Dumitru Moldovanu

Doctrinele economice

Ediţia a III-a

2003

1
 Dumitru Moldovanu

Doctrinele economice

Ediţia a III-a, revăzută şi adăugată

Editura ARC
2003

2
 CUPRINS

ÎN LOC DE PREFAŢĂ...
Capitolul I. DE CE ESTE NECESARĂ STUDIEREA DOCTRINELOR ECONOMICE

Capitolul II. GÂNDIREA ECONOMICĂ ÎN ANTICHITATE ŞI ÎN EVUL MEDIU

1. Concepţiile economice ale vechilor indieni.

2. Doctrina elitei în opera lui Platon şi Aristotel.
3. Idei economice în Biblie.
4. Doctrina justiţiei sociale. Sfântul Toma d’Aquino.

Capitolul III. MERCANTILISMUL

1. Geneza mercantilismului.
2. Conceptele despre bogăţie şi despre statul intervenţionist.
3. Particularităţile naţionale ale mercantilismului: îmbogăţirea prin monedă, industrie şi comerţ.

Capitolul IV. LIBERALISMUL ECONOMIC CLASIC

1. Apariţia şi etapele evoluţiei liberalismului economic.

2. Esenţa şi trăsăturile principale ale doctrinei liberalismului economic clasic.
3. Fiziocraţii. Prima doctrină a liberalismului clasic. Fr.Quesnay.
4. Adam Smith – fondatorul doctrinei liberalismului economic clasic.
5. T.Malthus şi teoria populaţiei.
6. Opera economică a lui David Ricardo.
7. Ideile liberalilor optimişti francezi. J.B.Say.
8. J.S.Mill: sinteza sau ultimul cuvânt al economiei politice clasice.

Capitolul V. DOCTRINA NAŢIONALISMULUI ECONOMIC

1. Reacţii sociale şi naţionale faţă de liberalismul economic clasic.

2. Naţionalism şi protecţionism economic: Friedrich List.
3. Teoria forţelor productive ale naţiunii.
4. Politica comercială şi efortul patriotic.

Capitolul VI. DOCTRINA ECONOMICĂ SOCIALISTĂ

1. Teoria socialistă – reacţie a muncii contra capitalului.

2. Ideile economice ale autorilor socialismului utopic.
3. Romantismul economic: Sismondi şi Proudhon.
4. Dedublarea lui K.Marx: om de ştiinţă şi promotor al ideologiei comuniste.
5. Trăsăturile definitorii ale doctrinei economice marxiste.
6. Evoluţia învăţăturii economice marxiste. Leninismul.

3
Capitolul VII. DOCTRINA LIBERALISMULUI NEOCLASIC SAU A
MARGINALISMULUI
1. Geneza neoclasicismului (marginalismului).
2. Conţinutul revoluţiei marginaliste.
3. Şcoala austriacă. Teoria utilităţii marginale. K.Menger şi E.Bohm-Bawerk.
4. Şcoala de la Lausanne şi teoria echlibrului general. L.Walras.
5. Şcoala de la Cambridge. A.Marshall şi sinteza teoriilor economice.

Capitolul VIII. INSTITUŢIONALISMUL

1. Ortodoxie şi eterodoxie în ştiinţa economică.

2. Un precursor al instituţionalismului - şcoala istorică germană.
3. Caracteristici ale gândirii economice instituţionaliste.
4. Evoluţia instituţionalismului american. Th.Veblen.
5. Şcoala sociologică franceză. F.Perroux şi teoria economiei dominante.
6. Neoinstituţionalismul. J.Galbraith.

Capitolul IX. KEYNESISMUL – DOCTRINĂ A ECONOMIEI DE PIAŢĂ DIRIJATE

1. Geneza dirijismului economic. J.Keynes şi opera sa „Teoria generală”.

2. Trăsăturile principale ale sistemului teoretic keynesist.
3. Modelul teoretic keynesist.
4. Politica economică preconizată de J.Keynes.

Capitolul X. NEOKEYNESISMUL

1. Caracteristica generală a neokeynesismului, specificul lui în diferite ţări.

2. Sinteza microeconomiei neoclasice şi a macroeconomiei keynesiene. P.Samuelson.
3. Postkeynesdismul. Stângii de la Cambridge. Joan Robinson.
4. Neokeynesismul macroeconomic: aportul lui V.Leontiev

Capitolul XI. NEOLIBERALISMUL

1. Apariţia neoliberalismului şi deosebirea lui de liberalismul clasic.
2. Neoliberalismul şcolii de la Fraiburg. Teoria tipurilor ideale de economie.
3. Concepţia lui F.Hayek despre economia de piaţă şi statul de drept.
4. Monetarismul nord-american. M.Friedman.
5. Teoria economiei bazate pe ofertă.

Capitolul XII. GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ

1. Particularităţile formării şi dezvoltării economice la români.

2. Ideile mercantiliste ale lui Dimitrie Cantemir şi particularităţile fiziocratismului lui N.Bălcescu.
3. Ideile naţionalismului şi protecţionismului economic în operele lui P.Aurelian şi M.Eminescu.
4. Concepţiile economice ale lui V.Madgearu.
5. Doctrina economică a lui M.Manoilescu – o teorie a învingerii subdezvoltării.
6. Portrete de economişti români contemporani: N.Georgescu-Roegan, A.Rugină,
N.N.Constantinescu, P.Bran, N.Belli.

4
Capitolul XIII. CONTRIBUŢII ALE ECONOMIŞTILOR DIN REPUBLICA
MOLDOVA LA DEZVOLTAREA ŞI APLICAREA ÎN
PRACTICĂ A TEORIEI DESPRE TRANZIŢIA LA
ECONOMIA DE PIAŢĂ (S.Chircă, Gr.Belostecinic, A.Cojuhari,
P.Cojocaru, M.Patraş, N.Şişcan, V.Ţurcanu)

Capitolul XIV. AUTORI, OPERE, IDEI

Capitolul XV. LAUREAŢII PREMIULUI NOBEL PENTRU ECONOMIE

5
 IN LOC DE PREFAŢĂ

De secole, puşi în situaţia de a concura cu alte popoare în domeniul economic,

am tot dat înapoi. Iar când, la răscrucea deceniilor opt şi nouă, în fosta U.R.S.S. s-a
procedat la o liberalizare a vieţii economice, cei mai mulţi dintre noi am rămas
indiferenţi, pasivi, în aşteptare. Şi numai o mică parte au pornit-o cu torbele spre
Polonia, Turcia, România. In acelaşi timp însă, alţii, ce convieţuiesc nu demult alături
de noi, s-au avântat la înjghebarea a tot felul de cooperative şi firme particulare,
tupilându-le cu multă grijă în umbra întreprinderilor de stat, a ministerelor şi
departamentelor, a organizaţiilor neguvernamentale. Cu unele mici excepţii, aceste
unităţi semilegale, sau chiar criminale, nu făceau altceva decât să transforme
proprietatea de stat în proprietate privată. In consecinţă, unii dintre noi s-au pospăit
cu nişte haine de import, cei mai mulţi dintre ei — au acumulat milioane, făcând
primul pas în a deveni stăpânii noştri de mâine.
Să ne întrebăm, de ce n-am ştiut cum să ne apărăm ceea ce am adunat cu atâta
osteneală şi sacrificii decenii în şir, de ce gândirea noastră economică ne-a mai jucat
o dată festa? Intr-o oarecare măsură de vină este şi caracterul nostru naţional, căci
activitatea economică cere şi duritate, şi capacitatea de a înfrunta riscul, calităţi cu
care nu ne prea putem lăuda. La mijloc e şi faptul că am rămas cu o structură socială
similară celor mai înapoiate popoare din Africa. lar ţăranii, ştiut lucru, dintotdeauna,
într-un fel sau altul, au fost dominaţi şi storşi de orăşeni.
Ei bine, pe lângă toate acestea, ne mai lipseşte o calitate, poate cea mai însemnată,
numită de francezi «savoir faire», iar de englezi «kno-how», la temelia căreia se află
cunoştinţele respective. Or, astăzi acumularea de cunoştinţe economice, la fel ca şi
necesitatea de a pune umărul la prosperarea noastră economică, devine o datorie
patriotică. După obţinerea independenţei politice, lupta pentru eliberarea naţională
nu s-a terminat. Pur şi simplu ea a trecut în domeniul economic. Căci dacă nu vom
şti cum să ne apărăm rodul municii, vom fi nevoiţi să ne spetim şi de acum înainte
pentru bunăstarea altora.

6
 Capitolul I
DE CE ESTE NECESARA STUDIEREA
DOCTRINELOR ECONOMICE

Cu unele mici excepţii, ideile economice nu dispar niciodată. După o perioadă

de uitare, niţel modificate, ele reapar din nou în prim plan. Ca urmare, unele concepte
formulate cândva de Aristotel sau Platon le găsim reînnoite şi dezvoltate de către
economiştii medievali, de fiziocraţi şi chiar de instituţionaliştii contemporani. Mai
mult, o bună parte din cele mai moderne teorii nu sunt decât nişte variante ale unor
idei, cunoscute din antichitate, adaptate la împrejurările zilei. Oricum, pentru
moment, prefixul «neo» a devenit un element dominant în ştiinţa despre economie:
«neoliberalism», «neokeynesism», «neomonetarism», «neoinstituţionalism» etc.
Cunoaşterea ideilor, teoriilor şi doctrinelor economice, lansate cu sute şi chiar
mii de ani în urmă, este oportună şi din simplul motiv că evoluţia lor în timp are loc
nu într-o direcţie oarecare, ci mai degrabă în «spirală». Un alt argument în favoarea
studierii istoriei doctrinelor economice este şi faptul că «tezaurul» de cunoştinţe
economice, acumulate de omenire pe parcursul mai multor secole, trebuie mereu
«regândit» şi analizat nu numai de pe poziţiile unei sau altei epoci, ci şi pornind de la
interesele, specificul şi obiectivele urmărite de poporul respectiv.
În fine, între succesele economice concrete şi cunoştinţele economice puse în
aplicare, există o strânsă interdependenţă. „Marile curente de gândire economică,
scrie economistul francez J. Lajugie, lansate de oameni de geniu, au o influenţă
enormă asupra evoluţiei ulterioare a realităţilor economice şi a instituţiilor. Un
Aristotel şi un Thoma d'Aquino, un Adam Smith şi un Karl Marx au exercitat asupra
istoriei economice a omenirii o influenţă la fel de profundă ca şi descoperirea morii
de apă sau a maşinii cu aburi». În literatura de specialitate, atunci când este vorba
despre evoluţia cunoştinţelor despre viaţa economică, sunt folosiţi mai mulţi termeni,
cum ar fi: „ideile economice”, „teoriile economice”, „gândirea economică”,
„doctrinele economice”, „curentele economice”. Deşi apropiate, aceste noţiuni nu
sunt sinonime. Gândirea economică este noţiunea cea mai largă, ce le cuprinde pe

7
toate celelalte. Deşi cu o anumită doză de relativitate, am putea spune că omenirea a
formulat sute şi mii de idei economice, dar mult mai puţine teorii economice.
Numărul doctrinelor economice se ridică doar la circa două duzine. În acelaşi timp,
nu sunt mai multe de trei-patru curente economice: liberalismul economic; dirijismul,
socialismul (sau totalitarismul).
Doctrina economică constituie un sistem de teorii economice, care armonizează,
mai mult sau mai puţin între ele, având în centru o idee principală, care le
consolidează. Potrivit opiniei economistului român Ivanciu Nicolae-Văleanu „o
doctrină este, în accepţiunea actuală, un ansamblu coerent şi bine structurat de teorii,
însoţite de măsuri prin care să se influenţeze societatea şi economia de o manieră
corespunzătoare cerinţelor de progres, percepute prin prisma intereselor unor forţe
sociale determinate. De aici diversitatea doctrinelor şi opoziţia dintre ele ca expresie a
deosebirilor de interese ale grupărilor de oameni din care este alcătuită societatea”.
Istoria doctrinelor econoniice este astfel o parte componentă a istoriei gândirii
economice. Ultima, pe lângă sisteme închegate într-un tot întreg, mai include o
mulţime de idei şi teorii izolate.
Doctrinele economice au apărut mai târziu decât gândirea economică. Astfel
putem vorbi cu o însemnată doză de aproximaţie despre doctrina economică a lui
Platon sau Aristotel. Binecunoscuţii teoreticieni ai istoriei economice, francezii
Ch.Gide şi Ch. Rist încep celebra lor istorie a doctrinelor economice cu fiziocraţii.
Cei mai mulţi din specialişti însă consideră că deja în cazul mercantiliştilor se poate
vorbi despre o doctrină economică în sensul actual al cuvântului.
Iniţial istoria doctrinelor economice era o parte componentă a economiei
politice. În celebrul său «Tratat de economie politică», publicat în 1615, francezul
Antoine de Montchretien trece în revistă şi opiniile înaintaşilor săi în problemele
abordate. A.Smith analizează în opera sa «Avuţia popoarelor» şi ideile economice ale
mercantiliştilor şi fiziocraţilor. La fel vor proceda mai apoi şi S.de Sismondi, şi
Friederic List. K. Marx a conspectat şi a analizat minuţios operele celor mai de seamă
economişti din trecut, material care a fost apoi publicat în calitate de al IV-lea volum
al «Capitalului», volum pe care francezii 1-au editat aparte sub denumirea de «Istoria

8
gândirii economice». Mult mai târziu, în 1934 în partea a doua a cursului de
«Economie politică» economistul român Virgil Madgearu analizează şi «evoluţia
ştiinţei eco-nomice». Până şi americanul P.Samuelson, în celebrul său manual de
„Economie politică” dedică câteva pagini «Istoriei doctrinelor economice».
Dar, paralel cu această tradiţie, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea
istoria doctrinelor economice se transformă treptat într-un domeniu de cercetare de
sine stătător ajungând ca azi să ocupe în sistemul de învăţământ economic mondial un
loc de prim rang.
Pentru noi, «aici şi acum», cunoaşterea doctrinelor economice, atât a celor
contemporane cât şi a celor din trecut, are o importanţă deosebită. După atâtea
experienţe rămânem şi astăzi în faţa necesităţii de a alege drumul ce duce spre
prosperitatea economică, de a elabora modelul economic, ce s-ar afla la temelia
eventualului «miracol economic moldovenesc».

9
 Capitolul II
GÂNDIREA ECONOM1CA IN ANTICH1TATE Şl ÎN EVUL MEDIU

In antichitate viaţa economică era subordonată în temei atingerii anumitelor

scopuri politice, religioase, morale, de altă natură, numai nu economice. Evident, în
asemenea condiţii ştiinţa economică purta un caracter secundar în raport cu aşa
domenii de cunoaştere a lumii înconjurătoare cum erau filosofia sau ştiinţele naturii.
In acelaşi timp învăţaţii care studiau fenomenele economice, expuneau rezultatul
cercetărilor lor sub forma îndemnurilor şi sfaturilor adresate persoanelor cu funcţii
publice.

1. Concepţiile economice ale vechilor indieni

Celebra vizionară bulgară Vanga afirmă că „...din Tibet, înoepe istoria omenirii,
acolo urmează să căutăm rădăcinile ei, acolo se află explicaţia multor enigme
surprinzătoare şi stranii ale vieţii pământeşti a omului...”
Intr-adevăr, cea mai veche civilizaţie, de la care s-au păstrat izvoare scrise,
datând din mileniul III î.e.n., este cea indiană.
Principala particularitate a vechii civilizaţii indiene constă în divizarea societăţii
în caste: brahman, cşatria, vaişa şi şudra. Potrivit «Vedelor» (o voluminoasă culegere
de imnuri, rugăciuni şi descântece), reprezentanţii .primelor trei caste aveau misiunea
de a aduna avere, îmbogăţirea fiind considerată nu numai o faptă lăudabilă, ci şi o
datorie sfântă. Deşi pare oarecum paradoxal, dar într-o societate stăpânită în
întregime de conştiinţa religioasă, domina convingerea că omul care reuşeşte să se
pricopsească, să devină bogat este un ales al zeilor, pe când cel sărac este lipsit de
bunăvoinţa lor.
Mult mai târziu, această idee a fost actualizată şi dezvoltată de către marele
cugetător şi reformator religios indian S.Vivekaiianda (1863—1902), care scrie în
lucrarea sa «Kharma-yoga»: «Mireanul trebuie să lupte energic pentru a acumula
două lucruri — mai întâi cunoştinţe, apoi avuţie. Aceasta este datoria lui şi este un

10
om de nimic, dacă nu-şi îndeplineşte datoria. Mirea-nul care nu luptă pentru a aduna
avuţie procedează imoral”.
Dar, atenţie, averea acumulată de reprezentanţii primelor trei caste nu poate
constitui un scop în sine. Ea urmează a fi subordonată în mare parte înfăptuirii
diferitelor ri-tualuri religioase, importante pentru existenţa întregii comunităţi.
Grânele, carnea şi uleiurile ce aparţineau celor bogaţi, urmau a fi sacrificate zeilor în
numele întregii comunităţi. Căci fumul şi mirosul emanate de aceste produse în
timpul ritualurilor religioase, ajungând în ceruri, la zei, îi predispun pe aceştia să
trimită oamenilor, fie săraci, fie bogaţi, ploaie, timp favorabil, belşug.
De remarcat că înţelepţii indieni au abordat în cercetările lor şi unele probleme
«pur teoretice». Astfel, ei ajung la concluzia că mărimea valorii unui produs oa-
recare este determinată de numărul de zile cheltuite la crearea lui.
Astfel, vechii indieni s-au apropiat de analiza uneia din întrebările-cheie cu care
s-a pomenit confruntată ştiinţa economică dintotdeauna: ce sunt preţurile şi care este
cauza oscilării lor? Mai mult, ei au abordat şi o altă problemă «eternă»a ştiinţei
economice, şi anume cea a repartizării veniturilor. Potrivit opiniei lor, expuse în
temei în textele religioase, diferenţierea de avere nu este un rezultat al hărniciei sau
leneviei, ci se explică prin acţiunile legii kharmei. Avuţia unora şi sărăcia altora
constituie deci respectiv fie o recompensă, fie o pedeapsă pentru virtuţile sau
păcatele săvârşite în viaţa precedentă.
In «Arthasastra», un tratat despre arta conducerii statului, scris între secolele IV
şi III î.e.n., este promovată ideea rolului activ al statului în organizarea vieţii
economice. Statul, în opinia autorului tratatului, avea misiunea nu numai să strângă
imipozitele. El urma să construiască şi să menţină în stare bună sistemele de irigaţie,
drumurile şi podurile, să reglementeze preţurile, să aloce mijloacele necesare pentru
dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor, să-şi organizeze în aşa mod activitatea,
încât veniturile să fie mai mari decât cheltuielile.
În acest tratan, unde pentru prima dată se vorbeşte despre profitul comercial,
statul trebuie să intervină fixând mărimea acestuia la nivelul a 5 la sută din preţ în
cazul mărfurilor locale şi a 10% - în cazul celor importate.

11
 Straniu, dar cu peste două milenii în urmă autorii «Arthasastrei» îi sfătuiau pe
regii Indiei să lupte, aplicând cele mai aspre metode contra delapidării de bani
publici, dar mai ales contra corupţiei, fenomene ce aveau deja la acea epocă cele mai
nefaste urmări asupra dezvoltării economice.

2. Doctrina elitei în opera lui Platon şi Aristotel

Filosofi şi idei economice. Nici chiar în secolele IV—III î.e.n., adică în epoca
înfloririi sale economice şi politice nu întâlnim în Grecia Antică nici economişti de
profesie şi nici lucrări economice speciale. Oamenii de stat şi savanţii erau preocupaţi
de problemele politice, militare şi spirituale, expunându-şi modestele cunoştinţe în
economie mai mult ocazional. Până şi asemenea titani ai gândirii, ca Platon şi
Aristotel, şi-au expus opiniile cu privire la viaţa economică în contextul grijii lor de
edificare a unei societăţi ideale, societate în care rolul decisiv urma să-i aparţină
elitei, reprezentată în cea mai mare parte prin aristocraţia funciară. Anume din această
perspectivă au şi elogiat ei agricultura, marea proprietate funciară şi gospodăria
naturală, condamnând în acelaşi timp comerţul şi chiar meşteşugurile.
In linii mari, Xenofon, Platon şi Aristotel, trustrei filosofi celebri şi apărători ai
intereselor unei elite spirituale (printre altele, consioderaţi de unii specialişti în
materie drept primnii economişti), au condamnat avuţia. Dar nu pedeplin, ci numai în
măsură în care aceasta îl lega pe om de lucruri, îl înrobea, împingându-l spre oi
degradare spirituală. Partizani ai intervenţiei statului în economie, ei subordonau
drepturile individului (inclusiv cele economice) intereselor colectivităţii. În viziunea
lor sclavia era un fenomen firesc, iar sclavii — nişte simple unelte vorbitoare.
Deşi opera lor poartă în temei un caracter general şi abstract, filosofii din Grecia
antică au analizat şi un şir de probleme economice mai concrete, lansând cu această
ocazie şi unele idei originale, cu o valoare netrecătoare. Xenofon (430-355 î.e.n.), de
exemplu, ajunge la concluzia că evoluţia diviziunii muncii se află în dependenţă
directă de volumul pieţii. Peste circa două milenii, această idee a fost dezvoltată şi
multilateral argumentată în opera „părintelui” economiei politice, englezul Adam
Smith.

12
 Platon (428—347 î.e.n). «Născut în cămaşă», cum se spune adesepro despre cei
norocoşi, Platon a avut fericirea să fie elevul lui Socrate şi profesorul lui Aristotel. De
tînăr visa să devină poet, dar, ascultându-1 odată pe Socrate, şi-a aruncat versurile pe
foc şi s-a făcut filosof (printre altele, asemeni lui lisus Hristos, Socrate n-a lăsat nici
un rând scris de mâna lui, opera lui devenind cunoscută posterităţii în mare măsură
datorită sârguinţei tânărului care şi-a ars versurile şi 1-a urmat în drumul spre
înţelepciune, adică lui Platon).
Idealist şi cu idei foarte originale, el ajunge de tânăr la convingerea că cea mai
neraţională şi «stricată» formă de cârmuire a statului este democraţia. Căutând o
alternativă democraţiei, Platon purcede la elaborarea modelului unui «stat (cetate)
ideal», condus de o elită spirituală, în acest context analizând şi asemenea fenomene
economice cum ar fi: diviziunea muncii, proprietatea, banii, economia naturală,
economia de schimb, etc.
Principalele opere, în care filosoful grec îşi expune şi ideile sale economice, sunt
intitulate «Statul» (sau «Republica») şi «Legile».
Diviziunea muncii. Potrivit opiniei „marelui idealist”, cea mai importantă lege
economică este legea diviziunii muncii. Fiindcă, spune el, în virtutea acestei legi,
producătorul specializându-se, confecţionează bunurile materiale mai uşor şi mai
repede, într-o cantitate mai mare şi de o calitate mai bună. Filosoful grec se pronunţă
pentru separarea funcţiilor administrative de cele productive. Dar, şi acest detaliu
urmează a fi reţinut, Platon vorbeşte nu despre o diviziune socială a muncii, ci de una
naturală, convins fiind că «de la natură fiecare om este înzestrat cu capa-citatea de a
efectua doar un anumit lucru, şi el trebuie să-1 îndeplinească anume pe acesta».
Astfel, nobilii, elita, prin însăşi originea lor, sunt predestinaţi pentru conducerea
statului şi îndeplinirea altor munci intelectuale. Meseriaşii şi ţăranii, însă, urmează a
fi lipsiţi de orice drepturi politice. De ce? Fiindcă atât preocupările lor profesionale,
cât şi originea lor nu le permite să îndeplinească efectiv funcţia de dirijare a statului.
Rolul statului în economie. Deşi pare oarecum paradoxal, dar deja în Grecia
Antică între adepţii amestecului statului în economie şi partizanii individualismului şi
ai nonintervenţionismului au apărut controverse aprinse. Platon era un adversar

13
înfocat al libertăţilor politice şi economice, apărând ideia unui amestec însemnat al
statului în viaţa economică. Dar, spre deosebire de «intervenţioniştii» contemporani,
el consideră că 'acest amestec trebuie să fie subordonat atingerii unor obiective de
ordin moral, politic, religios, şi nu economic.
Preocupat de problemele desăvârşirii spirituale ale neamului omenesc, marele
filosof susţine că la rădăcina tuturor viciilor şi păcatelor umane se află setea de
înavuţire, pornire care îl degradează pe om, împingându-1 să încalce orice reguli de
convieţuire în societate, orice principii morale şi etice. Ce-i de făcut? Nimic deosebit,
spune Platon. Pur şi simplu statul trebuie să ţină sub control setea de îmbogăţire.
Cum? Prin încasarea dobânzii obţinute de la împrumuturi (a camătei), precum şi de la
vânzarea mărfurilor în credit, prin reglementarea preţurilor în aşa mod, încât acestea
să le asigure vânzătorilor doar un profit destul de moderat. (Reamintim aici că o idee
similară o întâlnim deja la vechii indieni)
Mai există un domeniu în care amestecul statului este indispensabil —acesta-i
comerţul exterior. Statul va promova o politică protecţionistă, interzicând exportul
acelor mărfuri de care are nevoie societatea şi punând obstacole în calea importului
produselor ce nu sunt strict necesare pentru o viaţă moderată (a obiectelor de lux, de
exemplu).
Proprietatea. Fărâ să-i pese de faptul că va fi calificat mai târziu drept
«anticapitalist» şi «intervenţiomst», Platon cere suprimarea proprietăţii private şi
înlocuirea acesteia prin proprietatea colectivă. De ce? Fiindcă proprietatea privată
încurajează individualismul, alimentează setea de pricopsire şi-1 impune pe om să
dea prioritate intereselor personale în detrimentul celor colective.
Dar şi în această problemă Platon este original — „comunismul” lui, în care
până şi femeile şi copiii trebuie să fie comuni, în care se interzice de a avea obiecte
de aur şi argint şi a duce un mod de viaţă luxos, deci acest „comunism platonian” nu
este nici pe departe general. El este un comunism aristocratic, de elită, deoarece
divizând societatea în trei clase (filosofii, militarii şi producătorii), înţeleptul antic
susţine că comunitatea de avere şi de familii este acceptabilă doar în cazul primelor
două clase. Cât priveşte ţăranii şi meseriaşii, apoi ei vor avea şi pe viitor proprietate

14
privată, întrucât nu sunt capabili să se ridice la acel nivel spiritual, indispensabil
pentru a renunţa la sclavia bunurilor materiale, la proprietate.
Aristotel (382—322 î.e.n.), vlăstar al unei familii de nobili, ucenic al lui Platon,
îndrumător şi pedagog al lui Alexandru Macedon, a fost şi el un apărător al
intereselor aristocraţiei, dar a avut în multe privinţe opinii diametral opuse celor
împărtăşite de profesorul său. Asemeni lui Platon, considera şi el divizarea oamenilor
în sclavi şi liberi drept un fenomen firesc şi veşnic. «Unii oameni după natura lor
sunt liberi, scria el, alţii sunt sclavi. Pentru ultimii a fi sclavi este un lucru şi util şi
just». Era un adept al amestecului statului în economie. Cunoscutul economist
francez Andre Piettre scrie cu această ocazie că „gândirea lui Aristotel, ca şi cea a lui
Platon, reflecta reacţia colectivităţii faţă de abuzurile individualismului”.
Aristotel este considerat a fi cel mai modern dintre gânditorii antici, întrucât îşi
baza concluziile teoretice pe studierea şi analiza faptelor reale. Meritul lui constă în
faptul de a fi studiat un şir de probleme «pur» economice, cum ar fi: banii, valoarea,
preţul, proprietatea, schimbul etc.
Principalele opere ale lui Aristotel, prin excelenţă economice, sunt „Politica” şi
„Etica nicomachicâ”.
«Economia domestică» şi hrematistica. Aristotel tratează bogăţia de pe poziţia
utilizării ei, distingând astfel două forme ale acesteia - una din ele constă din bunurile
necesare satisfacerii nevoilor de toate zilele, alta - din acumularea de bani. Pe cea de
a doua formă a avuţiei o dispreţuieşte şi o condamnă.
Continuându-şi investigaţiile în această direcţie, Aristotel defineşte două
modalităţi diferite de a spori bogăţia, şi anume: „economia domestică” şi
„hrematistica”. Prin «economia domestică» marele filosof subînţelege arta de a obţine
bunurile necesare satisfacerii cerinţelor raţionale, absolut fireşti ale individului şi
familiei sale. «Hrematistica» însă este o formă de organizare a activităţii economice
bazate pe schimb şi care urmăreşte scopul acumulării bogăţiei sub formă de bani.
Această ultimă formă de activitate economică este condamnată şi nu numai pentru că
ea contravine idealurilor sale spirituale, ci şi pentru că nu poate fi ţinută sub control.
«În arta de a agonisi averea, scrie el, întrucât aceasta se manifestă în activitatea

15
comercială, niciodată nu există o limită în atingerea scopului, acesta fiind acumularea
unei bogăţii fără margini... Toţi cei care practică afaceri băneşti, tind să-şi sporească
capitalul la infinit». In viziunea lui Aristotel culmea hrematisticii o constituie camăta,
pe care fireşte, o condamnă în termeni categorici, deoarece, susţine el, «banii nu nasc
copii».
Legea sterilităţii schimbului. Aristotel constată cu părere de rău că „economia
domestică” tinde mereu să se transforme în «hrematistică», formă de activitate
economică pe care o consideră amorală şi dăunătoare idealurilor de perfecţionare
spirituală a omului. Pentru a preveni o asemenea transformare nedorită, o intervenţie
a statului în viaţa economică este absolut necesară. Dar care trebuie sâ fie caracterul,
obiectivele şi proporţiile acestui amestec? În căutarea răspunsului la aceste întrebări,
Aristotel studiază izvoarele care alimentează hrematistica - camăta şi „comerţul
mare” (comerţul mic ţine de domeniul «economiei domestice»), activităţi pe care le
condamnă şi pe care statul trebuie să le interzică.
Cu prilejul studierii acestor probleme, Aristotel formulează vestita teorie a
sterilităţii schimbului, teorie în conformitate cu care în procesul schimbului de
mărfuri mărimea avuţiei nu poate spori. (De notat că teoria este justă doar parţial,
întrucât în realitate valoarea mărfii creşte cu mărimea efortului depus pentru a o trece
de la producător la consumator). Oricum, teoria sterilităţii schimbului (considerată a
fi cel puţin parţial greşită) va fi mai apoi preluată şi dezvoltată de mai multe şcoli şi
doctrine economice, inclusiv de canoniştii medievali, de fiziocraţi, precum şi de către
Karl Marx.
Legea dominaţiei şi supunerii. Aristotel consideră că ideea despre comunitatea
de bunuri şi familii, lansată de Platon este absolut greşită, întrucât ea vine în
contradicţie cu firea egoistă şi hrăpăreaţă a omului. În acelaşi timp însă autorul
«Eticii nicomachice» justifică sclavia, considerând-o drept o instituţie nu numai
firească şi eternă, ci şi universală, aceasta fiind o consecinţă a acţiunii unei legi,
proprii atât naturii cât şi societăţii, numite «Legea dominaţiei şi supunerii». Între
sclavi şi patronii lor există o diviziune naturală a muncii - primii sunt predestinaţi de
natură pentru îndeplinirea muncilor grele, pe când nobilii urmează să îndeplinească

16
funcţiile de conducere şi de control. Deci, prin însăşi natura lucrurilor orânduite de
zei, nobilii trebuie să domine, iar sclavii — să se supună.
Intrucât „legea dominaţiei şi supunerii” este o lege universală, acţiunea ei se
răsfrânge şi asupra relaţiilor dintre ţări. Unele popoare, susţine Aristotel, sunt
chemate să domnească peste alte popoare, iar acestora din urniă nu le rămâne decât
să se supună şi să se spetească în folosul primelor.

3. Idei economice în biblie

Condamnarea bogăţiei şi a inegalităţii de avere. În linii mari Biblia, cartea

sfântă a tuturor creştinilor, îi consideră pe toţi oamenii egali în faţa lui Dumnezeu şi
ia apărarea celor mai săraci, celor mai năpăstuiţi dintre ei. Ea dezaprobă zgârcenia,
cupiditatea, furturile, abuzurile şi setea de pricopsire, subliniind că «dragostea de
bani este rădăcina tuturor relelor». Iar Iisus Hristos, în timpul uneia din predicile sale
afirmă fără nici un echivoc că «mai repede va trece cămila prin urechile acului decât
bogatul va nimeri în rai». Biblia cere credincioşilor să fie cumpătaţi în toate şi drepţi,
cinstiţi şi înţelegători în relaţiile economice. In încercarea lor de a impune în viaţa de
toate zilele principiile adevărului, ale justiţiei şi echităţii sociale, profeţii biblici
(leremia, Isaia, Daniel, Zaharia, lona ş.a.) condamnă avuţia, inegalitatea de avere şi
mai ales camăta (considerată a se afla la temelia îmbogăţirii unora şi a sărăcirii
altora) cu atâta vehemenţă şi putere de convingere, încât unii cercetători sunt de
părere că în cazul dat s-ar putea vorbi chiar de un socialism specific, un socialism al
profeţilor, care, evident, diferă mult de socialismul elitei, propovăduit de către
Platon.
Proprietatea. Biblia nu cere direct înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea
colectivă, deşi proprietatea privată este considerată a fi piedica principală în calea
desăvîrşirii spirituale a omului. În Noul Testament, în schimb, este descris în detalii
modul de trai al prime-lor comunităţi creştine, în care proprietatea era colectivă: «Toţi
cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele
şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia» (Faptele apost. 2.44-
45). În alt loc se precizează că „...nu era nici unul printre ei, care să ducă lipsa; toţi

17
cei ce aveau ogoare şi case, le vindeau, aduceau preţul lucrurilor vândute, şi-1 puneau
la picioarele apostolilor, apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie” (Faptele;
4.34-35).
Renunţarea la proprietate este strict benevolă. Această renunţare poate fi
acceptată doar de acele persoane care au atins un anumit nivel în evoluţia lor
spirituala şi doresc să urmeze calea perfecţionării şi a cunoaşterii lui Dumnezeu.
Munca - o datorie sfântă. In pofida faptului că Biblia susţine primatul
Contemplaţiei asupra Acţiunii, precum şi superioritatea Spiritualului în raport cu
Materialul, munca este o datorie sfântă pentru toţi - fie bogat, fie sărac. Spre
deosebire de concepţiile filosofilor din Grecia Antică, Sfânta Scriptură nu-i mai
îndeamnă pe unii la munca fizică, iar pe alţii - la cea intelectuală. Toţi sunt chemaţi să
lucreze. Mai mult, Biblia propovăduieşte unul din principiile ce va intra mai apoi în
fondul de idei al tuturor şcolilor socialiste, formulat de apostolul Pavel în următorii
termeni: «Cel ce nu vrea să lucreze să nu mănânce». Tot la muncă îi îndeamnă pe
credincioşi şi lisus Hristos: «Ieşi-va omul la lucru său şi la lucrarea sa până seara».

4. Doctrina justiţiei sociale. Sfântul Toma d'Aquino

Apariţia şi caracterul doctrinei. Evul mediu cuprinde o perioadă de timp de

circa un mileniu, de la căderea Imperiului Roman de Vest (476 e.n.) până la
revoluţiile burgheze din secolele XVI-XVII. La începutul acestei perioade societatea
europeană este scufundată în mlaştina unei profunde crize politice, economice şi
culturale, criză amplificată de migraţia popoarelor extraeuropene, însoţitâ de
însemnate distrugeri materiale. Şi abia pe la începutul celui de-al doilea mileniu,
paralel cu creşterea prestigiului bisericii creştine, apar anumite centre de cultură,
mănăstiri şi universităţi, în care începe a bate pulsul unei noi vieţi. De data aceasta
făclia cunoaşterii este purtată de către scolastici (profesori din univesităţile timpului)
şi canonişti (cei mai instruiţi reprezentanţi ai bisericii creştine).
Iniţial canoniştii şi scolasticii repun în circulaţie un şir de idei ale marilor
filosofi din Antichitate, în special ale lui Aristotel, idei, care sunt expuse prin prisma
învăţăturii biblice. Abia ceva mai târziu, aceste concepţii răzleţe, «inspirate» din cele
18
două izvoare principale - Biblia şi opera lui Aristotel, se constituie într-o doctrină
independentă, chemată să apere în temei interesele materiale şi spirituale ale păturilor
celor mai sărace, dar nu numai ale lor. La drept vorbind, în cazul dat folosim noţiunea
de «doctrină» destul de convenţional, întrucât în acea epocă ideile şi teorile
economice nu existau de sine stătător, ci constituiau o parte componentă a unui cod
moral universal. In această ordine de idei, economistul român Virgil Madgearu avea
perfectă dreptate când scria: «canoniştii nu sunt preocupaţi de înţelegerea
fenomenelor economice, ci mai mult - şi aproape exclusiv - de regulile de conduită
după care trebuie să-şi rânduiască oamenii viaţa. Ei se întreabă, de pildă, dacă luarea
de dobândă la împrumuturi nu cumva este un păcat».
Caracterul doctrinei justiţiei sociale, la temelia căreia se află principiul creştin al
«dreptăţil comutative», potrivit căreia orice drept implică şi o obligaţie, este
determinat de faptul că atât ştiinţa cât şi învăţământul erau în întregime dominate de
Biserică - cel mai mare proprietar şi întreprinzător al epocii. În viziunea autorilor
medievali (a canoniştilor şi a scolasticilor) toţi oamenii sunt egali în faţa lui
Dumnezeu şi ei trebuie să ducă un mod de viaţă moderat, să fie buni la suflet, altruişti
şi să condamne abuzurile, zgârcenia, cupiditatea.
Sf. Toma d'Aquino (1225—1274) este vlăstarul unei familii de conţi italieni. Se
călugăreşte contrar voinţei părinţilor săi, pentru ca, ascultând îndemnul vocaţiei sale
mistice, să devină cel mai celebru filosof şi teolog din evul mediu. Timid din fire,
mereu îngândurat şi retras, colegii îi dăduseră porecla «boul». Auzind acest lucru,
rectorul Academiei, care îi cunoştea preocupările, i-a luat apărarea şi ar fi spus: «Să
ştiţi, când boul acesta va rage odată, se va cutremura Universul».
Intr-adevăr, anume datorită importanţei operei sale ştiinţifice, contele italian
avea să fie canonizat (în anul 1879), fără a se face o anchetă specială asupra
miracolelor săvârşite, ca în cazul celorlalţi sfinţi, considerându-se că fiecare lucrare a
sa este un miracol, iar învăţătura sa (tomismul) avea să rămână până în prezent
filosofia oficială a catolicismului.

19
 Potrivit opiniei lui Toma d'Aquino, viaţa economică nu poate fi separată de
principiile moralei creştine. Anume prin această prismă sunt analizate asemenea
categorii economice, ca proprietatea, preţul, dobânda, salariul.
Opera principală a lui Toma d'Aquino este intitulată „Summa teologică” (1266-
1273).
Proprietatea. Celebrul teolog susţine că proprietarul suprem al tuturor bunurilor
este Dumnezeu. În acelaşi timp el admite existenţa proprietăţii private, care permite
fiecărui om să trăiască în conformitate cu „standardul” de viaţă propriu păturii sociale
din care face parte. Proprietatea privată se potriveşte mai bine naturii omului. Mai
mult, viitorul sfânt este de părere că în cazul proprietăţii private a) bunurile sunt mai
bine administrate; b) ordinea e mai perfectă; c) pacea este mai bine asigurată. Dar,
atenţie (să ne amintim aici de concepţiile vechilor indieni), Toma d'Aquino admite
proprietatea privată, cât şi dorinţa firească a omului de a o spori, doar cu condiţia că
aceasta va fi folosită spre binele întregii societăţi, în conformitate cu interesul
general.
Teoriile preţului just şi salariului just. Căutarea unui preţ just şi al unui salariu
just a fost una din cele mai frecvente preocupări ale economiştilor de toată mâna.
Canoniştii însă au acordat acestei chestiuni o importanţă deosebită. Ei considerau că
mărimea preţului nu trebuie să fie determinată de jocul liber al cererii şi ofertei.
Pornind de la principiile echităţii acceptate de societate, preţul trebuie să aibă o
mărime fixă. Potrivit opiniei lui Toma d'Aquino, «preţul just» există atunci, când
mărimea lui se stabileşte în dependenţă: a) de cantitatea de muncă cheltuită pentru a
produce marfa respectivă şi b) de situaţia socială şi materială a producătorului. Numai
în cazul dat preţul poate asigura producătorului o existenţă corespunzătoare locului
său pe scara ierarhiei sociale. Cu alte cuvinte, această teorie presupune că două
mărfuri identice, confecţionate de producători cu poziţie socială diferită pot fi
realizate la preţuri diferite.
O idee asemănătoare se află şi la temelia teoriei «salariului just», potrivit căreia
lucrătorul trebuie să obţină contra muncii sale o sumă de bani ce i-ar permite să
trăiască, el şi familia sa, la nivelul poziţiei ce-o ocupă în societate. Astfel, dacă în

20
cancelaria unui oraş doi tineri îndeplinesc aceleaşi funcţii, cel care provine dintr-o
pătură plasată mai sus în ierarhia socială, trebuie să primească un salariu mai mare.

Concluzii

1. Ştiinţa economică a apărut mult mai târziu decât alte forme ale gândirii umane.
Oricum, deja în Antichitate a fost schiţat în linii mari cadrul preocupărilor teoretice
ale economiştilor, şi anume: a) problema proprietăţii şi a avuţiei; b) problema
preţurilor; c) problema veniturilor, a mărimii şi a principiilor distribuirii lor; d)
problema amestecului statului în viaţa economică.
2. Atât în antichitate, cât şi în evul mediu viaţa economică rămâne un domeniu de
activitate subordonat atingerii anumitor obiective politice şi religioase. Ştiinţa
economică nu are încă un obiect de studiu independent. Ideile şi teoriile economice
sunt expuse în cărţile sfinte, codurile de legi, în operele filosofilor şi teologilor.
3. Confruntaţi deja şi ei cu dilema «eficacitate sau echitate socială», autorii antici şi
medievali pun accentul pe căutarea unui model de societate ce ar asigura echitatea
socială, condamnând în această ordine de idei avuţia excesivă şi izvoarele ei, în
primul rând camăta şi comerţul mare. Dragostea de bani este considerată a fi temelia
tuturor relelor.
4. În această perioadă se înfăptuieşte nu atât o analiză a fenomenelor economice, cât,
mai ales, o descriere a acestora în contextul altor evenimente şi procese sociale. În
mare măsură anume din această cauză, acceptând totuşi existenţa legilor obiective,
filozofii antici şi canoniştii medievali considerau că viaţa economică este
determinată, «dirijată», de anumite tradiţii şi obiceiuri, specifice fiecărui popor, de
legile decretate de stat, precum şi de sfaturile pe care înţelepţii le dau regilor şi
împăraţilor.
5. Deşi în această perioadă de circa trei milenii au fost lansate şi unele idei şi teorii
care nu şi-au pierdut însemnătatea nici până în prezent, cele mai multe din ele,
reflectând nivelul de cunoştinţe de la acea epocă, poartă un caracter limitat şi chiar
greşit. Aceasta se referă, de exemplu, la aşa numita «lege a sterilităţii schimbului»,

21
lansată de Aristotel, la considerarea tuturor domeniilor de activitate economică, cu
excepţia agriculturii, drept inutile, sau chiar amorale etc.

22
 Capitolul III
MERCANTILISMUL
Mercantilismul a fost o doctrină economică care avea ca temelie ideea că aurul
şi argintul constituie forma principală a bogăţiei atât pentru indivizi, cât şi pentru stat.
Mercantilismul este opera unor autori care au dominat gândirea economică europeană
în cursul a circa trei secole (aproximativ între anii 1450 şi 1750). Cei mai de seamă
reprezentanţi ai mercantiliştilor (oameni de stat, savanţi, negustori, bancheri) au fost:
francezii Jean Bodin (1530-1596), Antoine de Mont-chrestien (1575-1621) şi Jean B.
Colbert (1619-1683); englezii Thomas Mun (1571-1641) şi William Petty (1623-
1687); italianul Antonio Serra (1580-1650); rusul Ivan Posaşcov (1652-1726).

1. Geneza mercantilismului

Europa sec. XV—XVII: transformări politice şi sociale. Mercantilismul ca

teorie şi politică economică apare într-o perioadă când o lume rurală şi
meşteşugărească este înlocuită cu o lume comercială şi manufacturieră, când în locul
principatelor feudale, slabe şi fărâmiţate, apar state naţionale unificate şi puternice,
care până la urmă câştigă lupta cu biserica pentru prerogativele de autoritate supremă.
Aceste state se constituie sub forma monarhiilor absolute. «Statul sunt eu»,- va spune
regele Franţei Ludovic al XIV-lea.
La originea acestor transformări se află Renaşterea şi Reforma, evenimente ce
s-au petrecut aproximativ între anii 1400-1550.
Alţi doi factori importanţi ce au condiţionat apariţia mercantilismului au fost
marele descoperiri geografice şi revoluţia intelectuală şi morală.
Renaşterea filosofiei şi artei antice înseamnă o redescoperire a naturii, a vieţii, a
spiritului de libertate, a bucuriei de a trăi, de a păcătui, de a prospera. Bogăţia
încetează de a mai fi condamnată, iar viaţa terestră nu mai este considerată doar ca o
etapă de pregătire spirituală pentru viaţa veşnică de după moarte.
Reforma religioasă. Transformări revoluţionare se produc în chiar sânul
Bisericii. Luther şi Calvin au schimbat din temelie felul de a explica succesul

23
economic şi setea de îmbogăţire. Protestantismul devine oarecum ideologia reuşitei
economice, a spiritului capitalist.
Potrivit învăţăturii lui Calvin, soarta omului este pecetluită în ceruri. Omul nu
este în stare să cunoască voinţa divină. Dar indirect, analizând rezultatele activitâţii
sale, el poate afla, dacă îi este sortit să fie mântuit sau va nimeri în iad. Dacă are
venituri mari, dacă afacerile îi merg bine, sâ fie liniştit, nu va arde în flăcările
Tartarului. Succesul economic îi arată omului că el este alesul lui Dumnezeu. Dar,
atenţie (şi aici să ne reamintim de concepţiile vechilor indieni, precum şi de cele ale
canoniştilor): profitul obţinut nu poate fi risipit în vânt, nu poate fi consumat pentru
procurarea obiectelor de lux. Rezultatele muncii, programate în ceruri, nu aparţin
celor muritori, de aceea profitul urmează să fie acumulat, apoi să fie reinvestit în
producţie.
În aşa mod, reuşita economică, tratată cu dispreţ în evul mediu, devine o datorie
morală, un semn al bunăvoinţei divine, al mântuirii. Ca urmare, în locul unei
dispoziţii de aşteptare a milei cereşti se înscăunează mentalitatea acţiunii, cultul
muncii, dorinţa de a spori rezultatele activităţii economioe.
Astfel, un şir de circumstanţe majore aduc în centrul preocupărilor societăţii
problema reuşitei, problema îmbogăţirii: a suveranului, mai întîi de toate, ca simbol al
naţiunii, apoi a fiecărui individ în parie.

2. Conceptele despre bogăţie şi despre statul intervenţionist

Mercantiliştii au fost primii care au studiat în mod special procesele economice,

şi nu tangenţial şi printre altele, ca în antichitate şi evul mediu. Ei au scos gândirea
economică de sub presiunea dogmelor morale şi religioase, transformând-o într-un
domeniu aparte de cercetare, într-o ştiinţă autonomă.
Principalele trăsături ale mercantilismului ca teorie şi politică economică sunt: a)
considerarea banilor (precum şi a aurului şi argintului sub formă de lingouri şi
comori) drept esenţă a bogăţiei; b) analiza aproape în exclusivitate a sferei circulaţiei
mărfurilor; c) promovarea unei politici economice externe active în scopul stabilirii
unei balanţe monetare (comerciale) favorabile; d) cu unele mici excepţii, încurajarea
24
dezvoltării industriei naţionale, stimularea importului de materie primă şi a exportului
de produse manufacturiere.
Concepţia despre bogăţie. Mercantiliştii au fost primii care, rupând-o deschis
şi categoric cu scolastica medievală, au declarat sus şi tare, la nivel de teorie, că
îmbogăţirea este o faptă lăudabilă. Mai mult, ei au încercat să argumenteze teza
precum că preocuparea principală atât a indivizilor, cât şi a statului trebuie să fie
sporirea avuţiei. Identificând bogăţia cu banii (şi nu întâmplător, deoarece la acea
epocă domina sistemul monetar bimetalic, când monedele de aur şi argint circulau
liber între ţări), mercantiliştii au aşezat la temelia doctrinei lor ideea că semnul şi
măsura avuţiei unei ţări este determinată de cantitatea de aur şi argint pe care ea o
posedă, că forţa unui stat nu se manifestă decât prin abundenţa de bani. (Potrivit
opiniei unor specialişti în materie, o asemenea mentalitate era condiţionată de faptul
ca în secolele XIV-XV se simţea un deficit enorm de bani lichizi. Astfel, pentru a
plăti răscumpărarea din captivitate a regelui Ioan cel Bun (sec. XIV) Franţa se văzu
nevoită să adune practic toţi banii de care dispunea).
Oricum, identificând avuţia unei ţări cu stocul de aur şi argint de care dispunea
aceasta, mercancantiliştii, conştient sau inconştient, ignorau celelalte forme ale
avuţiei, cum ar fi pământul, construcţiile, bunurile de consum etc. Convingerile şi
afirmaţiile mercantiliştilor par cu atât mai mult stranii cu cât deja pe la sfârşitul sec.
XVII William Petty (1623-1687) ajunsese la concluzia că valoarea banilor constituia
doar circa 3% din valoarea totală a proprietăţii de care dispunea Anglia la acea oră.
Concepţia despre izvorul bogăţiei. Dacă forma ideală a bogăţiei o constituie
aurul şi argintul, care-i mijlocul cel mai bun de obţinere a unei cantităţi cât mai mari
de metale preţioase? La această întrebare mercantiliştii răspund toţi într-un glas -
comerţul, circulaţia mărfurilor, în mod special, comerţul exterior. (Dar nu numai.
Izvor al sporirii avuţiei putea fi şi războaiele, cucerirea de colonii, domenii care nu
erau nicidecum neglijate.) Oricum comerţul era considerat drept sfera economică
principală în care se obţine creşterea cantităţii de bani, sporul de bogăţie. La nivelul
întregii ţări acest surplus se capătă în cazul când cantitatea de bani care iese din ţară
este mai mică decât cea care intră (mercantilismul timpuriu), sau când valoarea

25
mărfurilor exportate depăşeşte pe cea a mărfurilor importate (mercantilismul
dezvoltat). Astfel mercantiliştii apărau ideea unei balanţe monetare (sau comerciale)
active şi a creării unui surplus de bani în ţară, declarând chiar că «nimic nu trebuie să
fie ieftin, cu excepţia banilor».
Aici trebuie să menţionăm faptul că prin ieftinirea banilor, fie şi cu preţul unei
însemnate inflaţii, mercantiliştii, exponenţi ai intereselor capitalului în curs de
apariţie, urmăreau scopul micşorării ratei dobânzii şi a stimulării investiţiilor de
capital în dezvoltarea comerţului şi a manufacturilor.
Preocupările mercantiliştilor cu problemele comerţului, banilor şi a preţurilor s-
au materializat şi prin lansarea unor teorii mai concrete. Astfel Jean Bodin formulează
celebra teorie cantitativă a banilor, potrivit căreia puterea de cumpărare a unei unităţi
monetare depinde de cantitatea de bani aflată în circulaţie.
Politica economică. Deşi au elaborat o doctrină economică originală,
mercantiliştii au plasat totuşi în centrul preocupărilor lor problemele politicii
economice a statului. Ei justifică un amestec masiv al statului în economie,
îndemnându-1 să procedeze în relaţiile cu alte state asemeni unui negustor
întreprinzător, abil şi norocos, ce-şi va ruina concurenţii şi-i va învinge. Statul are
misiunea de a asigura o balanţă monetară (sau comercială) activă prin instituirea
punctelor vamale, stabilirea taxelor vamale, încurajarea producerii mărfurilor pentru
export. În scopul asigurării unei balanţe comerciale active, se propunea promovarea
următoarei politici economice protecţioniste: interzicerea scoaterii din ţarâ a
materiilor prime, necesare funcţionării industriei naţionale; limitarea pătrunderii pe
piaţa internă, a produselor manufacturiere străine; dezvoltarea manufacturilor de stat
pentru forţarea exportului de mărfuri industriale.

3. Particularităţile naţionale ale mercantilismului: îmbogîţirea prin

monedă, industrie şi comerţ
Economia politică ca ştiinţă şi naţiile europene au apărut cam în aceeaşi
perioadă. Iată de ce la începuturile sale teoria economică era dominată de tendinţa
valorificării specificului naţional al ţării respective. Particularităţile naţionale în cazul

26
dat porneau în mare măsură de la felul cum se răspundea la întrebarea: „care este
forma concretă de sporire a avuţiei ţării?”
Mercantilismul bullionist (sau timpuriu) spaniol (Bullion în engleză
înseamnă lingou de metal preţios). La întrebarea de mai sus, în Spania, cel dintîi stat
din Europa în sec.XVI, se dădea următorul răspuns: «Balanţa monetară activă,
sporirea cantităţii de aur şi argint din ţară». Şi iată că, în scopul atingerii acestui
obiectiv, flota maritimă spaniolă, cea mai puternică pe atunci în întreaga lume,
traversa fără încetare Oceanul Atlantic, transportând de la minele de aur şi argint din
Lumea Nouă (America) cantităţi enorme de metale preţioase. Totodată, în scopul
menţinerii stocului de aur şi argint, se interzice, sub ameninţarea cu moartea,
scoaterea banilor din ţară. Negustorii străini, spionaţi la tot pasul de o armată întreagă
de informatori special instruiţi, erau nevoiţi să-şi cheltuie toţi banii în Spania. Astfel
putem conchide că, specificul mercantilismului bullionist consta în promovarea unei
politici de atragere şi menţinere în ţară a unei cantităţi cât mai importante de metale
preţioase.
La prima vedere o asemenea politică economică părea a fi justă. În realitate,
însă, ideea, potrivit căreia la originea avuţiei unei naţiuni se află sporirea cantităţii de
aur şi argint din ţară, fâră o activitate avansată de producere a bunurilor materiale, s-a
dovedit a fi falsă. Anume această idee a fost una din cauzele principale ale declinului
măreţiei spaniole. În decursul unui singur secol, cea mai bogată şi puternică ţară din
Europa, păşind pe o cale greşită, se pomeneşte a fi ruinată, sărăcită şi parţial
depopulată.
Mercantilismul industrialist francez. Mercantiliştii francezi urmăreau şi ei
scopul sporirii cantităţii de metale preţioase din ţară. Dar ei reuşesc să evite calea
catastrofală pe care păşise Spania, punând accentul în politica lor economică pe
încurajarea dezvoltării manufacturilor. Acestea aveau misiunea să producă mărfuri
pentru export, sporind în ultimă instanţă afluxul de bani în ţară. Antoine de
Montchrestien, autorul «Tratatului de economie politică», omul care a inventat acest
termen, era convins că «toate ţările bogate au industrie». Tot el scria câ «fericirea
oamenilor constă în fond în bogăţie, iar bogăţia - în muncă».

27
 La îndemnul şi prin concursul mercantiliştilor, în Franţa sunt elaborate un şir de
programe de dezvoltare a manufacturilor regale şi particulare. Acestea beneficiau din
partea statului de mai multe privilegii fiscale şi subvenţii la înfiinţarea lor, în special
în cazul când mărfurile erau exportate. Iar în scopul asigurării acestor manufacturi cu
braţe ieftine de muncă, Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), ministru de finanţe,
semnează un decret prin care interzice muncitorilor francezi să părăsească ţara. În
1667 la insistenţa lui, este adoptat un tarif vamal protecţionist ce prevedea printre
altele interzicerea importării mărfurilor străine, care concurau cu cele franceze,
scutirea materiei prime importate de taxe vamale, încurajarea exportului de mărfuri
manufacturiere. În acelaşi timp, pentru manufacturile franceze statul angaja, când era
cazul, cei mai buni specialişti din alte ţări. (Oare aceste idei nu rămân actuale pentru
mai multe state chiar şi la începutul secolului al XXI-lea?)
Oricum, prin politica de încurajare a industriei şi comerţului, în numai zece ani,
Colbert reuşeşte să dubleze veniturile regelui şi să transforme Franţa în cea mai
puternică ţară din Europa. Nu întâmplător mercantismului francez i se mai spune şi
colbertism.
Mercantilismul comercial englez, consoderat a fi forma cea mai evoluată a
mercantilismului, s-a dezvoltat în mare măsură impulsionat de opera lui Thomas Mun
(1571-1641), despre care Fridrih Engels scria că «dacă mercantilismul are o operă
epocală..., aceasta este cartea lui Mun». «Opera epocală» este întitulată în mod
sugestiv şi fără echivoc: «Bogâţia Angliei în comerţul exterior» (1664). T.Mun afirmă
că pentru a spori cantitatea de bani din ţară nu-i neapărat nevoie de a interzice ieşirea
banilor din ea. Acest obiectiv poate fi realizat mult mai simplu şi mai eficient în urma
unui comerţ exterior activ. Mai mult, dacă scurgerea banilor în afara ţării contribuie la
întoarcerea lor într-un număr mai mare, înseamnă că tocmai aşa şi trebuie procedat.
«Mijlocul normal pentru a ne spori bogăţia şi cantitatea de metal preţios este comerţul
exterior...», - scrie T. Mun.
Dar mercantiliştii britanici au folosit din plin şi o altă cale de sporire a cantităţii
de metale preţioase. Astfel, prin «Legile Navigaţiei» (1651), semnate de Oliver
Cromwell (1599-1658), flota maritimă britanică obţine dreptul exclusiv de exportare

28
a mărfurilor engleze şi de importare în Anglia a mărfurilor străine. Aceste măsuri
protecţioniste au încurajat crearea unei puternice flote maritime, care prestând servicii
altor ţări s-a transformat într-o sursă importantă şi stabilă de bani pentru statul englez.

Concluzii

Merite. 1. Mercantilismul a fost primul curent de gândire economică modernă,

care a înlocuit scolastica medievală, încătuşată de numeroase norme morale şi
religioase, cu o nouă mentalitate, liberă, întreprinzătoare, activă.
2. Mercantiliştii au lansat o serie de idei originale, care aveau să impulsioneze
căutările teoretice, să îmbogăţească ştiinţa economică. Lor le aparţine meritul de a fi
formulat teoria cantitativă a banilor, conceptul de balanţă comercială, noţiunea de
politică protecţionistă.
3. Prin teoria şi politica lor economică, mercantiliştii au contribuit la smulgerea
societăţii europene din modelul economic şi politic medieval, au grăbit transformarea
economiei naturale în economie de schimb, mult mai eficientă.
4. Încurajând intervenţia statului în economie, mercantiliştii au contribuit la formarea
pieţelor naţionale, la adâncirea diviziunii sociale a muncii, la susţinerea progresului
tehnic şi economic.
5. În timp ce canoniştii şi scolaştii medievali îndemnau la moderaţie, mercantiliştii
au fost primii care au declarat cu fermitate că îmbogăţirea este o faptă lăudabilă, că
dorinţa de a acumula bani joacă un rol pozitiv, stimulator în activitatea economică.
Limite şi rătăciri. 1. Mercantiliştii au supraapreciat rolul circulaţiei mărfurilor în
raport cu sfera de producţie, care de fapt, era neglijată de ei complet.Mai mult.
Întrucât producţia atrăgea o parte de bani din circulaţie, ea era considerată drept un
fenomen negativ.
2. Mercantiliştii au identificat în mod eronat banii cu bogăţia, deşi se ştie că banii nu
constituie decât o parte neînsemnată din bogăţia unei ţări.
3. Aplicarea în viaţă a teoriei mercantiliste s-a făcut cu preţul multor sacrificii.
Anume în această perioadă în mai multe ţări din Europa se înregistrează o scădere a
nivelului de trai şi o adâncire a diferenţierii între cei bogaţi şi cei săraci. Mercantiliştii

29
încurajau exportul, ceea ce contribuia la creşterea preţurilor. Pe de altă parte,
echivalentul produselor exportate, în aur şi argint, se concentra în mâinile unui număr
tot mai mic de întreprinzători.

30
 Capitolul IV
L1BERAL1SMUL ECONOMIC CLASIC

1. Apariţia şi etapele evoluţiei liberalismului economic

Liberalismul economic, apărut cu circa trei secole în urmă avea să devină
principala megatendinţă din gândirea economică modernă şi contemporană. În linii
mari, el constituie antiteza etatismului, neajungând însă până la negarea completă a
statului, până la anarhie.
Liberalismul economic a avut o istorie bogată şi a trecut în evoluţia sa prin trei
etape principale, cărora le corespund următoarele şcoli şi doctrine: 1) liberalismul
economic clasic, numit uneori şi şcoala clasică (a doua jumătate a secolului XVIII -
primele două treimi ale secolului XIX), din care face parte şcoala fiziocrată, Adam
Smith cu sistemul său economic, liberalii pesimişti englezi, D. Ricardo şi T. Malthus,
precum şi liberalii optimişti francezi J. B. Say şi F. Bastiat; 2) neoclasicii, sau
marginaliştii, (sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX) cu şcoala elveţiană,
şcoala austriacă şi şcoala engleză; 3) neoliberalii (a doua jumătate a secolului XX) cu
renumitele şcoli de la Freiburg şi Chicago, în primul rînd.

La originea liberalismului se află un şir de transformări importante din viaţa

societăţii vest-europene, cuprinsă între jumătatea a doua a sec.XVIII şi primul sfert al
secolului XIX.
Instituirea culturii raţiunii şi «ordinii naturale». După ce secole în şir
argumentul de rigoare în acceptarea sau respingerea unei idei erau opiniile, de obicei
citate din opera autorilor antici şi ale părinţilor Bisericii, în secolul XVIII, «secolul
iluminiştilor», prioritatea începe a fi dată argumentelor logice, experienţelor, analizei
faptelor reale. Se instituie treptat un cult al raţiunii. În acelaşi timp are loc o zeificare
a naturii, o recunoaştere a existenţei unei „ordini naturale”. Omul încetează de a mai
fi considerat drept o creaţie divină, ci doar o parte componentă a naturii,
comportamentul căruia este determinat de acţiunea legilor ei eterne şi universale.

31
Prinde rădăcini convingerea că ignorarea sau nerespectarea acestor legi obiective se
află la originea mizeriei materiale, degradării morale, într-un cuvânt, a tuturor relelor.
Necesitatea libertăţilor economice. Pe măsură îmbunătăţirii situaţiei materiale
a negustorilor, manufacturierilor, oamenilor de afaceri, se schimbă şi atitudinea lor
faţă de teoria şi politica economică promovată de stat. Devenind o forţă economică,
burghezia nu mai are nevoie de sprijinul statului, simţindu-se adesea chiar jenată de
intervenţia lui. Ea doreşte o independenţă deplină, un neamestec absolut în afacerile
ei, ea nu mai vrea să fie subordonată nici anumitelor principii morale şi religioase,
nici intereselor suveranilor. Burghezia doreşte aplicarea ideilor libertăţii personale, a
unei ordini naturale perfecte şi în viaţa economică. Realizarea acestor deziderate dă
naştere liberalismului economic.
Triumful ideilor lui Calvin. În antichitate munca fizică era tratată cu dispreţ,
fiind socotită drept un efort penibil, dezgustător, o activitate rezervată doar pentru
sclavi. Omul liber se ocupă, în temei, cu treburile militare şi politice, cu arta şi
sportul. În evul mediu munca era calificată drept o pedeapsă pentru păcate. Ei bine,
calvinismul, ideile căruia căpătaseră o răspândire aproape generală, din contra,
glorifică munca. Mai mult. Numai rezultatele ei indică, dacă este omul predestinat
mân-tuirii sau - sortit chinurilor veşnice. Treptat, de respectul societăţii începe să se
bucure, mai cu seamă, omul muncitor, în primul rând întreprinzătorul. Îmbogăţindu-
se, prin muncă, fireşte, el atesta faptul că face parte din aleşii lui Dumnezeu.
Totodată, asigurându-i pe foştii ţărani, izgoniţi de pe domeniile feudale, cu un loc de
muncă şi o bucată de pâine, el îndeplinea şi o funcţie socială de primă importanţă.
Ca rezultat, prinde rădăcini convingerea inevitabilităţii dominaţiei economiei şi
societăţii de o mână de oameni, avizi de bani şi putere, adeseori imorali şi cruzi,
activitatea cărora însă stimula dezvoltarea progresului tehnic şi sporirea producţiei
materiale. În asemenea condiţii oamenilor de ştiinţă, influenţaţi de realitatea
înconjurătoare, le rămânea nu atât să explice, cât, mai ales, să justifice noile relaţii
economice.
Astfel, în urma acţiunii unor asemenea fenomene, cum ar fi: a) instituirea
cultului raţiunii; b) recunoaşterea existenţei unei «ordini naturale» generale şi

32
universale; c) prima revoluţie industrială; d) triumful ideilor lui Calvin, în viaţa
societăţii se impune în primplan o clasă nouă de întreprinzători, energici, plini de
iniţiativă, dar şi «flămânzi» de bogăţie şi lux. Anume ei aveau nevoie de o doctrină
economicâ capabilă să le justifice acţiunile, să le apere interesele economice şi să le
indice totodată căile de sporire la maximum a profitului. Această misiune avea să-i
revină liberalismului economic clasic.
Cei mai de seamă teoreticieni ai economiei politice clasice au fost Francois
Quesnay (1694-1774), Adam Smith (1723-1790), David Ricardo (1772-1823), Tomas
Malthus (1776-1834), J. B. Say (1767-1832), J. Stuart Mill (1806-1873).

2. Esenţa şi trăsaturile principale ale doctrinei liberalismului

economic clasic
Concepţia. Gândirea economică liberalistă s-a afirmat în lupta cu
mercantilismul, doctrină care, cum se ştie, subordona interesul personal interesului
naţional şi justifica amestecul statului în economie. Spre deosebire de mercantilişti,
promotorii liberalismului economic clasic sunt adepţi ai individualismului,
nonintervenţionismului şi ai ordinii naturale. Ei afirmă că ordinea naturală, care se
stabileşte în mod spontan, este valabilă nu numai pentru fenomenele mecanice şi
biologice, ci şi pentru cele economice. Autorii clasici descoperă şi studiază legile care
reglementează viaţa economică, care, în opinia lor sunt veşnice şi universale. Temelia
unei economii bazate pe respectarea ordinii naturale, spun ei, poate fi numai
proprietatea privată, care constituie nu numai o condiţie, ci şi o garanţie a eficienţei
economice. Cât priveşte statul, acestuia, după părerea clasicilor, îi revine rolul de
elaborare şi de asigurare a funcţionării cadrului juridic, sau cum se spune adeseori,
rolul de «paznic de noapte». Cu alte cuvinte, statul are drept datorie de bază de a
apăra proprietatea, liniştea politică, ordinea socială şi, fireşte, interesele naţionale.
Întrucât, consideră autorii clasici, cele mai eficiente şi corecte decizii ce vizează
activitatea economică le pot lua numai agenţii economici. Singura formă de
organizare a vieţii economice trebuie să fie libera concurenţă. Ea este o condiţie
absolut necesară pentru menţinerea ordinii naturale.

33
 În centrul acestei doctrine se află «Homo economicus», un individ cu multă
iniţiativă, avid de bani şi putere, împins de imbolduri egoiste şi care are un
comportament bine calculat. „Homo economicus” se conduce în activitatea sa de
principiul hedonist, principiu potrivit căruia individul tinde să obţină maximum de
avantaj cu un minimum de efort.
Problematica. In centrul preocupărilor autorilor clasici se află sfera de
producţie şi munca. Rolul muncii este considerat a fi hotărâtor în sporirea avuţiei. Ca
urmare, cadrul de investigaţie a clasicilor cuprinde: legea valorilor, diviziunea
muncii, preţurile, capitalul, salariul, profitul, renta, echilibrul economic, comerţul
exterior.
Metoda. Spre deosebire de predecesorii lor (filozofii antici, canoniştii medievali
şi mercantiliştii), autorii clasici nu mai pun accentul pe metoda descriptivă. Ei
folosesc metoda analitică, recurgând la cercetarea temeinică a faptelor, a vieţii
economice reale, utilizând pe larg «limbajul cifrelor». Metoda abstracţiilor ştiinţifice,
pe care o acceptă, le permite să se detaşeze de elementele mai puţin importante, să
treacă de aparenţe, ajungând la esenţă, la miezul evenimentelor, să depisteze
principalele tendinţe în dezvoltarea economiei.
Teoria valorii bazate pe muncă. Poate cea mai complicată problemă în ştiinţa
economică rămâne a fi problema substanţei şi mărimii preţurilor, adică problema
valorii. De felul cum se dă răspuns la întrebarea „Ce se află la temelia valorii şi a
preţurilor?” depinde înţelegerea procesului de repartiţie a venitului naţional, însăşi a
mecanismului de funcţionare a economie de piiaţă. Încă Aristotel şi Xenofon au
remarcat faptul că schimbul presupune o egalitate valorică între mărfurile ce se
schimbă. Întrucât după valoarea lor de întrebuinţare acestea sunt foarte diferite,
schimbul presupune existenţa unui element comun. Care-i acest element? În
Antichitate şi în evul mediu, ştiinţa n-a fost în stare să dea un răspuns cât de cât
concludent la această întrebare.
Autorii liberalismului economic clasic au ajuns la conluzia că la baza egalităţii
mărfurilor, care se schimbă, se află munca. Această teorie, denumită ulterior „teoria
valoare-muncă”, în stare embrională o găsim deja în lucrările englezului W.Petty şi

34
francezului F.Quesnay. Dar Petty considera greişit că munca creează valoare numai în
minerit, pe când Francois Quesnay - numai în agricultură. A.Smith şi D.Ricardo au
dovedit că izvorul, substanţa valorii mărfurilor în toate ramurile o constituie munca.
În această ordine de idei A.Smith scria: „...numai munca este etalonul adevărat şi
definitiv, după care valoarea tuturor mărfurilor poate fi, întotdeauna şi oriunde,
apreciată şi comparată. Ea indică preţul lor real; banii nu sunt decât preţul lor
nominal”. În ce priveşte mărimea valorii, apoi aceasta este determinată de cantitatea
de muncă materializată în marfa respectivă. «În toate timpurile şi în toate locurile,-
afirmă părintele economiei politice,- este scump ceea ce se obţine cu greutate, sau
costă multă muncă pentru a o dobândi şi ieftin ceea ce se obţine uşor, sau cu foarte
puţină muncă».
Bănuind că cititorul n-a înţeles totuşi cum şi din ce cauză se schimbă mărimea
valorii mărfii, peste câteva pagini Smith revine la această problemă: «Dacă, de
exemplu, la un popor de vânători e nevoie în mod obişnuit de o muncă de două ori
mai mare pentru a ucide un castor decât pentru a vâna o căprioară, un castor se va
sehimba, fireşte, cu două căprioare sau va valora cât două din acestea. E natural ca
ceea ce de obicei este produsul unei munci de două zile sau de două ore să valoreze
de două ori cât ceea ce reprezintă produsul unei munci de o zi sau de o oră».
Aşa este, dar clasicii nu numai că au analizat natura şi mărimea valorii mărfii,
fondând astfel teoria obiectivă a valorii, numită teoria valoare-muncă. Ei au aşezat
această teorie la temelia edificiului lor teoretic.
Repartizarea veniturilor. Una din trăsăturile principale ale doctrinei
liberalismului economic clasic constă în analiza fenomenelor economice prin prisma
împărţirii societăţii în trei clase, şi anume, în muncitori, capitalişti şi proprietari
funciari. Repartizarea veniturilor în societate, susţineau autorii clasici, se înfăptuieşte
în conformitate cu apartenenţa la una din aceste clase. Statutul de „clasă” era, la
rândul său, determinat de către raportul faţă de factorii de producţie - munca,
capitalul, pământul. Corespunzător, cu apartenenţa la o clasă sau alta, principalele
venituri sunt: salariul, profitul şi renta funciară.

