μm lungime 200 μm largime
viteză de avansare 40 μm/zi (la
caine)
 remodelarea în osul spongios
 lacune de rezorbţie Howship de
40-60 μm adancime
 formarea osului care umple
lacuna
 rezorbtia:
 40-50 zile în osul spongios
 30 zile în osul cortical
 formarea = 100 - 150 de zile
(50 de osteoblaste sunt necesare
pentru a înlocui cantitatea de os
rezorbită într-o zi de 1 osteoclast)
ANATOMIE
Miologie – Generalități

Miologia
SISTEMUL MUSCULAR
Miologia - partea anatomiei care se ocupă cu studiul
muşchilor şi a anexelor lor
• Muşchii scheletici reprezintă componenta activă a

aparatului locomotor
 contractilitatea
• Un muşchi este format:
• corp
• un număr variabil de tendoane
• anexe - formaţiuni auxiliare
Miologia
Clasificare
a) După formă:
• muşchi lungi – L > l, g
• muşchi laţi – l > celelalte două dimensiuni
• muşchi scurţi – de dimensiuni mici, aprox. egale
• muşchi circulari (orbiculari) – au fibrele dispuse

concentric, înconjurând diferite orificii
Miologia
b) După numărul capetelor de inserţie deosebim:
- muşchi bicepşi
- muşchi tricepşi
- muşchi cvadricepşi
c) După aşezare:
- muşchi superficiali (cutanaţi sau pieloşi), aşezaţi

direct sub piele
- muşchi profunzi, subfasciali
Miologia
Tendonul
muscular
 elementul de legătură dintre

muşchi şi inserţia sa osoasă
- inserţia muşchiului pe oase 

formarea de creste,
proeminenţe, tuberozităţi
Miologia
■ după forma corpului muscular:
▪muşchi lungi, fusiformi care sunt specifici membrelor;
▪muşchi laţi, care participă la formarea pereţilor
trunchiului (muşchii abdominali, muşchii superficiali
ai spatelui, anumiţi muşchi ai capului);
■ după forma corpului muscular:
▪ muşchi scurţi, de dimensiuni mici, cu dispoziţie
profundă (muşchii profunzi ai spatelui);
▪muşchi orbiculari care sunt circulari şi se găsesc în
jurul unor orificii (orbicular al gurii, al ochiului etc.)
■ după numărul capetelor de origine:
▪biceps (brahial, femural)
▪triceps (brahial, sural)
▪cvadriceps (femural)
■ după modul de orientare al fibrelor
musculare faţă de tendon
- fasciculele musculare au aceeaşi orientare cu cea a tendonului
(muşchii laţi abdominali);
- fasciculele musculare au o orientare oblică faţă de tendon
(aspect întâlnit la majoritatea muşchilor); aceştia sunt denumiţi
muşchi penaţi (din cauza asemănării cu o pană); aceştia pot fi
unipenaţi (atunci când fibrele musculare sunt situate unilateral
faţă de tendon), bipenaţi (când fibrele sunt dispuse bilateral faţă
de tendon) sau multipenaţi ;
- corpul muscular este întrerupt de un tendon intermediar sau de
fâşii aponevrotice care împart muşchiul respectiv în mai multe
segmente (muşchii drepţi abdominali, muşchii omohioidieni).
■ după localizare:
- muşchi superficiali (muşchii mimicii)
- muşchi profunzi (muşchii subfasciali)
■ după numărul articulaţiilor peste care trec:

-muşchi uniarticulari (majoritatea muşchilor striaţi)
-muşchi biarticulari (muşchii croitor, drept femural)
-muşchi poliarticulari (muşchii flexori şi extensori

lungi ai degetelor)
Structura corpului muscular
Fibrele musculare striate
n celule fusiforme, multinucleate, al căror substrat
funcţional (care determină proprietatea de contractilitate)
este reprezentat de organitele specifice fibrelor
musculare denumite miofibrile constituite din
microfilamente contractile de natură proteică (actina şi
miozina);
n fibrele musculare dispun şi de un număr mare de
mitocondrii (fiind adaptate necesarului energetic crescut
al acestui ţesut), de un sistem dezvoltat de tubi
longitudinali şi transversali cu rol în contracţia musculară;
n sarcoplasma - citoplasma celulei musculare, conţine şi
rezerve energetice sub formă de ATP, glucoză, glicogen,
acizi graşi.
o Fibrele conjunctive ale muşchiului
n reprezintă aproximativ 15% din masa acestuia, sunt de

natură fibroasă şi elastică şi grupează fibrele musculare
în fascicule primare, secundare şi terţiare cu dimensiuni
crescânde;
n fasciculele primare reunesc 10-30 de fibre musculare şi
sunt învelite de fibre conjunctive care alcătuiesc o fascie
numită endomisium;
n mai multe asemenea fascicule mici sunt învelite de
perimisium intern şi formează fasciculele secundare,
n unirea mai multor fascicule secundare determină
formarea unui fascicul terţiar al cărui înveliş conjunctiv se
numeşte perimisium extern;
n muşchiul în totalitatea lui este acoperit de epimisium;
n toate aceste fascii asigură un suport rezistent şi elastic
fibrelor musculare, vaselor sanguine şi filetelor nervoase
aferente muşchiului şi favorizează alunecarea fibrelor
musculare în timpul contracţiei musculare.
Tendonul şi aponevroza
o sunt constituite din fibre colagene rezistente,
inextensibile, în timp ce corpul muscular este
o formaţiune elastică şi contractilă;
o datorită acestei diferenţe între proprietăţile

celor două structuri, joncţiunea musculo-
tendinoasă va fi foarte solicitată, aceasta fiind,
frecvent, sediul unor leziuni (întinderi, rupturi)
în timpul eforturilor intense.
Vascularizaţia muşchiului
o este adaptată metabolismului acestui ţesut, fiind foarte
bine dezvoltată;
o artera nutritivă a muşchiului este însoţită, în general
de două vene şi un nerv;
o vasele se ramifică cu o mare regularitate la nivelul
muşchiului;
o în 1 mm2 de muşchi se vor găsi aproximativ 2000 de
capilare;
o aproximativ 10% din capilare sunt deschise în
muşchiul în repaus (restul se deschid progresiv, pe
măsură ce muşchiul se contractă).
o limfaticele sunt rare şi însoţesc vasele sanguine pe
traiectul lor intramuscular.
Vascularizaţia tendoanelor şi aponevrozelor
o Vascularizaţia tendoanelor şi
aponevrozelor este mult mai redusă
comparativ cu cea a corpului muscular;
o există tendoane mici care sunt chiar

lipsite de vase sanguine, hrănindu-se prin
difuziune de la nivelul structurilor
anatomice învecinate.
Inervaţia muşchiului
o este asigurată, de obicei, de un singur nerv care se
distribuie fibrelor musculare, receptorilor de la acest
nivel şi vaselor sanguine şi limfatice corespunzătoare;
o nervul care deserveşte un muşchi este întotdeauna
mixt, fiind format din:
n fibre somatice motorii destinate iniţierii şi menţinerii
contracţiei musculare;
n fibre somatice senzitive cu rolul de a transmite
ascendent impulsuri de la proprioceptori spre centrii
nervoşi medulari şi supramedulari;
n fibre vegetative situate perivascular care reglează
afluxul sanguin în funcţie de necesităţile muşchiului
(debitul sanguin la nivelul muşchiului poate varia de
la 4 ml sânge/minut/100 grame muşchi în repaus, la
150ml/minut/100 grame muşchi, în contracţie
maximală).
Anexele muşchilor
oFasciile musculare
oSepturile intermusculare
oBursele sinoviale
oTecile sinoviale
oRetinaculele
oTrohleele musculare
Fasciile musculare
o formaţiuni conjunctive fibroase care învelesc un
muşchi, un grup muscular sau toţi muşchii unui
segment corporal;
o rolurile acestor formaţiuni sunt multiple:
n protejează muşchii pe care îi învelesc
n sunt suprafeţe de inserţie pentru alţi muşchi
n favorizează alunecarea muşchilor în timpul

contracţiei
n favorizează circulaţia venoasă
n delimitează, în situaţii patologice, colecţiile

purulente sau sanguinolente.
Septurile musculare
o sunt dependinţe ale fasciilor musculare
o se inseră pe oase
o delimitează loje osteo-fibroase pentru

grupele musculare.
Retinacule
o zone îngroşate ale fasciilor, având formă de
panglici;
o rolul lor este de a menţine tendoanele în

regiunile în care acestea îşi schimbă direcţia
(la nivelul mâinii şi al piciorului);
o delimitează împreună cu oasele deasupra

cărora trec, nişte canale osteo-fibroase prin
care trec tendoanele respective.
Tecile sinoviale
o formaţiuni anexate tendoanelor care au rolul

de a le favoriza alunecarea în interiorul
canalelor osteo-fibroase;
o au formă cilindrică, înconjurând tendoanele;
o sunt formate din două foiţe între care există un

strat subţire de lichid care favorizează
alunecarea.
Burse sinoviale
o formaţiuni situate la nivelul tendoanelor sau muşchilor
în zonele în care aceştia sunt expuşi frecvent la
frecări sau diverse presiuni;
o rolul lor este acela de a proteja muşchii sau

tendoanele de microtraumatisme repetate;
o au aspectul unor „perniţe” ce conţin o cantitate mică

de lichid sinovial;
o unele burse pot comunica cu o cavitate articulară

apropiată.
Trohleele musculare
o inele fibroase prin care trec anumite

tendoane, schimbându-şi direcţia.
Fazele remodelarii
1.activarea
2.rezorbtia osoasa
3.formarea osoasa
o remodelarea in osul cortical
n con de foraj + con de obturatie
caine)
o remodelarea în osul spongios
- lacune de rezorbţie Howship de
40-60 μm adancime
- formarea osului care umple
lacuna
o rezorbtia:
- 40-50 zile în osul spongios
- 30 zile în osul cortical
o formarea = 100 - 150 de zile
- CURS 3 –
Artrologie – Generalităţi
Articulaţii – Clasificare
Tipuri de mişcări

Syndesmologia
SISTEMUL ARTICULAR
Articulaţiile  formaţiuni anatomice complexe
alcătuite din totalitatea elementelor prin care se
leagă două sau mai multe oase.
Partea anatomiei care are ca obiect studiul

articulaţiilor se numeşte artrologie sau
syndesmologie.
Syndesmologie
Clasificarea articulaţiilor
3 grupe:
- Articulaţii fibroase – sinartroze - fixe
- Articulaţii cartilaginoase – amfiartroze - semimobile
- Articulaţii sinoviale – diartroze - mobile

Syndesmologie
Articulaţiile fibroase (sinartroze)

• între oase există ţesut conjunctiv moale fibros sau
ţesut conjunctiv semidur
• mişcările în articulaţie sunt de amplitudine extrem
de mică sau chiar inexistente
Tipuri de sinartroze
Suturi: articulaţiile dintre
ajoritatea oaselor craniene
Gomfoze: dintre un dinte şi
alveola dentară corespunzătoare
Sinostozele: articulaţii rezultate prin osificarea
ţesutului conjunctiv moale sau semidur prezent
temporar în unele sincondroze sau suturi
Syndesmologie
Articulaţiile cartilaginoase
(amfiartoze)
• Între suprafeţele articulare este interpus ţesut
cartilaginos (simfize sau sincondroze) sau alt tip
de ţesut (sindesmoze)
• Mişcările permise: de amplitudine mică
Amfiartroze
Sindesmozele au interpus între oase un ligament;

- ex.: articulaţia tibio-peronieră inferioară
Sincondrozele au interpus ţesut cartilaginos hialin

între suprafeţele osoase;
- ex.: “articulaţia” dintre epifize şi diafize în perioada de
creştere, între părţile constitutive ale coxalului până la
pubertate
Simfizele – au interpus ţesut cartilaginos fibros;

- ex.: între corpurile vertebrale, simfiza pubiană
Syndesmologie
Articulaţiile sinoviale (diartroze)

- oasele sunt mobile unul faţă de celălalt
Elemente:
• Suprafeţele articulare
• Cartilajul articular
• Formaţiuni care asigură concordanţa dintre
suprafeţele articulare
• Mijloacele de unire
Syndesmologie
Suprafeţele articulare
sunt acoperite de cartilaj articular
a. articulaţii plane
- mişcările sunt reduse
- ex: articulaţiile dintre carpiene, tarsiene
b. articulaţii sferoidale
- în care există porţiuni convexe care se
articulează cu porţiuni corespunzătoare concave
- permit mişcări mult mai ample
- ex: articulaţiile scapulo-humerală, coxo-femurală
Syndesmologie

Elemente:
Syndesmologie
Cartilajul articular
• cartilaj hialin, alb-sidefiu;
• aderă cu una din feţe pe suprafaţa
articulară, iar cealaltă corespunde
cavităţii articulare;
• are o grosime direct proporţională
cu presiunea care se exercită asupra
suprafeţei articulare (1 şi 12 mm);
Syndesmologie
Cartilajul articular
•este elastic, compresibil;
• are funcţia de a amortiza şocurile;
• nu este vascularizat şi inervat; nutriţia se

realizează de la nivelul pericondrului şi
din lichidul sinovial
Syndesmologie

Elemente:
Syndesmologie
Formaţiunile care asigură concordanţa

dintre suprafeţele articulare
a. cadrul articular sau fibrocartilajul de mărire-labrul
- formaţiuni care măresc cavităţile articulare
mai puţin adânci  concordanţă între o cavitate
sferică şi un cap articular
Syndesmologie
Formaţiunile care asigură concordanţa

dintre suprafeţele articulare
b. fibrocartilajele intraarticulare
- discuri
Artic.radio-ulnară distală
Artic. sterno-claviculară
- meniscuri
Artic. genunchi
Syndesmologie

Elemente:
Syndesmologie
Mijloacele de unire
a. capsula articulară
b. ligamentele articulare
a. Capsula articulară - 2 straturi:
- extern (capsula fibroasă)
- intern (membrana sinovială)

a. Capsula articulară
Stratul extern (capsula fibroasă):
-manşon fibros care acoperă articulaţia
-se fixează la periferia cartilajelor articulare
- faţa sa externă are raporturi cu tendoanele
muşchii şi celelalte elemente periarticulare
- faţa internă este acoperită de membrana sinovială
- are rol protector
a. Capsula articulară
Stratul intern (membrana sinovială)
-este o membrană subţire şi lucioasă;
-secretă lichidul sinovial: trans-lucid, gălbui, vâscos, cu
roluri în nutriţia şi lubrefierea elementelor articulare şi
în curăţirea cavităţii articulare.
-bogat vascularizată şi inervată;
-are prelungiri care, după poziţia faţă de cavitatea
articulară se împart în:
- prelungiri externe: funduri de sac şi cripte
- prelungiri interne: plici sinoviale şi vilozităţi
Syndesmologie
b. Ligamentele articulare
- constituite din ţesut conjunctiv moale
fibros (rezistente, nu foarte elastice)
- se inseră pe oasele care se articulează
- contribuie la menţinerea în contact a
suprafeţelor articulare
- împiedică realizarea mişcărilor articulare
peste o anumită limită fiziologică
- după poziţia pe care o au faţă de
capsula articulară, se împart în:
- intracapsulare
- extracapsulare
Syndesmologie
Cavitatea articulară
- un spaţiu virtual, capilar,
ocupat de lichidul sinovial
-delimitat de membrana
sinovială şi cartilajul articular
- devine o cavitate reală în

condiţii patologice:
Sângehemartroză
Lichid seroshidartroză
Puroipioartroză
Mişcările articulare
 Mişcări de alunecare
 Mişcări angulare
 În plan frontal
 abducţie/adducţie
 înclinare laterală dreaptă/stângă
 ridicare/coborâre
 În plan sagital
 flexie/extensie
 antepulsie/retropulsie
 Mişcări de circumducţie
 Mişcări de rotaţie
 rotaţie internă/rotaţie externă
 Articulaţiile de pe linia mediană a corpului:
 nu fac abducţie/adducţie, ci înclinare laterală
dreaptă/stângă
 Nu fac rotaţie internă/externă, ci rotaţie spre
dreapta/rotaţia spre stânga.
 La antebraţ, mână, gambă şi picior:
 rotaţia externă = supinaţie
 rotaţie internă = pronaţie
 La picior:
 inversie: rotaţie internă + supinaţie + adducţie
 eversie: rotaţie externă + pronaţie + abducţie
 La umăr, se adaugă:
 antepulsia şi retropulsia
 ridicarea şi coborârea
flexie/extensie
abducţie/adducţie
abducţie/adducţie
abducţie
adducţie
antepulsie /retropusie
ridicare/coborâre
Circumducţie
Rotaţie internă
Rotaţie externă
Articulaţie plană
-permite doar mişcări

de alunecare
-ex: între carpiene şi între
tarsiene
Articulaţii trohoide
 sunt articulaţii care permit
doar mişcări de rotaţie
internă şi externă;
 exemple: articulaţiile radio-

ulnară proximală şi distală,
tibio-peronieră proximală
Articulaţie elipsoidală
 permite mişcări de flexie-extensie, abducţie-
abducţie şi circumducţie
 ex.: articulaţia radio-carpiană
Articulaţie trohleeană
 Una din suprafeţele articulare este formată
dintr-o trohlee, iar cealaltă prezintă o creastă ce
corespunde şanţului trohleei
 Au un singur ax de mişcare; permit mişcări de
flexie-extensie şi reduse mişcări de lateralitate.
 Exemplu: articulaţia humero-antebrahială şi
articulaţiile interfalangiene
Articulaţie în şa
 are suprafeţe articulare opozite concave într-un sens şi
convexe în celălalt sens;
 sunt articulaţii cu trei axe de mişcare; permit mişcări de
flexie-extensie, abducţie-adducţie, circumducţie şi mişcări
reduse de rotaţie.
 Exemplu: articulaţia carpo-metacarpiană a policelui;
Articulaţie sferoidală sau cotilică
 una din suprafeţele articulare are forma unui segment de
sferă, iar cealaltă suprafaţă articulară este cavitară;
 sunt triaxiale;
 exemplu: articulaţia scapulo-humerală, articulaţia coxo-
femurală
Fazele remodelarii
1.activarea
2.rezorbtia osoasa
3.formarea osoasa
 remodelarea in osul cortical
 con de foraj + con de obturatie
caine)
 remodelarea în osul spongios
- lacune de rezorbţie Howship de
40-60 μm adancime
- formarea osului care umple
lacuna
 rezorbtia:
- 40-50 zile în osul spongios
- 30 zile în osul cortical
 formarea = 100 - 150 de zile
- CURS 4 –
Articulaţiile membrului superior:
umăr, cot, radio-ulnară, radio-carpiană, mână
Syndesmologia
SISTEMUL ARTICULAR
Articulaţiile  formaţiuni anatomice complexe
alcătuite din totalitatea elementelor prin care se
leagă două sau mai multe oase
Partea anatomiei care are ca obiect studiul

articulaţiilor se numeşte artrologie sau
syndesmologie.
Syndesmologie
3 grupe:
- Articulaţii fibroase – sinartroze - fixe
- Articulaţii cartilaginoase – amfiartroze - semimobile
- Articulaţii sinoviale – diartroze - mobile

