„În viață risipim ani, iar la moarte cerșim clipe”

SİNUCİGAŞ ÎN VACANŢǍ

Mis-en-scene

Acțiunea are loc într-un decor simplu: un vârf de stâncă, acesta putând fi scena în sine sau se poate ridica
o parte din scenă cu o treaptă, pe care ar trebui să stea așezați trei oameni și să mai facă câțiva pași înainte
și înapoi.
La începutul piesei lumina este discretă, descoperind vag partea din față a stâncii.
ACT I

Scena 1

(Din întuneric se întrezărește o siluetă, care se apropie de marginea stâncii. Este un bărbat în jur de 30 de
ani, de statură medie, genul de individ retras, timid. Nu îndrăznește preț de două minute să se uite în jos.
Este foarte stresat. Își ia până la urmă inima în dinți și se uită. Se sperie și se retrage doi pași, apoi revine
și îndrăznește cu greu să privească în jos. Jocul poate dura cinci minute, timp în care lumina începe să
crească ușor și în spatele lui, stând pe jos, vedem o siluetă. Este un alt bărbat, aproximativ de aceeași
vârstă, un tip bine făcut, aranjat, îmbrăcat după ultima modă. Jocul continuă și pe măsură ce individul din
față devine din ce în ce mai precipitat, cel din spate, care mănâncă și bea, are câte o reacție de ciudă, de
lehamite. Într-un final, se satură și deschide discuția.)

WILL: Hai, domnule, hai odată! Ce tot faci?

JOHN: (tresare speriat, apoi nedumerit): Pa-pardon?

WILL: Ai de gând s-o faci sau o lași baltă? A apus și soarele de când te tot chinui!

JOHN: (revenindu-și treptat, dar încă timid): Ce vrei, domnule? Ce cauți aici… în locul meu?

WILL: Pardon, în primul rând locul acesta este al meu de ceva timp și în al doilea rând, nu pot răspunde
la două întrebări deodată. Așa că alege!… Ei?

JOHN:…De cât timp ești aici?

WILL: Cam multe întrebări, pentru un om preocupat de o eventuală trecere în eternitate.

JOHN: Domnule, îți bați joc de mine? Nu-ți permit!

WILL: (îl umflă râsul, apoi ironic): Vai, dar cum mi-aș putea permite? Revolta dumitale însă, mă face să
cred că mai ai încă multe de spus și te sfătuiesc sincer ori să începi să vorbești, ori să termini cu povestea
asta, până când nu apare altcineva să-ți ia locul.
JOHN: (neînțelegând): Să-mi ia locul?

WILL: Cum te cheamă?

JOHN: John. Să-mi ia locul? Vrei să spui că aici e vreun loc de-ăla…

WILL: (îi întinde mâna): Mă bucur să te cunosc. John dragă, credeai că ești singurul care aspiri la
veșnicie, fie ea și cu potențiale flăcări pe fundal?

JOHN: Nu înțeleg ce vrei! Lasă-mă, te rog, în pace! Nu vezi că am treabă!!!

1
WILL (ironic): Păi, am văzut. Tocmai asta este, că am văzut și încercam să-mi dau seama ce voiai să faci
exact. Luminează-mă!

JOHN: Domnule, uite ce e: nu am venit aici să te luminez, ci să mă eliberez… de…

WILL: (simulează teatral o întoarcere): Dă-i drumul, fără jenă! Mă întorc cu spatele, dacă vrei!

JOHN (revoltat): Cum adică? Chiar îți imaginezi că aș putea face asta, cu tine de față?

WILL: Da. Adică, nu înțeleg ce te-ar împiedica. În fond, ești atât de hotărât…

JOHN (capitulând): Ești nebun…

WILL: Poate că da, poate că nu. Cert este că, dacă ai fi hotărât să duci ceea ce ți-ai propus, până la capăt,
atunci nu te-ar reține nimeni și nimic, nici măcar propria mea persoană, nu-i așa? Deci (îi face semn să
continue), dă-i drumul!

JOHN (nedumerit): Îmi propusesem ceva și acum mă trezesc cu tine aici și… (ca pentru el) Şi mi se părea
atât de simplu…

WILL: Până când te hotărăști ce vrei să faci, te invit să bem un pahar de vin și să mâncăm ceva.

JOHN (face semne că nu-l interesează nimic): Haide domnule, cum îți imaginezi că pot gusta ceva acum?

WILL: Ia-le ca pe ultimele clipe de plăcere, înainte de marele salt, ok?

JOHN (după ce se gândește un timp, învins): Ok. (se așează apoi se ridică brusc) Să nu-ți imaginezi însă,
că mă opresc!

WILL: Doamne-ferește! Cum aș putea face asta?

JOHN (se așează): E doar un moment de pauză (după ce mănâncă ceva). Poți să-mi spui cine ești? Ce
cauți aici?

WILL: Are vreo importanță?

JOHN: Nu neapărat… Mi se pare ciudat să ne aflăm în același loc, în același timp… sau poate voiai și
dumneata să faci același lucru și încă nu te hotărâsei.

WILL: Dacă vrei să crezi asta…

JOHN (după o pauză în care amândoi au mâncat și au băut): Ești căsătorit, ai prietenă?