35
 Din toate cele trei venituri, salariul este singurul venit bazat pe muncă. El
reprezintă doar o parte din valoarea creată de muncitori în procesul de producţie şi se
stabileşte la nivelul minimului mijloacelor de subzistenţă. In această ordine de idei,
A.Smith scria: «Un om trebuie întotdeauna să poată trăi din munca sa, iar salariul
trebuie să fie cel puţin suficient pentru a se întreţine. Salariul trebuie să fie în
majoritatea cazurilor, chiar ceva mai mare decât atât, altfel ar fi imposibil pentru
muncitori să întemeieze şi să ţină o familie, iar cursul vieţii, al unor asemenea
muncitori, n-ar putea dura mai mult de o generaţie».
Repartizarea veniturilor se înfăptuieşte în condiţiile unor conflicte între clase,
care au interese economice diferite. Dar aceste conflicte nu sunt antagoniste. Mai cu
seamă că conflictul principal, potrivit clasicilor, are loc între proprietarii de capital şi
proprietarii funciari, şi nu între muncitori şi capitalişti, cum vor afirma mai târziu
socialiştii.
Profitul este considerat drept principala forţâ motrică a dezvoltării economice.
De regulă, mărimea lui este proporţională cu mărimea capitalului. Sursa lui, ca de
altfel şi a rentei, o constituie munca muncitorului.
Banii. Autorii clasici susţin că banti sunt o marfă specială, desprinsă din lumea
celorlalte mărfuri, în procesul dezvoltării schimbului. Întrucât la originea avuţiei
naţiunii se află munca, nu comerţul, banii în aşa caz, spun clasicii, nu influenţează
nemijlocit dezvoltarea economică. J.S.Mill era chiar de părere că «nu-i nimic mai
puţin important ca banii». Astfel rolul banilor se reducea la asigurarea jocului liber al
cererii şi ofertei, la rolul unui instrument neutru şi pasiv. În această ordine de idei
A.Smith scria: «Banii de aur şi argint aflaţi în circulaţie într-o ţară pot fi foarte bine
comparaţi cu o şosea care, deşi serveşte circulaţia şi transportul la târg a tuturor
grânelor şi nutreţului dintr-o ţară, totuşi ea însăşi nu produce nici măcar o singură
claie de cereale sau de fân». În asemenea condiţii, ce sens are acumularea lor? Odată
câştigaţi, ei urmeazâ a fi investiţi în producţie.
Şi încă un moment. Moneda, potrivit convingerilor clasicilor, trebuie să fie
stabilă. Acest lucru poate fi realizat numai cu ajutorul unui sistem bazat pe banii de

36
aur şi argint. De notat că aplicarea acestei idei în viaţă avea să asigure o stabilitate
monetară îndelungată şi deosebită de favorabilă pentru dezvoltarea economică.
Teoria schimbului internaţional. Până la apariţia doctrinei liberalismului
economic clasic, relaţiile economice între ţări erau foarte anevoioase. În anul 1776
A.Smith constata cu ironie că pe atunci «era mult mai uşor să faci comerţ cu China
decât între cele două maluri ale Mării Mânecii».
Mercantiliştii justificau necesitatea menţinerii balanţei comerciale favorabile şi a
unei politici protecţioniste prin teoria schimburilor sterile. In opinia lor, această teorie
se reduce la faptul că dacă o parte câştigă, cealaltă neapărat trebuie să piardă. Autorii
clasici au fondat teoria liberului schimb, potrivit căreia schimbul între două ţări este
reciproc avantajos. lar echilibrul dintre import şi export se stabileşte de la sine, în
mod automat, fără vreun amestec al statului în acest proces. Un dezechilibru de lungă
durată al balanţei comerciale era socotit imposibil. Argumentând necesitatea
diviziunii internaţionale a muncii, autorii clasici au lansat succesiv, trei teorii ale
schimbului internaţional, şi anume: teoria avantajelor absolute, prin A.Smith; teoria
avantajelor relative, prin D.Ricardo; teoria specializării în dependenţă de cererea
externă, elaborată de către J.S.Mill.

3. Fiziocraţii. Prima doctrină a liberalismului clasic. Fr. Quesnay

Şcoala fiziocrată. Atunci când vorbim de fiziocraţi suntem obligaţi să folosim
în repetate rânduri cuvântul «primii». Într-adevăr, fiziocraţii au fost primii care îşi
ziceau economişti. Ei au fondat prima şcoală a liberalismului economic, tot ei, primii,
au supus unei critici vehemente ideile mercantiliste, au demonstrat că izvorul avuţiei
este producţia materială şi nu sfera comerţului, au lansat în circuitul ştiinţific un şir de
concepte, cum ar fi: ideea ordinii naturale, legile economice obiective, produsul net,
clasele sociale, etc.
Cuvântul «fiziocraţie» înseamnă «puterea naturii» sau «ordinea naturală». Cei
mai de seamă reprezentanţi ai şcolii fiziocrate sînt: Francois Quesnay, marchizul de
Mirabeau, tatăl celebrului orator, Dupont de Nemours, abatele Badeau. Un adept de
seamă al ideilor fiziocrate (considerat de unii specialişti, pentru ideile sale originale,

37
drept un „disident” al şcolii fiziocrate) a fost A.Turgot (1727-1781), ministru de
finanţe în vremea lui Ludovic al XVI-lea. Subliniind aportul deosebit al fiziocraţilor
la dezvoltarea ştiinţei economice, Virgil Madgearu propunea chiar ca data naşterii
ştiinţei economice să fie considerat anul 1758 (când a apărut opera lui Quesnay
«Tabloul Economic») şi 1766 (anul apariţiei lucrării lui Turgot „Reflecţiuni asupra
formării şi distri-buirii bogăţiilor”).
Frangois Quesnay (1694-1774), fondatorul şi principalul teoretician al şcolii
fiziocrate s-a născut în familia unui ţăran francez. La vârsta de 11 ani, din întîmplare,
a învăţat să citească. Apoi, pornit pe calea studiilor, devine medic, însuşind de minune
metoda universală folosită pe atunci pentru tratarea mai că a tuturor bolilor -
flebotomia, adică alegerea unei vine pentru lăsare de sânge.
În anul 1730, nebănuind măcar în care domeniu al ştiinţei va deveni celebru,
Quesnay publică un studiu asupra vaselor sangvine, dând dovadă totodată de
măiestrie în flebotonie, scoaterea dinţilor şi asistarea la naştere. Graţie acestor calităţi,
este invitat la Curtea Regală, unde devine medic personal al Marchizei de
Pompadour, apoi şi al regelui. Paradoxal, dar omul care avea să între în istorie ca unul
dintre cei mai mari economişti ai tuturor timpurilor, începu să fie preocupat de
problemele economice, când ajunse la onorabila vârstă de 60 de ani. Greu de spus
care motive 1-au determinat să se apuce de economia politică. Oricum, aflându-se în
relaţii amicale cu cei mai de seamă filosofi ai timpului, pe care-i avea adeseori
oaspeţi în apartamentul său de la Curte, trecu de la medicină la economie prin
intermediul filosofiei, detaliu necesar pentru a-i înţelege mai uşor ideile.
Opera de căpetenie a lui Fr. Quesnay este «Tabloul Economic» (1758).
Primatul agriculturii. Produsul net. La temelia sistemului economic al
fiziocraţilor se află teoria produsului net. Criticând teza mercantiliştilor precum că
izvorul sporirii avuţiei unei naţiuni este comerţul exterior, fiziocraţii afirmă că acest
izvor trebuie căutat în agricultură, care, potrivit convingerilor lor, este singurul
domeniu de activitate unde se creează un surplus de bunuri materiale, numit de ei
produs net. Acest excedent era conceput de fiziocraţi ca o diferenţă între producţia
obţinută şi cheltuielile efectuate. Un bob de grâu, semănat în pământ aduce toamna o

38
mulţime de boabe. Acelaşi lucru are loc şi în cazul creşterii animalelor. În industrie şi
în comerţ, însă, un asemenea produs suplimentar, zic ei, nu se creează, de aceea
aceste ramuri sunt sterile. Această rătăcire a adepţilor primei şcoli de economişti
pornea de la convingerea că produsul net nu este un rezultat al muncii, ci un dar al
naturii.
Fiziocraţii considerau greşitdrept productivă numai munca ce creează produsul
net, adică numai munca agricolă. Toate celelalte munci sunt neproductive, deoarece,
de exemplu, muncitorul din industrie nu sporeşte valoarea produsului, ci doar îi
modifică forma.
Concepţia „Laisser faire”. Una din tezele teoretice de bazâ ale fiziocraţilor,
preluată şi dezvoltată apoi de clasici, este cea a neamestecului statului ÎJI economie,
teză exprimată adeseori prin lozinoa: «Laisser faire, laisser passer, le monde va de
lui-meme» (nu vă amestecaţi, lăsaţi lumea să-şi urmeze calea ei firească). Cu alte
cuvinte, în activitatea lor economică, indivizii trebuie să fie lăsaţi să procedeze aşa
cum consideră ei de cuviinţă, fără a fi strâmtoraţi de către stat. Statul procedează
greşit când îi tutelează pe producători, când îi ajută, le permite ceva, iar altceva le
interzice. Căci libertatea economică este un drept legitim, un drept natural al omului,
drept care i-a fost oferit de către Părintele ceresc.
Legile economice. Mercantiliştii aveau o părere subiectivă, voluntaristă despre
dezvoltarea economică. Spre deosebire de ei, fiziocraţii erau teişti, credeau în
existenţa lui Dumnezeu. Anume „Tatăl nostru care este în ceruri” a stabilit ordinea
naturală şi legile ce guvernează şi activitatea economică. Aceste legi, eterne şi
universale, reglementează toate aspectele vieţii economice. Întrucât ordinea naturală
şi legile ei au fost stabilite de voiiiţa divină, oamenii sunt obligaţi să le cunoască şi
să-şi organizeze activitatea în deplină concordanţă cu cerinţele lor. De aceste legi
trebuie să ţină cont până şi regii.
Divizarea societăţii în clase. Fiziocraţii au fost primii care au analizat
fenomenele economice în termeni de clase sociale. F.Quesnay afirmă că aceste clase
sunt: a) clasa producătorilor (agricultorii), care, prin munca lor, scot din pământ
venitul global, o parte însuşind-o ca recompensă a muncii depuse, cealaltă parte

39
(produsul net) cedând-o proprietarilor funciari; b) clasa proprietarilor, din care fac
parte regii, nobilii şi toţi acei care sub o formă sau alta dispun de produsul net; c)
clasa sterilă, în care sunt incluşi toţi ceilalţi cetăţeni, adică meseriaşii, negustorii,
medicii, profesorii, oamenii profesiilor libere, etc. Sterilă nu înseamnă şi inutilă.
Această clasă este sterilă întrucât nu participă la crearea produsului net.
Teoria capitalului. Fr.Quesnay a fost savantul care a introdus în teoria
economică, noţiunea de capital, ca bogăţie acumulată înainte de începerea producţiei.
Spre deosebire de mercantilişti, care identificau capitalul cu banii, el arată că nu banii
ca atare, ci acele mijloace de producţie care sunt procurate pe bani constituie
capitalul. (De notat că fiziocraţii nu folosesc cuvântul «capital», care va fi introdus în
circuitul ştiinţific abia de către A.Smith. În locul lui ei utilizează cuvântul „avansuri”.
Quesnay a fost primul care a divizat capitalul folosit în agricultură în două
categorii: a) avansurile iniţiale (astăzi i se zice capital fix) - cheltuielile pentru
construcţii, animale, utilaje, şi b) avansurile anuale (capitalul circulant) - cheltuielile
pentru procurarea seminţelor, pentru plata muncii etc.
„Tabloul economic”. Aportul cel mai însemnat al fiziocraţilor la dezvoltarea
teoriei economice constă în analiza circuitului economic, efectuată pentru prima oară
de Quesnay în «Tabloul economic», Victor de Mirabeau (tatăl celebrului orator) avea
să afirme că «Tabloul» prezintă una din cele mai mari descoperiri ale geniului uman
alături de invenţia scrisului şi a banilor.
Medic de profesie, Fr.Quesnay vede o asemănare între circulaţia sângelui şi
activitatea economică, rolul inimii revenindu-i, fireşte, agriculturii. Iar «sângele»
economiei este «produsul net», care se mişcă sub formă de zigzag. În «Tablou» găsim
expuse toate componentele sistemului economic fiziocratic: produsul net, capi-talul
(avansurile), clasele sociale.
Cum se vede din schema de la p. 36, «Tabloul» e împărţit în trei coloane.
Coloana centrală este rezervată proprietarilor funciari, suveranului şi celor care
încasează dijma, cea din stânga - producătorilor, cea din dreapta - clasei sterile.
«Tabloul» reprezintă totalitatea cheltuielilor şi a veniturilor unui an de zile.

40
 Se presupune că la începutul anului clasa productivă dispune de întreaga sumă a
venitului naţionai egală cu 5 miliarde. Această sumă va fi utilizată în felul următor:
2 m pentru continuarea procesului de producţie, alte 2 m pentru plata arendei
proprietarilor şi 1 m pentru procurarea de produse manufacturiere de la clasa sterilă.
Clasa proprietarilor va cheltui cele 2 m ce constituie veniturile ei (produsul net)
pentru a procura produse alimentare (săgeata „a”) şi produse manufacturiere (săgeata
„b”). Clasa sterilă, care dispune de 2 m va cheltui această sumă pentru procurarea de
materii prime de la agricultori (săgeata „c”) în valoare de 1 m şi produse alimentare în
aceeaşi mărime de 1 m (săgeata „d”).
Ca rezultat al circulaţiei mărfurilor şi a banilor de la o clasă la alta la sfârşitul
anului se restabileşte situaţia de la începutul anului respectiv. Anul următor procesul
de producţie poate să reînceapă în aceleaşi proporţii.
Formula tabloului economic

Avansurile anuale Venitul Avansurile

ale clasei proprietarilor clasei sterile
productive
5m 22m 2m 1m

Sume care 1m 1m
servesc la
plata
venitului şi a
dobânzii 1m
pentru
avansurile 1m 1m
iniţiale

Cheltuirea
avansurilor 2m total 2m
anuale din care jumătate este reţinută
de această clasă pentru
avansurile anului următor
total 5m

41
42
 Concluzii referitor la doctrina fiziocrată

1) Fiziocraţii au fondat prima şcoală economică în sensul actual al cuvântului şi

au elaborat o teorie obiectivă şi ştiinţifică. Ei au reorientat cercetările economice din
domeniul circulaţiei mărfurilor în cel al producţiei, indicând direcţia în care trebuie
căutat adevăratul izvor al avuţiei unei ţări.
2) Ei au inventat teoria, termenul şi politica «laisser faire» care şi astăzi rămâne
la fel de actuală ca şi două secole în urmă.
3) Fiziocraţii au fost primii care au analizat fenomenele economice în mişcare,
elaborând şi un prim model al circuitului economic.
4) Dar, indiferent de uriaşele lor merite în dezvoltarea teoriei economice, ei au
lansat o seamă de idei care s-au dovedit a fi greşite. Astfel, este inconsistentă teza
precum că industria şi comerţul ar fi domenii de activitate sterile, în care nu s-ar crea
nici un fel de produs net.
5) Nu este justă nici afirmaţia lor despre caracterul perpetuu şi universal al
legilor economice, ceea ce ar echivala cu ignorararea istoriei şi, în general, a oricărei
evoluţii.
6) Fiziocraţii nu au dreptate nici atunci cînd tratează comerţul exterior prin
prisma teoriei lui Aristotel privind sterilitatea schimbului, ceea ce-i înclină să afirme
că balanţa comercială favorabilă nu înseamnă altceva decât faptul că o ţară exportă
mai mult decât importă, fapt care duce la sărăcirea ei.

4. Adam Smith – fondatorul doctrinei liberalismului economic clasic

Adam Smith. Viaţa şi opera. În anul 1810, când împăratul francezilor se afla în
culmea gloriei sale, un autor german scria: «Mai există un monarh la fel de influent
ca şi Napoleon. Acesta-i Adam Smith».
Viitorul «monarh» al imperiului ideilor economice» s-a născut în 1723 într-un
mic port din Scoţia, în familia unui comisar al vămilor. I-a fost hărăzită o copilărie
grea. (Ne amintim aici de cuvintele lui E. Hemingway care la întrebarea, care-i
condiţia principală pentru a deveni un mare scriitor răspunse scurt: „o copilărie

43
nefericită»). Ei bine, Smith a avut parte anume de o asemenea copilărie. Vine pe lume
trei luni mai târziu după moartea tatălui său. Abia împlinise trei ani, când este furat de
o bandă de ţigani nomazi, din captivitatea căreia scapă ca prin minune. Ocoleşte
femeile şi visează să devină preot. La Universităţile din Glasgow şi Oxford studiază
teologia, filosofia şi literatura. După terminarea învăţăturii devine profesor de etică,
apoi de filosofie morală la Universitatea din Glasgow. Lucrează un timp şi ca
profesor de literatură.
În anul 1759 publică o lucrare ce se înscrie în albia preocupărilor sale de până
atunci - «Teoria sentimentelor morale». Şi abia acum, după ce îşi făcuse o reputaţie
de filosof în întreaga Anglie, renunţă la catedra universitară şi se dedică în întregime
studierii problemelor economice. În anii 1764-1766, în calitate de preparator şi
companion al tânărului Duce de Buccleuch, întreprinde o călătorie în Franţa, unde
face cunoştinţă cu fiziocraţii Quesnay şi Turgot, precum şi cu marii filosofi ai
timpului, Helvetius, Rousseau, Holbach, D'Alembert. Se consideră că anume în
Franţa şi-a elaborat planul lucrării ce-1 va face celebru.
În anul 1776 Adam Smith publică opera sa principală, întitulată «Avuţia
naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei», considerată drept Biblie a
liberalismului economic. Aceasta este lucrarea cu care economia politică devine o
ştiinţă de sine stătătoare, cu un obiect de studiu bine conturat. La circa două secole
după apariţia acestei opere, economistul american George Soule avea să scrie:
«Judecând după rezultate, se poate spune că «Avuţia naţiunilor» este, probabil, cartea
cea mai importantă, care a fost scrisă vreodată».
Sintetizând cele mai de seamă realizări ale predecesorilor săi (fapt ce i-a dat
temeiul lui J.Schumpeter să afirme chiar că «Avuţia naţiunilor» nu conţine nici o idee
veritabilă nouă»), Adam Smith creează un nou sistem teoretic, analizează în ansamblu
toate fenomenele economiei de piaţă, structura şi mecanismul ei de funcţionare.
«Avuţia naţiunilor», numită şi „Biblia economiştilor” este o operă compusă din
cinci cărţi. În prima carte autorul expune teoria diviziunii muncii, şi face analiza
valorii şi a formelor concrete ale plusprodusului, care sunt profitul şi renta. Cartea a
doua este întitulată „Despre natura, acumularea şi întrebuinţarea capitalului”. Anume

44
în primele două cărţi A.Smith prezintă esenţa teoriei sale economice. Celelalte trei
volume constituie o concretizare a acestei teorii, modul de maniofestare a ei în
diferite domenii de activitate. Aceste volume poartă în temei un caracter istoric şi
sunt intitulate: cartea a III-a - «Despre creşterea în mod diferit a belşugului la diferite
naţiuni» ; cartea a IV-a - «Despre sistemele de economie politică»; cartea a V-a -
«Despre venitul suveranului, sau al statului».
Adam Smith, părintele economiei politice, părăseşte această lume în anul 1790,
ca şi tatăl său, în funcţia de comisar al vămilor din Scoţia.
Concepţia cu privire la bogăţie şi factorii creşterii ei. Cum reiese şi din
denumirea operei sale principale, A.Smith îşi propune chiar din capul locului să
cerceteze natura şi izvorul bogăţiei, precum şi factorii care contribuie la sporirea ei.
În cazul dat etse vorba despre sporirea avuţiei naţiunii, şi nu a avuţiei indivizilor.
Despre ultima vom discuta cu altă ocazie.
După cum se ştie, potrivit opiniei mercantiliştilor, forma ideală a avuţiei o
constituie banii (respectiv metalele preţioase, din care sunt confecţionaţi), iar izvorul
ei este circulaţia mărfurilor, îndeosebi comerţul exterior. Fiziocraţii la rândul lor
susţineau că avuţia constă atât în bani, cât şi în produsele utile vieţii şi că ea creşte
doar în agricultură. Ei bine, autorul «Avuţiei naţiunilor» censideră concepţia
mercantiliştilor absolut greşită, iar pe cea a fiziocraţilor - unilaterală. El afirmă că
bogăţia unei naţiuni se compune din totalitatea bunurilor necesare vieţii, pe care
naţiunea le posedă la momentul dat, iar izvorul ei este munca. „Munca anuală a
oricărei naţiuni, scrie Smith, constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu
toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului, pe care le consumă anual, fie în
produsul imediat al acestei munci, fie în ceea ce cumpără cu acest produs de la alte
naţiuni”.
Aceasta este concepţia lui Smith cu privire la natura şi izvorul bogăţiei
naţiunilor. Care însă sunt factorii sporirii bogăţiei? La această intrebare celebrul
scoţian răspunde: a) Creşterea productivităţii muncii în rezulktatul aprofundării
diviziunii sociale a muncii, adică a specializării producătorilor; b) Raportul dintre

45
numărul lucrătorilor din sfera productivă şi cei care sunt întrebuinţaţi în munci
neproductive.
Despre influenţa diviziunii muncii asupra creşterii bogăţiei. vom vorbi peste
câteva pagini. Aici vom analiza cel de al doilea factor important, ce contribuie la
sporirea avuţiei. Mai întâi de toate care muncă este productivă şi care neproductivă?
„Productivă, spune Smith, este munca lucrătorului din industrie şi agricultură,
deoarece-i plătită din capital şi aduce un spor de valoare peste cheltuielile de
producţie”. Restul - munca funcţionarilor de stat, a medicilor, savanţilor, pedagogilor
etc.- este neproductivă, şi, prin urmare, în opinia autorului, ei sunt întreţinuţi din
producţia creată de cei care îndepliriesc o muncă productivă. În aşa fel, cu cât este
mai mare ponderea muncitorilor productivi, cu atât sunt mai mari posibilităţile de
creştere a bogăţiei naţiunii.
Interesul personal şi principiul «mâinii invizibile». A.Smith este adeptul
«ordinii economice naturale», dar, spre deosebire de fiziocraţi, el nu acordă o prea
mare importanţă legilor economice obiective, plasând în prim-plan conceptul de
«homo economicus», care mânat de interesul său personal, egoist şi îngust, este
ghidat de o «mână invizibilă», mâna lui Dumnezeu. Prin însăşi voinţa divină,
economia de piaţă se autoreglează, asigură echilibrul economic şi face posibilă
armonizarea intereselor individuale egoiste şi a interesului general al societăţii.
Potrivit lui Smith, motorul activităţii economice, este interesul personal, care îl
şi impune pe om să muncească şi să-şi sporească avuţia. (Notăm aici în treacăt că
întrebat odată, care este cea mai plăcută ocupaţie a omului, filosoful grec Biant
răspunse scurt: «îmbogăţirea»). Pentru Smith individul constituia cel mai mic element
activ al vieţii economice, izvor nesecat de iniţiativă ce-şi desfăşoară activitatea în
conformitate cu principiul hedonistic, potrivit căruia omul caută să obţină maximum
de avantaj cu un minimum de efort.
Întrucât orice individ este liber în activitatea sa economică, această împrejurare
nu se poate oare solda cu o totală anarhie în producţie? În nici un caz, răspunde
Smith. Fiindcă individul, urmărind scopul obţinerii unui câştig cât mai mare, este
ghidat de «o mână invizibilă», care asigură concordarea interesului personal cu cel

46
social. Oricum, zice Smith, egoistul lucrează în ultima instanţă în folosul societăţii.
Mai mult. Urmărind scopul său pur personal, individul contribuie la satisfacerea
interesului social într-o măsură mai mare, decât în cazul când şi-ar pune din timp o
asemenea sarcină. Fiindcâ, scrie savantul scoţian, „Urmărindu-şi interesul propriu, el
adesea promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când intenţionează
să-l promoveze. N-am văzut un bine prea mare făcut publicului de către cei care
pretind a face comerţ pentru binele acestuia...»
Întrucât «mâna invizibilă», prin mecanismul pieţei reglează nivelul preţurilor,
alocă resursele, distribuie factorii de producţie şi asigură echilibrul dintre cerere şi
ofertă, intervenţia statului în economie devine inutilă. Mai mult, efectul «mâinii
invizibile» este mai binefăcător, mai pozitiv decât orice amestec al statului în
activitatea economică. Libera concurenţă, deplina libertate a agenţilor economici –
iată forma cea mai perfectă, sau cel puţin optimală, de organizare a vieţii economice,
şi nicidecum intervenţinismul.
Dar, adept înflăcărat al ordinii naturale şi al liberului schimb la toate nivelurile
(micro, macro şi mondo-economic), Smith, spre deosebire de alţi liberali clasici,
admite, în cazul când interesul personal vine în dezacord principial cu interesul
social, o uşoară intervenţie a Statului în economie. Intuind încă pe la sfârşitul
secolului al XVIII-lea tendinţa de monopolizare, savantul englez subliniază faptul că
chiar şi atunci când se adună la vreo petrecere oarecare, pentru a se veseli, capitaliştii
nu se pot despărţi până nu pun la cale vreun complot îndreptat contra binelui comun,
sau vreun acord secret cu privire la ridicarea preţurilor. De aceea, şi acest lucru este
important, însuşi părintele liberalismului economic îndeamnă statul să intervină
„uşor” în apărarea concurenţei, să fixeze rata maximală a dobânzii, să introducă
monopolul său asupra unor domenii de activitate economică.
Diviziunea muncii. Atunci când vorbeşte despre cei mai importanţi factori de
creştere a bogăţiei, A.Smith numeşte în primul rând diviziunea muncii, subliniind că:
„Colosalul progres realizat în dezvoltarea forţei productive a muncii şi o parte
însemnată a iscusinţei, măiestriei şi agerimii, cu care ea este organizată şi aplicată, au
fost probabil, rezultatul diviziunii muncii”. Smith ilustrează efectele specializării

47
producătorrlor prin următorul exemplu: Zece lucrători, acţionând izolat, îndeplinind
fiecare toate operaţiile, confecţionau câte 20 de articole pe zi. Împărţind însă între ei
funcţiile şi specializându-se, au început să producă zilnic, fiecare câte 4800 bolduri.
Astfel, diviziunea muncii a asigurat în cazul dat, o sporire a productivităţii ei de 240
de ori.
Un asemenea „miracol” a devenit posibil fiindcâ, spune Smith, diviziunea
muncii asigură creşterea «iscusinţei, măiestriei şi agerimii» fiecărui lucrător, cât şi
economisirea timpului pierdut prin trecerea de la o operaţie la alta, când fiecare
muncitor lucra izolat. Dar, şi aceasta este principalul, - simplificând operaţiile,
diviziunea muncii face posibilă inventarea şi aplicarea maşinilor. Numai în măsura în
care munca manuală se descompune în operaţii elementare devine realizabilă
industrializarea ţării.
Depănând mai departe „ghemul” interdependenţei fenomenelor economice,
A.Smith ajunge la concluzia câ producătorii se pot specializa doar în măsura în care
este dezvoltată piaţa, deoarece numai în aşa caz ei vor reuşi să schimbe rezultatele
muncii lor pe mărfurile de care au nevoie. În acelaşi timp diviziunea muncii
stimulează crearea unor cantităţi tot mai însemnate de mărfuri, care trebuie realizate
cât mai repede. Concluzia - piaţa este condiţia primordială a progresului tehnic,
temelia oricărui progres.
Diviziunea muncii are loc atât în industrie, cât şi în agricultură, dar în
agricultură acest proces este mult mai anevoios, adeseori imposibil. Din această cauză
naţiunile îşi pot manifesta superioritatea doar în industrie. Acesta a fost motivul
principal pentru care Smith a susţinut cu atâta înflăcărare orientarea Angliei pe calea
dezvoltăril industriale.

5. T.Malthus şi teoria populaţiei

Liberalii pesimişti şi liberalii optimişti. Adam Smith a trasat pentru ştiinţa

economică direcţia cercetărilor economice, problematica, sfera de investigaţie şi
instrumentele de analiză. Dar, aşa perfectă cum era, doctrina lui a fost completată şi
aprofundată de o mulţime de simpatizanţi şi succesori, în temei din Anglia şi Franţa
48
timp de aproape un secol. Pornind de la acelaşi fond de idei, succesorii săi s-au
divizat în două şcoli diferite, şi anume în liberalii britanici pesimişti – avându-i drept
cei mai de vază reprezentanţi pe D.Ricardo şi T.Malthus, şi în liberalii francezi
optimişti cu J.B.Say, în primul rând, şi Bastiat. Fireşte, pesimismul englezilor şi
optimismul francezilor, în cazul dat, pornesc nu de la anumite trăsături ale
caracterului lor naţional, nici de la condiţiile geografice. Pesimismul liberalilor
britanici era condiţionat în mare măsură de faptul că ei au trăit şi activat în perioada
afirmării capitalismului liberei concurenţe, a primei revoluţii industriale, când
prinsese a se manifesta din plin un şir de trăsături negative ale maşinismului,cum ar fi
şomajul, crizele economice, adâncirea diferenţierii sociale, creşterea mizeriei şi
sărăciei muncitorilor.
Thomas R. Malthus. Viaţa şi opera. Născut la 1766 în familia unui moşier
englez, îşi face studiile în şcoli dintre cele mai prestigioase, între care şi la
Universitatea din Cambridge. După terminarea învăţăturii se stabileşte la ţară slujind
ca preot. Mai apoi, paralel, va activa şi în calitate de profesor de istorie şi economie
politică la un colegiu. Fire retrasă, înclinată spre adânci meditaţii, era pesimist nu
numai din cauza confruntării sale cu mizeria şi cu o sumedenie de probleme
economice, care după părerea lui, nu puteau fi rezolvate pozitiv, ci şi fiindcă era
convins că lumea este foarte prost creată, întrucât de cele mai multe ori acţiunile
izvorâte din cele mai nobile intenţii, se soldau cu cele mai rele consecinţe.
În activitatea sa ştiinţifică T.Malthus a plecat atât de la opera lui A.Smith cât şi
de la faptul că în calitatea sa de preot cunoştea mai bine ca oricare suferintele şi
mizeria în care trăiau masele largi ale populaţiei. În 1798 publică un «Eseu asupra
principiului populaţiei», care completat şi reeditat de nenumărate ori, aveau să-1 facă
celebru. Deşi sfera de investigaţii a lui Malthus este limitată, aportul său la
dezvoltarea ştiinţei economice, prin «legea populaţiei» parţial prin «legea
randamentelor descrescânde» şi «teoria rentei», este enorm. Această împrejurare 1-a
determinat pe economistul american c ontemporan George Soule să afirme că „Oricât
de mare ar fi influenţa lui Adam Smith asupra dezvoltării ştiinţei economice,
influenţa lui Th.R.Malthus n-a fost mai mică».

49
 Marx îl ura pe Malthus, învinuindu-1 nu numai de plagiat, ci şi de faptul că a
propovăduit idei antiumane, reacţionare. («Pe Malthus îl caracterizează adânca
josnicie a gândirii, josnicie care nu şi-o poate permite decât un popă, care vede în
mizeria oamenilor pedeapsa pentru păcatul originar...», va scrie Marx mai târziu). În
acelaşi timp, Keynes îl va glorifica, considerându-1 drept unul din părinţii săi
spirituali. Şi iată, între aceste două extreme, nimeni nu va fi indiferent faţă de opera
lui Malthus.
Într-adevăr, cine poate rămâne imparţial, citind următoarele afirmaţii ale
preotului-economist englez: „Un om care se naşte într-o lume deja ocupată, dacă
familia sa nu poate să-1 hrănească, sau dacă societatea nu poate utiliza munca lui, nu
are nici un drept de a pretinde la o anumită porţie de hrană. Prin urmare, el este
realmente de prisos pe pământ. La marele banchet al naturii nu există loc pentru el.
Natura îl condamnă să plece, şi nu întârzie de a executa chiar ea acest verdict”.
Malthus s-a stins din viaţă în 1834.
Legea populaţiei. A.Smith era convins că sporirea avuţiei naţiunii aduce
îmbogăţire pentru unii şi bunăstare pentru toată lumea. Malthus însă avea o altă
părere. El considera că acest proces este însoţit de o îmbogăţire a unora şi de o
creştere excesivă a populaţiei, a sărăciei şi mizeriei, pentru majoritatea.
Preotul britanic n-a fost unicul autor preocupat de problemele demografice. Ele
fuseseră abordate deja de către americanul B.Franklin şi francezul V.de Mirabeau.
Ultimul susţinea chiar că, «dacă oamenii au mijloace nelimitate de existenţă, ei se
înmulţesc ca şoarecii în hambar». Spre deosebire de ei, Malthus a elaborat o întreagă
teorie a creşterii populaţiei şi a pus în faţa economiei politice o nouă problemă - cea a
raportului dintre numărul populaţiei şi mijloacele de existenţă, de care dispune
economia.
Cel puţin la început, Malthus a fost preocupat doar de aspectul social-economic
al problemei. Începând cu anul 1562 Anglia dispunea de un sistem de asistenţă
socială pentru nevoiaşi, finanţat printr-un impozit special, numit taxa pentru săraci.
În urma revoluţiei industriale numărul şomerilor şi nevoiaşilor sporise considerabil.
Acest fapt puse la ordinea zilei o chestiune delicată: trebuie în cazul dat ca societatea

50
să acorde în continuare ajutor şomerilor şi celor săraci? Malthus răspunse la această
întrebare printr-o teorie, care se reducea în temei, la o simplă constatare ce conţinea
un răspuns negativ: în lipsa unor anumite obstacole, capacitatea biologică de
reproducere a omului urmează o progresie geometrică, adică numărul oamenilor are
tendinţa de a creşte în proporţie de 1,2,4, 8,16,32,64,128... Mijloacele de subzistenţă
cresc şi ele, dar numai în progresie aritmetică: 1,2,3,4,5,6,7,8... Făcuse şi unele
calcule: într-un sfert de secol numărul oamenilor se dublează. În două secole însă
populaţia va creşte de 356 ori, pe când mijloacele de existenţă - doar de 9.
Ce-i de făcut? Cum poate fi lichidată această disproporţie? Cum poate fi stăvilită
mizeria păturilor de jos ale populaţiei?
Căutând răspuns la aceste întrebări, Malthus studiază posibilitatea sporirii
mijloacelor de existenţă prin prisma teoriei diviziunii muncii, dar conchide că ea nu
poate fi aplicată şi la agricultură, unde acţionează legea randamentelor descrescânde,
potrivit căreia creşterea cantităţii de capital şi muncă nu este însoţită de o sporire
corespunzătoare a producţiei.
Deoarece mijloacele de existenţă, şi în primul rând producţia agricolă nu poate fi
mărită după dorinţă, nu mai rămâne decât o singură soluţie: limitarea pe diferite căi a
numărului populaţiei. Pornind de la concluzia că populaţia se reglează în mod
automat, în dependenţă de sporul mijloacelor de existenţă, savantul, luând-o înaintea
preotului, condamnă orice politică de asistenţă socială pentru nevoiaşi, întrucât
«poporul trebuie considerat a fi el însuşi cauza principală a mizeriei sale». Apoi
propune instituirea diferitelor obstacole în calea creşterii populaţiei, cum ar fi:
propagarea prudenţei în relaţiile între sexe, stimularea căsătoriilor la o vârstă
înaintată, (el personal se căsătoreşte abia la vârsta de 38 de ani, ceea ce nu i-a
încurcat să devină tatăl a 6 fete). Rămâne totuşi convins că foametea pare să fie
ultimul şi cel mai eficace instrument al naturii. Eficace sunt considerate: războaiele,
epidemiile, calamităţile naturale etc.
Vorbind despre însemnătatea acestei teorii, economistul din Iaşi, M.Todosia
scrie că „disproporţia dintre creşterea populaţiei şi a mijloacelor de subzistenţă,
generatoare de mizerie, constituie piatra unghiulară a întregii gândiri clasice cu

51
privire la economia politică. Ea a oferit materialul de bază pentru teoria salariului de
subzistenţă şi a pregătit terenul pentru analiza ricardiană a rentei întemeiate pe
raritatea pământului”.
Legea randamentelor descrescânde. Malthus argumentează disproporţia dintre
creşterea populaţiei şi a mijloacelor de subzistenţă prin aşa-numita «lege a
randamentelor descrescânde», lege care avea să devină unul din principalele
instrumente de analiză economică, utilizat de reprezentanţii şcolii clasice. Esenţa
acestei legi (la drept vorbind e mai mult o ipoteză, decât o lege), ilustrate de Malthus
cu exemple din agricultură, constă în faptul că dublarea muncii şi a capitalului pe
aceeaşi suprafaţă de pământ nu va fi însoţită de o dublare a producţiei. Această lege
va fi mai apoi folosită de către succesorii preotului-economist şi la analiza activităţii
întreprinderilor industriale.
Legea populaţiei şi contemporaneitatea. Teoria lui Malthus, sinistră cum este,
n-a fost, din fericire, confirmată de viaţă. Nu este cunoscut nici un caz de creştere a
populaţiei în progresie geometrică pentru o perioadă îndelungată. Totuşi această
teorie reflectă o tendinţă obiectivă în evoluţia numerică a populaţiei. Căci, după cum
constată pe bună dreptate economistul francez Alain Samuelson, «În afirmaţia sa de
bază Malthus nu face decât să reamintească incontestabila imposibilitate a creşterii
infinite a populaţiei».
În Europa «legea populaţiei» nu s-a adeverit şi din cauza epidemiilor,
nenumăratelor războaie, precum şi a reducerii ritmurilor de creştere a populaţiei. În
Germania, de exemplu, în perioada postbelică rata natalităţii e atât de scăzută, încât,
dacă se va menţine această tendinţă, peste trei secole s-ar putea să dispară cu totul
naţiunea germană. În acelaşi timp, însă, într-un şir de ţări în curs de dezvoltare,
inclusiv India şi China, populaţia creşte mai repede (cu mai mult de 3% anual) decât
mijloacele de subzistenţă (mai puţin de 3%). Problema e atât de gravă, încât în anul
1984 Indira Ghandi a fost nevoită să introducă castrarea bărbaţilor care aveau mai
mult de 4 copii în familie. (S-a gândit ea oare şi la Malthus?)

52
 6. Opera economică a lui David Ricardo

D. Ricardo (1772—1823). Viaţa şi opera. Cel mai celebru economist liberal

după A.Smith, s-a născut la Londra în anul 1772, într-o familie de evrei spanioli,
strămutaţi cu traiul în Anglia. Autodidact, Ricardo vine în economia politică din viaţa
practică (se spune că ar fi luat cunoştinţă de „Avuţia naţiunilor” abia la vârsta de 27
de ani, şi atunci, absolut întâmplător). Oricum, de la vârsta de 13 ani se avântă
împreună cu tatăl său în afaceri la Bursa de valori din Londra. Dar, căsătorindu-se la
21 de ani, contrar voinţei părinteşti, cu o creştină, rămâne fără nici un sprijin material.
Atunci se dedă de unul singur speculaţiilor de la Bursă, ca până la urmă să adune o
avere uriaşă. La 42 de ani, devenit multimilionar, se retrage din lumea afacerilor,
mutându-se cu traiul la ţară, unde se consacră în întregime activităţii ştiinţifice, în
temei problemellor financiare.

În anul 1817 David Ricardo publică lucrarea «Despre principiile economiei

politice şi impunerii», care avea să-1 plaseze în rândul celor mai mari economişti ai
lumii. Deşi conţine o mulţime de idei generale, opera lui este foarte complicată.
Sismondi, prietenul lui apropiat, scrie că autorul însuşi i-ar fi mărturisit că pe atunci
în Anglia nu erau mai mult de 24 de persoane care i-ar fi înţeles «Principiile». Într-
adevăr, opera lui Ricardo, scrisă pe alocuri cu neglijenţă, poartă un caracter foarte
abstract, fapt care i-a şi determinat pe cunoscuţii economişti francezi Ch.Gide şi
Ch.Rist să scrie că el ar fi fost un „scriitor foarte mediocru, care a rătăcit ştiinţa pe
căile fără ieşire ale abstracţiei”. K.Marx, însă, era de o cu totul altă părere,
considerând că Ricardo ar fi desăvârşit sistemul de economie politică liberală,
constituind prin opera sa momentul de vârf al ştiinţei economice burgheze. Oricum,
opera lui Ricardo a fost unul din principalele izvoare de inspiraţie a fondatorului
doctrinei marxiste.
Teoria valorii. Dacă A.Smith pune în capul „Avuţiei naţiunilor” diviziunea
muncii, Ricardo debutează în «Principiile» sale cu capitolul „Despre valoare”,
imprimând astfel de la bun început operei sale un caracter strict teoretic, abstract,
ştiinţific.

53
 Dezvoltând teoria valoare-muncă, autorul britanic o pune la temelia doctrinei
sale economice. «Nu cunosc, scrie el, nici un alt criteriu pentru a stabili dacă un lucru
este scump sau ieftin, decât sacrificiul de muncă făcut pentru a-1 obţine... Nimic din
ce are valoare nu poate fi produs fără muncă». Ricardo descoperă interdependenţa
cauzală dintre progresul tehnic, productivitatea muncii şi mărimea valorii: «Orice
perfecţionare a maşinilor... economiseşte muncă... şi modifică valoarea». Totodată el
a fundamentat ideea potrivit căreia mărimea valorii mărfii este determinată nu de
condiţiile individuale de producţie, ei de cele sociale, considerate a fi cele mai
nefavorabile care fac posibilă continuarea producţiei.
Până la Ricardo erau adeseori confundate valoarea cu bogăţia. Arătând
deosebirile între aceste două categorii, el scrie că valoarea este un produs al muncii şi
numai al ei, pe când bogăţia este rezultatul conlucrării omului cu natura şi cu
mijloacele de care se serveşte.
Repartiţia veniturilor. A.Smith (ca de altfel şi mercantiliştii şi fiziocraţii) a pus
accentul în lucrarea sa pe analiza izvoarelor de îmbogăţire a naţiunii. Ricardo însă
plasează în centrul doctrinei sale problema repartiţiei valorii şi avuţiei şi legile care
guvernează acest domeniu. Deoarece repartiţia contribuie nemijlocit la creşterea sau
micşorarea avuţiei, ea urmează să constituie, potrivit lui Ricardo, obiectul de studiu al
economiei politice. Nu întâmplător, în opera sa „Despre principiile economiei politice
şi impunerii”, după primul capitol „Despre valoare” urmează capitolele „Despre
rentă”, „Despre salarii”, „Despre profit”.
Repartiţia valorii se efectuează în dependenţă de apartenenţa oamenilor la una
din cele trei clase, în care e divizată societatea, sub formă de salariu, rentă şi profit.
D.Ricardo studiază în mod special corelaţia dintre aceste forine de venituri, precum şi
legile care guvernează mărimea lor.
Salariul, potrivit opiniei savantului britanic, este fixat la nivelul minimului
necesar pentru existenţa muncitorului şi a familiei sale şi depinde în mare măsură de
preţul alimentelor şi al bunurilor de primă necesitate. De ce anume alimentelor?
Fiindcă în timp ce preţul mărfurilor industriale, ca urmare a diviziunii muncii şi a

54
folosirii unor maşini mai productive, are tendinţa de scădere, preţul la producţia
agricolă (din cauza creşterii rentei) are tendinţa de creştere.
Profitul este venitul ce-i rămâne capitalistului după ce din valoarea creată s-a
scăzut renta şi salariul. O dată cu creşterea profitului, devine posibilă înnoirea şi
modernizarea producţiei, pe când scăderea lui poate reţine procesul dezvoltării,
întrucât condiţioneazâ micşorarea capacităţilor de producţie şi duce la diminuarea
ocupării forţei de muncă. Ricardo susţine că mărimea profitului se află într-o
dependenţă inversă faţă de mărimea salariului. «În proporţia în care salariile cresc vor
scădea profiturile»,- scrie Ricardo. Întrucât preţurile la produsele alimentare tind să
crească, iar o dată cu ele şi salariul, rata profitului tinde să scadă întruna, ceea ce este
cum s-a spus, una din cauzele pesimismului economistului englez.
Teoria rentei. Cum se ştie, renta este un venit pe care îl obţine posesorul unui
factor de producţie disponibil în cantităţi limitate şi al cărei ofertă este rigidă. Ea este
plătită pentru utilizarea temporară a factorilor de producţie deosebiţi, cu însuşiri
speciale. Cu alte cuvinte, renta constituie un venit obţinut ca rezultat al posedării
unuia din factorii de producţie, inclusiv munca şi capitalul şi nu doar numai a
resurselor naturale. Formele de rentă sunt multiple: renta minieră, renta în construcţii,
renta consumatorului, renta vânzătorului, renta de raritate, renta de abilitate sau de
îndemânare, etc. Oricum, iniţial primele forme de rentă, care au fost analizate de
economişti, au fost renta funciară şi renta minieră. Este semnificativ faptul că Ricardo
începe examinarea formelor veniturilor cu analiza rentei. În acest domeniu contribuţia
lui se consideră a fi una din cele mai importante.
Fiziocraţii, precum şi Malthus, considerau că renta este un dar al naturii,
confundând-o totodată cu profitul şi dobânda. A.Smith face un pas înainte, arătând
din capul locului că există o deosebire principială între profit şi renta funciară.
Analizând această categorie de pe poziţiile teoriei valoare-muncă, el ajunge la
concluzia că renta constituie o parte din produsul creat de muncitor, care este însuşită
de către proprietarul funciar. Deci renta, asemeni profitului, are acelaşi izvor - munca.
Smith ajunge, de asemenea, la concluzia că «renta intră în alcătuirea preţului mărfii

55
altfel decât salariul şi profitul. Salariul şi profitul mai mare sau mai mic, sunt cauzele
preţului, mare sau mic, pe când renta, mare sau mică, este efectul acestui preţ.
D.Ricardo respinge categoric teza (împărtăşită nu numai de fiziocraţi, ci, parţial,
şi de Smith) potrivit căreia renta ar fi un dar al naturii, precum şi ideea lui Smith că
renta ar fi una din cauzele preţurilor ridicate ale produselor agricole. Definind renta
funciară drept «acea parte din produsul pământului care se plăteşte landlordului
pentru folosinţa forţelor originare şi indestructibile ale solului», Ricardo analizează
cauzele, condiţiile, mecanismul formării, precum şi influenţa ei asupra destinelor
capitalismului, în general. Renta funciară, spune el, este o parte din produsul creat de
muncitor, un excedent de venit peste profitul normal, un profit suplimentar. Ea este
generată de nivelul ridicat al preţului la principalele produse agricole şi nu, cum
susţinea A.Smith, invers. D.Ricardo demonstrează că apariţia rentei este o consecinţă
a acaparării pământului în proprietatea privată, a faptului că suprafeţele de pământ,
mai cu seamă cele mai fertile, sunt limitate. Or, o dată cu creşterea numărului
populaţiei, oamenii sunt nevoiţi să cultive pământ de o calitate inferioară sau situat
mai departe de pieţele de desfacere. Întrucât însă preţurile la producţia agricolă se
stabilesc la nivelul cheltuielilor pe pământurile cele mai puţin fertile (altfel n-ar fi
convenabilă prelucrarea lor), pe pământurile cu o productivitate mai înaltă se obţine
un surplus de profit, peste profitul normal numit renta diferenţială. (De notat că
Ricardo neagă existenţa rentei absolute).
Dar renta se obţine şi de pe pământurile mai puţin fertile. Aceasta se întâmplă
din cauza caracterului limitat al pământului şi a monopolului asupra lui, precum şi a
proprietăţii private asupra pământului.
Deşi proprietar funciar şi el, Ricardo reuşeşte să se ridice în preocupările sale
ştiinţifice deasupra intereselor personale, declarând că renta constituie un tribut plătit
de societate proprietarilor funciari. El propune că pământul şi resursele naturale în
general să fie naţionalizate, pentru ca renta să treacă din mâinile proprietarilor de
pământ în mâinile societăţii.
De menţionat că pesimismul lui Ricardo ca savant cu privire la perspectiva
capitalismului în mare măsură era condiţionat anume de problema rentei funciare.

56
Întemeindu-şi teoria pe legea populaţiei lui Malthus, Ricardo judecă în felul următor:
pământul este limitat, pe când necesitatea în produse alimentare, o dată cu sporirea
populaţiei creşte întruna, condiţionând creşterea preţurilor la produsele agricole şi,
prin urmare, a rentei funciare. Fireşte, dacă o dată cu ridicarea preţurilor la mijloacele
de existenţă se vor mări corespunzâtor şi salariile, atunci va scădea rata profitului.
Acest fapt va reduce posibilităţile dezvoltării, oricărui progres în genere, deoarece
profitul este forţa motrică a dezvoltării, este mobilul întreprinzătorului în activitatea
sa economică. («Profitul obţinut din agricultură, ca şi cel din industrie, este micşorat,-
scrie Ricardo,- printr-o urcare a preţului produselor agricole, dacă aceasta din urmă
este însoţită de o urcare a salariilor»). Nimic bun nu se aşteaptă nici de pe urma
creşterii profitului pentru a mări şansele de acumulare a capitalului şi de creştere
economică. Fiindcă în acest caz salariile reale vor rămâne joase, muncitorii vor trăi în
mizerie, revoltându-se întruna.
Teoria costurilor comparative, numită adeseori şi teoria (sau chiar legea)
avantajului relativ, constituie una din principalele contribuţii ale lui David Ricardo
la dezvoltarea ştiinţei economice. Această teorie a fost pusă la temelia politicii
liberului schimb, adică a circulaţiei libere a mărfurilor dintr-o ţară în alta, fără nici un
fel de bariere vamale.
Adam Smith lansase la timpul său aşa numita teorie a costurilor absolute,
potrivit căreia fiecare ţară urmează sâ se specializeze în confecţionarea acelor
produse, pentru care dispune de costuri absolute mai mici, în comparaţie cu alte ţări.
„Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine, - scrie A. Smith, - decât le-
am putea produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte a produsului
activităţii noastre utiliza-te într-un mod în care putem trage oarecare folos”.
Întrucât teoria lui Smith nu poate răspunde la întrebarea „Cum se vor specializa
ţările, dacă unele din ele au avntaje în toate domeniile, iar altele nici într-un
domeniu”, D.Ricardo formulează o altă teorie. Toate ţările lumii, indiferent de nivelul
dezvoltării lor, se pot specializa într-un domeniu sau altul. În cazul dat decisiv este
noţiunea de „relativ”, deoarece, cum spune Ricardo, fiecare ţară se poate specializa în
producerea şi exportul acelor mărfuri pe care le fabrică cu cheltuieli (costuri) relativ

57
mai mici şi va importa mărfurile pe care le produce cu cheltuieli relativ mai mari.
Astfel, criteriul care se află la temelia diviziunii internaţionale a muncii este nivelul
productivităţii muncii. Această productivitate relativă diferă de la ţară la ţară, de la
produs la produs, şi impune ţările lumii să se specializeze într-un domeniu sau altul.
Pentru a ilustra justeţea teoriei sale Ricardo recurge la un exemplu devenit
celebru. Două ţări, spune el, Anglia şi Portugalia, sunt capabile să producă aceleaşi
mărfuri - vin şi stofă, dar cu costuri diferite, pe care economistul britanic le măsoară
nu în unităţi monetare, ci în ore-muncă. Astfel, pentru a confecţiona aceeaşi cantitate
de stofă Anglia are nevoie, ca timp, de un an de muncă a 100 de oameni, pe când
Portugalia - a 90. În cazul vinului, aceeaşi cantitate de sticle va fi produsă în Anglia
de 120 oameni, pe când în Portugalia doar de - 80.
Din acest exemplu se vede că Portugalia are o productivitate mai mare atât în
producerea stofei cât şi s vinului. Potrivit teoriei avantajelor absolute a lui Smith,
aceste două ţări, în cazul dat, nu se pot specializa între ele, întrucât Portugalia îi
convine să producă ambele mărfuri. Aşa este, dar superioritatea Portugaliei la
fabricarea vinului este totuşi relativ mai mare decât la confecţionarea stofei. Cât
priveşte Anglia, ea are o productivitate relativ mai înaltă în producerea stofei. Astfel
productivitatea vinificatorilor britanici constituie (80/120) 66 la sută din
productivitatea confraţilor lor din Portugalia. Cât priveşte stofa, raportul este de
(90/100) 90 la sută. Deci Portugalia deţine un avantaj comparativ pentru producerea
vinului, iar Anglia - pentru confecţionarea stofei.
Specializându-se în ramurile în care ele deţin acest avantaj relativ vor avea de
câştigat ambele ţări. În Portugalia, muncitorii care în trecut produceau 1 unitate de
vin şi 1 de stofă, acum vor produce (1+90/80) 2,125 unităţi de vin. În Anglia câştigul
va fi şi mai important, confecţionându-se 2,2 unităţi de stofă (120/100) 1,2+1=2,2.
Astfel, dacă până la specializarea ţărilor se produceau 2 unităţi de stofă şi 2 de vin,
acum se va produce 2,2 unităţi de stofă şi 2,125 unităţi de vin.

7. Ideile liberalilor optimişti francezi. J.B.Say

58
 Optimismul liberalilor francezi este condiţionat nu atât de temperamentul
naţional, cât mai ales de faptul că în Franţa revoluţia industrială demarase ceva mai
târziu ca în Anglia, astfel încât nu se manifestaseră încă din plin contradicţiile şi
urmările negative ce i erau proprii - crizele, şomajul, mizeria muncitorilor.
«Optimiştii» susţineau că aceste fenomene sunt neînsemnate şi trecătoare, că sistemul
capitalist are viitor, că problemele economice ce apar pe parcurs, se rezolvă de la
sine, iar un dezechilibru economic general este imposibil.
Jean Baptiste Say (1767—1832). Viaţa şi opera. J.B.Say a fost cel mai de
seamă reprezentant al liberalilor optimişti. Descendent dintr-o familie de negustori, el
însuşi deveni un mare fabricant, precum şi primul profesor de economie politică din
Franţa. A fost un talentat sistematizator şi popularizator al ideilor lui Smith,
îmbogăţind totodată ştiinţa economică cu un şir de concepte noi, cum ar fi cea a
factorilor de producţie, a întreprinzătorului, a pieţii, a consumului. El considera că la
procesul de creare a valorii participă nu numai munca, ci şi natura şi capitaîul.
Cele mai importante lucrări ale sale sunt «Tratat de economie politică» (1803) şi
«Curs complet de economie politică» (1829). Prima carte compusă din trei
compartimente - producţia, circulaţia şi consumul, avea să furnizeze pentru un secol
întreg structura manualelor de economie politică.
Legea debuşeelor, sau legea Say. Popularizând teoria lui Smith, Say a analizat
totodată un fenomen mai puţin studiat de autorii clasici, şi anume: problema realizării
mărfurilor, ajungând la concluzia că în condiţiile economiei de piaţă crizele generale
de supraproducţie sunt imposibile. Pot avea loc doar anumite dezechilibre parţiale şi
temporare. Argumentele sunt simple: când un individ oarecare produce o marfă, el o
face cu scopul de a obţine în locul ei o altă marfă. Astfel, conchide Say, «oferta îşi
creează propria sa cerere». Tot ce se produce se şi realizează, căci lărgirea producţiei
condiţionează o extindere corespunzătoare a pieţii şi a cererii. Deoarce oferta şi
cererea totală a mărfurilor sunt egale între ele, pot fi posibile doar unele nepotriviri
parţiale şi întâmplătoare, cauzate de recolte proaste, de apariţia unor produse noi,
necunoscute pe piaţă, etc. Dar toate aceste nepotriviri sunt trecătoare şi se rezolvă de
la sine, în mod automat.

59
 Schema circuitului economic potrivit legii lui Say

Veniturile

Întreprinderile Menajele

Cheltuieli pentru consum

Cheltuieli pentru investiţii

Schema este simplă: întreprinderile produc mărfuri şi distribuie integral

veniturile menajelor (salariul, profitul, dobânda). Menajele, la rândul lor, cumpără
bunuri de consum, restul veniturilor economisite, de asemenea, sunt cheltuite în
întregime, dar sub formă de investiţii. Şi dacă toate veniturile trecând de la
întreprinderi la menaje sunt cheltuite integral, atunci circuitul nu se întrerupe şi
crizele sunt imposibile.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea economistul englez J.S.Mill avea să
formuleze «legea Say» în următorii termeni: «Mijloacele de plată pentru mărfuri sunt
mărfurile însăşi. Produsele pe care le posedă cineva alcătuiesc mijloacele cu care
plăteşte pentru produsele altora. Toţi vânzătorii sunt în mod inevitabil, şi în
adevăratul înţeles al cuvântului, şi cumpărătorii. Dacă am putea să dublăm brusc
capacitatea de producţie a ţării, am dubla oferta de mărfuri pe toate pieţele; dar în
aceeaşi clipă am dubla şi capacitatea de cumpărare. Toată lumea şi-ar dubla atât
cererea cât şi oferta; toată lumea ar avea posibilitate să cumpere de două ori mai
multe şi tot de atâtea ori ar avea de oferit în schimb».
Deşi «legea Say», ca argument al armoniei economice, al circuitului neîntrerupt,
în fine, al ordinii naturale, n-avea să se adeverească întru totul, ei i s-a acordat o

60
atenţie deosebită atât din partea liberalilor clasici, cât şi a neoliberaliîor
contemporani.
Intreprinzătorul — principalul agent economic. Say a fost savantul care a
introdus în teoria economică conceptul de «întreprinzător». Economistul francez
consideră că întreprinzătorul este pivotul întregului mecanism economic, deosebindu-
se de ceilalţi agenţi economici prin faptul că anume el este organizatorul producţiei.
El procură factorii de producţie, îi combină în scopul obţinerii produselor pe care
apoi le vinde pe piaţă şi obţine un profit. De notat că în fazele iniţiale de dezvoltare a
capitalismului, întreprinzătorul se identifică cu capitalistul (adică cu proprietarul
capitalului). Mai târziu va avea loc o separare a acestor două funcţii.
Say a elaborat şi teoria factorilor de producţie. Potrivit acestei teorii, reluată şi
îmbogăţită de mai mulţi economişti, pământul (natura) este temelia venitului obţinut
sub formă de rentă, munca - salariului, iar capitalul - profitului. Totodată el consideră
că profitul este o formă de salariu, pe care întreprinzătorul o obţine pentru munca sa
de organizare şi gestionare a afacerilor.

8. J.S.Mill: sinteza sau ultimul cuvânt al economiei politice clasice

Curentele pesimist şi optiniist au fost «împăcate» prin opera lui J.S.Mill, căruia
i-a revenit misiunea să apere şi să dezvolte conceptele liberalismului clasic în
condiţiile creşterii influenţei ideilor socialiste şi a criticii ascuţite făcute regimului
capitalist de pe mai multe poziţii. Viaţa dovedea că modelul economic al autoreilor
clasici se cere a fi reformat. Autorului englez i-a şi revenit această misiune – să
reformeze liberalismul economic clasic din interior.
John Stuart Mill (1806-1873).Viaţa şi opera. Născut la Londra în familia unui
vestit economist englez, bun prieten cu D.Ricardo, J.S.Mill a avut o pregătire
profesională inegalabilă în trecut. La 13 ani ascultă acasă, de unul singur, cursul
integral de economie politică, predat special pentru dânsul de tatăl său. Tot la aceeaşi
vârstă începe a studia operele lui Smith, Ricardo şi Malthus. La 14 ani pleacă la Paris,
unde trăieşte un timp în casa lui J.B.Say. Începe să publice de la vârsta de 15 ani. În

61
1848 lese de sub tipar opera sa fundamentală intitulată «Principii de economie
politică».
Una din circumstanţele care au determinat caracterul sistemului economic al lui
J.S.Mill ca teoretician şi ca membru al Parlamentului englez, este ieşirea clasei
muncitoare pe avanscena luptei politice, cererea ei de a se proceda la o repartizare
mai echitabilă a veniturilor. Anume acest fapt a condiţionat evoluţia concepţiei
autorului britanic, mai cu seamă în materie de politică economică, în direcţia
reformismului, a socialismului liberal. Deşi, în ceea ce-i esenţial, avea să rămână
mereu în cadrul doctrinei liberalismului clasic. Mai mult. Anume prin opera lui se
înregistrează o înflorire a şcolii clasice.
O dublă sinteză. Cum se ştie, toate doctrinele economice anterioare apărau
interesele anumitor pături sociale. J.S.Mill, însă, a căutat să-şi plaseze cercetările la
intersecţia diferitelor interese, promovând o linie de mijloc, găsind un compromis
acceptabil între doctrina clasică şi aspiraţiile sociale ale muncitorilor. Confuntat cu
dilema „eficienţa economică – echitatea socială”, caută o cale de mijloc, căutând să
facă parte şi muncitorilor şi capitaliştilor. Totodată, el a încercat să-i împace, din
punct de vedere teoretic, pe liberalii pesimişti cu liberalii optimişti. În intenţia sa de
a-i împăca pe toţi, J.S.Mill procedează la o anumită revizuire a unor concepte
liberale, adaptându-le la noile realităţi. Totodată face tentativa de a transforma ştiinţa
economică într-un instrument efectiv de îmbunătăţire permanentă a vieţii sociale.
Era un apărător înfocat al individualismului şi al liberei concurenţe, fiind
convins că „peste tot unde lipseşte concurenţa, se impune monopolul, iar monopolul
sub toate formele sale este o încrucişare a rutinei şi a proastei gospodăriri în
detrimentul muncii”. Susţinea că libera concurenţă, eliminându-i pe cei slabi şi
promovându-i pe cei puternici, este un factor însemnat al progresului. Totodată J.Mill
nu împărtăşeşte însă pesimismul lui Malthus şi Ricardo cu privire la crizele
economice, şomaj şi sărăcie, considerând că ele pot fi uşor înlăturate printr-o
intervenţie a statului în economie. Revizuind teza «laisser-faire», el continuă să
meargă pe muchie de cuţit precizînd că această intervenţie urmează a fi neînsemnată
şi examinată în fiecare caz aparte.

62
 Legile economice. Toţi liberalii clasici sunt partizani ai conoepţiei ordinii
naturale. Şi autorul englez susţine că procesele economice sunt reglementate de
anumite legi naturale, obiective. Spre deosebire de ei, însă, Mill face o distincţie
principială între legile producţiei şi legile repartiţiei. Da, într-adevăr, spune el,
producţia este supusă unor legi universale, veşnice şi neschimbătoare. Repartiţia este
însă în întregime o afacere a «instituţiilor umane», poate fi influenţată de voinţa
oamenilor, deoarece este reglementată de nişte legi istorice mai relative, mai efemere.
În aşa fel, Mill trasează o punte teoretică necesară efectuării anumitor reforme
sociale. Anume el şi este considerat drept fondatorul reformismului.

Concluzii

Aporturi. Despre merite am tot vorbit până acum, ne vom limita deci la o succintă
recapitulare a acestora:
1. Clasicii au fost primii care au elaborat un sistem desăvârşit de teorie economică,
având ca bază principiile individualismului, non-intervenţionismului, şi a ordinii
naturale.
2. Autorii clasici au mutat obiectul de studiu al treoriei economice în sfera productivă,
în care, în opinia lor are loc procesul de sporire a avuţiei naţiunilor.
3. În viziunea autorilor clasici «a guverna cât mai bine înseamnă a guverna cât mai
puţin». În virtutea acestui fapt, în cadrul doctrinei lor, politica economică ocupă un
loc de cea mai mică importanţă. Întemeindu-şi concluziile pe analiza realităţii, ei au
transformat economia politică într-o ştiinţă ce studiază legile obiective ale dezvoltării
economice.
4. În centrul doctrinei liberalismului clasic se află «homo economicus», care
activează urmărind scopuri egoiste, dar care, în virtutea acţiunii unei «mâini
invizibile», contribuie în ultimă instanţă la satisfacerea interesului general.
5. Autorii clasici au dezvoltat multilateral teoria valoare-muncă, au glorificat munca,
rolul căreia în sporirea avuţiei popoarelor este considerat a fi decisiv.
6. Adam Smith şi David Ricardo, precum şi succesorii lor au îmbogăţit ştiinţa
despre economie cu un şir de concepte noi, cum ar fi: teoriile profitului, rentei,

63
salariului, preţurilor, factorilor de producţie, echilibrului economic general,
schimburilor economice internaţionale.
7. Clasicii au fondat teoria economiei de piaţă, întemeiată pe libera concurenţă, pe
jocul liber al preţurilor şi automaticitatea proceselor economice. Prin aportul lor,
economia politică devine o ştiinţă autonomă în adevăratul înţeles al cuvântului.
„Ştiinţă, - scrie economistul din Iaşi Vasile C.Nechita, - în sensul că, de aici înainte,
dispune de: a) obiect propriu de investigare; b) metodă proprie de cercetare şi de
expunere a rezultatelor cercetării; c) sistem propriu de categorii şi legi economice”.
8. În fine, trebuie subliniat faptul că modelul economiei de piaţă analizat şi propus
apoi de autorii clasici, a creat condiţii favorabile pentru o dezvoltare economică fără
precedent, stimulând creşterea substanţială a volumului producţiei, a calităţii
mărfurilor create, a nivelului de trai.
Neajunsuri. 1.Cusurul principal al doctrinei liberalismului clasic constă în faptul
că în centrul ei s-a pomenit nu omul cu necesităţile lui concrete, ci piaţa. Întrucât în
modelul clasic scopul oricărei activităţi economice este obţinerea profitului,
întreprinzătorului îi este absolut indiferent ce să producâ - carne sau tunuri,
bomboane sau stupefiante. În aşa fel producţia s-a pomenit orientată nu spre
consumator, ci spre cel care are bani.
2. Clasicii au împins până la extrem ideea libertăţilor economice, ceea ce s-a soldat în
practică cu fortificarea celui puternic, ruinarea celui slab şi o diferenţiere de avere
nemaipomenită. Ca rezultat, societatea s-a pomenit împinsă într-o perioadă
îndelungată de adânci tulburări sociale şi politice.
3. Autorii clasici au încercat să elibereze viaţa economică de orice influenţe de ordin
politic, moral, religios. În realitate însă, cei care au ocupat poziţiile-cheie în economie
(energici, întreprinzători, dar şi vicleni, duri, avari) şi-au supus treptat aparatul de
stat, ideologia, ştiinţa, modificându-le adeseori după chipul şi asemănarea lor.
4. Unele teorii ale liberalilor clasici s-au dovedit a fi greşite, ca, de exemplu, cele
despre imposibilitatea crizelor economice, a utilizării complete a braţelor de muncă, a
echilibrului economic ce se stabileşte, chipurile, în mod automat.

64
5. Teoria valorii bazate pe muncă, pusă la temelia mai multor doctrine economice, a
jucat un rol important în dezvoltarea ştiinţei despre economie. Cu toate acestea, ea
consideră, în mod greşit, drept substanţă a preţului numai munca, ignorând
contribuţia altor factori, cum ar fi natura, capitalul, cererea şi oferta, utilitatea,
gusturile, raritatea. Scoţând în evidenţă unele consecinţe nefaste ale acestei teorii,
economistul român Paul Bran scrie: „Ricardo... întronează, fără drept de apel, munca
drept singura creatoare de valoare. De aici înainte, omul va avea o justificare pentru a
sfida Natura. Dar nu numai natura va avea de suferit; chiar activitatea umanâ, aflată
mai departe de locul în care se desfăşoară munca fizică, va fi exclusă din mecanismul
obţinerii valorii. Capitalul, sub forma mijloacelor fixe şi a obiectelor muncii, va avea
un rol pasiv în obţinerea valorii şi nici un rol în obţinerea valorii suplimentare”.
6. Legea debuşeelor ce presupune existenţa unui echilibru automat între cerere şi
ofertă şi, deci, imposibilitatea crizelor economice este valabilă doar pentru economia
de troc. În condiţiile unei economii monetare banii însă nu sunt un simplu intermediar
tehnic, cum presupune Say. Banii îndeplinesc un şir de funcţii, inclusiv cea de
acumulare, astfel încât nu toţi banii economisiţi sunt neapărat cheltuiţi sub formă de
investiţii. Ei îşi au viaţa lor aparte, independentă, creând astfel o ruptură în circuitul
optimistului liberal francez. Şi atunci «legea debuşeelor» nu mai este valabilă.
7. În fine, unele teorii ale clasicilor nu aveau nici pe departe pretinsul caracter
obiectiv şi universal, fiind valabile doar pentru ţârile cele mai dezvoltate. Cu acest
prilej renumitul economist român M.Manoilescu avea să scrie: „Economia naţională
clasică a voalat adevărul asupra comerţului internaţional. Patria acestei ştiinţe,
Anglia, avea interesul să convingă toate popoarele lumii că atunci când cumpărăm
produse industriale englezeşti, în loc de a le fabrica singuri, realizăm o «afacere
bună». Din nenorocire, această afacere bună este una, alta - rea. Deaceea Anglia a
avut grija permanentă să-şi plaseze ştiinţa ei economică (subliniem «a ei») o dată cu
mărfurile sale. În fiecare ladă cu marfă englezească se îngrijeau ca să ambaleze şi
câte o bucăţică din evanghelia economică a lui Adam Smith”.

65
 În ce măsură anume s-a dovedit greşită teoria clasicilor cu privire la liberul schimb
şi specializarea ţărilor lumii aveau să ne spună nu englezii, ci nemţii, prin doctrina
naţionalsimului economic.