ARTICULAŢIA UMĂRULUI
Scurt istoric
 Prima persoană care a
descris articulaţia
humerală a fost
Leonardo da Vinci,
Vinci,
(15.04.1452--02.05.1519)
(15.04.1452
pictor,, sculptor, arhitect
pictor arhitect,,
filozof, matematician,
fizician, astronom,
inventator și om de
știință italian.
GENERALITĂŢI
Articulaţia scapulo-
scapulo-
humerală este o
articulaţie mobilă
(diartroză) care face
legătura dintre humerus
şi omoplat.
SUPRAFEŢE ARTICULARE
Suprafeţele articulare
sunt reprezentate de:
 capul humeral;
 cavitatea glenoidă:
CAPSULA
Capsula este întărită de ligamentele
ligamentele::
 coracohumeral;
 glenohumeral
glenohumerale e:
a) superior (supragleno
(supragleno--
suprahumeral;
b) mijlociu (supragleno
(supragleno--
prehumeral);
c) inferior (pregleno
(pregleno--subhumeral)
 Inserţiile musculare periscapulare
MEMBRANA SINOVIA
SINOVIALĂ
LĂ
 Capsula este căptuşită
căptuşită de sinovială, care
se inseră la periferia celor două suprafeţe
articulare.
VASCULARIZAȚIA
Dată de arterele
suprascapulară
din subclavie şi
subscapulară din
artera scapulară.
INERVAŢIA
 tributară plexului brahial
MIŞCĂRI
Adducţia(30°–40°)
Abducţia(160°–180°)
Flexia(150°–170°)
Extensia(40°)
Rotaţia medială (in abd.: 40°–50°; in add.: 70°)
Rotaţia laterală (in abd.: 95°; in add.: 70°)
Circumducţia
ADDUCŢIA
Adducţia(30°–40°)
ABDUCŢIA
Abducţia(160°–180°)
FLEXIA
Flexia(150°–170°)
EXTENSIA
• Limitată
• Braţul nu atinge
orizontala
ROTAŢIA INTERNĂ
ROTAŢIA EXTERNĂ
CIRCUMDUCŢIA
Este formata din:

 flexie
 abducţie
 extensie
 adducţie.
ARTICULAŢIILE UMĂRULUI
-Unitatea cinematică centură scapulară-umăr-braţ
dispune de cinci articulaţii dintre care 3 ale centurii
scapulare şi 2 ale umărului.
- Dintre acestea, 3 sunt adevărate şi 2 false.
- Realizează o mare mobilitate, care permite 3 grade
de libertate, mişcare în 3 planuri sau pe 3 axe, la
care se adugă şi combinarea lor în cadrul
circumducţiei.
ARTICULAŢIILE UMĂRULUI
-Articulaţiile adevărate sunt:
- scapulohumerală,
- acromioclaviculară,
- sternocostoclaviculară.
-Articulaţiile false sunt:
- articulaţia scapulotoracică,
- planul de alunecare subdeltoidian = bursa
seroasă subacromiodeltoidiană.
A. ARTICULAŢIILE CENTURII SCAPULARE
1. Articulaţia sternoclaviculară
2. Articulaţia acromioclaviculară
3. Articulaţia interscapulotoracică
= articulaţie sternocostoclaviculară, deoarece la
alcătuirea ei participă şi prima coastă.
- Este o diartroză, o articulaţie selară.
- Suprafeţe articulare:
suprafaţa articulară a sternului – reprezentată de
unghiul sternal,
suprafaţa articulară a cartilajului costal -
reprezentată de o porţiune plană a acestuia,
suprafaţa articulară a claviculei - reprezentată de
faţa internă verticală a extremităţii interne a
claviculei şi de faţa ei inferioară orizontală.
între suprafaţa claviculară şi cea sternală, se
interpune un menisc vertical.
Mijloace de unire ale suprafeţelor articulare
Capsula articulară este întărită de:
patru ligamente intrinseci: anterior, posterior,

superior şi inferior.
un ligament extrinsec: ligamentul costoclavicular.
Este relativ scurt dar foarte solid. Reprezintă centrul
mecanic al mişcării (axul mişcărilor).
- Articulaţia sternoclaviculară contribuie la mişcările
de abducţie şi flexie.
- Este o articulaţie plană de tip artrodie.

suprafaţa articulară a acromionului – ocupă
partea anterioară a marginii lui interne,
suprafaţa articulară a claviculei – este situată pe
extremitatea laterală a claviculei.
Mijloace de unire ale suprafeţelor articulare
o capsulă fibroasă întărită de două ligamente
acromioclaviculare superior şi inferior (=ligamente intrinseci),
ligamentele coracoclaviculare (=ligamente extrinseci):
· ligamentul trapezoid – dispus anteroextern, de formă
patrulateră,
· ligamentul conoid – dispus posterointern, de formă
triunghiulară.
Aceste ligamente blochează mişcările claviculei în timpul
mobilizării umărului.
- În 33-40% din cazuri, articulaţia prezintă şi un disc.

-Articulaţia acromioclaviculară –
participă la mişcările de:
- flexie,
- extensie,
- abducţie,
- nu are rol în mişcările de rotaţie.
-Este o sissartroză = articulaţie fără elemente
articulare tipice.
-Suprafeţe articulare:
Faţa anterioară a omoplatului, dublată de muşchiul

subscapular.
Faţa externă a coastelor şi muşchii intercostali.
Între cele două suprafeţe articulare se găseeşte
muşchiul marele dinţat (m. Serratus magnus)
B. ARTICULAŢIILE UMĂRULUI
Umărul prezintă două articulaţii:

- articulaţia propriuzisă a umărului = articulaţia
scapulohumerală = articulaţie adevărată,
- articulaţia subdeltoidiană = articulaţie accesorie.
1. Articulaţia scapulohumerală
- Este o enartroză.
a humerusului: capul humeral, acoperit de un
cartilaj hialin gros de 1,5-2 mm,
a omoplatului: cavitatea glenoidă, acoperită de
cartilaj hialin.
- Mijloacele de unire: capsula articulară, întărită

superior de ligamentul coracohumeral şi anterior de
3 ligamente glenohumerale.
2. Articulaţia subdeltoidiană
= sissartroză
- Este un plan de alunecare între faţa profundă a
deltoidului şi manşonul rotatorilor.
Suprafaţa articulară superioară: faţa inferioară
concavă a acromionului şi a deltoidului.
Suprafaţa articulara inferioară: capsula superioară
a articulaţiei scapulohumerale întărită intern de
tendonul supra şi subspinosului şi ale
subscapularului şi ligamentul coracohumeral şi
extern se găsesc tuberozităţile humerale şi inserţiile
lor tendinoase.
Articulaţia cotului
DEFINIŢIE. DATE GENERALE

ELEMENTE STRUCTURALE
•Suprafeţele articulare
•Cartilajul articular
•Capsula articulară
•Ligamente
RAPORTURI
VASCULARIZAŢIE ŞI INERVAŢIE
ANATOMIE RADIOLOGICĂ
MECANICA ARTICULARĂ
Articulaţia cotului
DEFINIŢIE. DATE GENERALE
articulaţie sinovială de tip compus formată din trei

articulaţii distincte:
•articulaţia humero-ulnară realizată între trohleea
humerală şi incizura trohleară a ulnei;
•articulaţia humero-radială realizată între capitulul
humeral şi capul radial;
•articulaţia radio-ulnară superioară
Articulaţia cotului - Capsula articulară
Membrana fibroasă se dispune ca un manşon în jurul celor trei

articulaţii, având un contur superior la nivelul humerusului şi unul
inferior la nivelul radiusului şi ulnei.
Articulaţia cotului - Membrana sinovială
Suprafeţele osoase intracapsulare cum ar fi fosa

olecranianặ, fosa coronoidianặ şi gâtul
radiusului sunt acoperite de membrana sinovială.
Adânc în cavitatea articularặ membrana sinovialặ
trimite pliuri care pặtrund în camerele articulare
complementare dintre corpurile articulare.
Între capsulă şi membrana sinovială se

delimitează trei compartimente (funduri de sac):
•fundul de sac anterior este cel mai larg,
•fundul de sac posterior (tricipital) - Fibre
musculare din triceps se inseră pe sinovială
având rol tensor în extensia antebraţului pe braţ.
• fundul de sac inferior (periradial)
Articulaţia cotului - Ligamente
Ligamentul anterior
Este subţire, dar foarte rezistent. Se inseră:
superior
deasupra foselor coronoidă şi radială
pe faţa anterioară a epicondilului medial
pe faţa anterioară a epicondilului lateral
imediat înafara capitulului
inferior
extremitatea anterioară a incizurii radiale
Ligamentul posterior
Este format din fibre cu originea pe

conturul fosei olecraniene dispuse în
trei straturi:
•profund, alcătuit din fibre verticale care
coboară pe faţa superioară a
olecranului, în apropierea vârfului
•mijlociu, alcătuit din fibre orizontale
care trec în punte peste fosa
olecraniană;
•superficial, format din fibre oblice cu
originea pe feţele posterioare ale
epicondililor care ajung pe marginile
vârfului acestuia.
Ligamentul colateral ulnar
Este gros şi rezistent şi alcătuit din 3

fascicule cu originea în partea inferioară a
epicondilului medial, în vecinătatea
trohleei.
Ligamentul inelar
Este o bandă puternică care
înconjură capul radial formând 4/5
din circumferinţa unui cerc
Ligamentul inelar prezintă
două extremităţi, anterioară şi
posterioară: care se inseră pe părţile
anterioară, respectiv posterioară a
incizurii radiale a ulnei
Ligamentul patrat
Este o lamă fibroasă de formă patrulateră situată orizontal între ulnă şi
radius. El se inseră:
•medial, pe marginea inferioară a incizurii radiale a ulnei,
•lateral, pe porţiunea corespunzătoare a gâtului radiusului.
Are latura de aproximativ 10 mm cu marginile anterioară şi posterioară
mai groase.
Limitează mişcările de pronaţie şi supinaţie.
Regio manus
 Reprezintă segmentul terminal al membrului
Reprezintă
superior situat periferic de linia ce unește
vârfurile apofizelor stiloide.
 Poate fi împǎrțitǎ în douǎ porțiuni:
porțiuni: proximalǎ
- mâna propriu-
propriu-zisǎ ce corespunde
scheletului carpian şi metacarpian şi distalǎ
reprezentată de cele 5 degete
corespunzǎtoare scheletului falangian.
 Mâna propriu-
propriu-zisǎ se subîmparte într-
într-o
regiune palmarǎ şi una dorsalǎ.
dorsalǎ.
 Regiunea palmarǎ are o formǎ concavǎ cu o
depresiune centralǎ delimitatǎ între eminența
tenarǎ (lateral) şi cea hipotenarǎ (medial)
ambele date de masa muscularǎ a policelui,
respectiv a degetului mic.

Articulaţia radiocarpiană
Această articulaţie este sinovială şi leagă
antebraţul de mâ mână.
 Suprafaţa articulară proximală este formată
de faţa inferioară a extremităţii distale a
radiusului şi de un disc articular
fibrocartilaginos, triunghiular, care se întinde
de pe faţa medială a suprafeţei articulare
a radiusului pîpînă la o incizură aflată pe baza
procesului stiloidian ulnar.
 Suprafaţa articulară distală este formată de oasele
scafoid, semilunar şi piramidal.
piramidal. Suprafeţele
articulare proximale ale acestora formează o
suprafaţă convexă care pătrunde în concavitatea
formată de radius şi discul articular.
 Capsula articulaţiei este tapetată de membrană
sinovială,, iar cavitatea sinovială în mod normal nu
sinovială
comunică cu articulaţia radioulnară distală sau cu
articulaţiile intercapiene.
Articulaţia radiocarpiană
 Capsula articulară este
fortificată de ligamentele
colaterale ulnar şi radial şi de
ligamentele radiocarpiene
palmar şi dorsal.
 Mişcările articulaţiei
radiocarpiene sunt inseparabile
funcţional de cele care se
produc între primul şi al doilea
rînd de oase carpiene -
articulaţia mediocarpiană.
Articulaţia mediocarpiană
 Fiecare os carpian se articulează
cu oasele carpiene adiacente, prin
articulaţii sinoviale, în care se produc
mişcări fine.
 O articulaţie distinctă se găseşte
între oasele scafoid, semilunar şi
piramidal situate proximal şi oasele
trapez, trapezoid, capitat şi hamat situate
distal, la acest nivel putâ
putându
ndu--se produce
o mişcare mai amplă.
 Articulaţiile carpo-
carpo-metacarpiene
 Cele patru articulaţii dintre carpiene
şi metacarpiene sunt articulaţii
sinoviale neregulate, în care se produc
mişcări de foarte mică amplitudine.
Articulaţiile metacarpofalangiene
 Acestea sunt articulaţii
sinoviale cotilice.
Suprafaţa articulară uşor
concavă a falangei
proximale se articulează cu
suprafaţa convexă a
capului metacarpianului,
metacarpianului,
parţial divizat în doi condili
pe faţa palmară.
 Fiecare articulaţie este
înconjurată de o capsulă
fibroasă întărită anterior de
un ligament palmar şi
lateral de două ligamente
colaterale.. Dorsal, rolul de
colaterale
ligamente îl joacă
tendoanele extensorilor.
Articulaţiile interfalangiene
 Sunt asemănătoare structural cu cele metacarpofalangiene
metacarpofalangiene,, însă
permit doar mişcările de flexie şi extensie,
extensie, fiind articulaţii
uniaxiale.
 Fiecare are cîcîte un ligament palmar şi două ligamente colaterale.
colaterale.
 Flexia este produsă de flexorii lungi ai degetelor şi
policelui.
 Extensia este produsă de extensorul degetelor şi extensorul
lung al policelui,
policelui, iar atunci cîcînd se combină cu flexia din
articulaţiile metacarpofalagiene (care exclude extensorii lungi), este
produsă de muşchii interosoşi şi lombricali.
Fazele remodel
emodelaarii
- CURS 5 –
Articulaţiile membrului inferior:
pelvis, coxo-femurală, genunchi, gleznă, picior