WILL: Bănuiam eu că despre asta e vorba, dar aș fi vrut să nu fii atât de previzibil.

JOHN: Cum adică?

WILL: Dragul meu, toți ăștia înșelați…

JOHN (revoltat): Nu-ți permit!

WILL (împăciuitor): Da știu. Mă rog, toți ăștia părăsiți de iubite, oscilează ceva mai mult timp decât
restul să se arunce de la înălțime…

JOHN: Ești cumva vreun psiholog din ăla nebun, fascinat de moarte? (se uită la fața lui Will și crede că a
descoperit adevărul) Aha, deci vrei să știi ce se întâmplă cu ăștia care și-o doresc mai devreme?

2
WILL: Touchė!

JOHN: Bănuiam eu!

WILL: Şi iată că avem un punct în comun: amândoi am avut bănuieli despre celălalt. Doar una
confirmată, deci să bem pentru asta! (toarnă în pahare și beau)

JOHN (după o pauză): M-am întrebat tot timpul ce a găsit la unul ca mine… Nu-mi venea să cred că am
așa o femeie frumoasă, sclipitoare…

WILL (către John): Păi, vezi? Aici ai greșit.

JOHN: Adică?

WILL: Astea care sclipesc mult au nevoie să epateze și nu le ajunge un singur spațiu, ci trebuie să le vadă
o întreagă lume, chiar luată la rând…

JOHN: Ce…?

WILL: Adică ele au nevoie să fie văzute, să cucerească și să se lase cucerite nu de o singură persoană, ci
de mai multe, adică echivalentul unei lumi și…

JOHN (după ce înțelege, iarăși revoltat): Domnule!!!

WILL (făcându-se că nu aude): Şi nu se vor opri, decât atunci când vor ofili și nu va avea cine să le mai
vadă „scânteia” din priviri.

JOHN: Domnule, Helen nu este așa! Cer satisfacție!

WILL: Hai zău! Nu încetezi să mă amuzi, John! Ceri satisfacție! (râde cu poftă și apoi ia o atitudine
serioasă) Ce exprimare, pentru un tip atât de tânăr! Ok. În ce vrei să ne batem: în pahare băute pe
nerăsuflate, în copane de pui mâncate sau (se preface îngrozit) nu, pe bune, chiar vrei să folosim pumnii?

JOHN (capitulând): E ridicol, nu? Nici măcar nu știu de ce o mai apăr. Ai perfectă dreptate. Nu făcea
nimic toată ziua, decât să se aranjeze și să se dea bine pe lângă mine pentru a merge la o nouă petrecere și
apoi la o alta, iar eu stăteam acolo, într-un loc și nu pentru că asta îmi doream, ci pentru că îmi displăceau
petrecerile alea, nu mă regăseam în ele și ea era în centrul atenției, stârnind pasiuni. (mai bea un pahar) La
început mi-a plăcut. Mă consideram un norocos, dar apoi mi-am dat seama că nu făcea altceva, decât să
flirteze cu ceilalți, iar eu eram doar însoțitorul. M-am bucurat, ca un tâmp și de statutul ăsta o perioadă, ca
apoi să savurez puținele momente pe care le petreceam împreună, mințindu-mă că sunt un norocos că o
astfel de femeie mai vrea încă să petreacă câteva clipe cu mine. Uneori se prefăcea că nu mă cunoaște și
eu intram în jocul ei. Ce idiot! (revoltându-se pe măsură ce povestește) Ştii ce făcea? (fără să aștepte
răspuns) Pleca câteva zile de-acasă, cică în delegație, iar eu aflam cu cine și unde a fost, că de, lumea e
mică și nu încetează să te facă să te simți prost, când ești într-o situație de genul ăsta. Iar apoi, venea
acasă ca o floricică și-mi spunea câte-n lună și-n stele: cât mă iubește ea și că oriunde ar merge, nu ar găsi
așa iubit înțelegător ca mine, etc. Eu o întrebam cine era individul cu care s-a afișat zilele trecute și ea se
prefăcea că se supără și-mi spunea că dacă nu am încredere în ea și dacă îi mai fac crizele astea de
gelozie, mă părăsește. Făceam dragoste și apoi îmi cerea tot felul de lucruri: haine, bani, excursii și eu, ca
un prost, îi furnizam necesarul unei noi aventuri și știi care-i culmea culmilor? A?

WILL: Tot ea te-a părăsit.

JOHN: Previzibil, nu?

WILL: Ţi-am spus că ești previzibil. Cred că asta e problema ta. Îți pasă prea mult de ceilalți și nu te
gândești deloc la tine. Refuzi să vezi realitatea.

3
JOHN: În fine. A venit într-o zi acasă și mi-a spus că și-a găsit sufletul pereche și că, deși ține la mine, nu
mai putem fi împreună. Am întrebat-o dacă îl știam și mi-a mărturisit cu o nonșalanță teribilă, că acel…
„individ” este unul din miliardarii europeni italian parcă, un moș întâlnit într-una dintre excursiile
sponzorizate de mine… (mai are puțin și plânge) Ea în croazieră și eu la muncă…
WILL: Păi, ești un fericit, omule! Bucură-te că nu „te-a iubit” mai mult timp (John se uită mirat) și că nu
te-a lăsat falit sau în spital, că te-a părăsit încă tânăr și mă rog, aproape în formă! Hai să ciocnim un pahar
pentru asta! (își toarnă în pahare și beau)

JOHN (după un pahar): Ştii că ești ciudat?