Capitolul V
DOCTRINA NAŢIONALISMULUI ECONOMIC

1. Reacţii sociale şi naţionale faţă de liberalismul

economic clasic
Ideile liberalilor clasici au favorizat o dezvoltare economică fără precedent. Prin
încurajarea interesului personal şi a goanei după profit, autorii clasici au creat condiţii
aproape ideale pentru stimularea creşterii producţiei, cât şi a îmbunătăţirii calităţii
mărfurilor fabricate. Dar, democraţia economică, apărată cu atâta ardoare de clasici,
s-a dovedit a avea un şir întreg de lacune şi deficienţe, dând naştere unui alt şir întreg
de contradicţii importante. Astfel, economia s-a pomenit impusă adeseori în starea de
anarhie, de crize adânci şi distrugătoare. Totodată, prin elogierea individualismului şi
a nonintervenţionismului, clasicii justificau teoretic o situatie favorabilă celui
puternic, transformând îmbogăţhea într-un scop în sine, iar economia într-o forţâ
dominantă în societate. Se adâncea diferenţierea între producători, fapt ce a stârnit
nemulţămiri legitime din partea majorităţii populaţiei, redusă adeseori la simple
unelte de muncă.
Deşi o atare realitate nu rezultă nemijlocit din ideile economice ale autorilor
clasici, doctrina lor a suscitat un şir de reacţii critice dintre cele mai diferite. Reacţia
socială veni din partea socialiştilor utopişti, a marxiştilor şi reformiştilor, cea
metodologică - din partea şcolii istorice germane.
Autorii clasici, în temei englezi şi francezi, apărau principiile liberului schimb şi
încercau să dovedească că comerţul internaţional, în orice împrejurări, este avantajos
pentru toată lumea. În realitate, însă, viaţa de toate zilele demonstra că întrucât ţările
se aflau la niveluri diferite de dezvoltare economică, circulaţia liberă a mărfurilor

66
între ţări, în mod obiectiv, o favoriza în mod special pe Anglia, devenită «atelierul
lumii», precum şi pe Franţa. O reacţie din partea ţărilor mai puţin dezvoltate, din
partea economiştilor ce apărau interesele acestora era inevitabilă. Şi ea nu s-a lăsat
mult aşteptată, găsindu-şi expresie în doctrina naţionalismului economic, zis şi
sistemul teoretic al protecţionismului.
Din punct de vedere teoretic reacţiile naţionale faţă de liberalismul clasic poartă
un caracter partial în sens că erau puse sub semnul întrebării, sau erau considerate
greşite doar anumite concepte ale liberalismului economic. Dar, deşi parţială, această
reacţie a fost vehementă şi catagorică. Ea avea scopul apărării intereselor economice
ale unor state «tinere», cum erau pe atunci, în primul rând, SUA, Germania şi
Japonia.

2. Naţionalism şi protecţionism economic: Friedrich List

Patria naţionalismului economic se consideră a fi Germania. Acest fenomen se

explică printr-un şir întreg de circonstanţe. În primul rând, la mijloc se află anumite
deosebiri naţionale între cele mai evoluate popoare din Europa. Astfel, în timp ce
englezii înclină mai mult spre individualism, nemţii sunt ceva mai mult predispuşi
spre colectivism, dau prioritate intereselor colective şi naţionale. Pe de altă parte,
situaţia economică şi politică, în care se află pe la începutul secolului al XIX
Germania, în mod obiectiv o „impunea” în braţele ideilor naţionalismului economic.
Judecaţi singuri. La începutul secolului al XIX-lea micile stătuleţe germane
(peste 360 la număr), deşi unite într-o federaţie politică, rămâneau separate între ele
prin tot felul de obstacole vamale. În acelaşi timp, cele mai multe dintre ele aveau
frontierele deschise cu restul lumii.
Oricum, atunci când în anul 1815, după bătălia de la Waterloo, a fost ridicată
blocada continentală, Germania s-a pomenit inundată de produsele manufacturiere
engleze, mai ieftine şi mai calitative, iar industria germană - înâbuşitâ de cea engleză.
Se impunea anularea restricţiilor vamale între statele germane şi protejarea pieţii
interne de invazia mărfurilor străine. Se cerea şi o justificare teoretică a acestei
politici, misiune ce i-a revenit lui F.List.

67
 Friederich List (1789-1846). Viaţa şi opera. Omul care, potrivit opiniei lui
M.Manoilescu, «a fost singurul mare adversar pe care 1-a cunoscut liberalismul
economic în veacul al XIX-lea», s-a născut în unul din sutele de stătuleţe în care era
pe atunci divizată Germania, în familia unui meseriaş înstărit - proprietarul unei
tăbăcării. În anul 1817 tânărul ce avea să fondeze o nouă doctrină economică este
numit, prin protecţie, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Tubingen. Doi
ani mai târziu, tânărul profesor, patriot înflăcărat şi bun orator, organizează o
asociaţie a comercianţilor şi industriaşilor germani, ce avea drept scop lichidarea
barierelor vamale între cnezatele germane şi protejarea pieţii unificate de invazia
mărfurilor engleze. Dar, paradoxal pe atunci, ideea unificării economice a statelor
germane s-a dovedit a fi atât de nepopulară între nemţi, şi chiar dezidentă într-un fel,
încât tânărul profesor este nevoit să părsească catedra universitară şi să emigreze în
America.
Fire activă şi expansionistă, mai avea şi noroc, căci, ajuns în SUA, în timpul
unei plimbări se împiedică... cade la pământ... şi descoperă importante zăcăminte de
cărbune, devenind în scurt timp destul de bogat. Dar inima lui tânjeşte după
Germania, pe care doreşte „s-o scoatâ în lume, să-i asigure viitorul”. Mânat de un
sentiment naţional foarte puternic, revine în Europa şi în anul 1841 publică la Paris
lucrarea sa principală intitulată «Sistemul naţional de economie politică», compusă
din 4 cărţi: istoria, teoria, sistemele economice şi politica economică.
Această operă ce avea să-i asigure autorului faima de cel mai de seamă
economist german al epocii, este considerată drept un fel de «manifest» contra
liberalismului clasic.
Concepţia şi metoda. List respinge concepţia «ordinii naturale» cu legile ei
unmiversale, veşnice, obiective, cu nonintervenţionismul şi individualismul ei.
Autorul german este adept al «ordini pozitiviste», în care statului îi revine un rol
însemnat în asigurarea dezvoltării economice. Mai mult, dacă clasicii acordau
politicii econonomice o însemnătate minimală, List, din contra, plasează problemele
ce ţin de politica economică chiar în centrul doctrinei sale.

68
 Fondatorul doctrinei naţionalismului economic consideră că obiectul de studiu al
ştiinţei economice trebuie să fie nu individul, nu «homo economicus», ci naţiunea.
«Trăsătura caracteristică a sistemului conceput de mine, scrie autorul german, este
naţionalitatea. Întreaga mea concepţie este clădită pe ideea de naţionalitate ca verigă
între individ şi omenire». El se ridică împotriva cosmopolitismului şcolii clasice, care
ignorează particularităţile economiilor naţionale, iar sub pretextul susţinerii
dezvoltării comunităţii mondiale, apără în realitate interesele de îmbogăţire ale ţărilor
avansate pe contul celor niai puţin dezvoltate. El critică pretenţiile de universalitate a
postulatelor teoretice cât şi practice ale autorilor clasici, propunând ca ştiinţa
economică să studieze mai întâi de toate particularităţile naţionale ale unei sau altei
ţări, şi pe această temelie să propună politicienilor sfaturi concrete şi realiste.
List neagă existenţa unor legi economice obiective generale şi universale,
valabile pentru toate ţările şi toate epocile. Autorul german afirmă că economia
fiecărei ţări se dezvoltă în conformitate cu propriile sale legi, legi care depind de
asemenea factori cum ar fi: istoria concretă a poporului respectiv, tradiţiile şi
obiceiurile lui, legislaţia în vigoare.
Cât priveşte teoria liberului schimb, F.List o consideră a fi în linii mari logică şi
chiar justă. Dar, şi asta-i principalul, această teorie nu poate fi aplicată decât la cazul
când toţi agenţii economici sunt egalşi în posibilităţi, când toate ţările se află la
acelaşi nivel de dezvoltare, cel puţin ţările cu care există relaţii comerciale intense.
Or, în condiţiile unei diferenţe însemnate a nivelurilor de dezvoltare între ţări, este o
gravă eroare abstractizarea de interesele naţionale şi permiterea dominării unei
economii de mărfurile provenite dintr-o ţară mai dezvoltată.
Specificul protecţionismului nord-american. Paradoxal, dar adevărat - cele
mai prospere naţiuni din zilele noastre - SUA, Germania şi Japonia au promovat pe
parcursul a mai multe decenii şi chiar secole politica celui mai dur şi mai categoric
protecţionism, apărându-se nu numai practic, ci şi teoretic de concurenţa ţărilor
avansate la acea oră. SUA, de exemplu, a aplicat anumite măsuri protecţioniste îndată
după obţinerea independenţei (1776), căutând astfel să scape de apăsătoarea şi
inegala concurenţă din partea Angliei.

69
 Cei mai de seamă economişti americani care au dezvoltat şi aplicat la condiţiile
concrete ideile doctrinei naţionalismului economic au fost Alexandr Hamilton (1757-
1864), H.Ch.Carey (1793-1879), iar ceva mai târziu Simon N.Patten (1852-1922).
Protecţionismul american, ca şi cel german, are şi el în centrul preocupărilor sale
apărarea intereselor economice naţionale şi critica principiului liberului schimb.
H.Ch.Carey, de exemplu, era de părerea că idea autorilor englezi cu privire la
diviziunea internaţională a muncii avea drept obiectiv, în ultimă instanţă, divizarea
ţărilor în ţări agrare şi ţări industriale, monopolizarea producţiei industriale de o
singură ţară sau un grup restrâns de ţări. El consideră că teoria liberului schimb nu-i
altceva decât un instrument de dominare a lumii de către Marea Britanie. (Vom
remarca totuşi, că, spre deosebire de List, Carey admitea în unele cazuri, şi o
îmbinare a protecţionismului cu liberul schimb.)
Apărând ideile protecţionismului, Carey era în acelaşi timp şi autor al teoriei
„armoniei intereselor” economice, adică al unei societăţi productive complexe, în
care sunt bine dezvoltate toate ramurile economiei, atât industria cât şi agricultura.
Între ţări este necesară o anumită diviziune a muncii, dar această diviziune nu trebuie
să aibă ca rezultat polarizarea lor în ţări industriale, agrare, comerciale etc.
Considerând că obiectivul fiecărei naţiuni trebuie să fie dezvoltarea armonioasă
a economiei, Carey susţinea că statul urmează să promoveze o politică protecţionistă
permanentă şi nu doar temporară, cum propunea F.List. Totodată această politică
urma să fie aplicată nu numai la produsele industriale, ci şi la produsele agricole,
aceasta fiind condiţia-cheie a menţinerii în societate a „armoniei intereselor”.
Ideea edificării unei economii complexe este apărată şi în celebra lucrare a lui
S.N.Patten întitulată „Bazele economice ale protecţionismului” (1890), în care
autorul demonstrează, cu argumente grele, că specializarea unilaterală a economiei,
propusă de autorii clasici, sărăceşte ţara.

3. Teoria forţelor productive ale naţiunii

70
 În condiţiile când ţările se află la niveluri diferite de dezvoltare economică, este
oare posibil ca cele mai înapoiate să se ridice la nivelul celor mai avansate? Desigur,
răspunde List. Dar, fireşte, nu prin promovarea politicii liberului schimb, ci pe calea
dezvoltării forţelor productive ale naţiunii şi a promovării unei politici protecţioniste.
Pentru List, ca de altfel şi pentru Carey, argumentul principal în favoarea
protecţionismului constă în faptul că doar protecţionismul creează condiţiile necesare
pentru dezvoltarea forţelor de producţie ale fiecărei naţiuni.
Care sunt acele forţe, de existenţa cărora depinde, potrivit părerii economistului
german, viitorul unei ţări. FForţele productive ale popoarelor, - scrie List, - nu sunt
condiţionate numai de hărnicia, spiritul de economie, moralitatea şi inteligenţa
indivizilor sau de posesiunea de fonduri naturale sau de capitaluri materiale, ci şi de
instituţiile şi legile sociale, politice şi civile, dar mai ales de garanţiile pe care le oferă
continuitatea, independen-ţa şi puterea naţionalităţii lor”.
În doctrina economică a lui List ideile protecţionismului se împletesc strâns cu
ideile naţionalismului economic. Astfel, enumerând forţele productive ale naţiunii,
autorul german scoate în relief şi o asemenea forţă, nevăzută adeseori, şi care este
unitatea naţională. „Oricât de harnici, de economi, de inventivi, de întreprinzători, de
morali şi de inteligenţi ar fi indivizii, scrie părintele naţionalismului economic, fără
unitate naţională, fără o diviziune a muncii şi fără cooperarea forţelor productive în
cadrul unei naţiuni, naţiunea nu va atinge niciodată un nivel înalt de bunăstare şi
putere şi nu-şi va asigura posesiunea durabilă a bunurilor ei spirituale, sociale şi
materiale”. (Vom remarca că această idee se împletea la List cu idea superiorităţii
naţiunii germane faţă de alte naţiuni, idee exploatată din plin de către ideologii
fascismului.)
Astfel, prin forţele productive economistul german subînţelege un amestec de
elemente eterogene, cum ar fi: resursele naturale, ştiinţa şi tehnica, legislaţia, nivelul
de cultură al populaţiei, moravurile, unitatea naţională, etc. La dezvoltarea economică
pot contribui şi alţi factori, alte forţe productive. De exemplu, la temelia succeselor
economice ale ţărilor Europei Occidentale s-au aflat: religia creştină, monogamia,

71
descoperirea alfabetului, a monedei şi a tiparului, activitatea legislativă a
parlamentului etc.
În opinia lui List, la acea epocă principala forţă productivă era industria. «La o
naţiune exclusiv agricolă, - scrie el, - chiar dacă ea este în relaţii de liber schimb cu
naţiuni industriale şi comerciale, o mare parte din forţele ei productive şi din
resursele naturale nu este ocupată şi folosită. Dezvoltarea sa intelectuală şi politică şi
forţele sale de apărare sunt limitate... Dimpotrivă, industria încurajează ştiinţa, arta şi
o bună organizare politică, măreşte bunăstarea poporului, face să crească populaţia,
veniturile statului şi puterea naţiunii, căreia îi acordă mijloacele, ca să-şi extindă
legăturile comerciale în toate părţile pământului şi să întemeieze colonii, dă de lucru
pescuitului, marinei comerciale şi marinei de război. Numai datorită ei agricultura
ţării se ridică pe o treaptă superioară de evoluţie».
Paradoxal, dar aceste adevăruri, formulate cu 150 de ani în urmă, sunt şi astăzi
actuale, mai cu seamă pentru noi, „românii Basarabiei moldave”, optzeci la sută din
care mai continuă să trăiască la sat.
Considerând drepăt greşită teoria valoare-muncă a lui A.Smith şi D.Ricardo,
autorul german respinge, ca fiind, potrivit opiniei sale, greşită, teza clasicilor cu
privire la măsura avuţiei. Nu valorile create, nu bunurile materiale, afirmă List, ci
forţele productive constituie această măsură. Pe acest fundal teoretic autorul german
ajunge la unele concluzii de alt ordin. Astfel, în timp ce clasicii considerau
cheltuielile pentru instruirea naţiunii, perfecţionarea legislaţiei şi dezvoltarea culturii
drept cheltuieli neproductive, List susţine că aceste cheltuieli sunt productive. Mai
mult, anume aceste cheltuieli contribuie în cea mai mare măsură la prosperitatea
viitoare a ţării. (Să fi avut oare şi aici dreptate List, mai ales când ne amintim că după
război, nemţii, lipsiţi practic de toate bogăţiile materiale, posedând doar unele din
«forţele productive» le-au ajuns şi le-au întrecut, după nivelul de dezvoltare
economică, pe toate ţările învingătoare în război?)

4. Politica comercială şi efortul patriotic

72
 Politica comercială – scara pe care urcă sau coboară naţiunile.
Protecţionismul economic era conceput de autorii săi drept un instrument de ridicare
a naţiunilor mai tinere şi mai înapoiate până la nivelul celor mai avansate.
Criticând teoria liberului schimb, F.List afirmă că diviziunea internaţională a
muncii dezavantajează ţările agrare şi favorizează dezvoltarea de mai departe a ţărilor
industriale. Mai mult, autorul german este convins că anume în raporturile economice
cu alte ţări se şi determină, în ultima instanţă, soarta unei sau altei naţiuni. În această
ordine de idei, chiar în introducerea la celebra sa lucrare „Sistemul naţional de
economie politică”, el scrie: „în nici o ramură a economiei politice nu domneşte o atât
de mare diversitate de opinii între teoreticieni şi practicieni ca în cea care se ocupă de
comerţul internaţional şi de politica comercială. Totuşi nu există nici o altă chestiune
în domeniul acestei ştiinţe care să aibă o atât de mare importanţă pentru bunăstarea şi
civilizaţla naţiunilor, ca şi pentru independenţa, puterea şi continuitatea lor. Ţări
sărace, lipsite de putere şi aproape barbare, au devenit imperii foarte bogate şi
puternice numai datorită politicii lor comerciale înţelepte, iar altele, care cunoscuseră
epoca de strălucire naţională, au ajuns să-şi piardă din importanţă, pentru că nu au
urmat astfel de politică comercială; s-au văzut chiar cazuri când unele naţiuni şi-au
pierdut independenţa şi chiar existenţa lor politică, tocmai pentru că regimul lor
comercial nu a facilitat dezvoltarea şi consolidarea naţionalităţii lor proprii».
Apărând ideea promovării unei politici protecţioniste în perioada industrializării
ţării, List ţine să le amintească autorilor britanici că şi ţara lor şi-a înfiripat industria
tot cu sprijinul unor măsuri protecţioniste. Acum, însă, ajunşi în fruntea lumii, ei n-au
găsit nimic mai deştept decât să le propună celorlalte popoare o teorie ce le-ar asigura
tot lor, englezilor, o superioritate veşnică. „Aceasta, - scrie List cu ironie şi indignare,
- este o regulă vulgară, ca atunci, când ai ajuns la culmea măreţiei, să arunci scara cu
care ai atins înălţimea, pentru a-i lipsi pe ceilalţi de posibilitatea de a urca după tine.
Anume aici se află ascuns secretul doctrinei cosmopolite a lui Adam Smith şi a
succesorilor săi....»
Fazele evoluţiei economice. F.List consideră că naţiunile cele mai dezvoltate,
cele «normale», trec prin cinci faze principale de evoluţie, şi anume: de sălbăticie,

73
pastorală, agricolă, agricolă-manufacturieră, agricolă-manufacturieră-comercială. La
primele etape trecerea se face pe cale evolutivă, de la sine, pe când trecerea de la
stadiul al treilea la al patrulea, necesită promovarea unei politici protecţioniste. La
acest stadiu de dezvoltare statul, prin instituirea de tarife vamale, urmează să apere
industria în curs de apariţie de concurenţa marfurilor străine.
O asemenea înţelegere a evoluţiei societăţii demonstrează că protecţionismul
promovat de autorul german este un instrument, o armă, cu ajutorul căreia naţiunile
mai slabe, apărându-se, s-ar ridica la nivelul celor mai avansate. Şi aici atenţi, doar
ridicându-se la nivelul ţărilor cele mai dezvoltate, ţările rămase în urmă ar putea şi ele
accepta şi apăra principiile liberului schimb.
Anume aşa s-a şi întâmplat în cazul Germaniei, Statelor Unite ale Americii şi
Japoniei. Iată aşa: cât de relativ este criteriul adevărului în cazul teoriei economice.
Dar să continuăm cu expunerea doctrinei naţionalismului economic. Căutând noi
instrumente pentru a ajunge acolo unde au ajuns naţiunile cele mai dezvoltate, în
primul rând Anglia la acea epocă, autorul german susţine că pentru atingerea
obiectivelor dorite nu este suficientă numai intervenţia statului. Dacă o naţiune relativ
înapoiată tinde să le ajungă pe ceie mai avansate, ea, potrivit opiniei lui List, trebuie
să dea dovadă de un însemnat efort patriotic şi de spirit de sacrificiu. Căci dacă
indivizii vor ţine neapărat să-şi satisfacă necesităţile doar cu mărfuri de import,
economia ţării lor nu va prospera niciodată. De aceea consumatorii urmează să se
întoarcă cu faţa spre mărfurile naţionale, să le prefere, chiar dacă sunt mai
necalitative şi mai scumpe decât mărfurile străine.
Care-s naţiunile ce-ar face astăzi un asemenea efort? Doar nemţii, francezii,
japonezii, americanii?
Astfel, protecţionismul listian este un protecţionism educator, care urmăreşte
scopul de a pregăti naţiunea pentru trecerea la liberalism. Deci el nu este un scop în
sine, şi nici un fenomen permanent.

Concluzii

74
1. Naţionalismul şi protecţionismul economic sunt fraţi gemeni. Această doctrină a
constituit o reacţie firească a naţiunilor mai tinere, mai puţin dezvoltate contra
efectelor negative ce reieşeau din aplicarea teoriei liberului schimb. Ea s-a aflat la
temelia luptei de independenţă economică a ţărilor ce au pornit mai târziu pe calea
dezvoltării industriale. Ideile naţionalismului şi protecţionismului economic,
promovate cu pricepere, au permis unor ţări ca Germania şi SUA să-şi recapete
independenţa economică şi să devină puteri economice de prim rang. Marele
economist român Mihail Manoilescu scria că: «List trebuie privit, în ciuda anumitor
greşeli teoretice şi cu toată insuficienţa fundamentală a criticii lui împotriva doctrinei
clasice, ca mare învăţător al independenţei economice pentru celelalte popoare ale
Pământului».

2. În centrul doctrinei lui F.List se află învăţătura despre economia naţională, despre
naţiune. (Amintim aici că clasicii economiei politice considerau că în centrul atenţiei
ştiinţei economice trebuie să se afle individul, „homo economicus”, şi nu naţiunea).
Economia unei ţări concrete, spune List, se dezvoltă în dependenţă de anumiţi factori
specifici, cum ar fi istoria, tradiţiile, contextul geografic şi nicidecum după unele legi
veşnice, generale şi universale, proprii tuturor timpurilor şi popoarelor, cum susţineau
A.Smith şi D.Ricardo.
3. Teoria liberului schimb, elaborată de către autorii clasici englezi, n-a fost niciodată
aplicată în întregime nici chiar de către Marea Britanie. Toate ţările, inclusiv şi cele
mai avansate, s-au dovedit a fi predispuse să-şi protejeze piaţa internă, în orice
situaţie, ceea ce este un argument în plus în favoarea politicii protecţioniste apărate cu
atâta zel de către F.List.
4. În linii mari, istoria liberului schimb şi a protecţionismului se prezintă în felul
următor: până în 1846 în întreaga lume a dominat protecţionismul, între 1846-1875 -
liberul schimb (pentru Marea Britanie până în 1933), 1875-1945 - protecţionismul,
1945-1974 - liberul schimb, din 1974-până în prezent - liberul schimb, îmbinat cu
elemente de protecţionism. Cât priveşte ţările în curs de dezvoltare, în ele se observă
o renaştere a ideilor propovăduite cu un secol şi jumătate în urmă de către autorii
doctrinei naţionalismului economic.
75
5. Ideile naţionalismului şi protecţionismului economic au avut o largă răspândire şi
în România. E de ajuns să amintim aici că lucrarea lui List a fost prima dintre cărţile
creatoare de doctrine economice, care a fost tradusă în limba română (1887), deşi
apăruse mult mai târziu ca operele lui Smith, Ricardo, Malthus, Say.

Capitolul VII
DOCTRINA ECONOMICA SOCIALISTA

1. Teoria socialistă — reacţie a muncii contra capitalului

Preistoria ideilor socialiste. Incă din antichitate savanţii au înţeles existenţa

dilemei: „Eficienţa economică, sau echitate socială”, cei mai mulţi dintre ei optând
pentru echitate.
Astfel, atât Platon, cât şi Aristotel au criticat abuzurile individualismului,
condamnînd bogăţia excesivă a unora şi sărăcia altora. În mare măsură, în scopul
asigurării unei anumite echităţi sociale, au şi justificat ei necesitatea intervenţiei
statului în viaţa economică. Iar Platon, care se pronunţase împotriva proprietăţii
private şi în favoarea folosirii în comun a diferitelor bunuri materiale, cât şi a
femeilor, a fost considerat chiar drept unul din predecesorii socialismului modern.
Pentru o activitate economică cumpătată, echitate socială şi moderaţie în
câştiguri şi consum s-au pronunţat toate religiile monoteiste, începând cu iudaismul şi
budismul şi terminând cu creştinismul şi islamul. Iar doctrina «justiţiei sociale» a
căutat mereu un «preţ just» şi un «salariu just».
Socialismul modern, ca o reacţie la nedreptăţile din feudalism, dar mai cu
seamă la neajunsurile şi contradicţiile capitalismului ce prindea rădăcini, apare abia
pe la sfârşitul secolului XVIII - începutul sec. XIX.

76
 Ştiinţa economică a exprimat dintotodeauna interesele economice ale unor clase
sau pături sociale. În pofida declaraţiilor de căutare a adevărului obiectiv şi
liberalismul clasic a analizat procesele economice de pe poziţiile capitalului. A.Smith
şi D.Ricardo considerau că o diferenţiere categorică a producătorilor, îmbogăţirea
unora şi sărăcirea temporară a altora, în condiţiile libertăţii agenţilor economici, este
inevitabilă şi firească. Mai mult, ei au formulat o «lege naturală», potrivit căreia
salariul real nu poate depăşi minimul mijloacelor de existenţă. Astfel, clasicii
justificau într-un fel nu numai diferenţierea de avere, ci şi mizeria. Or, în ţările care
primele pornise pe calea dezvoltă-rii capitaliste, condiţiile de muncă şi de trai ale
muncitorilor deveniseră insuportabile. Când în una din regiunile Franţei, în anul
1846, s-a efectuat un fel de cercetare sociologică, s-a constatat că din 60 000 de
muncitori - 13 000 erau copii, siliţi de la o vârstă de 10 ani să se spetească 16 ore pe
zi.
Fireşte, o reacţie violentă contra unei asemenea realităţi, cât şi a teoriei, care o
îndreptăţea oarecum, era inevitabilă. Totodată, până la urmă, trebuia să apară şi un
curent de gândire, care ar fi explicat procesele economice de pe poziţiile muncii, ar fi
ţinut cont de interesele salariaţilor şi a micilor producători, situaţia materială a cărora
în prima jumătate a secolului al XIX-lea continua să se înrăutăţească.
Paradoxal, dar la temelia noului curent de gândire, care condamna inegalitatea
de avere, exploatarea celui slab de către cel puternic, se afla, ca în cazul
liberalismului clasic, acelaşi concept: teoria valoare-muncă. Or, o dată ce la originea
valorii se află munca, oare nu se înţelegea de la sine că anume muncii trebuie să-i
aparţină valoarea creată. Exista necesitatea unei doctrine care să justifice dreptul
decisiv al muncitorilor asupra rezultatelor muncii şi care să arăte cum se poate
înfăptui această schimbare.
Aşa a apărut doctrina socialistă.
În linii mari, esenţa doctrinei economice socialiste se reduce la condamnarea
capitalismului, în primul rând a temeliei lui economice - proprietatea privată, şi
înlocuirea ei prin proprietatea colectivă. Opus în mai toate problemele principale

77
liberalismului clasic, socialismul reclamă înlocuirea liberei iniţiative prin acţiunea
colectivului sau a statului.
Doctrina socialistă, care reuneşte un număr impunător de idei şi teorii eterogene,
adeseori contradictorii, se compune din cel puţin patru şcoli înfrăţite: a) şcoala
socialismului idealist, numită de obicei «socialismul utopic»; b) marxismul, sau
«socialismul ştiinţific»; c) şcoala marxistă, foarte neomogenă după felul cum este
interpretată şi explicată teoria lui Marx; d) leninismul. Mai există un „socialism
creştin” şi un „socialism democratic”. Un loc aparte în cadrul aceluiaşi curent
aparţine socialismului mic burghez, al lui Sismondi şi Proudhon. Se mai vorbeşte
despre un socialism episodic şi un socialism de catedră.

2. Ideile economice ale autorilor socialismului utopic

Caracteristica generală. Şcoala idealistă, numită uneori şi franceză, deoarece

anume în Franţa între anii 1815-1848 ea a avut cei mai mulţi şi mai de seamă adepţi,
n-a elaborat un nou sistem teoretic. Socialiştii utopici foloseau de regulă teoria
economică a clasicilor pentru a critica capitalismul şi a justifica necesitatea unor
transformări social-economice mai mult sau mai puţin radicale. În acelaşi timp,
concluziile şi propunerile lor originale şi îndrăzneţe, erau întru-totul opuse celor
propovăduite de teoreticienii liberalismului economic.
Autorii clasici erau convinşi că economia capitalistă este veşnică, deci veşnice
sunt şi legile după care ea se dezvoltă. Socialiştii utopici însă au fost primii care au
demonstrat caracterul trecător al capitalismului şi au cerut înlocuirea lui cu o altă
societate, mai echitabilă, fără exploatarea omului de către om, fără mizeria unora şi
belşugul altora. Ei afirmau că în societatea viitoare vor fi lichidate proprietatea
privată şi anarhia în producţie, deoarece procesele economice se vor dezvolta în
conformitate cu unele programe elaborate din timp, va fi lichidată opoziţia între sat şi
oraş, între munca fizică şi cea intelectuală. Toţi membrii societăţii vor avea obligaţia
de a munci. Ca urmare a dispariţiei claselor, va dispărea şi statul.

78
 Socialiştii idealişti erau convinşi că, prin natura lor oamenii sunt buni, iar cei
bogaţi - predispuşi de a ceda benevol o parte din bogăţie săracilor. Pentru a izbuti, nu-
i nevoie decât de a le da nişte exemple demne de urmat.
Fiind, de regulă, oameni cu avere, mulţi dintre socialiştii utopici, odată cu
propagarea ideilor egalităţii, echităţii şi a armoniei sociale, organizează tot felul de
comune, ca modele ale viitoarei societăţi, împartt o parte din avuţia lor celor săraci,
folosesc noi principii de distribuire a veniturilor, etc., acţiuni care urmăreau scopul
demonstrării justiţiei ideilor lansate de ei. Spre o societate echitabilă se ajunge nu
prin revoluţii, revolte, lupte politice. Unica metodă de schimbare a lumii, credeau
autoril socialismului utopic, este propaganda scrisă şi orală a ideilor şi a modelului
unei noi societăţi, cât şi exemplul personal.
Socialismul productivist. Ch.H. de Saint-Simon (1760-1825). Născut la Paris,
numit «primul socialist», sau „primul mare socialist modern”, contele de Saint-Simon
a fost un autor genial, cu intuiţie de profet, având parte de o viaţă tumultoasă bogată
în peripeţii de tot felul. Pregătindu-se pentru un destin de excepţie, îi poruncise din
fragedă tinereţe slugii sale să-1 scoale în fiecare dimineaţă cu cuvintele: „Sculaţi-vă,
conte, aveţi de săvârşit fapte măreţe”. Nobil de viţă veche, la numai 16 ani,
îmbrăţişând cariera militară, participă la războiul de independenţă al Statelor Unite.
În timpul revoluţiei franceze renunţă la titlul de nobleţe şi îşi pierde mai toată averea.
Apoi, printr-o serie de speculaţii cu bunurile naţionale, se face din nou putred de
bogat. Nimereşte la închisoare, sărăceşte, iar la un moment dat e gata să-şi pună capăt
zilelor. Îşi revine cu uşurinţă, încurajat de ideea că are misiunea de a face lumii
cunoscută o nouă Evanghelie, cea a unei societăţi noi, mai echitabile, mai drepte.
Toată viaţa, mai mult aşa, ca printre altele, a scris o mulţime de articole, broşuri şi
cărţi solide, în care şi-a expus învăţătura. Cele mai importante fiind „Industria”
(1817), «Catehismul industriaşilor» (1823) şi „Noul creştinism” (1825) (ultimele
două elaborate înpreună cu discipolii săi).
Adversar intransigent al capitalismului, contele francez îl supune unei critici
vechemerte mai cu seamă pentru anarhia ce domneşte în producţie, concurenţa
dezgustătoare şi mizeria maselor populare. El consideră că capitalismul nu este

79
veşnic, deoarece societatea evoluează în permanenţă. Astfel, în dezvoltarea sa
omenirea a trecut prin trei etape (formaţiuni), şi anume: sclavagistă, feudală şi
industrială. Trecerea la o treaptă superioară se produce pe măsura acumulării de către
oameni a cunoştinţelor. Învăţământul, asigurând difuzarea cunoştinţelor, este forţa
motrică a dezvoltăril societăţii.
Intuind just anumite tendinţe în evoluţia societăţii, Saint-Simon aspiră la o
societate nouă, ce va fi constituită în cadrul unei Europe unificate, cu un parlament
unic, cu un guvern al talentelor. Socialismul propovăduit de utopistul francez este
numit şi productivist, deoarece autorul lui considera că viitoarea societate se va
întemeia pe marea industrie, care va coopera strâns cu ştiinţa şi se va dezvolta în mod
planificat. Toţi membrii societăţii vor fi obligaţi să muncească, întrucât repartiţia
bunurilor create se va face după muncă. Statul va dispărea, conducerea producţiei şi a
societăţii urmând să fie înfăptuită de savanţi şi de «clasa industrială», din care, pe
lângă industriaşi, bancheri şi comercianţi, vor face parte şi muncitorii.
Pentru a atinge obiectivele propuse, fostul nobil francez cere ca societatea să se
debaraseze de trântori, de leneşi, de toate lipitorile şi vampirii societăţii – elemente
parazite ce nu-s altceva decât un rod permanerit al capitalului. Această «curăţire» a
societăţii urma să o înfăptuiască statul, împreună desigur cu nobilimea. Saint-Simon
consideră că la baza procesului de repartiţie a produsului şi a venitului naţional
trebuie să fie pus principiul «de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după contribuţia
adusă».
În scopul stimulării unui mod de viaţă activ înteme-iat pe muncă, Saint-Simon
propune limitarea dreptului de proprietate privată şi anularea dreptului de moştenire.
Socialismul asociaţionist. Charles Fourier (1772-1837). Francez şi erl de
origine, dar provenit dintr-o familie cu venituri mai modeste, Fourier n-a avut nici
genialitatea, nici cunoştinţele lui Saint-Simon. În plus, a trăit o viaţă retrasă, pasionat
fiind doar de flori şi pisici. Cum sublinia cu ironia un autor contemporan, Fourier n-a
făcut nimic deosebit în viaţa sa, nici măcar nu s-a căsătorit. Aceasta însă nu l-a
împiedicat să fie un adversar înverşunat al capitalismului, condamnând mai cu seamă
capitalul comercial, pe care-l socotea drept o artă a înşelătoriei, a vicleniei şi a jafului.

80
Militează pentru înlocuirea capitalismului cu o nouă societate, formată din asociaţii
de producători şi întemeiată pe principiile justiţiei sociale. Fourier critica proprietatea
privată mare, care, potrivit opiniei lui, se află la temelia inegalităţilor sociale, a
anarhiei şi a crizelor economice. Se pronunţă pentru proprietatea socială, afirmând că
numai în aceste condiţii poate fi asigurată echitatea socială şi spori volumul
producţiei.
Adept al evoluţiei societăţii şi trecerii ei prin mai multe trepte, Fourier consideră
că societatea va ajunge şi la o etapă, numită „armonie”, în care oamenii vor trăi şi vor
munci în cadrul unor asociaţii formate dintr-un număr anumit de oameni (bărbaţi şi
femei), numite falage. Celula de bază a noii societăţi, falanga urma să întrunească
între 1500-2000 de persoane, cu pregătire culturală şi profesională diferită, bărbaţi,
femei, copii, care vor trăi în voie şi vor munci după bunul lor plac, îmbinând în mod
armonios munca fizică cu munca intelectuală. Căutând să pună repartiţia şi consumul,
în dependenţă de producţie, precum şi pentru a atrage oamenii bogaţi la realizarea
ideilor sale, Fourier susţine că repartizarea veniturilor trebuie sâ se facă nu după
necesităţi, ci în dependenţă de aportul celor trei factori, care participă la crearea lor:
Capitalul, munca şi talentul. Capitalului urma să i se repartizeze 4/12 din venitul
total, muncii - 5/12 şi talenului - 3/12.
Ideile păreau a fi frumoase, dar ele nu ţineau cont de natura omului, de
individualismul şi egoismul lui. Ca rezultat, cele peste 40 de încercări ale discipolilor
săi de a-i aplica teoria în viaţă s-au soldat cu un eşec total. Aceeaşi a fost şi soarta
unei falange organizate în România, la Scăieni, lângă Ploieşti, de către T.Diamant
(1810-1841), discipol al lui Fourier, pe care socialistul român 1-a cunoscut personal
în timpul studiilor sale în Franţa.
Un adept înflăcărat al ideilor socialismului utopic este şi englezul Robert Owen
(1771-1858). El a fost nu numai un teoretician, ci şi un practician al socialismului,
înfiinţând în SUA o comunitate cooperativă de circa 800 persoane, care însă a dat
faliment în puţin timp după organizare.

3. Romantismul economic: Sismondi şi Proudhon

81
 Deşi diferă mult prin felul de a trata realitatea economică, şi Sismondi şi
Proudhon au criticat violent capitalismul şi doctrina liberalismului clasic, militând
pentru un socialism specific, micburghez, în care rolul hotărâtor urma să aparţină
micilor producători. Teoria lor economică poate fi plasată între preocupările
liberalismului clasic şi socialismului utopic. Astfel, apărând proprietatea privată, ei
critică totodată urmările ei social-economice negative. Acceptând conceptul
liberalismului economie ca o garanţie a democraţiei politice, ei resping ideea
autoreglării economiei de piaţă, idee ce stă la baza principiului «mâinii invizibile» şi
a «legii lui Say».

Adepţi ai libertăţilor economice şi politice, ei justificau intervenţia statului în

economie şi optau pentru revenirea la mica producţie, ce exista în trecut sub forma
gospodăriilor ţărăneşti familiale şi a meşteşugăriilor medievale. Anume prin faptul că
apărau nişte forme de organbizare a vieţii economice demult depăşite, ei au fost
calificaţi drept economişti-romantici.
Jean Charles Leonard Sismond de Sismandi (1773—1842) considerat a fi
primul critic al economiei libere şi economistul cu cea mai lungă familie, s-a născut
în familia unui pastor din Elveţia şi aparţine economiştilor francezi. Istoric,
economist şi om de afaceri, lăsând în urma sa o bogată moştenire literară, cu greu
poate fi alliniat la vreun curent oarecare. De obicei este calificat drept precursor a mai
multor şcoli economice, inclusiv şi a socialismului utopic, mai cu seamă prin critica
făcută capitalismului. Printre lucrările mai importante vom nominaliza aici: «Noi
principii de economie politică sau despre bogatie în raport cu populaţia» (1819),
«Stadiu de economie politică» (1837-1838).
În apărarea micilor producători. Iniţial Sismondi se declară adept înflăcărat al
teoriei lui A. Smith, dar, după o călătorie în Anglia, unde este martor al mizeriei
provocate de revoluţia industrială, devine un critic înverşunat al liberalismului clasic,
al realităţii capitaliste. El va încerca să orienteze economia politicâ în direcţia
intereselor omului muncii, în special ale micului producător. Sismondi are idei
originale despre obiectul ştiinţei economice, susţinând că ea ar urma să se ocupe în
mod special de problema bunăstării populaţiei, deoarece rezolvarea ei nu trebuie
82
lăsată în voia soartei, cum susţin clasicii. Economistul francez neagă existenţa legilor
obiective, susţinând că situaţia indivizilor şi a grupurilor sociale depinde nu de
anumite legi obiective, ci de forţa şi de influenţa lor economică.
Sismondi susţine că nu este nici posibilă, dar nici necesară, o egalizare a
veniturilor. De aceea el se ridică numai contra marii proprietăţi private, care dă
naştere unor venituri exagerate. Idealul lui este mica proprietate privată. În acest
context economistul francez condamnă maşinismul şi introducerea inovaţiilor în
producţie.
Criticând principiul «laisser-faire, laisser-passer», care se află la temelia
divizării societăţii în «mizeri şi bogaţi», el cere amestecul statului în viaţa economică
pentru a proteja valorile spirituale şi a preîntâmpina ruinarea micilor producători.
Critica liberei concurenţe. Sismondi atacă vehement teza clasicilor cu privire
la libera concurenţă. Nu armonie de interese, nu belşug aduce aplicarea acestui
principiu, cum afirmă clasicii, ci concentrarea avuţiei în mânile unora şi sărăcirea
altora. El respinge teza lui Smith, precum că atunci când omul se îmbogăţeşte
personal, acest lucru contribuie la prosperarea întregii societăţi. Da, într-adevăr, libera
concurenţă are unele avantaje, spune el, dar tot ea se af-lă la rădăcina «răului absolut»
- a îmbogăţirii unora pe socoteala altora. El respinge „legea lui Say” despre
imposibilitatea crizelor economice, lansând ideea că crizele sunt iminente
capitalismului.
Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), de origine francez, vine parcă să
susţină părerea că în prima jumătate a secolului al XIX Franţa era ţara socialismului.
Teoretician al socialsimului, Proudhon etse un adept al unui socialism de piaţă şi în
acelaşi timp - părintele anarhismului. Fiu de ţăran, autodidact, ziarist şi scriitor, e
unul din puţinii autori socialişti de provenienţă populară. Personalitate originală,
setoasă de libertate şi ade văr, dar şi plină de contradicţii, „Proudhon, susţine
economistul francez A.Piettre, împinge libertatea până la anarhie şi justeţea până la
egalitarism”. Deşi considerat a fi (împreună cu Saint-Simon) cel mai mare socialist
francez, el se deosebeşte de ceilalţi socialişti prin faptul că se pronunţă cu vehemenţă

83
contra statului, care, în opinia lui, este o instituţie ce-i protejează pe proprietari şi
suprimă libertatea.
Publică mai multe lucrări cu caracter economic, filosofic, politic, sociologic,
cele mai cunoscute fiind: „Ce este proprietatea?” (1840) şi „Sistemul contradicţiilor
economice sau filosofia mizeriei”, cunoscută de obicei sub titlul de „Filosofia
mizeriei” (1846).
Proprietatea. La vârsta de 30 de ani Proudhon publică o broşură, intitulată „Ce
este proprietatea?”, care îl făcu dintr-o dată celebru. La întrebarea, ce este
proprietatea, el răspunse scurt: «Proprietatea este un furt». Nimeni până la el n-a
criticat atât de violent şi argumentat proprietatea privată, pe care o consideră cauza
tuturor nedreptăţilor, cauza exploatării omului de către om. Anume proprietatea
permite să se lăfăiască în bine proprietarii de pământ, bancherii şi industriaşii.
„Munca, însă, - scria el cu revoltă - aflându-se la temelia oricărei avuţii nu aduce nici
un fel de venit”.
Paradoxal, dar cu timpul, căutând o temelie sigură şi permanentă pentru
libertăţile personale, Proudhon ajunge la concluzia că mijlocul cel mai efectiv de a
apăra individul de abuzurile din partea statului este totuşi proprietatea. Astfel, dintr-
un adversar al proprietăţii private, el devine avocatul ei cel mai înfocat. «Proprietatea
- înseamnă libertate», - va spune el, deosebindu-se şi în această privinţă de ceilalţi
autori socialişti. Rămânând în continuare între „Scylla şi Charybda”, Proudhon
susţine că proprietatea privată devine un factor al dezvoltării societăţii doar atunci
când proprietarul foloseştepersonal mijloacele ce-i aparţin. În cazul însă când aplică
munca salariată, el se transformă în exploatator. Deci, asemeni lui Sismondi,
Proudhon este un apărător al micii proprietăţi private. El cerea desfiinţarea marii
proprietăţi, fărâmiţarea ei.
Proudhon se pronunţă împotriva proprietăţii sociale, considerată de majoritatea
teoreticienilor socialismului drept temelia comunismului. «Colectivismul, - subliniază
autorul francez, este tot o inegalitate, dar într-un sens invers proprietăţii. Proprietatea
privată este exploatarea celui slab de către cel puternic, colectivismul este exploatarea
celui puter-nic de cel slab». Era şi firesc ca Proudhon să rămână mereu obiectul unei

84
critici violente din partea marxiştilor. K. Marx se pregătea chiar să scrie o lucrare
capitală «Antiproudhon», dar n-a mai reuşit.
Credit gratuit. Încercând să aplice în viaţă una din ideile centrale ale
socialismului utopic, adică să convingă prin exemplul personal, Proudhon creează o
«bancă populară», numită oficial „Banca de Schimb” care urma să acorde credit fără
dobândă. Prin crearea acestei bănci, socialistul francez urmărea mai multe scopuri:
mai întâi, făcând creditul accesibil muncitorilor, el intenţiona să-i prefacă pe micii
producători în proprietari. Totodată creditul gratuit urma să ducă la scăderea
preţurilor şi deci la creşterea nivelului de trai al maselor largi populare, obiectiv
scump tuturor socialiştilor. În fine, prin asemenea acţiune, el intenţiona să lichideze
temelia unor venituri neprovenite din muncă. Cum şi era de aşteptat banca lui n-a
funcţionat nici o singură zi. Nimeni nu s-a găsit predispus să împrumute cuiva bani pe
degeaba. Dar ideea unui credit ieftin, sau gratuit, ca instrument de influenţare a
dezvoltării economice, a rămas, fiind apoi preluată de către marele economist englez
J.Keynes.
Reformismul lui Proudhon. Spre deosebire de autorii marxişti, care considerau
că transformarea societăţii capitaliste urmează să se înfăptuiască în rezultatul luptei
politice, adică prin greve, răscoale şi revoluţii, Proudhon era un partizan al
reformelor. Era convins că schimbările sociale trebuie să se realizeze pe cale paşnică,
revoluţiile fiind acţiuni nelegitime. În locul capitalismului şi comunismului, el
propune o formă de organizare politică şi economică decentralizată, întemeiată pe o
solidaritate reciprocă, pe o asistenţă mutuală a producătorilor. Pentru a crea o
societate nouă, spune Proudhon, este necesară o schimbare generală a moravurilor,
precum şi o bază legislativâ corespunzătoare. Marile întreprinderi urmează a fi date în
proprietatea colectivelor respective, menţinându-se totodată mica proprietate privată.

4. Dedublarea lui Marx: om de ştiinţă şi promotor al ideologiei

comuniste
«Doi Marx», contemporaneitatea şi problema. Basarabiei. Mai face oare
astăzi să vorbim despre Marx? Parcă intuind această întrebare, în ultima ediţie a cărţii
85
sale «Teoria economică în retrospectivă» cunoscutul teoretician al doctrinei
economice engleze Mark Blaug scrie: «Marx este economistul care trăieşte şi este
relevant şi astăzi, aşa cum nici un scriitor nu a fost considerat vreodată. Marx a fost
restabilit, revizuit, renegat şi înmormântat de mii de ori, dar el refuză de a se lăsa
exilat din istoria gândirii economice. Mai bune sau mai rele, ideile sale fac parte din
climatul de opinii la care ne gândim cu toţii. Astăzi nimeni nu se mai exaltează în faţa
ideilor lui Adam Smith sau Ricardo, dar când vine vorba de Marx este cu totul
altceva».
Şi totuşi, deşi rămâne actual, trebuie să delimităm din capul locului marxismul şi
economia marxistă. lar atunci când vorbim de viaţa şi opera fondatorului doctrinei
socialismului «ştiinţific», trebuie să ţinem cont de faptul că există, cel puţin, «doi
Marx». Primul este revoluţionarul Marx, astăzi condamnat de toţi acei care,
aplicându-i într-un. mod sau altul doctrina, au eşuat. Cel de al doilea este omul de
ştiinţă Marx care a lansat o nouă paradigmă în istoria gândiri economice, care a fost
unul din cei trei mari economişti ai tuturor timpurilor, care sunt: Smith, Marx,
Keynes.
Unul din cei mai mari economişti contemporani, americanul John Galbraith, şi
el de părerea că există o dedublare a părintelui învăţăturii ce-i poartă numele,
subliniază că: „Marx e slăvit ca revoluţionar şi în cursul unui secol toate revoluţiile
au invocat numele său. El a fost de asemenea un savant în ştiinţe sociale şi cel mai
original şi imaginativ economist, unul dintre cei mai erudiţi filosofi politici. Nimeni
nu poate spune că lumea ar fi fost aceeaşi dacă n ar fi fost Marx».
Frumoasă caracteristică, însă (şi aceasta este important) Galbraith subliniază că
lumea va fi totdeauna influenţată de ideile socialismului, dar, dacă vrem să-i vedem
rezultatul, nu avem decât să plecăm în U.R.S.S. (care între timp a dispărut cu totul de
pe harta lumii).
Şi încă o împrejurare de care trebuie să ţinem cont atunci când vorbim despre
Karl Marx. Deşi a comis o sumedenie de erori în opera sa teoretică şi practică, el a
fost un mare umanist. A analizat obiectiv, imparţial fenomenele care nimereau în
atenţia lui. Într-o mare măsură, anume datorită operei părintelui socialismului

86
ştiinţific, mulţi în Europa au cunoscut problema Basarabiei, precum şi soarta
întregului popor român. Cu mai multe ocazii a luat apărarea Basarabiei şi a
românilor, nevoiţi secole în şir să potolească poftele nesăţioase ale ţarismului şi
şovenismului rus. Astfel, în una din operele sale Marx scria: «Chiar oamenii cei mai
entuziaşti nu vor fi atât de naivi încât să creadă că Rusia are dorinţa de a consolida
poporul român, a cărui distrugere a constituit încă de pe vremea lui Petru cel Mare
obiectul permanent al intrigilor şi războaielor ei».
Anume aşa, prin prisma existenţei în acelaşi om a unui savant şi a unui
revoluţionar trebuie să ne apropiem de viaţa şi opera lui Marx. Dar mai întâi, câteva
cuvinte despre factorii ce-au condiţionat apariţia marxismului.
Condiţiile apariţiei şi izvoarele gândirii economice marxiste. În perioada
anilor 1840-1870 în Europa s-a creat o situaţie social-politică foarte tensionată.
Anume în acest interval de timp s-au manifestat din plin toate aspectele negative ale
liberalismului economic - societatea s-a pomenit divizată în două clase cu interese
diametral opuse, divizare condiţionată de o nemaipomenită diferenţiere a
producătorilor. În viaţa economică domina cea mai sălbatică concurenţă, anarhia şi
crizele de tot felul. Ca rezultat, Europa intră într-o perioadă de conflicte violente între
proletariat şi burghezie, când proletariatul, susţinut de păturile cele mai sărace,
încearcă prin forţă să răstoarne regimul social politic ce izvorâse din ideile
liberalismului.
A doua circumstanţă de care trebuie să ţinem cont este faptul că învăţătura
marxistă s-a alimentat din trei izvoare principale, şi anume: filosofia clasică germană
cu G.W.F.Hegel şi L.Feuerbach; economia politică clasică engleză (W.Petty, A.Smith
şi D.Ricardo), în fine, socialismul utopic francez (Saint-Simon şi Fourier). Astfel
putem afirma că gândirea economică a lui Marx s-a format la confluenţa a două
doctrine economice - a liberalismului clasic englez şi a socialismului utopic francez.
De la liberalii englezi Marx a luat în primul rând teoria valoare-muncă, (fără de care
este imposibil să ne imaginăm marxismul) cât şi instrumentele de analiză a
fenomenelor economice (de exemplu, analiza efectuată în termeni de clasă), iar de la

87
utopiştii francezi - mesajul lor social, democratic şi umanist, accentul pus pe căutarea
echităţii sociale şi a dreptăţii.
K.Marx. Omul şi opera. Născut în anul 1818 în Germania, la Trier, regiunea
Rin, aflată la frontiera cu Franţa, Marx a fost al doilea din cei opt copii ai unui avocat
de origine evreiască, convertit la creştinism pentru a rezista valului de antisemitism
ce se ridicase în Germania după căderea lui Napoleon. Iniţial porni pe calea tatălui
său şi absolvi facultatea de drept a Universităţii din Berlin. Teza de doctor însă o
susţinu în filosofie. După care, pentru o perioadă de timp, se manifestă mai mult ca
revoluţionar. Astfel deja în anul 1842 lansează ideea lichidării proprietăţii private şi
trece pe poziţiile comunismului. Fire avidă de dreptate şi adevăr, desfăşoară o
furtunoasă activitate subversivă, în urma căreia se pomeni expulzat din Germania. E
nevoit să emigreze în Franţa, unde face cunoştinţă cu Proudhon, Bakunin şi alţi
revoluţionari de seamă, care trăiau pe atunci la Paris.
Viaţa şi opera lui Marx nu pot fi separate de cel ce avea să-i devină un «alter
ego» - Friedrich Engels (1820-1895). Neamţ de naţionalitate, fiu de industriaşi şi
revoluţionar prin vocaţie, Engels a desfăşurat şi o activitate practică, în calitate de
capitalist, fără ajutorul material al căruia Marx n-ar fi reuşit niciodată să-şi scrie
lucrările. Deşi nu atât de profund ca amicul său, dar mai explicit, Engels avea să
dezvolte multe aspecte ale doctrinei socialismului ştiinţific, pe care o elaborase
împreună cu Marx.
În anul 1848 Marx şi Engels au publicat «Manifestul Partidului Comumst», una
din principalele opere ale socialismului ştiinţific, în care se prorocea apropierea
pieirii capitalismului. (Paradoxal, dar marea majoritate a reformelor preconizate de
autori în această carte, demult au fost realizate în ţările care îşi zic şi astăzi
«capitaliste», realizate pe calea reformelor şi nu a revoluţiilor socialiste).
După eşecul revoluţiilor de la 1848, Marx se stabileşte cu traiul la Londra. Aici
avea să se consacre aproape în întregime activităţii teoretice, fiind susţinut financiar
de către amicul său F.Engels. Opera economică fundamentală a lui K. Marx este
«Capitalul», compus din patru volume.
În anul 1867 apare I volum al «Capitalului» (întitulat „Procesul de producţie al

88
capitalului”), în care este expusă esenţa doctrinei marxiste, «lovitura de graţie» dată
cândva liberalismului clasic. Volumele II „Procesul de circulaţie a capitalului” şi III
„Procesul de ansamblu al producţiei capitaliste” au fost redactate şi scoase de sub
tipar de Engels în 1885 şi 1894. Cel de al IV-lea volum, întitulat „Teorii asupra
plusvalorii”, avea să apară sub îngrijirea lui K.Kautschy abia în anii 1905-1910.
«Capitalul» are un subtitlu - «Critica economiei politice». Şi nu întâmplător. Marx
avea să-şi expună propria doctrină în procesul criticii teoriilor autorilor clasici.
Pe lângă lucrările ce le-a scris împreună cu prietenul său, F.Engels este autor a
încă două cărţi binecunoscute, şi anume: „Originea familiei, a proproetăţii private şi a
statului” şi „Anti-Diiring”.
În anul 1864 Karl Marx şi Fridrih Engels, autorii socialismului ştiinţific,
participă la fondarea 1 Internaţionale muncitoreşti.
Marx se stinge din viaţă în anul 1883.

5. Trăsăturile definitorii ale doctrinei economice marxiste

Marxismul şi liberalismul: aceleaşi puncte comune de pornire. Andre Piettre
susţine că în ceea ce are mai esenţial gândirea economică marxistă poate fi rezumată
la o dublă formulă: capitalismul este un regim de exploatare umană, - (în termeni
actuali, aceasta-i «statica» lui) - dar, din fericire, el este condamnat, sortit pieirii prin
însăşi esenţa sa ca regim cu contradicţii interne, - (aceasta-i «dinamica» lui).
În sensul strict al cuvântului, Marx este un continuator al economiei politice
clasice, mai cu seamă a lui Ricardo. El este un clasic, dar care nu apără capitalismul,
ci-1 atacă, convins de apropiata lui pieire. Ce este comun între Marx şi autorii
liberalismului clasic? În această ordine de idei economistul francez G.Abraham-Frois
scrie: «Există, într-adevăr, puncte comune între analiza lui Marx şi cea a clasicilor: o
viziune a societăţii în termeni de clase sociale, conceptul de valoare-muncă, accentul
pus pe repartizarea produsului social între clasele ce participă la formarea lui...»
Deşi paradoxal la prima vedere, dar aceste „puncte comune” se află la temelia a
două doctrine economice diametral opuse, doctrine care diferă prin problematică,
concepţie, obiect de studiu, metodă şi funcţii.
89
 Obiectul de studiu. Potrivit clasicilor, obiectul de studiu al economiei politice
este cercetarea căilor şi metodelor de sporire şi repartizare a avuţiei naţiunii. Spre
deosebire de ei, Marx nu se mai limitează la o analiză „pur economică”. El susţine că
studierea fenomenelor economice trebuie să se înfăptuiască într-un context mai larg,
procedându-se la o analiză globală a societăţii, a evoluţiei ei. Introducând noţiunea de
«mod de producţie, el încearcă să cerceteze caracterul interdependenţei între
structurile economice şi cele sociale şi politice. În viziunea autorului «Capitalului»,
economia politică este o ştiinţă care studiază nu numai fenomenele economice ca
atare, nu numai mecanismul funcţionării economiei capitaliste, ci şi evoluţia şi
perspectivele acestei economii. Din acest punct de vedere teoria marxistă este mai
mult o filosofie a istoriei, iar analiza economiei capitaliste constituie aspectul
economic al unei teorii revoluţionare despre evoluţia omenirii.
Concepţia de bază a clasicilor era cea a ordinii naturale. Adică, cu toată
aparenţa anarhică a lucrurilor şi fenomenelor, în economie, ca şi în natură, există o
ordine, ce se stabileşte de la sine, în mod spontan, de către o „mână invizibilă”. Odată
însă ce economia capitalistă este reglementată de nişte legi ale naturii, acest mod de
organizare a vieţii economice este veşnic şi universal.
Concepţia marxistă însă nu este cea a ordinii naturale, ci a ordinii sociale.
Economia se face prin oameni, prin voinţa şi dorinţa lor, de aceea legile ce-o dirijează
nu pot fi veşnice, ele se modifică mereu în decursul istoriei. La temelia concepţiei
marxiste se află o nouă interpretare a istoriei, potrivit căreia condiţiile vieţii materiale
determină caracterul moralei, al ideilor, conştiinţei, cât şi al instituţiilor politice şi
ideologice. În această ordine de idei, încă în anul 1859 Marx scria: «În procesul de
producţie socială, oamenii intră în relaţii determinate, necesare, independente de
voinţa lor, relaţii de producţie care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a
forţelor lor materiale de producţie. Totalitatea acestor relaţii de producţie formează
structura economică a societăţii, baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică
şi politică şi căreia îi corespund formele determinate ale conştiinţei sociale. Modul de
producţie al vieţii materiale condiţionează, în genere, procesul vieţii sociale, politice

90
şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci dimpotrivă, existenţa
lor socială le determină conştiinţa».
Metodologia şi metoda. În investigaţiile sale ştiinţifice Marx foloseşte o nouă
metodologie şi o nouă metodă. Astfel el efectuează o analiză de ansamblu, atât a
societăţii, cât şi a economiei. El acordă prioritate structurilor, dar nu indivizilor,
întregului, dar nu părţilor componente ale acestui întreg. Totodată Marx analizează
fenomenele economice în dinamica lor, în mişcare, în evoluţie.
Cât priveşte metoda, aportul lui este mai mic. Cum se ştie, metoda clasicilor era
cea deductivă, a abstracţiilor ştiinţifice, ceea ce le-a permis să descopere un şir de
legităţi generale ale dezvoltării economice. Această metodă a fost preluată şi de
Marx, care a modificat-o puţin şi i-a dat denumirea de dialectica materialistă. E o
metodă mai cuprinzătoare, deoarece, pe lângă abstracţiile ştiinţifice, ea admite
descrierile şi datele statistice. Marx face distincţie între metoda de cercetare a
realităţii economice şi metoda de expunere a rezultatelor investigaţiilor ştiinţifice. În
cazul cercetării, Marx porneşte de la compus spre simplu, de la o realitate, în care
toate fenomenele se află într-o interdependenţă complicată. Atunci însă, când expune
rezultatul cercetărilor ştiinţifice, el porneşte de la simplu spre com-pus, ceea ce
corespunde şi cu mersul istoriei omenirii.
Funcţiile cunoştinţelor despre dezvoltarea economică apar şi ele într-o nouă
viziune. Economia politică, spune Marx, nu se poate limita la descrierea şi explicarea
fenomenelor sociale. Ea are funcţia de a contribui în mod nemijlocit la transformarea
ei. Anume această idee a şi adus la forţarea proceselor economice şi a revoluţiilor.
Clasificarea curentelor economiei politice. Convins că toate fenomenele
economice trebuie analizate de pe poziţii de clasă, Marx împarte economia politică în
trei mari curente: burgheză, mic-burgheză (cu Sismondi şi Proudhon) şi proletară. La
rândul ei, economia politică burgheză este divizată în a) clasică şi b) vulgară.
Economia politică clasică începe cu W.Petty şi se termină cu D.Ricardo. De aici
încolo începe perioada vulgarizării. În viziunea lui Marx economiştii vulgari sunt:
T.Malthus, J.B.Say, J.S.Mill, nemaivorbind de alţi autori mai puţin talentaţi. De ce
vulgari? Fiindcă, spune părintele socialismului ştiinţific, ceasul economiei politice

91
clasice a sunat de îndată ce burghezia a cucerit puterea politică (pentru Anglia şi
Franţa primul sfert al secolului XIX). «De acum înainte, scrie Marx în Prefaţă la
«Capitalul», nu mai era vorba dacă cutare sau cutare principiu teoretic este corect sau
greşit, ci dacă el este folositor sau dăunător capitalului, dacă îi este comod sau
incomod, dacă corespunde considerentelor politice sau nu corespunde. ...Cercetările
ştiinţifice obiective sunt înlocuite de apologetica de rea-credinţă şi slugarnică».
Parţial, dar numai parţial, referindu-se la unii autori mai mărunţi şi la unele
concluzii ale marilor economişti, Marx are dreptate. Şi de-acum nu mai este vina lui,
dacă «ortodocşii» sovietici, dorind să fie mai catolici decât Papa de la Roma, au
calificat până mai ieri întreaga ştiinţă economică burgheză occidentală, cu excepţia
lucrărilor lui Smith şi Ricardo, ca fiind vulgară.
Valoarea. La temelia doctrinei economice marxiste se află trei concepte
fundamentale: valoarea, plusvaloarea, acumularea capitalului.
În linii mari Marx a preluat teoria valorii de la clasici, stematizând-o şi
îmbogăţind-o cu elemente noi. El acceptă descoperirile făcute de Smith şi Ricardo
precum că la temelia valorii mărfii şi a schimbului între mărfuri se află munca
materializată în ele, că marfa are două proprietăţi - valoare de întrebuinţare şi valoare
de schimb. Clasicii însă n-au reuşit să explice din ce cauză valoarea (marfa) are un
dublu caracter. Marx consideră că dublul caracter al mărfii este condiţionat de dublul
caracter al muncii întruchipate în ea, descoperire cu care se mândrea în mod special:
«Acest dublu caracter al muncii pe care o conţine o marfă a fost pus pentru prima
dată în evidenţă în mod critic de către mine».
Marx analizează particularitaţile acţiunii legii valorii la diferite etape ale
dezvoltării istorice, introducând totodată în ştiinţa economică aşa noţiune ca munca
vie şi munca trecută, preţ de producţie şi timpul socialmente necesar. Autorii clasici
considerau deja că mărimea valorii se măsoară prin timpul de muncă. Spre deosebire
de ei, Marx susţine că mărimea valorii unei mărfi este determinată de timpul de
muncă, dar nu de timpul de muncă individual, ci de cel socialmente necesar, prin care
înţelegea «timpul de muncă, necesar pentru producerea unei oarecare valori de
întrebuinţare în condiţiile de producţie existente, normale din punct de vedere social,

92
cu un nivel mediu, în societatea respectivă, de îndemânare şi intensitate a muncii».
De obicei acesta este timpul cheltuit pentru producerea celei mai mari cantităţi de
marfă respectivă.
Teoria plusvalorii. Cu mult timp până la Marx o seamă de economişti au
argumentat ideea că la temelia veniturilor capitaliştilor se află munca neplătită a
muncitorilor salariaţi; chiar şi termenul de «plusvaloare», care ocupă un loc central în
doctrina lui Marx, a fost utilizat cu mult înainte. Originalitatea lui Marx în această
problemă constă în faptul că el a aşezat plusvaloarea la temelia sistemului său
economic, ea devenind, după o expresie binecunoscută a lui V.I.Lenin, „piatra
unghiulară a învăţăturii economice marxist”». Considerând, asemeni lui Aristotel şi
fiziocraţilor, că schimburile de mărfuri sunt sterile, precum şi că în procesul
circulaţiei lor valoarea nu poate creşte, Marx se întreabă ce se află atunci la originea
veniturilor capitaliştilor, fie că acestea se cheamă rentă, dobândă sau profit?
Pornit în căutarea unui răspuns ştiinţific, Marx ajunge la concluzia că forţa de
muncă devine în capitalism o marfă ca şi toate celelalte mărfuri. Transformarea forţei
de muncă în marfă a fost condiţionată, potrivit autorului «Capitalului», de faptul că o
dată cu trecerea la capitalism muncitorul devine liber nu numai juridic, ci şi privat de
orice mijloace de producere, acaparate prin jaf şi violenţă de către burghezie. În cazul
dat, pentru a nu muri de foame, muncitorul este nevoit să accepte condiţiile
capitalistului, care îl stoarce cum îi este placul. Fiind marfă, forţa de muncă are şi
valoare de schimb şi valoare de întrebuinţare.
Făcând o distincţie netă între muncă (activitatea creatoare prestată de muncitori)
şi forţa de muncă (capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta munca),
Marx ajunge la concluzia că sub formă de salariu muncitorul primeşte numai o parte
a valorii create prin munca sa, echivalentă cu valoarea mijloacelor de existenţă, care
sunt necesare pentru reproducerea normală a muncitorului şi întreţinerea membrilor
familiei sale. Cealaltă parte a valorii, creată de muncitorul salariat, este însuşită de
către proprietarul mijloacelor de producţie. Această parte a valorii, rezultat al muncii
neplătite a muncitorului, este numită de Marx plusvaloare. Cu alte cuvinte,
exploatarea capitalistă constă în faptul că proprietarul mijloacelor de producţie

93
însuşeşte diferenţa dintre valoarea muncii şi valoarea forţei de muncă, iar salariul nu
constituie decât preţul forţei de muncă, şi nu echivalentul valorii muncii prestate de
muncitor.
Dacă, de exemplu, durata zilei de muncă este de 10 ore, iar timpul în care
muncitorul creează o valoare echivalentă cu mărimea salariului său este de 4 ore
(timpul de muncă necesar), restul 6 ore (timpul de supramuncă) muncitorul lucrează
pentru capitalist, creându-i plusvaloarea. Marx afirmă că prin raportul dintre mârimea
plusvalorii şi valoarea forţei de muncă, numit rata plusvalorii (m1) (m'=m/v l00%), se
poate determina gradul de exploatare a muncitorului de către capitalist.
Astfel, menţionează părintele Marxismului, capitalul, «mânjit cu sânge şi
murdărie pe tot trupul, din cap până în picioare», este «un vampir», care stoarce seva
clasei muncitoare. Fără exploatarea muncitorilor de către burghezie, capitalismul nu
poate exista.
Teoria profitului. Plusvaloarea este o categorie ştiinţifică, neîntâlnită în
vocabularul bancherilor, industriaşilor, altor categorii de întreprinzători. Aceştia
vorbesc în schimb la tot pasul de profit, rentă, dobândă. Există oare vre-o legătură
între toate aceste categorii? Da, răspunde Marx, şi profitul, şi dobânda, şi renta nu
sunt altceva decât nişte forme concrete ale plusvalorii, adică au la temelia lor muncă
neplătită a muncitorilor. Profitul, de exemplu, este o formă transformată a plusvalorii,
întrucât fiind creat prin muncă, adică de capitalul variabil, el apare în ochii societăţii
ca un rod al întregului capital avansat.
În viziunea lui Proudhon profitul este un furt. Marx consideră această teză
totalmente greşită, afirmând că profitul nu este un fenomen întâmplător, accidental, ci
constituie însăşi esenţa modului capitalist de producţie, fără de care acest mod în
genere nu poate exista. Profitul este forţa motrică a producţiei capitaliste, scopul ei
final. Se produce ceea ce aduce profit, prioritatea fiind dată acelor mărfuri, care
asigură un profit mai mare. În această privinţă Marx consideră justă observaţia unui
ziarist englez care consemna până la dânsul: «Capitalul se teme de lipsă de profit sau
de un profit prea mic, după cum natura se teme de vid. Dar o dată ce există un profit
suficient, capitalul prinde curaj. Dacă are 10 la sută asigurate, capitalul e de acord cu

94
orice plasament, la 20% el se înviorează, la 50% e gata să-şi pună capul la bătaie, la
100% el calcă în picioare toate legile umane, la 300% nu există crimă pe care să nu o
rişte, chiar dacă 1-ar ameninţa spânzurătoarea».
Teoria lui Marx despre capital. Clasicii au analizat capitalul în temei sub
aspectul său tehnic, ca o sumă de bani, sau o cantitate de bunuri, necesare procesului
de producţie (instrumente, materie primă, maşini etc.), deci ca o categorie veşnică. În
viziunea lui Marx capitalul este o categorie istorică, de natură socială, un raport social
între muncitori şi burghezie cu privire la apartenenţa mijloacelor de producţie.
Capitalul este o valoare creată prin munca neplătită a muncitorilor însuşită de
capitalist, adică o valoare acumulată.
Marx face distincţie între «acumularea primitivă» şi acumularea ca atare a
capitalului. «Acumularea primitivă», care a avut loc la începuturile erei capitaliste,
constituie «...procesul de separare a muncitorilor de proprietatea asupra condiţiilor
muncii lor - proces care transformă, pe de o parte, mijloacele sociale de producţie şi
mijloacele de viaţă în capital, pe de altă parte, pe producătorii nemijlociţi în muncitori
salariaţi». Potrivit opiniei fondatorului «socialismului ştiinţific», «acumularea
primitivă a capitalului (proces, care mai continuă şi în prezent în ţările postsocialiste)
s-a înfăptuit prin metode cu totul „necivilizate”, prin jaf, violenţă, excrocherii,
subjugare, corupţie, speculă, prin impunerea unei legislaţii care-1 favoriza pe cel
bogat, hrăpăreţ, lacom, dur, perfid, sângeros». „Exproprierea producătorilor
nemijlociţi, - scrie în continuare K.Marx, - se face cu vandalismul cel mai necruţător
şi sub presiunea celor mai josnice, celor mai murdare, celor mai meschine şi celor
mai turbate porniri...»
În asemenea condiţii, oamenii smulşi brusc din făgaşul obişnuit al vieţii, nefiind
în stare să se acomodeze la noile împrejurări, adică la modul capitalist de viaţă, «se
transformă pe un cap în cerşetori, tâlhari, vagabonzi, în parte din predispoziţie, în
majoritatea cazurilor, însă, siliţi de împrejurări».
Cât priveşte acumularea capitalului apoi ea porneşte de la dorinţa capitalistului
de a obţine un profit cât mai mare, precum şi de la lupta de concurenţă, care-1
împinge să împartă plusvaloarea în două - o parte o consumă, alta o acumulează.