SISTEMUL ARTICULAR
 Articulaţiile  formaţiuni
anatomice complexe alcătuite din
totalitatea elementelor prin care se
leagă două sau mai multe oase
 Partea anatomiei care are ca

obiect studiul articulaţiilor se
numeşte artrologie sau
syndesmologie.
 3 grupe:
 - Articulaţii fibroase – sinartroze - fixe
 - Articulaţii cartilaginoase – amfiartroze -

semimobile
 - Articulaţii sinoviale – diartroze - mobile

Articulatiile membrului
inferior
Solicitari mecanice: statiunea
bipeda impotriva gravitatiei duce
la o dezvoltare mare a aparatului
capsuloligamentar.
Amplitudinea miscarilor este mai

redusa dacât la membrul
superior.
Articulatia soldului
- Articulatia coxo-
coxo-
femurala este o
enartroza la radacina
coapsei.
- Ea se realizeaza intre
extremitatea proximala
a femurului si cavitatea
acetabulara.
Fetele articulare: Capul femural
– 2/3 de sfera cu o depresiune
centrala – fosa capului femural.
Se continua lateral cu colul
femural
 Axul lung al colului fata de axul
diafizar formeaza unghiul de
inclinatie de 125º - 135º
 Axul lung al colului face cu
planul frontal un unghi de
declinatie de 15º
15º--25º
 Cu exceptia fosetei, capul
femural este acoperit cu cartilaj
hialin pe toata suprafata
Acetabulum: Cavitate hemisferica
Acetabulum:
situata pe fata laterala a coxalului
Suprafata articulara este un inel
incomplet – faces lunata – la
periferia acetabulului
 Foseta acetabulara – neacoperita de
cartilaj, acoperita de membrana
sinoviala
 In jurul acetabulului se gaseste un
tesut fibroelastic – labrum
acetabular – cu rolul de a-
a-i mari
suprafata la 2/3 dintr-
dintr-o sfera
 Labrumul traverseaza incizura ca
ligament transvers acetabular
completand cercul
Mijloace de contentie:
contentie:
Capsula articulara:
articulara: forma de trunchi de
con cu insertia pe circumferinta
acetabulara, anterior pe linia
intertrohanterica si posterior la 1-
1- 1,5
cm de creasta intertrohanterica.
 In pozitia normala a articulatiei cea
mai mare parte a capsulei este sub
tensiune
 Capsula este intarita de ligamente:
lig. iliofemural anterior fata de
articulatie si intim amestecat cu
fibrele capsulei. Are rol in limitarea
adductiei si rotatiei laterale
(fasciculul oblic) si in limitarea
abductiei si extensiei (fasciculul
vertical)
Lig. pubofemural
ubofemural:: Baza se
insera pe eminenta
iliopectinee, creasta
iliopectinee, ranura
superioara a pubisului
 Insertia pe micul trohanter
 Rol de a limita abductia si
rotatia laterala
Lig. ischi
schioofemural
femural::
 Porneste de pe ischion in
spatele colului femural
 Insertie: anterior de fosa
trohanteriana
trohanteria na
 Rol de a limita rotatia interna
si adductia coapsei
Ligamentul capului femural:
femural:
varful inserat in partea
antero--superioara a fosetei
antero
capului femural cu originea
prin 3 fascicule pe lig.
transvers al acetabulului si
partea superioara si inferioara
a incizurii acetabulare.
 Suporta pana la 45 de kg
 Contine vase sangvine
 Rol trofic si de limitare a
adductiei, abductiei si rotatiei
laterale cu coapsa flectata
 zona orbiculara – condensare
a fibrelor profunde ale
ale
capsulei
 Vascularizatie: ramuri din a.iliaca
interna (a. obturatorie, a. ischiadica,
a; fesiera superioara) si din a.
femurala profunda (aa. circumflexe
femurale mediala si laterala)
 Inervatia este asigurata de n.
femural, n. obturator, n. ischiadic, n.
patratului femural, n. cutanat
femural posterior
Miscarile articulatiei soldului
 Articulatia coxo-
coxo-femurala este sferoidala cu
3 grade de libertate
 Dezvoltarea ligamentara economiseste forta

musculara si previne caderea trunchiului, in
special posterior
 Flexia: consta in ridicarea si apropierea
Flexia:
copsei de peretele anterior al
abdomenului
 Daca flexia coapsei se asociaza cu
extensia gambei amplitudinea e de
90º,, iar cu flexia genunchiului
90º
amplitudinea e de 120º.
 Muschii flexori sunt lungi si puternici:
puternici:
m. iliopsoas cel mai puternic flexor al
coapsei
 Sinergistii iliopsoasului sunt slabi:
slabi: in
paralizii mersul este gre
greoi.
 La ridicarea coapsei peste orizontala
mai participa si m. pectineu si fibrele
anterioare ale m. fesier mijlociu
Extensia: miscarea inversa a
Extensia:
flexiei Amplitudine de
aproximativ 15 – 20º
 In balet, patinaj:
patinaj:
hiperextensia in
inrealitate
realitate este
o flexie a soldului opus si
accentuarea lordozei lombare
 Muschi extensori: m. fesier
fesier
mare,, mm. pelvitrohanterieni
mare
 Adductia: are amplitudine mai
Adductia:
redusa - 10º fiind limitata de
intalnirea coapselor, iar dupa
incrucisare de lig. capului
femural si ischiofemural
 Daca se flect
flecteaza
eaza coapsa
coapsa:: se
poate depasi linia mediana
 Muschi adductori: cei trei muschi
adductori, m. pectineu, m.
iliopsoas, mm. gemeni, m.
obturator intern, m. patrat
femural
 Abductia: amplitudine de 45º
Abductia:
cu coapsa extinsa si de 50
50--65º
cand se asociaza cu flexia
genunchiului
 Limitata de lig. pubofemural
 Muschi adductori: fibrele
anterioare ale fesierului
mijlociu, m. fesier mic, m.
tensor al fasciei lata, m.
croitor, m. drept femural
 Rotatia laterala:
laterala:
amplitudine de circa
45º cu coapsa in extensie si de
100º cu coapsa in flexie
 Muschii rotatori laterali:
laterali:
m. fesier mare,
mare, m. pectineu
pectineu,, m.
croitor, m.
m.pelvitrohanterieni
pelvitrohanterieni,,
m. iliopsoas
 Sunt agenti motori mai
puternici decat rotatorii mediali
 Rotatia mediala:
mediala: amplitudine de
circa 35
35-- 45º cu coapsa extinsa,
extinsa,
limitata de lig. ischio
ischiofemural si
iliofemural
 Agenti motori: mm. fesier mijlociu
si mic prin fibrele anterioare, m.
gracilis, m. adductor mare, m.
drept femural, m. biceps femural
 Circumductia – miscarea care le
insumeaza pe toate celelalte.
Capul femural se invarte in
acetabul si diafiza descrie un con
Articulatia genunchiului
 Cea mai mare
articulatie din corp
 La om e femurotibiala
 La alcat
alcatuirea sa
participa si articulatia
femuro-- patelara
femuro
 Capul fibulei de
dimensiuni reduse nu
participa la alcatuirea
articulatiei
Fetele articulare:
articulare: epifiza distala a femurului participa prin
cei 2 condili femurali
 Axele an
antero
tero--po
poster
sterioare
ioare ale condililor sunt divergente
posterior astfel incat epifiza distală este mai
voluminoasa posterior decat anterior
 Segmentul anterior al curburii face parte dintr-dintr-un cerc
cu raza de 45 mm, pentru ca la cel posterior sa ajunga
15 mm.
 Condilul medial este mai proeminent inferior decat cel
lateral incat femurul in sprijin bicondilian descrie un
unghi obtuz deschis lateralal de 170 – 175º - genu
valgum fiziologic
 Anterior femurul se articuleaza cu rotula prin fata
patelara
 Diafiza nu este verticala
verticala,, condilul lateral fiind
aproximativ sub capul femural.
 Epifiza proximala tibiala:
tibiala:
voluminoasa, usor curbara
posterior,, de forma relativ
posterior
patrulatera cu axul mare
transversal.. Format
transversal Formata a din 2 condili,
condili,
fiecare cu cate o fata articulara
superioara pentru condilii femurali
 Fetele sunt usor concave si ovalare
cu axul mare sagital
 Intre cele 2 suprafete articulare se
gaseste masivul spinelor –
nearticular
 Pe aria intercondiliana anterioara
se insera lig. incrucisat anterior,
anterior, iar
pe cea posterioara lig. incrucisat
posterior
 Pe fata laterala a condilului lateral
se afla fata articulara pentru fibula.
 Pe linia mediana se află
află
tuberozitatea tibiala.
Rotula
Fata posterioara a rotulei este impartita de
o creasta in doua suprafete articulare
inegale
in egale
Meniscurile articulare: Formatiuni
fibrocartilaginoase dezvoltate la
periferia suprafetelor articulare ale
condililor tibiali.
 Prezinta o fata articulara superioara
concava si o fata inferioara plana in
raport cu platoul tibial si o baza prin
care adera de capsula articulara
 Fiecare se insera prin cate 2 extremitati
in ariile intercodiliene respective.
 Sunt unite anterior prin ligamentul
transvers al genunchiului
 Meniscul medial: Forma literei c, distanta dintre cele 2
extremitati fiind mai mare. Prin cornul anterior se
fixeaza la marginea ant a platoului tibial iar prin cornul
post in aria retrospinala
 Meniscul lateral: Are forma unui inel, cele 2 extremitati
fiind mai apropiate la locul de insertie pe cei 2 versanti
ai eminentei intercondiliene. Este mai ingust, dar mai
gros la periferie.
 Meniscurile prezinta mobilitate intraraticulara
deplasandu--se pe suprafetele articulare ale condililor
deplasandu
tibiali
 Fortele de copresie pot atinge 2xG sau 3xG in cursul
unui mers normal si de 5-5-6xG in cursul alergarii
 Meniscurile pot prelua 50% din aceste sarcini
Mijloace de contentie:
Capsula articulara
Ligamentele:
 Ligamentele incrucisate anterior si
posterior sunt localizate
intracapsular dar extrasinovial. Sunt
denumite in functie de insertia lor
tibiala
Ligamentul incrucisat anterior:
Insertia in partea anterioara a tibiei
posterior de lig. transvers. Directie in
sus si posterior
 Impiedica deplasarea anterioara a
condililor femurali pe platoul tibial
 O mica translatie poate apare la 30º
de flexie cand LIA se relaxeaza
 Rol in controlarea rotatiei tibiei
 Este lezat cand genunchiul este in
flexie si se adauga o componente
rotationala tibiei.
Ligamentul incrucisat posterior:
 Are un traiect in sus si oarecum anterior fata
de originea sa posterioara tibiala
 Este mai scurt si mai putin oblic decat cel
anterior
 Impiedica luxatia
posterioara a tibiei in
fata condililor femurali
 Deplasarea posterioara
maxima se produce la
75º de flexie
Lig. rotulian este trapezoidal cu baza mare pe rotula si
baza mica pe tuberozitatea tibiala.
Este separat de tibie prin bursa pretibiala
 Lateral si medial flancheaza rotula fuzionand in capsula
cu retiaculele patelare lateral si medial
 lig. popliteu oblic – se dezvolta din tendonul
m.semimembranos amestecandu-
amestecandu-se partial cu capsula
 lig. colateral extern inserat pe epicondilul femu
femural
extern si pe capul peroneului
 Nu adera de capsula si de meniscul extern
Articulatia femuro
femuro--patelara
In extensie completa vine in raport cu fata
anterioara a extremitatii distale a
femurului
 In flexie se translateaza distal si vine in
dreptul incizurii intercondiliene. La flexie
intre 25 - 130º patela se inclina medial
cu aproximativ 11º
 Daca femurul se roteaza medial
portiunea superioara a patelei va urma
femurul, pe cand portiunea inferioara
fiind legata de tendonul patelar va
ramane lateral odata cu patela = rotatia
laterala a patelei
 Rotatia mediala a patelei apare odata cu
rotatia laterala a femurului – se roteaza
lateral cu 6º odata cu flexia
genunchiului de la 25 – 130 º
Articulatia talo
talo--crurala
Ea leaga oasele gambei, prin
intermediul talusului de scheletul
piciorului
Suprafetele articulare:
Tibia – prin fata articulara inferioara si
fata articulara maleolara
Fibula – prin fata articulara maleolara.
Cele 2 maleole formeaza o scoaba in
care intra talusul
Talusul – participa prin suprafata
aticulara superioara si prin partile
superioare ale fetelor laterale.
Corpul talusului este mai lat anterior
decat posterior
Articulatia talo
talo--crurala
Capsula articulara este mai subtire.
Ligamente:
Ligamentul colateral medial – lig.
deltoid – are originea pe maleola
mediala de unde se imprastie in
evantai pe oasele tarsului. I se
descriu 4 fascicule
Tibiotalar anterior – se insera pe
marginea mediala a colului talusului
Tibionavicular – se insera pe fata
mediala si dorsala a navicularului
Tibiocalcanean – fibrele sale se
insera pe sustentaculum tali
Tibiotalar posterior – fibrele se
insera pe procesul posterior al
talusului
Articulatia talo
talo--crurala
Ligamentul colateral lateral – radiaza de
pe maleola la oasele tarsiene vecine
fiind format din 3 fascicule :
Lig. talofibular anterior – de pe maleola
fibulara la partea laterala a colului
talusului
Lig. talofibular posterior – se insera in
fosa maleolei laterale si pe tuberculul
lateral al procesului posterior al
talusului
Lig. calcaneofibular – se prinde pe
varful maleolei laterale si pe fata laterala
a calcaneului cu fibrele orientate in jos
si posterior.
Articulatia sub
subtalara
talara
Este formate din 3 articulatii plane situate
intre partea inferioara a talusului si partea
superioara a calcaneului.
Cea mai mare si mai importanta functional
este articulatia talocalcaneana posterioara
Artic. are capsula si ligamente proprii
Artic. talocalcaneana anterioara si mijlocie
prezinta o capsula in cadrul artic.
Talonaviculare
Ligamente:
Lig. interosos talocalcanean
Lig. colaterale ale gleznei
Articulatia talo
talo--calcaneo
calcaneo--
naviculara
•Articulatie tripla cu un grad de
libertate – supinatie/pronatie.
•Axul miscari este inclinat 40º
superior si anterior si 30º medial si
anterior
•Are o amplitudine de miscare mai
mare decat articulatia subtalara din
cauza inclinarii axului
•Este “cheia functiei piciorului”
Articulatia tarsiana transversa
Compusa din articulatiile talo–calcaneo–
naviculata si talo-cuboidiana
Miscarea este considerata miscarea talusului si
calcaneului pe unitatea navicula-cuboidiana relativ
fixe.
Miscari:
•supinatie / pronatie
•inversie / eversie
•dorsiflexie / flexie plantara
Articulatia metatarso
metatarso--
falangiana
Articuleaza metarasienele cu falangele
proximale.
Capetele osoase au forma eliptica sau
rotunjita.
Miscari posibile:
•Flexie
•Extensie
•Abductie
•Adductie
Fazele remodel
emodelaarii
- CURS 6 –
Aparatul respirator:
cavitatea nazală, faringe,laringe,
trahee, bronhii, plămâni, pleură

APARATUL RESPIRATOR
→ totalitatea organelor care servesc la

realizarea schimburilor gazoase
dintre aerul atmosferic şi organism
→ 2 părţi ale aparatului respirator:
1. Căile respiratorii extrapulmonare
2. Plămânii înveliţi de pleură

Aparatul respirator
CĂILE RESPIRATORII
EXTRAPULMONARE
→ conductele prin care aerul este

introdus şi eliminat apoi din plămâni
Se subîmpart în:
1. Căile respiratorii superioare –
cavitatea nazală şi faringe
2. Căile respiratorii inferioare –
laringe, trahee şi bronhii primare
Aparatul respirator
CAVITATEA NAZALĂ
Nasul → organul în care se găseşte:

- prima parte a căilor respiratorii superioare
- segmentul periferic al analizatorului olfactiv
→ situat în centrul maxilarului superior,
deasupra cavităţii bucale
→ constituit dintr-un schelet osteocartilaginos
pe care se dispune piele, ţesut celular
subcutanat şi muşchi
Aparatul respirator
În interiorul nasului se delimitează:

cavitatea nazală
- despărţită printr-un perete
median → sept nazal, într-o parte
dreaptă şi una stângă
- fiecare parte cuprinde un vestibul
şi o fosă nazală
- limita dintre cele două - creastă →
limen nasi
Aparatul respirator
Fosele nazale → pereţi

osteocartilaginoşi, căptuşiţi de
tunica mucoasă care aderă intim la
periost şi pericondru
Pe peretii laterali - 3 lame osoase
curbate cornete nazale → spaţii -
meaturi nazale - superior, mijlociu şi
inferior
Sinusurile paranazale
- celulele etmoidale şi sinusurile
maxilar, frontal şi sfenoidal
- sunt căptuşite de mucoasă şi
comunică cu fosele nazale
Aparatul respirator
FARINGELE
→ conduct musculo-membranos -
răspântie dintre calea respiratorie
şi calea digestivă
- este aşezat înaintea coloanei

cervicale şi înapoia foselor nazale, a
cavităţii bucale şi a laringelui
(cavităţi cu care comunică)
Aparatul respirator
FARINGELE
- forma unei pâlnii incomplete, fără

peretele anterior, aşezată cu faţa
evazată în sus
Anterior faringele comunică de sus

în jos cu:
- fosele nazale prin coanele nazale
- cavitatea bucală prin istmul buco-
faringian
- laringele prin orificiul faringian
(aditus) al laringelui
Aparatul respirator
FARINGELE
Datorită acestor comunicări,

distingem trei porţiuni ale faringelui:
1. rinofaringele (nazofaringele) –
înapoia foselor nazale
2. orofaringele (bucofaringele) –
în continuarea cavităţii bucale
3. laringofaringele –
corespunzător laringelui
Aparatul respirator
LARINGELE
- între faringe şi trahee cu rol în: -
- dinamica respiratorie
- fonaţie (limbajul articulat)
- forma unui trunchi de piramidă
triunghiulară cu baza mare în sus
- trei feţe (două antero-laterale şi una
posterioară), trei margini şi două baze:
- marginea anterioară  unirea feţelor

antero-laterale şi este reprezentată de
creasta cartilajului tiroid („mărul lui
Adam”)
Aparatul respirator
Baza mare a laringelui