WILL: Mi s-a mai spus…

JOHN: Tu vezi doar partea bună a lucrurilor.

WILL: Experiența, frățioare, experiența…

JOHN: Tot nu vrei să-mi spui ce cauți aici, nu?

WILL: Să spunem că ăsta e locul în care îmi amintesc de fiecare dată, că am motive să mă bucur de viață,
până data viitoare…

JOHN: Data viitoare?

WILL: Viața, domnul meu, e un pariu. La sfârșit vezi dacă l-ai pierdut sau l-ai câștigat. Ne imaginăm că
suntem nemuritori (John rămâne pe gânduri)… Avem mereu impresia că există o dată viitoare. (ca pentru
el) Aș vrea să știu, însă, dacă pledând pentru moarte, indiferent de circumstanțe, primești și altceva în
afara condamnării eterne?
JOHN (trezit din meditație): Poftim?

WILL: Ce-ar fi să lăsăm vorba și să mai bem un pahar?

Scena 2

(Același început ca în prima scenă: doar fața stâncii luminată, în rest întuneric.
Se apropie o siluetă, care pe măsură ce face pași către marginea stâncii, îi este din ce în ce mai teamă.
Este o femeie în jur de 30 de ani, cochetă, însă îmbrăcată fără dorința de a atrage atenția. Ajunge într-un
final la marginea stâncii, dar nu are curaj să privească în jos, se întoarce cu spatele și face un pas înapoi.
Se întoarce iar în direcția prăpastiei, trage aer adânc în piept, face repede pasul spre margine și se uită în
jos. Amețește și e gata să leșine, când… se aud voci din spate, din întuneric.)

WILL: Ţi-am spus eu că nu o face?

JOHN: Când am văzut-o așa hotărâtă, pentru o clipă, am crezut-o.

WILL: Ai încredere în mine. Fata nu vrea asta și pace!

ANN (Încă amețită, încearcă să distingă ceva în întuneric): Este cineva aici?

WILL (aprinde o lanternă și se joacă cu ea): Normal, altfel de unde crezi că veneau vocile? Sau poate îți
imaginai îngerașii, care-ți șoptesc cuvinte de încurajare…

ANN (surprinsă și încă amețită): Cine sunteți? Ce căutați aici?

WILL (către John): Recunoști tiparul?

ANN: M-ați urmărit? V-a trimis Criss?

4
WILL: Nu, păpușico, nu ne-a trimis nimeni, dar bănuiesc că asta nu te liniștește.

ANN (puțin speriată): Nu am nimic să vă dau, nu am nici măcar un ban! Ultimii i-am cheltuit pe plinul la
mașină, dar vă pot da cheile (îi tremură vocea)…mașina e jos.

WILL: Cine ți-a spus că vrem banii sau mașina?

ANN (mai speriată): Dar ce vreți de la mine?

WILL: Nu ne lăsa imaginația să tresalte de idei!

JOHN (către Will): Nu o speria! Biata femeie, nu vezi cât de speriată e? Doamnă, stați liniștită. Nu vă
facem nimic!

WILL: John, dacă doamna voia să pună capăt „calvarului”, nu mai amețea. Era deja jos.

ANN (enervată): Aș fi fost, dacă nu m-ați fi întrerupt!

WILL (teatral): Te-aș fi crezut, domniță, dacă nu aș fi fost de față. Însă ai avut neșansa să-ți văd oscilările
și amețeala, pardon, iartă-mă, răul de înălțime! (râde cu poftă) Ce ridicol! Auzi, rău de înălțime, când vrei
să te arunci de pe stâncă! (râde în continuare)

ANN: Domnule, nu-ți permit!

WILL: Auzi, John, nu-mi permite! Altcineva care nu-mi permite! Şi ce-ai să faci, doamnă, dacă insist pe
tema asta?

ANN (nervoasă la culme): Am să încerc să-ți bag unghiile în gât sau… (realizând că nu ar trebui să fie
agresivă, își îndulcește glasul) pur și simplu am să te ignor (îi întoarce spatele)!

WILL: Ooo! Dar sunteți o curajoasă! Ca să vezi, o ultimă fărâmă de curaj, înaintea marelui salt!

ANN (se întoarce spre el): Domnule, depășești orice limită! Cum îți permiți să-mi vorbești așa? Ai idee
cine sunt și ce-i cu mine?

WILL: Cred că nu are niciun fel de importanță statutul tău pe lumea asta, având în vedere că în curând
dumneata o să fii în cealaltă… lume, iar noi o să rămânem aici. Ce zici, John, nu e și ea previzibilă? Te
las pe tine s-o descifrezi. Să te aud!

ANN (nervoasă încă): Vă jucați cu nervii mei!

WILL: Puțină aventură, doamnă, înainte de zdup! John, te ascultăm. Suntem numai ochi și urechi.

ANN (încă speriată, dar demnă): Înțeleg că nu aveți de gând să plecați. Bine, atunci o să mă retrag.

WILL: Păcat, doamnă, John a devenit un expert în domeniul descoperirii caracterelor și măcar ați putea să
vă odihniți puțin înainte și să-i ascultați teoria. Credeți-mă că merită!