95
Transformarea plusvalorli în capital este numită acumularea capitalului. Prin analiza
acestui proces Marx arată cum capitalul ia naştere din plusvaloare, ajungând în mod
firesc la concluzia că tot capltalul, toată bogăţia societăţii capitaliste, concentrată în
mâinile proprietarilor mijloacelor de producţie au fost create prin munca muncitorilor
salariaţi. Aşadar, atunci când muncitorii vor proceda la naţionalizarea fabricilor şi
uzinelor, a căilor ferate şi băncilor, ei îşi vor întoarce ceea ce le aparţine în mod
legitim. Anume această concluzie şi constituie baza teoretică a exproprierii, a luptei
proletariatului pentru trecerea bogăţiei în mâinile sale.
Consecinţele sociale ale acumulării capitalului sunt foarte multiple. În primul
rând acumularea capitalului duce la polarizarea societăţii, la creşterea inegalităţii de
avere, la adâncirea prăpastiei între muncitori şi capitalişti.
Ca şi alte teorii ale lui Marx ce s-au dovedit a fi până la urmă greşite, aşa s-a
întâmplat şi cu teoria polarizării societăţii – lucrurile s-au petrecut exact invers – în
ţările dezvoltate cea mai numeroasă a devenit clasa de mijloc. Cât priveşte şomajul,
Marx îl considera ca pe un fenomen specific numai pentru societatea capitalistă,
fenomen cauzat de modul capitalist de aplicare a progresului tehnic şi de ruinarea
micilor producători. Şomajul, sau «armata industrială de rezervă», spune Marx, este
un element necesar dezvoltării producţiei capitaliste, care are menirea de a asigura
întreprinderile cu rezerve de forţă de muncă, atunci când acestea intenţionează să-şi
lărgească producţia. Totodată, şomajul este un factor de presiune asupra muncitorilor
care lucrează, mai cu seamă în cazul revendicărilor de sporire a salariului.
K.Marx despre perspectivele dezvoltării economiei capitaliste. În virtutea
contradicţiilor sale interne, spune Marx, modul de producţie capitalist este sortit
pieirii, urmând ca într-un viitor apropiat masele largi populare să exproprieze un
număr mic de uzurpatori. Moartea capitalismului este condiţionată şi de acţiunea aşa-
numitei «tendinţe de scădere a ratei medii a profitului», ca urmare a scăderii relative a
ponderii capitalului variabil (a muncii vii), adică a capitalului care şi se află la
originea plusvalorii. Deşi viaţa a infirmat justeţea acestei teorii, ea dovedindu-se a fi
cu totul greşită, argumentele lui Marx par a fi logice - întrucât profitul, ca mobil

96
fundamental al capitalismului, tinde, precum considera dânsul, să se micşoreze, şi
chiar să dispară, evident, pieirea capitalismului este inevitabilă.
Dar mai departe, după capitalism, ce va urma? Straniu, dar Marx n-a vorbit
despre viitoarea societate decât în linii mari şi foarte puţin. În această privinţă el a
reuşit să facă mai puţin decât socialiştii utopici, care au descris viitoarea socioetate
uneori cu lux de amănunte. Principalul teoretician al comunismului subliniază doar că
se va ajunge la această societate - comunismul - întemeiată pe proprietatea colectivă
şi lipsa oricărei exploatări, prin intermediul unei faze inferioare - socialismul, în care
repartiţia bunurilor materiale se va face după muncă şi va exista statul, la început sub
forma dictaturii proletariatului. Abia în comunism se va trece la repartiţia bunurilor
materiale după necesităţi.
Noua societate trubuie să fie mai umană, mai democrată şi să creeze condiţiile
necesare pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi muncă a majorităţii populaţiei.
Faptul că Marx opta pentru o societate ideală lipsită de orice contradicţii şi inegalităţi,
de orice nedreptate, de orice exploatare, i-a făcut pe unii specialişti să susţină că
marxismul are un caracter religios. Economistul american de origine austriacă Josef
Schumpeter, de exemplu, scria că «socialismul marxist aparţine grupului de religii
care promit paradisul pe pământ».

6. Evoluţia învăţăturii economice marxiste. leninismul

Previziunile doctrinei marxiste se adevereau tot mai puţin şi mai puţin.

Opera autorului «Capitalului» a generat o mulţime de reacţii dintre cele mai diferite.
Chiar în rândurile celor mai fideli succesori ai lui Marx au apărut teorii şi comentarii
contradictorii, dezvoltarea marxismului fiind însoţită şi de revizuirea lui. Această
evoluţie a fost condiţionată de adânci schimbări ce s-au petrecut în viaţa socială şi
economică a ţărilor capitaliste.
Contrar prezicerilor lui Marx, la hotarul celor două secole, situaţia materială a
muncitorilor a început să se îmbunătăţească. S-a ameliorat legislaţia muncii, prăpastia
între cei bogaţi şi cei săraci părea să fie mai puţin însemnată, a crescut salariul, a
scăzut durata zilei de muncă. Sub presiunea revendicărilor muncitoreşti, începând cu

97
deceniul şase al secolului al XIX, salariul real a crescut în toate ţările care au pornit
primele pe calea dezvoltării capitaliste. În Franţa, de exemplu, în 1910 el s-a dublat
faţă de 1810. În perioada interbelică situaţia avea să se amelioreze şi mai mult.
Timpul trecea, dar nu se adeverea nici teza lui Marx despre polarizarea societăţii,
despre tendinţa istorică a acumulării capitaliste. Din contra, devenea mai influentă şi
mai numeroasă clasa mijlocie. Era deci şi firesc ca aceste fenomene, oarecum
neaşteptate şi incompatibile cu cele propăvăduite de «profetul paradisului
pământesc», să fie analizate şi interpretate şi de pe poziţiile doctrinei socialiste.
Prefaceri nu mai puţin importante au loc şi pe plan mondial. Spre sfârşitul
secolului, Anglia mai întâi, urmată apoi de Franţa şi celelalte ţări, încep a promova tot
mai activ o politică colonială, de cucerire. Între principalele ţări capitaliste se
înăspresc contradicţiile pentru sferele de influenţă, pentru teritoriile rămase libere.
Conflictele între naţiuni, războaiele coloniale împing oarecum pe planul al doilea
problemele sociale interne.
În noile condiţii pieirea capitalismului nu mai părea atât de inevitabilă. Ei, şi
dacă ea se va produce totuşi? Va fi rodul luptei de clasă, între muncitori şi capitalişti,
sau rezultatul conflictelor tot mai ascuţite între imperiile coloniale, între colonii şi
metropole? În asemenea împrejurări, după moartea lui Marx principalele curente
teoretice în cadrul doctrinei socialiste au devenit cel al ortodocşilor şi cel al
revizioniştilor.
Curentul ortodocs. În fruntea acestui curent socialistul german Karl Kautsky
(1854-1938), devenit după moartea lui Engels principalul teoretician al
Internaţionalei II şi lider al social-democraţilor germani. El şi-a expus ideile sale
economice într-un şir de cărţi, cele mai cunoscute din ele fiind «Doctrina economică
a lui Karl Marx» (1886) şi «Problema agrară» (1899).
Ortodocşii susţineau că doctrina marxistă este pe deplin justă, atât doar că ea
trebuie adaptată la condiţiile concrete ale fiecărei ţări. Kautsky afirmă că din
învăţătura lui Marx nu s-au adeverit doar unele teze neînsemnate, care urmează a fi
abandonate. El spune, de exemplu, că spre sfârşitul secolului, nu se mai putea vorbi
despre o înrăutăţire absolută a situaţiei materiale a proletariatului, cum credea autorul

98
«Capitalului». (De notat câ în pofida acestei preziceri, cât şi a unei realită--ţi
evidente, «dogmaticii sovietici» până mai ieri atât în documentele de partid, cât şi în
manualele universitare insistau mereu asupra unei «pauperizări relative şi absolute a
proletariatului»).
Începând cu perioada primului război mondial, Kautsky, potrivit opiniei lui
V.I.Lenin, „o rupe cu marxismul, trece pe poziţii centriste, prefăcându-se într-un
revizionist ascuns, camuflat”. Acest calificativ, dat de pe poziţiile leninismului,
socialistul german le datorează în primul rând teoriei ultraimperialismului.
Potrivit acestei teorii, pe la începutul secolului XX, ar fi devenit posibilă unirea
imperialiştilor din toată lumea într-un monopol internaţional, fapt care până la urmă
va pune capăt războaielor, anarhiei în producţie, luptei de concurenţă între ţările
capltaliste şi va atenua conflictele interne. Lenin, care afirmă că lupta de clasă,
dimpotrivă, se înăspreşte, că situaţia materială a clasei muncitoare se înrăutăţeşte, se
năpusti cu furie neîntemeiată asupra concluziilor socialistului german, declarând în
stilul ce-i era propriu că «înşelarea maselor - nimic altceva nu oferă teoria lui
Kautsky».
Curentul revizionist. Numit uneori şi oportunism de drepta, revizionismul spre
deosebire de «ortodoxie», se pronunţă împotriva unor teze din învăţătura lui Marx,
considerându-le fie depăşite, fie greşite din capul locului. Totodatâ adepţii acestui
curent pun accentul nu pe dezvoltarea teoriei, ci pe găsirea modalităţilor adecvate de
realizare a obiectivelor fixate de părintele lor spiritual.
Exponentul principal al revizionismului a fost unul din conducătorii social-
democraţilor germani Eduard Bernstein (1850-1932). Acest autor afirmă câ metoda
dialectică a lui Marx este greşită, înlocuind-o cu metoda evoluţiei, potrivit căreia
societatea se dezvoltă nu prin salturi, nu prin revoluţii, ci treptat, lent, evolutiv. Fiind
şi el marxist în sensul condamnării capitalismului şi a convihgerii că acest mod de
producţie trebuie înlocuit prin societatea comunistă, Bernstein se pronunţă pentru
calea paşnică de trecere la socialism, cale, în opinia lui, mai eficientă decât cea
revoluţionară.

99
 Încercând să pună învăţătura marxistă pe o nouă temelie teoretică, social-
democratul german declară că teoria valoare-muncă trebuie completată cu teoria
utilităţii marginale, lansată de marginalişti. Bernstein revede totodată teza despre
concentrarea producţiei, afirmând că acest proces s-a încetinit, iar în unele cazuri are
loc chiar un recul, constatare recunoscută astăzi de ştiinţa economică ca fiind justă.
Socialistul german este şi unul din autorii teoriei trăiniciei micilor gospodării
ţărăneşti, în conformitâte cu care în agricultură procesul concentrării producţiei este
mult mai lent şi contradictoriu, decât în industrie.
Spre deosebire de Marx şi marxiştii ortodocşi, revizioniştii susţineau de
asemenea că o îmbunătăţire a situaţiei materiale a muncitorilor este posibilă şi fără de
revoluţie, fără instaurarea dictaturii proletariatului. Acest scop poate fi realizat pe cale
parlamentară, prin înfăptuirea reformelor.
De remarcat că anume pe această cale, adică revizionistă, au evoluat ideile
socialiste în ţările Ociidentale spre deosebire de Rusia, unde ideile marxiste şi-au
găsit cei mai mulţi adepţi şi unde ele au fost aplicate timp de peste jumătate de secol.
V.I.Lenin. Omul şi opera. La răscrucea celor două secole cel mai fidel apărător,
dar şi cel mai talentat teoretician al marxismului a fost Vladimir Ilici Lenin (1870-
1924). El a concretizat unele teze ale părintelui său spiritual, le-a dezvoltat, pornind
de la noile condiţii istorice, şi le-a adaptat la o realitate concretă. În «adaptare» a
reuşit cel mai mult, exegetul francez A.Piettre afirmând chiar că «Lenin a «rusificat şi
a orientalizat marxismul».
Ca şi în cazul lui Marx, viaţa lui Lenin trebuie privită într-o dublă ipostază: cea
de rovoluţionar şi cea de savant economist, în primul rând.
Revoluţionar de profesie, duşman de moarte al ţarismului şi al regimului
capitalist, Lenin a subordonat chiar cele mai teoretice lucrări ale sale atingerii
anumitor scopuri politice şi ideologice. Principalele opere economice ale lui Lenin
sunt: «Dezvoltarea capitalismului în Rusia» (1899), „Imperialismul, stadiul cel mai
înalt al capitalismului” (1917), „Statul şi revoluţia” (1917).
Nevoit să emigreze în străinătate din cauza activităţii sale revoluţionare, în anul
1902 Lenin fondează în Elveţia ziarul «Iscra», prin care a impus clasei muncitoare

100
din Imperiul rus viziunea bolşevică asupra luptei revoluţionare. Întors în Rusia în
anul 1917, se situează în fruntea revoluţiei socialiste, apoi şi a statului proletar. Iniţial,
prin politica comunismului de război, reuşeşte să înfrângă contrarevoluţia, apoi în
1921 instituie o nouă politică economică - în procesul căreia trasează în linii generale
bazale teoretice ale socialismului.
În ultimii ani de viaţă luptă cu disperare contra noii birocraţii, apărute în urma
revoluţiei socialiste şi a naţionalizării proprietăţii private.
Printre discipolii săi cei mai de vază în domeniul ştiinţei despre economie se
numără Buharin, Roza Luxemburg, Karl Liebknecht, I.V.Stalin.
V.I.Lenin se stinge din viaţă în anul 1924 în chinuri groaznice, după unele
versiuni fiind otrăvit de foştii săi discipoli. Materialist şi duşman al religiei, în
ultimele zile ale vieţii, după ce avuse timp îndeajuns să mediteze asupra faptelor sale,
el îşi cerea iertare până şi de la masă şi de la scaune pentru păcatele săvârşite.
Teoria imperialismului. V.I.Lenin a fost primul teoretician care a argumentat
necesitatea aplicării învăţăturii economice marxiste la realitatea ţărilor necapitaliste
şi a ţărilor slab dezvoltate. Cercetând schimbările survenite în dezvolarea
capitalismului în legătură cu trecerea lui la imperialism, Lenin plasează locul
principalelor contradicţii economice şi politice de pe plan intern pe plan extern,
afirmând că soarta prăbuşirii capitalismului va fi hotărâtă în procesul războaielor
imperialiste şi a luptei coloniilor pentru eliberarea naţională.
V. I. Lenin elaborează o proprie teorie a imperialismului, potrivit căreia acesta
este ultimul stadiu în dezvoltarea capitalismului, după care azi-mâine, va învinge
revoluţia socialistă. Potrivit acestei teorii, la răscrucea secolelor XIX şi XX ţările
capitaliste avansate intră într-o nouă fază de dezvoltare - în imperialism, - esenţa
căruia constă în dominanţa pe toate planurile a monopolurilor.
Dacă Marx şi Engels susţineau că revoluţia va triumfa în ţările dezvoltate, în
care s-au copt premisele necesare, şi că schimbările de regim se vor săvârşi de la sme,
oarecum automat, Lenin lansează teza posibilităţii biruinţei revoluţiei într-o singură
ţară, nu neapărat în cea mai dezvoltată. Şi nu de la sine, cum susţineau marxiştii
ortodocşi, ci ca rezultat al unei pregătiri minuţioase. în aşa fel, în viziunea lui Lenin

101
revoluţia socialistă devine un fenomen mai mult provocat, organizat, decât spontan,
mai mult politic, decât economic.
Economia socialistă. Revizuind unele din cele mai importante aspecte ale
teoriei lui Marx, Lenin concretizează totodată un şir de teze despre proprietate, despre
stat, despre principiile de funcţionare a economiei socialiste. Iniţial, ca şi majoritatea
celorlalţi socialişti, Lenin preluă ideea lui Marx şi Engels, potrivit căreia o dată cu
trecerea la socialism, producţia de mărfuri va dispărea. Convingându-se, în anii
comunismului de război, că acest lucru este irealizibil, Lenin, cu riscul de a fi acuzat
de revizuirea marxismului, lanseazâ ideea reîntoarcerii la producţia de mărfuri, ca la
un rău inevitabil şi temporar.
Un loc important în teoria leninistă este acordat statului, care trebuie să dirijeze
nu numai procesele popolitice, ci şi cele economice. La prima fază a societăţii
comuniste statul organizează producţia după un plan directiv obligatoriu pentru toate
întreprinderile, care sunt dirijate prin reprezentanţii statului. Salariul, preţurile,
dobânda, cât şi alte mărimi economice, sunt fixate de stat. Abia în comunism, pe care
nu a reuşit să-1 plaseze în timp, se presupunea dispariţia statului. Până atunci rolul
acestuia urma să crească mereu.
După moartea lui Lenin doctrina marxistă a continuat să fie dezvoltată de pe
poziţiile a mai multor şcoli socialiste, dar în temei în direcţia trasată de conducătorul
«primului stat proletar din lume».

Concluzii

Merite. 1. Economia politică clasică s-a afirmat ca o ştiinţă care în mod obiectiv
apără interesele capitalului. Era indispensabilă apariţia unui curent teoretic care ar fi
analizat fenomenele economice de pe poziţiile celor care muncesc, şi care alcătuiau
marea majoritate a populaţiei. Aşa a apărut doctrina socialistă care, cu toată
diversitatea de şcoli şi teorii contradictorii, adeseori greşite, a lăsat urme adânci în
istoria gândirii economice, îmbogăţind-o cu idei noi şi dând un impuls deosebit
dezvoltării de mai departe a ştiinţei economice.

102
 2. Socialismul premarxist, reprezentat în primul rând de socialismul utopic şi mic-
burghez a pus în centrul societăţii propuse de ei ideea înfăptuirii echităţii şi dreptăţii
sociale. Totul bine şi frumos, dar deoarece propunerile practice elaborate de ei, erau
lipsite de realism, acestea nu au influenţat substanţial nici dezvoltarea gândirii
economice, şi nici activitatea practică.
3. Evaluând rolul lui Marx în dezvoltarea economiei politice, M.Blaug scrie: «în
prezent nu trebuie să existe nici o îndoială privitor la faptul că Marx a fost un mare
economist clasic. În privinţa capacităţii sale de a conduce un raţionament până la
concluzia lui logică, Marx rămâne inegalat în secolul al XIX-lea». La rândul său,
austriacul J.Schumpeter în lucrarea sa «Istoria analizei economice» face o paralelă
între «Capitalul» lui Marx şi „Teoria generală” a lui Keynes, susţinând că Marx a
oferit ştiinţei economice o mare paradigmă «care a servit drept sursă de inspiraţie
pentru apariţia unor noi teorii economice», opera lui avand un caracter „în
exclusivitate ştiinţific”. Şi încă o apreciere, mai recentă (anul 1989), care aparţine la
doi din cei mai remarcabili economişti americani contemporani, P.A.Samuelson şi
W.D.Nordhaus: „La fel cum Newton, Einstein şi Planck au revoluţionat cunoştinţele
în fizică, tot astfel au procedat şi giganţii din ştiinţa economică de felul lui Smith,
Marx şi Keynes... care au transformat cunoaşterea economică, convertindu-i pe cei
tineri şi cu orizont intelectual larg”.
4. Deşi multe din previziunile lui Marx nu pot fi verificate nici până în prezent,
meritul său de cugetător, de inovator este incontestabil. El primul a acordat o
importanţă majoră analizei sociale, dovedind influenţa efectelor schimbărilor sociale
şi tehnologice asupra economiei.
5. Marx a demonstrat că legile economice poartă un caracter istoric, întrucât
societăţile se schimbă, condiţionând astfel şi o transformare a modului lor de
funcţionare.
6. Marx are meritul de a fi analizat la cel mai înalt nivel teoretic posibil problema
celor care reprezin-tă majoritatea populaţiei oricărei ţări (a sărăcimii). După el
nimeni din economiştii serioşi n-a mai putut ocoli această problemă. Un alt merit al
lui constă în faptul că a introdus în circuitul ştiinţific fenomenul exploatării

103
economice, atât în cadrul ţării, cât şi între ţări, fenomen care, oricum rămâne a fi o
realitate certă.
Rătăciri. 1. Dar, oricât de mari ar fi meritele lui Marx ca om de ştiinţă, el
interpretează adeseori greşit faptele şi trage unele concluzii pripite. Ca urmare, un şir
de previziuni, principiale pentru doctrina marxistă, nu s-au adeverit.
2. Făcând exces de materialism şi obiectivism, el a subapreciat rolul factorului
subiectiv în evoluţia fenomenelor economice, n-a ţinut cont de caracterul limitat al
resurselor economice, el a subapreciat totodată capacitatea proprietăţii private de a se
adapta la noile condiţii.
3. În nici una din ţările dezvoltate n-a biruit revoluţia socialistă şi proletariatul n-a
venit la putere. Iar acolo unde avuseră loc asemenea revoluţii (Rusia, Mongolia),
clasa muncitoare nu constituia mai mult de 2-3% din numărul populaţiei.
4. Contrar afirmaţiilor lui Marx, în agricultură nu s-a manifestat legea concentrării
producţiei, micile gospodării ţărăneşti dovedindu-şi până azi viabilitatea. Nu s-a
produs nici o polarizare a societăţii, păturile de mijloc fiind pretutindeni mai
numeroase deeât «clasele» de capitalişti şi muncitori.
5. Nu s-a adeverit nici aşa-numita lege generală a acumulării capitaliste, în
conformitate cu care o dată cu dezvoltarea capitalismului situaţia clasei muncitoare se
înrăutăţeşte atât relativ, cât şi absolut. Din contra, începând cu a doua jumătate a
secolului XIX situaţia materială a proletariatului s-a îmbunătăţit continuu în toate
ţările dezvoltate.
6. S-a dovedit a fi inconsistentă şi afirmaţia cu privire la dispariţia producţiei şi
circulaţiei de mărfuri o dată cu trecerea la socialism.
7. În ultimii 150 de ani rata profitului, cu excepţia unor perioade scurte, n-a scăzut,
ceea ce a infirmat una din tezele principale ale sistemului teoretic marxist, şi anume:
aşa-numita «tendinţă de scădere a ratei generale a profitului», considerată a fi un
argument «puternic» al „pieirii inevitabile a capitalismului”.
8. Marxism-leninismul n-a constituit niciodată o doctrină omogenă. În ultimele
decenii în cadrul ei s-au conturat trei micro-curente diferite: revoluţionar, oportunist
şi centrist. Paradoxal, dar în centrul controverselor dintre aceste curente s-a pomenit

104
însăşi problema legitimităţii doctrinei marxiste. «Revoluţionarii» afirmă că
marxismul a trebuit să existe, că numai datorită lui au fost luate în seamă interesele
muncii, fapt care a şi contribuit la îmbunătăţirea situaţiei materiale şi sociale a clasei
muncitoare. Şi de aceea e cu totul altă poveste şi nu e de vină doctrina ca atare, dacă
în unele foste «ţări socialiste» ea n-a fost aplicată just. «0portuniştii», la rândul lor,
declară că marxismul, chiar din capul locului, a fost o doctrină greşită, artificială, care
n-a ţinut cont nici de natura adevărată a omului, nici de procesele reale din economie.
Iar aplicarea acestei utopii periculoase, deşi bine puse la punct, n-a făcut decât să
reţină dezvoltarea unor întregi popoare, cauzându-le suferinţe şi victime enorme.
După prăbuşirea sistemului socialist în fosta U.R.S.S. şi într-un şir de ţări europene,
în prezent pretutindeni predo-mină cea de a doua opinie. Ce va fi mai departe ne va
arăta viitorul.

CapitolulVII
DOCTRINA LIBERALISMULUI NEOCLASIC SAU
A MARGINALISMULUI

Astăzi, la începutul secolului al XXI-lea doctrina neoclasică rămâne a fi

principala doctrină economică în ţările dezvoltate. Această doctrină s-a impus prin
îngustarea obiectului de studiu al ştiinţei economice, prin încercarea dezideologizării
acesteia, prin folosirea metodelor matermatice la analiza fenomenelor economice,
prin utilizarea psihologiei pentru explicarea activităţii economice, prin teoria valoare-
utilitate, prin instrumentele de analiză economică. Nu întâmplător această doctrină se
impune în mai multe ţări odată, masiv, oarecum peneaşteptate, şi în rezultatul unei
revoluţii fără precedent în teoria economică.

1. Geneza neoclasicismului (marginalismului)

O revoluţie fără baricade. Împrumutat din alte domenii, cuvântul «revoluţie»

se întâlneşte rar de tot în istoria doctrinelor economice. În cazul neoclasicismului,
însă, el este acceptat unanim de toţi specialiştii. Mai mult, unii exegeţi afirmă că
105
odată cu marginaliştii începe o nouă perioadă în dezvoltarea gândirii economice.
«Revoluţia marginalistă», cum i se spune de obicei, constituie o schimbare radicală
atât în raport cu liberalismul clasic, cât şi cu toate doctrinele antiliberale. Deşi, la
drept cuvânt, nu-i vorba de o ruptură categorică cu ideile lui Smith şi Ricardo, căci şi
neoclasicismul şi liberalismul clasic fac parte din acelaşi curent de gândire şi anume -
liberalismul economic.
Paradoxurile în cazul acestei revoluţii începe de la faptul că ea este înfăptuită în
jurul anului 1870 de către trei savanţi, care trăind la sute de kilometri unul de altul, în
ţări diferite, au descoperit, independent unul de altul, fenomenul utilităţii marginale,
denumit încă şi „principiul diminuării utilităţii marginale”. Aceştia au fost englezul
Stanley Jevons (1835-1882), francezul Leon Walras (1834-1910) şi austriacul Karl
Menger (1840-1921). Anume revoluţia marginalistă, asociată de obicei cu aceste trei
nume a şi declanşat dezvoltarea microeconomiei.
Cât priveşte instrumentarul său analitic, marginalismul avea să devină cea mai
răspândită doctrină economică din secolul al XX-lea.
Precursorii analizei neoclasice. Printre precursorii abordării subiective a
categoriilor şi legilor economice, care au explicat preţurile prin utilitatea şi raritatea
mărfurilor, îi vom nominaliza în primul rând pe economistul german H.H.Gossen
(1811-1858) şi pe filosoful şi matematicianul francez Antoine Auguste Cournot
(1801-1877).
Gossen a formulat două legi, numite prima şi a doua lege a lui Gossen. Potrivit
primei legi, elaborate în anul 1854, «când cantitatea consumată dintr-un produs
creşte, utilitatea marginală a produsului (adică utilitatea suplimentară adăugată de
ultima unitate) tinde să se diminueze». Altfel spus, necesităţile scad în intensitate pe
măsura satisfacerii lor. Cea de a doua lege spune că, în scopul de a obţine maximum
de satisfacţii, individul, având un venit limitat, trebuie să-1 repartizeze în aşa fet,
încât ultima unitate din fiecare bun să-i procure aceeaşi satisfacţie.
Auguste Cournot scoate în evidenţă interdependenţa dintre fenomenele
economice, fiind şi primul, care a aplicat metodele matematice la analiza preţurilor şi
a altor categorii economice concrete.

106
 Oricum, la temelia neoclasicismului se află câteva direcţii noi de investigare
ştiinţifică, şi anume: a) cea a utilităţii marginale (de unde şi denumirea doctrinei); b) a
echilibrului economic, general şi parţial; c) comportamentul subiectiv al agenţilor
economici.
Factorii ce-au condiţionat apariţia şi dezvoltarea marginalismului.
Revoluţia marginalistă este condiţionată de schimbări importante survenite în modul
de funcţionare a economiei capitaliste în ultima treime a secoului al XIX-lea în
legătură cu trecerea de la libera concurenţă la o economie dominată de monopoluri şi
oligopoluri. În această perioadă, în urma creşterii volumului producţiei şi a
diversificării ei, oferta de bunuri materiale începe a depăşi cererea, vinderea
mărfurilor devenind o chestiune mai acută decât producerea lor. Astfel, în centrul
activităţii practice nu se mai află problema acumulării capitalului, ci problema
desfacerii mărfurilor. Întrucât dezvoltarea economiei depinde tot mai mult de
procesul de vânzare-cumpărare, are loc şi o deplasare a preocupărilor teoreticienilor
din domeniul producţiei în cel al circulaţiei, al comportamentului agenţilor
economici, în special al consumatorilor. Un alt factor, care a impulsionat apariţia
marginalismului este faptul că spre sfârşitul secolului XIX s-a accentuat lupta de
concurenţă între agenţii economici, întâi de toate privind aprovizionarea cu aşa
factori de producţie cum ar fi materia primă şi energia. Această împrejurare a împins
în prim plan problema rarităţii, ca trăsătură distinctivă a tuturor bunurilor economice.
În fine, dacă pe timpurile lui Smith şi Ricardo conflictul principal era cel dintre
proprietarii funciari şi industriaşi, spre sfârşitul secolului al XIX acest conflict
trecuseră într-o albie mai periculoasă: muncitori — capitalişti, fapt care ameninţa
însăşi existenţa societăţii burgheze. În asemenea condiţii la ordinea zilei se impunea
problema găsirii unei teorii capabile nu numai să asigure o expansiune economică, ci
şi o pace socială, o teorie obiectivă, neutră, care n-ar fi ţinut parte nici capitalului
(liberalismul clasic), nici muncii (doctrina socialistă).
Astfel, neoclasicismului îi revine sarcina de a apăra virtuţile liberalismului
economic, într-o epocă, când acesta era atacat din toate părţile, de a argumenta mai
temeinic aşa principii-cheie, cum ar fi individualismul, libera concurenţă,

107
hedonismul, şi de-a revizui unele teze teoretice depăşite la acea oră. Neoclasicii au
orientat gândirea economică spre domenii noi de investigare, cum ar fi psihologia
agenţilor economici, rarietatea, echilibrul eco-nomic.

2. Conţinutul revoluţiei marginaliste

Trăsături comune şi deosebiri între clasici şi neoclasici. Incontestabil,
denumirea de «neoclasici» are o dublă semnificaţie: pe de o parte ea presupune
anumite elemente de consecutivitate, de „trăsături comune”, pe de alta - deosebiri
principiale, care ar justifica utilizarea termenului de «revoluţie marginalistă».
Mai întâi de toate doctrina neoclasică are la temelia sa un şir de principii, care
sunt proprii şi liberalismului economic clasic. Acestea sunt: a) recunoaşterea
existenţei unei «ordini naturale», căreia îi este supusă şi activitatea economică; b)
recunoaşterea economiei de piaţă, întemeiată pe proprietatea privată, drept forma cea
mai reuşită de organizare a vieţii economice; c) recunoaşterea principiului «mâinii
invizibile», adică a principiului autoreglării, a automatismului funcţionării economiei
de piaţă; d) respingerea ideii amestecului statului în economie; e) considerarea
profitului ca forţă motrice a dezvoltării economice şi a concurenţei ca factor esenţial
al progresului economic.
Cât priveşte deosebirile între doctrinele clasică şi neoclasică, apoi acestea sunt
multiple şi poartă un caracter principial. Economistul francez Alain Samuelson
susţine chiar că «folosirea prefixului «neo», adăugat la «clasici» este una din erorile
cele mai mari, dacă prin aceasta se subînţelege o reînnoire a teoriei pe aceeaşi
temelie. S.Jevons, vorbind despre deosebirile între aceste două doctrine, este şi mai
categoric, afirmând că teoria clasică, începând cu Ricardo, este nu doar diferită de cea
marginalistă, ci pur şi simplu greşită: «Când un adevărat sistem economic va fi
stabilit, se va constata că acest om capabil, dar cu idei false, care a fost David
Ricardo, a condus ştiinţa economică pe un drum greşit, ceea ce nu 1-a împiedicat pe
prietenul său, tot atât de capabil, dar cu tot atâtea idei false, John Stuart Mill, să o
ducă mai departe pe acest drum catastrofal».

108
 Să vedem deci care sunt „ideile false”, şi „ideile juste” la care se referă
S.Jevons. Să le luăm pe rând, de la început.
Obiectul de studiu. Autorii clasici afirmau că activitatea economică este
reglementată de oarecare legi veşnice, obiective şi universale, aşa încât anume analiza
lor şi trebuie să fie grija de toate zilele a ştiinţei economice. Spre deosebire de ei,
marginaliştii au mutat centrul de greutate al preocupărilor teoretice din domeniul
obiectiv în cel subiectiv. Ei s-au aplecat asupra studierii înclinaţiilor şi gusturilor
oamenilor, a preferinţelor şi dorinţelor, judecându-le a fi adevăratele motivaţii ale
activităţii lor economice. Neoclasicii schimbă unghiul de examinare a problemelor
economice. Astfel, în timp ce clasicii pornesc de la producţie, punând accentul pe
analiza unor probleme cum ar fi: crearea şi repartizarea avuţiei, acumularea
capitalului, viitorul sistemului economic capitalist, neoclasicii merg de la consum
spre celelalte sfere ale activităţii economice, studiind în primul rând procesele de
circulaţie a mărfurilor, chestiunile repartizării şi utilizării cât mai raţionale a
resurselor naturale şi umane, care (oarecum pe neaşteptate) s-au dovevedit a fi
limitate. Cu alte cuvinte, neoclasicii au schimbat direcţia principală a investigaţiilor
de la obiecte (lucruri) spre subiecte (oameni), spre psihologia agenţilor economici.
Anume în analiza fenomenelor economice prin prisma psihologiei individului şi
constă schimbarea principală în teoria economică legată de marginalişti.
Învinuindu-i pe Smith şi Ricardo de «păcatul» de-a fi ideologizat peste măsură
ştiinţa despre economie, marginaliştii şi-au pus scopul de a crea o ştiinţă «adevărată»,
„pură”, separată de «economia socială». Ei îngustează cu mult obiectul de studiu al
ştiinţei economice, renunţă la analiza aspectelor sociale ale dezvoltării economice,
renunţă până şi la termenul de «economie politică» în favoarea unui termen mai
neutru – „economics”. Potrivit convigerilor lor, teoria economică urmează a fi
independentă de orice circumstanţe morale şi politice, ea nu trebuie să apere careva
interese ale claselor şi grupurilor sociale. «Absolut obiectivă» şi „pură”, ea trebuie să
facă abstracţie de loc, de timp şi de tot felul de «factori efemeri».
Individul ca bază a raţionamentului neoclasic. Şi Smith, şi Ricardo au
analizat procesele economice în termeni de clasă. Ei spuneau că situaţia individului în

109
societate, mărimea venitului ce-1 poate obţine sunt determinate în ultimă instanţă de
apartenenţa lui la o clasă sau alta. Salariul, de exemplu, oricât s-ar fi străduit
muncitorul, nu putea depăşi nivelul valorii mijloacelor de existenţă. Astfel, fiind
personal liber, individul era limitat în activitatea sa de cadrul clasei din care făcea
parte.
Marginaliştii, în căutarea unei «ştiinţe pure», neideologizate, au înlocuit analiza
în termeni de clasă socială prin studierea activităţii celor mai elementari agenţi
economici - a individului şi a întreprinderii. Ei considerau că societatea este compusă
nu din clase diferite, ci doar din indivizi, care pot fi fie producători, fie consumatori.
Teoria valoare-utilitate. Deşi deosebirile de mai sus sunt principiale, cele mai
mari divergenţe, între clasici şi neoclasici sunt legate de felul de explicare a
substanţei şi mărimii preţurilor. Autorii clasici aşezaseră la temelia sistemului lor
economic teoria valoare-muncă. Marginaliştii, trăind într-o altă epocă, când în prim
plan se impusese nu producerea, ci desfacerea mărfurilor, au respins categoric
această teorie, considerând-o primitivă şi greşită, înlocuind-o cu teoria subiectivă a
utilităţii marginale. Potrivit acestei teorii, numite de obicei teoria valoare-utilitate,
valoarea nu are o substanţă obiectivă - munca, ci se află în dependenţă de aprecierile
subiective ale individului, în primul rând ale consumatorului. Stanley Jevons
ilustrează această teorie prin exemplul unui pescuitor de perle. Dacă el s-a scufundat
şi scoate de la fundul mării doar nişte pietre simple, atunci efortul lui nu creează nici
o valoare. Dar chiar şi în cazul când pescuitorul ridică la suprafaţă o perlă, el prin
modestul sâu efort nu-i conferă perlei nici o valoare. Şi totuşi valoarea perlei este
foarte mare. Numai câ, conchide Jevons, valoarea ei provine nu din muncă, ci din
utilitate.
Instrumentele de analiză economică. Marginaliştii au introdus în circuitul
ştiinţific un şir întreg de termeni noi, respingând, sau doar împingând pe planul al
doilea multe din categoriile folosite de autorii clasici şi marxişti. Astfel, în locul
noţiunii de marfă, ei scot în prim-plan termenul de «bunuri», valabil nu numai pentru
economia de piaţă ci şi pentru economia naturală. Marginaliştii împart bunurile în
două categorii: a) în «bunuri economice» (care au drept caracteristică definitorie,

110
raritatea, adică sunt limitate şi pot fi obţinute numai în schimbul altui bun economic)
şi b) «bunuri libere» (care sunt abundente şi pot fi însuşite în mod gratuit, de oricine,
de exemplu aerul şi apa).
Clasicii porneau, îii explicarea preţurilor, de la munca încorporată în marfa
respectivă, susţinând că fiecare unitate dintr-o mulţime de mărfuri (bunuri) omogene,
identice din punct de vedere calitativ, are aceeaşi valoare (aceeaşi utilitate
economică).
Figura 1
Uj

Ui U1 U2 U3 U4 U5

0 x1 x2 x3 x4 x5 x
Fig.1. Utilitatea economică individuală în gândirea clasică – fiecare unitate
de bun x1, x2, x3, x4, x5 are aceeaşi utilitate (Ui)
În viziunea neoclasicilor, însă, utilitatea bunurilor economice scade pe măsură
satisfacerii nevoilor. Ca urmare, ei fac deosebire între aşa noţiuni, cum ar fi: utilitatea
individuală, diferită a fiecărei unităţi de produs (figura 2), utilitatea finală, sau
marginală a bunului respectiv, în fine, utilitatea totală a cantităţii disponibile din acest
bun.
Figura 2

Uj

U1
U2
U3
U4
U5
U6

0 x1 x2 x3 x4 x5 x6 x

111
 Fig.2 Utilitatea individuală în gândirea neoclasică – utilitatea unei
unităţi de bun e diversă

Cum se vede din figura 2, utilitatea ultimei subdiviziuni consumate (X6) este
mult mai mică (U6) decât utilitatea primei subdiviziuni din bunul respectiv (Ui).
Întrucât, spun marginaliştii, utilitatea fiecărei unităţi de bun este diferită, mărimea
preţuliui unui bun este determinată de utilitatea finală, sau marginală a bunului
respectiv. Trecând prin această prismă toate fenomenele economice, ei introduc în
circuitul ştiinţific şi asemenea noţiuni, cum ar fi costul marginal, salariul marginal,
productivitatea marginală etc.

3. Şcoala austriaică. Teoria utilităţii marginale.

K.Menger şi E.Bohm-Bawerk
Neoclasicii, renovând temelia metodologică a clasicilor, introduc în circuitul
ştiinţific economic un şir de elemente de analiză preluate din psihologie şi din ma-
tematică. În aşa mod, principalele şcoli de gândire neoclasică au fost şcoala
psihologică, reprezentată în primul rând de şcoala de la Viena, sau austriacă. Unii
economişti pot fi încadraţi în egală măsură atât în şcoala psihologică, cât şi în cea
matematică, cum este cazul lui S.Jevons şi A.Marshall, fondatorii şcolii neoclasice
engleze, numite şi şcoala de la Cambridge.

Pe lângă cele trei şcoli enumerate mai sus, doctrina economică neoclasică mai
include şcoala americană, cu J.B.Clark (1847-1938) şi şcoala suedeză, cu K.Wicksell
(1851-1926).
Karl Menger (1840-1921). E.Bohm-Bawerk (1851-1914). Întemeitorul şcolii
austriece este Karl Menger, profesor la Universitatea din Viena. Anume lucrarea sa
intitulată «Fundamentele economiei politice» (1871) a şi declanşat în Austria
revoluţia marginalistă. Prin elaborarea teoriei valorii întemeiate pe utilitate, Menger
impune o nouă viziune asupra economiei.
K.Menger a fost fondatorul şcolii austriece, dar figura centrală, cel mai cunoscut
economist al acestei şcoli este Eugen Bohm-Bawerk, profesor la aceeaşi Universitate,
ministru de finanţe şi Preşedinte al Academiei de ştiinţe austriece.
112
 Ostil oricăror idei socialiste, Bohm-Bawerk afirma că deşi teoria lui Marx
constituie un edificiu somptuos, clădit cu o logică de fier, el poate fi uşor dărâmat,
fiind de ajuns pentru aceasta de a demonstra că temelia lui este putredă, cu alte
cuvinte ca teoria valoare-muncă este inconsistentă. O atenţie deosebită în cercetările
sale ştiinţifice profesorul austriac acordă capitalului şi dobânzii. Lucrările cu care
Bohm-Bawerk s-a impus în istoria gândirii economice sunt: „Capitalul şi dobânda”
(1884-1889) şi „Sfârşitul sistemului marxist” (1896).
Utilitatea - temelia valorii. Să analizăm mai pe larg această teorie, care
constituie aportul principal al şcolii austriece la dezvoltarea ştiinţei economice.
Potrivit opiniei marginaliştilor de la Viena valoarea unui bun oarecare nu este
nici cantitate, dar nici substanţă; ea-i o apreciere subiectivă dată de pe poziţiile
nevoilor individului. Căci dacă o marfă la confecţionarea căreia s-a cheltuit o
cantitate oarecare de muncă nu este solicitată de nimeni, valoarea ei este nulă. De
aceea izvorul valorii trebuie căutat nu în muncă, ci în gusturile, necesităţile, dorinţele,
adică în aprecierile subiective ale consumatorului. «Valoarea, - sublinia Karl Menger,
- nu este inerentă lucrurilor, ea nu este o proprietate; ea nu este un lucru independent,
care există în sine. Aceasta-i o judecată (un raţionament) pe care subiecţii econoimci
o aplică asupra bunurilor de care ei pot dispune pentru a-şi menţine viaţa şi
bunăstarea. De aici rezultă că valoarea nu există în afara conştiinţei oamenilor».
Mărimea valorii. De ce depinde ea? Răspunsul şcolii austriece pare a fi simplu:
de importanţa necesităţilor ce urmează a fi satisfăcute, de proprietăţile concrete ale
bunului dat, cât şi de cantitatea lui.
Cu mult până la marginalişti, unii economişti au observat că intensitatea dorinţei
de a poseda un lucru oarecare (într-un fel, utilitatea lui) descreşte pe măsura
satisfacerii necesităţilor corespun-zătoare. În asemenea caz, cum poate fi determinată
valoarea diferitor porţiuni din acelaşi bun, dar care au o utilitate diferită. E o întrebare
ce se află mereu în centrul preocupărilor marginaliştilor, întrebare la care Bohn-
Bawerk răspunde cu un exemplu plămădit în stilul robinsonadelor.
Să presupunem, zice profesorul austriac, că undeva, izolat, la o margine de
pădure, trăieşte un gospodar care dispune de 5 saci de grâu. Ce va face el cu acest

113
produs? Primul sac de grâu are pentru pustnic o importanţă capitală, fără el ar muri de
foame; al doilea - îi permite să se fortifice şi să-şi întărească sănătatea; cu cel de-al
treilea sac de grâu el îşi hrăneşte păsările, ca să aibă carne şi ouă; cel de-al patrulea
sac este folosit pentru a produce rachiu. În fine, grâul din cel de al cincilea sac îl dă
papagalului, care-i amuză auzul şi-i alungă tristeţea.
Cum reiese din exemplul de mai sus, fiecare din cei cinci saci de grâu au pentru
proprietarul lor o utilitate diferită. În aşa caz care este valoarea unui sac de grâu, cum
poate fi ea măsurată? Aici Bohm-Bawerk, asemeni lui K.Menger, introduce noţiunea
de utilitate marginală, potrivit căreia valoarea unui bun este determinată de utilitatea
lui marginală, adică cea mai puţin importantă, în exemplul nostruţă a ultimului sac de
grâu, pe care-1 va păpa papagalul. De ce? Fiindcă anume pe acest sac gospodarul de
la marginea pădurii va fi predispus să-1 schimbe pe altceva, ca având cea mai mică
utilitate pentru dânsul. Iar de s-ar întâmpla să piardă primul sac el îl va înlocui cu cel
de al cincilea, şi nicidecum cu cel de al doilea sau al treilea.
Teoria psihologică a dobânzii, mai numită şi «teoria deprecierii viitorului», îl
are ca autor pe Bohm-Bawerk. Reducând profitul la un fel de dobândă, el împarte
bunurile în: «bunuri prezente» (salariul) şi «bunuri viitoare» (capitalul). Un ”bun
prezent” valorează mai mult ca acelaşi bun în viitor. Pe măsură ce se îndepărtează de
noi, valoarea bunului scade întruna.
Întrucât valoarea aceluiaşi bun în viitor va fi mai mică, diferenţa dintre
valoarea lui prezenţă şi cea viitoare trebuie compensată într-un fel. Aceasta şi este
misiunea dobânzii. Astfel, în viziunea lui Bohm-Bawerk, dobânda este diferenţa
dintre valoarea mai mare pe care indivizii o acordă bunurilor actuale şi valoarea mai
mică acordată bunurilor viitoare, deci ea este plata „aşteptării” capitalistului, şi
nicidecum un rezultat al muncii neplătite, cum susţinea Karl Marx. Cine are dreptate,
K.Marx sau B.Bawerk ?

4. Şcoala de la Lausanne şi teoria echilibrului general. L.Walras

114
 Fondatorul aceastei şcoli este francezul Leon Walras (1834-1910), profesor de
economie politică la Universitatea din Lausanne. Ideile şcolii au fost dezvoltate de
succesorul şi discipolul lui Walras, italianul Wilfredo Pareto.
Temele centrale, dezvoltate de şcoală, mai cu seamă de fondatorul ei în lucrarea
«Elemente de economie politică pură» (1874) sunt: teoria valoare-utilitate; modelul
concurenţei pure şi perfecte; utilizarea matematicii în economie; teoria echilibrului
general; logica economiei pure.
Economia matematică (sau pură). Într-o scurtă schită biografică Walras scria
că «ideea creării unei economii matematice... n-a încetat niciodată să mă preocupe
după 1860». Considerând economia politică drept o parte componentă a ştiinţei
sociale, Walras o împarte în trei discipline, şi anume, în economia politică pură,
economia politică aplicată şi economia politică socială.
«Economia pură», în sensul unui model economic ideal, elaborat prin metodele
matematice, este o noţiune inventată de profesorul francez şi definită ca o „teorie a
determinării preţurilor, într-un regim ipotetic de li-beră concurenţă absolută”. Walras
făcea deosebire între «economia pură» şi «economia politică socială», prin ultima
înţelegând «acea parte a ştiinţei despre avuţia socială care tratează repartiţia acestei
avuţii între indivizi şi stat şi care recurge la principiul dreptăţii...»; deci «economia
socială» studiază modalităţile unei repartiţii cât mai echitabile a bogăţiilor. Cât
priveşte cea de a treia parte a economiei politice, adică economia aplicată, apoi ea are
ca obiect de studiu problemele monedei şi ale producţiei.
Cu Walras principiul unificator al ştiinţei despre economie devine
interdependenţa generală între pieţe şi factorii de producţie, între toate procesele şi
fenomenele economice. În locul noţiunii de cauză şi efect, profesorul francez
introduce conceptul de „funcţie”, ca expresie a interdependenţei generale a faptelor
economice.
Modelul concurenţei pure şi perfecte. Făcând abstracţie de unele elemente ale
realităţii, Walras elaborează modelul unui tip de concurenţă, numite „pure şi
perfecte”, care nu există în realitate, dar care permite de a analiza în mod ideal
mecanismul formării preţurilor. El este convins că în condiţiile unei asemenea

115
concurenţe economia se autoreglează, respectând proporţiile necesare între factorii de
producţie şi pieţe, asigurând, în ultimă instanţă belşug şi bunăstare pentru întreaga
societate.
Concurenţa pură şi perfectă poate exista doar atunci, când sunt prezente simultan
cinci premise, şi anume:
- atomicitatea pieţei. Această condiţie presupune existenţa unui număr mare de
vânzător şi cumpărători pe piaţă, astfel încât nici unul din ei în mod individual să nu
dispună de puterea ce i-ar permite să exercite o oarecare influenţă asupra preţului;
- omogenitatea produselor, ceea ce însemană că întreprinderile livrează produse pe
care cumpărătorii le consoderă identice, perfect standardizate şi substituibile. În cazul
dat cumpărătorul nu este motivat să prefere acelaşi produs de la alt vânzător;
- libera intrare pe piaţă, care presupune că piaţa este fluidă şi oricine poate să intre şi
să iasă de pe ea fără nici un fel de restricţii;
- mobilitatea factorilor de producţie prin care se înţelege posibilitatea acestora de a se
deplasa liber şi în orice moment de pe piaţa unui produs pe piaţa altuia, iar atât
producătorii, cât şi consumatorii pot găsi liber şi nelimitat capital şi forţă de muncă de
care au nevoie la momentul dat;
- transparenţa pieţelor, care presupune că atât producătorii, cât şi consumatorii
dispun de toată informaţia cu privire la cerere, ofertă şi preţuri, deoarece numai în
asemenea caz cumpărătorul poate obţine cel mai bun produs la cel mai bun preţ.
Evident, respectarea acestor cinci condiţii devine posibilă doar prin concursul
statului. În aşa fel, Walras anticipează intervenţiastatului în economie, subliniind că
acest amestec trebuie să fie strict limitat.
Teoria echilibrului general. Originalitatea şi aportul principal al şcolii de la
Lausanne, al lui Walras în special, constă în elaborarea teoriei echilibrului general.
Fireşte, problemele realizării unei concordanţe între resursele disponibile şi
necesităţile societăţii s-au aflat mereu în raza preocupării marilor economişti, diferite
aspecte ale echilibrului general fiind studiate de mercantilişti, fiziocraţi, Smith,
Ricardo, Marx etc. Walras însă a oferit prima idee de echilibru general al economiei,

116
echilibru plasat într-un cadru ipotetic de liberă concurenţă pură şi perfectă, în care
preţurile conţin toată informaţia necesară activităţii economice.
Echilibrul general vizează proporţionalitatea între produse, servicii, capitaluri şi
venituri în cadrul întregii economii. El se stabileşte pe principale trei pieţe, şi anume:
a produselor, a serviciilor şi a capitalului. Echilibrul dintre aceste pieţe, precum şi în
cadrul fiecăreia din ele este asigurat prin activitatea întreprinzătorului, considerat a fi
cel de al patrulea factor de producţie. Anume în măsura în care el creează
dezechilibre cu efecte pozitive (starea de echilibru se obţine printr-o tendinţă
permanentă de schimbare a dezechilibrelor în noi echilibre), îşi merită veniturile. (De
notat că nu toate dezechilibrele sunt cu efecte pozitive, în unele cazuri ele pot
provoca crize, etc.).

5. Şcoala de la Cambridge. A.Marshall

Considerată a fi ultima strălucire a liberalismului în secolul al XIX-lea, această
şcoală s-a impus prin apropierea de problemele reale ale funcţionării economiei, în
special ale întreprinderii. Această se face vestită şi prin trasarea unei punţi între teoria
neoclasică şi cea clasică.
Alfred Marshall (1842-1924). Viaţa şi opera. Fondatorul şi reprezentantul cel
mai de seamă al şcolii de la Cambridge, pe care J.M.Keynes avea să-1 numească „cel
mai mare economist al secolului XIX” s-a născut la Londra, în familia unui
funcţionar mărunt de la Banca engleză. Era de mic pasionat de matematică deşi
părintele îi impunea să înveţe literatura clasică şi teologia. Până la urmă tânărul
Marshall fuge. Unde credeţi? La Cambridge, unde poate studia în voie matematica,
filosofia şi darwinismul. Ca până la urmă să se specializeze economia politică.
Keynes, care i-a fost elev pe când Marshall lucra în calitate de profesor la aceeaşi
Universitate, i-a scris biografia, subliniind aportul deosebit al profesorului său la
dezvoltarea teoriei economice. În ce constă acesta?
Mai întâi de toate Marshall face o sinteză a teoriilor lansate de marginalişti şi le
aşează într-un sistem bine pus la punct. Apoi încearcă să îmbine (şi reuşeşte) unele
teze ale lui Ricardo, Malthus, Say, cu cele ale lui Menger, Jevons, Walras, - cu alte

117
cuvinte, efectuează o sinteză a principalelor teorii ale clasicilor cu cele ale
marginaliştilor. În anul 1890 marele sintetizator publică lucrarea sa fundamentală,
intitulatâ «Principiile economiei politice», carte, care, potrivit opiniei lui J.Keynes,
avea «să pună începutul erei moderne a ştiinţei economice britanice». Economistul
american G.Soule, la rândul său susţine că «Marshall dă dovadă, în domeniul
economiei politice, de acel geniu al compromisului, propriu britanicilor, care ştiu să
împace părţile opuse, să facă loc noului, fără a abandona vechiul, şi care
contează, la rezolvarea unei probleme oarecare, mai mult pe evoluţia creatoare,
decât pe conflictele violente».
Studierea vieţii reale. Marshall respinge conceptul clasicilor cu privire la
«Homo economicus» ca fiind prea general, afirmând că în viaţa de toate zilele avem
de a face nu cu simboluri, ci cu oameni concreţi. În acelaşi timp, savantul englez
căută să cureţe doctrina neoclasică de excesele ei de abstracţionism, canalizând
cercetările teoretice în direcţia studierii fenomenelor reale. Astfel, dacă Walras
elaborase modelul unei concurenţe pure şi perfecte, inexistente în viaţa de toate
zilele, Marshall studiază comportarea preţurilor în condiţiile concurenţei imperfecte,
situaţie ce anume corespunde realităţii.
Convins că sarcina principală a ştiinţei economice este de a aduna fapte concrete
şi a le analiza, el propune ca termenul de «economie politică» să fie înlocuit prin
noţiunea de «economics», tinzând astfel, asemeni lui Walras, să transforme ştiinţa
despre economie într-o ştiinţă exactă. În această privinţă a reuşit cel mai mult,
deoarece deja mai bine de un secol în ţările anglofone disciplina teoretică principală
este desenată cu termenul de „economics”. În ţările de provenenţă latină, continua să
fie folosit termenul de economie politică.
Economia ca parte a biologiei. Bun cunoscător al darvinismului, Marshall a
încercat să explice unele fenomene economice prin acţiunea legilor formulate de
Darwin, considerând că viaţa economică este un compartiment al biologiei. Astfel,
profesorul de la Cambridge afirmă că între întreprinzători are loc în permanenţă
aceeaşi luptă pentru existenţă, pentru supravieţuire ca în lumea animalelor. În această
luptă, ca şi în junglă, învinge cel mai puternic, cel care reuşeşte să se adapteze mai

118
bine la condiţiile concrete. Deşi distrugătoare, această luptă este benefică pentru
societate. Fiindcă în rezultatul ei dispar elementele slabe, neputincioase, neefective,
economia scăpând astfel de balastul care o reţine şi-i încetineşte dezvoltarea.
Sinteza teoriilor valoare-muncă şi valoare-utilitate. Asemeni lui J. S. Mill,
«ultimul clasic», care a înfăptuit o dublă sinteză - între liberalii pesimişti şi liberalii
optimişti, precum şi între doctrina clasică şi aspiraţiile sociale ale muncitorilor,
A.Marshall - «ultimul neoclasic», încearcă să reconcelieze teoria obiectivă a valorii
cu teoria valoare-utilitate. Mai mult. Savantul englez îşi pune scopul de a crea o
teorie sintetică a valorii, întemeiată pe o armonizare a celor două teorii celebre,
căutând astfel să-i împace pe marginalişti cu clasicii.
În opinia dondatorului şcolii de la Cambridge, a încerca să precizezi dacă
valoarea este determinată de costul de producţie (cheltuielile de muncă vie şi
materializată) sau de utilitate e ca şi cum ai dori să determini care anume, lama
superioară, sau cea inferioară a unui foarfece taie hârtia. Dar să-1 ascultăm mai bine
pe Marshall, care în celebra sa operă „Principiile economiei politice” scrie
următoarele: «Valoarea este fundamentată pe utilitatea finală şi pe cheltuielile de
producţie. Ea se menţine în echilibru între aceste două forţe opuse ca cheia de boltă a
unui turn. Nesfârşite au fost controversele asupra problemei de a se şti dacă utilitatea
sau costul de producţie guvernează valoarea. Discuţia se duce tot cam în felul în care
s-a dus pentru a se afla care din lamele unui foarfece - cea de jos sau cea de sus - taie
coala de hârtie. Totuşi, dacă una din aceste lame este fixă, atunci cea mobilă «taie».
Ori, tocmai jocul cererii consumatorului îndeplineşte rolul de lamă mobilă».
De notat că teoria lui Marshall despre valoare mai rămâne actuală şi astăzi.
Astfel, în ediţia a IX a «Economics»-ului Paul Samuelson scrie: «Nici în
socialismul planificat, nici în capitalismul de piaţă, nu putem avea succes în derivarea
preţurilor mărfurilor doar din necesităţile de muncă, neluând în consideraţie modelul
gusturilor şi cererii, şi efectele lui asupra rarităţii factorilor non-muncă».
Teoria preţurilor. Locul central în opera lui A. Marshall aparţine problemei
preţurilor, domeniu în care aportul lui este recunoscut ca fiind cel mai important. El
este autorul «teoriei preţurilor fără valoare», potrivit căreia preţul se stabileşte prin

119
concursul a trei factori: a) cheltuielile de producţie; b) utilitatea marginală; c) cererea
şi oferta.
Marshall susţine că preţul pe care cumpărătorul este predispus să-1 plătească
pentru un bun oarecare este determinat de utilitatea marginală a acestuia. Vânzătorul,
la rândul său, are ca punct de reper la fixarea preţurilor mărimea cheltuielilor de
producţie. În fine, preţul de piaţă, ţinând cont de aceşti doi factori, se stabileşte în
dependenţă de cerere şi ofertă. În aşa fel, dinamica cererii este explicată prin utilitatea
marginală a mărfii, pe când dinamica ofertei - prin mărimea cheltuielilor de
producţie. În cazul dat preţul se stabileşte în punctul în care cererea se întâlneşte cu
oferta, mărimea lui depinzând atât de aprecierile subiective ale consumatorilor, cât şi
de costurile de producţie.
Unul din meritele ştiinţifice ale lui Alfred Marshall este descoperirea
fenomenului de elasticitate a cererii şi a ofertei. Cum se ştie, dacă creşte cererea la un
produs, creşte şi preţul acestuia. Dar întrucât preţul şi cererea se află în relaţii de
interdependenţă, cererea la rândul ei, depăinde de preţ. Astfel, la un preţ de 50 pence
pentru un pfund, spune Marshall, se vor cumpăra 5 pfunzi de ceai. Dacă preţul va
scădea până la 40, cererea se va ridica la 7 pfunzi, la un preţ de 33 p. - 8 pf; 28 p. -
9pf; 24 p.-10 pf; 21 p.- llpf; 19 p.- 12pf; 17 p.- 13pf. Întrucât această dependenţă nu
este totdeauna proporţională, Marshall introduce noţiunea de „elasticitate a cererii”.
O „cerere elastică” va exista în cazul când cererea se va schimba într-o măsură mai
mare decât preţul mărfii date. Cererea neelastică are loc atunci când dependenţa
dintre cerere şi preţ va fi mai mică, când cererea se va schimba într-o măsură mai
mică decât schimbarea preţului. Cea mai neelastică cerere se observă la obiectele de
primă necesitate, cum ar fi pâinea, sarea, cartofii, zahărul. În cazul acestor produse
schimbarea preţurilor într-o direcţie sau alta nu va influenţa prea mult mărimea
cererii.
Teoria salariului. La începutul sec. XIX, când salariile erau joase iar condiţiile
de viaţă ale muncitorilor - mizerabile, atunci autorii clasici au formulat teoria potrivit
căreia mărimea salariului se fixează la nivelul minimului mijloacelor de existenţă. În
decursul unui secol situaţia în acest domeniu a suferit schimbări însemnate. În

120
Franţa, de exemplu, între anii 1810 şi 1910 salariul real a crescut de circa două ori.
Această schimbare a şi servit drept temelie pentru ca Marshall să lanseze o nouă
teorie a salariului. În conformitate cu această teorie salariul depăşeşte nivelul
minimului mijloacelor de existenţă, ridicându-se la înălţimea unui anumit confort,
«înălţime» determinată de dezvoltarea producţiei materiale. În acest context, savantul
englez descoperă legătura direct proporţională ce există între productivitatea muncil
şi mărimea salariului.

Concluzii

Merite. 1. Marginaliştii au săvârşit o revoluţie, o schimbare radicală în ştiinţa

economică, atât în raport cu liberalismul clasic, cât şi cu toate doctrinele antiliberale.
Ei au îmbogăţit ştiinţa despre economie cu un şir de teorii noi, cum ar fi: teoria
valoare-utilitate, teoria echilibrului general şi al echilibrului parţial, elasticitatea
cererii şi ofertei, etc.
2. Marginaliştii au modificat obiectul de studiu al ştiinţei economice, punând
accentul în investigaţiile lor pe procesele de circulaţie şi de consum, pe analiza vieţii
economice de pe poziţiile consumatorului, pe studierea gusturilor şi preferinţelor
acestora, - cu alte cuvinte, pe analiza pieţei.
3. Făcând abstracţie de un şir de fenomene reale, marginaliştii au studiat
mecanismul funcţionării pieţii «în stare pură», fapt ce le-a permis să descopere un şir
de legităţi şi tendinţe de primă importanţă, valabile pentru orice economie de piaţă.
4. Neoclasicii au pus accentul în cercetările lor pe studierea cererii şi ofertei,
fenomene, care rămân şi astăzi în centrul preocupărilor economiştilor. Ei au subliniat
importanţa studierii rarităţii bunurilor economice.
5. În fine, prin folosirea pe scară largă a matematicii (ecuaţii, modele, funcţii,
grafice) în studierea pieţei, ei au îmbogăţit considerabil instrumentarul analitic al
ştiinţei economice şi au pus bazele calculului economic raţional, fapt care avea să se
soldeze până la urmă cu apariţia unor noi discipline ştiinţifice, numite: econometria,
precum şi macroeconomiei.

121
 Rătăciri şi limite. 1. Deşi nu atât de importante, marginaliştii au comis şi ei un şir de
erori. Astfel, ei au acordat o atenţie exagerată microeconomiei şi staticii în
detrimentul analizei macroeconomice şi a dinamicii economice.
2. Încercând să creeze o ştiinţă economică «pură», «exactă» şi «obiectivă»,
marginaliştii au îngustat până la limită obiectul de studiu al economiei politice,
aruncând din câmpul ei de preocupări problemele sociale şi politice. Ei au ignorat,
de asemenea, influenţa tradiţiilor, obiceiurilor şi a statului asupra dezvoltării
economice. Totodată ei n-au ţinut cont nici de specificul naţional, nici de nivelul
concret de dezvoltare al ţării respective.
3. Ignorând aşa fenomene reale, cum ar fi inegalitatea de avere şi conflictele sociale,
precum şi influenţa monopolurilor şi a divizării societăţii în clase, neoclasicii, sub
înveliş matematic, au promovat de fapt o ideologie conservatoare, favorabilă
capitalului. În acelaşi timp ei au neglijat un şir de probleme de mare importanţă cum
ar fi cea a crizelor economice periodice, a instabilităţii economice, problema luptei
pentru pieţe.
4. Absolutizând importanţa consumului şi al cererii, marginaliştii au subapreciat în
acest fel rolul producţiei şi al ofertei atât în explicarea izvorului şi evoluţiei preţurilor,
cât şi a funcţionării economiei de piaţâ în ansamblul ei.
5. Din cauza acestor limite şi lacune, unii economişti au ajuns până acolo că au negat
orice importanţă a doctrinei marginaliste. Economistul suedez G.Myrdal (1898-
1987), de exemplu, susţine că teoria subiectivă a valorii este foarte departe de
problemele reale cu care este confruntată societatea, apreciere care evident este niţel
exagerată.
6. Şi încă un moment – doctrina marginalistă, mai cu seamă teoria valoare-utilitate,
poate fi aplicată doar la dimensionarea proceselor economice interne. Ea nu poate
dezvălui în mod obiectiv caracterul raporturilor între economiile dominate şi
dominante. Altfel, ajungem la concluzia că la crearea valorii participă nu numai
producătorul (colonia), ci şi consumatorul (metropola). Şi atunci jaful colonial pare a
fi nu numai o acţiune de sporire a valorii, ci şi o mare binefacere.

122
 Capitolul VIII
INSTITUŢIONALISMUL

1. Ortodoxie şi eterodoxie în ştiinţa economică

Cine sunt eterodocşii ? Cuvântul «ortodox» se foloseşte nu numai atunci când
este vorba despre biserică, ci şi în sensul de gândire economică, de doctrină,
considerată a fi singura justă, „standardă”. Cu timpul aveau să devină «ortodoxe»
doctrina liberalismului clasic, doctrina neoclasicismului, doctrina marxistă.
Dar, cum se ştie, orice ortodoxie presupune şi o eterodoxie, adică o anumită
abatere de la doctrina oficială. Economiştii consideraţi a fi «eterodocşi», destul de
numeroşi şi influenţi, de altfel, investighează spaţii şi probleme mai puţin cercetate de

123
«ortodocşi», au o viziune proprie asupra multor procese economice, folosesc metode
de cercetare deosebite. Deşi îşi au şcolile lor, care diferă principial între ele, deşi
activează în spaţii geografice diferite şi în perioade diferite, toţi eterodocşii au o
trăsătură, comună, şi anume: refuzul de a adera la una din doctrinele dominante.
Dintre cei mai cunoscuţi autori-eterodocşi vom nominaliza aici pe Friderih List,
pe reprezentanţii şcolii istorice germane, precum şi pe toţi instituţionaliştii
nordamericani, începând cu T.Veblen şi terminând cu J.Galbraith. Acelaşi calificativ
se întrebuinţează şi atunci când este vorba de un şir de economişti cunoscuţi din
prima jumătate a secolului al XX-lea, cum ar fi suedezul Knut Wicksell (1851-1936)
(considerat de unii specialişti neoclasic, iar de alţii chiar prekeynesist), austriacul
Joseph Schumpeter (1883-1950), precum şi spaniolul Germaii Bercacer (1883-1965).
Oricum, cea mai renumită doctrină eterodoxă este cea a instituţionaliştilor
nordamericani. Cât priveşte şcoala istorică germană, ea este considerată drept un
precursor al instituţionalismului.
În linii mari, eterodoxia constituie o reacţie parţialâ din partea intelectualităţii şi
a micii burghezii faţă de ideile clasicilor şi neoclasicilor cu apologetica făcută de ei
liberii concurenţe şi diferenţierii de avere, întreprinzătorului şi proprietăţii private.
Susţinând economia de piaţă, eterodocşii scot în relief un şir de lacune şi limite ale
acesteia şi încearcă, cu ajutorul statului, să le aplaneze.
Precursorii instituţionalismului. Primul precursor al instituţionalismului este
considerat a fi francezul S.de Sismondi, care respingeteza lui A.Smith precum că
năzuinţa individului de a-şi spori câştigul personal este profitabilă pentru toată lumea
şi fundamentează necesitatea studierii rolului instituţiilor politice, îndeosebi al
statului în viaţa economică. Un alt precursor al instituţionalismului este părintele
doctrinei naţionalismului economic Friderih List cu viziunea sa naţională şi istorică
asupra realităţii economice. Şi totuşi, cel mai de seamă precursor al
instituţionalismului rămâne a fi şcoala istorică germană.

2. Un precursor al instituţionalismului – şcoala istorica germană

124
 Subliniem din capul locului că pe plan metodologic şcoala istorică germană a
săvârşit o revoluţie în ştiinţa economică, respingând metoda deductivă a
economiştilor clasici şi înlocuind-o cu metoda istorică a comparaţiei.
În evoluţia sa şcoala istorică a trecut prin două etape. Undeva, pe la mijlocul
secolului al XIX-lea apare aşa-numita «vechea şcoală istorică», în frunte cu Wilhelm
Roscher (1817-1894), Bruno Hildebrand (1812-1877) şi Karl Knies (1821-1898). Dar
apogeul său această şcoală îl atinge după anul 1870, sub denumirea de «noua (sau
«tânăra») şcoală istorică», reprezentată de Gustav Schmoller (1838-1917), Werner
Sombart (1863-1941) şi Karl Bucher (1847-1930).
Deşi a intrat în istorie ca şcoală «germană», ea a avut adepţi şi în alte ţări, în
primul rând în Anglia şi Franţa.
De notat că şcoala istorică (mai cu seamă cea veche) n-a introdus nici un
concept teoretic nou, specificul ei constând în folosirea unor noi principii
metodologice la analiza fenomenelor economice.
Obiectul de studiu. «Istoricii» susţineau că economia politică trebuie să fie o
ştiinţă despre economia naţională, despre trăsăturile ei concrete, specifice, iar
economiştii-savanţi au misiunea s-o studieze şi s-o descrie în modul cel mai minuţios.
«Ştiinţa economiei politice, - afirmă G. Schmoller, - are ca scop descrierea completă
a economiei unui popor, privirea de ansamblu a fenomenelor economice în spaţiu şi
în timp».
Reprezentanţii şcolii istorice îi criticau pe «clasici», şi mai cu seamă pe
neoclasici şi pentru faptul de a se fi limitat în cercetările lor numai la domeniul pur
economic, ignorând un şir de fenomene ce influenţează activitatea omului, cum ar fi
politica, morala, obiceiurile, legislaţia, psihologia populară etc. În activitatea sa omul
este îndemnat nu numai de necesitatea satisfacerii intereselor economice, de egoismul
său, de dorinţa de-a se îmbogăţi cu orice preţ, ci şi de un şir de imbolduri interne cu
caracter altruist. Mai mult, adepţii şcolii istorice susţin că aceste circumstanţe
„altruiste” ar juca chiar un rol decisiv în determinarea motivaţiei economice a omului.
Astfel, dacă clasicii afirmau că forţa motrice a activităţii economice este
interesul personal, setea de îmbogăţire, istoricii insistă asupra pluralismului motivelor

125
ce stau la temelia acţiunilor oamenilor. Anume aceste motive şi împrejurări trebuie
studiate în mod special de economia politică.
Legile economice. Obiectul principal al criticii autorilor şcolii istorice 1-a
constituit conceptul şcolii clasice despre legile economice. După cum se ştie, clasicii,
adepţi ai «ordinii naturale», susţineau că viaţa economică este supusă acţiunii unor
legi obiective, universale şi eterne. Respingând ca fiind absolut greşită ideea
universalităţii proceselor economice, «istoricii» îi învinuiau pe «clasici» de
antiistorism, de intenţia neîntemeiată de a formula o teorie valabilă pentru toate
timpurile şi popoarele, făcând astfel abstracţie şi de particularităţile naţionale, şi de
etapa concretă în dezvoltarea economiei. Deoarece condiţiile economice şi sociale
diferă de la ţară la ţară, de la epocă la epocă, reprezentanţii şcolii istorice neagă
existenţa unor legi economice obiective, eterne şi universale. În această ordine de
idei, W.Roscher, fondatorul şcolii, scria că «nu poate exista un singur ideal economic
pentru toate popoarele, tot aşa cum hainele nu se cos toate după aceeaşi măsură».
Aici vom remarca în treacăt că această idee nu este întru totul corectă, deoarece
ignorând existenţa unor legi obiective şi generale şi absolutizând particularităţile
naţionale, şcoala istorică neagă însăşi existenţa unei teorii economice ştiinţifice.
Metoda. «Clasicii» au folosit metoda deductivă, a abstracţiilor ştiinţifice, fapt ce
le-a permis să formuleze un anumit număr de teorii cu privire la preţuri, salarii, profit,
rentă, schimburile internaţionale. „Istoricii” elaborează o nouă metodă de cercetare
economică, în centrul căreia ei plasează detaliul, faptul concret, specificul. Ei fug de
teorie şi îmbrăţişează istoria, declarând că fenomenele economice trebuie observate şi
descrise aşa cum se prezintă ele la prima vedere, fără a face multă filosofie în jurul
lor şi a trage din ele anumite concluzii cu caracter general. Nu există şi nu pot exista
soluţii generale pentru problemele economice din toate timpurile şi la toate
popoarele, spun ei, susţinând că în soluţionarea lor trebuie să predomine principiul
relativităţii.
Dorind să dea un exemplu şi celorlalţi economişti, G.Schmoller adună, cu
discipolii săi, o cantitate enormă de materiale concrete despre activitatea trecută,
prezentă şi viitoare a statului, despre tradiţiile populare etc., muncă soldată cu

126
publicarea unui număr impunător de monografii descriptive. Aceste materiale, nefiind
axate în jurul unei idei oarecare, nu puteau nicidecum constitui temelia unei doctrine.
De aceea şcoala istorică se prezintă mai mult ca o mişcare de gândire decât ca o
doctrină economică ca atare. Ea a acordat o importanţă exagerată descriptivismului şi
empirismului în defavoarea rolului teoriei, care are misiunea de a indica direcţiile
mersului economiei şi societăţii.
Critica socialismului. Şcoala istorică respinge nu numai doctrina clasică şi
neoclasică, ci şi pe cea marxistă mai cu seamă ideea transformării revoluţionare a
lumii. Problemele economice, sociale şi politice, consideră «istoricii», trebuie
soluţionate pe calea reformelor, iar revoluţiile nu sunt nici necesare, şi nici
inevitabile. «Fiecare revoluţie, - afirmă G.Schmoller, - ar putea fi evitată printr-o
reformă oportună». W.Roscher, la rândul său scria încă pe la mijlocul secolului trecut
că «Fiecare revoluţie, oricât de mare ar fi necesitatea transformărilor înfăptuite de ea,
va rămâne totuşi totdeauna o mare nenorocire, o suferinţă grea, nu arareori de moarte,
pentru viaţa populară».