- orientată în sus
- prezintă un orificiu mare, aditusul laringian
→ comunică cu faringele
Aditusul laringelui - delimitat:
- anterior: epiglotă
- posterior: cartilajele aritenoide şi corniculate
- lateral: pliurile ariteno-epiglotice
Aparatul respirator
TRAHEEA
- porţiunea din căile respiratorii care
se întinde de la laringe până la
originea bronhiilor principale
- aspect tubular, turtit posterior
- este situată în planul medio-sagital,
anterior de esofag
-direcţie oblică de sus în jos şi
dinainte-înapoi
- de la vertebra C6 până la T4, de unde
se împarte în cele 2 bronhii principale
Aparatul respirator
Aparatul respirator
TRAHEEA
Porţiunea cervicală este situată în zona
inferioară a gâtului, în regiunea
subhioidiană, imediat înaintea esofagului
Porţiunea toracică este situată în
mediastin → porţiune mediastinală
Aparatul respirator
STRUCTURA TRAHEEI
- formată dintr-un schelet
fibrocartilaginos învelit de
adventice şi căptuşit de
submucoasă şi mucoasă
Scheletul fibrocartilaginos
- 15-20 de arcuri elastice (potcoavă)
incomplete în porţiunea posterioară
- ultimul cartilaj  „V”; proemină în
interiorul traheei, la bifurcaţia sa 
pintene traheal
Cartilajele sunt unite prin inele
fibroelastice, numite ligamente
inelare
Aparatul respirator
STRUCTURA TRAHEEI
Adventicea acoperă scheletul fibrocartilaginos,

fiind formată din ţesut conjunctiv lax care
conţine vase, nervi şi elemente limfoide
Mucoasa căptuşeşte lumenul traheei şi este
formată dintr-un epiteliu de tip respirator,
pseudostratificat cilindric ciliat
Aparatul respirator
BRONHIILE PRINCIPALE
- dreaptă şi stângă  din bifurcarea traheei
în dreptul T4
- de la origine se îndreaptă lateral şi în jos →
hilul plămânilor, se ramifică intrapulmonar,
formând o bogată arborizaţie
- forma externă ≈ cu cea a traheei, dar
bronhiile sunt mai scurte şi mai subţiri
- între cele două bronhii principale există
anumite deosebiri - bronhia dreaptă merge
puţin înapoi, este mai voluminoasă şi mai
scurtă cu 15-20 mm decât cea stângă
Aparatul respirator
Aparatul respirator
RAPORTURI
Bronhia principală alcătuieşte cu artera
pulmonară, venele pulmonare (2), arterele
şi venele bronşice, limfaticele, fibrele
plexului nervos pulmonar → rădăcina
plămânului sau pediculul pulmonar
 bronhiile principale au raporturi cu

elementele acestui pedicul, numite
raporturi intrapediculare
Aparatul respirator
STRUCTURĂ
BRONHIILOR PRINCIPALE
-similară cu cea a traheei;

-diferă numărul cartilajelor:
- bronhia stângă - 9-12 cartilaje
- bronhia dreaptă - 6-7
Aparatul respirator
PLĂMÂNII
- 2 organe (drept şi stâng) cu rol principal
în respiraţie
- formă≈con secţionat de la vârf spre bază
- situaţi în cavitatea toracică, conţinuţi în
cele două seroase pleurale complet
separate între ele prin mediastin
Între plămâni, pleurele pulmonare şi
pereţii cavităţii toracelui → interrelaţii
strânse  asigură mecanica respiratorie
Aparatul respirator
DIMENSIUNILE PLĂMÂNILOR
~ vârstă, sex, individ, fazele resp.
- diametrul vertical - 25 cm
- diametrul sagital - 15 cm
- diametrul transversal - 10 cm
- greutatea medie ~ 1200 g
Capacitate ~ 4500-5000 cm3
Consistenţă: moale, elastică,
spongioasă
Culoare:
- la naştere – roşie
- după primele respiraţii  roz
- la adult → cenuşie; depozite
negricioase
Aparatul respirator
RAPORTURILE PLĂMÂNILOR
- baza - repauzează pe diafragmă 
faţă diafragmatică
- baza plămânului drept → situată mai
sus decât baza plămânului stâng
- prin intermediul diafragmei:
• stânga → splina, fundul stomacului
şi parţial cu lobul stâng al ficatului
• dreapta → ficatul
Aparatul respirator
RAPORTURILE PLĂMÂNILOR
Vârful plămânului → depăşeşte orificiul
superior al cavităţii toracice cu 2-3 cm
- corespunde fosei supraclaviculare de la
baza gâtului
FEŢELE PLĂMÂNILOR
Faţa costală:
- convexă, rotunjită, orientată înainte,
lateral şi înapoi
- pe ea coastele imprimă câteva şanţuri
transversale
Aparatul respirator
FEŢELE PLĂMÂNILOR
Faţa medială:
- zonă posterioară rotunjită -
porţiunea vertebrală → în
şanţurile pulmonare ale cutiei
toracice
- zonă anterioară mai largă şi
uşor concavă - porţiunea
mediastinală → hilul plămânului
- locul pe unde trec elementele
pediculului pulmonar
- hilul împarte această porţiune
într-o zonă prehilară şi alta
retrohilară
Aparatul respirator
MARGINILE PLĂMÂNILOR
Marginea anterioară
- separă faţa costală de cea
medială
- în dreapta → ascuţită, uşor
convexă
- în stânga → scobitură situată
sub nivelul C4 - scobitura
cardiacă.
- de sub scobitura cardiacă →
prelungire medială - lingula
Marginea inferioară
- subţire, tăioasă, circumscrie
baza plămânului
Aparatul respirator
LOBII PULMONARI STÂNGI

- Pe feţele plămânilor - fisuri  lobi
- scizură (fisură) oblică - porneşte
de pe faţa medială, imediat
deasupra hilului, se îndreaptă în
sus şi înapoi, traversează faţa
costală şi intersectează marginea
inferioară şi baza plămânului,
ajungând din nou pe faţa medială,
pe care urcă până la limita
inferioară a hilului.
 Această fisură divide plămânul
stâng în 2 lobi, superior şi inferior
Aparatul respirator
LOBII PULMONARI DREPŢI

- fisura oblică - traiect asemănător
- fisură orizontală - porneşte de pe

faţa costală, din porţiunea mijlocie a
scizurii oblice, se îndreaptă medial,
străbate marginea anterioară,
ajunge pe faţa medială a plămânului
şi se termină la nivelul hilului.
 Cele două fisuri separă 3 lobi

inegali, superior, mijlociu şi inferior
Aparatul respirator
STRUCTURA PLĂMÂNILOR
Bronhia principală dreaptă → 3 bronhii
lobare
Bronhia principală stângă → 2 bronhii
(superioară şi inferioară)
Numărul bronhiilor lobare = nr. de lobi
Bronhiile lobare → bronhii segmentare
(deservesc segmentele bronhopulmonare)
Segmentele - pedicul arterial propriu,
aeraţie proprie şi stromă intersegmentară
care le delimitează de segmentele
învecinate
Aparatul respirator
VASELE ŞI NERVII PULMONARI

Vascularizaţia funcţională arterială
- trunchiul pulmonar (VD)  artera
pulmonară dreaptă şi stângă
Artera pulmonară dreaptă - în hil 
4 ramuri segmentare
Artera pulmonară stângă  3 ramuri
- însoţesc bronhiile, ajungând până la
nivelul lobulilor pulmonari, de unde
se dezvoltă reţeaua de capilare
perialveolare
Aparatul respirator
VASCULARIZAŢIA
FUNCŢIONALĂ VENOASĂ
- asigurată de cele 4 vene

pulmonare, 2 drepte şi 2 stângi
- iau naştere din reţeaua de

capilare perialveolare din care
se formează vene perilobulare,
intrasegmentare şi
intersegmentare
Aparatul respirator
VASCULARIZAŢIA NUTRITIVĂ ARTERIALĂ

- arterele bronşice şi artera toracică
internă
Arterele bronşice însoţesc bronhiile şi se
distribuie pereţilor acestora, pereţilor
vaselor pulmonare şi stromei; ajung numai
până la nivelul bronhiolelor respiratorii →
reţeaua capilară
VASCULARIZAŢIA NUTRITIVĂ VENOASĂ
- venele bronşice
- din reţeaua subpleurală din stroma
pulmonară şi din reţeaua capilară din jurul
bronhiolelor respiratorii
Aparatul respirator
PLEURELE
Dreaptă şi stângă, nu comunică
între ele, fiind separate de
mediastin
- 2 foiţe, viscerală şi parietală →
cavitatea pleurală
Foiţa viscerală - fixată de suprafaţa
plămânului prin stroma subpleurală
Foiţa parietală căptuşeşte pereţii
toracelui - fixată printr-un ţesut
conjunctiv - fascie endotoracică
Cavitatea pleurală → peliculă de
lichid - aderenţa
Aparatul respirator
PLEURELE
Foiţa viscerală - pleura pulmonară
- lucioasă şi transparentă; pătrunde
şi la nivelul fisurilor, unde tapetează
feţele interlobare ale plămânilor
- la nivelul hilului se reflectă şi se
continuă cu foiţa parietală
Pleura parietală - divizată în pleura
mediastinală, costală, diafragmatică
şi domul sau cupola pleurală
Fazele remodel
emodelaarii
- CURS 7 –
Aparatul cardio-vascular – Inima:

configuraţie, vascularizaţie. Pericardul.

Aparatul circulator
APARATUL CIRCULATOR
Reprezintă ansamblul organelor care conţin sângele şi limfa

şi care au rolul de a asigura continua mişcare (circulaţia)
acestor 2 fluide.
Deşi aparatul circulator este un tot unitar, se subdivide în

sistemul sanguin şi sistemul limfatic.
SISTEMUL SANGUIN
Este reprezentat de inimă şi vasele sanguine.
Aparatul circulator
INIMA
- organul central al aparatului circulator
- asigură circulaţia sângelui, limfei şi a

lichidului interstiţial, prin rolul său
de pompă aspiro-respingătoare
Aparatul circulator
INIMA
- organ tetracameral cu
pereţi musculoşi
- aşezat în cutia toracică,

în etajul inferior al mediastinului
anterior – compartimentul
pericardic – între cei 2 plămâni şi
deasupra diafragmei
- fixată la peretele toracic

prin intermediul pericardului
fibros
Aparatul circulator
Aspect
- are o culoare roşiatică,

- consistenţă fermă,
- volum de cca 500-600 cm3
- greutate medie 300 g
Aparatul circulator
- formă aproximativă a unui con

turtit anterior-posterior, cu vârful
îndreptat în jos, înainte şi la
stânga, în dreptul spaţiului
intercostal V stâng, pe linia
medioclaviculară
- baza este îndreptată în sus,

posterior şi spre dreapta
Aparatul circulator
Raporturi
- prin faţa posterioară vine

în raport cu faţa superioară a
diafragmului
- prin faţa anterioară - cu

peretele toracic şi cu plămânii
Aparatul circulator
Pericardul
- formaţiune membranoasă care
înveleşte inima şi baza vaselor mari
Pericardul fibros - sac →
membrană conjunctivă fibro-elastică
- con cu baza la diafragmă şi vârful
orientat superior
Pericardul seros
- foiţă viscerală  epicard
- foiţă parietală - alipită de
pericardul fibros
- lichid pericardic
Aparatul circulator
Configuraţia externă a inimii

- 2 feţe, 2 margini, un vârf şi o bază
Faţa anterioară (sternocostală)

- orientată spre coaste şi stern
- împărţită în 2 porţiuni (superioară şi
inferioară) de un şanţ transversal
atrioventricular - şanţ coronar anterior
- un şanţ longitudinal, de la vârful inimii până
la artera pulmonară – şanţul interventricular
anterior
Aparatul circulator
Faţa diafragmatică
(posterioară)
- dispusă posterior şi inferior
- separată de baza inimii printr-un şanţ

transversal atrioventricular numit şanţ
coronar posterior care prezintă sinusul
coronar
- sub şanţul coronar posterior se întinde

şanţul interventricular posterior
Aparatul circulator
Marginile inimii
- Marginea dreaptă → în raport cu
diafragma, este ascuţită şi prezintă o
porţiune verticală şi una orizontală care
se unesc într-un unghi obtuz, de unde
numele de marginea obtuză a inimii
- Marginea stângă → lăţită şi rotunjită şi

vine în raport cu plămânul de aceea a
mai fost denumită şi faţă pulmonară
Aparatul circulator
Vârful inimii
- orientat în jos, înainte şi
la stânga, în dreptul
spaţiului intercostal V
stâng, pe linia
medioclaviculară
- la dreapta vârfului se află

o mică incizură – incizura
vârfului inimii
Aparatul circulator
Baza inimii
- orientată superior, posterior şi spre dreapta
şi prezintă 2 segmente, drept şi stâng
- drept, corespunzător atriului drept prezintă

orificiul venei cave superioare şi al celei
inferioare, unite prin prin şanţul terminal
- stâng, corespunde atriului stâng şi prezintă

orificiile celor 4 vene pulmonare
Aparatul circulator
Structura inimii
A. Cavităţile inimii
Inima este împărţită în 2
jumătăţi dreaptă şi stângă de un sept
longitudinal (atrial + ventricular) →
corespondentul şanţurilor
interventriculare.
Fiecare jumătate este la rândul

ei împărţită de un sept transversal
(corespondentul şanţurilor
coronare) în câte un atriu şi un
ventricul.
Aparatul circulator
Aparatul circulator
a. Atriul stâng
Peretele posterior - prevăzut cu
orificiile celor 4 vene pulmonare.
Peretele anterior prezintă 2 orificii:
- orificiul atrio-ventricular stâng
cu valvula mitrală (bicuspidă),
- orificiul de comunicare cu
auriculul stâng, situat la unirea
peretelui anterior cu cel extern.
Aparatul circulator
b. Atriul drept
Peretele intern (septal) - fosa ovală
Peretele inferior - orificiul venei
cave inferioare; spre anterior, orificiul
sinusului coronar
Peretele superior - orificiul venei
cave superioare
Peretele anterior - 2 orificii: orificiul
atrio-ventricular drept cu valvula
tricuspidă şi orificiul de comunicare cu
auriculul drept
Aparatul circulator
2. Ventriculele
- aşezate cu baza la septul
atrioventricular
şi cu vârful spre vârful inimii
- separate de septul interventricular
- în interior → proeminenţe musculare –
trabecule cărnoase/coloane musculare →
3 ordine:
I – muşchi papilari – formă conică, cu
baza la peretele ventricular şi vârful
legat de valva atrioventriculară prin
cordaje tendinoase
II – arcuri musculare – aderă prin
extremităţile lor la peretele ventricular
III – reliefuri musculare – aderă în
totalitate la peretele ventricular
Aparatul circulator
1. Ventriculul stâng
- are forma unui con turtit transversal,

cu o bază, un vârf şi 2 pereţi
- baza → superior orificiul aortei

prevăzut cu 3 valve semilunare
→ inferior orificiul atrioventricular
stâng cu valvula mitrală (bicuspidă)
Aparatul circulator
2. Ventriculul drept
- are forma unei piramide triunghiulare
cu baza la septul atrioventricular şi cu
vârful spre vârful inimii
- baza → inferior orificiul atrioventricular

drept cu valvula tricuspidă
→ superior orificiul arterei pulmonare
prevăzut cu 3 valve semilunare.
Aparatul circulator
B. Peretele inimii
- constituit din miocard şi endocard
1. Miocardul
- formează peretele inimii, fiind învelit

de foiţa viscerală a pericardului seros
(epicardul) şi căptuşit de endocard
- este divizat în miocard atrial şi

miocard ventricular
Aparatul circulator
Miocardul atrial - slab reprezentat;

- constituit din fibre proprii fiecărui atriu, cu
dispoziţie circulară şi fibre comune, cu
dispoziţie ansiformă şi transversală
Miocardul ventricular - mult mai bine dezvoltat

- constituit din fibre externe, interne şi circulare
Aparatul circulator
a. Miocardul embrionar formează

sistemul excitoconductor, care
generează şi conduce influxurile ce
asigură automatismul cardiac.
- reprezentat de fibre care formează

noduli, fascicule şi reţele:
1. Nodulul sinoatrial Keith-Flack

2. Nodulul atrioventricular Aschoff-
Tawara
3. Fasciculul Hiss continuă nodulul
atrioventricular
4. Reţeaua lui Purkinje
Aparatul circulator
2. Endocardul
- căptuşeşte cavităţile inimii

- se continuă cu endoteliul de la
baza vaselor mari care pleacă de
la inimă
- cele două cavităţi, dreaptă şi
stângă sunt complet separate la
adult
Aparatul circulator
C. VASCULARIZAŢIA INIMII
1. Arterele
- arterele coronare,
Artera coronară stângă - din bulbul aortei,
- se bifurcă în artera interventriculară
anterioară şi artera circumflexă.
Artera interventriculară anterioară
merge prin şanţul longitudinal anterior,
trece prin incizura vârfului şi se termină
pe faţa diafragmatică a inimii.
Artera circumflexă trece prin partea
stângă a şanţului coronar anterior şi
ajunge pe faţa posterioară
Aparatul circulator
Artera coronară dreaptă