ANN (rămâne în picioare, dar dă semne că începe să o intereseze discuția): Poftim, te ascult! Dar n-am de
gând să stau… prea mult.
WILL: Suntem convinși, doamnă, însă nu credeți că merită înainte de (arată cu capul către marginea
stâncii) să auziți părerea unui necunoscut despre dumneavoastră?… John, dă-i drumul!
JOHN (către Will) Nu știu dacă e cazul…

WILL: John, lasă convenționalismele și treci la fapte. Te ascultăm!

JOHN: Probabil că doamna este o persoană care se dedică muncii ei, mai mult decât propriei persoane…

5
WILL: Excelent John, dar grăbește-te puțin, că pierdem finalul!
ANN (surprinsă): Care final?…. (încă tulburată, nu s-a dezmeticit) A, iar sunteți ironic! Mă judecați?

WILL: Doamnă, noi nu judecăm pe nimeni, noi doar întocmim o statistică și pentru asta căutăm tiparele.

ANN (intră în joc): Sunteți nebuni… Ok, vă ascult, dar aș vrea mai întâi să știu și eu cine sunteți și ce
căutați aici, în locul meu?

WILL: Altul care-și revendică locul! Nu încetez să mă amuz! Ce noapte splendidă!

JOHN: Permiteți-mi să mă prezint: Numele meu este John și ca și dumneavoastră, am realizat că nu sunt
primul venit în zonă și tot ca și dumneavoastră, aveam gânduri nu prea frumoase la adresa mea.

ANN (uimită): Adică și dumneata vroiai să te arunci de pe stancă?

JOHN (rușinat): Cam… da.

ANN: Şi ce s-a întâmplat? Ce te-a făcut să te răzgândești?

WILL: Revelația unei potențiale existențe fericite.

ANN (către John, ironică) Așa de repede te-a izbit?

JOHN: Doamnă, încă nu m-am hotărât! Să zicem că am luat o mică vacanță înainte de… Mi s-a părut
frumos să-mi pregătesc sfârșitul cu un pahar de vin.

WILL (important): Iminența morții dă naștere raiului pe pământ. Dar nu aveți cum să știți asta
dumneavoastră, așa că vă lăsăm să vă întoarceți la ce-ați început. Nu vrem să vă deranjăm. (îl ia pe John
de braț și întorc spatele amândoi, apoi se așează și încep să bea și să mănânce. John mai întoarce din când
în când capul, ușor speriat. Lumina a crescut între timp, iar Ann stă blocată, uitându-se la ei)

JOHN (agitat și într-o șoaptă apăsată): Şi dacă o s-o facă?

WILL (vorbește normal): Dacă o s-o facă, ceea ce nu cred că se va întâmpla, nu e treaba ta să hotărăști!
Nu ne privește! Plus că e înnebunită să afle cine suntem și mai ales, părerea noastră despre ea, ai să vezi!

JOHN (vorbind special mai tare): Adevărul e că dacă stai să măsori distanța până jos, din priviri, ți se face
brusc rău, ca să nu mai vorbim de toate colțurile alea de care te-ai putea lovi pe parcurs. Gândește-te cum
ar fi să te lovești de câteva ori până jos și să mai fii încă în viață. Mamă, ce sinistru! Nu știu ce-a fost în
capul meu! Poate că ar trebui să mă gândesc la o altă variantă.

WILL (ușor, către John): Foarte bine, dă-i înainte!

(Ann, în timp ce John vorbește, își șterge fruntea și încearcă să se uite în jos, dar nu mai găsește curaj,
fiind gata să leșine iar)

WILL (prefăcându-se dojenitor): Nu mai vorbi așa de tare! Vrei să se sperie, biata femeie și să regrete
apoi toată viața că nu a fost în stare să-și ducă ideea până la capăt? (apoi către Ann) Nu vreți să beți un
pahar înainte, să vă luați puțin curaj? Considerați-l ultima plăcere care v-a mai rămas și dacă nu mă înșel,
cred că vă este și puțin sete.

ANN (după ce își revine puțin din amețeală): În fond, ce-am de pierdut?

WILL: Asta spuneam și eu: ce-ar avea această, delicată doamnă de pierdut?… John, ai văzut ce delicată
este doamna?

6
ANN: Vă rog, nu începeți cu complimentele, nu acum!

WILL (făcându-se că nu aude): Ce ar avea de pierdut această delicată doamnă, dacă ar renunța la un ultim
pahar și atunci mi-a venit și răspunsul, nu-i așa John? Care este răspunsul?

JOHN: Păi… (Will îi face cu ochiul, John este însă nedumerit, dar încearcă să încropească ceva) Ar avea
de pierdut câteva minute într-o companie plăcută (parcă citind), ar avea de pierdut câteva clipe din viață,
un gust plăcut (arătând spre paharul de vin)…

WILL: Foarte bine, John, foarte bine…. Doamnă, vă rugăm să ne permiteți să vă facem portretul. V-am
rămas datori.

ANN: Să nu întindeți coarda, atât vă rog!

WILL: Vai, dar se poate! (Ann se amuză, dar nu vrea să arate asta) John, dă-i drumul!