3. Caracteristici ale gândirii economice instituţionaliste

Generalităţi. Cei mai de seamă reprezentanţi ai instituţionalismului, toţi
americani de origine, sunt: T.Veblen (1857-1929), J.R.Commons (1862-1945),
W.S.Mitchell (1874-1948), J.M.Clark (1884-1963), A.A.Berle (1895-1971),
J.K.Galbraith (1908).
Apărut pe la sfârşitul secolului al XIX-lea în SUA, deja în perioada interbelică
instituţionalismul devine un curent mondial, căpătând o largă răspândire în Franţa,
Suedia, Germania, Anglia. Una din variantele instituţionalismului este şi şcoala
sociologică franceză, cu liderul ei Fr Perroux (1903-1987).
În decurs de peste un secol, în cadrul instituţionalismului au apărut o mulţime de
microcurente care diferă între ele chiar şi în chestiuni principiale. Cu toate acestea,

127
există câteva trăsături esenţiale, proprii pentru toţi instituţionaliştii. Care anume?
Parcă încercând să răspundă la această întrebare, cunoscutul teoretician al istoriei
gândirii economice engleze Marc Blaug scrie: „Dacă încercăm să identificăm esenţa
„instituţionalismului, vom întâlni trei trăsături metodologice principale:
1) insatisfacţia faţă de nivelul ridicat de abstractizare al ştiinţei economice neoclasice
şi în special faţă de tendinţa statică a teoriei tradiţionale a preţului; 2) solicitarea
integrării ştiinţei economice cu alte şttinţe sociale care se poate califica ca
«încrederea în avantajele abordării interdisciplinare»; şi 3) dezaprobarea
empirismului cauzal al economiei clasice şi neoclasice exprimată prin propunerea de
a efectua investigaţii cantitative detaliate. În plus, s-a pledat pentru ...o atitudine
favorabilă intervenţiei statului».
Instituţionalismul ca doctrină economică, are următoarele trăsături definitorii: a)
o atitudine critică faţă de un şir de aspecte negative ale capitalismului, precum şi faţă
de unele concepte teoretice clasice şi neoclasice; b) calificarea instituţiilor drept forţă
motrică a dezvoltării social-economice; c) justificarea amestecului statului în
economie în scopul evitării crizelor, şomajului cât şi a obţinerii veniturilor
nelegitime; d) înfăptuirea unei analize preponderent macroeconomice; e) promovarea
ideii primatului socialului în raport cu economicul.
Instituţiile - forţa motrică a dezvoltării social-economice. Ce sunt
«instituţiile»? Până în prezent nu există o definiţie unanim acceptată. Oricum,
majoritatea specialiştilor susţin că instituţiile economice sunt nişte fenomene cu
caracter stabil, care impun oamenilor un oarecare comportament obligatoriu, stabilesc
o anumită ordine în activitatea lor. Constituind pentru societate un fel de reguli de
joc, instituţiile pot fi formale, adică oficiale, şi neformale, adică neoficializate de
către stat.
Care sunt principalele instituţii ? Acestea-s: statul, biserica, monopolurile,
familia, sindicatele, partidele politice, tradiţiile, obiceiurile, actele legislative etc.,
adică nişte fenomene cu caracter stabil, în opinia adepţilor doctrinei instituţionaliste,
care exercită o influenţă decisivă asupra vieţii economice. Anume ele şi constituie,
potrivit teoreticienilor doctrinei respective, forţa motrice a dezvoltării societăţii,

128
determinând totodată direcţiile şi caracterul progresului. Cât priveşte piaţa,
considerată de neoclasici drept elementul fundamental al vieţii economice, nu este
decât una din instituţiile principale.
Care-i totuşi instituţia cea mai însemnată? La această întrebare se răspunde în
mod diferit. Veblen, de exemplu, consideră că psihologia socială şi instinctele sunt
instituţiile-cheie, care şi determină direcţiile şi caracterul dezvoltării proceselor
economice. Galbraith, însă, este de părerea că procesele economice evoluţionează în
dependenţă de dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei, iar in-stituţiile determinante
sunt statul şi tehnostructura.
Justificarea amestecului statului în economie. Instituţionaliştii au fost primii
critici ai monopolurllor. Pornind de la teza că epoca liberei concurenţe a trecut, ei
afirmă că doctrina liberalismului economic, cu ideile ei nonintervenţioniste, ce se
potrivea acelei epoci, nu mai corespunde noilor realităţi. Astfel, cu mult timp înainte
de Keynes, pe la sfârşitul secolului al XIX instituţionaliştii au cerut un amestec masiv
al statului în domeniul economic. Statul trebuie să intervină în viaţa economică
pentru a lichida anarhia din producţie, a lupta cu jaful, coţcăriile, cu veniturile
provenite din speculă, dar şi pentru a limita dominaţia societăţii de către o mână de
monopoluri.
Primatul socialului. Instituţionaliştii promovează ideea priorităţii socialului
asupra economicului, J.Commons afirmând chiar că ştiinţa economică nu este decât
una din părţile componente ale sociologiei. Ca urmare, ei înlocuiesc conceptul de
„homo economicus” cu cel de „omul sociologic”, subliniind astfel faptul că
activitatea agenţilor economici urmează a fi studiată în strânsă legătură cu mediul în
care aceştia activează. Dezvoltarea economică nu trebuie considerată drept un scop în
sine, ci un mijloc de rezolvare a problemelor sociale. Afirmaţia clasicilor, precum că
motorul activităţii economice este goana după profit, instituţionaliştii o califică drept
primitivă, deoarece comportamentul omului este determinat nu numai de factorii
economici, ci şi de cei sociali, psihologici, politici. Mai mult, anume factorii sociali şi
psihologici sunt determinanţi.

129
 4. Evoluţia instituţionalismului american. Th.Veblen

În evoluţia sa, instituţionalismul a trecut prin trei etape. Primelor patru decenii
ale secolului al XX-lea îi corespunde aşanumitul instituţionalism negativist, sau
protestatar. Cei mai de seamă reprezentanţi ai primei etape, care au pus accentul pe
critica capitalismului şi a liberalismului economic, au fost americanii Th.Veblen,
J.Commons şi W.Mitchell.
Imediat după război, prin operele lui J.M.Clark şi A.A.Berle, începe cea de a
doua etapă în evoluţia instituţionalismului. Ea se caracterizează prin schimbarea
accentului de la critica capitalismului la înaintarea diferitelor propuneri cu privire la
perfecţionarea lui.
Etapa a treia începe pe la mijlocul anilor 60-70, şi se distinge prin lărgirea ariei
geografice, cât şi a caracterului investigaţiilor. Teoreticianul principal al acestei
perioade este americanul J.Galbraith.
Thorstien Veblen (1857-1929) a fost al şaselea din cei doisprezece copii ai
unei familii de norvegieni, emigraţi în SUA. A cunoscut de mic sărăcia şi mizeria şi
chiar de la bun început s-a simţit un străin în mediul american, necunoscând cum se
cade nici măcar limba engleză, motiv pentru care colegii de liceu şi de Universitate îl
cam luau peste picior. Dar mândru, independent, cu voinţă de fier şi foarte capabil
(deşi cu un comportament imprevizibil şi uşor la mânie), Veblen găseşte o modalitate
originală de a se răzbuna pe ofensatorii săi - curând avea să vorbească în 22 de limbi.
Un răzvrătit avea să rămână şi în originala sa operă economică, calificată de francezi
ca «o erezie Made în USA».
A fost profesor de economie la Universitatea din Chicago.
Într-o epocă când pasiunea dominantă a americanilor era câştigarea banilor, el a
avut curajul, nefiind nici revoluţionar, nici socialist, să condamne cu violenţă această
pasiune atotcuprinzătoare, să-i atace pe cei bogaţi, în special pe rentieri, învinuindu-i
de parazitism, escrocherii şi jaf. Astfel îşi câştigă şi faima de „copil teribil al ştiinţei
economice americane”.

130
 Opera principală a lui Veblen este intitulată: «Teoria clasei inactive» (sau
tradusă uneori «Teoria clasei fără ocupaţii») (1899), lucrare care a şi aprins făclia
instituţionalismului în general şi a aripii sale protestare în mod special.
Motivaţia activităţii economice. Şi clasicii şi neoclasicii, punând în centrul
doctrinei lor conceptul de «homo economicus», susţineau că în activitatea lui
economică individul este ghidat de dorinţa obţinerii unui profit cât mai mare. Veblen
critică mai întâi conceptul ca atare deoarece spune el, în viaţa reală n-a existat
niciodată un asemenea om. Apoi argumentează teza potrivit căreia întreprinzătorul
are ca motivaţie a activităţii sale nu atât dorinţa înmulţirii profitului la maximum, cât
mai ales un şir de instincte, cum ar fi instinctul paternităţii, ce se manifestă prin
necesitatea asigurării unei bunăstări materiale pentru familia sa şi pentru urmaşi,
instinctul curiozităţii şi chiar necesitatea îndeplinirii unei munci utile societăţii.
„Stimulenţi” însemnaţi ai activităţii întreprinzătorului sunt de asemenea tradiţiile,
obiceiurile, cât şi alte instituţii, care, împreună cu instinctele, constituie elementele de
bază ale oricărei evoluţii economice.
Veblen respinge noţiunea de «legi economice eterne», lansată de clasici.
Aplicând, asemeni lui A.Marshall, darwinismul la activitatea economică, el afirmă că
viaţa nu-i altceva decât o luptă incontinuă pentru existenţâ, iar evoluţia structurilor
sociale nu-i altceva decât «un proces al selecţiei naturale a instituţiilor».
„Teoria clasei fără ocupaţii”. Acesta este nu numai titlul principalei cărţi a lui
Veblen, cu care şi demarează instituţionalismul, dar şi denumirea unei originale teorii.
În viziunea autorului clasa fără ocupaţii este una din principalele instituţii dăunătoare
ale societăţii capitaliste, deoarece ea duce un mod de viaţă parazitar, reducând astfel
randamentul industrializării societăţii. Veblen critică în cei mai categorici termeni
această clasă care, fără a produce ceva, obţine pe căi necinstite câştiguri enorme,
cheltuindu-le apoi pentru satisfacerea unor necesităţi anormale.
Făcând o excursie în istoria omenirii, profesorul american ajunge la concluzia că
în esenţa sa, comportamentul individului modern nu se deosebeşte prin nimic de cel
al omului din societatea primitivă. Atâta doar că, individul modern este mai camuflat,
mai viclean, mai ascuns. Şi în comuna primitivă, şi în societatea capitalistă, clasa care

131
domina nu îndeplineşte nici un fel de munci fizice şi nu produce nimic. Totodată în
ambele tipuri de civilizaţie, pentru a ajunge în vârful piramidei sociale trebuie să fii
perfid, să jefuieşti, să minţi, să-ţi materializezi egoismul, cruzimea, setea de
pricopsire. Din acest punct de vedere, nu există nici o deosebire între şefii de trib şi
sacerdoţii antici, pe de o parte, şi miniştrii, bancherii, businesmanii şi afaceriştii
contemporani - pe de alta. Şi în cazul «paraziţilor» din comuna primitivă, şi în cel al
«clasei fără ocupaţii» ca-pitaliste, criteriul rangului social al individului sunt
cheltuielile neproductive care au la temelia lor nu anumite necesităţi raţionale, ci
dorinţa nenormală, aiurită chiar, de a-şi demonstra superioritatea, de a se evidenţia, de
a-şi satisface orgoliul.
S-ar părea că de la asemenea afirmaţii până la marxism nu există decât un singur
pas. Dar Vablen nici nu se gândeşte să-1 facă. În opinia lui contradicţia principală a
societăţii în care trăieşte nu-i cea dintre muncitori şi capitalişti, cum afirmă Marx, ci
dintre «industriaşi», în care sunt incluşi proprietarii întreprinderilor, muncitorii şi
inginerii, pe de o parte, şi „businesmani” - pe de alta. «Businesmanii» — iată paraziţii
societăţii. Ei nu produc nimic, ci numai consumă, adunând câştiguri uriaşe prin
speculă, amăgeală, afaceri dubioase, furt. Incredibil, remarcă Vablen, dar într-o
societate ce se consideră a fi civilizată «a face bani» şi a produce bunuri materiale
sunt ocupaţii foarte diferite. Mai mult. Adeseori banii pot fi obţinuţi chiar în
detrimentul producţiei, prin monopolizarea pieţii.
Teoria «suveranităţii» consumatorului. Veblen respinge, ca fiind greşită, teza
lansată de autorii neoclasici, potrivit căreia consumatorul ar fi într-un anumit sens
«un rege», deoarece ar fi avut privilegiul de a beneficia de cele mai bune mărfuri şi
servicii, procurate la cele mai mici preţuri. Aceasta-i o iluzie, o rătăcire, spune autorul
american, întrucât consumatorul nu este suveran în alegerea sa, ci-i supus unor
puternice presiuni, care îi impun, în cazul alegerii mărfurilor şi serviciilor, un
comportament neraţional, «neindependent». Aşa se întâmplă că cei bogaţi consumă
adeseori nu pentru a-şi satisface nişte nevoi raţionale, ci fiindcă sunt mânaţi de
dorinţa de a-i impresiona pe cei din jur, de a se evidenţia, de ai întrece pe alţii, de a se
arăta originali. Acest comportament este mai apoi «imitat» şi de reprezentanţii

132
celorlalte pături sociale. Până la urmă se declanşează o goană generală după
originalitate, după modalităţi iraţionale de satisfacere a orgoliului, care şi modifică
cererea, supunând-o unor fluctuaţii absolut imprevizibile. În consecinţă se creează o
situaţie paradoxală, când la unele mărfuri cererea creşte aproape paralel cu creşterea
preţurilor, şi nu invers, cum presupune legea cererii şi ofertei. În asemenea condiţii
con-sumatorul îşi pierde orice suveranitate, el devine un sclav al modei, publicităţii,
al ambiţiilor.
Instituţionalismul pozitivist. Cum s-a spus, instituţionalismul propovăduit de
Veblen este numit negativist, sau protestatar, deoarece pune accentul pe critica
realităţilor capitaliste şi a doctrinelor clasicilor şi neoclasicilor. În anii ’30 însă apare
aşa-numitul instituţionalism pozitivist, avându-i ca teoreticieni principali pe
J.M.Clark (1884-1963) (unul din inspiratorii politicii economice dirijiste promovate
de preşedintele SUA F.Roosevelt) şi A.A.Berle (1895-1971). Ei mută accentul de la
critica capitalismului la formularea diferitelor propuneri referitoare la transformarea
„vechiului capitalism” într-un „capitalism popular”. Aceste recomandări au la temelia
lor teoriile despre „difuziunea proprietăţii”, „economia mixtă”, „revoluţia în
distribuirea veniturilor”, etc. Berle declară că în secolul XX a avut loc o mare
revoluţie, o «revoluţie capitalistă», esenţa căreia constă în înlocuirea proprietăţii
individuale capitaliste prin proprietatea socială capitalistă.
Teoria difuziunii proprietăţii. În capitalismul liberei concurenţe, cu unele
neînsemnate excepţii, nu există decât proprietatea individuală, concentrată cu timpul
în mâinile unui număr tot mai redus de proprietari. Conflictul principal în societate
avea loc atunci între muncitorii salarizaţi şi proprietarii individuali, ultimii urmărind
în temei scopul maximizării profitului.
Începând cu anii ’50 ai secolului XX, în cele mai dezvoltate ţări capitaliste are
loc o schimbare radicală în structura proprietăţii. Pe lângă proprietatea individuală,
care cedează treptat poziţiile dominante, devin tot mai răspândite asemenea forme, ca
proprietatea acţionară, proprietatea cooperatistă şi proprietatea publică. Mai mult,
forma principală a întreprinderii devine societatea pe acţiuni. lar asemenea
întreprinderi, afirmă A.Berle, nu mai sunt private, ci colective.

133
 Oricum, ca rezultat, are loc o difuziune a proprietăţii, o împroprietărire a
păturilor de mijloc şi chiar a muncitorilor, o trecere de la economia individuală la
economia mixtă (de stat şi privată). Astfel la sfârşitul secolului XX în SUA erau circa
35 milioane de deţinători de acţiuni. O situaţie similară exista şi în alte ţări
dezvoltate. Fireşte, aceasta nu înseamnă nicidecum că toţi acţionarii au posibilitatea
de a influenţa într-un fel sau altul activitatea economică. Dar nu aceasta importă.
Principalul e că în urma difuziei proprietăţii s-a instaurat o linişte socilă, o anumită
armonizare a intereselor capitaliştilor şi a salariaţilor, un model de societate care este
deja recunoscut şi acceptat de marea majoritate a populaţiei. Anume acest cadru
social, căruia instituţionaliştii îi acordă o atenţie deosebită, este favorabil pentru
dezvoltarea economică, pentru aplanarea conflictelor de tot felul.
Concomitent cu difuzia proprietăţii în perioada postbelică au loc şi alte
transformări importante în modul de funcţionare a economiei capitaliste. Statul,
„instituţia principală”, potrivit «pozitiviştilor», promovează tot mai activ o politică de
justiţie socială, sau, cum îi spun fracezii, de solidaritate socială, înfăptuind prin
intermediul bugetului o redistribuire a veniturilor, ceea ce permite o atenuare a
enormei diferenţieri de venituri între păturile sociale aflate la cei doi poli opuşi ai
societăţii.

5. Şcoala sociologică franceză. F.Perroux şi teoria economiei

dominante
Caracteristica generală. Una din variantele instituţionalismului este
considerată a fi şcoala sociologică franceză, constituită încă în perioada interbelică.
Apariţia acestei şcoli este condiţionată de un şir de particularităţi ale gândirii
economice franceze, precum şi de istoria Franţei. Astfel, în decurs de circa un secol şi
jumătate patria socialismului utopic a cunoscut 5 revoluţii, care au avut un larg
răsunet în toată lumea. Fireşte, savanţii-economişti, în cazul dat nu puteau să nu ţină
cont de caracterul revoluţionar al poporului francez, de aspiraţiile lui spre echitate
socială şi umanism. De aceea în timp ce doctrinarii din alte ţări se avântau în

134
descoperirea a tot felul de teorii şi scheme abstracte, colegii lor francezi au fost
nevoiţi să ţină mereu cont de realităţile concrete şi să plaseze cercetările lor într-un
cadru special, ce le-ar fi permis să rezolve şi problemele sociale.
O altă împrejurare ce se află la originea instituţionalismului francez este şi o
tradiţie mai veche de amestec al statului francez în economie încă de pe timpul
mercantiliştilor. Atunci, incurajând pe toate căile dezvoltarea manufacturilor, statul a
creat un însemnat sector public, de existenţa căruia economiştii trebuiau să ţină mereu
seamă.
În fine, încă de pe la începutul secolului XX gândirea economică franceză se
distinge prin eclectism, fapt remarcat la timpul său şi de J.Keynes. Asemenea
trăsătură specifică face imposibilă reataşarea economiştilor francezi la una din
doctrinele ortodoxe. De remarcat că această tendinţă de a acorda prioritate
problemelor sociale a devenit şi mai reliefată în anii de după cel de-al doilea război
mondial. Pentru a ne convinge de această diferenţă e de ajuns să comparăm ultimile
manuale universitare de „economie politică”, apărute în Franţa, cu „Economics-urile”
americane, sau engleze.
Fransois Perroux (1903-1987) este într-un fel simbolul şcolii sociologice
franceze şi în acelaşi timp cel mai vestit reprezentant al ei. Născut la Lyon, profesor
universitar şi academician, a fost şeful a mai multor instituţii economice ştiinţifice
din Franţa. Ca marea majoritate a economiştilor francezi, el nu este nici neoclasic,
nici keynesist, nici marxist, nici neoliberal. Acest refuz de a adera la o ortodoxie
oarecare i-a permis sa cerceteze arii mai puţin cunoscute, mai puţin studiate, şi să
elaboreze un şir de teorii noi şi originale. Autorul unei opere vaste şi variate, el a fost
inspiratorul reanimării tradiţiilor economice eterodoxe, precum şi inspiratorul unei
noi şcoli economice fraceze. Economistul francez J.J.Boillot scrie că «...întreaga
operă a lui F.Perroux respiră un umanism creştin, greu de suportat în lumea
economiştilor. Accentul pus de el pe efectele de dominaţie şi inegalitate nu poate
decât să-1 îndepărteze de ortodoxia anglo-saxonă...»
Potrivit unei opinii răspândite, anume caracterul netradiţional al mesajului
operei sale, sublinierea faptului că economiile naţionale se mai împart şi astăzi în

135
dominate şi dominante, nu i-a permis lui Perroux, economist de talie mondială, să
devină laureat al premiului Nobel.
Aportul principal al economistului şi umanistului francez la dezvoltarea ştiinţei
despre economie constă în fundamentarea multilaterală a teoriei inegalităţii
raporturilor de forţe între agenţii economici, între sectoare, regiuni şi ţări, numită de
obicei teoria «efectului de dominaţie». Lucrarea sa capitală este intitulată „Economia
secolului XX” (1961).
Teoria economiei dominante. Autorii clasici porneau de la premisa că pe piaţă
se întâlnesc agenţi economici egali ca posibilitate de influenţă asupra preţurilor, iar
relaţiile între ei poartă un caracter echitabil. Ei considerau că singurele presiuni care
pot fi exercitate în viaţa economică sunt preţurile.
F.Perroux afirmă că această opinie este învechită deoarece asupra activităţii
economice exercită o influen-ţă tot mai importantă factorii de constrângere, de altă
natură decât preţurile. Mai mult, fenomenul domipaţiei devine una din principalele
trăsături caracteristice ale economiei contemporane. Perroux defineşte dominaţia ca o
influenţă disimetrică sau ireversibilă... intenţionată sau nu, pe care un individ, o
firmă, o naţiune o exercită asupra altor unităţi mai puţin puternice».
Drept dominantă este considerată întreprinderea care, datorită proporţiilor
activităţii sale, a priorităţilor obţinerii creditelor în condiţii privilegiate, şi a rezervelor
sale financiare, exercită o influenţă decisivă asupra concurenţilor, cât şi asupra
clienţilor săi. Rămânând liberă în deciziile sale, firma dominantă impune altor firme
voinţa sa, făcându-le să se adapteze la cerinţele ei.
Perroux ajunge la concluzia că efectul dominaţiei nu se limitează doar la cadrul
economiei naţionale. El poate fi exercitat de o întreprindere, dar şi de o întreagă
economie. Astfel, economiile naţionale se împart inevitabil în economii dominante şi
dominate (Amintim că o idee asemănătoare a fost formulată încă de Aristotel în
Antichitate).
Combătând teza autorilor liberali precum că echilibrul economic între ţări se
fixează de la sine, în mod automat şi are un caracter echitabil, Perroux afirmă că în
realitate aceste relaţii se stabilesc în rezultatul al unei lupte aprigi de concurenţă, în

136
care, de obicei, învinge cel mai puternic. Mai mult, cu timpul, «efectul de dominaţie»
se accentuează, adâncindu-se astfel şi decalajul dintre ţările dezvoltate şi cele în curs
de dezvoltare, dintre cele bogate şi cele sărace.

6. Neoinstituţionalismul. J.Galbraith

Niţel modificate, dezvoltate şi adaptate la realitatea diferitor ţări, câştigându-şi

astfel dreptul la prefixul «neo», ideile instituţionaliştilor şi-au menţinut popularitatea
până în zilele noastre, îndeosebi în SUA. Cel mai de seamă reprezentant al
neoinstituţionalismului este J.Galbraith.
John Kennet Galbraith. Omul şi opera. S-a nâscut în anul 1908 în Canada. A
terminat universitatea din Toronto unde capătă stiidii preponderent agrare. Susţine
doctoratul în economia agriculturii. A fost profesor la universităţile din SUA, Canada
şi Paris. Se bucura de o popularitate enormă printre studenţi. Fiind consilierul
economic principal al preşedintelui SUA, J.Kennedy, i-a sugerat acestuia ideea de a
pune accentul în politica sa economică pe teoria lui J.Keynes. Între 1961-1963 a fost
ambasador al Statelor Unite în India.
Autor fecund şi teoretician talentat, Galbraith a scris o mulţime de lucrâri, cele
mai cunoscute fiind «Noul Stat industrial» (1967) şi «Ştiinţa economică şi interesul
public» (1973), ambele traduse şi în română, şi în rusă. În memoriile sale intitulate
«Viaţa în timpurile noastre» va scrie că «începând cu toamna anului 1963 şi până în
toamna anului 1966 au fost săptămâni şi luni când «Noul Stat industrial» constituia
sensul întregii mele vieţi. Mă gândeam la această carte de dimineaţă până noaptea».
Ideile principale. Aportul cel mai însemnat al lui Galbraith la dezvoltarea
ştiinţei economice constă în respingerea tezei neoclasice cu privire la rolul
determinant al pieţii în viaţa economică şi fundamentarea teoriei despre rolul decisiv
al marilor întreprinderi (corporaţii) şi al statului în programarea evoluţiei economice.
Galbraith consideră că folosirea unor maşini tot mai complicate şi productive
generează transformări radicale în însăşi esenţa capitalismului, care devine un
«capitalism popular» un «capitalism al belşugului», lipsit de marile contraste sociale
de altădată. Capitalismul postbelic devine un capitalism fără capitalişti veritabili. «Cu

137
70 de ani în urmă, - scrie profesorul american, - marea întreprindere era un
instrument în mâinile proprietarilor şi o oglindă a personalităţii lor. Numele acestor
«suverani» - Carnegie, Rokfeller, Harriman, Mellon, Guggenheim, Ford - erau
cunoscute în întreaga ţară. Ei sunt şi astăzi cunoscuţi, dar numai datorită colecţiilor
operelor de artă şi a fondurilor filantropice, create de ei, cât şi a urmaşilor lor, care fac
politică. Din contra, oamenii care conduc astăzi mari firme sunt nişte necunoscuţi. În
decursul unei generaţii, nimeni în afara Detroitului şi a celor din industria
automobilelor nu mai cunosc numele directorului de la «General Motors», care este
nevoit, asemeni unui simplu muritor, să-şi confirme documentar identitatea, dacă
doreşte să plătească prin cec. Acelaşi lucru se întâmplă cu «Ford», «Standard Oil» şi
«General Dynamics». Conducătorii actuali a marilor firme nu mai sunt şi mari
proprietari, ei fiind aleşi nu de acţionari, ci de către un Consiliu de Administraţie...»
Adept înflăcărat al creării unui important sector public în economie, Galbraith
susţine că marile întreprinderi nu mai pot conta pe o reglementare spontană a
economiei prin intermediul pieţii, de aceea statul trebuie să-şi asume şi funcţia de
„planificare” a economiei.
Tehnostructura - o nouă instituţie-cheie. Galbraith este un susţinător
consecvent al teoriei determinismului tehnologic, potrivit căreia cauza principală a
transformărilor din societate sunt schimbările în ştiinţă şi tehnică. În perioada
postbelică, ca rezultat al aplicării în viaţă a realizărilor celei de-a treia revoluţii
industriale, în economia celor mai dezvoltate ţări îşi fac apariţia nişte întreprinderi
gigantice, înalt productive, care confecţionează cea mai mare parte a bunurilor şi a
serviciilor, devenind însăşi inima sistemului economic. Aceste întreprinderi, spune
Galbraith, contrar presupunerilor neoclasicilor, nu se supun docil legilor pieţei. Ele
singure, oarecum independent, fixează preţurile şi foarte des reuşesc să-1 adapteze pe
consumator la necesităţile lor.
Marile întreprinderi, organizate ca regulă sub forma societăţilor anonime, fiind
un rod al combinării celor mai avansate tehnologii şi al unor capitaluri uriaşe, pot fi
dirijate doar de oameni cu cunoştinţe vaste, de adevărate talente specializate în
domeniile tehnic, economic şi organizatoric. «În industria contemporană, - susţine

138
Galbraith, - o bună parte a deciziilor şi toate deciziile importante sunt luate pe baza
informaţiei de care dispune nu un singur om, ci un grup mare de indivizi. De obicei,
aceste decizii sunt întemeiate pe cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice speciale, pe
informaţie şi experienţă, pe instinctul profesional şi intuiţia mai multor persoane».
Anume aceşti specialişti, aceste talente, care posedă cunoştinţele ştiinţifice şi
tehnice speciale, jucând un rol tot mai însemnat atât în viaţa corporaţiei, cât şi a ţării,
au dat naştere unei noi instituţii, pe care Galbraith o numeşte „tehnostructură”.
Ce este tehnostructura? Acesta-i un grup format din cei mai influenţi manageri,
«gulerele albe şi albastre», care, posedând cunoştinţele şi experienţa necesară, conduc
în realitate toate afacerile întreprinderii. Nu acţionarii, ci această grupă de persoane
(tehnostructura) soluţionează cele mai importante probleme ale funcţionării
întreprinderii. Cum scrie Galbraith în celebra sa cate «Noul stat industrial», «şi la
întreprindere şi în societate puterea a trecut în prezent de la persoane particulare la
organizaţii». Or, continuă savantul american, interesele tehnostructurii nu totdeauna
coincid cu interesele proprietarilor. Mai mult, apariţia acestei instituţii a schimbat atât
caracterul, cât şi scopul producţiei. Astfel, dacă pentru acţionari (ca şi pentru
întreprinzătorul clasic) motivaţia economică esenţială este maximizarea profitului,
pentru tehnostructură, importă, în primul rând, stabilitatea dezvoltării întreprinderii,
creşterea economică, salariile înalte şi riscul minimal.
În viziunea lui Galbraith tehnostructurii îi aparţine acelaşi rol, pe care îl avuseră
la timpul respectiv pământul, capitalul, întreprinzătorul. Oricum, cu apariţia
tehnostructurii motorul activităţii economice încetează de a mai fi profitul. Totodată
dispare şi conflictul dintre muncă (salariaţii) şi capital (acţionarii), deoarece adeseori
interesele salariaţilor şi ale tehnostructurii coincid.

Concluzii

1. Instituţionalismul este o doctrină eterodoxă care a investigat spaţii mai puţin

studiate de doctrinele tradiţionale, fie ele liberaliste, sau dirijiste. El constituie o
reacţie parţială a intelectualilor şi a micii burgezii faţă de unele idei ale clasicilor şi

139
neoclasicilor, precum şi (în special în cazul instituţionalismului negativist) faţă de
unele neajunsuri ale economiei de piaţă.
2. Respingând concepţia de «homos economicus», instituţionaliştii au demonstrat
influenţa mereu crescândă asupra dezvoltării economice a diferitelor instituţii, cum ar
fi statul, sindicatele, religia, tradiţiile, tehnostructura, etc.
3. Instituţionaliştii promovează ideea integrării ştiinţei economice cu alte ştiinţe
sociale, a priorităţii socialului asupra economicului, optând astfel pentru o economie
umanistă, mai echitabilă, cu mai puţine conflicte sociale.
4. Instituţionaliştii (în special şcoala istorică germană) au reorientat ştiinţa
economică în direcţia studierii economiei naţionale, a specificului ei, a tradiţiilor, fapt
ce are o deosebită însemnătate pentru naţiunile mai tinere şi mai puţin dezvoltate din
punct de vedere economic. Ei folosesc o nouă metodă de cercetare, înlocuind metoda
deductivă cu cea istorică a comparaţiei.
5. Cu tot caracterul său original, instituţionalismul nu s-a constituit într-o doctrină
deosebită, care ar fi avut nu numai problematica şi metoda sa, ci şi o nouă viziune
asupra dezvoltării economice, noi instrumente de analiză economică etc. Ea poartă un
caracter „eclectic» căutând un compromis între principalele curente economice -
liberalismul şi dirijismul. Influenţa instituţionaliştilor asupra politicii economice
promovate de diferite guverne este în prezent în creştere.

Capitolul IX
KEYNESISMUL - DOCTRINĂ A ECONOMIE1 DE PIAŢĂ DIRIJATE

1. Geneza dirijismului economic. J.Keynes şi opera sa „Teoria

generală”
Necesitatea unei noi paradigme. Doctrina keynesiană îşi trage rădăcinile din
acea realitate economică concretă, care a existat în perioada interbelică, în special în
Anglia, dar şi în alte ţări industrial dezvoltate. Deja primul război mondial
demonstrase cu prisosinţă că principiul «laisser-faire» se epuizase, că economia
capitalistă, nu mai putea funcţiona normal fără o intervenţie masivă a statului. Bine,

140
bine, răspundeau adepţii vechilor ortodoxii, îndeosebi neoclasicii, războiul a fost un
factor străin economiei, o întâmplare excepţională. Un pic de răbdare, ziceau ei, şi pe
timp de pace totul va reveni la normal. Dar, spre mare lor dezamăgire, situaţia
economică continua să se înrăutăţească, crizele adânci şi pustiitoare, şomajul, inflaţia
şi ascuţitele conflicte sociale punând sub semnul întrebării însăşi viabilitatea
economiei de piaţă, a capitalismului. Practica infirma la tot pasul unul din conceptele
principale ale liberalismului economic, precum că economia de piaţă este capabilă să
se autoregleze prin jocul liber al cererii şi ofertei. Sub povara numeroaselor conflicte
şi probleme, civilizaţia capitalistă va supravieţui, sau va dispărea? - se întrebau
specialiştii. „Nu-i vorba numai de dezordine, ori de mişcări muncitoreşti, - scria
Keynes în anul 1920, - ci de viaţă ori moarte, de foamete ori existenţă, de zvârcolirile
înfricoşătoare ale unei civilizaţii muribunde».
Într-un cuvânt, o dată cu complicarea mecanismului de funcţionare a economiei,
cu creşterea instabilităţii ei, însăşi regimul capitalist păreâ să dea faliment, să se
prăbuşească sub povara neputinţei de a face faţă problemelor de primă importanţă.
Epoca dominaţiei capitalurilor individuale, preţurilor libere, stabilităţii monetare
- realităţi de la care au pornit clasicii elaborându-şi doctrina, demult dispăruse. În
noile condiţii rolul hotărâtor în economie îl jucau grupurile de întreprinzători, puţin
numeroase, preţurile de monopol, concurenţa imperfectă, precum şi o mare
diferenţiere de venituri. Dar problema principală, ce-i frământa atât pe teoreticieni,
cât şi pe oamenii de stat, era şomajul. În Anglia, de exemplu, începând cu anul 1923
el devenise cronic, numărul celor fără de lucru menţinându-se mereu la peste un
milion şi jumătate.
Paradoxal, dar doctrina neoclasică considerată a fi perfectă, devenea dăunătoare.
Afirmaţiile ei categorice precum că problemele economice se rezolvă de la sine, în
mod automat, că inflaţia, crizele şi şomajul sunt nişte fenomene trecătoare şi
neînsemnate, nu mai corespundeau realităţii şi îi derutau pe practicieni. Cu toate
acestea începea să se contureze tot mai pronunţat o ruptură între teoria şi practica
economică. Căci în timp ce în teorie dominau conceptele liberalismului economic,
pretutindeni în lume, pentru a face faţă situaţiei, statul recurgea tot mai mult la

141
amestecul său în viaţa economică. Şi nu numai în Uniunea Sovietică şi Germania
hitleristă, ci şi în ţările, ce se considerau tradiţional liberale: SUA, Anglia, Franţa.
În aşa mod, nefiind în stare să rezolve problemele practice, gândirea economică
intrase în impas. Era nevoie de a înnoi atât metodologia, cât şi teoria economică,
lucru pe care începuse să-1 facă deja unii economişti, cum ar fi britanicul A.C.Pigou
(1877-1959), polonezul M.Kalecki (1899-1970), dar mai cu seamă suedezul Wicksell
(1851-1926). Şi totuşi, misiunea de a elabora o nouă doctrină şi de a propune reţete
concrete şi efi-ciente pentru a ieşi din criză avea să-i revină lui Keynes.
John Maynrad Keynes. Viaţa şi opera. S-a născut în anul 1883 la Cambridge,
în familia unui economist vestit, profesor universitar. Iniţial este pasionat de
matematică şi teoria probabilităţii, dar până la urmă porneşte pe calea părintelui său.
La celebra Universitate din oraşul natal îi avuse ca profesori pe A.Marshall şi
A.Pigou. Anume la intervenţia lui Marshall, considerat pe atunci patriarh al ştiinţei
economice britanice şi mondiale, şi care avea o simpatie deosebită faţă de ucenicul
său, John este numit profesor de economie politică la aceeaşi Universitate. Dar, fire
activă şi multilateral dezvoltată, se simţi strâmtorat în cadrul unei cariere universitare
şi se avântă în activitatea practică. În urma unor speculaţii reuşite la bursă, adună o
avere destul de frumoasă. Pasionat nu numai de ştiinţă, ci şi de artă, literatură,
ziaristică, devine totodată şi un înalt funcţionar al guvernului englez.
La începutul carierei sale ştiinţifice tânărul savant era atras în mod special de
studierea monedei, publicând chiar, în anul 1930, un «Tratat asupra banilor». Apoi,
preocupat tot mai mult de soarta capitalismului şi a teoriei economice, efectuează o
analiză de ansamblu a economiei de piaţă, efort ce va fi încununat de apariţia în anul
1936 a operei sale principale, intitulate «Teoria generală a folosirii braţelor de muncă,
a dobânzii şi a banilor», lucrare despre care avea să-i mărturisească amicului său,
celebrului dramaturg britanic Bernard Show: «Eu cred că scriu o carte ce va
revoluţiona în mare măsură, dacă nu imediat, în decursul următorilor 10 ani, modul în
care gândeşte lumea asupra problemelor economice».
A avut dreptate. Prin acest «Magnum opus» Keynes a pus temelia doctrinei
capitalismului organizat, săvârşind, precum şi presupunea, una din cele mai

142
importante revoluţii din gândirea economică. După apariţia «Avuţiei naţiunilor» de
A.Smith şi a «Capitalului» lui K.Marx, nici o altă carte nu a exercitat o influenţă mai
mare asupra dezvoltării teoriei şi practicii economice, ca «Teoria generală» a lui
Keynes.
Cândva, ţinându-se cont de importanţa operei sale teoretice, un călugăr italian,
Toma d'Aquino, avea să fie declarat sfânt. Mult mai târziu, un profesor şi funcţionar
de stat britanic, John Keynes, pentru enorma sa contribuţie la dezvoltarea ştiinţei
despre economie, deveni lord al Marii Britanii. La puţin timp de la acest eveniment,
în anul 1946, lordul britanic, considerat a fi cel mai mare economist al secolului XX,
avea să se stingă din viaţă.

2. Trasăturile principale ale sistemului teoretic keynesist

Metodologia lui Keynes. Principalele izvoare teoretice, din care s-a inspirat
Keynes în procesul elaborării operei sale economice au fost lucrările mercantiliştilor,
precum şi celebrul «Eseu asupra principiului populaţiei» al lui T.R.Malthus.
Deşi opera lui Keynes a avut o enormă influenţă asupra practicii, ea a fost
destinată în primul rând economiştilor teoreticieni. Pornind de la un adevăr evident,
precum că „gândirea econoniică ortodoxă este în impas” viitorul lord al Marii Britanii
scrie în prefaţa la «Teoria generală», fără echivoc, că urmăreşte scopul să-i convingă
pe economişti să-şi reexamineze critic anumite ipoteze fundamentale. Îşi cere scuze
pentru faptul că «modul meu de a purta discuţia este prea ascuţit», dar se justifică
imediat afirmând că este nu numai critic, ci şi autocritic: «eu însumi am susţinut cu
convigere, timp de mulţi ani, teoriile pe care acum la atac...».
Mai întîi de toate Keynes respinge concepţia unei ordini naturale, precum şi a
unor legi obiective, de natură fizicomecanică, ce-ar asigura funcţionarea spontană a
economiei şi stabilirea echilibrului economic. El plasează la temelia motivaţiei
activităţii economice înclinaţiile psihologice ale oamenilor, înclinaţii, fiind constante
şi decisive pentru comportamentul întreprinzătorului, care sunt ridicate la rangul de
legi economice. Printre aceste legi economice de natură psihologică, potrivit opiniei
lui Keynes, cele mai importante sunt: „legea psihologică fundamentală” (care are

143
două faţete - înclinaţia spre consum şi înclinaţia spre economii), „legea imboldului
spre investiţii” şi „legea preferinţei pentru lichidităţi”. Savantul englez susţine că
aceste înclinaţii se manifestă nu numai la nivelul individului, ci şi a grupurilor sociale
şi chiar a naţiunii întregi.
Anume aceste înclinaţii, fiind stihiinice şi incontrolabile, se află la temelia
dezechilibrelor economice, în mod special a crizelor şi a şomajului. Deoarece ţin de
însăşi natura omului, aceste înclinaţii psihologice, veşnice şi universale, influenţează
dezvoltarea economică a societăţii în toate timpurile.
Era şi firesc ca, pornind de la concepţia sa subiectivist-psihologică, Keynes să
acorde o atenţie primordială consumului şi nu producţiei şi repartiţiei, cum o făceau
autorii clasici, sau schimbului, ca marginaliştii.
O altă abordare metodologică pe care o foloseşte lordul britanic în cercetările sale
este considerarea ideilor ca forţă motrice a dezvoltării societăţii. Această convingere
o formulează în următorii termeni: „...ideile economiştilor şi ale teoreticienilor
politici, şi atunci când au dreptate şi atunci când greşesc, exercită o influenţă mai
puternică decât se crede îndeobşte. Într-adevăr, puţine alte lucruri guvernează lumea.
Oamenii de acţiune, care se cred liberi de orice influenţe intelectuale, sunt de obicei
robii vreunui economist defunct. Maniacii aflaţi la putere, pe care îi inspiră glasuri ce
numai ei le aud, îşi extrag declaraţiile delirante din operele vreunui scrib savant,
apărute cu câţiva ani mai devreme... Este adevărat, acestea nu acţionează imediat, ci
după un timp oarecare”.
Asemeni neoclasicilor, Keynes divizează socistatea în producători şi
consumatori, şi nu în clase sociale, cum procedaseră clasicii şi marxiştii.
Neoclasicii, cum se ştie, au efectuat o analiză prin excelenţă microeconomică,
acordând atenţia lor principală studierii interdependenţei proceselor economice la
nivelul firmei, a producătorului şi consumatorului. O atare abordare venea de la
convingerea că economia de piaţă la nivel macroeconomic se reglează de la sine, că
echilibrul între cerere şi ofertă se stabileşte automat. Keynes, respinge însă „legea
Say”. El susţine că deşi economia de piaţă este mult mai bună decât alte forme de
organizare a vieţii economice, ea are un şir întreg de neajunsuri, cum ar fi

144
dezechilibrele, şomajul, enorma inegalitatea de avere şi venituri etc. Toate aceste
deficienţe pot fi explicate şi chiar depăşite, dar numai printr-o abordare
macroeconomică. Pornind de la această convingere, cât şi de la dorinţa de a propune
autorităţilor statale remedii concrete şi eficiente de ieşire din impas, de depăşire a
neajunsurilor, care sunt proprii economiei de piaţă, Keynes schimbă unghiul de
abordare a fenomenelor economice, punând accentul pe analiza unor asemenea
mărimi globale, ca: Venitul Naţional, Consumul, Investiţiile, Economiile etc.,
categorii pe care aşa şi le scrie, cu litere mari. Savantul britanic este convins că printr-
o analiză microeconomică nicidecum nu poate fi explicat, de exemplu, şomajul -
concept de natură macroeconomică. Apoi, întregul, spune el, nu totdeauna se reduce
la suma părţilor lui componente, cum credeau neoclasicii. El (întregul) are în multe
privinţe un comportament independent, specific.
Efectuarea unei analize macroeconomice i-a permis lui Keynes să scoată în
evidenţă un şir de greşeli ale clasicilor şi neoclasicilor, cum ar fi: ipoteza
transformării automate şi integrale, în orice moment, a economiilor în investiţii;
părerea că rata dobânzii este reglată numai de oferta şi cererea de capital, că mărimea
salariului depinde de ofertă şi cererea forţei de muncă, că ocuparea forţei de muncă se
află în dependenţă doar de nivelul salariilor etc.
Neoclasicii au plasat în centrul preocupărilor lor ştiinţifice piaţa cu categoriile ei
de bază - preţurile, cererea şi oferta, concurenţa, banii etc. Spre deosebire de ei,
Keynes pune accentul pe studierea fluxurilor, adică a circuitului mărimilor globale.
Pentru el piaţa nu este decât unul din momentele acestui circuit.
Schimbarea ordinii priorităţilor. Înfăptuind o revoluţie în teoria economică,
Keynes schimbă ordinea priorităţilor atât în domeniul cercetărilor ştiinţifice, cât şi al
politicii social-economice. Această schimbare s-a produs în felul următor. Autorii
clasici (categorie în care Keynes îi include de obicei şi pe neoclasici) plasează în
centrul preocupărilor lor problema banilor şi finanţelor, deoarece, considerau ei,
stabilitatea monetară şi echilibrul bugetar sunt condiţiile-cheie ale prosperităţii
economice. Venea apoi economia ca atare, ghidată de jocul spontan al preţurilor. În

145
această schemă socialul se pomeni pe locul al treilea, întrucât clasicii porneau de la
postulatul - pentru a repartiza mai mult, trebuie mai întâi să se producă mai mult.
Keynes şi discipolii săi revizuiesc treptat această ordine. În capul priorităţilor ei
plasează socialul. Mai întâi de toate, spun ei, trebuie asigurată utilizarea completă a
braţelor de muncă, de aceasta depinzând atât securitatea socialâ, cât şi stabilitatea
politică. Pe planul al doilea este plasată economia, deoarece asigurându-se utilizarea
completă a braţelor de muncă, prosperitatea şi belşugul vor veni de la sine, alimentate
de creşterea inevitabilă a veniturilor. În fine, pe locul al treilea sunt plasate moneda şi
finanţele. Ce să-i faci, pentru a asigura realizarea obiectivelor de mai sus trebuie să
sacrifici ceva. De ce nu chiar stabilitatea monetară şi echilibrul bugetar?
Problema echilibrului economic. Clasicii considerau că în condiţiile economiei
de piaţă producţia oscilează în jurul unui punct de echilibru între cerere şi ofertă, atât
în cazul fiecărui produs sau grup de produse (echilibrul parţial), cât şi la scara întregii
economii (echilibrul general). Potrivit «legii lui Say» oferta îşi creează cererea sa,
echilibrul între cerere şi ofertă se stabileşte în mod automat, iar crizele şi şomajul sunt
imposibile. In cazul dat, circuitul economic, care asigură echilibrul necesar, se
înfăptuieşte în felul următor:

Veniturile

Întreprinderile Menajele

Cheltuielile de consum

Cheltuielile de investiţii

146
 Simplu de tot: întreprinderile produc şi distribuie veniturile (salariul, profitul,
dobânda) menajelor, aces-tea, la rândul lor, procură cu întreaga sumă obţinută, bunuri
de consum, restul veniturilor investindu-le în producţie.
Keynes respinge ca fiind greşită, legea Say, susţinând că echilibrul economic nu
se stabileşte în mod automat. Sistemul economic capitalist, scrie el, «pare a fi capabil
să se menţină de-a lungul unei perioade considerabile într-o stare cronică de activitate
subnormală, fără să manifeste vreo tendinţă nici spre redresare, nici spre prăbuşire
totală». Cât priveşte circuitul economic, apoi în cazul dat urmează să se ţină cont de
faptul că între actul economisirii şi cel al investirii există deosebiri de spaţiu şi timp.
Conform opiniei savantului englez, sche-ma circuitului economic se prezintă altfel:

Veniturile

Întreprinderile Menajele

Cheltuielile de
consum

Investiţiile Economiile

Deosebirea între cele două scheme de mai sus e mică, dar principială: în cel de
al doilea exemplu circuitul economic nu se mai înfăptuieşte de la sine, în. mod
automat, deoarece între economii şi decizia de a investi există o ruptură, în sensul că
nu tot ce se economiseşte se şi investeşte.
Pornind de la această constatare Keynes ajunge la concluzia - economia
capitalistă nu poate asigura echilibrul economic general fără o intervenţie permanentă
şi însemnată din partea statului.
În centrul doctrinei - problema şomajului. Mercantiliştii fuseseră preocupaţi
în mod special de chestiunile comerţului exterior, fiziocraţii - ale agriculturii şi
produsului net, clasicii - ale creării şi repartiţiei bogăţiei, neoclasicii - ale pieţei şi
echilibrului economic. Fără a renunţa la aceste preocupări, Keynes plasează în centrul
doctrinei sale problema folosirii mâinii de lucru.

147
 Potrivit postulatelor teoriilor clasice şi neoclasice, şomajul poate fi numai
voluntar. Orice muncitor, care merită şi doreşte să obţină un loc de lucru, va fi
angajat, deoarece economia de piaţă poate asigura utilizarea deplină atât a
capacităţilor de producţie, cât şi a braţelor de muncă. Cauza şomajului, spuneau
neoclasicii, sunt salariile prea ridicate revendicate de muncitori, fapt care-i înclină pe
întreprinzători să cumprere maşini şi utilaje, în loc să angajeze noi braţe de muncă. Ei
afirmau că nivelul folosirii forţei de muncă este invers proporţional cu nivelul
salariilor.
Teoria părea a fi logică, dar ea nu corespundea realităţii, întrucât şomajul
devenise un fenomen permanent, iar în timpul crizelor şi depresiilor muncitorii nu
puteau găsi un loc de lucru nici chiar cu cel mai mic salariu.
Spre deosebire de alţi economişti din trecut, Keynes studiază problema
şomajului în mod special, revenind la ea pe parcursul întregii sale vieţi (în opera sa
capitală avea să menţioneze că principala sa preocupare ştiinţifică a fost «de a
descoperi ce anume determină volumul utilizării mâinii de lucru»).
Ca orice fenomen economic, şomajul nu constituie un rău absolut, până la un
anumit punct fiind chiar un factor pozitiv, stimulându-i pe oameni să lucreze mai
bine. In acelaşi timp, afirmă Keynes, în capitalism nu există nici un fel de
mecanisme, care ar garanta ocuparea completă a braţelor de muncă.
El pune sub semnul întrebării capacitatea ratei dobânzii de a armoniza
economiile şi investiţiile. Cât priveşte echilibrul general, apoi acesta, subliniază
savantul englez, se poate stabili şi în cazul când nivelul şomajului este destul de
ridicat. Lipsa şomajului este un caz particular, şi nu o legitate, iar capitalismul nu este
un sistem care se autoreglează.
Keynes afirmă că la originea şomajului se află nu salariile prea ridicate, cum ziceau
neoclasicii, ci necoincidenţa dintre economii şi investiţii, iar în ultimă instanţă,
salariile prea mici. Nu cei săraci sunt vinovaţi de existenţa şomajului, ci cei bogaţi,
care, supuşi acţiunii unei legi psihologice, cheltuiesc tot mai puţin din veniturile
obţinute, economisind o parte tot mai mare, în loc s-o investească. În cazul dat
şomajul poate fi lichidat prin intervenţia statului, pe calea încurajării investiţiilor.

148
 3. Modelul teoretic keynesist
Cererea efectivă. De ce depinde nivelul ocupării braţelor de muncă, rata
şomajului? La această întrebare Keynes vine cu un răspuns scurt şi explicit: «de
cererea efectivă de mărfuri». Pentru a facilita înţelegerea, el recurge la expunerea
teoriei sale sub forma unui model economico-matematic descriptiv, operând în temei
cu şase mărimi globale: 1) Volumul braţelor de muncă, folosite în cadrul întregii
economii şi notat cu litera E; 2) Venitul naţional, sau global - Y; 3) Consumul final
global - C; 4) Investiţiile - I; 5) Economiile - S; 6) Cererea efectivă de mărfuri - D.
Aici se impun două precizări principale: a) distincţia dintre cheltuielile pentru
consum şi cele pentru investiţii reprezintă o revoluţie săvârşită de Keynes în gândirea
economică; b) în modelul keynesist mărimea (sau conceptul) principală este cererea
efectivă de mărfuri, căci de nivelul ei depinde modificarea celorlalte variabile.
Cum se ştie, clasicii porneau de la ipoteza că echilibrul între cerere şi ofertă se
stabileşte în mod automat. Respingând această idee, Keynes afirmă că cererea tinde
să rămână mereu în urma ofertei, fapt care şi provoacă crize şi şomaj. Acest lucru se
întâmplă din cauza că întreprinderile îşi fixează nivelul de activitate nu în dependenţă
de factorii de producţie disponibili, ci în funcţie de previziunile lor referitoare la
«cererea efectivă» (în realitate cererea solvabilă). Mărimea acestei cereri este
determinată de cheltuielile pentru consum (C) şi cheltuielile pentru investiţii (I).
«Cererea efectivă» sau globală constituie factorul principal de care depinde atât
nivelul producţiei, cât şi cel al utilizării braţelor de muncă. Deoarece, afirmă Keynes,
creşterea ei incită întreprinderile să producă mai multe mărfuri, să-şi lărgească
producţia şi să atragă în câmpul muncii un număr tot mai însemnat de muncitori. Ca
rezultat, nivelul şomajului se reduce.
Schematic, această interdependenţă poate fi reprezentată în felul următor:

Nivelul cererii
de consum
Nivelul cererii Nivelul Nivelul
globale producţiei folosirii
Nivelul cererii
de investiţii braţelor de

149
 Componentele cererii globale, cum reiese şi din schema de mai sus, sunt nivelul
consumului şi al investiţiilor, ceea ce echivalează cu venitul naţional consumat. Dacă
Y=C+I, adică dacă tot venitul naţional obţinut se cheltuie sub formă de consum şi
investiţii, atunci se realizează o ocupare integrală a braţelor de muncă. Întrebarea care
se impune este: dacă-i posibilă o asemenea egalitate, adică o situaţie când toate
veniturile obţinute se cheltuie sub formă de investiţii şi consum, când există o
echivalenţă între volumul economiilor şi volumul investiţiilor? Keynes demonstrează
că în viaţa reală (contrar logicii formale), C+I<Y, adică o parte din producţie nu se
realizează, ceea ce şi provoacă acest dezechilibru. Astfel, cauza principală a
şomajului involuntar este ponderea mare a economisirii în venitul global (ori, în alţi
termeni - nivelul scăzut al consumului final, cât şi al investiţiilor). De ce se întâmplă
acest lucru? Din cauza acţiunii necontrolate a trei legi psihologice fundamentale,
spune savantul britanic, legi care joacă un rol decisiv asupra activităţii economice.
Acestea sunt: legea înclinaţiei spre consum, numită şi legea psihologică
fundamentală; legea imboldului spre investiţii şi legea preferinţei pentru lichidităţi.
Legea psihologică fundamentală. În linii generale, autorii clasici au explicat
fenomenele economice prin prisma unor similitudini ale economiei cu alte domenii
ale ştiinţelor, în special cu fizica, afirmând că legile economice sunt întru totul
comparabile cu legile fizicii. Fiziocraţii, precum şi unii clasici (J.B.Say) şi neoclasicii
(A.Marshall) au adoptat o concepţie biologico-organistică, căutând analogii între
viaţa economică şi mediul biologic.
Keynes respinge concepţia ordinii naturale şi neagă existenţa unor legi
economice obiective. Analizând consumul, care prin însuşi volumul său (80% din
venit) are o importanţă decisivă în stabilirea nivelului cererii globale, el explică
relaţia dintre venit şi consum prin acţiunea unei legi psihologice fundamentale, cu
cele două faţete ale sale: înclinaţia spre consum şi înclinaţia spre economii. Lordul
britanic formulează esenţa acestei legi în felul următor: «psihologia colectivităţii este
de aşa natură că atunci când se măreşte venitul real global, consumul global creşte,
dar nu cu aceeaşi mărime ca venitul». De ce o dată cu creşterea veniturilor consumul

150
creşte, dar în proporţii mai mici? Fiindcă oamenii sunt înclinaţi ca o parte din sporul
de venit să-1 economisească, păstrându-l sub formă de bani. Deci, reversul legii
psihologice fundamentale constă în înclinaţia oamenilor spre economii - pe măsura
creşterii veniturilor scade înclinaţia spre consum şi creşte înclinaţia spre economii.
Mobilurile subiective care stimulează consumul în opinia lui Keynes sunt:
«setea de satisfacţii, miopia, generozitatea, nechibzuinţa, intenţia de a impresiona şi
risipa». Economisirea, la rândul ei este stimulată de: «prudenţă, prevedere, calcul,
sete de propăşire, independenţă, spiritul de afaceri, mândrie şi zgârcenie».
După aceste precizări, să reproducem lanţul dependenţelor, fenomenelor
economice care se prezintă în felul următor: creşterea veniturilor duce la sporirea
economiilor şi la reducerea relativă a consumului. Reducerea nivelului consumului
micşorează cererea globală, aceasta se soldează cu scăderea volumului producţiei,
ceea ce condiţionează în mod inevitabil creşterea nivelului şomajului.
Legea înclinaţiei spre consum explică neconcordanţa între venituri şi consum,
rămânerea în urmă a consumului faţă de creşterea veniturilor. Cum, prin ce fel de
politică economică, prin care mecanisme Statul va reuşi să influenţeze înclinaţiile
subiective ale oamenilor în direcţia încurajării consumului? Iată prima problemă la
care, spune Keynes, economiştii trebuie să dea un răspuns clar şi concis.
Legea imboldului spre investiţii. Deşi consumul are importanţă mare, rolul
decisiv în funcţionarea normală a economiei şi în modelul keynesian aparţine
investiţiilor, care constituie elementul cel mai instabil în economie. În cazul unui
nivel neschimbat al consumului, cererea globală şi nivelul ocupării braţelor de muncă
depind de volumul investiţiilor curente, care, la rândul său este condiţionat de dorinţa
şi cointerasarea întreprinzătorului de a investi. Această dorinţă este determinată de
legea înclinaţiei întreprinzătorilor spre eficienţa marginală a investiţiilor noi. Potrivit
acestei legi, întreprinzătorii sunt predispuşi să investească doar în cazul când se
întrevede perspectiva obţinerii unui profit care i-ar satisface, când «eficienţa
marginală a investiţiilor noi este destul de mare». Prin «eficienţă marginală a
investiţiilor noi» se subînţelege rata profitului, numai nu cea reală, existentă în
momentul investirii, ci cea viitoare, cea sperată şi care, fireşte, trebuie să fie mult mai

151
mare ca rata dobânzii. În cazul când eficienţa marginală a capitalului este egală sau
mai mică decât dobânda, întreprinzătorii preferă să depună banii la bancă,
mulţumindu-se cu venitul ce-1 obţin sub formă de dobândă. Cu alte cuvinte, deciziile
întreprinzătorului de a transforma economiile în investiţii sunt luate în dependenţă de
posibilităţile maximizării profitului.
Legea preferinţei (sau înclinaţiei) pentru lichidităţi. Aceasta este cea de a
treia lege psihologică care modelează comportamentul oamenilor şi se află în felul
acesta la originea dezechilibrelor din economie. Această lege este definită ca o
predispunere a oamenilor de a-şi păstra economiile sub formă lichidă, uşor de
transformat în orice alte bunuri, de care omul are nevoie.
De ce oamenii, în loc să-şi investească banii, şi să obţină un beneficiu oarecare,
preferă să-i depună la bănci sau alte instituţii similare, adică să-i păstreze sub formă
lichidă? Motivele principale ale unui asemenea comportament sunt: mobilul
precauţiei (adică dorinţa de a avea numerar pentru a face unele cheltuieli imediate în
cazul unor achiziţii avantajoase) şi mobilul afacerilor (nevoia de numerar pentru
efectuarea operaţiilor curente de afaceri în perioada dintre cumpărarea şi vânzarea
mărfurilor). Alte motive ale înclinaţiei pentru lichidităţi pot fi: mobilul speculaţiei şi
mobilul venitului, precum şi incertitudinea în ceea ce priveşte rata dobânzii. În fine,
un motiv însemnat este incertitudinea realizării eficienţei marginale a capitalului în
cazul investirii lui, adică faptul că rata profitului poate să nu depăşească cu mult
câştigul obţinut prin păstrarea banilor sub formă lichidă.
Keynes susţine că investiţiile pot fi stimulate şi prin scăderea ratei dobânzii,
adică prin ieftinirea banilor. Dar ieftinirea banilor nu se poate face de la sine. Şi în
acest domeniu o intervenţie a statului este strict necesară.

4. Politica economică preconizată de J.Keynes

Caractrul intervenţiei statului în economie. Clasicii şi neoclasicii erau

nonintervenţionişti. Ei considerau că statul trebuie să fie neutru în problemele
economice şi cu cât se amestecă mai puţin în afacerile întreprinderilor cu atât e mai
bine. Pornind de la faptul că economia de piaţă nu se poate autoregla, că în

152
funcţionarea ei cazul cel mai frecvent este dezechilibrul şi nu echilibrul. Keynes,
numit de către G.Soule «medicul unei economii bolnave», argumentează
oportunitatea unui amestec limitat, dar principial, al statului în economie. «...Critica
mea, este îndreptată înainte de toate împotriva inconsistenţei bazelor teoretice ale
doctrinei laisser-faire, în spiritul căreia am fost crescut şi pe care am predat-o mulţi
ani de-a rândul, împotriva ideii că rata dabânzii şi volumul investiţiilor se stabilesc de
la sine la nivelul optim...».
Respingând categoric una din postulatele de bază ale liberalismului economic
(principiul laisser faire) Keynes afirmă că dezechilibrele economice nu spot dispărea
de la sine, în mod spontan. Mai mult, glorificând nonintervenţionismul, liberalismul
economic a provocat o enormă risipă de resurse şi capacităţi de producţie, o utilizare
incompletă a forţei de muncă şi o diferenţiere exagerată de venituri. În asemenea
situaţie statul este pur şi simplu obligat să corijeze aceste neajunsuri, să trateze aceste
maladii, care în opinia medicului unei economii bolnave, erau provocate de acţiunea
celor trei legi psihologice, analizate mai sus.
Fireşte, în anii ’30 ai secolului XX ideea unui amestec al statului în ecnomie nu
mai era o noutate nici ştiinţifică, nici practică. E de ajuns să ne amintim de aşa
doctrine prioritar «intervenţioniste», cum ar fi mercantilismul, naţionalismul
economic, marxismul. Pe de altă parte, o intervenţie masivă a statului în economie se
înfăptuia deja şi în U.R.S.S. şi în Germania şi chiar în unele ţări «pur» capitaliste.
În asemenea împrejurări, pentru a sublinia enorma diferenţă ce exista între
intervenţia statului în economiile planificate sau totalitare (directă, masivă,
atotcuprinzătoare) şi intervenţia propusă de el (moderată, indirectă, parţială şi
realizată cu metode economice, în temei de natură fiscală şi creditară), Keynes
foloseşte termenul de «dirijism». În viziunea savantului englez «dirijismul»
urmăreşte un scop prioritar social, şi anume crearea condiţiilor necesare pentru
utilizarea deplină a braţelor de muncă. «Intervenţionistul» Keynes rămâne un adept
înfocat al individualismului, precum şi a inegalităţii de venituri, ca stimulenţi ai
activităţii economice. El „nu se atinge” de unul din principiile-cheie ale economiei de

153
piaţă - libertatea de acţiune a întreprinzătorului, opunându-se, totodată naţionalizării
întreprinderilor particulare, precum şi oricăror revoluţii politice.
Întrucât statul nu urmăreşte scopul maximizării profitului, el, spune Keynes,
poate interveni anume atunci când agenţii economici individuali îşi micşorează
investiţiile. Pe plan social-economic statul va promova o politică de cheltuieli,
diametral opusă spiritului de economisire, iar în domeniul financiar şi monetar - o
politică suplă, maleabilă, cu totul diferită de disciplina riguroasă a principiului
etalonului-aur şi a echilibrului bugetar. În fine, pe plan extern, se preconizează o
trecere de la liberschimbism la neoprotecţionism.
Deşi moderată şi indirectă, intervenţia statului în economie trebuia să se
realizeze în cele mai diferite domenii, principalele din care urmau să fie legate de
stimularea consumului şi stimularea investiţiilor.
Stimularea investiţiilor. Până la Keynes se consideră că tot ce se economiseşte
se şi investeşte în mod automat. În realitate însă, spune savantul englez, economiile
pot fi utilizate nu numai sub formă de investiţii, ci şi de tezaurizare (păstrarea banilor
în diferite ascunsuri) sau de plasamente (acţiuni, obligaţii, etc.). În ce mod ar putea fi
influenţate lucrurile pentru ca oamenii (care pe măsura creşterii veniturilor sunt
predispuşi ca o parte mai mare din aceste venituri să o economisească) să transforme
toate economiile lor în investiţii? Pe diferite căi. Mai întâi de toate, în scopul
stimulării cererii globale, lordul britanic propune mărirea investiţiilor publice. Şi nu
numai în sfera productivă, ci şi în cea neproductivă. Fiindcă e mult mai bine să le
plăteşti şomerilor pentru că sapă o groapă inutilă, decât să-i laşi fără nici o ocupaţie.
Aceste cheltuieli sunt justificate şi atunci când statul este nevoit să recurgă la
împrumuturi. Asemenea măsuri au avut efecte pozitive şi în trecut: «Egiptul antic, -
scrie Keynes, - era de două ori fericit - şi fără îndoială datora acestui fapt avuţia sa
fabuloasă întrucât avea două feluri de activităţi, şi anume: construcţia piramidelor şi
extracţia metalelor preţioase, ale căror roade, neputând satisface trebuinţele
oamenilor pe calea consumului, nu se depreciau prin abundenţă.

154
 Evul mediu construia catedrale şi celebra slujbe re-ligioase. Două piramide,
două slujbe pentru morţi sunt de două ori mai bune decât una, dar nu şi două căi
ferate de la Londra la York».
Stimularea investiţiilor private urma să se înfăptuiască prin intermediul
micşorării ratei dobânzii.
Stimularea consumului. În scopul încurajării «înclinaţiei spre consum» şi a
descurajării tezaurizării sterile, Keynes propune promovarea unei politici de sporire a
consumului de stat şi de redistribuire a veniturilor. Nefiind nici marxist şi nici măcar
social-democrat (dar de acord în această privinţă şi cu Marx şi cu Hobson), viitorul
lord al Mării Britanii susţine că o prea mare diferenţiere a veniturilor are urmări
negative pentru dezvoltarea economică, întrucât stimulează tendinţa de mărire a
economiilor şi de limitare a investiţiilor. Atunci când la un pol al societăţii există un
număr însemnat de oameni cu venituri mici, capacitatea lor de cumpărare nu este
suficientă pentru a-i încuraja pe întreprinzători să-şi transforme toate economiile în
investiţii. În scopul asigurării unei repartiţii mai echitabile a veniturilor, Keynes
propune introducerea impozitului progresiv pe venit, procedeu ce ar micşora
întrucâtva veniturile celor mai bogaţi. Totodată el cere introducerea unui sistem
eficient de asistenţă socială, de servicii publice, măsuri care, deşi în mod indirect, ar
contribui la sporirea veniturilor celor mai nevoiaşi membri ai societăţii şi ar încuraja
«înclinaţia spre consum». O anumită echitate în distribuirea veniturilor constituie, în
viziunea savantului britanic una din principalele condiţii ale unei «economii
sănătoase».
Politica monetară. Autorii clasici erau de părere că moneda este un simplu
instrument care nu face decât să mijlocească schimbul. Keynes respinge această
concepţie, considerând-o greşită. El afirmă că banii joacă şi trebuie să joace un rol
activ în viaţa economică. Ei trebuie folosiţi ca instrument important de dirijare, de
reglementare a economiei.
Unul din scopurile principale ale politicii monetare propuse de fondatorul
doctrinei dirijiste este menţinerea ratei dobânzii la cel mai scăzut nivel posibil.
Asemeni lui Aristotel şi canoniştilor medievali, savantul englez consideră că banii nu

155
produc nimic. De aceea trebuie stimulaţi şi încurajaţi cei care creează tot felul de
bunuri, şi nu cei care, tezaurizând moneda, obţin venituri fabuloase. Un credit ieftin
nu numai că ar stimula investiţiile private, ci şi ar scoate terenul de sub picioarele
rentierilor. Iar printr-o micşorare progresivă a ratei dobânzii până la zero, această
clasă parazitară, care nu investeşte, nu produce, ar fi sortită pieirii.
Reducerea ratei dobânzii, adică ieftenirea creditului poate fi realizată pe calea
sporirii cantităţii de bani aflaţi în circulaţie. Această măsură deschide însă, în mod
inevitabil, calea inflaţiei. Ce-i de făcut? Din două rele, Keynes acceptă răul cel mai
puţin periculos pentru societate - inflaţia. (De menţionat că în prezent, din contra,
inflaţia este considerată răul cel mai mare.) Oricum, legătura dintre şomaj şi inflaţie
este evidentă, căci crearea noilor locuri de muncă (şi deci micşorarea şomajului) urma
să se înfăptuiască printr-o finanţare pe baze inflaţioniste.
Fundamentând teoretic necesitatea ruperii legăturii dintre emisia monetară şi
rezerva de aur existentă, Keynes propune ca statul să emită fără nici o jenă atâţia bani
de câţi are nevoie economia. Iar dacă sistemul etalon-aur este o piedică în calea
atingerii acestui deziderat, atunci acest sistem trebuie să fie abandonat.
Critica teoriei liberului schimb şi justificarea neoprotecţionismului. Keynes
consideră că politica liberului schimb (laisser-faire) este ineficientă şi creează tot
felul de dezechilibre nu numai în cadrul unei ţări, ci şi la scară mondoeconomică.
Cum se ştie, Marea Britanie a fost patria teoriei liberului schimb şi cel mai
consecvent partizan al aplicării acestui concept în viaţă. Dar iată că, pornind în
căutarea noilor remedii de rezolvare a problemei ce-1 preocupa în mod special -
şomajul - Keynes cere abandonarea acestui principiu şi introducerea unor măsuri cu
caracter protecţionist. Atunci când într-o ţară oarecare nivelul şomajului este ridicat,
spune el, ea urmează să-şi închidă frontierele pentru a opri pătrunderea pe piaţa
internă a mărfurilor străine, ceea ce ar impune confecţionarea lor, fie şi cu cheltuieli
mai mari, în cadrul ţării respective. În aşa caz, în mod inevitabil vor fi create
întreprinderi noi, ceea ce se va solda cu crearea unor locuri suplimentare de muncă.
Deşi eficientă, capabilă să facă faţă unor probleme economice de primă
importanţă această politică nu poate dura tot timpul. Ea urmează să fie promovată

156
atâta timp cât nivelul şomajului este destul de ridicat. Dar odată ce problema dispare,
Marea Britanie poate reveni la principiile liberschimbismului.