- porneşte din partea dreaptă a şanţului
coronar anterior şi ajunge pe faţa
posterioară a inimii prin şanţul coronar,
până la originea şanţului interventricular
posterior
- urmează acest şanţ şi se termină

aproape de vârful inimii
Aparatul circulator
2. Venele
- venele coronare şi venele cardiace
accesorii
- Marea venă coronară – pe faţa
anterioară, aproape de vârful inimii
→ în sinusul coronar
- Sinusul coronar - extremitatea
dilatată a marii vene coronare
- Vena interventriculară posterioară
- pe faţa posterioară aproape de
vârful inimii → în sinusul coronar
- Mica venă coronară - pe faţa
posterioară în şanţul coronar
posterior → în sinusul coronar
Aparatul circulator
Aparatul circulator
Fazele remodel
emodelaarii
- CURS 8 –
Aparatul cardio-vascular –
Sistemul circulator arterial şi venos.
Aparatul circulator
SISTEMUL ARTERIAL
Arterele sunt vasele sanguine prin
care sângele circulă de la inimă spre
organe şi ţesuturi, pornind din ventricule.
Se împart după dimensiuni în: mari,
mijlocii şi mici. Cele mai mici se numesc
arteriole şi se continuă cu capilarele.
O arteră dă ramuri care se numesc
colaterale; la capăt formează ramuri
terminale. Arterele se pot uni între ele prin
ramuri, formând anastomoze.
Aparatul circulator
Inima este sediul a două circulaţii:
• din ventriculul stâng, prin artera

aortă, porneşte circulaţia sistemică
(marea circulaţie),
• din ventriculul drept, prin artera

pulmonară, porneşte circulaţia
pulmonară (mica circulaţie).
Aparatul circulator
Aparatul circulator
CIRCULAŢIA SISTEMICĂ
Artera aortă - din ventriculul stâng
printr-o dilataţie – bulbul aortic.
Orificiul aortei - trei valvule sigmoide.
- se îndreaptă în sus (porţiunea
ascendentă), fiind învelită în pericard
- se curbează  arcul aortic (crosa
aortică)
- coboară vertical între inimă şi
coloana vertebrală (porţiunea descendentă).
- se trifurcă (L4-L5) în cele două
artere iliace comune şi artera sacrală medie.
Aparatul circulator
- Din bulbul aortic → arterele coronare

- Din arcul aortei → 3 trunchiuri arteriale
care vascularizează capul şi membrele
superioare:
- Trunchiul brahiocefalic - se bifurcă în
artera subclaviculară dreaptă şi artera
carotidă comună dreaptă
- Artera carotidă comună stângă
- Artera subclaviculară stângă
Aparatul circulator
- Arterele carotide comune urcă

vertical pe laturile traheei
- se bifurcă la nivelul laringelui

artera carotidă externă şi artera
carotidă internă
- la nivelul bifurcării prezintă o

mică dilatare – sinusul carotidian
Aparatul circulator
Artera carotidă externă - porneşte

din dreptul cartilajului tiroid şi se
bifurcă în două ramuri terminale,
în dreptul condilului mandibulei:
- Artera temporală superficială
- Artera maxilară internă
În traiectul ei dă naştere la 7
ramuri colaterale
Aparatul circulator
Artera carotidă internă -

situată înapoia carotidei externe,
-pătrunde prin canalul carotidian al
stâncii temporalului în cavitatea
craniană străbătând dura mater
Ramurile colaterale → canalul
carotidian, cavitatea timpanică
pereţii sinusului cavernos; globul
ocular şi anexele sale, pielea frunţii
şi a nasului prin artera oftalmică
Aparatul circulator
Ramurile terminale sunt:

- arterele cerebrale anterioare
dreaptă şi stângă;
- între ele se află artera comunicantă
anterioară
- artera cerebrală mijlocie (artera
sylviană)
- artera comunicantă posterioară
Aparatul circulator
Cele două artere cerebrale anterioare,

artera comunicantă anterioară, cele două
artere comunicante posterioare şi arterele
cerebrale posterioare formează poligonul
arterial Willis situat la baza creierului, în
jurul şeii turceşti.
Aparatul circulator
Arterele subclaviculare
- de la origine merg lateral formând

un arc cu convexitatea în sus şi se
continuă cu artera axilară
Aparatul circulator
• Artera axilară continuă artera

subclaviculară şi se întinde de la
mijlocul claviculei până la axilă.
• Artera brahială (humerală)

continuă artera axilară.
La nivelul cotului se bifurcă în

artera ulnară şi artera radială.
Aparatul circulator
Artera ulnară (cubitală) se întinde

medial de la cot până în regiunea carpiană
unde se continuă cu arterele mâinii.
Artera radială porneşte lateral de la
cot până în regiunea carpiană în dreptul
degetului mare unde se continuă tot cu
arterele mâinii.
Aparatul circulator
Arterele mâinii sunt formate prin

anastomoza ramurilor terminale ale
arterelor ulnară şi radială care, la nivelul
carpului, pe faţa palmară formează
arcada palmară superficială. Din această
arcadă pornesc arterele digitale palmare.
Tot la nivelul carpului arterele ulnară şi
radială dau câte o ramură profundă care,
anastomozându-se, formează arcada
palmară profundă, din care pornesc
arterele interosoase.
Aparatul circulator
Aorta descendentă
- continuă arcul aortei din dreptul vertebrei T4,
limită marcată de ligamentul arterial, ce leagă
aorta de ramura stângă a arterei pulmonare
- se întinde până la emergenţa arterelor iliace
comune şi sacrală medie (cartilajul vertebral
L4-L5). Se împarte într-o porţiune toracală,
deasupra diafragmului şi o porţiune
abdominală situată dedesubt
Aparatul circulator
Aorta toracală
→ orificiul aortic al diafragmei
- în mediastinul posterior, pe latura

stângă a coloanei vertebrale
- ramuri viscerale (arterele esofagiene,
arterele pericardice şi arterele bronşice)
- parietale
Aparatul circulator
Ramurile parietale sunt reprezentate

în principal de arterele intercostale.
- 10 perechi care pornesc de pe părţile
laterale ale aortei toracale, în dreptul
ultimelor 10 spaţii intercostale
- fiecare arteră se bifurcă într-o
ramură posterioară şi una anterioară
Aparatul circulator
Aorta abdominală
- porţiunea terminală
- ramuri viscerale, parietale şi
terminale
Ramurile viscerale:
1. trunchiul celiac – pleacă
din partea anterioară a aortei
sub diafragm şi se trifurcă în:
- artera hepatică
- artera gastrică stângă
- artera splenică
Aparatul circulator
2. artera mezenterică superioară

3. arterele suprarenale dreaptă şi
stângă
4. arterele renale dreaptă şi
stângă
5. arterele genitale
6. artera mezenterică inferioară →
prin arterele hemoroidale
superioare
Aparatul circulator
Ramurile terminale ale

aortei descendente sunt:
- arterele iliace comune
- artera sacrală medie
Artera sacrală medie este
situată în continuarea aortei
abdominale de la nivelul feţei
anterioare a vertebrei L5  spre
sacru şi coccige.
Aparatul circulator
Arterele iliace comune - în dreptul

articulaţiei sacro-iliace, se bifurcă în artera
iliacă internă şi cea externă.
Artera iliacă internă pătrunde în bazin şi se
împarte în 2 trunchiuri, anterior şi posterior.
Din trunchiul anterior pornesc:
ramuri viscerale:
artera ombilicală,
artera vezicală
artera ruşinoasă internă
ramuri parietale pentru regiunea obturatorie.
Din trunchiul posterior pleacă numai ramuri
parietale, pentru regiunile lombo-iliacă şi
fesieră.
Aparatul circulator
Artera iliacă externă continuă

iliaca comună, are un traiect oblic în jos
şi lateral până la ieşirea din bazin, în
dreptul ligamentului inghinal, de unde
se continuă cu artera femurală.
Artera femurală continuă iliaca
externă şi se termină în 1/3 inferioară a
coapsei, la nivelul inelului tendinos al
muşchiului adductor mare, de unde se
continuă cu artera poplitee. Dintre
ramurile colaterale amintim artera
femurală profundă.
Aparatul circulator
Artera poplitee continuă femurala şi

ajunge în fosa poplitee până la
nivelul inelului tendinos al
muşchiului solear, unde se bifurcă
în:
- artera tibială anterioară
- artera tibială posterioară
Aparatul circulator
Artera pedioasă, ramură

terminală a tibialei anterioare, se
bifurcă în primul spaţiu interosos, în
artera interosoasă dorsală şi artera
plantară profundă.
Arterele plantare, ramuri
terminale ale arterei tibiale
posterioare, sunt 2 – internă şi
externă.
Aparatul circulator
Circulaţia pulmonară
- originea în ventriculul drept →

trunchiul arterei pulmonare
- vertical, pe partea stângă a aortei până

ajunge sub arcul aortei → se bifurcă  2
ramuri:
- artera pulmonară dreaptă
- artera pulmonară stângă
Aparatul circulator
Artera pulmonară dreaptă

- traiect aproape orizontal, → sub arcul aortic
→ în hilul plămânului drept,
- mai lungă decât stânga (5-6 cm)
- 3 ramuri pentru cei 3 lobi pulmonari
(însoţesc cele 3 bronhii lobare)
- ramuri mai subţiri → acini pulmonari 
ramuri terminale → se capilarizează în jurul
alveolelor pulmonare
Artera pulmonară stângă

- traiect orizontal → la plămânul stâng (3 cm)
- 2 ramuri care însoţesc cele 2 bronhii
Aparatul circulator
SISTEMUL VENOS
VENELE
- vase sanguine  prin confluenţa capilarelor sanguine
- se termină la inimă, în atrii sângele circulă de la periferie
spre inimă
- mai numeroase decât arterele - raport 2/1
- formează anastomoze prin ramuri colaterale
- Vene profunde - dispuse profund în organism; însoţesc
arterele,
- Vene superficiale - aşezate sub piele, deasupra fasciilor
musculare de înveliş.
- după calibru → mari, mijlocii şi mici
cele mai subţiri - venule
Aparatul circulator
SISTEMUL VENOS AL
CIRCULAŢIEI PULMONARE
Venele pulmonare  din capilarele alveolare
→venule → venă pentru fiecare lobul
pulmonar - vena lobulară → vena lobară →
prin hilul fiecărui plămân ies 2 vene
pulmonare
- după un scurt traiect aproape orizontal, se
deschid în atriul stâng prin orificii separate
- sunt avalvulare
- prin ele este transportat sângele care s-a
oxigenat la nivelul alveolelor pulmonare
Aparatul circulator
Aparatul circulator
SISTEMUL VENOS AL MARII CIRCULAŢII

Este reprezentat de totalitatea venelor care colectează
sângele de la nivelul tuturor organelor corpului şi-l aduc
înapoi la inimă, în atriul drept.
În acest sistem distingem:
• Venele cardiace
• Sistemul venei cave superioare
• Sistemul venei cave inferioare
Aparatul circulator
Sistemul venei cave

superioare
- partea supradiafragmatică a trunchiului

- trunchi venos aşezat în mediastinul
anterior
- traiect vertical înapoia marginii drepte a
sternului
- origine - trunchiurile venoase brahiocefalice

- afluent - marea venă azygos
Aparatul circulator
Marea venă azygos
- trunchi venos aşezat în drepta coloanei

vertebrale
- provine din vena lombară ascendentă
- străbate diafragmul şi se deschide în
vena cavă superioară
- pe traiectul ei primeşte venele
intercostale drepte şi mica venă azygos
(vena hemiazygos)
Aparatul circulator
Vena hemiazygos
- traiect paralel cu marea venă

azygos, dar este situată în stânga
coloanei vertebrale
- originea în vena lombară
ascendentă stângă
- străbate diafragmul şi se varsă în
marea venă azygos
- colectează sângele din venele
intercostale stângi
Aparatul circulator
Venele membrului superior

- profunde
- superficiale
Venele profunde
- câte 2 pe lângă artere
- de la degete prin venele digitale palmare
proprii, digitale palmare comune şi venele
interosoase palmare  2 arcade palmare,
superficială şi profundă venele profunde
ale antebraţului – 2 vene ulnare şi 2 vene
radiale;
- în regiunea cotului  2 vene brahiale
(humerale)  vena axilară
Aparatul circulator
Venele superficiale
- se află sub piele, traiectul lor neavând
legătură cu arterele
- începe la degete, fiecare deget având o

reţea dorsală digitală care se termină
printr-un arc venos la baza degetului;
→ pornesc venele interosoase

superficiale care se anastomozează 
reţeaua venoasă dorsală a mâinii
Aparatul circulator
- faţa anterioară a antebraţului →

vena radială superficială, vena
ulnară superficială şi vena mediană a
antebraţului
→ aproape de cot vena mediană
superficială se bifurcă în vena
mediocefalică şi vena mediobazilică
Vena mediocefalică se uneşte cu
vena radială accesorie şi formează
vena cefalică, iar vena mediobazilică
se uneşte cu vena ulnară
superficială, formând vena bazilică
 „M”-ul venos al plicii cotului
Aparatul circulator
- vena cefalică urcă pe marginea

laterală a braţului iar la umăr se
curbează şi se varsă profund în vena
axilară
- vena bazilică urcă pe partea
medială a braţului până la mijloc unde
se varsă profund în vena brahială
medială
Aparatul circulator
Vena axilară
- se formează la marginea
inferioară a muşchiului pectoral
mare prin confluenţa venelor
brahiale şi se termină la marginea
externă a coastei I
- primeşte afluenţi din pereţii

laterali ai toracelui şi vena cefalică
Aparatul circulator
Vena subclaviculară
- traiect aproape orizontal
- de la marginea externă a primei

coaste până la articulaţia sterno-
claviculară
→ se uneşte cu vena jugulară internă
Originea  vena axilară

Aparatul circulator
Vena jugulară internă

- cel mai gros trunchi venos din
regiunea cervicală
- origine la nivelul orificiului jugular al
bazei craniului şi coboară până la
articulaţia sternoclaviculară, unde
confluează cu vena subclaviculară.
- prezintă câte o dilatare la nivelul celor
două extremităţi (superioară şi
inferioară) – golful venei jugulare,
respectiv sinusul venei jugulare
Aparatul circulator
Trunchiurile venoase
brahiocefalice
- stâng – mai lung şi cu traiect aproape
orizontal
- drept – mai scurt şi cu traiect oblic
- origine - vena subclaviculară şi vena
jugulară internă, care confluează la
nivelul articulaţiei sternoclaviculare
Aparatul circulator
Sistemul venei cave inferioare

- colectează sângele din organele abdominale,
pereţii cavităţii abdominale şi din membrele
inferioare
- un trunchi venos circa 25/3 cm
- în dreapta coloanei vertebrale lombare din
confluenţa venelor iliace comune
- de la origine - traiect ascendent, lateral de
aorta descendentă → în atriul drept
Aparatul circulator
Aparatul circulator
Afluenţii venei cave inferioare:

- venele viscerale
- venele parietale
Venele viscerale:
- 4 vene suprahepatice (2 mari şi 2 mici),

- venele renale (dreaptă şi stângă) → în
cea stângă se varsă vena suprarenală
stângă şi vena genitală stângă
- vena suprarenală dreaptă
- vena genitală dreaptă
- vena ombilicală
Aparatul circulator
Vena portă
- trunchi venos scurt format prin
confluenţa venelor:
- splenică
- mezenterică superioară
- mezenterică inferioară
- direcţie oblică de jos în sus şi
lateral până în hilul ficatului, unde
se bifurcă în ramura dreaptă şi cea
stângă. Primeşte ca afluenţi vena
coronară gastrică şi vena cistică
Aparatul circulator
Vena iliacă comună

- se formează la nivelul articulaţiei
sacroiliace prin unirea venelor
iliacă internă şi iliacă externă
Aparatul circulator
Vena iliacă internă

- în partea inferioară a bazinului,
urmează un traiect ascendent oblic
până în dreptul articulaţiei sacro-iliace
unde se uneşte cu iliaca externă.
Venele viscerale drenează organele din

bazin prin plexurile:
• vezico-prostatic
• hemoroidal
• vezical
Venele parietale → în pereţii bazinului:
- venele fesiere inferioare şi superioare
- venele obturatoare
Aparatul circulator
Vena iliacă externă

- începe de la nivelul ligamentului
inghinal în continuarea venei femurale
- urmează un traiect oblic ascendent

spre articulaţia sacro-iliacă, unde se
uneşte cu vena iliacă internă
- colaterale:
• venele circumflexe iliace,
• venele epigastrice inferioare
Aparatul circulator
Venele membrului inferior
- profunde
- superficiale
- venele profunde însoţesc arterele, în
unele cazuri fiind dublate
Aparatul circulator
Sistemul venos profund

- începe la degete, pe faţa plantară, unde se
formează venele digitale plantare
→ venele interosoase plantare → se deschid

în arcada venoasă plantară 
- venele peroniere
- venele tibiale posterioare

Aparatul circulator
Vena poplitee
- însoţeşte artera poplitee de
la inelul muşchiului solear
până la inelul muşchiului
adductor mare
- se formează prin confluenţa
venelor tibiale anterioare şi
posterioare, care însoţesc
artera tibială anterioară,
respectiv cea posterioară
Aparatul circulator
Vena femurală
- este unică şi însoţeşte artera
femurală de la inelul muşchiului
adductor mare până la
ligamentul inghinal → iliaca
externă
Afluenţi:
- venele femurale profunde
- venele circumflexe femurale
- vena safenă mare
Aparatul circulator
Venele superficiale
- nu însoţesc arterele, ele aflându-se sub piele
- încep la picior pe faţa dorsală a degetelor,

prin venele digitale dorsale, care se unesc →
venele interosoase dorsale → in arcada venoasă
dorsală
- extremitatea medială a arcadei se continuă cu

vena safenă mare, iar cea laterală cu vena
safenă mică
Aparatul circulator
Vena safenă mică (externă)

- se formează pe faţa dorsală a piciorului
din arcada venoasă dorsală
- trece posterior de maleola laterală şi

urcă pe faţa posterioară a gambei pînă la
genunchi, unde se curbează şi se varsă
în vena poplitee
Aparatul circulator
Vena safenă mare

(internă)
- se formează pe faţa dorsală a
piciorului din arcada venoasă dorsală
- trece posterior de maleola medială

şi urcă pe faţa internă a gambei, apoi
a coapsei, pînă în regiunea inghinală,
unde se curbează şi se varsă în vena
femurală
Aparatul circulator
- venele membrului inferior sunt

vene valvulare, lumenul lor fiind
prevăzut cu valvule care împiedică
refluxul sîngelui din cauza gravitaţiei
- între cele 2 sisteme există

numeroase anastomoze, cel
superficial fiind tributar sistemului
profund
Fazele remodelarii
- CURS 9 –
Aparatul digestiv
Tub digestiv: cavitate bucală, faringe, esofag,
stomac, intestin subţire, intestin gros.
Glande anexe: glande salivare, pancreas şi ficat.