JOHN: Am spus că doamna (uitându-se spre Will și stângaci apoi) delicată doamnă,…

ANN (simțindu-se deja mai bine, dar nevrând să arate asta): Lăsați, lăsați, treceți peste amănuntul ăsta!

JOHN (turuie ca și cum ar citi un text): Am spus că doamna este mai pasionată de munca ei, decât de
viața personală și că atunci când vrea să aibă grijă de ea, realizează că e prea târziu.

WILL: John, situația, situația în care se află. Ce-a făcut-o să ajungă aici?

ANN: Sunteți cumva niște damblagii de psihologi?

WILL: Ne-am putea numi și așa, dacă vă face plăcere. John, observi asemănarea cu întrebările tale?

ANN (arogantă): Continuați, continuați. Abia acum găsesc interesant jocul ăsta.

JOHN (începe să-i placă jocul. Telegrafic): Căsătorită… Plecată de-acasă cu treabă până seara… Scăpat
mai repede de la lucru… Găsit bărbat cu alta în pat.

ANN: Pardon, mă jignești,… cu altul. (surpriză mare pe fețele celor doi)

JOHN: Ooo! Îmi pare rău, doamnă, sincer! Nu mă așteptam ca o femeie ca dumneavoastră să fie pusă
într-o situație atât de jenantă (intimidat) și chiar dacă nu ar fi fost ca dumneavoastră, ci numai femeie, tot
este jenant și…

ANN: Jenant nu a fost asta, ci faptul că mi-a explicat cum că el, adică acel (ar vrea să zică o înjurătură,
dar se abține)… este viața lui și că nu poate să mai trăiască cu mine în condițiile astea, deci să-l iert și să-l
uit.

WILL: Bună treabă, asta cu uitatul! (ironic) Şi ce repede se face: bați din palme și iaca sentimentul
dispărut, nu mai e persoană care să te înșele, nu mai e nimic! Deci să bem pentru uitare!

ANN: Să bem pentru uitare!

JOHN (după o pauză și câte un pahar dat pe gât) Ştii ceva? Ești destul de șmecher, domnule.

WILL: Adică?

JOHN: Adică dumneata afli ce m-a adus aici, iar eu nu știu nici măcar cum te cheamă sau de ce ești aici.

7
WILL: Mă numesc Will, cât despre rostul meu aici… o să-l aflați dimineață. Suntem extenuați… (se
așează cu spatele la ei, își pune haina sub cap), cel puțin eu așa mă simt. Noapte bună, sper! Pe mâine!

JOHN: Dacă vom mai fi aici!

WILL (vorbește cu spatele la ei): Asta chiar m-ar surprinde. (pentru ei) Pe mâine!

Scena 3

(Este încă noapte. Will doarme, iar Ann și John discută.)

ANN: Când te pregăteai de… știi tu, spui că el era în spatele tău și mânca? Nu l-ai văzut, când ai urcat?

JOHN: Așa cum nu ne-ai văzut nici tu pe noi.

ANN: Corect… Dar eu am venit spre seară, tu în plină zi.

JOHN: Nu l-am văzut și pace. Eram absorbit de gânduri. Nu știu de ce și nici nu știu de cât timp mă
privea.

ANN: A dat de bănuit măcar, de ce e aici?

JOHN: Nu, deși am încercat să aflu de câteva ori. Mi se pare ciudat că stătea aici ca la un spectacol. Părea
că ar fi făcut asta de nenumărate ori.

ANN: Cinic individ.

JOHN: Felul în care a deschis discuția mi-a distras atenția de la…, cel puțin pentru moment…

ANN: Mai vrei să…

JOHN: Nu știu, dar nu-mi vine să fac nimic până nu aflu ce e cu Will. Parcă mi-am găsit un scop…
Ciudat! Poate mai târziu… (arată spre marginea stâncii)

ANN: Ştii că ești amuzant? Cum vine asta: mai vreau, dar de fapt nu mai vreau să mă omor în
următoarele ore, pentru că o să fac pe detectivul! Şi la ce te ajută asta?

JOHN: Râzi, dacă vrei, dar știu că și pe tine te incită individul… Dacă nu ar fi fost așa, ai fi plecat acasă
sau (arată spre marginea stâncii).

ANN: Dacă interesul meu e normal, însă al tău nu?

JOHN (nu-i vine să creadă ce a auzit): Adică ce vrei să spui? Insinuezi că mi-ar plăcea fizic? Doamnă,
înțeleg că ești traumatizată, dar ai o problemă majoră, dacă gândești așa.

ANN: Şi, mă rog, care ar fi aia?

JOHN: Lipsa de (arată spre creier) sau poate are legătură cu fazele lunii! Am auzit că vi se întâmplă asta,
vouă, femeilor.

ANN (ridicând tonul): Era o glumă!!!

JOHN: Ai un simț al umorului foarte ciudat.

ANN: M-am săturat de voi, de concepțiile voastre despre noi, ca și cum am fi toate la fel! M-am săturat
de bărbații care conduc!

8
JOHN: Ups! După cum am spus și mai devreme (arată iar spre cap). Din câte știu eu, femeile sunt cele
care decid, cel puțin în ceeace ne privește! N-am ce-ți face, dacă ești depășită de soartă și nu știi să-ți
folosești feminitatea!