Concluzii

Merite. 1. Keynes a săvârşit în domeniul ştiinţei despre economie o triplă

revoluţie revoluţie în obiectul de studiu şi modul de funcţionare a economiei de
piaţă; revoluţie în metoda de cercetare; revoluţie în politica economică şi socială.
Deşi, oricât de paradoxal ar părea, cele mai multe clin ideile «Teoriei generale»
fusese-ră cunoscute până la apariţia acestei cărţi. Astfel, mulţi economişti de vază se
pronunţaseră deja în favoarea amestecului statului în economie şi abandonarea
principiului „laisser-faire”. Se ştia de asemenea că pentru a micşora nivelul şomajului
sunt necesare importante investiţii din partea statului. În fine, după primul război
mondial multe ţări se deziseseră deja de sistemul etalon-aur. Aşa este, dar Keynes a
fost primul care a adunat aceste idei într-un sistem teoretic bine închegat, într-o nouă
doctrină.
2. Deşi conceptele neoclasice nu mai corespundeau noilor realităţi, doctrina lor,
fondată de savanţi cu autoritate, competenţa cărora nu era pusă la îndoială de nimeni,
mai rămânea a fi considerată perfectă. Meritul principal al lui Keynes constă în faptul
că el a reuşit să opună sistemului neoclasic o nouă doctrină logică, care avea să fie
acceptată cu timpul de mai toţi specialiş-tii în materie. Şi dacă «Quesnay, - cum
menţiona G. Soule, - i-a înarmat pe agricultori; Adam Smith a trezit conştiinţa
industriaşilor; Marx a îmbrăţişat cauza muncitorilor revoluţionari; John Maynard
Keynes, la rândul său, a oferit economiştilor teoreticieni ajutorul de care aceştia
aveau o nevoie disperată». În prefaţă la lucrarea sa capitală Keynes avertiza cititorul
că «această carte se adresează mai ales confraţilor mei economişti», că «scopul ei
principal este studierea unor probleme teoretice dificile şi abia în al doilea rând a
aplicaţiilor practice ale teoriei».
3. Cu o logică de fier, recurgând la calcule matematice şi exemple din viaţa reală,
Keynes a reuşit să explice, la cel mai înalt nivel teoretic posibil, de ce sistemul
economic capitalist nu poate funcţiona de la sine, în „mod automat”. El a dovedit că

157
instabilitatea este o trăsătură internă a economiei de piaţă şi-şi trage rădăcinile din
însuşi scopul urmărit de întreprinzătorii particulari - şi anume - maximizarea
profitului. Dar savantul britanic nu s-a mărginit numai la diagnosticarea bolii de care
suferă societatea în care trăia. Lui îi aparţine meritul de a fi propus pentru tratarea ei
un şir de remedii simple, accesibile şi acceptate nu numai de teoreticieni, ci şi de
practicieni.
4. La fel ca alţi doi titani ai gândirii, A.Smith şi K.Marx, lordul englez a fondat
unul din principalele trei curente ale gândirii economice, care sunt liberalismul,
marxismul şi keynesismul, curente pe care se sprijină ştiinţa contemporană despre
economie. «Primul, menţionează Ivanciu Nicolae-Valeanu, a descifrat tainele
economiei de piaţă liberă şi a pus în evidenţă virtuţile ei privind sporirea avuţiei
naţiunilor; al doilea a investigat contradicţiile şi legile care-i guvernează mersul spre
decădere, susţinând înlocuirea ei cu economia planificată; iar cel de-al treilea a
argumentat părerea că economiile bazate pe piaţă se pot salva de la prăbuşire, dacă
societatea, prin stat, le supune organizării, controlului şi dirijării».
5. În practică, politica economică dirijistă propusă de Keynes a dat rezultate
surprinzătoare. Această politicăa contribuit, pe la mijlocul secolului XX, la reducerea
şomajului şi la atenuarea crizelor economice, devenite atât de distrugătoare în
perioada interbelică. Echilibrând eco-nomia, intervenţia de inspiraţie keynesiană a
asigurat o dezvoltare economică fără precedent.
6. Şi încă un moment, semnificativ într-un fel, care caracterizează atitudinea
ideologilor sovietici faţă de keynesism. Astfel, deşi în Occident autorul «Teoriei
generale» era recunoscut drept cel mai mare economist al secolului XX, în fostele ţări
socialiste, în special în U.R.S.S., el era considerat drept un «economist burghez
vulgar». Această faimă o câştigase încă în anul 1919, după publicarea cărţii sale
„Urmările economice ale tratatului de pace de la Versailles”. Citindu-i opera şi
intuind în autorul ei un «adversar înverşunat al bolşevismului», V.I.Lenin a supus-o
unei critici violente, fapt care a fost pe deplin suficient ca timp de circa şapte decenii
marele economist să fie considerat ca un simplu „lacheu al capitalismului”, ca «elev
al economistului vulgar A. Marshall».

158
 Rătăciri. 1. Deşi bine pusă la punct, doctrina lui Keynes suferă de un şir de
neajunsuri şi inexactităţi, iar unele dintre teoriile sale aşa şi nu s-au adeverit. Astfel, s-
a dovedit a fi insuficientă propunerea de a micşora rata dobânzii în scopul stimulării
investiţiilor private. Deoarece când în timpul crizei statul micşorează rata dobânzii,
pentru a stimula investiţiile, capitalurile private preferă să plece peste hotare.
Ridicarea ratei dobânzii în perioada expansiunii economice nu reuşea să încetinească
ritmurile de creştere economică, întrucât creşterea era stimulată nu atât de rata
dobânzii, cât de rata profitului.
2. Keynes n-a arătat cum poate fi menţinută permanent ocuparea completă a
braţelor de muncă, care nivel al inflaţiei este un rău mai mic decât şomajul, cât de
mare poate fi datoria statului, până la ce nivel este admisibil deficitul bugetar. El nu
face distincţie netă între înclinaţia spre consum a diferitelor pături sociale, a celor
săraci şi celor bogaţi, înclinaţii care nu sunt deopotrivă.
3. Keynes a acordat o atenţie excesivă consumului şi cererii efective,
subapreciind în acest fel atât rolul producţiei, cât şi al ofertei, ceea ce nu este just.
4. Una din tezele lui Keynes, cea mai frecvent criticată, este cea a calificării
procesului de acumulare a capitalului, proces de economisire, drept un «viciu» al
oamenilor. Neoliberalul german Wilhelm Ropke susţine că prin cultivarea ideii că
economiile sunt inutile şi chiar dăunătoare în unele cazuri, Keynes ar fi «provocat o
dezordine morală» şi ar fi contribuit la «distrugerea spiritului burghez». Considerarea
funcţiei progresive a acumulării drept un neajuns a avut urmări negative asupra
economiilor ţărilor subdezvoltate, pentru care acumularea este o condiţie
indispensabilă dezvoltării economice.

Capitolul X
NEOKEYNESISMUL

Neokeynesismul constituie un ansamblu de teorii şi politici economice inspirate

din opera lui Keynes. Anume sub denumirea de neokeynesism doctrina savantului

159
englez, îmbunătăţită şi adaptată la condiţiile concrete, a dominat gândirea economică
în decursul primelor trei decenii de după război. Căpătând o largă răspândire în
aproape toată lumea, neokeynesismul este un curent neomogen, format din diferite
grupuri şi microcurente, care pun accentul pe un aspect sau altul al învăţăturii
părintelui lor spiritual. Astfel distingem un neokeynesism american, englez şi altul
francez, precum şi diferite încercări de «sinteză» a keynesismului cu teoriile
neoclasică, marxistă şi chiar clasică.
Apariţia neokeynesismului este condiţionată în mare parte de caracterul
evoluţiei economiei capitaliste în perioada postbelică, de transformarea ei dintr-o
economie bazată pe proprietatea privată într-una mixtă, în care pe lângă sectorul
individului există şi un puternic sector public. Pe la mijlocul anilor ’80 în sectorul de
stat se producea o parte considerabilă a produsului interior brut - în Franţa - 23%,
Italia - 20%, Marea Britanie - 17%, Austria - 25%. Deosebit de puternice erau
poziţiile acestui sector în industrie, ajungând până la 30-40% din volumul producţiei
industriale.
Fireşte, în urma acestor transformări importante, statul nu mai putea rămâne un
simplu „câine de pază”. El devine principalul agent economic, care exercită o
influenţă covârşitoare asupra întregii economii.
Cei mai de seamă reprezentanţi ai neokeynesismului, mulţi dintre ei laureaţi ai
premiului Nobel, sunt: P.Samuelson, R.Harrod, E.Domar, R.Solow, J.Tobin, Joan
Robinson, N. Kaldor, A.Hansen, Pierro Sraffa.

1. Caracteristica generală a neokeynesismului, specificul

lui in diferite ţari

Keynesismul şi neokeynesismul: trăsături comune şi deosebiri. Cum s-a

menţionat deja, Keynes considera instabilitatea şi dezechilibrele economice drept
manifestări fireşti ale economiei de piaţă contemporane, fapt care justifica o

160
intervenţie permanentă a statului în viaţa economică. În această privinţă
neokeynesiştii erau întru totul de acord cu lordul britanic. Dar, deşi a săvârşit o triplă
revoluţie în ştiinţa economică, doctrina keynesiană avea şi un şir de neajunsuri, şi
anume: ea a efectuat o analiză statică, acordând o atenţie insuficientă factorului timp;
acorda o atenţie exagerată cererii efective, subapreciind problemele producţiei şi
ofertei; insuficient erau analizate problemele repartiţiei veniturilor şi rolul ei în
stimularea activităţii economice. Ei bine, păstrând spiritul doctrinei lui Keynes,
neokeynesiştii au pus accentul anume pe depăşirea acestor neajunsuri. Astfel, în timp
ce savantul englez plasaseră în centrul doctrinei sale problemele consumului,
neokeynesiştii au acordat o atenţie primordială analizei producţiei, factor care în cea
mai mare măsură contribuie la sporirea venitului naţional.
Pentru Keynes scopul principal al teoriei şi politicii economice era realizarea
ocupării complete a braţelor de muncă. Neokeynesiştii urmăresc însă scopul
asigurării unor ritmuri stabile de creştere economică. O altă deosebire constă în faptul
că în timp ce Keynes era adeptul unei intervenţii indirecte şi sporadice în viaţa
economică, neokeynesiştii optau pentru un amestec sistematic şi direct.
Neokeynesiştii au acordat o atenţie sporită factorului timp, anume ei elaborând
teoria şi practica creşterii economice, descoperind şi analizând factorii economici şi
extraeconomici, care se află la temelia ei.
Teoria dinamicii economice. Dintre cele mai importante realizări ale
neokeynesiştilor vom menţiona în primul rând teoria dinamicii economice, teoria
sintezei neoclasice.
Spre deosebire de inspiratorul lor, neokeynesiştii analizează în primul rând
problemele practice, cum ar fi inflaţia, bugetul, formarea capitalului. Totodată ei au
reorientat ştilnţa economică de la analiza statică spre cea dinamică, punând în centrul
preocupărilor lor problema unei creşteri economice echilibrate.
Keynes pornea de la postulatul că înclinaţiile spre consum şi investiţii sunt
relativ constante. Neokeynesiştii însă au ajuns la concluzia că ambele înclinaţii
variază. Astfel, înclinaţia spre consum variază în dependenţă de structura consumului,
de cea mai mică elasticitate dând dovadă cheltuielile pentru hrană, în special pentru

161
pâine, sare, cartofi etc. lar înclinaţia spre economii variază în funcţie de grupul social.
La ţărani această înclinaţie este mai puternică decât la orăşeni, la exponenţii
profesiilor libere - decât la salariaţi.
Deoarece dezvoltarea economică poartă un caracter ciclic, neokeynesiştii au
elaborat un şir de politici de stabilizare şi de stimulare a creşterii economice. Ei au
propus revizuirea principiilor clasice de formare a bugetului, în special a „anualităţii”
şi a „echilibrului bugetar”, optând pentru alcătuirea lui pe un termen de zece ani, în
aşa fel ca excedentele mari din anii de prosperitate să acopere deficitele din anii de
criză. Totodată adepţii neokeynesismului au elaborat un şir de modalităţi de
manevrare cu rata dobânzii şi au argumentat necesitatea creării fondurilor tampon de
mărfuri.
Neokeynesismul american. După război centrul neokeynesismului, ca de altfel
şi principalul generator de noi idei economice (rol îndeplinit în trecut de Anglia şi
Franţa), devin Statele Unite ale Americii. Parţial, dar numai parţial, aceasta se explică
prin faptul că încă în 1946 aici a fost adoptată o lege care obliga guvernul să-şi asume
responsabilitatea menţinerii ocupării braţelor de muncă la un nivel ridicat, cât şi a
atenuării fluctuaţiilor ciclice. Anume din această cauză neokeynesismul american s-a
afirmat cel mai mult în domeniul politicii economice spre deosebire, să zicem, de
neokeynesiştii britanici, care au pus accentul pe dezvoltarea teoriei.
Cel mai de seamă reprezentant al neokeynesismului american este considerat
profesorul Universităţii din Harvard Alvin Hansen (1887-1975). Potrivit uneia din
teoriile sale, încă în ajunul primului război mondial prinsese a scădea importanţa
factorilor tradiţionali care asiguraseră în trecut Statelor Unite o dezvoltare economică
furtunoasă. Astfel, scăzuse ritmurile de sporire a populaţiei, au dispărut terenurile de
pământ nevalorificate, au încetinit ritmurile progresului tehnic. În asemenea condiţii,
subliniază profesorul american, creşterea economică poate avea loc numai prin
promovarea unei politici de utilizare cât mai eficientă, cât mai intensivă a factorilor
existenţi, o politică de stimulare a creşterii economice.
Pentru Hansen, ca şi pentru marea majoritatea a neokeynesiştilor americani,
principalul instrument de reglementare a proceselor economice este Bugetul de Stat.

162
Redistribuind o parte considerabilă a venitului naţional (până la 40-50%), statul are
posibilitatea de a asigura echilibrul economic, cât şi a stimula dezvoltarea economică.
Instrumentele concrete de atingere a acestui scop sunt simple şi constau în
diferenţierea impozitelor pe venit, a ratei dobânzii şi a îndemnizaţiilor pentru şomaj.
În timpul avântului economic, impozitele sunt ridicate, pe când în perioada crizelor şi
depresiunilor - ele sunt reduse. În cazul indemnizaţiilor pentru şomaj se procedează
invers.
Instrumentul principal cu ajutorul căruia se influenţează asupra cererii sunt
cheltuielile publice, efectuate în temei sub forma comenzilor de stat. În timpul
crizelor, statul sporeşte volumul cheltuielilor publice, pentru a compensa în aşa mod
micşorarea volumului cheltuielilor private. Din contră, în faza de avânt, comenzile de
stat urmează a scădea radical. Izvorul cheltuielilor publice sunt, fireşte, impozitele.
Dar nu numai. În unele cazuri când veniturile statului sunt insuficiente, neokeynesiştii
recomandă recurgerea la împrumuturile de stat, precum şi punerea în circulaţie a unei
cantităţi de bani de hârtie, neacoperiţi. Câţi anume? Răspunsul este neconcret: atâţi
câţi permit o «inflaţie moderată».
Neokeynesismul francez. Ideile lui Keynes au cunoscut o largă răspândire şi în
Franţa postbelică. Dar au fost aplicate cu totul în alt mod decât în SUA. Principala
particularitate constă în faptul că neokeynesiştii francezi recunosc în calitate de formă
hotărâtoare de intervenţie a statului în economie, inclusiv de stimulare a cererii, nu
bugetul de stat, ci planul. Fără a neglija definitiv rolul pieţei şi al concurenţei în
reglementarea economiei capitaliste, neokeynesiştii francezi mizează pe o
reglementare înfăptuită sub forma planificării incitative. Nu întâmplător Franţa a fost
prima ţară occidentală care încă din anul 1946 a început să elaboreze planuri cincinale
de dezvoltare economică.
În viziunea neokeynesiştilor francezi planul este un instrument menit să rezolve
problema contradicţiei dintre libertatea individuală şi interesele naţionale, să asigure
nu numai menţinerea echilibrului general şi al ritmurilor înalte de dezvoltare, ci şi
schimbarea struturii economiei în direcţia dorită. Totodată prin intermediul planului
se efectuează redistribuirea venitului naţional în scopul asigurării unei păci sociale

163
durabile. Planul incitativ determină proporţiile în care venitul naţional este destinat
consumului şi economiilor. El este obligatoriu doar pentru întreprinderile sectorului
public. Pentru întreprinderile private el poartă un caracter indicativ şi conţine, pe
lângă anumite obiective economice şi sociale, ce urmează a fi atinse, un şir de
metode, de instrumente, cu caracter economic, care au misiunea de a «incita», a
cointeresa întreprinderile private să acţioneze în conformitate cu obiectivele planului.
Paralel cu diversificarea formelor de intervenţie a statului în economie are loc o
reorientare a cercetărilor teoretice. Neokeynesiştii francezi primii analizează raportul
dintre piaţă şi plan, dintre libera iniţiativă şi «constrângerea» impusă de stat, dintre
sectorul privat şi cel public.
Curba lui Philips. Una din realizările importante ale neokeynesienilor este aşa-
numita curbă a lui A.Philips, economist englez de origine neozeelandeză. În anul
1958 acest autor, pe atunci puţin cunoscut, publică un articol (ce avea să-1 facă
celebru) cu denumirea de «Raportul dintre şomaj şi rata de creştere a salariilor
nominale în Regatul Unit, 1867-1957 ». Mai apoi numeroşi economişti au înlocuit
rata variaţiei salariilor cu rata inflaţiei. Astfel curba lui Philips a intrat în istorie ca
expresie a raportului inflaţie-şomaj, mai bine zis a dilemei „inflaţie sau şomaj”.
Keynes susţine că volumul ocupaţiei depinde de nivelul producţiei. Stimulând
cererea, ridicăm volumul producţiei şi micşorăm numărul şomerilor. Philips, însă, pe
baza analizei unor date concrete ajunge la concluzia că gradul de folosire a forţei de
muncă se află în de-pendenţă de nivelul preţurilor, de rata inflaţiei.
Cu cât rata şomajului e mai ridicată (în perioada de criză) cu atât salariile
nominale cresc mai puţin. Şi invers, în timpul avântului, când nivelul şomajului este
redus, muncitorii reuşesc să obţină o sporire importantă a salariilor. Philips leagă
dinamica remunerării nominale de cea a preliurilor, considerând că salariile sunt
principalul factor care determină nivelul preţurilor. Acum se conturează următoarea
interdependenţă - cu cât şomajul e mai mare, cu atât preţurile cresc mai puţin.Şi
invers, cu cât şomajul e mai mic, cu atât preţurile cresc mai mult, adică inflaţia este
mai mare.
Figura 3

164
 P

P = rata inflaţiei
U = rata şomajului

0 Un U

Fig.3. Curba lui Phillips

În asemenea condiţii statul urmează să aleagă între inflaţie şi şomaj - ori reduce
şomajul cu preţul inflaţiei, ori menţine stabilitatea monetară şi inflaţia la un anumit
nivel, dar admiţând în cazul dat o rată ridicată a şomajului.
De notat că în anii ’60 şi la începutul anilor ’70, până la apariţia stagflaţiei,
guvernele ţărilor occidentale au ţinut cont de această interdependenţă, căutând o
formulă optimă de îmbinare a două mărimi care se mişcau în direcţii opuse.

2. Sinteza microeconomiei neoclasice şi a macroeconomiei

keynesiene. P.Samuelson

«Sinteza neoclasică», apărută în condiţiile când s-a accentuat caracterul mixt al

economiilor occidentale, constituie o îmbinare a analizei microeconomice neoclasice
cu analiza macroeconomică keynesiană, o combinare a virtuţilor economiei de piaţă
cu avantajul dirijismului capitalist. Într-un cuvânt, «sinteza neoclasică» reprezintă o
apropiere, o combinare până la o «contopire organică» a principalelor doctrine
economice contemporane - a keynesismului şi a neoclasicismului.
Fondatorii «sintezei», realizate în anii ’60 sunt economistul Paul Samuelson şi
ucenicul său Robert Solow.
Paul A.Samuelson. Viaţa şi opera. Cel care avea să devină al treilea laureat al
premiului Nobel pentru economie (după P.Frisch şi I.Tinbergen) s-a născut în anul
1915 în Indiana (Statele Unite). Şi-a făcut studiile superioare la Universitatea din

165
Chicago şi Harvard, unde i-a avut ca profesori de economie pe celebrii savanţi
A.Hansen, J.Schumpeter şi V.Leontiev. A fost de timpuriu considerat drept un
«vunderkind» al ştiinţei economice americane. Între anii 1940 şi 1970 a lucrat la
institutul tehnologic din Massachusetts, devenind profesor universitar la vârsta de 30
de ani. A fost consultant economic al preşedintelui SUA, J.Kennedy, al Congresului şi
Guvernului american.
P.Samuelson este considerat a fi un economist universal, care în anii 50-60 a
insuflat o nouă viaţă ştiinţei economice. El are contribuţii importante în aşa domenii
cum ar fi teoria consumului, teoria comerţului internaţional, finanţele publice, rolul
statului în economie, salariul etc. Adept înflăcărat al folosirii matematicii în analiza
economică, reuşeşte să reprezinte în formule matematice un şir de legi fundamentale
ale economiei de piaţă.
Şi încă un moment de care trebuie să ţinem cont atunci când vorbim despre
Samuelson – profesorul american a contribuit, ca nimeni altul, în a doua jumătate a
secolului XX la răspândirea cunoştinţelor economice, inclusiv a teoriei keynesiene în
întreaga lume. Manualul său de teorie economică «Econimcs» (prima ediţie a fost
publicată în anul 1948, ultima, a cincisprezecea, deja în colaborare cu W.P.Nordhaus,
în 1995 a fost tradus într-un număr mare de limbi de circulaţie mondială, inclusiv în
română în anul 2000 şi editat în milioane de exemplare. Astfel P.Samuelson a devenit
nu numai un economist talentat şi influent, ci şi un om foarte bogat.
Conţinutul sintezei neoclasice. Cunoscutul istoric al gândirii economice,
americanul B.Seligman susţine că în manualul lui Samuelson, în care sunt expuse
toate aspectele «sintezei», „micro- şi macroeconomia au reuşit în sfârşit să stabilească
relaţii diplomatice”.
Până a ajunge acolo, autorii „sintezei” şi-au impus teoria începând, ca de obicei,
cu critica predecesorilor, atât a neoclasicilor cât şi a unor aspecte ale doctrinei lui
Keynes. Adresându-se adepţilor teoriei neoclasice, P.Samuelson scrie: «De ce să ne
vorbiţi de raritate? sau de eficacitate? sau de creştere? sau de echitate? Aruncaţi deci
la coş legile voastre ale ofertei şi cererii, teoriile voastre savante cu privire la
formarea preţurilor şi piaţă. Distrugeţi culegerile voastre de precepte tradiţionale. Noi

166
am intrat într-o eră nouă, în care toate adevărurile de ieri au devenit erorile de astăzi;
în care încercările de economisire ruinează investiţiile; în care un uragan sau un
război sunt binefaceri ale cerului, în măsura în care asemenea dezastre creează locuri
de muncă şi umplu burta şomerilor».
Pornind de la faptul că sistemul economic existent în ţările dezvoltate este mixt
(adică constituie o combinaţie a sectorului privat cu cel public), autorii sintezei,
asemeni keynesiştilor, se pronunţă în favoarea unei intervenţii a statului în economie.
Cu atât mai mult, cu cât, subliniază P.Samuelson, un şir de activităţi econo-mice, cum
ar fi ocrotirea sănătăţii, învăţământul, industriile de prelucrare a deşeurilor ete., nu
sunt supuse acţiunii legii cererii şi ofertei. Statul trebuie să intervină şi în alte
domenii, cum ar fi, de exemplu, fixarea salariului minimal.
Deşi supun un şir de aspecte ale teoriei clasice şi neoclasice unei critici
intransigente, autorii sintezei nu resping în întregime doctrinele lor, ci le modifică, le
actualizează, le adaptează la noile realităţi.
Punându-i la punct pe clasici şi neoclasici, Samuelson şi Solow supun unei
analize critice şi doctrina lui Keynes. Astfel ei scot în vileag un şir de neajunsuri ale
keynesismului, care au generat asemenea fenomene negative cum ar fi transformarea
inflaţiei în boala cea mai grea de care suferea în anii 60-80 capitalismul, creşterea
exagerată a cheltuielilor publice şi a intervenţiei statului, fapt ce strâmtora peste
măsură sectorul privat.
Să vedem acum care sunt principalele deosebiri dintre «sinteza neoclasică» şi
neokeynesism? Un lucru ce este evident, este faptul că teoria sintezei neoclasice are
un caracter mixt, combinat. Dar nu numai. Aceste microdoctrine se deosebesc în
primul rând prin «pârghia de reglementare a economiei» considerată a fi cea mai
eficientă. Neokeynesiştii americani sunt de părere că instrumentul principal al
intervenţiei statului în economie trebuie să fie bugetul, neokeynesiştii francezi -
planul incitativ. Pentru autorii «sintezei» însă rolul-cheie în reglamentarea economiei
urmează să-1 joace politicile fiscală şi monetară, politici care nu trebuie folosite
separat, ci împreună printr-o coordonare permanentă a activităţii a Guvernului cu cea
a Băncii centrale.

167
 Evident, între neokeynesienii americani şi autorii sintezei neoclasdice, care şi ei
sunt nişte neokeynesieni, există mai multe puncte comune, decât deosebiri. Astfel, şi
pentru unii, şi pentru ceilalţi principalele obiective ale politicii macroeconomice sunt
asigurarea unui nivel ridicat şi în continuă creştere al produsului real; adică asigurarea
creşterii economice, a unei rate reduse a şomajului; a unui nivel stabil al preţurilor.
Relaţiile economice externetrebuie să fie mai mult sau mai puţin echilibrate,
asigurându-se, de preferinţă, o balanţă de plăţi favorabile.

3. Postkeynesismul. Stângii de la Cambridge. Joan Robinson

Apariţia postkeynesismului. La hotarul deceniilor şapte şi opt în economia

ţărilor occidentale s-au accentuat un şir de fenomene negative, cum ar fi prezenţa
simultană a inflaţiei, şomajului şi stagnării economice, criz valutar-financiare, precum
şi criza întregii economiei mondiale, criză provocată în mare parte de cele două
«şocuri petroliere» din 1973 şi 1979. Aceste procese au demonstrat într-un fel
slăbiciunile şi neajunsurile politicii economice de inspiraţie keynesistă. Keynesismul,
dar în mare parte şi neokeynesismul, intră în criză. Pe acest fondal în toată lumea
începe o renaştere a ideilor liberalismului economic. În asemenea condiţii, în Marea
Britanie apare o grupare de economişti, care-şi pun ca scop apărarea celor mai
valoroase teorii din doctrina lui Keynes.
Pornind ca deobicei în asemenea cazuri, de la critica unor aspecte ale teoriei
părintelui lor spiritual, autorii postkeynesişti încearcă să reabiliteze ideea unei
intervenţii însemnate a statului în economie. (De notat că apariţia acestui microcurent
este condiţionată şi de faptul că keynesiştii au neglijat problemele repartiţiei, care,
cum se ştie încă de la Ricardo, joacă un rol important în stimularea creşterii
economice). Principalii teoreticieni au postkeynesismului, numit şi şcoala de stânga
de la Cambridge, sunt: englezii Joan Robinson, G.L.Schackle, Nicolas Kaldor,
ultimul de origine ungară şi italianul Pierro Sraffa.

168
 Joan Robinson (1903-1983). Viaţa şi opera. Cea mai celebră femeie-economist
din secolul XX, a lucrat timp de 40 de ani profesoară de economie la Universitatea
din Cambridge. A fost elevă şi colaboratoare a lui J.Keynes.
J.Robinson este considerată a fi autoarea teoriei concurenţei imperfecte, adică a
unei forme de concurenţă aflată între cele două extreme posibile, între o situaţie de
monopol şi una de concurenţa pură şi perfectă. Potrivit opiniei savantei britanice,
concurenţa imperfectă constituie neajunsul cel mai însemnat al sistemului economic
capitalist. De ce? Fiindcă, scrie J. Robinson, «menţinând preţurile la un nivel mai
înalt decât în cazul concurenţei perfecte, firmele obţin profituri mari, iar
consumatorul pierde. Aceasta, la rândul său, dă naştere la reducerea producţiei şi la
şomaj, iar în ultimă instanţă, la instabilitate politică. În condiţiile concurenţei
imperfecte economia funcţionează fără a realiza posibilităţile maximale de folosire a
braţelor de muncă şi de producere a mărfurilor, precum şi de prestare a serviciilor».
Operele principale ale lui J.Robinson sunt: «Economia concurenţei
imperfecte» (1933), «Eseu asupra economiei lui Marx» (1941), «Acumularea
capitalului» (1955).
Esenţa postkeynesismului. Direcţiile principale ale investigaţiilor întreprinse
de postkeynesişti sunt: a) analiza dinamicii dezvoltării economice; b) determinarea
rolului repartiţiei în funcţionarea economiei de piaţă; c) analiza rolului banilor în
economia contemporană; d) respingerea microanalizei neoclasice bazate pe modele
abstracte şi premise ideale, în primul rând a explicaţiilor subiective a preţurilor şi
veniturilor.
Asemeni tuturor keynesiştilor, postkeynesiştii efectuează o analiză preponderent
macroeconomică, urmărind scopul găsirii modalităţilor optimale de creştere
economică, de stabilitate a preţurilor, de reducere a şomajului. Totodată ei sprijină
politica fiscală, bugetară şi monetară a statului, promovată în scopul încurajării
micului business. Dar poskeynesiştii se inspiră nu numai din opera lui Keynes, ci şi
din lucrările autorilor de altă orientare teoretică, cum ar fi cele ale ale clasicilor
(A.Smith şi D.Ricardo), ale lui K.Marx, precum şi ale unor autori eterodocşi. Ei
extind aria investigaţiilor economice, analizând şi un şir de fenomene, neglijate de

169
Keynes, cum ar fi rolul marilor corporaţii în economie, problemele inflaţiei şi ale
comerţului exterior, dar mai ales rolul repartiţiei în funcţionarea economiei
contemporane.
O particularitate a postkeynesismului constă în respingerea teoriei valoare-
utilitate şi a teoriei productivităţii marginale a factorilor de producţie şi revenirea la
teoria valoare-muncă, aşa cum a fost ea expusă de D.Ricardo.
Cum am menţionat deja, în centrul concepţiei postkeynesiste se află problema
interdependenţei dintre creşterea economică şi repartiţie. Astfel, postkeynesiştii
afirmă că ritmurile creşterii economice depind întru-totul de felul cum se înfăptuieşte
repartizarea venitului naţional: în salariu şi profit. De notat că, în această chestiune nu
există o unitate de vederi. Unii postkeynesişti susţin că dezvoltarea economică este
mai însemnată în cazul distribuirii venitului naţional în favoarea capitalului, alţii - a
salariului. Nicolas Kalder, de exemplu, susţine că o creştere economică cu ritmuri
înalte poate fi asigurată doar prin redistribuirea venitului naţional în favoarea
capitalului. J. Robinson are însă o opinie diametral opusă. Ea consideră că salariile
mari, facilitând realizarea produselor şi a serviciilor, este unul din principalii
stimulenţi ai creşterii economice. Profesoara de la Cambridge scrie, în această ordine
de idei, că «din punctul de vedere al unei perioade îndelungate limitele în sporirea
avuţiei sunt determinate nu de nivelul tehnicii, ci de acea letargie care se extinde ca
urmare a dispariţiei concurenţei şi a lipsei creşterii salariului». J.Robinson consideră
că sporirea salariului este condiţia principală a realizării mărfurilor şi serviciilor, cât
şi a stimulării progresului tehnic. Astfel, subliniază ea, în creşterea salariului sunt
cointeresaţi atât muncitorii, cât şi capitaliştii.

4. Neokeynesismul macroeconomic: aportul lui V.Leontiev

Paul Samuleson a efectuat o sinteză de ansamblu a microeconomiei marginaliste
cu macroeconomia keynesiană. Sinteza la nivelul unor procese mai concrete, în
condiţiile unei creşteri economice stabile, a fost înfăptuită de alţi economişti. Astfel,
economistul american de origine rusească V.Leontiev are meritul de a găsi o „punte”
de legătură între echilibrul economic general, elaborat de către marginalistul L.Walras

170
şi teoria neokeynesiană a dinamicii economice. Totodată V.Leontiev a fost savantul
care a descoperit cel mai eficient instrument de realizare a unei politici economice
intervenţioniste.
Vasilii Leontiev (1906-1999). Omul şi opera. Laureatul Premiului Nobel în
domeniul economiei pe anul 1973, V.Leontiev este un mare economist american, de
origine rusească. S-a născut la Sankt-Petersburg. Numai la 15 ani intră la
Universitatea din oraşul natal, pe care o absolveşte cu titlul de licenţiat în economie,
în anul 1925, la vârsta de 19 ani. Susţine teza de doctor în economie la Universitatea
din Berlin la doar 22 de ani. Lucrează apoi între anii 1927 şi 1930 în calitate de
cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Mondială al Universităţii din Kiev. În
anul 1931 emigrează în Statele Unite la invitaţia directorului Biroului Naţional de
Analiză Economică al acestei ţări. Se stabileşte cu serviciul la Universitatea Harvard,
unde va activa în calitate de cercetător ştiinţific şi profesor universitar timp de 44 de
ani. Între anii 1953-1975 a fost şef al catedrei de „Economics”. Concomitent, în anii
1946-1973 a condus şi Proiectul de Cercetări Economice de la Harvard.
În anul 1932 tânărul cercetător, cunoscut deja în lumea specialiştilor, primeşte un
grand de cercetare destinat elaborării primelor tabele imput-output (intrare-ieşire,
numite şi balanţa interramurală) al economiei americane pentru anii 1919-1929. În
anii următori a continuat să lucreze asupra dezvoltării acestei teorii, precum şi la
diverse aplicaţii ale acesteia.
În anul 1975 a fost invitat la Universitatea din New-York, unde devine director
al Institutului de Analiză Economică. Un timp a lucrat şi consultant pe lângă ONU. A
fost consilier economic al preşedintelui SUA T.Roosevelt şi consultant al mai multor
guverne, cum ar fi cele ale Italiei, Norvegiei, Japoniei, Spaniei, Marokului, Rusiei.
Principalele opere teoretice ale lui Vasilii Leontiev sunt: „Structura economiei
SUA în anii 1919-1929” (1941) şi „Analiza structurii economiei SUA” (1953).
Metoda „imput-output” (intrare-ieşire) – „punte între marginalism şi
keynesism. Contribuţia principală a savantului american de origine rusească la
dezvoltarea teoriei economice constă în elaborarea şi aplicarea în viaţă a metodei
(unii specialişti o numesc principiu) balanţei interramurale, cunoscute ca metoda

171
„imput-output”. Drept punct de plecare i-au servit realizările lui F.Quesnay (tabelul
economic), K.Marx (schemele de reproducţie simplă şi lărgită) şi ale lui L.Walras
(ecuaţiile echilibrului economic general). Studiind interdependenţele din cadrul
sistemului economic, elaborează o matrice ale acestor interdependenţe, numită
balanţa interramurală. Totodată inventează o mulţime de coeficienţi speciali care
permit de a calcula ce cantitate de producţie a unei ramuri este necesară pentru
confecţionarea unei unităţi de produs din altă ramură.
Metoda „imput-output”, ce presupune o largă folosire a metodelor matematice
de calcul, serveşte drept instrument de aplicare a teoriei economice în activitatea
economică. Ea permite calcularea consecinţelor directe şi indirecte a modificării unor
mărimi economice cum ar fi nivelul impozitelor, cererii, masei monetare, salariului,
profitului, etc., asupra altor mărimi, precum şi a dezvoltării economice în ansamblul
ei. Metoda elaborată de către profesorul american dă posibilitate guvernelor să
evalueze impactul diferitor variante de politică economică asupra creşterii şi
dezvoltării economice, să prognozeze şi să programeze din timp această dezvoltare.
Punând în centrul modelului său matricea interramurală, ce constituie o
„oglindă” a interdependenţei dintre toate mărimile economice, V.Leontiev elaborează
modelul echilibrului economic general în dinamică, adică al unui echilibru ce ar
asigura creşterea economică. Prin această realizare este întinsă o punte între teoria
marginalistă a echilibrului economic general şi teoria neokeynesiană a creşterii
economice, între teoria economică, statistică şi instrumentele matematice de calcul.
De notat că în prezent metoda elaborată de V.Leontiev este folosită de toate ţările
lumii, precum şi de Organizaţiile economice Internaţionale. Ea este universală şi
poate fi folosită atât pentru planificarea economiilor centralizate, cât şi pentru
prognozarea şi programarea economiilor de piaţă.

Capitolul XI
NEOLIBERALISMUL
1. Esenţa neoliberalismului şi deosebirea lui de
172
 liberalismul clasic
«Reîntoarcea» liberalismului economic. În decursul a circa patru decenii
(1940-1980) atât gândirea cât şi politica economică din ţările occidentale (cu excepţia
Germaniei Federale) fuseseră dominate de doctrina keynesiană. Începând însă cu anii
1974-1977 în prim plan revin din nou teoriile economice clasice şi neoclasice. În
SUA, apoi în Marea Britanie şi Franţa are loc un fenomen botezat de specialişti cu
denumirea de „contrarevoluţie liberală”. Acest «retur» neaşteptat a fost condiţionat în
mare parte de fenomenul stagflaţiei, care a subminat mult fundamentul teoretic al
doctrinei lui Keynes, demonstrând totodată şi inconsistenţa curbei lui Philips.
Dar făclia neoliberalismului fusese aprinsă ceva mai demult. Încă în anul 1938
la Paris a avut loc un colocviu al unui grup de economişti cu convingeri liberale din
iniţiativa şi în frunte cu americanul Walter Lipmann. La acest colocviu, intrat în
istorie cu numele iniţiatorului său, au participat specialişti vestiţi din diferite ţări, cum
ar fi austriecii F.Hayec şi L.von Mises, francezul I.Rueff, elveţianul W.Ropke. În
urma unor controverse furtunoase, participanţii la colocviu ajunseseră la o concluzie
oarecum paradoxală pentru acele timpuri, şi anume: în scopul salvării liberalismulul,
este necesară o anumită limitare a libertăţilor economice.
Astăzi neoliberalismul (numit uneori şi neoclasicismul contemporan) pare să fie
cel mai influent curent teoretic din Occident, adepţii lui exercitând o influenţă
covârşitoare asupra politicilor economice promovate de guvernele SUA, Germaniei,
Marii Britanii, Franţei. Dar, deşi relativ «tânăr», acest curent este divizat în mai multe
şcoli, cele mai cunoscute fiind: şcoala de la Freiburg (Germania), şcoala monetaristă
din Chicago, «noii economişti» francezi, şcoala ultraliberală austriacă.
Neoliberalismul este o reînnoire, mai bine zis o revalorificare a ideilor
liberalismului economic atât la nivel de teorie, cât şi la nivel de politică economică.
Astfel neoliberalii recunosc conceptul de ordine naturală, plasează în centrul doctrinei
lor noţiunea de individualism economic, acordă o atenţie deosebită analizei pieţei şi a
preţului. Cât priveşte politica economică, ei se pronunţă pentru înfăptuirea
privati.zării, reducerea impozitelor şi a cheltuielilor publice.

173
 Critica „la stânga şi la dreapta”. Pornind de la faptul că nici liberalismul
clasic, nici marginalismul n-au fost în stare să facă faţă unor probleme economice şi
sociale de primă importanţă, cum ar fi şomajul, crizele economice pe de o parte, iar
pe de alta, că dirijismul limitează libertăţile cetăţenilor şi evoluează spre dictatură,
neoliberalii, urmând o tradiţie mai veche, s-au afirmat în procesul unei critici aspre
atât la adresa dirijismului, cât şi a liberalismului ortodox. Dirijismul, susţin ei, fie de
croială keynesiană, fie de croială nazistă sau sovietică, nu este nicidecum capabil să
asigure un echilibru economic durabil, dând naştere în acelaşi timp, unei birocraţii
numeroase, parazitare şi ineficiente, ce înclină inevitabil spre instaurarea dictaturilor
de tot soiul. Intervenţia masivă a statului în economie conţine în sine riscul încălcării
nu numai a libertăţilor economice, ci şi a celor politice. Neoliberalul austriac Ludwig
von Mises scrie în această ordine de idei că «intervenţia statului înseamnă
întotdeauna sau acţiune de forţă, sau ameninţarea cu o asemenea acţiune. Guvernul
recurge, în ultima instanţă, la sprijinul oamenilor înarmaţi, la poliţişti, jandarmi, la
închisori şi călăi... Cei care cer sporirea intervenţiei statului cer, în ultimă instanţă,
mai multă oprimare şi mai puţină libertate».
După ce-i «pun la punct» pe dirijişti, neoliberalii îi atacă pe autorii
liberalismului tradiţional (pe clasici şi marginalişti), supunând şi conceptele lor unei
critici la fel de categorice. Mai întâi aceştia sunt învinuiţi de păcatul de a apăra ideea
unei libertăţi economice abstracte, şi nu concrete, fără a înţelege simplul adevăr că
libertatea trebuie să fie controlată şi protejată. În caz contrar de o libertate abstractă
profită doar cei mai abili, mai vicleni şi puternici, care în ultimă instanţă îi distrug pe
cei mai slabi. Anume această libertate necontrolată dă naştere în mod inevitabil
«groparului» său - monopolurile.
Încercând să înjghebe o doctrină proprie, neoliberalii plasează la temelia ei un
buchet eterogen de principii: 1) respectarea «ordinii naturale», fără însă a o absolutiza
ca în cazul liberalilor clasici. 2) asigurarea libertăţilor economice, dar paralel cu
creşterea responsabilităţilor întreprinzătorului; 3) susţinerea concurenţei, însoţită de
lupta contra monopolurilor; 4) respectarea libertăţii formării preţurilor; 5) asigurarea
stabilităţii circulaţiei monetare; 6) intervenţia limitată a statului în economie.

174
 Rolul economic al statului. Cum am menţionat deja, originalitatea demersului
neoliberal constă în faptul că el admite un oarecare amestec al statului în economie.
Dar, atenţie, această intervenţie nu are aproape nimic comun cu activitatea economică
ca atare. Scopul intervenţiei statului constă nu în limitarea libertăţilor economice
(cum propun dirijiştii), ci din contra, în apărarea lor, în crearea acelui cadru legislativ,
care ar proteja piaţa şi concurenţa. Neoliberalii plasează în centrul doctrinei lor ideea
că, pentru a funcţiona normal, economia de piaţă are nevoie de un cadru legislativ
corespunzător, cadru ce poate fi elaborat şi menţinut numai de către «statul de drept».
Oricum, ni-meni din neoliberali nu pune la îndoială necesitatea intervenţiei statului în
economie, obiectul controverselor între ei fiind determinarea domeniilor concrete, a
formelor şi a volumului acestui amestec.
O atenţie deosebită se acordă organizării şi protejării de către stat a concurenţei,
fără de care este imposibilă o funcţionare normală a economiei. Neoliberalii fac o
deosebire netă între concurenţă şi politica „laisser-faire”. Concurenţa este un element
absolut necesar pentru funcţionarea econ6miei de piaţă, pe când politica «laisser-
faire», apărând ideea libertăţilor depline ale agenţilor economici şi a pasivităţii totale
a statului, a adus mari prejudicii economiei de piaţă. Anume această politică a şi
favorizat apariţia monopolurilor, a crizelor economice, precum şi a unei diferenţieri
nejustificate între producători. Această poziţie: - «da» - concurenţei, „nu” -
principiului „laisser-faire” - este una din cele mai originale idei ale neoliberalilor.
Menţinerea şi consolidarea concurenţei este asigurată, deci, printr-o intervenţie
activă a statului în viaţa economică. Statul are, de asemenea, misiunea de a interveni
pentru a interzice anumite forme şi metode de activitate economică, precum şi pentru
a încuraja apariţia şi dezvoltarea micilor întreprinderi.
Efectuând o analiză cu precădere microeconomică, neoliberalii acordă o atenţie
deosebită mecanismului de funcţionare a pieţei şi de formare a preţurilor. Ei insistă
asupra faptului că numai preţurile libere, necontrolate, sunt capabile să asigure atât
menţinerea echilibrului economic şi creşterea economică, cât şi o utilizare raţională a
tuturor factorilor de producţie.

175
 2. Neoliberalismul şcolii de la Freiburg

Walter Eucken (1891-1950). Viaţa şi opera. Una din primele reacţii faţă de
teoria şi practica dirijistă a venit din partea economiştilor germani, care au fondat în
acest scop o şcoală economică, intrată în istorie cu denumirea de şcoala de la
Freiburg. Figura centrală a acestei şcoli a fost şeful catedrei de economie politică de
la Universitatea din Freiburg, profesorul Walter Eucken.
Aportul principal al lui Eucken la dezvoltarea ştiinţei economice constă în
elaborarea teoriei tipurilor ideale de economie, teorie ce include toate aspectele
ordoliberalismului, cum mai sunt numiţi adepţii şcolii de la Freiburg. Spre deosebire
de autorii liberalismului tradiţional, care s-au limitat doar la o analiză teoretică a
ordinii economice, W. Eucken investighează atât ordinea socială, cât şi întreaga
varietate de ordini economice care au existat de-a lungul istoriei. El ajunge la
concluzia că enorma varietate de ordini economice poate fi redusă, în mod abstract, la
două tipuri ideale: economia dirijată de la centru şi economia de piaţă. Potrivit opiniei
savantului german, nu poate exista o teorie economică universală, pentru toate
economiile (cum considerau, de exemplu, clasicii şi neoclasicii). Adept al înfăptuirii
(pe plan metodologic) a unei sinteze între istorie şi teorie, el susţine că pentru fiecare
tip de economie sunt necesare teorii, precum şi politici economice diferite.
Principalele opere ale lui W. Eucken sunt: «Bazele economiei politice» (1940) şi
«Principiile politicii economice» (1952).
Evoluţia şcolii de la Freiburg. Timp îndelungat şcoala de la Freiburg a fost
recunoscută drept centru al neoliberalismului internaţional. Nemaipomenita
răspândire a ideilor ordoliberale în fosta Republică Federală Germania se explică în
mare parte prin faptul că în Germania lui Hitler modelul economiei dirijate fusese
compromis şi discreditat definitiv.
Începând cu anul 1948 ordoliberalismul devine doctrina oficială de stat a
Bonului, iar unul dintre teoreticienii de seamă aşcolii, L.Erhard, avea să fie ales
cancelar al Germaniei Federale. Se consideră că anume profesorul L.Erhard şi teoria
şcolii de la Freiburg se află la originea cunoscutului miracol economic german.
Printre promotorii de vază ai ordoliberalismului putem nominaliza pe W.Ropke,
176
consilier al cancelarului german Adenauer, pe M.Weber şi A.Rustov. Iar I.Nicolae-
Văleanu susţine că printre susţinătorii amintitei şcoli a fost şi economistul român
Anghel Rugină, care şi-a făcut doctoratul sub îndrumarea profesorului W.Eucken.
Teoria tipurilor ideale de economie. Locul central în doctrina neoliberală
germană aparţine teoriei tipurilor ideale de economie, elaborate de W.Eucken şi
dezvoltată de discipolii săi. Potrivit acestei teorii, economia, de-a lungul întregii
istorii a omenirii, prin ce are ea mai caracteristic, se reduce de fapt la două tipuri
(modele) ideale, şi anume: a) economia liberă de piaţă, în care relaţiile între agenţii
economici se stabilesc prin intermediul pieţei, şi b) economia centralizată, condusă de
la centru, şi în care relaţiile între agenţii economici sunt stabilite pe baza ordinelor şi
a regulilor elaborate de stat. Eucken menţionează că «acestea ...nu sunt tipuri reale
care să caracterizeze organizaţia economică sau eapta dezvoltării economice. Acestea
sunt modele create de mintea oamenilor, sunt forme ideale, adevărate tipuri ideale».
Oricum, toate formele concrete de organizare a economiei pot fi împărţite în
două mari categorii, după «tipul ideal» care predomină. Neexistând în realitate,
«tipurile ideale» constituie axa în jurul căreia gravitează o economie sau alta,
economia reală fiind o îmbinare în diferite proporţii a acestor tipuri ideale. Fiecărui
tip ideal de economie îi pot aparţine mai multe forme concrete de organizare a vieţii
economice. Astfel, drept forme ale economiei centralizate putem cita aici: latifundiile
stăpânitorilor de sclavi, statele feudale, economia socialistă, economia fascistă. Deşi
unele din aceste forme de organizare a vieţii economice sunt bazate pe proprietatea
publică, altele – pe proprietatea privată, toate au ca element definitoriu comun
dirijarea lor de la centru. Există mai multe forme şi a economiei libere de piaţă, în
care relaţiile între agenţii economici se stabilesc prin intermediul pieţei – capitalismul
concureţei libere, capitalismul monopolist, economia de piaţă mixtă cu numeroasele
ei modele contemporane, etc. Dacă trebuie de ales între aceste două tiprui ideale de
economie, apoi, - spune Eucken, - «Economia liberă de piaţă» este preferabilă,
deoarece ea asigură democraţia, libertatea şi bunăstarea oamenilor. Celălalt tip, însă,
este ineficient şi deschide calea dictaturii.

177
 Concepţia „echipei de fotbal”. Adepţii şcolii de la Freiburg afirmă că
«economia liberă de piaţă» în condiţiile actuale nu poate funcţiona în mod automat.
Ea are nevoie de anumite «componente» ale celuilalt „tip ideal” de economie, în
primul rând de intervenţia statului. Ce funcţii concrete urmează să îndeplinească
statul? Căutând o modalitate cât mai explicită de a răspunde la această întrebare,
L.Erhard şi W.Ropke au lansat aşa-numita concepţie a «echipei de fotbal». În
viziunea ordoliberalilor germani societatea este un uriaş teren de fotbal. Pe acest teren
rolul de jucător revine agenţilor economici, pe când statul îndeplineşte funcţiile de
arbitru. „Arbitrul”, cum se ştie, nu i-a parte la joc, el garantează doar desfăşurarea
jocului conform anumitor reguli, pe care tot el le elaborează.

3. Concepţia lui F.Hayek despre economia de piaţă

şi statul de drept
Particularităţile ultraliberalismului austriac. Şcoala austriacă contemporană,
numită adeseori ultraliberală, sau, cum i se mai zice încă, cea de a doua şcolă
austriacă, este într-un fel, moştenitoarea celebrei şcoli psihologice de la Viena,
întemeiată încă în anii ’70 ai secolului XIX de către K.Menger. Cei mai de seamă
reprezentanţi ai şcolii austriece contemporane sunt: Friedrich A.von Hayek (1899-
1992), Ludwig von Mises (1881-1973) şi într-un fel, J.Schumpeter (1883-1950).
Adepţii acestei şcoli numiţi nu numai ultraliberali, ci uneori chiar extremişti, sunt cei
mai înverşunaţi apărători ai economiei de piaţă «pure». Ei resping până şi ideea unei
economii mixte, economii care predomină astăzi în ţările occidentale şi care, cum se
ştie, presupune existenţa unui important sector public. Ultraliberalii austrieci sunt
apărători consecvenţi ai individualismului şi ai «ordinii naturale». Fideli tradiţiei
şcolii de la Viena, ei acordă o atenţie deosebită analizei comportamentului subiectiv
al consumatorului.
În opinia autorilor celei de-a doua şcoli austriece, individul este figura centrală
a sistemului economic, iar statul nu face decât să-i încurce, intervenţia lui provocând
chiar tot felul de crize economice. În viziunea lor statul trebuie să se limiteze în

178
politica sa economică doar la elaborarea legilor şi organizarea îndeplinirii acestora,
precum şi la perceperea impozitelor necesare funcţionării normale a societăţii.
Friedrich von Hayek (1899-1992). Omul şi opera. Hayek este figura centrală a
noii şcoli austriece şi cel mai pasionat apărător al economiei de piaţă.
S-a născut la Viena, unde şi-a făcut studiile şi şi-a început activitatea sa
pedagogică şi ştiinţifică în calita-te de profesor universitar. În anii ’30 a fost însă
nevoit să emigreze în Anglia, unde până în anul 1950 a predat la celebra London
School of Economics. Un timp oarecare activează la Universitatea din Chicago. În
anul 1962 devine şef al catedrei de economie politică de la Universitatea din Freiburg
(Germania), activând paralel şi la o universitate din Austria. În aşa mod, Hayek face
parte din şcoala de la Viena, mai în virtutea ideilor ce le apără decât teritorial. A
desfăşurat o activitate ştiinţifică multilaterală. Visase să devină psiholog, dar susţine
primul doctorat în drept, apoi un altul în ştiinţele politice. Pentru ca până la urmă, în
anul 1974 să devină laureat al Premiului Nobel pentru economie. Această evoluţie
neobişnuită spre teoria economică i-a şi determinat în mare măsură caracterul operei
ştiinţifice. Hayek a efectuat o analiză complexă a legăturilor dintre economie,
psihologie, drept şi sociologie, criticând în cei mai duri termeni specializarea îngustă
a economiştilor, separarea excesivă a activităţilor de cercetare, ruptura artificială ce se
face adeseori între diferite ştiinţe sociale. Nu-i de mirare deci faptul că lucrarea sa
principală, de sinteză, este intitulată «Dreptul, economia, libertatea» (1973- 1979).
În centrul preocupărilor teoretice ale lui Hayek s-au aflat problemele
comportamentului individului în condiţiile economiei de piaţă, statul de drept,
sistemul preţurilor, ciclurile economice.
Concepţia lui Hayek despre economia de piaţă şi statul de drept. „Nu
judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu ce
măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura”. În opera sa ştiinţifică Hayek n-a prea
ţinut cont de acest îndemn al lui Iisus Hristos şi ca rezultat demersul lui categoria a
stârnit un şir de critici din partea economiştilor ce împărtăşeau alte opinii ştiinţifice.
Astfel, cunoscuţii specialişti în istoria doctrinelor economice, francezii Andre Piettre
şi Alain RebBlob susţin că «Aportul esenţial al lui Hayek nu conţine absolut nimic

179
nou şi este greu înţeleasă admiraţia exagerată care-a stârnit-o. Acest aport constă în
exclusivitate din repetarea pe parcursul a multor pagini că ordinea de piaţă într-o
societate liberă este o «ordine spontană», în opoziţie cu o ordine ce se vrea
«raţională», impusă de sus de către organele de stat...»
Aprecierile autorilor francezi sunt desigur puţin exagerate. Hayek a fost un mare
economist, convins în adevărul ideilor sale. Este adevărat, el s-a impus mai întîi de
toate ca un apărător consecvent a unor idei şi principii deja cunoscute, descoperite şi
formulate de alţi economişti, cum ar fi, de exemplu, conceptul «mâinii invizibile» de
A.Smith şi legea lui Say. Aşa este, numai că economistul austriac a făcut acest lucru
în condiţiile când aproape pretutindeni în ţările occidentale dominau ideile de
inspiraţie keynesistă, când cei care apărau liberalismul economic, - mici insuliţe în
imensul ocean dirijist - nu erau luaţi în seamă nici de specialiştii în materie, nici de
oamenii politici. Anume în asemenea împrejurări Hayek a ţinut mereu aprinsă făclia
liberalismului, ca până la urmă, la adân-ci bătrâneţe, să se dovedească a fi, cel puţin
pentru câteva decenii, învingător.
Adept înflăcărat al „mâinii invizibile” şi al ordinii naturale, Hayek susţine că
termenul de «economie» (în greceşte „casă”, „gospodărie”) care presupune
autoritatea unei persoane este deja învechit şi nu mai corespunde noilor realităţi. De
aceea el propune ca noţiunea „economia de piaţă” să fie înlocuită cu termenul
«catalaxie» (în greceşte înseamnă «a schimba»). Catalaxia este în viziunea autorului
austriac un sistem economic care se autoreglează spontan, în primul rând prin
intermediul preţurilor, care sunt «un sistem de telecomunicaţii între agenţii
economici, «o maşină de înregistrat schimbările din economie». „Ordinea spontană”
constituie însăşi esenţa pieţei, pe câiid «ordinea dirijată» sau «raţională» se află la
temelia economiei de comandă.
Comparând relaţiile dintre agenţii economici în condiţiile economiei de piaţă cu
un joc, el afirmă că acest joc are două faţete: a) el presupune existenţa şi respectarea
anumitelor reguli de joc; b) jucătorii sunt confruntaţi cu anumite împrejurări atât
favorabile, cât şi nefavorabile. (De notat că în Franţa, agenţii economici mai sunt

180
numiţi şi „actori economici”; iar M.Didier şi-a intitulat una din cărţile sale foarte
semnificativ: «Economia: regulile jocului»).
Potrivit opiniei lui Hayek, «regulile jocului» pot fi respectate doar într-un cadru
instituţional corespunzător, în care domneşte nu statul, nu o persoană oarecare, ci
legea, obligatorie pentru toată lumea, inclusiv pentru cei care au elaborat şi adoptat
această lege. «Statul de drept» şi «economia de piaţă» sunt cele două faţete ale
aceleiaşi medalii. Ele nu pot exista una fără de alta, conchide economistul austriac.
Pentru Hayek valoarea umană supremă este libertatea, care-i mult mai
importantă decât orice prosperitate economică. De aceea el respinge orice formă de
intervenţie care limitează libertatea, afirmând că principala funcţie economică a
statului trebuie să fie elaborarea cadrului juridic corespunzător de desfăşurare a
concurenţei între agenţii economici.

4. Monetarismul nordamerican. M.Friedman

Contrarevoluţia monetaristă. Pe la începutul deceniului şapte al secolului XX

neoliberalismul trecu în ofensivă împotriva keynesismului pe toate fronturile,
fenomen numit în ştiinţă drept «contrarevoluţie monetaristă». Această contrarevoluţie
porneşte, în mare măsură, de la necesitatea găsirii unui remediu eficient de luptă
contra inflaţiei. Astfel, monetarismul este nu numai o reacţie teoretică faţă de
keynesism, ci şi una practică. Căci dacă pe timpul preşedinţilor S.U.A. J.Kennedy şi
L.Johnson guvernul american promova o politică economică de inspiraţie keynesistă,
apoi cu venirea la putere a lui R.Reagan şi a lui G.Boush, caracterul politicii
economice americane a fost determinat de adepţii şcolii monetariste. De notat că
«dominaţia» monetaristă avea să se răsfrângă la timpul său şi asupra caracterului
politicii promovate de Fondul Monetar Internaţional şi de Banca Mondială.
Monetarismul constituie un microcurent neoliberal, format din mai multe şcoli.
Astfel, este cunoscut un monetarism metalist promovat în temei de economistul
francez Jacques Rueff (1896-1978), consilierul economic al preşedintelui Franţei,
Charles de Gaulle, care milita pentru reîntoarcerea la sistemul monetar etalon-aur.

181
Printre şcolile monetariste se evidenţiază în primul rând şcoala din Chicago, mentorul
căreia este cunoscutul economist M.Friedman.
Milton Friedman. Omul şi opera. Născut în anul 1912 la New-York într-o
familie de imigranţi din România, îşi face studiile universitare, obţinând o bursă de
la un stat sponsor. Între anii 19461977 activează în calitate de profesor la
Universitatea din Chicago, univesitate cu tradiţii ştiinţifice şi cu savanţi de talie
mondială, care de la un timp rivalizează cu succes cu celebra şcoală de la Cambridge.
Este consilier economic al preşedinţilor americani Richard Nixon şi Ronald Reagan,
al partidului republican şi al guvernului chilian în timpul huntei militare Pinocet.
În anul 1976 Friedman devine laureat al Premiului Nobel „pentru realizările în
domeniile analizei consumului, istoriei şi teoriei monetare, pentru evidenţierea
complexităţii politicii de stabilizare”. În temei – pentru contribuţii însemnate la
analiza istoriei şi teoriei monetare. Printre alte merite mai nominalizăm aici
demonstrarea inconsistenţei curbei lui Philips şi definirea conceptului de rată naturală
a şomajului. Cele mai însemnate lucrări ale lui Friedman sunt: „Capitalismul şi
libertatea” (1962), «Istoria monetară a S.U.A.» (scrisă împreună cu A. Schwartz)
(1963), «Libertatea de a alege» (1979-1980).
Partizan convins al ideilor liberalismului clasic şi neoclasic (deşi nu este un
ultraliberal, ca, de exemplu, F.Hayek), Friedman este categoric contra folosirii unor
modele economico-matematice prea sofisticate, rupte de realitate şi care nu pot fi
utilizate în practică. El se pronunţă în favoarea formulelor şi modelelor simple,
realiste, accesibile, declarând că «Pentru a fugi, trebuie mai întâi să înveţi a merge».
Monetarismul, esenţa şi ideile principale. Aşadar, ce este monetarismul?
M.Friedman afirmă că «ceea ce ne-am deprins să numim teoria cantitativă a banilor
în prezent se numeşte monetarism». De aceeaşi părere este şi economistul francez
J.Lajugie: „Monetansmul se înscrie într-o continuitate perfectă a tradiţiei
«cantitativiste a lui D.Ricardo şi I.Fisher». Reamintim aici că potrivit acestei teorii,
formulate încă de Irving Fisher în 1911, dar a cărei temelie a fost pusă de
mercantilistul francez J.Bodin în secolul XVI şi de economistul englez D.Ricardo în
secolul XIX, mărirea cantităţii de monede în circulaţie produce o creşte-re

182
proporţională a nivelului general al preţurilor şi o scădere a valorii monedei (fireşte,
în condiţiile când alţi indicatori ai economiei rămân neschimbaţi.)
Care sunt ideile principale apărate de monetarişti? Mai întâi de toate monetariştii
sunt adepţi înflăcăraţi ai economiei de piaţă, întrucât piaţa, în opinia lor, este cel mai
perfect şi mai eficient regulator al economiei, numai ea asigură cea mai raţională
utilizare a resurselor economice.
Nu-i vorbă, zic monetariştii, economiile dirijate, mai cu seamă cele de tip
socialist, reuşesc să facă faţă unor probleme cum ar fi şomajul, asistenţa medicală,
dezvoltarea economică, învăţământul etc. Dar toate acestea sunt obţinute cu un preţ
prea mare, în dauna eficienţei şi calităţii, în detrimentul libertăţilor politice şi
economice. Numai economia de piaţă liberă, eficientă şi raţională, este capabilă să
asigure oamenilor şi libertatea şi bunăstarea, precum şi securitatea.
Monetariştii consideră că între libertăţile politice şi economice există cea mai
strânsă interacţiune. «Libertatea economică, - scrie M.Friedman în cartea sa
«Libertatea de a alege», - este o cerinţă esenţială pentru libertatea politică. Permiţând
oamenilor să coopereze unul cu altul, fără constrângere sau conducere de la centru, ea
reduce domeniul în care se exercită puterea politică... Concentrarea puterii economice
şi politice în aceeaşi mână este o sursă sigură a tiraniei». Cu alte cuvinte, libertatea
economică este principalul mijloc de „ocrotire” a libertăţii politice.
O altă idee apărată de monetarişti este că inflaţia este un fenomen pur monetar
ce are la temelia sa o creştere anormală a cantităţii de bani în raport cu volumul
producţiei.
Politica monetară - forma principală de amestec al statului în economie.
Monetariştii sunt cei mai aprigi oponenţi ai intervenţionismului keynesist.. Ei afirmă
că statul exercită, prin amestecul său, doar o influenţă negativă asupra economiei.
Mai întâi de toate acest amestec conţine pericolul dictaturii, favorizează corupţia şi
creează privilegii anumitor agenţi economici în detrimentul altora. Economia de
piaţă, spun monetariştii, este capabilă să asigure echilibrul şi staibilitatea economică
în mod automat, de la sine. La ce bun să se amestece statul în chestiuni, pe care
sectorul privat le poate rezolva singur, cu propriile sale mijloace. Monetariştii se

183
pronunţă împotriva intervenţiei statului în procesul de fixare a preţurilor, împotriva
deficitelor bugetare considerate de keynesişti (şi numai) drept un instrument de
stimulare a creşterii economice, împotriva acordârii de subvenţii întreprinderilor
particulare, împotriva politicii sociale, ce are scopul susţinerii materiale a păturilor
celor mai dezavantajate.
Şi totuşi, asemeni tuturor neoliberalilor, monetariştii acceptă un anumit amestec
al statului în economie. Dar, spre deosebire de keynesişti, care se pronunţă pentru o
politică economică conjuncturistă, monetariştii susţin că din contra, statul trebuie să
promoveze o politică econonucă stabilă, care ar permite agenţilor economici să-şi
ajusteze anticipările lor cu ajutorul semnalelor emise de piaţă.
Principala mărime economică, asupra căreia statul poate să-şi exercite eficient
amestecul, este masa mone-tară. Friedman susţine că în prezent în S.U.A. cantitatea
banilor în circulaţie trebuie să crească anual cu 3-4%, indiferent de conjuctura
economică concretă. Întrucât banii joacă în economie un rol de primă importanţă,
prin intermediul lor se poate influenţa şi preţurile, şi rata dobânzii, şi ritmurile
creşterii economice.
Monetariştii sunt de părere că toate «bolile» de care suferă capitalismul
contemporan - inflaţia, crizele, şo-majul etc. sunt de origine monetară, au la temelia
lor un dezechilibru între cantitatea banilor în circulaţie şi neeesităţile reale ale
economiei. (Friedman, de exemplu, scrie că criza din anii 1929-1930 s-a declanşat
din cauza că autorităţile guvernamentale nu au reuşit «să ţină cont de necesităţile
reale ale ţării în bani, admiţând o micşorare însemnată a numărului lor»). Inflaţia,
potrivit monetariştilor, provine de la faptul că statul acoperă deficitul bugetar prin
enuterea unei cantităţi prea mari de bani. La întrebarea dacă există remedii pentru
combaterea inflaţiei: M.Friedman răspunde: «Singurul mijloc de care dispune
guvernul pentru a lupta contra inflaţiei constă în a cheltui şi în a fabrica mai puţină
monedă... Altă soluţie nu există».

5. Teoria economiei bazate pe ofertă

184
 Oferta - cheia avuţiei. In ultimul deceniu această teorie a devenit atât de
populară, încât se zice c-ar fi cazul să se vorbească chiar de o «revoluţie a economiei
bazate pe ofertă». Deşi, cuvântul «revoluţie» pare oarecum nepotrivit, deoarece sus-
numita teorie nu-i altceva decât o redescoperire, o reformulare a «legii Say». Autorii
«economiei ofertei» sunt americanii Arthur Laffer, George Childer şi Paul Craig
Roberts.
Teoria economiei bazate pe ofertă constituie o reacţie contra politicii
intervenţioniste, promovate de statele occidentale începând cu anii ’30, precum şi
contra cunoscutului concept al lui Keynes, potrivit căruia cererea de mărfuri este
factorul principal de care depinde atât nivelul producţiei, cât şi cel al utilizării forţei
de muncă. Cererea globală, spun keynesiştii, incită întreprinzătorii să-şi lărgească
producţia şi să reducă şomajul. Or, pentru încurajarea cererii, o intervenţie a statului
în economie este absolut indispensabilă.
În această privinţă autorii «economiei de ofertă» au o cu totul altă convingere:.
ei afirmă că nu consumatorul (cererea), ci întreprinzătorul (oferta) constituie punctul
de plecare a oricărei dezvoltări economice, adică nu cererea, ci oferta este cheia
avuţiei. Fiindcă, spun ei, creând şi distribuind veniturile (salariul, profitul, dobânda),
întreprinderile asigură realizarea bunurilor pe care le produc. Astfel, producţia dă
naştere veniturilor care sunt utilizate pentru a procura ceea ce propune oferta. Mai
mult, aceste venituri sunt suficiente pentru absorbirea întregului volum de bunuri
oferite. Nimic nou. Dacă ne amintim, ceva similar spunea şi francezuul J.B.Say, încă
la începutul secolului XIX când afirma că «oferta îşi creează propria sa cerere».
Incriminându-i lui Keynes „păcatul” de a fi descurajat prin teoria sa economiile
şi investiţiile private, autorii „economiei ofertei” insistă asupra creării condiţiilor ce
ar stimula investiţiile private. Cum? Simplu de tot - prin reducerea impozitelor, căci,
zic ei, impozitele mari sporesc consumul în detrimentul economiilor şi al investiţiilor.
Unei critici aspre este supusă şi politica de redistribuire a veniturilor în folosul celor
mai săraci, propusă de Keynes şi promovată pe larg în ţările din Europa Occidentală,
fiindcă această politică are o eficienţă limitată, înrăutăţind chiar adeseori situaţia
celor săraci.

185
 Curba lui Arthur Laffer. Teoreticianul principal al «economiei bazate pe
ofertă», Arthur Laffer, profesor la Universitatea din Los Angeles şi fost consilier al
preşedintelui Reagan, deveni celebru într-o «singură noapte». Cum? Expunând sub o
formă grafică o idee cunoscută foarte de demult, şi anume: până la un punct oarecare,
o datâ cu creşterea ratei impozitelor, cresc şi veniturile fiscale. De la acest punct mai
departe, însă, creşterea în continuare a presiunii fiscale are ca urmare o reducere
substanţială a veniturilor statului. Aceasta se întâmplă întrucât impozitele mai mici
favorizează investiţiile, ceea ce lărgeşte aria fiscalităţii şi sporirea veniturilor. În
acelaşi timp impozitele prea mari limitează producţia şi micşorează veniturile.
Figura 4

V = veniturile fiscale;
I = rata impunerii
(presiunea fiscală)

A B

0 15% 40% 65% I

Fig.4. Curba lui Laffer

Cum se vede din curba lui Laffer, sporirea veniturilor fiscale paralel cu creşterea
ratei impozitelor are loc doar până la un punct oarecare. Mai apoi, o dată cu sporirea
presiunii fiscale, veniturile statului nu mai cresc, ci din contra, scad. Aşa se întâmplă
că aceleaşi venituri se obţin când rata impozitelor este foarte diferită, de exemplu,
15% şi 65%.
Astfel, în timp ce keynesiştii, în scopul stimulării cererii, preconizau creşterea
cheltuielilor publice, obiectiv ce se realiza prin sporirea impozitelor, teoreticienii
«economiei bazate pe ofertă», din contra, se pronunţă pentru o reducere a

186
cheltuielilor publice şi a impozitelor, măsură, care, potrivit opiniei lor, stimulează
creşterea economică.