APARATUL DIGESTIV
-Aparatul digestiv este alcătuit din totalitatea
organelor care îndeplinesc în principal
funcţiile de digestie şi absorbţie a alimentelor:
transportul şi depozitarea alimentelor,
modificarea lor prin procese fizice şi chimice,
cu obţinerea factorilor nutritivi, absorbţia
acestor factori şi excreţia reziduurilor
neabsorbabile
- Deosebim:
Tubul digestiv,
Glandele anexe
Aparatul digestiv
TUBUL DIGESTIV
• Denumit şi tract digestiv sau canal alimentar,
este un conduct cu lungimea de circa 10-12 m.
• Comunică cu mediul exterior prin cele două
extremităţi, proximală – orificiul bucal şi,
respectiv, distală – orificiul anal.
• Este constituit din mai multe segmente:
Cavitatea bucală
Faringele
Esofagul
Stomacul
Intestinul subţire
Intestinul gros
Aparatul digestiv
GLANDELE ANEXE
Sunt componente ale aparatului digestiv şi

intervin în digestie.
Sunt reprezentate de:

Glandele salivare
Ficatul
Pancreasul
Aparatul digestiv
CAVITATEA BUCALĂ
• Este prima porţiune a tubului digestiv
• Începe de la orificiul bucal, situat
anterior, prin care comunică cu
exteriorul, şi se întinde posterior până la
istmul bucofaringian, prin care se
deschide în faringe
• Este mărginită anterior de buze
(superioară şi inferioară) şi în părţile
laterale de obraji
• Cele două buze se unesc prin
extremităţile laterale formând comisurile
labiale (ale buzelor)
Aparatul digestiv
CAVITATEA BUCALĂ
Este împărţită prin arcadele
dentoalveolare în 2 compartimente:
Vestibulul bucal, în formă de potcoavă,
mărginit pe de o parte de buze şi obraji
şi pe cealaltă parte de arcadele
dentoalveolare
Cavitatea bucală propriu-zisă, porţiune
circumscrisă antero-lateral de arcadele
dentoalveolare
Cavitatea bucală
Deosebim 5 pereţi:
Un perete anterior - corespunde

buzelor
Doi pereţi laterali - constituiţi de
obraji
Un perete inferior – planşeul
cavităţii bucale
Un perete superior reprezentat
de bolta palatină – palatul dur,
palatul moale şi vălul palatin
Cavitatea bucală
Structură
Pereţii cavităţii bucale sunt căptuşiţi de
mucoasa bucală constituită dintr-un epiteliu
pavimentos stratificat şi dintr-un corion, în
grosimea căruia se găsesc glandele salivare.
Mucoasa bucală se continuă cu mucoasa
nazală, între ele delimitându-se vălul palatin.
Din mijlocul vălului palatin atârnă o
prelungire numită luetă (omuşor). În lateral,
de la baza luetei, pleacă în jos două cute
musculare – stâlpii vălului palatin (anterior şi
posterior). Între cei doi stâlpi se delimitează
lojele amigdaliene, care adăpostesc
amigdalele palatine.
Aparatul digestiv
DINŢII
Sunt organe dure, de culoare albicioasă sidefie, situate
în alveolele dentare de la nivelul celor două maxilare.
- parte componentă a aparatului dento-maxilar,
Deosebim două dentiţii:
- prima alcătuită din 20 de dinţi  în copilărie şi este
denumită dentiţie temporară (de lapte);
- a doua dentiţie alcătuită din 32 de dinţi (16+16) apare
în copilăria târzie şi adolescenţă şi se numeşte dentiţie
permanentă.
Aparatul digestiv
DINŢII
Alcătuiţi din 3 părţi:
- rădăcina – partea fixată în
alveolă
- coroana –la exterior, în afara
alveolei dentare
- gâtul (coletul)
Dinţii se împart în:
8 incisivi (I)
4 canini (C)
8 premolari (P)
12 molari (M)
Aparatul digestiv
LIMBA
• Este un organ musculo-membranos
de formă conică, adăpostit în cavitatea
bucală, pe planşeul acesteia.
• Este fixată prin rădăcină de osul hioid,
mandibulă şi epiglotă, în timp ce corpul
şi vârful sunt libere, mobile.
• Are rol important în digestie,
contribuind la masticaţie, supt şi
deglutiţie, şi în simţul gustului prin
receptorii gustativi.
• Participă la fonaţie prin articularea
cuvintelor.
Aparatul digestiv
Mucoasa linguală
- are structură similară
mucoasei bucale şi acoperă
stratul muscular.
Pe linia mediană a feţei
inferioare se află frâul limbii
(rafeul lingual).
La suprafaţa mucoasei feţei
superioare se găsesc papilele
linguale, cu rol gustativ.
Aparatul digestiv
FARINGELE
• Este un conduct musculo-membranos,
răspântie dintre calea respiratorie şi cea
alimentară
• Faringele este situat înaintea coloanei
vertebrale cervicale şi înapoia foselor
nazale şi a cavităţii bucale
• În sus se întinde până la baza craniului, iar
în jos se continuă cu laringele şi esofagul
• Are forma unei pâlnii incomplete, căreia îi
lipseşte peretele anterior
• Prezintă o bază, un vârf şi 3 pereţi (unul
posterior şi doi laterali)
Faringele
Este împărţit în 3 etaje –
Nazofaringele - circa 5 cm lungime şi reprezintă
partea superioară a faringelui, situată înapoia
cavităţilor nazale. Comunică cu fosele nazale
prin choane. Pe pereţii laterali se găsesc
orificiile trompei lui Eustachio şi superior, în
submucoasă, amigdala faringiană (Luschka).
Orofaringele - circa 4 cm lungime şi constituie
partea mijlocie, situată înapoia cavităţii bucale
cu care comunică printr-un orificiu larg,
corespunzător istmului gâtului. Pe pereţii săi
laterali sunt situate amigdalele palatine.
Laringofaringele - circa 5 cm şi reprezintă
porţiunea inferioară a faringelui. Pe peretele
anterior se află aditus laringis (orificiul
faringian al laringelui), delimitat de epiglotă.
Aparatul digestiv
ESOFAGUL
Este un conduct musculo-membranos cu
lungime de 25-30 cm prin care alimentele
trec din faringe în stomac. Topografic,
deosebim 3 segmente:
- porţiunea cervicală - vine în raport anterior
cu traheea, lateral cu lobii tiroidieni şi
arterele carotide şi posterior cu coloana
vertebrală
La nivelul cartilajului cricoid prezintă o
îngustare, strâmtoarea cricoidiană
Esofagul
- porţiunea toracală - are raporturi:

anterior cu segmentul toracic al
traheei, cu bronhia stângă şi cu faţa
posterioară a pericardului, lateral cu
marea venă azygos şi posterior cu
aorta. Prezintă o strâmtoare
bronhoaortică determinată de
impresiunea aortei şi a bronhiei
stângi şi o strâmtoare diafragmatică,
la nivelul hiatusului esofagian
diafragmatic
- porţiunea abdominală - sub
diafragm, se continuă cu cardia
Aparatul digestiv
Vase şi nervi
Vascularizaţia arterială - din mai multe
trunchiuri:
- arterele esofagiene superioare
(din arterele tiroidiene inf.)
- arterele esofagiene mijlocii
(din aorta toracică)
- arterele esofagiene inferioare
(din aorta abdominală)
Aparatul digestiv
Vase şi nervi
Venele - din două plexuri venoase, submucos
şi periesofagian, care se drenează în sistemul
venei cave superioare
Limfaticele din porţiunea cervicală şi toracală
sunt drenate în limfonodulii recurenţiali şi
esofagieni, iar cele din porţiunea abdominală
în limfonodulii gastrici inferiori.
Inervaţie: esofagul este inervat de fibre
nervoase parasimpatice cu origine în nervul
vag şi fibre simpatice. La nivelul peretelui
esofagian aceste fibre formează două plexuri
nervoase – Meissner în submucoasă şi
Auerbach în musculară
Aparatul digestiv
CAVITATEA ABDOMINALĂ
Porţiunea aparatului digestiv situată mai
jos de esofag, împreună cu segmente ale
altor aparate (urinar, reproducător) sunt
adăpostite de cavitatea abdominală
Cavitatea abdominală este situată sub
diafragm şi are o formă ovoidală, cu
partea voluminoasă îndreptată în sus.
Topografic este împărţită prin dispoziţia
organelor şi a repliurilor peritoneului în
3 etaje: - supramezocolic,
- submezocolic,
- pelvian.
Aparatul digestiv
PERITONEUL
•Căptuşeşte pereţii cavităţii abdominale şi
majoritatea organelor adăpostite în ea.
•Este o membrană seroasă alcătuită din două
foiţe, parietală şi viscerală, care se continuă una
cu cealaltă, delimitând un spaţiu virtual,
cavitatea peritoneală. Aceasta are rolul de a fixa
organele pe care le acoperă şi, totodată, de a
favoriza alunecarea lor unele faţă de celelalte
sau faţă de peretele abdominal.
•În funcţie de raportul lor faţă de cavitatea
peritoneală, deosebim organe intraperitoneale,
care pătrund în cavitatea peritoneală şi organe
retroperitoneale, care sunt situate între peretele
abdominal şi foiţa parietală a peritoneului
Aparatul digestiv
STOMACUL
Este porţiunea cea mai dilatată a tubului digestiv, situată
intraperitoneal, în etajul supramezocolic, în loja
gastrică. Are forma literei „J”, circa 1300 cm3 şi
dimensiuni medii - lungime/lăţime/grosime 25/10/8 cm.
Aparatul digestiv
STOMACUL
Deosebim 3 porţiuni:
Fundul (fornixul sau camera cu aer) –
este porţiunea superioară, cea mai
mare, care nu se umple cu alimente.
Corpul gastric, porţiunea mediană.
Porţiunea pilorică, situată inferior şi
orizontal, subîmpărţită în 2 segmente:
antrul piloric şi canalul piloric.
Stomacul prezintă 2 feţe (anterioară şi
posterioară) şi 2 margini sau curburi–
mica curbură cu concavitatea spre
dreapta, marea curbură cu
convexitatea spre stânga.
Stomacul
Structură
•Adaptată pentru a asigura funcţiile sale
principale, acelea de rezervor pentru
alimente şi de digestie. Peretele stomacului
este constituit din cele 4 tunici clasice:
Tunica seroasă, formată din peritoneul
visceral – nu acoperă în întregime
stomacul, lasă o zonă liberă pe faţa
posterioară a fornixului, la nivelul căreia
stomacul aderă la diafragm
Tunica musculară - fibre musculare netede
în 3 straturi:
Extern – longitudinal
Mijlociu – circular
Intern - fibre oblice (parabolice, „în ansă”)
Stomacul
Structură
Tunica submucoasă
Tunica mucoasă prezintă numeroase
plici (pliuri). Este constituită dintr-un
epiteliu columnar simplu
mucosecretant, care formează
criptele gastrice şi lamina propria
care conţine glandele gastrice,
de 3 tipuri:
- cardiale
- corporeale
- pilorice
Stomacul
Vase şi nervi
Arterele provin din trunchiul celiac:
Artera gastrică stângă - se anastomozează de-a lungul micii
curburi cu artera gastrică dreaptă,
Artera gastroepiploică dreaptă - se anastomozează de-a
lungul marii curburi cu artera gastroepiploică stângă
Arterele gastrice scurte, ramuri din artera splenică
Stomacul
Vase şi nervi
Vascularizaţia venoasă- 2 plexuri: unul submucos şi celălalt
subseros. Din aceste plexuri iau naştere venele stomacului:
Vena coronară a stomacului
Venele gastroepiploice dreaptă şi stângă
Venele scurte
Venele sunt drenate în sistemul venos port hepatic.
Limfaticele formează o reţea musculară şi una subseroasă,
care sunt drenate în limfonodulii de pe mica şi marea curbură
Inervaţia - se face prin fibre simpatice şi parasimpatice
provenite din plexul solar, care formează 3 plexuri mixte:
plexul subseros, slab dezvoltat, plexul Meissner din
submucoasă şi plexul Auerbach din musculară.
Aparatul digestiv
INTESTINUL SUBŢIRE
Este segmentul cel mai lung al tubului

digestiv (circa 5-6 m).
Începe de la sfincterul piloric şi se termină
la valvula ileo-cecală.
Calibrul său variază de la 3-4 cm la origine
la 2-3 cm la terminare.
Este împărţit în 2 porţiuni:
- Duodenul
- Jejun-ileonul (intestinul mezenterial)
Aparatul digestiv
Duodenul
• Este segmentul fix al intestinului subţire.
• Are formă de potcoavă, 25-30 cm, începe
de la pilor şi se termină la nivelul
unghiului duodeno-jejunal.
• În concavitatea sa cuprinde capul
pancreasului.
• La acest nivel se găseşte intraluminal o
proeminenţă mamelonară – ampula Vater
în care se deschid canalul pancreatic
principal (Wirsung) şi canalul coledoc.
• Puţin deasupra se mai deschide canalul
pancreatic accesoriu (Santorini).
Aparatul digestiv
Jejun-ileonul
• Este porţiunea cea mai lungă a intestinului subţire, care
începe de la nivelul unghiului duodeno-jejunal şi se termină
la valvula ileo-cecală.
• Este un segment mobil datorită suspendării de peretele
abdominal printr-un mezou (mezenterul).
• Jejun-ileonul prezintă circa 14-16 flexuri denumite anse
intestinale, dintre care primele sunt orizontale,
individualizând jejunul, iar ultimele sunt verticale,
caracterizând ileonul.
• Ileonul se deschide în intestinul gros (cec) prin orificiul ileo-
cecal prevăzut cu valva ileo-cecală, situat în fosa iliacă dr.
Jejun-ileonul
Structură.
Peretele intestinului subţire - 4 tunici:
• Tunica seroasă este constituită din peritoneul
visceral care, în porţiunea posterioară,
formează un mezou – mezenterul, formaţiune
de fixare care îi asigură şi mobilitatea. La
nivelul mezenterului intră şi ies vasele
sanguine şi limfatice şi fibrele nervoase.
• Tunica musculară este formată din 2 straturi,
extern longitudinal şi intern circular. În
grosimea acestei tunici se găseşte plexul
nervos Auerbach.
• Tunica submucoasă este formată din ţesut
conjunctiv, vase şi plexul nervos Meissner.
• La nivelul duodenului se găsesc şi glandele
Brunner.
Jejun-ileonul
Jejun-ileonul
Tunica mucoasă căptuşeşte lumenul şi este alcătuită dintr-un
epiteliu columnar simplu, care prezintă microvili la polul
luminal (marginea în perie sau platoul striat) şi corionul în
care se găseşte chiliferul central, arteriole şi venule.
Mucoasa intestinală prezintă nişte cute transversale,
valvulele conivente Kerkring, care măresc suprafaţa de
absorbţie. Pe aceste valvule se întâlnesc vilozităţile
intestinale de formă conică, cilindrică sau lamelare, care
măresc şi mai mult această suprafaţă de absorbţie.
În grosimea mucoasei se mai găsesc formaţiuni limfoide, sub
formă de foliculi izolaţi sau agregaţi în plăcile Peyer.
Aparatul digestiv
Vase şi nervi
Duodenul este vascularizat
de ramuri din:
• Artera gastro-duodenală din
artera hepatică
• Artera pancreatico-duodenală
superioară şi inferioară din
artera mezenterică superioară
Aparatul digestiv
Jejun-ileonul este irigat de: arterele jejunale şi