ANN: Încă un motiv să-i dau dreptate celei care a spus replica: „toți o apă și-un pământ”!

JOHN (naiv): Dacă era un el?

ANN (nervoasă la culme și aproape strigând): Toți sunteți la fel! Nu aveți nicio considerație față de sexul
frumos.

JOHN (inocent): Dacă nu avem nicio considerație, de ce l-am numit sexul frumos?
ANN: Ce să zic: vă place doar atât cât i se vede frumusețea și pentru scurt timp artificiile vă iau ochii,
apoi le luați de neveste și le dați ordine: spală-mi ciorapii, dă-mi de mâncare, adu-mi ziarul, papucii, apoi
încep să vă deranjeze chiar cu prezența. Voi nu puteți să savurați cafeaua de dimineață și să citiți un ziar
dacă se așează și ea tăcută, la masă. Nu, ea trebuie să pregătească micul dejun, să facă sandvișurile pentru
cei mici și pentru soțul ei „atât de grijuliu” și să stea în picioare, așteptând noi ordine. Uitați treptat să o
mai scoateți în oraș, să mai închiriați un film, apoi uitați de ziua căsătoriei, de ziua de naștere și nu în
ultimul rând, uitați să mai veniți noaptea acasă! Că, de, frumusețea feminină poate fi ușor înlocuită. E
bine, nu, să ai pe cineva acasă care să le facă pe toate, care să vadă de copii, care să meargă și la muncă și
să aducă bani, iar tu, săracul de tine, care ai muncit toată ziua, normal, să nu te mai poți ocupa la ora asta
de familie și să ai nevoie de toată atenția, (enervându-se pe măsură ce vorbește) pentru ca apoi să-ți
cheltui banii pe amantă și bere și să te întorci și mai obosit și fără chef, spunând: „Iar tandrețuri? Crezi că
după o zi ca asta mai sunt în stare de ceva?”… Ce animale sunteți!

JOHN (serios): Nu te supăra că-ți spun, dar încep să-l înțeleg pe individul care te-a părăsit!

ANN (fără să-l audă): Iar ea, săraca, pică într-un colț epuizată de tot și toate, însă mai are puterea să
zâmbească și să spună: „Noapte bună!”. Iar ăsta este un caz fericit, căci mai există și situația în care ea se
întoarce de la muncă mai devreme și îl găsește cu o ea iar el spune naiv: „nu e ceea ce crezi”, de parcă ea
e tâmpită și nu vede sau a văzut altceva din pricina oboselii.

JOHN: Da, asta într-adevăr este o replică tâmpită.

ANN: (fără să-l audă): Ea însă îl iartă, căci au doi copii și merge mai departe. Şi asta nu e tot. Dacă după
o zi de muncă și un telefon primit de la el, în care ți-a spus că te pupă, eventual un „te iubesc” formal și
te-a întrebat când ajungi acasă, tu îți dai tot programul peste cap, căci vrei să-i faci o surpriză și-l găsești
acasă cu, cu (începe să plângă) un el și apoi îți spune că nu ești tu de vină, că ești o femeie minunată, dar
că el este perechea lui, cel pe care l-a căutat o viață și că speră că o să înțelegi, căci tu ești o fată deșteaptă
și frumoasă și o să-ți găsești și tu perechea, mai mult ca sigur și o să fii fericită, așa ca el… (revoltată și cu
lacrimi în ochi, aproape isterică) cocotă masculină!… Ce te faci, atunci?

JOHN (o ia în brațe și o liniștește. Ann plânge pe umărul lui. În timpul ăsta, Will se trezește, dar cei doi
nu-l văd): Cocota masculină, bănuiesc că nu eram eu, nu? (Ann zâmbește ușor amuzată). Toată povestea
asta nu te face mai puțin atractivă, ci doar stângace… ca mine.

WILL: Dar ce vedem noi aici? (Cei doi tresar și se despart). Dacă nu aș cunoaște situația, aș spune că
sunteți un cuplu veritabil, care se împacă după o ceartă zdravănă.

ANN, JOHN: Domnule!!!

WILL (ca și când nu i-ar fi auzit): Sau voi ați început mai întâi cu cearta și împăcarea… și apoi vine
restul!

JOHN: Oprește-te, odată! Nu vezi că suferă!

WILL (ironic): Păi, tocmai asta e, că văd dincolo de suferința dânsei, o rază de lumină.

9
ANN: Eu nu pot să mai stau aici niciun minut (se ridică să plece).

JOHN: Vă conduc undeva?

WILL: Deja?

ANN, JOHN: Domnule!

JOHN: Ai depășit orice măsură! (Cei doi dau să plece)

WILL (încearcă să-i oprească): Gata, gata, am încetat gluma. Uite, hai să facem un pact. (Cei doi stau și
așteaptă)

WILL: Voi mai rămâneți câteva minute aici…

JOHN: Şi?
WILL: O să aflați ceva despre voi (cei doi dau să plece) și… povestea mea. (cei doi s-au oprit) Ce, nu asta
vă interesa? Dacă nu e asta, eu mă pot retrage și vă las să terminați pe rând sau împreună, ce ați început.
(cei doi se opresc din mers) Ok, deci vă așezați și bem un pahar, să ne ungem bateriile, căci avem ceva de
făcut.