Capitolul XII
GANDIREA ECONOMICÂ ROMÂNEASCÂ

1. Particularităţile formării şi dezvoltării gândirii economice la români

Care idei predomină în gândirea economică românească. Înţelepţii din
Antichitate afirmau că suprema misiune a omului pe pământ este de a se cunoaşte pe
sine însuşi. Întrucât existenţa noastră se desfăşoară cel puţin la nivel de individ şi la
nivel de naţiune, acest îndemn celebru înseamnă şi cunoaşterea noastră ca tot întreg,
ca naţiune, ca mod de gândire.
Specificul gândirii economice româneşti este condiţionat de un şir de
împrejurări, cum ar fi aşezarea geografică, psihologia naţională, dar mai ales destinul
istoric, care ne-a «oferit» ca ideal suprem nu prosperitatea economică, nu sporirea
avuţiei materiale şi spirituale, ci lupta de eliberare naţională. Istoricul român
A.Xenopol subliniază în această ordine de idei că «nu este popor pe lume care să fi
avut atâtea primejdii de înfruntat, atâtea lupte necurmate de susţinut pentru apărarea
fiinţei şi traiului».
Această regretabilă circumstanţă a reţinut dezvoltarea social-economică a
poporului, imprimând şl gândirii economice un caracter specific. De aici şi prima
particularitate a gândirii noastre - îmbinarea problemelor pur economice cu idealurile
luptei de eliberare naţională. P.Aurelian formulează această trăsătură specifică în
următorii termeni: „Păstrarea şi întârirea naţionalităţii este ţinta supremă căreia
poporul român este dator să jertfească toate gândirile şi toate întreprinderile sale.
Politica noastră, fie internă, fie externă, numai atunci este bună când este naţională;
când urmăreşte prin toate mijloacele ocrotirea intereselor naţionale».
Astfel, în centrul gândirii economice la români s-a aflat ideea independenţei,
ideea naţiunii, fapt ce permite de a plasa, mai mult sau mai puţin relativ, întreaga
gândire românească în cadrul unei variante a doctrinei naţionalismului economic, cu
187
justificarea unui însemnat amestec al statului în problemele economice, fără de
aportul căruia ar fi fost imposibilă atingerea scopului suprem. (Şi aceasta în pofida
faptului că în ţările româneşti găsim reprezentanţi de vază ai tuturor doctrinelor
economice, de la mercantilişti şi fiziocraţi până la marxişti, keynesişti şi neoliberali).
O altă problemă specifică, care încă de pe timpurile lui Burebista şi Deceneu a
preocupat întruna minţile cele mai luminate ale românilor, a fost cea a Unirii. Cu
două mii de ani în urmă Unirea triburilor dace s-a făcut în temei benevol; aşa avea să
se procedeze şi mai târziu, dar se făcea ce se făcea, şi regiunile româneşti se
pomeneau a fi în ţări diferite. Oricum, de atunci şi până în prezent această problemă a
predominat mereu gândirea economică, şi anume prin această prismă, din această
perspectivă, erau analizate şi chestiunile economice.
În consecinţă, gândirea economică românească s-a văzut nevoită de la bun
început să se concentreze nu atât asupra unor probleme pur economice, cât mai ales
asupra chestiunilor legate de existenţa românilor ca neam, de apărarea roadelor
muncii, de închegarea unui întreg din nişte părţi componente, care erau mereu altele,
mereu schimbătoare. Chiar după unirile din 1600, 1859, 1918, 1941 problema Unirii
rămânea să le predomine pe toate celelalte, deoarece se impunea necesitatea întregirii
economiilor fărămiţate, a constituirii unui complex naţional economic unic, în cadrul
unor noi frontiere.
Astăzi unii astrologi şi vizionari celebri (P.Globa, de exemplu), au ajuiis la
convingerea, niţel mistică, că de faptul Unirii tuturor românilor într-un stat unic
depinde nu numai îndeplinirea misiunii lor pe pământ, ci şi prosperitatea şi liniştea
întregii Europe. O idee asemănătoare, de altfel, întâlnim şi la unii autori români.
I.C.Brătianu, de exemplu, scria că «sufletul României nu se poate manifesta decât în
unitate naţională; că pe cât vom fi trunchiaţi în bucăţi, locul naţiei noastre va fi gol în
hotarul cel mai mare al omenirii şi omenirea va suferi, şi noi vom suferi şi mai tare».
Oricât de straniu n-ar părea, până în prezent gândirea economică românească n-a
avut posibilitatea să se manifeste din plin. Şi nu numai la românii din Basarabia, ci la
toţi românii. Şi nu întâmplător. Fiind plasaţi geografic «în calea tuturor răutăţilor»,
cum zic cronicarii, adică aflându-ne învecinaţi cu nişte popoare puse mereu pe jaf şi

188
prădăciune, cum fuseseră cândva tătarii, turcii, hunii, goţii şi cazacii, ne-am deprins,
(mai bine spus am fost nevoiţi) să punem acceptul pe consum şi nu pe acumulare.
Această vecinătate supărătoare distrugea din temelie dorinţa strămoşilor noştri de a se
pricopsi, de a construi palate, case frumoase, monumente de artă. În condiţiile lipsei
unei stabilităţi politice şi economice, a certitudinii că avuţia creată nu va fi jefuită,
psihologia populară înclina în direcţia cheltuirii banilor în petreceri şi nu pentru a
înfiripa manufacturi, a ridica edificii măreţe. Poate de aceea şi suntem mai darnici şi
mai risipitori ca celelalte popoare, permiţând altora să ne prade, fără a ne revolta prea
mult, sau chiar defel. Iată de ce nu e deloc întâmplător faptul că, după cum scria
acelaşi P.Aurelian în anul 1882, «între ştiinţele care au fost introduse mai greu şi mai
târziu la români, fără îndoială este economia politică. Cu treizeci de ani în urmă de
abia numele ştiinţei era cunoscut».
Noi avem o gândire mai mult emotivă, decât raţională, iar la temelia acţiunilor
noastre se află de obicei sentimentele, instinctele, emoţiile, şi mai puţin calculul,
agerimea, duritatea, judecata la rece. Apoi, gândirea noastră economică mai rămâne a
fi încătuşată de tot felul de principii morale, de superstiţii, de tradiţii religioase şi de
altă natură. Noi procedăm şi astăzi asemeni lui Burebista şi Deceneu (scoatem viile,
oricât ne-ar costa, numai să îmbunătăţim moravurile). Poate de aceea de-a lungul
secolelor am avut mai mulţi poeţi şi muzicanţi şi foarte puţini economişti. Şi nu-i
defel întâmplător faptul că un şir de oameni de geniu, cum ar fi M.Eminescu,
B.P.Hasdeu, N.Iorga, A.Xenopol, etc., văzând enorma vulnerabilitate a gândirii
noastre economice şi simţind necesitatea apărării intereselor naţionale ale acestui
popor mai mult mistic, decât raţional, au părăsit adeseori ocupaţiile îndrăgite, pentru
a se apleca asupra problemelor economice.
Şi încă un moment. Ne-am mândrit mereu cu hărnicia noastră, poeţii timpului au
elogiat mereu munca, îndemnându-ne să ne spetim până la sacrificiu. Noi, ascultând
cu evlavie acest îndemn, am obosit în aşa măsură, încât nu mai suntem în stare să ne
apărăm ceea ce-am creat. Am ajuns, vorba lui I.Druţă, un copac roditor, la răscrucea
drumurilor - fiecare vine, rupe, trage, iar el, tăcut şi harnic, rodeşte mereu din an în
an.

189
 Gândirea economică a geto-dacilor. Deceneu. Strămoşii noştri îndepărtaţi,
geto-dacii, au intrat în istorie nu numai prin proverbiala lor vitejie şi demnitate. Ei au
creat o civilizaţie relativ dezvoltată şi au dat lumii personalităţi de talie universală,
cum au fost Decebal, Burebista şi Deceneu.
Deceneu a trăit în primul secol până la Hristos şi s-a impus într-un fel ca un
simbol al înţelepciunii şi spiritualităţii străbunilor noştri. Mare preot al geto-dacilor
pe timpul lui Burebista, reformator religios şi om politic, el era asemuit de către
Strabon, părintele geografiei, când cu personajul mitologic Orfeu, când cu zeul geto-
dacilor Zamolxis. Celebrul istoric german, T.Mommsen, la rândul său, îl pune pe
deceniu pe acelaşi cântar cu profetul iudeilor Moise.
Opera scrisă a lui Deceneu n-a ajuns până la noi. Dar din mai multe mărturii
indirecte uşor conchidem că profetul strămoşilor noştri a luptat nu numai pentru
unirea geto-dacilor într-un stat puternic şi prosper, ci şi pentru constituirea unei
economii dezvoltate, dominată aproape în întregime de normele morale şi religioase
şi capabilă să facă faţă anumitelor obiective politice. Profetul geto-dacilor caută să-i
convingă pe consângenii săi să devină mai cumpătaţi în consum şi mai modeşti în
comportament, debarasându-se de un şir de deprinderi urâte cum ar fi beţia, desfrâul
etc. Deoarece afirmă el, anume un mod de viaţă cumpătat şi modest contribuie în cea
mai mare măsură la educarea demnităţii şi curajului. Istoricul got Iordanes scria că
Marele preot i-a învăţat pe geto-daci „logica, făcându-i superiori altor popoare în
privinţa minţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să-şi petreacă viaţa în fapte
bune”.
Despre caracterul ideilor economice ale lui Deceneu ne vorbeşte şi cazul cu
scoaterea viilor, când Burebista, la îndemnul lui Deceneu, în scopul de a stârpi beţia,
a ordonat dezrădăcinarea viilor. Fireşte, tăierea viiler constituia o mare pierdere,
deoarece având deja relaţii economice cu alte popoare şi producând un vin tare, 1-ar
fi putut schimba pe alte mărfuri. Da, dar în acest caz mai există riscul că o parte din
vin aşa sau altfel va fi consumat de geto-daci. Atunci Deceneu recurse la o măsură
excepţională, căutând prin acest pas să subordoneze economia atingerii anumitor
idealuri de ordin moral.

190
 Fiind un gânditor mistic, dar şi un savant universal, de talia marilor filozofi din
Grecia Antică, Deceneu, îi îndeamnă pe geto-daci să folosească în activitatea lor
economică anumite cunoştinţe din astrologie. «Demonstrându-le teoria celor
douăsprezece semne ale zodiacului, - scrie Iordanes, - le-a arătat mersul planetelor şi
toate secretele astronomice». Stelele şi alte semne ale naturii, trebuiau să-i înveţe pe
geto-daci să afle din timp când va fi un an secetos şi când unul îmbelşugat, când
trebuie semănată o cultură sau alta, pentru ce plante va fi favorabil anul respectiv.
Oricum, Deceneu i-a convins pe semenii săi că prosperitatea şi unirea lor într-un
stat unic, stabil şi puternic e posibilă doar în urma unor transformări radicale
sufleteşti, când până şi viaţa economică este în întregime subordonată atingerii
idealurilor religioase. Se pare că a reuşit, deoarece, cum afirmă T.Mommsen «...acest
popor pe care desfrâul 1-a făcut să decadă, moral şi politic, în ultima stare de
decadenţă, a fost transformat printr-o nouă evanghelie a cumpătării şi a vitejiei».
Fireşte, de către Deceneu.
Gândirea economică în perioada feudală. Formulate în temei ocazional, în
legătură cu probleme şi preocupări de altă natură, ideile economice din această
perioadă poartă un caracter fragmentar şi descriptiv şi sunt expuse prin prisma
învăţăturii creştine despre moderaţie şi încurajare a muncii cinstite. Aceste idei au
misiunea de a apăra interesele economice fie ale marilor boieri şi domnitori, fie ale
păturilor sociale asuprite. Izvoarele principale din care sclipuim informaţia despre
caracterul, problematica şi preocupările economice ale predecesorilor noştri sunt
creaţia populară orală şi cronicile istorice.
Astfel, din balada «Mioriţa» aflăm că ciobanul moldovean era bogat, harnic şi
blând, dar că, în acelaşi timp se resemnează în faţa soartei, deşi este mai avut decât
ceilalţi ciobani şi are şi «câni mai bărbaţi». În această baladă este materializată deci o
idee fundamentală ce caracterizează gândirea economică a tuturor românilor, dar în
special a moldovenilor: având hărnicia şi îndemânarea necesară pentru a acumula o
mare avere, ei sunt lipsiţi de capacitatea de a o apăra, a o menţine, de a avea parte de
ea.

191
 Cum se ştie, cauza principală a conflictului dintre cei trei ciobani este bogăţia
mai mare a baciului moldovan, conflict, care îmbracă forma jafului şi a crimei. Iată
cum este expus acest conflict în varianta «Mioriţei», culeasă de V.Alecsandri, pasaj,
din care aflăm printre altele şi despre forma principală a avuţiei moldovanului,
râvnită de străini:
Iar cel ungurean
Şi cu cel vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră,
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan
Că-i mai ortoman.
Şi-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câni mai bărbaţi.
Idei economice originale găsim şi în alte opere a creaţiei populare orale, în
special în baladele haiduceşti şi cele istorice.
Odată cu formarea statelor feudale româneşti de sinestătătoare - voievodatul
autonom al Transilvaniei (1291), Ţara Românească (1330) şi Moldova (1359),
gândirea economică îşi găseşte expresia şi într-un şir de opere scrise. Una din primele
scrieri de acest fel este intitulată «învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie», apărută pe la începutul secolului XVI. «Învăţăturile» economice din
această lucrare sunt expuse prin prisma moderaţiei creştine faţă de bunurile materiale,
a îndemnului la muncă şi a răsplatei pentru bunurile şi serviciile ce ni le acordă alţii.
Şi totuşi, în evul mediu, cele mai însemnate izvoare scrise au fost cronicile,
secolul al XVII fiind chiar numit adeseori «secolul marilor cronicari». Genul
cronicăresc este nu numai cel mai reprezentativ gen literar din Moldova feudală, ci şi
genul din care aflăm cele mai multe lucruri despre diversele aspecte ale gândirii şi
practicii economice medievale.
Cele mai valoroase cronici sunt: „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dragoş-Vodă
până la Aron-Vodă”, de Grigore Ureche (1590-1647); «Letopiseţul Ţării Moldovei de
la Aron-Vodă încoace», scris de Miron Costin (16331691); «Letopiseţul Ţării

192
Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat» de
Ion Neculce (1672-1745) şi «Istoria Ţării Româneşti» de Constantin Cantacuzino
(1636-1716).
Autorii acestor cronici au fost boieri vestiţi, cu fun-cţii înalte la curţile domneşti,
care au analizat evenimentele şi fenomenele politice, economice şi de altă natură de
pe poziţiile intereselor întregii ţări, a întăririi puterii centrale şi a sistemului feudal
existent.
O atenţie deosebită acordă cronicile analizei caracterului şi a urmărilor tributului
plătit turcilor asupra economiei statelor româneşti, conturându-se fireasca idee că
jugul străm, oricare ar fi el, reţine dezvoltarea economică a ţării. În unele cronici sunt
condamnate lăcomia marilor boieri, dar mai ales a unor domnitori, care prin asemenea
acţiuni cauzeazâ destabilizarea societăţii, anumite frământări politice şi sociale, ceea
ce are urmări nefaste asupra dezvoltării ţării.
Micile state româneşti erau mereu supuse jafului economic de către cotropitorii
străini. Vorbind despre caracterul acestui jaf, Ion Neculce scrie: „Deci întrau tătarii în
ţară ca lupii înt-o turmă de oi, de s-au aşezat pe ernatic prin sate pe la oameni, din
Prut până la Nistru şi mai sus până în apa Jijiei... Iar tătarii sunt lupi apucători, pradă,
robescu, batu şi căznescu pe creştini. Şi tătarii... mănâncă tot carne de vacă şi de oaie,
de nu-i putea să-i biruiască cu hrana pe dânşii şi pe caii lor».

3. Ideile mercantiliste ale lui D.Cantemir şi particularităţile

fiziocratismului lui N.Bălcescu
D.Cantemir. Omul şi opera. Cărturar de talie europeană, născut în 1673 la Iaşi,
Dimitrie Cantemir a fost cea mai marcantă personalitate din cultura românească
medievală. Circa 17 ani a trăit la Constantinopol, în calitate de ostatic. Domn al
Moldovei (1693 şi 1710 1711), în politica externă s-a orientat spre Rusia, cu ajutorul
căreia spera să obţină independenţa ţării sale. După înfrângerea armatelor ruso-
moldoveneşti în anul 1711 în bătălia cu turcii, pleacă în Rusia, unde devine sfetnic al
lui Petru I. Moare în anul 1723.

193
 Adevărat titan al cugetului, D.Cantemir este autorul unei vaste opere ştiinţifice şi
literare, fără precedent atât prin profunzime, cât şi prin diversitatea problemelor
abordate. E de ajuns să menţionăm că lucrarea sa «Istoria creşterii şi descreşterii
Imperiului Otoman» a servit pentru Europa, timp de circa un secol, drept principala
sursă de cunoaştere a istoriei Turciei.
În anul 1714 D.Cantemir devine membru al Academiei din Berlin. Cu acest
prilej, în anul 1716, editează „Descrierea Moldovei”, operă în care sunt expuse şi un
şir de idei economice.
Caracterul ideilor economice ale lui D. Cantemir. În virtutea factorului epocă,
precum şi a năzuinţei obiective şi subiective de a fortifica puterea domnitorului, de a
asigura prosperitatea economică a naţiunii, preocupările economice ale lui
D.Cantemir gravitează în temei în jurul doctrinei mercantiliste. (Deşi a împărtăşit şi
unele concepte proprii liberalismului clasic, cum ar fi recunoaşterea existenţei unei
ordini naturale în societate, inclusiv în viaţa economică).
Principalele probleme economice asupra cărora a meditat aproape în toate
scrierile sale, dar în mod special în «Descrierea Moldovei» sunt: a) Problema
comerţului exterior şi asigurării unei balanţe comerciale active: b) Consecinţele
nefaste ale dominaţiei otomane pentru economia Moldovei; c) Originea proprietăţii
funciare boiereşti şl a relaţiilor economice dintre boieri şi ţărani; d) Politica fiscală
promovată de stat şi impactul ei.
Despre atitudinea moldovenilor faţă de comerţ şi caracterul relaţiilor
comerciale ale Moldovei cu alte ţări. D.Cantemir a fost poate primul gânditor care
a analizat, condamnând în acelaşi timp, una din straniile calităţi ale moldovenilor, şi
anume, de a glorifica munca agricolă, istovitoare, cu efecte instabile, şi a trata cu
dispreţ activitatea comercială, oricând şi oriunde aducătoare de profituri mari.
Constatând faptul că în târgurile Moldovei băştinaşii «toţi sunt meseriaşi, rar
moldovan negustor», el deplânge această calitate, care este o piedică în calea sporirii
avuţiei ţării: «...căci moldovenii din născare sunt atât de mândri şi de nepăsători, că
socotesc orice fel de negustorie mai prejos de ei, în afa-ră de roadele strânse de pe
pământurile lor. Aceasta este, credem, cauza principală, că rar poţi găsi în Moldova

194
vre-un târgoveţ bogat din moldoveni şi deşi ţara noastră trimite peste hotare mai mult
decât primeşte înapoi, totuşi simte mereu lipsa de bani». (Psihologia moldovenilor,
descrisă de Cantemir aminteşte de ideile economice ale lui Platon. Celebrul filosof,
de exemplu, considera munca agricolă drept cea mai onorabilă, pe când comerţul - o
ocupaţie, să-i zicem aşa, neprestigioasă. Mai mult, Platon susţinea că în Grecia
activitatea comercială trebuie să fie îndeplinită doar de străini. Şi acum să ne
întrebăm, de unde o asemenea coincidenţă surprinzătoare între opiniile marelui
filosof grec şi psihologia unui întreg popor contemporan?).
Căutând un răspuns rezonabil la întrebarea de ce, exportând mai mult, decât
importând, Moldova duce mereu lipsă de bani. Cantemir scrie: «Căci negustorii
străini (turcii, evreii, armenii şi grecii), care-s numiţi de obicei gelepi, au luat în
mâinile lor tot comerţul Moldovei din pricina nepăsării populaţiei noastre. Ei duc
cirezi întregi de vite mari şi mici, pe care le cumpără în Moldova cu un preţ foarte
mic la Stanbul şi în alte cetăţi şi le vând acolo de două sau de trei ori mai scump. Dar
cum cea mai mare parte din ei nu poate să posede pământuri şi case în Moldova, apoi
cei mai mulţi bani sunt lăsaţi în afara ţării şi doar puţin din ei se mai întorc îndărăpt
peste Dunăre».
Vitele, una din principalele forme ale bogăţiei Moldovei medievale, luau nu
numai drumul Turciei. În fiecare an, scrie savantul enciclopedist, prin Polonia spre
Danţing sunt trimise peste 40 de mii de boi, care sunt apoi vânduţi în ţările vecine ca
boi proveniţi din Polonia. În acest fel negustorii străini obţineau profituri uriaşe,
deoarece o pereche de boi, cumpărată în Moldova cu 3-5 taleri nemţeşti, la Danţing
sunt vânduţi cu 40-50. La fel se procedează şi cu alte mărfuri moldoveneşti, cum ar fi
vinul, mierea de albine, carnea. Mai ales carnea de oaie, căutată pretutindeni pentru
gustul ei specific şi însuşirea de a se mistui uşor pe care negustorii turci o importă în
cantităţi enorme numai pentru curtea sultanului.
Inţelepţii indieni vorbesc despre aşa-numitul efect al cozii de câine, în sensul că
oricât ai încerca să o dai în jos, ea totuna stă ridicată. Cam la fel se întâmplă şi cu
unele trăsături ale caracterului. Cantemir pare a fi mai contemporan decât cei mai
mulţi dintre noi, care nu se dumiresc nicidecum de ce conceptele liberalismului

195
economic nu pot fi aplicate la noi în aceeaşi masură ca, să zicem, în Anglia sau chiar
în Polonia.
Consecinţele dominaţiei turceşti asupra economiei Moldovei. Una din
preocupările ştiinţifice şi practice permanente ale lui Cantemir a fost analiza
factorilor care reţineau dezvoltarea economică a Moldovei. Convins că nu poate fi
bogat un popor care este dominat de alte popoare, el ajunge uşor la concluzia că
principala piedică în calea prosperităţii economice a Moldovei este jugul otoman care
nu numai că sărăceşte ţara, dar îi răpeşte şi viitorul. El scrie că pe parcursul anilor
turcii au găsit noi şi noi prilejuri de a mări tributul. Apoi, pe lângă acest tribut, plătit
anual Porţii, „Moldova este obligată să dea sultanului un dar numit peşcheş, de 12500
de imperiali şi două blănuri, una de samur, de 1500 de imperiali şi alta de râs», un
peşcheş pentru mama sultanului, altele pentru ceara de la lumânările palatului
împărătesc, căpeteniei enicerilor, vizirului şi celorlalţi curteni mai puţini importanţi
etc.
După ce enumeră toate aceste „tribute” şi „peşcheşuri” Cantemir conchide cu
tristeţe: «tot acest bănet trebuie smuls şi stors în toate chipurile de la bieţii supuşi,
numai ca să sature lăcomia fără margini a Porţii Otomane».
Prezenţa jugului otoman impunea anumite limite şi în calea folosirii raţionale şi
complete a resurselor naturale. «Munţilor noştri, - scria Cantemir, - nu le lipseşte nici
bogăţia obişnuită a munţilor, dar potenţialul lor rămâne puţin valorificat din cauza
«cunoscutei lăcomii a turcilor şi teama ca nu cumva, săpând după bogăţii să-şi piardă
o dată cu ţara şi truda şi roadele ei».
Cantemir consideră că unul din factorii care reţin dezvoltarea economică a
Moldovei era şi lăcomia boierilor şi a domnitorilor care îi ruinează până la sărăcie
lucie pe ţăranii lor, silindu-i să plătească «atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună».
Nicolae Bălcescu (1818-1852). Omul şi opera. Istoric, economist, revoluţionar
şi om politic, născut la Bucureşti, Bălcescu a fost cel mai de seamă reprezentant al
generaţiei de la 1848 din Ţara Românească. În timpul revoluţiei s-a pronunţat în
favoarea împroprietăririi ţăranilor, pentru o republică democratică, făcând parte din
guvernul provizoriu revoluţionar. După înfrângerea revoluţiei este nevoit să plece în

196
Transilvania, apoi emigrează în Franţa. Aici, în anul 1850 publică în limba franceză
principala sa operă economică intitulată «Chestiunea economică în principatele
române». În anul 1852, la numai 33 de ani, Bălcescu se stinge din viaţă la Palermo, în
Italia.
Problema transformării proprietăţii. Cunoscutul economist român G.Zane
susţine că Bălescu „s-a preocupat în special de trei probleme economice româneşti
contemporane lui: emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor, sistemul de impunere şi
organizarea creditului”.
Convins fiind că «aşa cum este proprietatea tot aşa-i societatea; de se vrea
schimbarea societăţii, trebuie operată transformarea proprietăţii», Bălcescu se
pronunţă categoric în favoarea împroprietăririi ţăranilor, ca prima condiţie a
modernizării agriculturii şi a prosperităţii întregii economii. În cadrul aprinselor
controverse dintre apărătorii proprietăţii feudale şi susţinători ideii emancipării şi
împroprietăririi ţăranilor, el expune un şir de concepte, care ne permit să-1 calificăm
drept un adept original al fiziocratismului, promovat prin prisma unei ideologii
revoluţionar-democrate.
Asemeni fiziocraţilor francezi, Bălcescu afirmă că avuţia unei ţări este creată
prin muncă, agricultura este mijlocul cel mai important de sporire a ei, iar ţărănimea -
principala forţă socială producătoare. Dar el merge mai departe, atacând deschis
sistemul feudal din agricultura Principatelor Dunărene, sistem vinovat atât de
decăderea acestei ramuri, cât şi de starea de mizerie în care trăieşte ţărănimea.
Bălcescu susţine că tăranii şerbi au dreptul la pământ şi că acest drept le este oferit de
„munca lor şi munca strămoşilor lor.
Analizând contrastul izbitor ce există între bogăţia şi natura fermecătoare a
Principatelor Româneşti (supranumite de turci «Grădina Istanbului»), pe de o parte, şi
mizeria poporului, pe de alta, Bălcescu, spre deosebire de Cantemir, susţine că la
originea acestui contrast se află nu atât jugul otoman, mai ales marea proprietate
feudală şi structurile social-economice generate de ea. La baza acestei proprietăţi,
scrie revoluţionarul român, se află nu munca şi hărnicia, ci jaful şi înşelăciunea, căci

197
domeniile boiereşti s-au format pe baza acaparării pământurilor aflate în proprietatea
comunităţilor săteşti.
Concluzia se impune de la sine - pentru a schimba lucrurile spre bine, trebuie
operată transformarea proprietăţii pe calea împroprietăririi ţăranilor. El demonstrează
viabilitatea gospodăriilor ţărăneşti, schiţând totodată condiţiile economice în care
aceste gospodării s-ar menţine şi s-ar dezvolta. Dar, dovedind că micile gospodării
particulare pot fi eficiente, Bălcescu nu cere lichidarea definitivă a întreprinderilor
mari. Aici el lansează ideea uuei conlucrări între mica şi marea proprietate, între
micile şi marile gospodării agrare. Fiziocratul român susţine că domeniile feudale
trebuie împărţite in 3 părţi egale. Două părţi urmează a fi împărţite între ţărani cu
dreptul de proprietate privată, cea de a treia - lăsată în stăpânirea boierilor, care erau
obligaţi sâ organizeze viaţa economică pe moşiile lor după modalităţi moderne,
înlocuind boierescul şi claca cu munca salariată, mult mai productivă.
De ce democratul-revoluţlonar Bălcescu, convins că marile domenii feudale au
apărut prin jaf şi amăgeală, nu cere impărţirea tuturor suprafeţelor de pământ
ţăranilor? Din considerente economice, fiindcă marile şi micile gospodării agricole,
conlucrând fructuos şi chiar ajuntându-se între ele, «sunt indispensabile ca să prevină
variaţiuni nefireşti de preţuri, să echilibreze consumaţia, să preîntâmpine în acelaşi
timp şi monopolul şi foametea... Mica proprietate se poate dezvolta fără să distrugă pe
cea mare...»
Spre deosebire de revoluţionarii radicali, Bălcescu susţine că pământul trebuie
cedat ţăranilor nu gratuit, ci prin răscumpărare. În acest scop urma să fie organizat un
credit de stat accesibil micilor producători. El considera că proprietarii funciari,
primind o recompensă, mai puţin se vor împotrivi reformelor, iar ţăranii vor avea o
atitudine mai grijulie, mai «economică» faţă de pământ.

3. Ideile naţionalismului şi protecţioniusmului economic în

operele lui P.Aurelian şi M.Eminescu

Principalele probleme şi curente de gândire economică în a doua jumătate a

sec.XIX. Asupra caracterului problemelor economice, aflate în atenţia savanţilor în

198
această perioadă, au avut o influenţă decisivă un şir de evenimente de primă
importanţă, cum ar fi: Unirea Moldovei cu Muntenia în anul 1859; abolirea iobăgiei
prin legea rurală din 1864; cucerirea independenţei României în urma războiului din
18771878. În asemenea împrejurări, în centrul controverselor teoretice s-au pomenit
două chestiuni majore: 1) problema determinării ramurii economice-cheie (agricultura
tradiţională sau industria modernă) şi 2) problema politicii economice externe
adecvate intereselor naţionale (prioritar-protecţionistă sau liber-schimbistă).
Principalele curente de gândire economică din acea perioadă au fost: curentul
liberal, curentul profecţionist economic şi curentul socialist.
Curentul liberal, oarecum eterogen după idei şi adepţi, cu cei mai mulţi
susţinători era divizat în două aripi. Prima aripă, cea mai numeroasă, promova ideea
industrializării României şi a apărării pieţei interne prin măsuri protecţioniste. Ei mai
erau numiţi şi promotori ai doctrinei «naţionalismului economic». Cealaltă aripă a
liberalilor, mai modestă în celebrităţi, precum şi cei mai mulţi din partizanii
curentului conservator, punea accentul în teorie şi practică pe argumentarea tezei că
România trebuie să dezvolte în primul rând agricultura şi comerţul şi să promoveze o
politică liber-schimbistă.
Dionisie Pop Marţian (1829-1865), adept al lioberalilor apropiaţi de doctrina
naţionalismului economic, a fost primul economist care a fundamentat teoretic
necesitatea industrializării României şi a promovării unei politici protecţionste. El
demonstrează că pentru România politica libelului schimb este absolut dăunătoare.
Marele om de stat şi savant Mihail Cogălniceanu (1817-1891) a insistat şi el asupra
faptului că „trebuie din toate puterile şi prin toate mijloacele să fie creată şi protejată
industria în ţara noastră”. Bogdan-Petriceicu Haşdeu (1838-1907) a demonstrat cu
argumente grele inconsistenţa formulei «România a fost, ea şi trebuie să fie o ţară
agricolă», militând pentru dezvoltarea industriei care în viziunea lui, este şi „dascălul
agriculturii”, şi «mama libertăţii». Pentru A.D.Xenopol (1847-1920) industrializarea
era o parte componentă a luptei poporului român pentru independenţa naţională. „A
rămâne dedaţi numai la agricultură, - scria marele istoric şi economist, - este a ne
osândi pe noi înşine la producerea numai de lucruri brute, care sub un volum foarte

199
mare reprezintă o valoare foarte mică; este a ne sorti pentru totdeauna robiei
străinătăţii».
Nicolae Suţu (1798-1871), Ion Ghica (1816-1897) şi Ion Ionescu de la Brad
(1818-1891), liberali şi ei, erau adepţii unei alte căi de dezvoltare a principatelor
Româneşti. Nicolae Suţu a fost cel care a lansat lozinca «Moldova - ţară eminamente
agricolă» şi s-a pronunţat în favoarea politicii liberului schimb. Ion Ghica, deşi nu
nega necesitatea dezvoltării industriei, considera posibilă doar crearea unei industrii
de prelucrare a produselor agricole, fiind în acelaşi timp un adversar al
protecţionismului. Cât priveşte Ion Ionescu de la Brad, de la bun început s-a afirmat
ca un economist al ţărănimii, al unei agriculturi capitaliste.
Curentul conservator, mai influent în plan politic decât teoretic, reprezenta în
temei interesele moşierimii şi acorda prioritate dezvoltării agriculturii. Principalii
teoreticieni-economişti ai acestui curent au fost Ion Strat, Barbu Catargiu,
P.P.Carp.
În fine, în această perioadă în România a existat şi un alt curent - curentul
socialist, promotor al intereselor muncitorilor şi al unei părţi din ţărănime. Cel mai de
seamă reprezentant al acestui curent a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-
1920).
P.Aurelian (1833-1909). Omul şi opera. Desigur, nu-i vorba de o rudă a
împăratului roman Aurelian, care în anul 217, sub presiunea invaziei triburilor
barbare, a renunţat la stăpânirea Daciei. Spre deosebire de celebrul împărat, militar de
profesie, Petre S.Aurelian este cel mai de seamă economist român din a doua
jumătate a secolului XIX. A făcut şi o carieră politică, ajungând deputat, ministru şi
un timp - chiar prim-ministru. A fost Preşedinte al Academiei Române.
Născut la Slatina, în familia unui învăţător, îşi face studiile în agronomie la
Bucureşti, apoi obţine o bursă în Franţa. Întors în ţară, devine profesor de agronomie,
redactor al mai multor publicaţii, orientându-şi treptat preocupările spre domeniul
economic, fapt care i-a asigurat o strălucită carieră ştiinţifică şi politică.

200
 Cele mai importante lucrări economice ale lui P.S.Aurelian sunt: «Catehizmul
economiei politice» (1871), «Cum se poate fonda industria în Româniao (1881),
«Politica noastră vamală» (1890), „Viitorul nostru economic” (1890).
Caracteristica de ansamblu a operei economice a lui P.S.Aurelian. Plătind
într-un fel tribut timpului, Aurelian avea să-şi expună punctul de vedere în toate
problemele de teorie şi practică economică, care erau actuale la acea epocă în
România. El a fost primul economist român care a fondat o doctrină proprie în sensul
unui sistem de concepte cimentate în jurul ideii naţiunii şi a industrializării.
Spre deosebire de mai mulţi economişti, care au pornit de la interesele unui sau altui
partid politic, ale burgheziei, moşierimii, sau ale proletariatului, Aurelian analizează
fenomenele economice, plasând în centrul doctrinei sale problema formării
complexului naţional unic, ale industrializării, viitorului economic al României. În
condiţiile când în cercurile politice din ţară dominau partizanii liberschimbismului, el
a promovat consecvent ideea că fără o industrie dezvoltată, fără o politică
protecţionistă România este lipsită de viitor.
Problema industrializării şi a protecfionismului. Deşi a desfăşurat o activitate
teoretică multilaterală, P.Aurelian avea să intre în istorie, în primul rând, ca unul
dintre cei mai de vază promotori ai protecţionismului românesc. Trăind într-o
perioadă când România pe măsură ce se elibera de sub dominaţia politică a celor trei
imperii vecine (Turcia, Rusia şi Austro-Ungaria), era ameninţată cu un nou jug, de
data aceasta pur economic, el punea accentul în activitatea sa teoretică şi practică pe
ideea apărării independenţei economice a ţării printr-o politică protecţionistă şi prin
dezvoltarea industriei naţionale. Pornind de la convingerea că protecţia temporară şi
diferenţiată a industriei este singura condiţie a obţinerii unei adevărate independenţe
economice, P.Aurelian critică cu asprime ideile liberalismului clasic, mai cu seamă
teoria şi politica liberului schimb, care, susţine dânsul, este avantajoasă numai pentru
ţările avansate, dar păgubitoare şi periculoasă pentru tinerele state în curs de
dezvoltare.
Combatând cu vigoare teoria «România - ţară eminamente agrară», P.Aurelian
demonstrează că singura garanţie a independenţei ţării este industrializarea ei, că

201
numai având o industrie dezvoltată ar deveni posibilă întreţinerea de relaţii
economice echitabile cu alte state ale lumii.
Discuţii aprinse a suscitat la acea epocă şi problema alegerii căilor concrete de
înfăptuire a industrializării. M.Cogălniceanu şi A.Xenopol considerau că este necesar
de a încuraja întâi de toate dezvoltarea industriei mari, aşezată pe o temelie modernă,
singura capabilă să concureze cu industria străină. D.Marţian se pronunţă în favoarea
unei dezvoltări paralele a micii şi marii industrii. Aurelian avea în această privinţă o
opinie deosebită: „Fabricile mari reclamă bani mulţi, braţe multe şi capacitate
profesională variată. Nedispunând de asemenea mijloace, trebuie să începem cu
aceea ce putem, cu capitalurile şi cu braţele de care dispunem. Pentru acest sfârşit am
fost şi sântem de părere ca noi să căutăm a introduce mai cu seamă acele industrii
care se pot altoi pe vigurosul arbore al agriculturii noastre».
Crearea unei industrii, fie mari sau mici, era imposibilă fără promovarea de către
stat a unei politici protecţioniste. Teoreticianul acestei politici a şi fost P.Aurelian.
„Meritul fundamental al lui Aurelian,- scrie Costin Murgescu,- constă în faptul de a fi
făcut din protecţionismul industrial principiul de sprijin al unui întreg sistem de
gândire economică, de a fi schimbat centrul de greutate al acestui protecţionism de la
forme fiscale şi comenzi de stat la protecţia vamală... Aurelian a transformat politica
vamală protecţionistă într-un steag ideologic sub ale cărui falduri se va construi
industria României în următoarea jumătate de secol...”
Astfel, P.Aurelian s-a pronunţat categoric contra convenţiei comerciale cu
Austro-Ungaria, potrivit căreia începând cu anul 1876 ţara vecină obţinea acces la
piaţa românească pentru produsele sale industriale, ceea ce slăbea cu mult poziţiile
industriei naţionale. Cerând promovarea unei politici economice protecţioniste, el
sublinia că ea nu trebuie să se soldeze cu scoaterea României din circuitul economic
internaţional, de aceea «Tariful nostru vamal trebuie să fie protector, nu prohibitiv».
Totodată, asemeni fondatorului doctrinei naţionalismului economic, F.List, opera
căruia a fost publicată sub îngrijirea sa, P.Aurelian considera că politica protecţionistă
a României trebuie să fie provizorie şi diferenţiată.

202
 Mihai Eminescu (1850-1889). Opera economică. Cu circa două decenii în
urmă, Constantin Noica scria că «pe Eminescu nu-1 cunosc în întregime nici
specialiştii». Nu-i deci de mirare faptul că mulţi dintre noi, aflând că primul poet al
românilor a mai fost şi economist, rămânem oarecum surprinşi. Dar, indiferent de
cunoştinţele noastre, specialiştii vorbesc şi despre o operă ştiinţifică eminesciană, prin
excelenţă economică. C.Călinescu, unul din biografii poetului, afirmă că în domeniul
economiei politice M. Eminescu avea cunoştinţe integrale şi temeinice. Nu intuiţia şi
improvizaţiile, atât de fireşti în cazul unui mare poet, cât cunoaşterea profundă a
teoriei economice 1-a făcut pe Eminescu economist. Specialiştii afirmă: cunoştinţele
lui în acest domeniu sunt comparabile (dacă nu chiar mai profunde) cu cele ale
economiştilor de profesie. O dovadă în acest sens este şi faptul că-i citează la tot
pasul, de regulă în original, pe A.Smith şi D.Ricardo, F.Qesnay şi F.List, K.Marx şi
J.B.Say, J.S.Mill şi G.Schmoller, Saint-Simon şi H.Caray, precum şi pe D.Cantemir,
N.Bălcescu, D.P.Marţian, P.S.Aurelian, etc.
M.Eminescu şi-a expus ideile sale economice într-un număr enorm de articole,
mai mari sau mai mici, printre care cele mai cunoscute sunt: «Abecedarul nostru
econonuc», «În muncă e mântuirea», «Starea ţăranului român», «Industrie şi comerţ»,
«Paralele economice», «Bălcescu şi urmaşii lui», «Muncă, echitate, adevăr», «Politica
impozitelor», «Civilizaţie economică şi politică».
În linii mari, ideile economice ale lui Eminescu, ca şi cele ale lui P.Aurelian, pot
fi încadrate în sistemul teoretic al naţionalismului şi protecţionismului economic.
(Amintim aici că Eminescu 1-a avut în Germania ca profesor de economie politică pe
Eugen Duhring, eroul cărţii „Anti-Duhring” de F. Engels, care era un adept înflăcărat
al doctrinei lui F. List).
Vorbind de Eminescu-economistul, trebuie să mai ţinem seamă de o altă
împrejurare: marele poet n-a fost un teoretician de cabinet, ci un economist bine
implantat în realitatea economică a ţării. Exegetul din Iaşi V.Nechita, în această
ordine de idei, scrie: „Eminescu n-a făcut teorie de dragul teoriei, n-a urmărit, cu
premeditare, să elaboreze un sistem teoretic propriuzis, organic articulat şi întru totul
corespunzător canoanelor şi exigenţelor geniului. Altfel spus, el n-a fost un economist

203
savant... el a fost un economist de angajament politic, de ancorare totală şi
permanentă în realitatea vie, cotidiană, şi nu de catedră Pe el nu teoria economică în
sine 1-a preocupat, ci teoria în acţiune”.
Eminescu despre caracterul gândirii economice la români. Trăind cu
conştiinţa şi durerile întregii naţiuni, receptiv cu sufletul şi cu mintea la tot ce era
nedreptate şi cunoscând poate mai bine ca oricine vulnerabilitatea gândirii economice
a poporului din sânul căruia ieşise, Eminescu se angajează cu pasiune în procesul de
apărare a intereselor lui economice.
Încă D.Cantemir se întreba, de ce la noi, în Moldova, rar întâlneşti negustor
bogat dintre moldoveni şi de ce Moldova mai mult exportând, decât importând duce o
mare lipsă de bani? Şi tot el răspundea: moldovenii au o atitudine dispreţuitoare faţă
de comerţ, considerând orice fel de negustorie mai prejos de demnitatea şi mândria
lor, lăsând acest domeniu de activitate, izvor de nenumărate bogăţii, pe seama
străinilor. De ce se întâmplă aşa, de ce moldovenii sunt mai mult emotivi, decât
raţionali, de ce au mulţi poeţi, dar puţini economişti? La această întrebare, Cantemir
nu găsi nici un răspuns. Peste un secol şi jumătate Eminescu veni cu explicaţia sa.
«Românii,- scrie el în «Abecedarul nostru economic», - au fost popor de ciobani... De
acolo multe tipuri frumoase, ce se găsesc în părţile unde ai noştri n-au avut amestec
cu nimenea, de acolo cuminţenia românului, care ca cioban a avut multă vreme ca să
se ocupe cu sine însuşi, de acolo şi limba spornică şi plină de figură, de acolo
simţământul adânc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos,
cu turmele bogate, de acolo poveşti, cântece, legende - cu un: cuvânt, de acolo un
popor plin de originalitate şi de o feciorească putere, formată prin muncă plăcută, fără
trudă, de acolo însă şi nepăsarea lui pentru forme şi civilizaţie, care nu i se lipesc de
suflet şi n-au răsărit din inima lui».
Credincios psihologiei poporului său, Eminescu va avea şi el o atitudine similară
faţă de comerţ, considerându-1 drept ramură neproductivă, speculativă. El va elogia
producţia, în special cea agricolă. Marele poet era conştient de faptul că anume în
comerţ, îndeosebi în comerţul exterior, consângenii lui sunt mereu înşelaţi, mereu
duşi de nas. Fireşte, un popor care admiră natura şi nu gologanii, care consideră că

204
banii se fac numai prin muncă cinstită, numai în agricultură şi industrie, un asemenea
popor nu poate nicidecum concura cu cei deprinşi de secole cu negoţul, cu specula,
cu cei puşi mereu pe jaf şi amăgeală, precum şi cu acele popoare care au purces mai
devreme pe calea dezvoltării meşteşugurilor şi a industriei. Pornind de la o asemenea
realitate, tristă într-un fel, Eminescu îşi îndreaptă gândurile în direcţia căutării unui
model economic, care le-ar permite românilor să-şi păstreze independenţa naţională,
politică şi economică, să nu mai fie expuşi jafului din partea străinilor, să ajungă la
prosperitate şi belşug. El consideră că una din armele eficace de apărare a inţereselor
economice naţionale ar fi respectarea tradiţulor, datinilor şi obiceiurilor populare,
devenind în aşa mod un exponent al ţărănimii, categorie în care îi includea şi pe
moşieri.
Despre avantajele industriei şi necesitatea dezvoltării agriculturii. Fiu al
unei ţări pe care o vroia prosperă şi civilizată, Eminescu înţelege că nivelul de cultură
şi de independenţă politică depindea întru totul de nivelul de dezvoltare a economiei.
Îşi dădea bine seama de avantajele industrializării, dar considera că pentru
moment prioritatea trebuie acordată agriculturii, care urma a fi modernizată prin
utilizarea unor tehnologii mai productive, folosirea mai pe larg a maşinilor şi a
îngrăşămintelor. De ce optează pentru agricultură? Din câteva motive. În primul rând,
fiindcă pe atunci mai bine de 2/3 din populaţia ţării era ocupată în această ramură,
România participând la circuitul economic mondial aproape în exclusivitate cu
materii prime şi produse agricole. Apoi, după obţinerea independenţei politice, marile
imperii vecine încercau s-o subjuge din nou, dar pe cale economică. În cazul dat,
până la stabilirea unui regim protecţionist eficient, tradiţiile şi obiceiurile constituiau
un scut temeinic de apărare contra asupririi economice de tot felul, scut ce se
menţinea pe marea proprietate funciară: «...care este în toate ţările sprijinul cel mai
puternic al neatârnării de caracter, al celei mai înalte forme a libertăţii omeneşti».
Şi totuşi viitorul ţării marele Eminescu îl vedea în industrializare, afirmând că
«O naţiune agricolă pe lângâ una industrială este ca un răzeş pe lângă un mare boier.
Oricât de bun şi de harnic ar fi răzeşul, el nu va reuşi niciodată să ducă traiul
boierului». Superioritatea industriei faţă de agricultură, a muncii industriale faţă de

205
munca agricolă este demonstrată şi prin alte comparaţii, la fel de expresive «...Grâul,-
scrie Eminescu, - se produce cu osteneală multă şi cu spor puţin. Spre a produce un
fir de grâu îţi trebuie o vară întreagă, şi atunci încă atârnă de la ploaie şi de la vânt, de
a se face sau nu, pe când meşterul străin a lucrat ocaua de lână şi i-a dat o valoare
înzecită în câteva ceasuri. De acolo vine că ţăranul trebuie să muncească o vară
pentru a plăti un obiect de lux comandat în străinătate». Concluzia: «Neapărat că nu
trebuie sa rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţie industrială...»
Protecţionismul eminescian. Pentru ce fel de protecţionism milita Eminescu?
«Teama de concurenţă străină, de invazia mărfurilor şi capitalurilor occidentale, de
ocuparea funcţiilor economice vitale de către străini şi de accentuarea şi perpetuarea
dependenţei economice şi politice faţă de marile puteri a constituit motivul principal
care 1-a determinat pe Mihai Eminescu să evolueze spre protecţionism şi să-1 susţină
până la urmă, cu toată convin-gerea şi forţa intelectuală de care dispunea».
(V.Nechita)
Astfel, protecţionismul eminescian nu se limita doar la crearea condiţiilor
necesare pentru dezvoltarea industriei, ca, de exemplu, în cazul lui F.List. Cunoscând
bine avantajele industriei faţă de agricultură, Eminescu pledează pentru crearea şi
dezvoltarea în temei a micii industrii, şi nu a industriei de tip capitalist, în care tot
străinii ar domina. Dar şi mica industrie nu poate apărea fără un sprijin însemnat din
partea statului; „industria fără protecţie nu se poate înfiinţa.
Protecţionismul propus de Eminescu trebuie să fie temporar: «Mijloacele
protectoare nu sunt, fără îndoială, decât un ajutor vremelnic». Cum numai însă
industria naţională va atinge nivelul corespunzător, «o putem lăsa să concureze sub
regimul libertăţii comerţului».

4. Concepţiile economice ale lui V.Madgearu

Idei şi curente economice în România interbelică. Perioada interbelică este

calificată de obicei drept «veacul de aur al civilizaţiei româneşti», iar gândirea
economică, mai cu seamă prin lucrările lui Mihail Manoilescu şi Virgil Madgearu,
afirmându-se şi pe plan internaţional. «Miracolul economic românesc» fusese

206
condiţionat de un şir de evenimente epocale, în capul listei plasându-se încheierea în
1918 a procesului de unificare a statului român în urma Marii Uniri. Reunirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu restul României a stârnit un val de
entuziasm general şi o atmosferă favorabilă accelerării progresului social-economic.
A sporit totodată potenţialul economic al ţării. S-a lărgit piaţa internă, s-a echilibrat
structura economiei naţionale. Un alt factor care a impulsionat dezvoltarea României
este înfăptuirea reformei agrare din 1918-1921, ca rezultat al căreia circa 2/3 din
domeniile moşiereşti au fost împârţite ţăranilor. În asemenea condiţii, în anul 1920,
J.Keynes scria că «România are mari sorţi de izbândă».
Fireşte aceste evenimente au scos în prim plan noi probleme, au generat noi idei,
cele tradiţionale fiind regândite şi analizate mai în profunzime, mai tememic. Astfel,
dacă până la Marea Unire în centrul preocupărilor naţiunii se aflau chestiunile
politice, acum prioritare devin problemele economice, în special problema formării
unui nou complex economic naţional, închegat din «bucăţi», care decenii şi chiar
secole în şir au fost separate. În noile condiţii urmau a fi regândite «vechile»
probleme ale industrializării şi ale politicii economice externe.
În perioada interbelică cel mai răspândit curent de gândire economicxă devine,
cu unele particularităţi naţionale, - neoliberalismul. Cei mai de seamă reprezentanţi ai
neoliberalismului românesc au fost Mihail Manoilescu (1891-1950), Ştefan Zeletin
(1882-1934), Victor Slăvescu (1891-1977), Mitiţă Constantinescu (1890-1946), Ion
N.Angelescu (1885-1930) şi Vintilă Brâtianu (1867-1930) etc.
Adepţi fideli ai unor asemenea principii de bază ale liberalismului economic,
cum ar fi proprietatea privată, libera iniţiativă şi libera concurenţă, neoliberalii
români recunoşteau câ venise deja sfârşitul principiului «lasser-faire», că statul este
obligat să intervină în economie. Ei plasează în centrul preocupărilor sale ideea
necesităţii dezvoltării cu precădere a marii industrii bazate pe folosirea materiei prime
proprii, precum şi a materiilor prime de import. Industrializarea urma să se
înfăptuiască cu concursul masiv al statului, care trebuie să promoveze o politică
protecţionistă.

207
 Apărut cu câteva decenii mai devreme ca cel european, neoliberalismul român,
eclectic prin esenţa sa, are unele particularităţi definitorii. Astfel el se pronanţă ferm
în favoarea unei intervenţii masive şi multilaterale a statului în economie, care trebuie
să joace un rol mai însemnat decât in cazul altor ţări. Statul, spun neoliberalii români,
nu se poate limita doar la functiile unui simplu arbitru de fotbal, el trebuie să şi
participe la jocul echipei. În această privinţă ei considerau juste şi utile pentru
România atât un şir de concepte ale lui Keynes, cât şi ideea unei planificări
orientative.
Aceste particularităţi ale neoliberalismului românesc erau condiţionate de faptul
că, spre deosebire de ţările Europei Occidentale, la ordinea zilei pentru România se
impunea problema industrializării, care nu putea fi înfăptuită fără o intervenţie
masivă din partea statului, fără promovarea unei politici protecţioniste.
Curentul ţărănist, al doilea ca importanţă, eclectic şi el după esenţa ideilor
economice şi politice ce le apăra, contesta caracterul capitalist al economiei
României, afirmând că ea a fost şi a rămas o tiară agrar-ţărănească. Industriei,
spuneau ţărăniştii, îi revenea doar un rol secundar, această ramură dezvoltându-se
doar în măsura în care o cereau necesităţile prelucrării produselor agricole. Iar
intervenţia statului trebuia să aibă ca scop prioritar doar apărarea gospodăriilor
ţărăneşti, considerate a fi «celule de bază ale economiei».
În domeniul politicii economice externe ţărăniştii apărau principiul «porţilor
deschise», adică a păt-runderii libere a capitalurilor strâine în economia României.

Virgil Madgearu. Viaţa şi opera. Născut în 1887, la Galaţi, termină liceul din
oraşul natal, după care îşi continuă studiile economice în străinătate. Mai întâi în
Germania, unde obţine doctoratul sub îndrumarea cunoscutului teoretician al noii
şcoli istorice germane, Karl Bucher, apoi la Londra. A fost profesor de economie
naţională şi economie politică la Bucureşti. Intrând în partidul naţional ţărănesc,
devine principalul lui ideolog. În repetate râinduri a executat funcţiile de ministru: al
lucrărilor publice şi transportului; al agriculturii, industriei şi comerţului, al
finanţelor.
În anul 1940 este asasinat de legionari.

208
 A scris mai multe opere teoretice, cele mai însemnate fiind « Agrarierism,
capitalism, imperialism», dar mai cu seamă «Evoluţia economiei româneşti după
războiul mondial» (1940).
Caracterul doctrinei economice a lui Madgearu. Pornind de la postulatul că
nici o doctrină, nici o teorie economică nu poate pretinde că ar avea o valoare
universală şi absolută, Madgearu nu aderă nici la o şcoală, nici la un curent pe atunci
la modă. El, cum menţiona academicianul V.Malinschi, «rămâne un eclectic,
receptând diferite idei, teze şi concepţii, fără însă a le prelua mecanic. În cercetările
sale sunt îmbinate şi folosite, paralel cu metodele statistice proprii, elemente ale
concepţiei şcolii istorice germane, teze ale economiei politice clasice engleze şi ale
teoriei economice marxiste».
De notat aici că, în calitate de om de ştiinţă, dânsul s-a format sub influenţa şcolii
istorice germane, în special a lui K.Bucher şi W.Sombart. Astfel, în centrul
cercetărilor sale ştiinţifice Madgearu pune economia naţională, naţiunea, ca organism
economic fundamental. Totodată, prin caracterul eclectic al operei sale, el se apropie
într-un fel şi de şcoala sociologică franceză.
În cele mai multe privinţe ideile economice ale lui Madgearu sunt opuse ideilor
propovăduite de către neoliberali. Astfel el este un adept ai liberului schimb, dar în
acelaşi timp se pronunţă în favoarea unei intervenţii masive a statului în economie.
«Condiţia sine-qua-non, ca economia românească să prospere, - scrie Madgearu îri
1940, - este să adopte cu toate consecinţele forma unei economii org'anizate,
controlate de stat».
Negând caracterul capitalist al economiei româneşti din perioada interbelică, el
consideră că ramura principală a economiei trebuie să rămână agricultura. Sceptic in
privinţa posibilităţii transformării României într-o ţară industrială, Madgearu scrie:
«Condiţiile de existenţă naturale ale ţării noastre nu deschid perspectivele dezvoltării
dintr-un stat agrar într-un stat industrial».
Principalul doctrinar al ţărănismului, el devine, cum menţionează Costin
Murgescu, «stejarul lui teoretic»,.

209
 Agricultura - ramură principală a economiei româneşti. Negând caracterul
capitalist al dezvoltării României, Madgearu considera că ţara sa are o structură
economică specifică, în care agricultura a fost şi trebuie să rămână ramură principală,
iar statul român trebuie să fie un stat ţărănesc. «România, - scria el în 1940, - a rămas
un stat semicapitalist, cu o ordine economică şi social-agrară ţărănească».
Printre factorii care limitau posibilităţile industrializării ţării economistul
enumeră monopolizarea pieţii externe de alte state, îngustimea pieţii interne, lipsa
capitalului corespunzător.
Fireşte, Madgearu nu se pronunţă contra necesităţii dezvoltării industriei. El
susţine numai că această ramură trebuie să joace un rol subordonat, şi nu numai din
cauza imposibilităţii transformării ei într-o ramură dominantă. La mijloc e şi faptul că
gospodăria ţărănească, ca formă de organizare a activităţii economice, are im şir de
avantaje, de priorităţi sociale şi economice faţă de alte forme, fiind mai rezistentă,
mai durabilă.
Politica economică externă. Deşi pune în centrul cercetărilor sale ideea
economiei naţionale, a interesului naţional, Madgearu este un apărător al principiului
liberului schimb, cerând aplicarea acestuia şi la realităţile româneşti. Pentru a încuraja
intrarea mărfurilor şi a capitalurilor străine pe piaţa internă, România, în opinia sa,
urmează să promoveze o politică a «porţilor deschise». Căci numai capitalul străin,
egalat în drepturi cu cel autohton, ar fi în stare să valorifice potenţialul economic al
ţării.
Dezvoltând această idee, Madgearu ajunge la o concluzie greşită, potrivit căreia
ţările lumii trebuie să se specializeze în agrare şi industriale, căci numai o atare
divizare ar permite dezvoltarea unui comerţ internaţional reciproc avantajos.

5. Doctrina economică a lui Mihail Manoilescu – o teorie

a învingerii subdezvoltării

M.Manoilescu. Viaţa şi opera. Cel mai mare economist al românilor s-a născut
în 1891, la Tecuci, într-o familie de institu-tori, originari din Basarabia. Îşi face
studiile liceale la laşi, iar pe cele superioare la institutul politehnic din Bucureşti,

210
unde în anul 1915 obţine diploma de inginer. În economie este un autodidact, studiind
de sine stătător, şi pe parcursul întregii vieţi, operele celor mai mari economişti ai
lumii. Aderă de tânăr la viaţa politică, activând în cadrul partidului naţional-liberal.
Militează pentru aducerea regelui în ţară. O dată cu revenirea la tronul României a lui
Carol al II-lea, devine ministru al industriei şi comerţului. (De notat că din acelaşi
cabinet făcea pe atunci parte şi principalul său adversar teoretic Virgil Madgearu, care
deţinea postul de ministru al agriculturii). În anul 1931 Manoilescu e numit
guvernator al Băncii Naţionale, dar, în urma unei neînţelegeri cu regele, este destituit
şi din această funcfie. După o îndelungată carieră ştiinţifică şi pedagogică, se întoarce
revine în viaţa politică abia în 1940, când este numit ministru de externe. Dar odată
cu venirea lui Ion Antonescu la putere (în acelaşi an) Manoilescu părăseşte postul de
ministru. După război este arestat în repetate rânduri, iar în anul 1948 trimis într-un
lagăr de detenţie. Moare in 1950, sentinţa capitală fiind anunţată la circa doi ani de la
dispariţia lui dintre cei vii.
M. Manoilescu a lăsat o operă ştiinţifică cunoscută în întreaga lume. Principala
sa lucrare, publicată pentru prima dată în 1929 la Paris în franceză, apoi tradusă în
cele mai răspândite limbi europene - engleză, germană, italiană, portugheză - este
intitulată „Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional”. Straniu, dar în
limba română această carte a apărut abia în anul 1986 cu titlul „Forţele naţionale
productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului
internaţional”.
Cartea cu care ştiinţa economică românească a ieşit în lume, impunându-se în
gândirea economică mondială, a fost citată şi comentată de cei mai mari economişti
ai timpului, cum ar fi: P.A Samuelson, G.Mirdal, W.Ropke, M.Kalecki, R.Barre.
Laureatul Premiului Nobel pentru economie (1977), suedezul B.Ohlin, menţiona că
lucrarea autorului român a fost «cea mai însemnată pe care am văzut-o dintre cele
care apără protecţionismul». Andre Piettre, la rândul său, o plasează în lista celor mai
valoroase opere economice ale tuturer timpurilor şi popoarelor. La numai câţiva ani
de la apariţia „Teoriei protecţionismului şi a schimbului internaţional” profesorul
elveţian Firmin Oules susţinea: „Lucrarea economistului român nu tinde la mai puţin

211
decât să răscolească şi să răstoarne toate concluziile teoriei clasice, să-i suprime şi să-
i înlocuiească fundamentele şi principiile şi vizează, să spunem cuvântul, să
«revoluţioneze» teoria schimbului internaţional”. În fine, profesorul român
M.Todosia scrie că «Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional» ocupă un
loc special în istoria culturii economice româneşti, reprezintă o sinteză şi în acelaşi
timp o depăşire a tot ceea ce s-a realizat până la el, cartea nefiind egalată de nici o
lucrare a contemporanilor săi».
Succesul nemaipomenit al cărţii se explică şi prin faptul că Manoilescu
analizează în ea probleme şi situaţii proprii şi altor ţări din lume, care se aflau în
condiţii similare României. Ea devine o armă teoretică a lumii subdezvoltate în lupta
cu ţările industriale.
Trăsăturile definitorii ale gândirii economice ale lui M.Manoilescu. Ca şi în
cazul celor mai mulţi din economiştii români, doctrina economică a lui Manoilescu
poartă un caracter eclectic, situându-se la hotarul între liberalismul economic şi
naţionalismul economic. Oricum, ca teoretician principal al neoliberalismului
românesc, el a apărat interesele elitei naţionale: «Am crezut totdeauna în elită, - scria
el, - şi în dreptul ei natural la conducere». Marele economist român considera
burghezia industrială drept forţa cea mai importantă a progresului economic. Apărător
al iniţiativei individuale, ca toţi liberalii, el respirige totodată pretenţiile de
universalitate ale adepţilor liberalismului economic. El susţine că economia politicâ
trebuie să studieze nu comportamentul agenţilor economici individuali, ci „economia
naţională”, mai concret „forţele naţionale productive, în primul rând „munca” şi
«capitalul».
Neoliberal, dar care respinge cel puţin trei din principule de bază ale
liberalismului economic şi anume - teoria schimburilor internaţionale, importanţa
acordată individului, nonintervenţionismul, - Manoilescu acceptă, recunoscându-le ca
juste, un şir de concepte ale lui K.Marx (ca, de exemplu, cel de «plusvaloare»), ale
şcolii istorice germane, dar mai ales ideile formulate de F.List, pe care îl glorifica,
considerându-l autor al «primei mari spărturi în solida structură a teoriei liberale» şi
«deschizător de drum al căii propriei noastre independenţe economice».

212
 Regândirea problemei industrializării. Industrializarea a fost una din
problemele ce timp de un secol rămânea mereu în centrul controverselor teoretice şi
practice din România. În unul din articolele sale ştiinţifice avea să scrie că „formula
„România – ţară eminamente agricolă” – este pentru vremea noastră o formulă
eminamente idioată”. Ferm convins în superioritatea industriei faţă de agricultură,
Manoilescu analizează această chestiune nu atât prin prisma dezvoltării naţionale, cât
pornind de la situaţia reală din economia mondială, când decalajul între ţările
inustriale şi ţările agrare continua să crească. În viziunea lui Manoilescu
industrializarea ţărilor subdezvoltate avea ca obiectiv nu numai sporirea venitului
naţional, ci şi afirmarea independenţelor economice. Ea trebuia să fie unul din
principalele instrumente de reducere a prăpastiei dintre nivelul de dezvoltare al ţărilor
bogate şi cel al ţărilor sărace. Mai mult, în industrializarea ţărilor subdezvoltate
trebuie să fie interesate şi cele dezvoltate, întrucât industrializarea măreşte capacitatea
de cumpărare a ţărilor sărace. «Numai industrializarea,- scrie economistul român, -
măreşte capacitatea de cumpărare. Şi oricât s-ar părea de paradoxal, ţările cu cât sunt
mai industrializate, cu atât au o capacitate mai mare de a cumpăra produse industriale
din afară».
O nouă teorie a schimburilor internaţionale şi ai protecţionismului. Care a
fost aportul principal al lui M.Manoilescu la dezvoltarea ştiinţei economice? Căutând
un răspuns la această întrebare, academicianul român N.N.Constantinescu scrie:
„Spre deosebire de predecesorii săi, Manoilescu a decis să elaboreze o teorie generală
a învingerii subdezvoltării şi în acest scop s-a dovedit neecsară, înainte de toate, o
nouă teorie a schimbului internaţional şi a protecţionismului”. În cartea sa de
«Memorii» Manoilescu avea să menţioneze că purcesese la scrierea cunoscutei sale
cărţi mânat de dorinţa de a-şi lămuri „paradoxul protecţionist, după care ţările
protecţioniste sunt prospere, pe când ştiinţa economică clasică socoteşte protecţia
funestă şi ruinătoare”.
Timp de peste un secol teoria comerţului internaţional era dominantă de ideile
liberschimbiste ale lui A.Smith şi D.Ricardo. Potrivit spuselor fondatorilor
liberalismului clasic, şi industria, şi agricultura îi îmbogăţesc pe oameni în egală

213
măsură, iar specializarea unor ţări în confecţionarea mărfurilor industriale şi ale altora
în producerea celor agricole este o afacere reciproc avantajoasă. «Călăuzit de
aspiraţia spre cunoaştere, - scria Manoilescu în anul 1937 în prefaţa la ediţia germană
a celebrei sale cărţi, - am revizuit concepţiile clasice asupra economiei naţionale.
Rezultatul s-a concretizat în constatarea că teoriile lui Smith şi Ricardo asupra
comerţului internaţional, care constituie baza doctrinei diviziunii internaţionale a
muncii, sunt false. Ele sunt false chiar atunci când s-ar admite fără discuţie premisele
lor, adică libera concurenţă şi libera circulaţie a capitalului şi a muncii între toate
ramurile de producţie ale unei ţări. Ele erau deja false la vremea constituirii lor»...
Punctul de plecare al noii teorii a schimbului internaţional şi a protecţionismului,
elaborate de Manoilescu, este analiza decalajului ce există între productivitatea
muncii industriale şi cea a muncii agricole.
Nici F.List, nici economiştii americani H.Ch.Carey şi S.N.Patten, toţi adepţi
înfocaţi ai protecţionismului, nu determinaseră criteriul după care unele ramuri
trebuiau să fie protejate, iar altele nu. Luând ca temelie teoria valoare-muncă,
economistul român propune drept criteriu de determinare a ramurilor ce urmau a fi
protejate nivelul productivităţii muncii, subliniind că au nevoie de protecţie ramurile
cu o productivitate a muncii mai mare decât media naţională. Aplicând acest criteriu,
Manoilescu face o ierarhizare a ramurilor economiei naţionale în funcţie de
productivitatea aferentă, prin care avea în vedere valoarea medie anuală a producţiei
create de un muncitor în diferite ramuri ale economiei naţionale.
Astfel, în locul teoriilor lui Smith şi Ricardo, Manoilescu elaborează o nouă
teorie a protecţionismului. Totodată, spre deosebire de F.List şi H.Carey, economistul
român elaborează o teorie a protecţionismului, care include atât industria, cât şi
agricultura. Protecţionismul lui Manoilescu, nu mai este limitat la anumite ţări şi
numai la anumite etape ale dezvoltării. El este permanent şi aplicabil în toate ţările.
Pornind de la nişte calcule concrete, potrivit cărora productivitatea muncii pe cap de
locuitor în industrie este cu mult mai înaltă decât în agricultură în anii 30 de 1:10.
Manoilescu ajunge la concluzia că produsul muncii unui muncitor industrial face cât
produsul muncii a 10 muncitori agricoli, ori, altfel zis, cu munca anuală a unui

214
muncitor industrial se cumpără munca a vreo 10 agricultori. În cazul schimburilor
interne, această inegalitate nu are o prea mare importanţă, deoarece, oricum, valoarea
creatâ rămâne în ţară. Atunci când este vorba de comerţul internaţional, însă, «un
astfel de schimb 1:10, - scrie Manoilescu, - înseamnă exploatare. Această exploatare a
început odată cu aşa-zisa eră industrială a omenirii. Dominaţia economică a unui
popor de către altul constă în schimbul inegal al muncii acestor două popoare...
Raportul de schimb internaţional 1:10 între ţările agricole şi cele industriale dă cheia
înţelegerii relaţiilor dominante în prezent între popoarele lumii».
Aceste concluzii categorice i-a determinat pe unii specialişti din Occident să
afirme că Manoilescu ar fi transpus, chipurile, teoria lui Marx despre plusvaloare şi
exploatare de pe planul social şi intern, pe planul comerţului internaţional. În ce
scop? Simplu de tot, pentru a demonstra că ţările industriale din Europa - Anglia,
Franţa, Germania - le jefuiesc pe cele agrare - Rusia, România, Bulgaria.
Să fi urmărit oare într-adevăr Manoilescu un asemenea obiectiv, e greu de spus.
Sunt în schimb bine cunoscute propunerile sale privind depăşirea situaţiei de
exploatare a unor ţări de către altele: ţările agrare trebuie să se industrializeze,
promovând în această perioadă o politică protecţionistă. Prin industrializare, spune
Manoilescu, are loc deplasarea de capital şi de forţă de muncă din ramurile cu o
productivitate a muncii mai mică (agricultura) într-o ramură cu o productivitate mai
mare (industria). Ca rezultat, toată economia are de câştigat, obţinând un spor de
venit egal cu diferenţa de productivitate dintre cele două ramuri.

6. Portrete de economişti români contemporani:

N.Georgescu-Roegen, A.Rugină, N.N.Constantinescu,
P.Bran, N.Belli.

În ultimul deceniu al secolului XX-lea, condiţionat de profundele transformări

social-economice şi politice, demarează treptat şi un proces inevitabil de renaştere a
gândirii economice româneşti. O explozie de talente şi idei noi este poate cea mai
semnificativă trăsătură a perioadei respective. Reîntoarcerea la rădăcini şi reluarea
multor din ideile marilor înaintaşi se simte aproape în fiecare operă. Vom nominaliza

215
aici doar câţiva din economiştii, fie universitar, fie din cercetare, care au o anumită
contribuţie la dezvoltarea gândirii economice româneşti contemporan, aceştia fiind
academicienii: T.Postolache, I.Văcărel, C.Bărbulescu, A.Iancu, C.Ionete, M.Isărescu,
D.Daianu, G.Zaman; profesorii universitar: I.Nicolae-Văleanu, N.Dobrotă,
M.Ciumară, V.Nechita, O.Nicolaescu, I.Pohoaţă, I.Popa, D.Popescu, etc.
În lucrarea de faţă au fost selectate doar portretele acelor economişti, care într-un
fel sau altul au participat nemijlocit la reformarea economiei sau a sistemului de
învăţământ economic superior din Republica Moldova, cum este de exemplu cazul
profesorilor universitari A.Rugină şi P.Bran, sau au scris despre economia noastră,
cum este cazul academicianului N.N.Constantinescu şi a profesorului N.Belli. Există
doar o singură excepţie – N.Georgescu-Roegen, excepţie ce nu poate fi însă egalată
de altcineva. Deocamdată...