ileale, ramuri ale arterei mezenterice superioare.
Sângele venos este drenat în vena mezenterică
superioară, ramură a venei porte.
Aparatul digestiv
INTESTINUL GROS
• Este segmentul terminal al
tubului digestiv; continuă
intestinul subţire şi se deschide la
exterior prin orificiul anal.
• Are o lungime de circa 1,6 m,
diametrul de 7 cm la origine şi
circa 3-3,5 cm în porţiunea
terminală.
• Intestinul gros înconjură ca o
ramă intestinul subţire sub forma
literei „U” răsturnat (cadrul colic).
• Se deosebesc 3 porţiuni: cecul,
colonul şi rectul
Intestinul gros
• Cecul este porţiunea dilatată, situată în fosa iliacă dreaptă
Se termină printr-o formaţiune rudimentară, apendicele
vermiform de circa 6-10 cm.
• Colonul este porţiunea cea mai lungă, circa 1,5 m.
Continuă cecul, se termină în bazin, în dreptul vertebrei S3
Aparatul digestiv
Colonul are 4 porţiuni:
1. colonul ascendent care se întinde
până la nivelul unghiului hepatic
(flexura colică dreaptă) situată sub
faţa inferioară a ficatului.
2. colonul transvers situat între
unghiul hepatic şi unghiul splenic
(flexura colică stângă) situată sub
faţa inferioară a splinei.
3. colonul descendent începe de la
unghiul splenic şi se continuă în
fosa iliacă stângă cu colonul
sigmoid.
4. colonul sigmoid, porţiunea
terminală, sub forma literei „S” .
Aparatul digestiv
Lumenul colonului prezintă plici

semilunare şi haustre sau boseluri
care îi dau un aspect încreţit.
Prezenţa plicilor şi al haustrelor se
explică prin faptul că benzile
musculare din lungimea colonului
(tenii musculare) sunt mai scurte
decât lungimea sa şi, prin
contracţie, îl cutează.
Pe suprafaţa externă a intestinului
gros se găsesc apendici sau
ciucuri epiploici, care sunt
formaţiuni grăsoase acoperite de
peritoneu.
Aparatul digestiv
Rectul este porţiunea terminală a
intestinului gros, are circa 15-20 cm şi
un calibru neuniform.
Sub prima porţiune dreaptă se află o
dilataţie denumită ampula rectală.
Urmează canalul anal care spre
porţiunea terminală prezintă regiunea
hemoroidală.
Rectul se termină cu orificiul anal.
La nivelul rectului tunica musculară nu
mai formează tenii.
În prima porţiune rectul prezintă un
mezou, fiind mobil, în timp ce în ultima
porţiune acest mezou lipseşte,
făcându-l imobil.
Aparatul digestiv
Structură rectului
Tunica seroasă (peritoneul visceral) lipseşte în
porţiunea terminală a rectului.
Tunica musculară este formată din fibre
longitudinale externe şi circulare interne. Fibrele
longitudinale sunt strânse în 3 fâşii numite tenii.
La nivelul colonului sigmoid există doar două
tenii (anterioară şi posterioară) care apoi se
răspândesc uniform în pereţii rectului.
La nivelul anusului muşchii circulari formează
sfincterii anali.
Tunica submucoasă este mai puţin dezvoltată.
Tunica mucoasă este formată din epiteliu simplu
columnar şi corion, formând pliuri longitudinale
şi transversale dar nu şi vilozităţi.
Aparatul digestiv
Artere intestinului gros:

• Artera mezenterică superioară
şi inferioară pentru cec şi colon
• Artera hemoroidală mijlocie şi
inferioară pentru rect
Venele intestinului gros:
• Drenate în venele mezenterice
– superioară şi inferioară
Limfaticele intestinului gros:
• Formează două reţele,
subseroasă şi musculară
Fazele remodelarii
- CURS 10 –
Limitele toracelui şi cavităţii toracice.
Mediastinul: delimitare şi conţinut.
Topografia peretului abdominal.

Limitele toracelui şi cavităţii
toracice.
TORACELE
Toracele constituie porţiunea superioară a trunchiului.
- El conţine cavitatea toracică (Cavitas thoracis) în care sunt
situate:
- cea mai mare parte a organelor aparatului respirator,
- o parte a tubului digestiv,
- organul central al aparatului circulator şi vasele mari din imediata
sa apropiere,
- noduri limfatice, marile colectoare limfatice şi nervi importanţi.
Scheletul toracelui este reprezentat de:
- coloana vertebrală toracică,
- stern şi coaste, articulate între ele pentru a forma toracele osos
Anatomia toracelui
Delimitare:
Superior - apertura toracica superioara

Inferior - apertura toracica inferioara
Lateral - marginile anterioare si posterioare
ale muschiului deltoid
Profund - pleura parietala
Anatomia toracelui
Linii de delimitare:
⚫Linii verticale
⚫Linii orizontale
⚫Linii oblice
Anatomia toracelui
Linii de delimitare: - Linii verticale
⚫ Mediana anterioara
⚫ Linia sternala
⚫Linia parasternala
⚫ Medioclaviculara
Anatomia toracelui
Axilara anterioara
Medioaxilara
Axilara posterioara
Anatomia toracelui
⚫ Scapulara
⚫ Mediana posterioara
⚫Paravertebrala
Anatomia toracelui
Linii de delimitare: - Linii orizontale
⚫ Anterioare
⚫ Claviculara
⚫ Bimamelonara
⚫ Xifoidiana
⚫ Subcostala
Anatomia toracelui
Linii de delimitare: - Linii orizontale
⚫ Posterioare
⚫ Cervicotoracica (C7)
⚫ Bispinoscapulara (T3)
⚫ Bianguloscapulara (T12)
⚫ Subcostala (L1)
Anatomia toracelui
Linii de delimitare: - Linii oblice
Linia condrosternala –
articulatiile dintre coaste
si cartilajele lor
Anatomia toracelui
Regiuni anatomo-topografice:
I. Anterioara (l. mediosternala - l. axilara
anterioara)
II. Laterala (intre liniile axilare ant. si post.)
III. Posterioara (l. axilara post. - l. scapulara)
IV. Vertebrala (intre liniile scapulare)

Anatomia toracelui
Regiunea anterioara:
⚫ Reg. sternala
⚫ Reg. infraclaviculara
⚫ Reg. mamara (pectorala)
⚫ Reg. clavi-deltopectorala
⚫ Reg. infrapectorala
(hipocondrica)
Anatomia toracelui
Regiunea posterioara:
⚫ Regiunea scapulara:
⚫Reg. supraspinoasa
⚫ Reg. infraspinoasa
⚫ Regiunea infrascapulara
⚫ Regiunea interscapulara
Anatomia toracelui
Repere osteomusculare:
⚫ Incizura jugulara a sternului

(manubriul sternal-T2)
⚫ Unghiul Louis (bifurc. traheei)
⚫ Apendicele xifoid (T10)
⚫ Claviculele
⚫ Fosele subclaviculare
⚫ Santul deltopectoral
⚫ Rebordul costal
Anatomia glandei mamare
Regiunea mamară
⚫ Regiunea mamară este o regiune parietală pereche, suprapusă
regiunii costale în partea sa antero-superioară. Aproape fără
importanţă la bărbat, la care glanda mamară a rămas într-un
stadiu rudimentar, ea dobândeşte o mare importanţă la femeie,
din punct de vedere fiziologic, patologic şi estetic.
⚫ Mamela este cea care dă forma caracteristică regiunii. Ea are în

general forma unei emisfere sau a unui con turtit, care
repauzează cu baza pe peretele toracic anterior.
⚫ Aproximativ în centrul feţei convexe prezintă proeminenţa

rotunjită a papilei mamare, înconjurată de areola mamară.
Regiunea mamară
⚫ În general forma emisferică a mamelei este mai accentuată în
jos şi medial, unde se formează - şanţul submamar. Între cele
două mamele se găseşte şanţul intermamar care corespunde
regiunii sternale.
⚫ În copilărie, mamelele sunt mici, şi până la pubertate sunt puţin
dezvoltate. În perioada puberală se dezvoltă brusc, odată cu
aparatul genital şi ajung destul de repede la configuraţia adultă.
⚫ Limitele regiunii mamare: în sus - coasta a III-a; în jos -
coasta a Vl-a sau a Vll-a; medial - marginea sternului; lateral
- linia axilară anterioară, în profunzime - fascia pectoralului
mare
STRATIGRAFIA REGIUNII MAMARE
a) Tegumentul
-este subţire, fin,
neted şi mobil şi i se
disting două zone:
-zona periferică cu
structura şi caractere
obişnuite (conţine
foliculi piloşi, glande
sebacee şi sudoripare)
-zona centrală sau aria
papilară, constituită
din areola mamară şi
papila mamară
b) Planul celulo-adipos premamar
- mai gros la periferia mamelei, se
subţiază progresiv spre centrul ei,
pentru ca să dispară complet la
nivelul papilei. Această grăsime
este compartimentată în loje prin
tracturi conjunctive lamelare.
Prezenţa acestora explică de ce
un abces mamar poate fi localizat
la o singură lojă grăsoasă.
În acest plan se găsesc vase
sangvine şi limfatice superficiale,
precum şi nervii corpului mamelei
c) Corpul mamelei - o formaţiune
alb-gălbuie, aproximativ discoidală,
care se subţiază spre periferie.
Faţa anterioară a corpului mamelei
este convexă şi foarte accidentată,
datorită unor creste neregulate
anastomozate între ele (crestele
fibrobroglandulare), care delimitează
fosete ce cuprind în ele periniţele de
grăsime. Pe ele se fixează tracturi
conjunctive numite ligamente
suspensoare ale mamelei (Cooper)
care traversează glanda şi se fixează
pe fascia m. pectoral mare
Faţa posterioară a corpului

mamelei:
-este plană sau uşor concavă
- repauzează prin intermediul
grăsimii retromamare, pe fascia
care acoperă muşchii pectoral
mare şi dinţat anterior.
Mediastinul: delimitare şi
conţinut
DATE ANATOMO-TOPOGRAFICE
ALE MEDIASTINULUI
⚫ Limite:
⚫ Anterioară - sternul şi cartilajele
costale;
⚫ Posterioară - coloana vertebrală
inclusiv articulate costovertebrale
⚫ Laterală - pleurele mediastinale;
⚫ Superioară - marginile
superioare ale vertebrei toracice
T1, marginea superioara a
manubriului sternal.
⚫ Inferioară – diafragmul.
⚫
Topografia mediastinului
Mediastinul este împărţit prin două planuri
frontale şi două planuri orizontale în trei regiuni
şi nouă zone:
⚫ > planurile frontale sunt pretraheal şi
posttraheal
⚫ > planurile orizontale sunt superior şi
inferior;
⚫ superior-tangent la faţa superioară a crosei
aortei sau sub crosa venei azygos
⚫ inferior tangent la marginea inferioară a traheii
sau marginile inferioare ale venelor pulmonare
⚫ Regiunile şi etajele mediastinului
⚫ Mediastinul anterior este limitat, anterior de
stern şi posterior de planul pretraheal şi împărţit
în trei etaje prin cele două planuri orizontale
descrise, etajul superior, mijlociu, inferior.
⚫ Etajul superior cuprinde: Timusul
⚫ Arcul aortic şi ramurile sale nervii-vagi, recurenţi,
şi frenici
⚫ Etajul superior
⚫ cuprinde, originea marilor vase de la
baza inimii-aorta ascendentă, artera
pulmonară şi cava superioară; nervii
vagi, frenici, sistemul limfatic
⚫ Etajul inferior
⚫ cuprinde regiunea dintre carena
traheală şi diafragm şi conţine masa
cardiopericardică.
⚫ Mediastinul mijlociu
⚫ Etajele superior şi mijlociu
⚫ conţin traheea şi lanţurile ganglionare
paratraheale.
⚫ Mediastinul posterior
⚫ Primul plan este reprezentat de
esofagul toracic plasat pe coloana
vertebrală, nervii vagi.
⚫ Pe marginile şi feţele laterale ale
esofagului sunt dispuse grupuri de
ganglioni (juxtaesofagieni).
⚫ Planul al doilea
⚫ Este prezentat de planul aorto-azigo-
limfatic: aorta descendentă; lanţul
ganglionilor simpatici toracici
DATE DE FIZIOLOGIE A
MEDIASTINULUI
⚫ -Funcţia de izolare şi amortizare prin mecanismul
de rezistenţă elastică, organele mediastinale împotriva
forţelor dezvoltate intramediastinal, amortizează
diferitele presiuni şi tracţiuni.
⚫ Funcţia hemodinamică
⚫ este reprezentată printr-un sistem de pulsiune a

sângelui, aspiraţia diastolică a cavităţilor inimii drepte
şi de aspiraţie toracică.
PERETELE ABDOMINAL
Peretele abdominal
⚫ Format din mai multe straturi suprapuse :
- pielea: fină, mobilă si elastică; cea mai caracteristică
formațiune cutanată este cicatricea ombilicală situată
aproximativ la mijlocul distanței dintre apendicele xifoid și
simfiza pubiană
- subcutisul: este de grosime variabilă, conține vasele, nervii,
limfaticele și nervii peretelui abdominal
- stratul musculo-aponevrotic este format din 3 straturi
musculo-aponevrotice suprapuse acoperite la exterior și interior
de două fascii : fascia exoabdominală și fascia endoabdominală.
Acest plan conține vasele și nervii intrinseci ai peretelui
abdominal
- spațiul preperitoneal situat între fascia endoabdominală și
peritoneul parietal, conține vestigiile embrionare fibroase și
vasele cu traiect longitudinal
- peritoneul parietal
Mușchii peretelui abdominal
⚫ Principala funcție este cea de presă abdominală
⚫ Au o structură musculo-aponevrotică, cu o
parte musculară activă și una aponevrotică
pasivă
⚫ Arhitectonica peretelui abdominal se
caracterizează printr-un dispozitiv în plasă
⚫ Zone de rezistență crescută: teaca drepților,
linia albă
⚫ Zone de rezistență scăzută: zonele herniare
Mușchii peretelui abdominal
⚫ Funcțiile musculaturii
abdominale:
⚫ de presă abdominală
⚫ Evacuare a
viscerelor(micțiune,
defecație, naștere)
⚫ Acte reflexe(tuse,
strănut)
⚫ Creșterea forței
musculare
⚫ Creșterea rezistenței
peretelui abdominal
Linia alba
⚫ Rafeu tendinos întins între apofiza xifoidă și marginea
superioară a simfizei pubiene, pe linia mediană a
abdomenului
⚫ Este constituită din încrucișarea pe linia mediană a
fibrelor aponevrotice ale mușchilor lați ai abdomenului
⚫ Atât capătul superior cât și cel inferior este fortificat de
fascicule fibroase longitudinale. Inferior se ancorează de
simfiza pubiană prin adminiculum lineae albae
⚫ Porțiunea superioară se întinde până sub ombilic cu 2
laturi de degete, lată de 20 mm
⚫ Porțiunea inferioară lată de 2-3 mm
⚫ La mijlocul liniei albe se găsește anulus umbilicalis
Linia alba
⚫ Intersecţiile aponevrotice, care alcătuiesc linia albă, din
loc în loc formează mici orificii eliptice. Numărul acestor
orificii este mai constant în segmentul supraombilical al
liniei albe.
⚫ În cazuri patologice prin aceste mici orificii herniează
ţesut adipos preperitoneal, conţinând epiploon sau
intestin. Acestea sunt herniile liniei albe, sau hernii
epigastrice, denumite astfel datorită localizării lor mai
frecvente în segmentul supraombilical.
⚫ Astfel linia albă, ax de rezistenţă maximă a peretelui
abdominal pe linia mediană anterioară, reprezintă în
acelaşi timp şi o zonă de slabă rezistenţă.
Linia alba
Topografia peretului
abdominal
Topografia peretelui abdominal
⚫ Prin diviziunea anatomo-topografică în regiuni a peretelui
abdominal, rezultă un număr mai mic de regiuni.
⚫ Linia xifosternală, trece transversal la nivelul joncţiunii xifo-
sternale. Corespunde în mare, proiecţiei pe peretele toracic
anterior al diafragmei. Planul xifosternal plasat la acest nivel,
corespunde vertebrei T9.
⚫ Linia subcostală trece prin punctele cele mai inferioare ale
rebordurilor costale. Planul subcostal corespunzător acestei linii,
posterior se află la înălţimea vertebrei L3.
⚫ Linia supracristală trece peste cele mai ridicate puncte ale
crestei iliace. Planul supracristal, posterior corespunde vertebrei
L4.
⚫ Linia pararectală este trasă longitudinal la marginea externă a
dreptului abdominal. Se află în continuarea liniei
medioclaviculare, proiectată jos la mijlocul ligamentului
inghinal.
Regiuni anatomo-clinice
⚫ Etajul abdominal superior:
regiunea epigastrică sau epigastrul
regiunea hipocondrului drept
regiunea hipocondrului stâng
⚫ Etajul abdominal mijlociu:
regiunea ombilicală sau mezogastrum
regiunea laterală dreaptă sau flancul
drept
regiunea laterală stângă sau flancul
stâng
⚫ Etajul abdominal inferior:
regiunea pubiană sau hipogastrul
regiunea inghinală (fosa iliaca) dreaptă
regiunea inghinală (fosa iliaca) stângă
Regiuni anatomo-topografice
⚫ Regiunea sterno-costo-pubiană (regiunea
mediană a abdomenului), este o regiune
mediană extinsă impară, care conţine
epigastrul, mezogastrul şi hipogastrul,
⚫ Regiunea ombilicală, este o mică regiune de
referinţă situată corespunzător ombilicului. Nu
are omolog în regiunile anatomo-clinice.
Regiunea ombilicală din împărţirea clinică este
mai extinsă şi corespunde mezogastrului,
⚫ Regiunea costoiliacă simetrică, ocupă partea
antero-laterală a peretelui abdominal, situată
între creata iliacă şi rebordurile costale.
Această regiune corespunde regiunii laterale
din împărţirea clinică.
⚫ Regiunea inghinală simetrică, situată inferior
şi lateral, corespunde regiunii anatomo-clinice
omonime.
Fazele remodelarii
- CURS 11 –
Aparatul urinar – Rinichi şi căi extraurinare