ACT II

Scena 1

(Pe scenă sunt întinse câteva sticle de vin goale. Hârtii mototolite. Resturi de mâncare. Ann este amețită
ușor și încearcă să-și revină, făcând stângace câteva mobilizări.
John se uită la Ann, din ce în ce mai interesat de trupul ei. Will ține un pahar în mână și îi măsoară pe
rând pe cei doi).

WILL: Deci, unde rămăsesem?… (John se trezește la realitate, iar Ann se oprește din mișcare și se așează
împleticindu-se). Aha, pusesem un pariu parcă: cel care câștigă are dreptul de a decide dacă merită să
trăiască sau nu și deci, își va duce la îndeplinire această hotărâre, începând cu momentul în care s-a aflat
câștigătorul. Ceilalți doi vor fi condamnați să trăiască, fără a mai încerca să-și ia adio, indiferent cât de
grea li se pare viața. Corect, nu? Parcă astea au fost regulile.

ANN (sarcastică): Nimic mai simplu. Adică, dacă pierd sunt condamnată să trăiesc cu satisfacția de-a fi
fost înșelată cu un bărbat. (Will dă din cap afirmativ) Şi dacă voi câștiga, pot să vă pup din salt (se
amuză), ha. A început să-mi placă băiatul ăsta. Un soi de ruletă rusească, dar mai subtilă…

WILL: Dacă vrei tu.

JOHN: Dar ia stai puțin! Noi ce avem de câștigat din afacerea asta?

WILL: Trăiești câteva clipe la maxim, senzația că vei câștiga cea mai importantă decizie din viața ta și
poate chiar ultima. Suspans, acțiune, aventură.

JOHN: Şi tu, tu ce câștigi?

WILL: O amânare…

ANN: Sper că nu-ți trece prin cap să nu-ți respecți regulile!

WILL: Nici vorbă. Începem?

10
ANN: Stai, stai, stai! Păi ce faci tu aici? Ideea era să știm și noi de unde să te luăm, nu? Parcă așa
stabilisem, cocoșelule…

WILL: Stimată galinacee, după cum v-am spus, toate la timpul lor! Veți afla ce e cu mine, după ce ne
jucăm puțin. Nu e mai incitant așa?

ANN (cu un pahar în mână): Pentru că ai fost așa dulcic, când mi-ai spus „stimată galinacee”, nici măcar
nu am de gând să mă supăr, ba din contră, am de gând să cotcodăcesc în ritmul impus de tine… Uite că a
început să-mi placă și patriarhatul! (dă paharul pe gât)

JOHN (spre Will): A băut un pic cam mult. Cred că ar trebui să mai așteptăm puțin cu jocul.

WILL: Mie mi se pare mai incitant așa.

ANN: Ce e mai incitant? Vreau să știu!

WILL: Combinația dintre amețeală și joaca de a-ți lua… poate, ultima decizie.

ANN (serioasă): Cum ai putea să joci așa ceva, decât amețită?

WILL: Să-i dăm drumul!

JOHN: Trebuie să tragem la sorți cine vorbește primul.

WILL: Ok. (rupe un băț în trei) Uite aici trei bețe. Două scurte, unul lung. Le ascund la spate și voi
alegeți. Ştiți regula: cel cu bățul lung e primul și jocul merge în sensul acelor de ceasornic.

ANN: Ok, să-i dăm drumul (Fiecare a ales. John are bățul cel lung. Ann este în stânga lui)

JOHN (se gândește puțin și apoi, pe măsură ce povestește, încearcă să creeze suspansul): Să presupunem
că sunt un prosper om de afaceri, care dintr-odată mi-am pierdut toată averea din pricina unor investiții
proaste. Mă părăsește nevasta. Copii nu am, prietenii nu mai există din motive lesne de înțeles. Sunt
singur, fără casă, masă, fără un ban în buzunar și fără perspectivă. Ba, mai mult, mai am și o vârstă, să
zicem în jur de 45 de ani, la care nu-mi mai găsesc ușor de lucru sau o amantă, deci mă arunc de la etaj.
Mi se pare suficient. Ei?

ANN (îl fluieră): Huo! Haida de! Ce să zic, bărbatul la vârsta la care își reînoiește declarațiile de virilitate,
pică în depresie și se aruncă de la etaj! Ha!

JOHN: Nu înțeleg care e problema?

ANN: Nu înțeleg de ce ar trebui să ni se pară cel mai tare motiv de sinucidere, când omul ăsta și-a trăit o
parte din viață în petreceri și cheltuieli nemăsurate.

WILL: Ok, sunt de-acord cu stimata doamnă, aici de față. Fără supărare, dar nu cred că e cel mai reușit
pretext de spus:” bye-bye!”. Așa că se votează contra: doi la unu. Mai departe: stimată doamnă…

ANN: Sigur, cocoșelule. (luând o mină serioasă). Mi-am pierdut familia într-un accident de mașină, doi
copii, soțul și mama, singurul părinte. Nu mai am pentru ce și cine să trăiesc. Iau o mână de pastile. Ei?

JOHN: Ce vârsta are doamna?

ANN: Hai, măi, mă lași? Mai contează?