216
 N.Georgescu-Roegen: Un economist român propus
pentru Premiul Nobel
Nicolae (sau cum îi spun americanii, Nicholas) Georgescu-Roegen (1906-1994),
este cel mai de vază economist român de la sfârşitul secolului al XX. Mai corect, este
un economist american, de origine română, dar stabilit în SUA la vârsta de 42 de ani.
Mai mult, a cerut ca după moarte, cenuşa rămăşiţelor sale pământeşti să fie adusă în
România şi înmormântate pe Aleea Academicilor, la Cimitirul Bellu din Bucureşti. În
această ordine de idei profesorul N.Georgescu-Roegen avea să mărturisească că
„Loialitatea mea faţă de Statele Unite ale Americii – ţara care m-a primit, m-a tratat şi
m-a sprijinit, ca şi cum aşi fi fost un fiu al ei prin naştere – nu mă împiedică, din
fericire, să mărturisesc că încă iubesc adânc neamul în mijlocul căruia m-am născut şi
am trăit prima jumătate de viaţă şi că îl voi iubi tot aşa până la ultima mea suflare.
Dragostea mea faţă de nemaul românesc are rădăcini adânci în ceiea ce sunt şi voi fi
mereu”.
Şi încă un moment. Deoarece numele său e format din două părţi, cei curioşi se
întrebau dacă nu cumva savantul, cum se mai întâmplă uneori, a luat numele
românesc al tatălui şi pe cel american al mamei sale. Dar nu este aşa. La întrebarea
academicianului N.N.Constantinescu , de unde i se trage finalul Roegen, de la nume,
- profesorul a răspuns: „E o anagramă, domnule. De când eram tânăr voiam să fiu nu
un oarecare Georgescu, şi atunci am adăugat la nume prescurtarea numelui din
anagramă”.
A căutat de tânăr să-şi valorifice calităţile native şi până la urmă a reuşit. A fost
propus la Premiul Nobel pentru contribuţia importantă la dezvoltarea ştiinţei
economice mondiale, a devenit membru al mai multor academii din lume, iar
P.Samuelson, colegul său de Universitate, l-a numit chiar „un economist între
economişti şi un savant între savanţi”. La rândul său, economistul român, profesorul
universitar Gheroghe Dolgu scria că Nicolae Georgescu-Roegen „face parte din acea
elită universală de obârşie română pe care o formează Brâncuşi, Eugen Ionescu,
Palade, Cioran, Enescu, Eliade şi atâţea alţi”.
Născut la Constanţa, la vârsta de 20 de ani termină Universitatea din Bucureşti,
devenind licenţiat în matematică. Patru ani mai târziu, în 1930 susţine doctoratul în
217
statistică la Universitatea „Sorbona” din Paris. Şi-a continuat apoi studiile la Londra
şi în SUA la Harvard, unde se împrieteneşte cu A.Schumpeter şi V.Leontiev. Întors în
România activează în diferite instituţii economice, dar, după război, în anul 1948 este
nevoit să emigreze împreună cu soţia în SUA, obţinând un post de profesor la
Universitatea din Vanderbilt.
N.Georgescu-Roegen s-a impus ca un savant cu un orizont enciclopedic care a
analizat fenomenele economice într-un context mult mai larg şi în strânsă legătură nu
numai cu fenomenele sociale (cum procedează marxiştii şi instituţionaliştii), ci şi cu
cele ale naturii. Opera sa are ca rădăcini nu numai ştiinţa economică ca atare, ci şi
ştiinţa despre mediul ambiant, matematică, epistimologie, teoria informaţii, filosofia,
teoria generală a sistemelor, etc. Are contribuţii la teoria consumatorului, la analiza
input-output, la modelarea creşterii economice. Se face însă celebru prin încercarea
de a dezvolta o concepţie „bioeconomică” a ştiinţei economice. Aceasta a fost prima
fază a activităţii de cercetător al protagonistului nostru.
Potrivit dicţionarului enciclopedic de ştiinţe economice britanic, faza a doua în
activitatea profesorului N.Georgescu-Roegen începe cu faomosul expozeu
metodologic cuprinzând critica roegeniană a economiei standard, care după el, a
redus procesul economic la o analogie cu mecanica şi propunerea unei noi legături
între activitatea economică şi mediul natural – ceea ce mai târziu va deveni
„programul său bioeconomic”. Cheia acestui proiect se află în legea entropei („cea
mai economică dintre legile fizice”), care l-a determinat pe Georgescu-Roegen să
examineze legătura fundamentală dintre existenţa omenirii şi zestrea ei terestră.
Această problemă l-a pus în situaţia să treacă gardul ştiinţei economice şi să intre în
domeniul termodinamicii, unde a formulat o nouă lege („legea a patra”):
imposibilitatea unui perpetuum mobile de gradul trei, definit ca un sistem închis, care
ar realiza lucrul într-un ritm constant pe durată nedefinită. Implicaţiile pentru ştiinţa
economică ale acestui mod de gândire şi, în special, opoziţia sa fermă faţă de „dogma
energetică” („numai energia contează”), sunt splendid prezentate în cărţile sale
publicate în 1971 şi 1976. În aceasta din urmă, Georgescu-Roegen pune temelia unei
noi concepţii a teoriei producţiei: modelul „Flux-fond”, ca alternativă radicală atât la

218
modelul funcţiei de producţie, cât şi la modelul analizei activităţii ale căror princpale
neajunsuri constau în incapacitatea de a trata adecvat elementul temporal în cadrul
procesului de producţie.”
Lucrarea cu care N.Georgescu-Roegen avea să se impună ca economist de talie
mondială a fost plămădită la confluenţa a mai multor ştiinţe şi este întitulată „Legea
entropiei şi progresul economic”, apărută în 1971 şi tradusă apoi în toate limbile de
circulaţie mondială. Obiectivul principal al acestei lucrări îl constituie studierea
raportului dintre economie şi natură, participarea naturii la procesul de creare a
valorii.
Vorbind despre această lucrare care avea să-l pună în rândurile celor mai mari
economişti ai timpului, N.Georgescu-Roegen avea să menţioneze faptul că
„descoperirea legii entropiei a dus la decăderea dogmei mecanistice a fizicii clasice
care spunea că tot ce se întâmplă în orice domeniu de fenomene constă exclusiv din
locomoţie, şi prin urmare, că în natură nu există schimbare irevocabilă. Tocmai
pentru că legea entropiei proclamă existenţa unei asemenea schimbări, unii
cercetători au constatat destul de repede legătura ei intimă cu fenomenele
caracteristice structurilor vii. În prezent nimeni nu mai neagă că economia proceselor
biologice este guvernată de legea entropiei, nu de legile mecanicii. Ideea că şi
procesul economic trebuie să fie legat de legea entropiei se află în originea studiului
care formează obiectul acestei cărţi”.
Autorul consideră că „legea entropei” depăşind cadrul fenomenelor fizice şi
informaţionale, şi fiind aplicabilă şi la fenomenele economice, constituie un punct
unificator între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale.

Anghel Rugină – în căutarea unui echilibru

economic stabil
Anghel Rugină, ca şi Georgescu-Roegen este un economist american, de origine
română, care emigrează în SUA la vârsta de 37 de ani, fiind deja bine format ca om
de ştiinţă şi rămânând mereu cu o dublă cetăţenie, română şi americană. A fost de mai
219
multe ori, pe la începutul anilor ’90, şi în Republica Moldova, participând activ la
elaborarea strategiei de trecere la economia de piaţă. A scris şi multigrafiat la
Chişinău „Programul de refacere şi stabilizare economică şi financiară a Republicii
Moldova, bazat pe condiţii de echilibru general stabil” (1991). De notat că programe
şi planuri similare de stabilizare şi dezvoltare economică economistul român a mai
elaborat, în diferiţi ani, şi pentru alte ţări, şi anume pentru Grecia, Italia, Israel, India,
Portugalia, Germania de Vest, România.
Anghel Rugină s-a născut în anul 1913 în comuna Vârvoveşti, judeţul Galaţi.
Este licenţiat în economie (1936) a Academiei de Înalte Studii Comerciale şi
Industriale din Bucureşti (actuala Academie de Studii Economice). Susţine doctoratul
în economie pe tema „Viaţa şi opera economică a lui Dionisie Pop Marţian”. Face
apoi studii postdoctorale în Germania la Universitatea din Berlin şi Freiburg. La
Freiburg susţine o a doua teză de doctor în economie (un echivalent al doctorului
habilitat) cu tema „Tipuri de monedă şi ordini monetare”, avându-l ca conducător
ştiinţific al tezei pe şeful şcolii neoliberalilor germani, profesorul Walter Eucken, care
a avut o influenţă capitală asupra formării sale ca economist.
În anul 1950 A.Rugină emigrează în SUA. Este invitat să predea la Universităţile
din Portland, Niagara (New-York), ca în fine să se oprească la Northeastern
University din Boston, Massachusetts, unde va fi titular al cursurilor de Economie
politică, Finanţe şi Economie Internaţională. Vom aminti aici că la acea universitate
activau pe atunci P.Samuelson, precum şi mulţi viitori laureaţi ai Premiului Nobel în
Economie, ca de exemplu Robert E.Lucas Jn., Robert W.Fogel şi Gary S.Beker şi
alţii.
Economist universal care a studiat spaţii mai puţin bătătorite din ştiinţa
economică, Anghel Rugină a făcut o sinteză dintre teoria economică clasică şi cea
modernă, ajungând la concluzia că „şcoala clasică şi şcoala modernă nu sunt
contradictorii, ci, dimpotrivă, sunt complementare”. Totodată propune diferite
modalităţi de aplicare a acestor concluzii în viaţa reală.
Vasta operă ştiinţifică a profesorului Rugină este axată pe două direcţii de
cercetare, şi anume a) cea metodologico-teoretică şi b) cea normativ-aplicativă.

220
Printre operele cele mai importante sunt: „Capitalismul american la răscruce” (1976)
şi „Principia Oeconomica” (1986).
A analizat diferite aspecte ale doctrinelor lui Karl Marx, John Keynes şi Leon
Walras, ale altor economişti, creatori de doctrine sau şcoli economice, încercând să
găsească o ieşire din impasul în care s-a pomenit ştiinţa economică contemporană,
propunând o abordare simultană a realităţilor economică atât prin prisma echilibrului,
cât şi a dezechilibrului. Deoarece, spune el, sistemele sociale (inclusiv cele
economice) ca şi cele naturale sunt compuse în proporţii diferite (la momentul dat) de
elemente de echilibru cât şi dezechilibru.
Merite deosebite A.Rugină are şi în dezvoltarea teoriei monetare şi financiare.
Apăra ideea că echilibrul economic poate fi menţinut printr-o monedă integral
acoperită în aur sau argint. A propus chiar ca moneda naţională a Republicii Moldova
să fie sub forma monedelor din argint şi să fie numită ducat.
Profesorul Anghel Rugină a desfăşurat şi o activitate practică economică. A fost
consultant economic a mai multor guverne din lume, inclusiv şi al guvernului
Republicii Moldova. Iar în perioada anilor 1965-1970 a fost şeful echipei de
consilieri economici de pe lângă guvernatorul statului Massachusetts. Este membru al
mai multor academii atât din SUA, cât şi din alte ţări.

Primul printre academicieni: N.N.Constantinescu

Nicolae N.Constantinescu (1920-2000), unul din cei mai mari economişti români
contemporani, profesor universitar şi academician, se evidenţiază prin faptul că s-a
născut şi a trăit toată viaţa la Bucureşti. După terminarea liceului îşi continuă studiile
universitare în oraşul natal, devenind licenţiat în economie la Academia de Înalte
Studii Comerciale şi Industriale (actuala ASE Bucureşti). În această instituţie avea şi
să activeze timp de peste patru decenii la rând, între anii 1954-1985 ocupând postul
de şef de catedră, mai întâi de Istorie Economică, apoi la cea de Economie Politică.
Academician (din 1990), între anii 1990-1994 a fost secretar general al Academiei
Române. A fondat Asociaţia Generală a Economiştilor din România, al cărei
preşedinte a fost până la moarte.

221
 N.N.Constantinescu este primul din savanţii de peste hotare care a devenit
Doctor Honoris Cauza al Academiei de Studii Economice din Chişinău.
Asemeni multora din predecesorii săi, N.N.Constantinescu a avut un diapazon
larg de interese ştiinţifice, făcând cercetări profunzi în asemenea domenii cum ar fi:
istoria economică şi istoria gândirii economice; economia şi protecţia mediului
înconjurător; contradicţiile în economia socialistă; teoria valorii; teoria şi practica
tranziţiei la economia de piaţă în România.
Principalele lucrări ştiinţifice ale economistului român sunt: „Problema
contradicţiei în economia socialistă” (1973), „Economia protecţiei mediului natural”
(1976), „Acumularea primitivă a capitalului în România” (1991), „Reformă şi
redresare economică” (1995), „Istoria gândirii economice româneşti” (1999).
Opera economică a lui N.N.Constantinescu se distinge prin umanism şi prin
spirit patriotic. Era convins că „omul trebuie să fie, în acelaşi timp, şi scopul, şi
mijlocul în preocupările ştiinţei economice, iar aceasta este necesar să fie şi etică”. În
această ordine de idei se opunea ideii absolutizării interesului privat, care îndreaptă în
mod inevitabil evoluţia societăţii spre un capitalism sălbatic, care se caracterizează
printr-o diferenţiere categorică de avere, ruinarea economiei naţionale, dominarea
crimei organizate şi sărăcirea gravă a majorităţii covârşitoare a populaţiei ţării.
S-a opus aplicării mecanice a teoriilor economice moderne, plămădite în
Occident, la realităţile concrete ale ţărilor în tranziţie, inclusiv şi prin traducerea
masivă a manualelor de economie din alte limbi. Prin manuale, - spunea el, - începe
procesul de apărare a interesului naţional, de formare a unui specialist înalt calificat
dar şi un bun patriot al ţării sale.

Izvor nesecat de idei economice şi de căldură

sufletească: Paul Bran
Paul Bran (născut în 1940) este în prezent pentru specialiştii din republica
Moldova cel mai cunoscut economist din România. Evident, prin aportul său la
dezvoltarea şi difuzarea ştiinţei economice, dar mai ales pentru activitatea sa la
Chişinău, unde în anul 1991 a înfiinţat Academia de Studii Economice din Moldova,
fiind şi primul ei rector până în anul 1994. Este de asemenea bine cunoscut aportul

222
său la promovarea reformelor în calitate de consilier pe lângă primul ministru şi
guvernul Republicii Moldova, la introducerea monedei naţionale, a leului
moldovenesc.
Omul de ştiinţă Paul Bran, născut în judeţul Tulcea, după absolvirea liceului la
Constanţa, termină în anul 1965 facultatea de Finanţe-Credit a Academiei de Studii
Economice din Bucureşti, instituţie de care şi este legată aproape în întregime
activitatea sa ulterioară în calitate de savant şi pedagog.
Din anul 1996 este rector al celei mai prestigioase instituţii de învăţământ
economic superior din România, ASE Bucureşti. Este de asemenea preşedinte al
Asociaţiei Generale a Economiştilor din România.
Activitatea didactică şi ştiinţifică a profesorului universitar Paul Bran s-a axat pe
două direcţii de bază: elaborarea de manuale universitare şi activitatea de cercetare
prin editarea de monografii ştiinţifice.
Foarte populare printre studenţi, manualele profesorului P.Bran – „Finanţele
întreprinderii” şi „Relaţii financiare şi monetare internaţionale” – au cunoscut mai
multe ediţii, atât în România cât şi la Chişinău.
În viaţa şi activitatea marilor economişti întâlnim multe paradoxuri şi lucruri
neaşteptate. Aşa se întâmplă şi cu profesorul P.Bran, care fiind un specialist bine
cunoscut în domeniul finanţelor (a fost mai multe decenii şef al catedrei de Finanţe la
ASE Bucureşti) cel mai mare aport la dezvoltarea ştiinţei îl aduce în domeniul
Economiei Politice prin lucrarea sa „Economia Valorii” (prima ediţie 1992), urmată
de alte ediţii atât în limba română cât şi în rusă, nu numai în România, ci şi la
Chişinău.
„Economia valorii” pune în dezbatere o problemă ce constituie nucleul ştiinţei
economice, „nodul ei gordian”, complicatul proces de obţinere a valorii. Aprofundând
unele linii de subiect ale operei lui N.Georgescu-Reogen, profesorul P.Bran
fundamentează o nouă teoria a valorii, numită – teoria valorii entropice. Pornind de la
constatarea că „valoarea, ca şi energia, „curge” în natură după legi obiective”, autorul
argumentează teza că activitatea economică trebuie privită nu ca un proces de creare
a valorii, ci ca un proces de transformare, de obţinere a valorii, la care participă, pe

223
lângă elementele clasice (omul, mijloacele de muncă şi obiectul muncii) mediul
înconjurător şi informaţia. Pentru a fi mai explicit şi a demonstra pe viu avantajele
noii teorii, autorul analizează un şir de fenomene economice, cum ar fi preţurile,
productivitatea muncii, plusvaloarea ş.a. prin prisma celor două teorii tradiţionale –
teoria valoare-muncă şi valoare-utilitate, precum şi a noii teorii a valorii entropice.
Astfel, în noua teorie a profesorului P.Bran în procesul de producţie, ca element
de bază este introdusă şi natura, dimensiune ignorată din motive politice sau
ideologice de alte doctrine.
Privită în ansamblu, „Economia valorii” este o încercare de a aşeza teoria
economică pe un nou fundament.

Modestie şi talent: Nicolae Belli

Printre economiştii din România, Nicolae Belli este omul care la sigur cunoaşte
cel mai bine problemele cu care se confruntă în prezent Republica Moldova. Şi nu
întâmplător. Economist cu o experienţă bogată în analiza economiei ţărilor de peste
hotare, timp de peste un deceniu, din 1992, este coordonator al Programului Prioritar
al Institutului Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române privind
colaborarea în domeniul cercetării economice dintre economiştii din România şi
Republica Moldova. Are mai multe publicaţii ce vizează economia Republicii
Moldova, iar în anul 2000 devine Doctor Honoris Cauza al ASEM. Este membru de
onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din România.
Aromân, Nicolae Billi, a avut un destin deosebit, deoarece soarta, înainte de a-l
„răsădi” în solul fertil al României, l-a „purtat” prin toţi Balcanii.
S-a născut în anul 1927 în comuna Livezi din Grecia, învaţă la şcoala primară
din Durostov, Bulgaria apoi la liceul comercial din Bucureşti. Între anii 1948-1952 îşi
continuă studiile la facultatea de Economie Generală, de la ASE Bucureşti. Face
doctorantura la Academia Timireazev din Moscova, unde în anul 1962 susţine teza în
economia agrară. Au urmat apoi specializări îndelungate în Franţa şi în SUA.
(Remarcăm printre altele că aproximativ în aceeaşi perioadă, celebrul John Galbraith

224
mergea de la economia agrară la teoria economică. Domnul N.Belli, din contra, a
mers de la economia generală la economia agrară).
Fidel aspiraţiilor tinereţii şi înzestrat cu un deosebit simţ al responsabilităţii, a
activat toată viaţa în cercetare şi învăţământ. A lucrat la Institutul de Cercetări
Economice al Academiei Române în anii 1962-1980, îndeplinind funcţia de şef de
secţie „Ţări specialiste şi relaţii economice internaţionale”.
Din anul 1990 profesorul universitar Nicolae Belli activează în cadrul
Institutului de Economie Agrară. Între anii 1997-1990 a fost director al acestei
instituţii.
În învăţământul superior profesorul Nicolae Billi predă cursul de economie
politică de mai bine de 4 decenii la diferite universităţi din Bucureşti. Pe parcursul
anilor profesorul N.Belli a publicat circa 300 de titluri de lucrări pe problematica
economiei agrare, a relaţiilor economice internaţionale, a tranziţiei în România, la
Paris, Moscova, Chişinău, alte capitale. Analizând-o, ne dăm seama că cele mai
solide investigaţii ştiinţifice au fost făcute după anul 1990.
Printre lucrările ştiinţifice din această perioadă trebuie menţionată, în primul
rând, lucrarea sa capitală, de sinteză într-un fel, întitulată „Tranziţia mai grea decât un
război. România 1990-2000”, primul volum al căreia a apărut în anul 2001. Vom mai
nominaliza şi alte cărţi, cum sunt: „Uniunea Europeană: geneza şi instituţiile sale”;
„Economia de piaţă în China” (publicată şi în revista ştiinţifică a ASEM-ului);
„Corupţia la români în perioada de tranziţie”.
În introducere la lucrarea sa capitală „Tranziţia...” profesorul N.Belli subliniază
că „în urma cercetărilor şi evoluărilor făcute, am ajuns la concluzia, confirmată de
faptele reale identificate, că pierderile suferite de România în primul deceniu de
tranziţie la economia de piaţă sunt mai mari decât pierderile materiale pe care i le-a
provocat nu un război, ci ambele războaie mondiale luate împreună. Să fie oare însăşi
tranziţia un război? Da, este un război, dar un război, înainte de toate, al românilor cu
românii”.
Cartea este concepută ca o lucrare de ansamblu care ar reprezenta un tablou
sintetic al pierderilor României din perioada de tranziţie. Ea are şi o importanţă

225
metodologică şi pentru alte ţări, servind drept model de cercetare ştiinţifică a
tranziţiei.

226
 Capitolul XIII

CONTRIBUŢII ALE ECONOMIŞTILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA LA

DEZVOLTAREA ŞI APLICAREA ÎN PRACTICĂ A TEORIEI DESPRE
TRANZIŢIA LA ECONOMIA DE PIAŢĂ
(S.Chircă, Gr.Belostecinic, A.Cojuhari, P.Cojocaru, M.Patraş,
N.Şişcan, V.Ţurcanu)

De obicei, este greu de spus ce urme va lăsa un savant sau altul în dezvoltarea
ştiinţei economice. Oricum, pentru moment, realizările economiştilor din Republica
Moldova în acest domeniu mai rămâne a fi destul de modestă. Chiar şi în raport cu
specialiştii noştri din fizică, matematică, ştiinţele tehnice, medicină, mulţi din care
sunt cunoscuţi în întreaga lume. Nu avem încă opere tipărite la Paris sau Londra, nu
avem laureaţi ai Premiului Nobel, economiştii noştri aproape că nu sunt citaţi în
literatura de specialitate din alte ţări, în fine, printre practicieni, nu avem economişti
miliardari. Mai mult, încă nu putem vorbi despre conturarea profilului unei şcoli
economice moldoveneşti, sau despre apartenenţa economiştilor noştri la o oarecare
doctrină economică.
Şi totuşi, în pofida acestui fapt, precum şi a caracterului eclectic al ideilor
promovate, savanţii economişti din Moldova, în cea mai mare parte a lor cadre
universitare, în cea mai mare parte a lor cadre universitare, în nişte condiţii nu tocmai
favorabile, au adaptat cele mai multe din teoriile economice contemporane la
condiţiile concrete ale ţării noastre. Ei au stat la temelia reformelor efectuate în
procesul trecerii la economia de piaţă, au participat la elaborarea legilor ce vizează
viaţa economică, au scris manuale universitare, ţinând în toate acestea cont de
realităţile concrete ale ţării şi epocii în care trăim. Din acest punct de vedere meritul
lor este de nepreţuit.
Nu vom vorbi aici despre toţi economiştii de seamă din Republica Moldova.
Vom încerca să scoatem în evidenţă doar contribuţia celora care, în opinia noastră,
sunt lideri într-un domeniu sau altul de cercetare.

227
 Sergiu Chircă – academician-economist şi mare patriot

Sergiu Chircă este în prezent cel mai cunoscut economist din Republica
Moldova şi în acelaşi timp unicul dintre economiştii basarabeni membru de Onoare al
Academiei Române (din 1997) (titlu echivalent cu cel de membru-corespondent). Din
anul 1985 este laureat al Premiului de Stat al RSS Moldoveneşti în domeniul ştiinţei
economice pentru contribuţii deosebite la dezvoltarea ştiinţei despre economia
regională.
Academicianul S.Chircă s-a născut în anul 1934 în oraşul Chişinău. În anul 1959
a absolvit Universitatea de Stat din Chişinău, facultatea de economie, făcând parte
din prima promoţie de economişti cu studii universitare din Moldova. Croindu-şi
singur drum în viaţă, a ales trei cărări, care s-au împletit mereu între ele, aceste cărări
fiind: de cercetător ştiinţific, de universitar, de om politic.
Între anii 1958-1970 a activat în cadrul Institutului de economie şi mai puţin a
Institutului de istorie a Academiei de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti. În anul 1970
fondează catedra de „Economia muncii”, pe care o conduce, în cadrul Politehnicii,
Universităţii de Stat şi a ASEM-ului timp de 25 de ani. În anul 1991 participă la
fondarea Academiei de Studii Economice din Moldova, unde până în anul 2000 a
îndeplinit şi funcţia de vice-Rector şi susţine teza de doctor (în 1963 la Kiev) apoi de
doctor habilitat în ştiinţe economice (în 1980 la Sankt-Petersburg).
Pe lângă activitatea de cercetare şi cea pedagogică, profesorul S.Chircă s-a
afirmat şi ca om politic. În anii 1990-1994 a fost deputat în primul Parlament al
Republicii Moldova. Este totodată, unul din cei mai originali analişti politici din ţara
noastră. Mereu în pas cu timpul, mereu cu durerile neamului său în suflet,
academicianul S.Chircă a reuşit să creeze o operă deosebită, în care problemele
ştiinţifice se împletesc organic cu realităţile noastre politice, sociale, naţionale.
Din creaţia sa vom menţiona în primul rând două lucrări, care întregesc portretul
cetăţeanului Chircă – una pur ştiinţifică, alta de publicistică. Aceste lucrări, de sinteză
într-un fel sunt: „Mecanismele economice”, publicată în două volume la Chişinău în
1997, apoi reeditată la Bucureşti în anul 1999 şi, cea de a două lucrare, întitulată
„Basarabia. Luptă continuă” (2000, 347p.)
228
 Economist universal, profesorul S.Chircă a avut mereu în câmpul intereselor sale
ştiinţifice, aşa domenii cum ar fi: economia muncii; managementul resurselor umane;
teoria economică; statistica; integrarea europeană, oricum, în centrul atenţiei sale s-au
aflat problemele cele mai stringente ale economiei ţării sale, Moldova. Deşi cu unele
rezerve, opera sa, luată în ansamblu, gravitează spre doctrina naţionalismului şi
protecţionismului economic, conştient sau inconştient avându-i ca părinţi spirituali pe
Friderich List şi Mihai Manoilescu.
Vorbind despre ideile economice mai importante, lansate şi apărate de către
academicianul S.Chircă se cer menţionate în primul rând cea a formării şi funcţionării
pieţei forţei de muncă la nivel regional. În acest context a demonstrat cu mult talent
caracterul greşit al politicii promovate de regimul sovietic în privinţa strămutării
organizate a familiilor şi a forţei de muncă din Moldova în alte regiuni ale URSS şi
invitarea de „specialişti” din Rusia şi alte republici unionale.
O altă idee, pe care a lansat-o şi o apără cu argumente ştiinţifice tot mai
convingătoare încă din anul 1991 este că Republica Moldova are viitor doar în cadrul
Uniunii Europene şi că această integrare trebuie să se înfăptuiască cu concursul
nemijlocit al României, în virtutea dreptului istoric şi geografic.

Grigore Belostecinic – un promotor al marketingului modern

Astăzi Grigore Belostecinic este unul din cei mai cunoscuţi cercetători în
domeniul teoriei şi practicii marketingului şi a competitivităţii din Republica
Moldova. Îmbinând armonios activitatea ştiinţifică cu cea didactică, din anul 2001
îndeplineşte şi funcţia de Rector al celei mai prestigioase instituţii de învăţământ
economic superior din ţara noastră – ASEM-ul- În anul 2001 a fost ales şi în funcţia de
Preşedinte al Asociaţiei Economiştilor din Moldova.
Născut în anul 1960 în satul Voinova, judeţul Chişinău, după absolvirea
Tehnicumului Industrial-Economic din Chişinău (în 1979), devine student al
Universităţii de Stat din Chişinău, facultatea de Economie a Comerţului şi
Merceologie, pe care o termină în anul 1983. Pregăteşte şi susţine teza de doctor în

229
ştiinţe economice la Institutul Economiei Naţionale „G.Plehanov” din Moscova
(1989). În anul 2000 devine doctor habilitat şi profesor universitar.
Profesorul Grigore Belostecinic a activat toată viaţa în domeniul învăţământului
superior, mai întâi la Universitatea de Stat din Chişinău, apoi din 1991 la ASEM,
parcurgând calea de la asistent, şef-catedră, decan, până la rector, funcţii în care a dat
dovadă atât de competenţă cât şi de caracter.
În activitatea sa ştiinţifico-didactică a publicat atât lucrări de cercetare, cât şi
manuale şi alte materiale didactice. Cea mai cunoscută lucrare didactică este
manualul de „Marketing”, scris împreună cu profesorul universitar S.Petrovici (1998,
380p.). Principala lucrare ştiinţifică a profesorului universitar Gr.Belostecinic este
întitulată „Concurenţă, Marketing, Competitivitate” (1999, 287p.) şi este în temei
consacrată fundamentării teoretice a conceptului de competitivitate precum şi
elaborării unor strategii de asigurare şi dezvoltare a competitivităţii produselor
moldoveneşti pe piaţa internă şi externă.
Profesorul Gr.Belostecinic a pus la baza studiilor realizate principiul unităţii
între competitivitatea naţională, competitivitatea întreprinderii şi competitivitatea
produsului şi al interdependenţei acestora, cu conceptul de marketing, ceea ce a
permis asamblarea unei teorii şi metodologii conceptuale în stare să ofere o imagine
explicită acestui fenomen. În lucrare au fost, de asemenea, conturate premisele şi
factorii cu o influenţă deosebită asupra formării şi funcţionării unui mediu
concurenţial în Republica Moldova, a fost analizată relaţia marketing-competitivitate
în politica de marketing a întreprinderii, efectuată evaluarea orientării de marketing a
întreprinderilor moldoveneşti şi identificate problemele cu care se confruntă agenţii
economici în asimilarea conceptului de marketing. Sunt definite unele demersuri
metodologice şi metodice de evaluare a competitivităţii, stabilite principalele tendinţe
şi factorii care influenţează competitivitatea naţională a Republicii Moldova şi a
întreprinderilor autohtone.

230
 Andrei Cojuhari – „patriarhul economiei politice moldoveneşti”
Deoarece în perioada sovietică a fost primul cadru naţional doctor şi doctor
habilitat în domeniul economiei politice, profesorul universitar Andrei Cojuhari este
adeseori supranumit de către colegii săi „patriarhul economiei politice moldoveneşti”.

Născut în anul 1970 în satul Zăzuleni, raionul Râbniţa, după absolvirea şcolii
pedagogice din Călăraşi (1949), devine student al facultăţii de istorie al Institutului
Pedagogic din Chişinău, instituţie pe care o termină în anul 1953. Îşi continuă apoi
studiile la Institutul de pregătire a cadrelor socio-umane de pe lângă Universitatea de
Stat „M.V.Lomonosov” din Moscova, la specialitatea „economia politică”. Tot la
celebra Universitate din capitala fostei URSS a susţinut atât teza de doctor (1964), cât
şi pe cea de doctor habilitat în ştiinţe economice în 1982.
Modest până la sacrificiu şi îndrăgostit în munca sa, profesorul A.Cojuhari a
activat toată viaţa doar în domeniul învăţământului superior, în temei la Universitatea
Tehnică din Moldova. În această instituţie, timp de peste o treime de secol (din 1968),
îndeplineşte funcţia de şef de catedră. Predă disciplinele „Economia politică” şi
„Doctrinele economice”. Îmbinând cu multă măiestrie activitatea de cercetare cu cea
pedagogică, profesorul A.Cojuhari a publicat peste 180 de lucrări ştiinţifice şi
metodice, inclusiv 7 monografii şi 5 manuale.
În anii tranziţiei la economia de piaţă, pe lângă domeniile sale tradiţionale de
cercetare, care sunt, sectorul serviciilor, managementul resurselor umane, dezvoltarea
sferei sociale, Profesorul A.Cojuhari investighează cu mult succes şi problemele
teoretice şi practice ale funcţionării întreprinderilor mixte, atât a celor din
R.Moldova, cât şi din România. Se cere menţionat faptul că protagonistul a fost în
perioada sovietică primul savant care a cercetat conţinutul, structura şi rolul
sectorului serviciilor în dezvoltarea economiei moldoveneşti.
În ultimul deceniu, Profesorul A.Cojuhari a publicat de unul singur, sau în
colaborare cu alţi colegi, 5 manuale universitare, cele mai cunoscute din care sunt:
„Bazele teoriei economice” (1993, 14 c.a., scris împreună cu profesorul universitar
V.Umaneţ), „Bazele ştiinţei econoice” (1998, 12 c.a.) şi lucrarea „Doctrine

231
economice moderne şi contemporane” (2001, 18 c.a., coautori A.Pogolşa şi
N.Pogolşa).

Pavel Cojocaru – teoretician al modelării proceselor economice

Pavel Cojocaru (1934-2001) a fost cel mai de seamă specialist din Moldova în
domeniul modelării sistemelor economice şi a optimizării producţiei. Născut în satul
Mărzaci, judeţul Orhei, după terminarea şcolii medii din Orhei, devine student la
facultatea de Economie a Universităţii de Stat din Chişinău, instituţie pe care o
absolveşte în anul 1958. Este doctor în ştiinţe economice din 1964 şi profesor
universitar din 1995.
P.Cojocaru a activat aproape întreaga sa viaţă în cercetare. Timp de un sfert de
secol, din 1966, a lucrat la Institutul de Matematică cu Centrul de Calcul al
Academiei de Ştiinţe a RM (A.Ş.M.) în calitate de colaborator ştiinţific, apoi de şef al
laboratorului de cercetare întitulat „Planificarea optimală”. În anul 1992 profesorul
P.Cojocaru a fost numit Director al centrului de Studiere a Problemelor Pieţei al
A.Ş.M. şi al Ministerului Economiei al R.Moldova. În anii 1997-1999 rămâne
Director al centrului, a îndeplinit şi funcţie de vice-ministru al Economiei. În aceeaşi
perioadă (1997-2001) a fost şi vice-preşedinte al Consiliului Economic de pe lângă
preşedintele R.M., Petru Lucinschi.
În cariera sa de cercetător, profesorul P.Cojocaru a publicat peste 150 de lucrări
ştiinţifice, inclusiv 4 monografii. Lucrarea cu care protagonistul s-a impus ca
specialist de talie unională, a fost monografia „Planificarea complexă a gospodăriei
republicii unionale”, publicată în anul 1979 la una din editurile centrale din Moscova.
O altă lucrare ştiinţifică bine cunoscută în lumea specialiştilor este întitulată „Modele
şi metode de planificare a proporţiilor interramurale” (1990). A elaborat mai multe
programe şi strategii de reformare a economiei moldoveneşti. A fost coordonatorul
ştiinţific al lucrării „Moldova 21 – strategia naţională pentru Dezvoltare Durabilă”.
Domeniile de specializare şi interesele ştiinţifice ale profesorului P.Cojocaru au
gravitat în jurul unor asemenea probleme ca, modelarea proceselor economice,

232
activitatea zonelor economice libere, economia subterană, economia mediului
ambiant. Aportul său principal la dezvoltarea ştiinţei economice constă în elaborarea
bazelor metodologice şi a aparatului metodic de modelare şi prognozare a
indicatorilor macroeconomici, de planificare optimală a întreprinderii, de optimizare
a proceselor de funcţionare a complexelor teritoriale.

Mihai Patraş – un economist universal

„cu durerile neamului pe umeri”

Personalitate bine cunoscută în ţara noastră, M.Patraş este nu numai un

economist talentat şi om politic, ci şi un publicist original. Deputat în primul
Parlament al Republicii Moldova (1990-1994) a fost în acelaşi timp Preşedinte al
Comisiei permanente pentru economie şi buget, apoi Preşedinte al Comisiei pentru
politica bancară şi financiară. Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova în
domeniul ştiinţei (1994), este fondatorul şi primul Preşedinte al Asociaţiei
Economiştilor din Republica Moldova.
Mihai Patraş s-a născut în anul 1951 în comuna Bahrineşti, regiunea cernăuţi,
Ucraina. În anul 1972 a absolvit Institutul Politehnic din Chişinău (azi Universitatea
Tehnică a Moldovei), facultatea de ingineri-economişti, specialitatea „Finanţe şi
credit”. Face studii doctorale la Institutul de Economie şi Organizare a Producţiei
Industriale al Academiei de Ştiinţe a URSS, aflat în oraşul siberian Novosibirsk. Aici,
în anul 1982 susţine teza de doctor în economie. Până a deveni deputat a activat în
cadrul Institutului de cercetări ştiinţifice în domeniul Planificării de pe lângă fostul
Comitet de Stat pentru Planificare (1972-1989) ajungând până la şef de laborator şi
şef de secţie.
Începând cu anul 1994 până în prezent trece cu serviciul la Universitatea Liberă
şi Internaţională din Moldova (ULIM), unde îndeplineşte funcţia de şef al catedrei de
„Bănci şi burse de valori”.
Diapazonul intereselor ştiinţifice ale profesorului universitar M.Patraş este
deosebit de larg. A făcut cercetări ştiinţifice în aşa domenii cum ar fi: activitatea

233
bancară şi financiară; comerţul exterior; autogestiunea regională; reforma economică;
statistică.
A publicat peste 100 de lucrări ştiinţifice şi circa 150 articole publicistice în
diverse domenii ale economiei şi dreptului economic. Opera teoretică principală a
protagonistului este întitulată „Cercetarea politicii bancare şi monetare în Republica
Moldova în anii de tranziţie 1990-2000” (2003). M.Patraş este de asemenea autorul
„Dicţionarului economic rus-român” (1994), cea mai completă ediţie de acest fel din
cele editate până în prezent şi coautori al altor două dicţionare: „Dicţionar economic
şi bancar-financiar rus-român” şi „Dicţionar economico-statistic şi financiar-bancar
francez-român”. Popularizator al cunoştinţelor economice, a organizat publicarea în
limba română a principalelor lucrări ale unor economişti clasici, cum ar fi A.Smith şi
D.Ricardo, a culegerilor de acte normative cu privire la activitatea economică
financiară şi bancară, a altor opere de interes naţional.
Înzestrat cu un pronunţat spirit de pătrundere în esenţa fenomenelor economice
şi, cum spunea academicianul P.Soltan „cu durerile neamului pe umeri”, profesorul
M.Patraş a lansat în lucrările sale ştiinţifice şi publicistice un şir de idei de o
importanţă capitală pentru soarta economiei moldoveneşti.
În calitatea sa de deputat, perioadă ce a coincis cu începutul tranziţiei la
economia de piaţă, a reformelor economice, M.Patraş a lansat ideea trecerii, în
relaţiile economice cu fostele republici sovietice de la „principiul multilateralităţii” la
cel al „bilateralităţii”. Domnul Patraş a fost fie autori, fie participant la elaborarea şi
adoptarea celor mai multe din legile ce vizează activitatea economică din Republica
Moldova. El a optat, alături de profesorul P.Bran, pentru introducerea monedei
naţionale – a leului moldovenesc.

Nadejda Şişcan şi aportul ei la dezvoltarea ştiinţei

economice despre femeie

În ultimele decenii profesorul universitar Nadejda Şişcan s-a impus ca cel mai
cunoscut specialist din Republica Moldova în aspectele economice ale activităţii

234
secsului frumos. Este cetăţean de onoare al oraşului Atlanta din SUA. Doctor (1969)
şi doctor habilitat în ştiinţe economice (1979).
Nadejda Şişcan s-a născut în anul 1935 într-o localitate din Kazahstan, numită
Suuc-Sai. Este absolventă a Universităţii de Economie şi Finanţe din Sanct-
Petersburg (1957). Începând cu anul 1960 activează în învăţământul superior, mai
întâi la Institutul Politehnic şi Universitatea de Stat din Chişinău, iar din 1991 – la
ASEM, avansând de la postul de asistent, până la profesor universitar şi şef de
catedră. Pe parcursul anilor a predat disciplinele „Economia politică”, „Doctrinele
economice”, „Economia mondială”.
Desfăşurând o vastă activitate de cercetare şi didactică, profesorul N,Şişcan a
publicat peste 120 de lucrări ştiinţifice şi didactice, inclusiv 4 monografii. Principala
sa lucrare, care a şi lansat-o pe orbita ştiinţei unionale, este întitulată „Problemele
social-economice ale muncii femeilor” (1980, 144p.) şi a fost editată la una din
editurile centrale din Moscova. În aceasta, precum şi în alte lucrări cu caracter
ştiinţific şi-au găsit reflectare asemenea probleme care au rămas mereu în sfera
intereselor ştiinţifice ale doamnei N.Şişcan. cum ar fi: problemele metodologice şi
teoretice ale muncii şi ale managementului resurselor umane, în special ale muncii
femeilor, dezvoltarea durabilă a omenirii; proprietatea intelectuală; modelele social-
economice de dezvoltare a întreprinderilor şi a unităţilor administrativ-teritoriale.
Cea mai importantă lucrare metodică a profesorului N.Şişcan, considerată drept
manual pentru masteranzi este „Economia politică contemporană” (2001), editată atât
în limba română, cât şi în rusă. În această lucrare autorul analizează deosebirile dintre
două discipline mai mult complementare, decât deosebite, care sunt „Economia
politică” şi „Economics”. Optează pentru studierea „Economiei politice”, care spre
deosebire de „Economics” studiază nu numai relaţiile între producător şi consumator,
ci interesele tuturor păturilor sociale şi a instituţiilor, care participă într-un fel sau
altul la activitatea economică.

Viorel Ţurcanu – economist, pedagog şi

reformator al contabilităţii

235
 În prezent în ţara noastră, profesorul universitar V.Ţurcanu este cea mai mare
autoritate ştiinţifică în domeniul contabilităţii. Doctor în ştiinţe economice (din 1974)
şi doctor habilitat (1996), domnia sa este persoana care a făcut cel mai mult în plan
teoretic pentru reforma sistemului contabil din Republica Moldova.
Viorel Ţurcanu s-a născut în anul 1945 în satul Ochiul-Alb, din Nordul
Moldovei. Şi-a făcut studiile universitare la Institutul Politehnic din Chişinău (azi
Universitatea Tehnică), facultatea de economie, instituţie pe care o termină în anul
1969 cu specialitatea de contabil-economist. Începând cu anul 1970 a activat doar în
învăţământul superior, în cadrul Politehnicii, Universitatea de Stat, iar din 1991 a
ASEM. Pe parcursul anilor a ocupat în repetate rânduri funcţiile de şef de catedră şi
de decan. În anul 2002 a fost din nou ales decan a facultăţii de „Contabilitate” a
ASEM. Profesorul V.Ţurcanu predă studenţilor mai multe discipline, şi anume:
„Bazele contabilităţii”, „Contabilitatea financiară”, „Contabilitatea internaţională”,
„Darea de seamă contabilă”. A publicat peste 90 de lucrări ştiinţifice şi ştiinţifico-
didactice, inclusiv 3 monografii şi 1 manual universitar. Cele mai cunoscute lucrări
teoretice sunt: „Contabilitatea conform standardelor internaţionale” (1996, 16 c.a.) şi
„Calculaţia costurilor” (2001, 17 c.a.).
Domeniile de cercetare ale profesorului V.Ţurcanu sunt legate de aspectele
teoretice ale reformării sistemului contabil în Republica Moldova, modificarea
metodelor de calculaţie a costurilor, evidenţa şi economia resurselor materiale şi a
rezervelor de producţie. Participând în modul cel mai activ la Reforma contabilităţii
în Republica Moldova, este unul din autorii Standardelor Naţionale de Contabilitate
şi a altor acte normative ce vizează reforma sistemului contabil în ţara noastră. În
rezultatul investigării sistemelor contabile anglo-saxone şi francez, profesorul
V.Ţurcanu a elaborat şi a participat la implementarea unui sistem, ce se potriveşte cel
mai bine la realităţile Republicii Moldova.

236

Autorul şi „magnus opus”
1. Aristotel (382-322 î.e.n.), 1. Economia domestică şi hrematistica - forme ale organizării
cel mai dă seamă filosof al
Antichităţii, unul din
fondatorii doctrinei elitei.
"Politica"
2. "Legea sterilităţii schimbului", potrivit căreia schimbul este
3. "Legea dominaţiei şi supunerii", e o lege a naturii, aplicată şi la
2. Toma d'Aquino (1225-
1274), cel mai vestit filosof
şi teolog medieval, unul din
fondatorii doctrinei justiţiei
sociale. Învăţătura lui
(tomismul) este considerată
a fi "unica filosofie justă a
catolicismului".
"Suma theologică"
(1266-1273).
3. Thomas Mun (se
pronunţă Man) (1571-
1641), unul din principalii
teoreticieni ai
mercantilismului.
"Avuţia Angliei în
comerţul exterior"
(1664)
4. Francois Quesnay
(Kene) (1694-1774),
fondatorul doctrinei
fîziocratice.
"Tabelul economic"(1758)
Capitolul XIV
AUTORI, OPERE, IDEI
Ideile esenţiale
activităţii economice. Prima are drept scop satisfacerea
necesităţilor raţionale ale individului şi ale familiei sale, a doua -
acumularea infinită a avuţiei sub formă de bani. Izvorul
economiei domestice este agricultura, meşteşugurile, comerţul
mic, pe când al hrematisticii - comerţul mare, şi mai ales camătă.
Faţă de hrematistică are o atitudine negativă.
considerat neproductiv, în procesul lui bogăţia nu sporeşte.
societate. Pe lângă o diviziune naturală a muncii între sclavi şi
stăpânii lor, economiile naţionale se împart şi ele în dominate şi
dominante.
1. Activitatea economică nu trebuie separată de morala creştină, ci
supusă ei.
2. Teoria "preţului just" - mărimea preţului trebuie stabilită în
dependenţă de cheltuielile de muncă şi de situaţia socială şi
materială a producătorului, adică una şi aceeaşi marfă urmează a
fi vândută la preţuri diferite.
3. Teoria "salariul just". Mărimea salariului trebuie să-i permită
lucrătorului şi familiei sale să trăiască în corespundere cu poziţia
sa socială, deci pentru aceeaşi muncă salariul poate fi diferit.
1. Ştiinţa despre economie, începând cu mercantiliştii, devine o
disciplină autonomă. Îmbogăţirea este considerată o faptă
lăudabilă.
2. Mercantilismul este o doctrină ce susţine ideea că aurul si argintul
(precum şi banii, confecţionaţi din metale preţioase) constituie
forma principală a bogăţiei atât pentru indivizi, cât şi pentru stat.
3. Asemeni altor mercantilişti, T.Mun analizează în exclusivitate
sfera circulaţiei mărfurilor, comerţul, considerat a fi sfera în care
se obţine sporul de avuţie.
4. Balanţa comercială activă constituie mijlocul principal de sporire
a avuţiei ţării. Pentru a o menţine este necesară o politică
protecţionistă, amestecul statului în economie.
1. Dezvoltarea economică se înfăptuieşte în conformitate cu ordinea
naturală şi legile obiective, eterne şi universale stabilite prin
Voinţa Divină.
2. Teoria produsului net. Izvorul sporirii avuţiei este căutat nu în
comerţ, ci în sfera producţiei materiale. "Produsul net" se creează
numai în agricultură. El constituie diferenţa dintre producţia
obţinută şi cheltuielile efectuate. Izvorul "produsului net" este
natura, nu munca.
3. Analizează fenomenele economice în termeni de clase sociale.
237

5. Adam Smith (1723-
1790), "părintele"
economiei politice,
fondatorul doctrinei
liberalismului clasic.
"Avuţia naţiunilor"
(1776)
6. Thomas Robert Malthus 1. "Legea populaţiei". În lipsa anumitelor obstacole, populaţia creşte
(1766-1834), teoretician al
doctrinei liberalismului
clasic. Liberal-pesimist.
"Eseu asupra principiului
populaţiei" (1798) 2. "Legea fertilităţii descrescânde a solului" (dezvoltată şi formulată
7. David Ricardo (1772-
1823), teoretician al
doctrinei liberalismului
clasic. Liberal-pesimist.
"Despre principiile
economiei politice şi
impunerii" (1817)
Acestea sunt: clasa producătorilor, clasa proprietarilor, clasa
sterilă.
1. Economia de piaţă (capitalismul) este un sistem economic firesc,
singurul posibil, iar legile după care se dezvoltă - veşnice şi
universale, acţionând asemenea legilor naturii. În acest sistem
echilibrul economic se stabileşte de la sine şi nu există necesitatea
amestecului statului în viaţa economică.
2. Bogăţia unei naţiuni se compune din toate bunurile necesare
vieţii, iar izvorul ei este munca. Valoarea este creată de orice
muncă productivă, şi nu numai agricolă, cum susţineau fiziocraţii.
3. Interesul personal este motorul oricărei activităţi economice.
"Homo economicus", mânat de interesul personal este ghidat de o
"mână invizibilă", mâna lui Dumnezeu, care armonizează
interesul personal cu interesul general al societăţii, reglează
preţurile, alocă resursele, distribuie factorii de producţie, asigură
echilibrul dintre cerere şi ofertă.
4. Diviziunea muncii este cel mai important factor de creştere a
bogăţiei naţiunii. Simplificând operaţiile de muncă, ea face
posibilă inventarea şi aplicarea maşinilor. Specializarea
producătorilor depinde de volumul pieţei. Astfel piaţa este
condiţia primordială a progresului tehnic, temelia oricărui
progres.
5. Analizează procesele economice prin prisma structurii de clasă a
societăţii. Situaţia economică a omului este determinată de
apartenenţa lui la una din cele trei clase: proprietarii funciari,
capitaliştii, muncitorii.
în progresie geometrică, iar mijloacele de subzistenţă - în
progresie aritmetică. Pentru lichidarea acestei disproporţii sunt
necesare mijloace eficiente, ca stimularea căsătoriilor la o vârstă
înaintată, foametea, epidemiile, războaiele.
mai apoi ca "legea randamentelor descrescânde"). O dublare a
muncii şi a capitalului pe aceeaşi suprafaţă de pământ nu este
însoţită de o dublare a producţiei, randamentul factorilor de
producţie scade.
1. Desăvârşeşte teoria valoare - muncă, descoperă interdependenţa
cauzală între progresul tehnic, productivitatea muncii şi mărimea
valorii. Dovedeşte că profitul capitalistului constituie munca
neplătită a muncitorului. Profitul se află într-o dependenţă inversă
de mărimea salariului, "în proporţia în care salariile cresc, vor
scădea profiturile" scrie Ricardo.
2. Teoria rentei. Ea constituie o parte din produsul muncii
muncitorului, un excedent de venit peste profitul normal, un profit
suplimentar. Renta este o consecinţă a acaparării pământului în
proprietate privată, a fertilităţii diferite a solului. Preţurile la
producţia agricolă se stabilesc la nivelul cheltuielilor pe
pământurile cele mai puţin fertile.
3. Teoria costurilor comparative (numită şi legea avantajului relativ).
238

8. Jean-Baptisle Say (Săi)
(1767-1832), teoretician al
doctrinei liberalismului
economic. Liberal-optimist.
„Tratat de economie
politică" (1803)
9. John Stuart Mill (1806-
1870), «ultimul clasic»,
simbolul reformismului
social.
"Principiile de economie
politică» (1848)
10. Friederich List (1789- 1. Neagă existenţa legilor economice generale. Plasează în centrul
1846), fondatorul doctrinei
naţionalismului economic.
"Sistemul naţional de
economie politică" (1841)
2. "Teoria forţelor productive ale naţiunii" (contrapusă teoriei
3."Naţiunea normală" trece în dezvoltarea sa prin cinci stadii.
11. KarI Marx (1818-
1883), fondatorul doctrinei
socialismului ştiinţific.
"Capitalul" (1867....)
Comerţul internaţional este avantajos pentru toate ţările, dacă
fiecare din ele se specializează în domeniile pentru care au
avantaj relativ. Această teorie constituie suportul "ştiinţific» al
politicii liberului schimb.
1. "Legea debuşeelor" sau "legea Say". În economia de piaţă, crizele
generate de supraproducţie sunt imposibile. Echilibrul economic
se stabileşte de la sine, în mod automat, tot ce se produce se
realizează. Pot avea loc doar anumite dezechilibre parţiale şi
temporare.
2. Teoria factorilor de producţie. Aceştia sunt: munca, capitalul şi
pământul. Lor le corespund trei forme de venit: salariul, profitul
şi renta. Între clasele participante în procesul de producţie se
stabilesc relaţii de armonie, lipsesc orice contradicţii de interese.
1. Teoria legilor economice. Producţia se dezvoltă după legile
veşnice, universale şi neschimbătoare ale naturii, repartiţia, însă,
şi consumul depind de legile istorice ale societăţii.
2. Înfăptuieşte o sinteză dublă: "împacă" liberalii pesimişti cu
liberalii optimişti; îmbină ideile liberalismului clasic au aspiraţiile
sociale ale muncitorilor.
3. „Părinte al reformismului”, recunoaşte multiplele neajunsuri ale
sistemului economic capitalist, dar susţine că în natură altul mai
bun nu poate exista, de aceea el trebuie reformat.
doctrinei sale naţiunea, ca verigă între individ şi omenire.
Naţiunile diferă după condiţiile naturale, forţele productive,
tradiţiile etc., deci aceeaşi teorie şi politică economică nu poate fi
acceptabilă pentru toate ţările.
valoare-muncă). Forţele productive (ştiinţa, biserica, arta,
legislaţia, moravurile, resursele naturale, alfabetul, moneda,
tiparul etc.) sunt principalul izvor de sporire a avuţiei şi de
înflorire a naţiunii. Principala forţă productivă este industria, care
"prieşte ştiinţelor, artelor şi progreselor economice, măreşte bunul
trai general, populaţia, veniturile statului şi puterea ţării".
Trecerea la stadiul în care industria devine ramură principală se
poate înfăptui numai prin intermediul unei politici protecţioniste,
promovate cu consecvenţă de stat.
1. O nouă interpretare a istoriei; condiţiile vieţii materiale determină
caracterul moralei, al ideilor, al instituţiilor politice şi ideologice.
Fenomenele economice sunt studiate într-un context mai larg şi în
evoluţia lor.
2. Critica viguroasă a sistemului economic capitalist întemeiat pe
„exploatarea” muncitorilor de către proprietarii mijloacelor de
producţie. Exploatarea se face prin însuşirea de către capitalist a
muncii neplătite a muncitorului salariat sub formă de plusvaloare.
3. Capitalismul nu poate fi reformat, iar exploatarea nu dispare decât
o dată cu dispariţia capitalismului. El este sortit pieirii în virtutea
239

12. Leon Walras (1834-
1910), unul din fondatorii
doctrinei neoclasice
(marginaliste).
"Elemente de economie
politică pură" (1874)
13. Alfred Marshall
(Marşal) (1842-1942),
fondatorul şcolii neoclasice
de la Cambridge.
„Principiile economiei
politice” (1890)
14. Vladimir Ulianov
(Lenin) (1870-1924),
fondatorul doctrinei
socialismului sovietic.
"Imperialismul - stadiul.
cel mai înalt al
capitalismului" (1917)
15. Thorstien Veblen
(1857- 1929), fondatorul
instituţionalismului.
"Teoria clasei fără
ocupaţii" (1899)
contradicţiilor antagoniste interne. Economia politică are funcţia
de a contribui la transformarea lui. Profitul nu-i un fenomen
întâmplător, ci constituie însăşi esenţa modului capitalist de
producţie. El este o formă transformată a plusvalorii.
4. Fundamentează concepţia ordinii sociale. Legile economice
poartă un caracter istoric, deoarece societăţile se schimbă,
transformându-se astfel si modul lor de funcţionare.
1. Împreună cu K.Menger şi S.Jevons (deşi izolaţi unul de altul)
înfăptuieşte "revoluţia marginal i stă", schimbând centrul de
greutate al preocupărilor teoretice din domeniul obiectiv în cel
subiectiv, de la producţie la circulaţie, la consum. Schimbarea
unghiului de analiză a declanşat dezvoltarea microeconomiei.
2. Teoria valoare-utilitate, potrivit căreia valoarea este determinată
de aprecierile subiective ale individului, de utilitatea marginală a
produsului respectiv. Elaborează modelul concurenţei pure şi
perfecte.
3. Lărgeşte aria aplicării matematicii în economie. Elaborează teoria
echilibrului general, în condiţiile unei concurenţe perfecte prin
jocul liber al cererii şi ofertei se stabileşte un echilibru general,
care asigură fiecărui "jucător" maximum de satisfacţie.
1. Axează ştiinţa despre economie în direcţia studierii fenomenelor
reale, cum ar fi concurenţa imperfectă, piaţa, preţurile. Propune
înlocuirea termenului de «economie politică» prin cel de
„economics".
2. Economia constituie o parte a biologiei. Între întreprinzători are
loc aceeaşi luptă pentru existenţă ca în lumea animalelor. Deşi
distrugătoare, această luptă e un bine pentru societate.
3. Teoria preţurilor, înfăptuieşte sinteza teoriilor valoare-muncă şi
valoare-utilitate. Preţul se stabileşte prin concursul a trei factori:
a) cheltuielile de producţie; b) utilitatea marginală; c) cererea şi
oferta. Introduce conceptul de elasticitate a cererii şi a ofertei.
1. Argumentează necesitatea şi trasează căile aplicării doctrinei
economice marxiste la realitatea ţărilor necapitaliste şi a
ţărilor slab dezvoltate.
2. Teoria imperialismului - imperialismul este ultimul stadiu al
capitalismului, ajunul revoluţiei socialiste. Dezvoltarea
economică se înfăptuieşte prin salturi, în mod inegal, făcând
posibilă biruinţa revoluţiei socialiste într-o singură ţară.
3. Trasează căile de instituire ;a economiei centralizate socialiste, în
care rolul decisiv în rezolvarea problemelor economice aparţine
statului. Preţurile, salariul, dobânda, profitul, cât şi celelalte
mărimi" economice sunt fixate de stat.
1. Instituţiile, care sunt nişte fenomene sociale cu caracter stabil -
statul, biserica, monopolurile, familia, sindicatele, tradiţiile etc.
constituie forţa motrice a dezvoltării social-economice, ele
determină direcţiile şi caracterul progresului. Piaţa este doar una
din instituţiile principale. Instituţia-cheie însă sunt instinctele şi
psihologia socială.
240

16. John M.Keynes (Keins) 1. "Revoluţia keynesiană". Keynes respinge concepţia ordinii
(1883-1946), fondatorul
doctrinei economiei de piaţă
dirijate, adept al reformării
capitalismului.
"Teoria generală a
folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi banilor"
(1916)
2. Înfăptuieşte o analiză macroeconomică, în centrul căreia se află
3. Schimbarea ordinii priorităţilor. În centrul cercetărilor teoretice
4. Stalul intervine în viaţa economică prin metode economice, nu
17. Virgil Madgearu
(1887-1940), economist
român de reputaţie
internaţională.
"Evoluţia economiei
româneşti după războiul
mondial" (1940)
18. Mihai Manoilescu
(1890-1950), neoliberal,
teoretician al schimburilor
economice internaţionale.
"Teoria protecţionismului
2. Teoria "suveranităţii" consumatorului. Consumatorul este supus
unor puternice presiuni, ceea ce-i impune, în cazul alegerii
mărfurilor, un comportament neraţional, "neindependent".
Devenind un sclav al modei, publicităţii, ambiţiilor, consumatorul
pierde orice suveranitate.
3. "Teoria clasei fără ocupaţii", în societatea capitalistă, ca şi în
comuna primitivă, pentru a ajunge în vârful piramidei sociale şi
economice, trebuie să fii perfid, crunt, să jefuieşti, să minţi, să-ţi
materializezi cruzimea, egoismul, setea de pricopsire.
Întreprinzătorii, muncitorii şi inginerii numiţi "industriaşii",
sunt factori pozitivi ai progresului economic. Businessmanii, însă,
speculanţii etc. nu produc nimic, ci numai consumă, şi constituie
clasa fără ocupaţii.
naturale, a unor legi obiective, care ar asigura funcţionarea
spontană a economiei. La temelia motivaţiei activităţii economice
se află înclinaţiile psihologice ale oamenilor, ce acţionează
asemenea legilor, fiind şi veşnice şi universale. De aceea
capitalismul (economia de piaţă) nu posedă mecanismul, care ar
garanta stabilirea de la sine a echilibrului economic şi ar asigura
ocuparea completă a braţelor de muncă. Acest "neajuns" poate fi
înlăturat printr-o intervenţie a statului în economie.
studierea fluxurilor, adică a mărimilor globale "Legea înclinaţiei
spre consum", lege psihologică ce constă în faptul că, pe măsura
sporirii veniturilor, oamenii sunt înclinaţi să-şi sporească şi
consumul, dar într-o măsură mai mică decât cresc veniturile.
este plasat socialul, asigurarea utilizării complete a braţelor de
muncă. Şomajul nu este un râu absolut, până la anumit nivel.
Şomajul poate fi lichidat prin intervenţia statului, care va încuraja
atât consumul, cât şi investiţiile.
administrative.
1. Neagă caracterul capitalist al economiei româneşti în perioada
interbelică, considerând că ramura principală a economici trebuie
să rămână agricultura Cu atât mai mult că "condiţiile de existenţă
naturale ale ţârii noastre nu deschid perspectivele dezvoltării
dintr-un stat agrar într-un stat industrial" .
2. Pornind de la particularităţile naţionale, economia de piaţă
românească are nevoie de o intervenţie masivă din partea statului.
"Condiţia sine-qua-non, sene el, ca economia românească să
prospere este să adopte cu toate consecinţele unei economii
organizate, controlate de stat".
l. "Regândirea" problemei industrializării. Ţările dezvoltate trebuie
să fie interesate în industrializarea celor subdezvoltate, întrucât ea
sporeşte capacitatea de cumpărare a ţărilor sărace, ele cumpărând
o cantitate mai mare de mărfuri de la cele bogate.
2. Elaborează teoria protecţionismului general. Criteriul de
241
 şi a schimbului
internaţional" (1929)
19. Francois Perroux
(Peru) (1903-1987), cel mai
de scamă reprezentant al
şcolii sociologice franceze.
"Economia în secolul XX"
(1967)
20. John K. Galbraith
(Calbreit) (1908),
principalul teoretician al
neoinstituţionalisimului
"Noul stat industrial"
(1967)
21. Milton Fredman
(Fredman) (1912), cel mai
de seamă reprezentant al
neomonetarismului
"Istoria monetară a
Statelor Unite" (1963)
22. Paul Samuelson (1915), 1. "Sinteza neoclasică" reprezintă o îmbinare eclectică a teoriei
unul din fondatorii doctrinei
"sinteza neoclasică"
"Economics" (1948)
2. Formarea principală de amestec al statului în economie trebuie să
23. Nicolae Georgescu-
Roegen (1906-1994),
economist american de
origine română, nominalizat
la Premiul Nobel. Eterodox,
este mai aproape de doctrina
instituţionalistă.
„Legea entropiei şi
determinare a ramurilor ce au nevoie de protecţie este nivelul
productivităţii muncii. Urmează a fi protejate ramurile cu o
productivitate a muncii mai mare decât media naţională. Prin
industrializare are loc deplasarea de capital şi de forţe de muncă
din ramurile cu o productivitate mai mică (agricultura) într-o
ramură cu o productivitate mai mare (industria).
1. În economia contemporană asupra activităţii economice o
influenţă tot mai mare exercită nu preţurile, ci diferiţi factori de
constrângere cum ar fi statul şi marile corporaţii. Forma
principală de amestec al statului în economie trebuie să fie
planificarea indicativă.
2. Teoria economiei dominante. Fenomenul dominaţiei devine una
din principalele trăsături ale economiei contemporane. El se
referă nu numai la cadrul agenţilor economici. Şi economiile
naţionale se divizează în dominante şi dominate.
1. Respinge teza neoclasicilor despre rolul decisiv al pieţei în viaţa
economica, acest rol atribuindu-1 statului şi marilor
întreprinderi. Adept al teoriei determinismului tehnologic.
Folosirea noilor maşini are ca urmare schimbarea capitalismului
din interior. Este autor (sau coautor) al teoriilor "Capitalismul
planificat".
2. Teoria tehnostructurii. Tehnostructura, cei mai influenţi
funcţionari ai corporaţiei, care modifică natura obiectivelor
firmei, precum şi condiţiile adoptării deciziilor economice. Odată
cu apariţia ei, motorul activităţii economice încetează de a mai fi
profitul, căci tehnostructura urmăreşte alte scopuri.
1. Inflaţia precum şi alte "boli" de care suferă capitalismul
contemporan, inclusiv şomajul, sunt de origine monetară, şi
provin de la dezechilibrul între cantitatea banilor aflaţi în
circulaţie şi necesităţile reale ale economiei.
2. Principala formă a amestecului statului în economie trebuie să
fie politica monetară, iar politica de stimulare a cererii nu
îmbunătăţeşte starea economică, ci dă naştere noilor disproporţii.
keynesiste cu teoria macroeconomică neoclasică, deci o îmbinare
a avantajelor economiei de piaţă cu avantajele amestecului
statului în viaţa economică.
fie politica anticiclică (anticriză şi antiinflaţionistă), realizată
prin intermediul pârghiilor bugetare şi credito-financiare.
1. Argumentarea necesităţii studierii proceselor economice în strânsă
legătură nu doar cu fenomenele sociale (cum procedează marxiştii
şi instituţionaliştii), ci într-un cadru mai larg, care include şi
natura, mediul ambiant, informaţia ca neofactor de producţie.
2. Procesul economic nu se reduce la o analogie cu mecanica. El se
desfăşoară în strânsă legătură cu mediul ambiant şi este supus
acţiunii legii entropiei. Conform acestei legi, valoarea nu este
creată de către om, ea există deja în natură, ea „curge” aşa cum
242
 progresul economic”
(1971)
24. Vasilii Leontiev (1906-
1999), neokeynesian,
economist american de
originea rusească
„Analiza structurii
economiei SUA” (1953)
25. Sergiu Ion Chircă
(1934), economist român
din Republica Moldova,
adept al protecţionismului şi
naţionalismului economic
liberal.
„Mecanismele
economice” (1997)
LAUREAŢII PREMIULUI NOBEL PENTRU ECONOMIE
„curge” energia, omul doar transformând-o într-o altă formă.
1. Efectuarea sintezei teoriei economice, a statisticii şi a metodelor
matematice de calcul şi inventarea modalităţilor de menţinere a
echilibrului economic general în condiţiile dinamicii economice.
2. Descoperirea metodei „imput-output” (intrare-ieşire). Prin
elaborarea unei matrice a interdependenţelor dintre mărimile
economice, numită balanţa interramurală, devine posibilă
evaluarea consecinţelor modificării unor mărimi economice
asupra altor mărimi şi a dezvoltării economice în ansamblul ei.
Metoda permite calcularea impactului diferitor variante de
politică economică asupra creşterii şi dezvoltării economice,
permite prognozarea şi programarea din timp a acestei dezvoltări.
1. Dezvoltarea teoriei despre funcţionarea pieţei muncii la nivel
regional. Argumentează ideea că strămutările administrative ale
forţei de muncă dintr-o regiune în alta, practicate în fosta URSS,
sunt neeficiente din punct de vedere economic şi greşite din punct
de vedere politic.
2. Demonstrează cu argumente ştiinţifice că Republica Moldova
poate avea viitor doar aderând la Uniunea Europeană, prin şi cu
sprijinul nemijlocit al României.
Capitolul XV
243
Anul Laureaţii Ţara Motivaţia juriului
1969 Ragnar Frisch Norvegia Pentru elaborarea metodelor dinamice şi
(1885-1973) aplicarea lor în analiza proceselor economice.
Jan Tinbergen Olanda
(1903-1994)
1970 Paul Samuelson S.U.A. Lucrări de statistică şi cercetări în domeniul
(1915) dinamicii economice.
1971 Kuznets Simon S.U.A. Pentru analiza problemelor creşterii economice.
(1901-1985)
1972 Hick John Richard Anglia Pentru contribuţii fundamentale la teoria
(1904-1989) echilibrului economic general şi teoria
Arrow Renneth Joseph S.U.A. bunăstării.
(1921)
1973 Leontieff Wassily S.U.A. Analiza schimburilor interindustriale (input-
(1906-1999) output).
1974 Myrdal Gunnar Suedia Pentru contribuţii la teoria monetară şi
(1889-1987) fluctuaţiilor economice.
1975 Hayek Fredrich Anglia
(1899-1992)
Koopmans Tjalling
Charles (1910-1985) S.U.A.
Vontarovici Leonid
Vitalievitci (1912- U.R.S.S.
1986)
1976 Fredman Milton S.U.A. Contribuţii importante în domeniul istoriei şi
(1912) teoriei monetare.
1977 Ohlin Bertil Gotthard Suedia Pentru fundamentarea teoriei economiei
(1899-1979) mondiale (teoria comerţului internaţional şi
Meade James E. Anglia teoria mişcării capitalului internaţional).
(1907-1995)
1978 Simon Herbert S.U.A. Pentru cercetări de pionierat în procesul de
(1916-2001) luare a deciziilor în organizaţiile economice.
1979 Scultz Theodore M. S.U.A. Lucrări de pionierat în problemele dezvoltării
(1902-1998) economice, în special în ceea ce priveşte ţările
Lewis sir Arthur în curs de dezvoltare.
(1915-1991)
1980 Klein Laurence S.U.A. Elaborarea modelelor economice şi aplicarea
(1920) lor la analiza politicii economice
1981 Tobin James S.U.A. Analiza pieţelor financiare şi legăturile lor cu
(1918-2002) deciziile în domeniul cheltuielilor, ocupării
forţei de muncă, producerii şi preţurilor.
1982 Stigler George S.U.A. Pentru teoriile sale cu privire la economia de
(1911-1991) piaţă
1983 Debreu Gerard (1921), S.U.A. Pentru elaborarea de noi metode de cercetare în
francez emigrant în teoria echilibrului economic general.
SUA în 1975
1984 Stone John Richard Anglia Lucrări privitoare la diferite sisteme de
(1913-1991) contabilitate
1985 Modigliani Francesco S.U.A. Lucrări privitoare la diferite sisteme de
(1918), american de contabilitate.
origine italiană Pentru studii fundamentale în domeniul pieţelor
financiare.

244
1986 Buchanan James S.U.A. Pentru teoria deciziilor în domeniul economic şi
(1919) politic, teoria economiei publice.
1987 Solow Robert S.U.A. Pentru contribuţia sa la teoria creşterii
(1924) economice.
1988 Allais Maurice Franţa Pentru cercetări în domeniul teoriei pieţelor şi
(1911) utilizării eficiente a resurselor.
1989 Haavelmo Trygve Norvegia Pentru elaborarea temeliei teoriei probabilităţii
(1911-1999) în econometrie şi studierea teoriilor evoluţiei
economice.
1990 Markowitz Harry S.U.A. Cercetări în domeniul finanţării întreprinderilor.
(1927)
Miller Merton S.U.A. Cercetări în domeniul gestiunii resurselor
(1923-2000) financiare în întreprinderi
1991 Coase Ronald Anglia Pentru teoria firmei.
(1910)
1992 Becker Gary S.U.A. Pentru extinderea teoriilor economice asupra
(1930) comportamentului uman.
1993 Robert W.Fogel S.U.A. Renovarea cercetării în istoria economiei prin
(1926) aplicarea teoriei economice şi a metodelor
Douglass C.North S.U.A. cantitative pentru a explica schimbarea
(1920) economică şi instituţională
1994 John C.Harsanyi S.U.A. Analiza de pionierat a Teoriei de jocuri non-
(1920-2000) cooperative.
John F.Nash Jr. S.U.A.
(1928)
Reinhard Selten Germania
(1930
1995 Robert E.Lucas Jr. S.U.A. Dezvoltarea şi aplicarea ipotezelor de aşteptare
(1937) raţionale, şi prin prisma acestora transformarea
analizelor macroeconomice şi aprofundarea
înţelegerii politicii economice.
1996 James A.Mirrlees Marea Contribuţia fundamentală a stimulentelor în
(1936) Britanie condiţiile informaţiei asimetrice.
William Vickrey
(1914-1999) S.U.A.
1997 Robert C.Merton S.U.A. O nouă metodă de determinare a valorii
(1944) derivatelor.
Myron S.Scholes S.U.A.
(1941)
1998 Amartya Sen India Teoria bunăstării.
(1933)
1999 Robert A.Mundell Canada Analiza politicii monetare şi fiscale şi a
(1932) cantităţii optimale de valută.
2000 James J.Heckman S.U.A. Dezvoltarea teoriei şi a metodelor de analiză a
(1944) alegerii discrete.
Daniel L.McFadden S.U.A. Dezvoltarea teoriei şi a metodelor de analiză a
(1937) mostrelor selective.
2001 George A.Akerlof S.U.A. Analiza pieţelor cu ajutorul informaţiei
(1940) asimetrice.
A.Michael Spence S.U.A.
(1943)
Joseph E.Stiglitz S.U.A.

245
 (1943)
2002 Daniel Kahneman S.U.A.- Integrarea perspicacităţii din cercetarea
(1934) Israel psihologică în ştiinţa economică, în special
privitor la judecata omenească şi luarea
deciziilor în situaţii nesigure.
Vernon L.Smith Folosirea experienţelor de laborator ca
(1927) S.U.A. instrument al analizelor economice empirice, în
special în studierea mecanismelor pieţelor
alternative.

? ? Republica Pentru teoria şi practica „miracolului

Moldova moldovenesc”

246