APARATUL URINAR
 totalitatea organelor
care au ca principală
funcţie eliminarea din
organism a substanţelor
rezultate din catabolism,
prin formarea şi eliminarea
urinii
Deosebim
- rinichiul
- căile excretoare
Aparatul urinar
RINICHIUL
Rinichiul - organ pereche

- funcţie → producerea urinii
Topografie
- în cavitatea abdominală
retroperitoneal, în fosa
lombodiafragmatică (loja renală),
de o parte şi de alta a coloanei
vertebrale
- superior → plan prin T11
- inferior → L2-L3
Rinichiul drept - ceva mai jos (1-2
cm), datorită ficatului
Aparatul urinar
Faţa post.  peretele post. al trunchiului

în dreptul coastei a XII-a
Faţa ant. → încrucişată de mezocolonul

transvers  rinichii sunt situaţi atât în
etajul supramezocolic cât şi în cel
inframezocolic
Rinichiul stâng  splina, pancreasul şi
stomacul; colonul descendent şi
ansele intestinale, de care este separat
prin peritoneul parietal.
Rinichiul drept  ansele intestinale,
colonul ascendent, ficatul şi duodenul
Extremitatea superioară  suprarenale
Extremitatea inferioară  m. iliopsoas

Aparatul urinar
Rinichii sunt fixaţi într-un

înveliş conjunctiv fibros →
fascia renală
Între fascie şi rinichi →

grăsimea perirenală
La fixare - mai contribuie

pediculul renal (artera şi
vena renală, nervii şi
limfaticele) şi presa
abdominală
RINICHIUL
Configuraţie externă
- formă caracteristică de bob de

fasole;
- la adult 10-12 cm / 5-6 cm / 3-4
cm
≈ 120-150 g.
Culoare - brun-roşcată
Prezintă 2 feţe – ant. şi post.

2 poli – sup. şi inf.
2 margini – lat. - convexă şi med. -
concavă
- pe marginea med. - o incizură –
hilul rinichiului, unde se inseră
pediculul renal
RINICHIUL
Structură
Pe o secţiune longitudinală
prin marginea laterală a rinichiului
→ la exterior - o capsulă
fibroasă
parenchimul renal
- zonă periferică – corticala renală
- profundă - medulara renală
Parenchimul delimitează o cavitate

– sinusul renal, corespunzând la
exterior hilului renal → conţine
elementele pediculului renal
RINICHIUL
Zona medulară - roşie;
- 8-15 arii triunghiulare -

piramidele renale Malpighi → baza
spre exterior (corticală) şi vârful -
papila, spre sinusul renal
Papilele ≈ 15-20 de orificii care se
deschid în calicele mici, drenând
urina.
Piramidele Malpighi - striaţii

longitudinale paralele → canalele
renale (tubii renali Bellini).
Între piramidele Malpighi - coloane

de substanţă corticală denumite
columnele renale Bertin.
RINICHIUL
Zona corticală - culoare mai

deschisă; aspect granular
Deasupra piramidelor Malpighi

→ piramidele Ferrein
Substanţa corticală, aflată între

piramidele Ferrein alcătuieşte
labirintul cortical
Rinichiul este structurat în lobi

şi lobuli, având ca unitate
morfofuncţională nefronul.
RINICHIUL
Nefronul este alcătuit din corpusculul renal Malpighi şi

tubul urinifer.
Corpusculul renal:
- glomerul
- capsula Bowman
Tubul urinifer - 3 segmente:
- tubul contort proximal,
- ansa Henle
- tubul contort distal → se deschide într-un tub
colector Bellini
Fiecare rinichi conţine cca. 1 milion de nefroni.
RINICHIUL
Arterele  artera renală → înainte de hil se împarte în 4 ramuri

prepielice şi o ramură retropielică
în coloanele Bertin,  artere interlobare, care ajung până la limita
dintre medulară şi corticală  artere arcuate sau în arcadă.
în zona corticală printre piramidele Ferrein,  artere interlobulare
 arteriole aferente, care pătrund în capsula Bowman
la nivelul glomerulului arteriola aferentă se capilarizează  cca.
50 de anse capilare;
la capătul terminal se strâng  din nou o arteriolă → arteriola
eferentă, care părăseşte capsula prin acelaşi loc pe unde a
pătruns şi arteriola aferentă.
arteriola eferentă se îndreaptă spre tubii contorţi şi ansa Henle
unde se capilarizează din nou
RINICHIUL
Venele
din reţeaua capilară  vene
care urmăresc sistemul arterial
→ vene interlobulare
- la limita corticală/medulară 
vene în arcadă, paralele cu
arterele în arcadă.
 vene interlobare - în
coloanele Bertin, paralel cu
arterele interlobare
- la marginea bazinetului 
vena renală → în vena cavă
inferioară
RINICHIUL
Limfaticele
- superficiale şi profunde
- drenează în ganglionii hilari
→ lombari
Inervaţia
- dublă
- simpatică cu
originea în măduva T4-L4,
care ajung la rinichi prin
nervii splanhnici şi
- parasimpatică - din
fibre ale nervului vag, via
plexul celiac
Aparatul urinar
CĂILE EXCRETOARE ALE URINII
Urina eliminată prin

orificiile papilare → în calicele
mici → în calicele mari → pelvisul
renal → în ureter → vezica urinară
Calicele mici
- tuburi musculo-
membranoase situate în sinusul
renal, care se inseră, cu una din
extremităţi, pe papilele renale, iar
cu cealaltă se unesc cu alte
calice similare, formând calicele
mari - (6-12)
Aparatul urinar
Calicele mari (2 - 3)
- pâlnii musculo-membranoase
situate în sinusul renal, rezultând din
unirea calicelor mici
Pelvisul renal (bazinetul)
- formaţiune musculo-
membranoasă dilatată ≈ pâlnie şi turtită
dinainte spre înapoi.
baza  confluenţa calicelor mari
vârful corespunde ureterului
Aparatul urinar
Ureterul
- tub lung de 25-30 cm cu
calibru inegal, care face legătura
între bazinet şi vezica urinară
- în raport cu peretele posterior al
abdomenului, în dreptul
apofizelor transverse ale
vertebrelor lombare
- coboară vertical spre unghiul de
bifurcaţie al arterei iliace comune
şi, apoi, intrând în micul bazin, se
îndreaptă spre vezica urinară în
care se deschide
Aparatul urinar
Ureterul
Deosebim două porţiuni:

- una abdominală, de la
bazinet până la intrarea în micul
bazin şi
- pelviană, care se întinde
de la micul bazin până la vezică
La joncţiunea cu peretele vezicii

ureterul formează un unghi
ascuţit, apoi pătrunde oblic prin
perete, pe o distanţă de cca 1-2
cm şi se deschide printr-un
orificiu pe faţa internă a vezicii
Ureterul
Vase şi nervi
Arterele - din artera renală,

arterele genitale, artera vezicală
inferioară şi artera hipogastrică.
Venele converg spre vena iliacă

internă.
Limfaticele sunt drenate în

ganglionii lombari.
Inervaţia este dublă, simpatică şi

parasimpatică.
Aparatul urinar
VEZICA URINARĂ
Este un organ cavitar cu

rol de rezervor pentru colectarea
urinii înainte de a fi eliminată.
Topografie
Este situată în micul bazin, în loja
vezicală, parţial învelită de
peritoneu.
Vezica urinara
Raporturi :
Faţa anterioară - simfiza pubiană
Faţa post. – sup. - ansele

intestinale şi colonul sigmoid
- inferior cu rectul la bărbat şi
uterul la femeie
Feţele lat. – mm. ridicători anali
Fundul vezicii - la bărbat

- canalele deferente, veziculele
seminale şi baza prostatei de care
aderă,
- la femeie cu ligamentele largi
Vezica urinara
Configuraţie
- formă ovoidă - plină

- turtită, de cupă, - goală
- 3 părţi:
Vârful (polul vezical) îndreptat în

sus şi anterior,
Corpul - porţiunea cea mai

voluminoasă
Fundul – partea inferioară

Vezica urinara
Corpul
- 4 feţe – anterioară,
posterioară şi 2 laterale
Fundul vezicii
- orificiile celor două
uretere şi orificiul intern al
uretrei.
Porţiunea orificiului
uretrei → colul vezicii
Cele 3 orificii → trigonul

vezical
Vezica urinara
Structură
Peretele vezicii - elastic şi contractil,  modificarea volumului de la

200-250 de cm3 până la 700 cm3.
Pereţii vezicii sunt formaţi din 4 tunici:

Tunica mucoasă
Tunica submucoasă
Tunica musculară - formată din fibre musculare netede
dispuse în 3 straturi: extern longitudinal, mijlociu circular şi intern
longitudinal.
În jurul orificiului uretrei stratul mijlociu formează
sfincterul vezical intern.
Tunica seroasă (peritoneul) acoperă faţa posterioară a
vezicii; în rest, aceasta este tapetată de adventice.
Vezica urinara
Vase şi nervi
Arterele - ramuri ale arterei

ombilicale, iliace interne,
hemoroidală, ruşinoasă şi
obturatoare
Venele - în plexurile vezico-

prostatice, vezico-seminale 
vena iliacă internă
Limfaticele - drenate în
limfonodulii latero- şi prevezicali,
ulterior hipogastrici, presacraţi
Vezica urinara
Inervaţia vezicii - dublă, senzitivă şi motorie
Inervaţia motorie
- fibre simpatice - în măduva lombară.
- fibrele parasimpatice - în măduva
sacrată,  nervii pelvieni; au acţiune opusă
simpaticului.
Fibrele somatice - măduva sacrată S1-

S3  nervul ruşinos → inervează sfincterul
extern, cu control voluntar
Inervaţia senzitivă
- formată numai de fibre senzitive
parasimpatice - în nervii pelvieni
Aparatul urinar
URETRA
- canalul prin care se elimină urina

stocată în vezica urinară.
- dismorfism sexual
Uretra la bărbat
- canal cu traiect şi calibru neuniforme

≈ 15-20 cm, începând de la fundul
vezicii urinare şi până la capătul
penisului → se deschide prin orificiul
extern – meatul uretral
- are atât rol în excreţie, prin
eliminarea urinii, cât şi în reproducere,
prin eliminarea lichidului spermatic
Uretra la bărbat
Deosebim 3 porţiuni:
Uretra prostatică -
corespunzătoare prostatei (3-4 cm)
- se deschid ductele ejaculatoare şi
canalele excretoare ale prostatei.
la origine, imediat sub vezică 
sfincterul intern al uretrei.
Uretra membranoasă - cea

mai scurtă (1-2 cm).
- la nivelul perineului; pe traiectul ei
 sfincterul uretral extern, voluntar.
Uretra peniană, cea mai lungă

(10-14 cm), corespunde penisului
Aparatul urinar
Uretra la femeie
- are exclusiv funcţie excretorie

- diferă de cea a bărbatului prin
dimensiuni (4-5 cm) şi raporturi.
Prezintă un sfincter intern

involuntar şi unul extern - voluntar.
Este foarte elastică şi se poate

dilata cu uşurinţă.
Uretra la femeie
- o porţiune pelviană şi alta

perineală, separate între ele prin
diafragmul uro-genital:
Porţiunea pelviană - mai lungă (2-

3 cm)
- înconjurată intim pe toată
lungimea ei de sfincterul extern
striat al uretrei, care se întinde de
la colul vezicii până la diafragmul
uro-genital
Porţiunea perineală (cca. 1 cm) -

străbate diafragmul uro-genital,
aderând intim la planurile
constitutive ale acestuia.
Fazele remodelarii

Cursuri Anatomie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri Anatomie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

✓ Poartă masca de protecție!

 în sălile în care se desfăşoară activităţi didactice;

✓ Poartă corect masca de protecţie! Acoperă nasul, gura şi

ANATOMIA este ştiința care se ocupă cu

FIZIOLOGIA este ştiința care se ocupă cu

Obiectul de studiu al anatomiei este omul viu, ca

Descrierea analitică (forma, mărimea, consistența,

Pe baza datelor descriptiv-analitice s-a dezvoltat

Studiul suprafețelor regiunilor corpului se

Concepția clasică a organizării corpului

•Prin noțiunea de ORGAN se înțelege o asociere a

•Noțiunea de APARAT este folosită pentru a indica o

•Un grup de organe integrate ca structură şi funcție

Se descriu clasic trei grupe de aparate care

➢grupa aparatelor vieții de relație (aparatul

➢grupa aparatelor de nutriție (aparatul digestiv,

➢grupa aparatelor de reproducere (aparatul

2. POZIŢIA “ÎN ŞEZÂND”

3. POZIŢIA “ÎN GENUNCHI”

4. POZIŢIA DECUBIT (CULCAT)

-picioarele în flexie plantară, nu ating solul, corpul

TERMENI PENTRU INDICAREA POZIȚIEI ŞI ORIENTĂRII

Medianus, termen rezervat pentru denumirea planului median al corpului

TERMENI PENTRU INDICAREA POZIȚIEI ŞI ORIENTĂRII

Sagitalis, termen rezervat pentru denumirea unui plan paralel cu planul

-Frontalis, termen rezervat pentru denumirea planului frontal care este

-Transversalis, termen rezervat pentru denumirea planului transversal sau

TERMENI PENTRU INDICAREA POZIȚIEI ŞI ORIENTĂRII

-Medialis, termen folosit în descrierile anatomice pentru a arăta poziția unei

-Lateralis, termen utilizat pentru a indica poziția unei formațiuni anatomice,

-Intermedius, termen utilizat pentru a indica poziția mijlocie a unei

TERMENI PENTRU INDICAREA POZIȚIEI ŞI ORIENTĂRII

Posterior, termen folosit pentru a arăta că o formațiune se află înapoia

Dorsalis, termen utilizat penntru părțile posterioare ale trunchiului şi

-Ventralis, termen foarte rar folosit în anatomia omului fiind înlocuit cu

TERMENI PENTRU INDICAREA POZIȚIEI ŞI ORIENTĂRII

-Internus, termen sinonim cu *profund*, indicând că o formațiune se află în

-Externus, termen sinonim cu *superficial* şi utilizat pentru a arăta că o

-Dexter, Sinister, termeni utilizați pentru a indica poziția unei formațiuni

TERMENI PENTRU INDICAREA POZIȚIEI ŞI ORIENTĂRII

-Longitudinalis, termen utilizat pentru a denumi axa lungimii corpului sau

- Transversus, termen folosit pentru a indica direcția unei formațiuni de-a

TERMENI PENTRU INDICAREA POZIȚIEI ŞI ORIENTĂRII

-Cranial, Caudal, termeni rar folosiți în anatomia omului, au sensul de

-Superior, Inferior, termeni utilizați pentru a indica poziția unor formațiuni

- Superficialis, Profundus, termeni utilizați pentru a arăta poziția i direcția

TERMENI PENTRU INDICAREA POZIȚIEI ŞI ORIENTĂRII

Pentru orientarea şi descrierea topografică a formațiunilor anatomice de la

- Proximalis et Distalis, pentru orientarea falangelor (aceşti termeni nu se

- Radialis et Ulnaris, pentru descrierea formațiunilor anatomice localizate

TERMENI PENTRU INDICAREA POZIȚIEI ŞI ORIENTĂRII

Pentru orientarea şi descrierea topografică a formațiunilor anatomice de la

-Tibialis et Fibularis, pentru descrierea formațiunilor anatomice localizate

-Palmaris, pentru descrierea formațiunilor din regiunea anterioară a mâinii

-Plantaris, pentru descrierea formațiunilor situate în zona feței inferioare a

 partea anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor

 conţin cavităţi pline cu aer

ELEMENTE DESCRIPTIVE ALE OASELOR

- modelate în raport cu suprafaţa articulară

- formate prin presiune

 membrană conjunctivă fibroasă

 constituit din ţesut conjunctiv dur (osos)

a). Oasele lungi

-Internus, termen sinonim cu profund, indicând că o formațiune se află în

-Externus, termen sinonim cu superficial şi utilizat pentru a arăta că o