JOHN: Sigur contează! E greu, dar dacă este tânără, poate să-și refacă viața sau dacă este bătrână, poate
să deschidă o fundație umanitară pentru situații asemănătoare.

11
WILL: Motivația este mult mai bună decât a ta, John. Dar cred că ai dreptate, plus că ideea cu pastilele
poate să nu aibă finalitate, dacă nu a luat doza care trebuie. Deci, se votează contra.

ANN: Nu, că sunteți imposibili! Vă susțineți unul pe altul, ca toți bărbații!

WILL: Hai să lăsăm frustrările, ok? Jucăm cinstit… Am suferit un grav accident de muncă și sunt
desfigurat, cu grefă de piele pe o mare parte din suprafața corpului. Fiecare atingere îmi provoacă durere
și sunt și paralizat de la gât în jos, hrănit prin perfuzii, etc. Am o nevastă tânără și frumoasă, care stă cu
mine în virtutea a ceea ce eram odată și știu că la un moment dat o s-o văd plecând de lângă mine, cum e
și firesc, dar nu pot trece peste asta, așa că decid să mi se administreze o injecție letală sau să mă
deconecteze de la aparate un prieten. Nu, varianta asta ar dura mai mult și cineva s-ar prinde, deci rămâne
cea cu injecția.

JOHN: Ups. Cam serioasă treabă. Ce să zic?… Pentru asta votez, pro!

ANN: Da și eu. Greu e pentru cel care administrează injecția, dar asta e altă poveste. Se pare că ai
câștigat!

WILL: Bun. Şi dacă aș fi un tată care își scoate într-o dimineață mașina din garaj și vrând să dea în spate,
își lovește copilul de numai doi ani, lăsându-l fără suflare. Cum aș putea trăi în continuare cu conștiința
încărcată, cum m-aș putea uita în oglindă în fiecare dimineață?

ANN: Ne convinsesei deja cu prima variantă. Nu mai insista pe tema asta, că nici măcar paharele de vin
nu mă mai înveselesc!

WILL: Şi dacă aș fi unul dintre acei indivizi care se suie băuți la volan și lovesc mortal o mamă cu copilul
în brațe, pe trecerea de pietoni, pentru ca apoi să fug de la locul accidentului? Să trăiesc știind că am
curmat viața unor oameni, care poate mai aveau încă multe de spus și chiar dacă nu ar fi avut, mai are
rost?

JOHN: Will, cred că ar fi cazul să te oprești. Ai câștigat!

WILL: Da, am câștigat dreptul să decid deocamdată, iar voi dreptul de a rămâne, indiferent de consecințe,
încă în viață. (Ann și John pică pe gânduri, surprinși cu adevărat de rezultat)… Mare câștig!!!! Hai să
facem un alt exercițiu de gândire. Să zicem că decid să-mi iau viața. Ce las în urmă?… Lasă bunurile
materiale… Ce rămâne în urma mea bun, din tot ce-am făcut până acum?

ANN (s-a trezit): Da, ăsta poate fi un motiv să trăiești. Adică să plec știind că nu mi se șterge numele cu
buretele…

JOHN: Cred că Will vrea să spună mai mult decât atât. Nu e vorba despre orgoliu, adică povestea asta cu
ce las eu în urmă, ci doar să faci ceva cu adevărat bun, indiferent dacă îți sunt sau nu remarcate meritele.

WILL: Uau! Felicitări, domnul meu, pentru decodificare! Nici chiar eu, nu mă puteam reprezenta atât de
bine.

JOHN: Şi eu care credeam că ai devenit brusc, prea serios!

WILL: Îți spun sincer, felicitări și lui Ann, tot la fel! Poate nu vă dați seama că ați descoperit ceva și asta
datorită unui biet sinucigaș în vacanță. Ştiți câți patetici de-ăștia, ca voi, au trecut în ultimele zile pe-aici
și câți, nu știu din ce motiv, au realizat că au mai multe de făcut în viața asta, decât dincolo, dacă există
un dincolo… Dacă asta este unica șansă de a face ceva, unica șansă care ni se oferă? Ce sens mai au
atunci suspinele patetice, când ne sunt rănite așteptările? De ce să mă enervez și să mă bat cu pumnii în
piept pentru o problemă de serviciu sau una personală? De ce să am angoase, când nu obțin un serviciu
bun sau bani pe măsura dorințelor? Te ajută faima, succesul, banii, virtuțile, viciile, când ajungi pământ

12
de flori?… Treziți-vă fraților! Trăiești de aici până aici. Acum ești viu, mâine suport pentru panseluțe.
Sfârșitul poate fi azi, acum, mâine sau în oricare altă zi. Cine ne dă nouă dreptul de a decide când să
curmăm firul? Şi dacă se întâmplă azi, azi, când tocmai m-am certat cu nevasta, din nu știu ce motiv
stupid, însă am rămas cu o furie mocnită, doar pentru că așa m-am obișnuit, să-mi înec frustrarea? Ce
rămâne în urmă?… Ce rămâne în urmă?

(Ann și John ascultă consternați)

WILL: Ați auzit vreodată cuvântul „bucurie”? Înseamnă ceva pentru voi? Cu siguranță e o noțiune
abstractă, cu care ai de-a face doar când iubești, câștigi ceva bani, un statut în ochii tăi sau ai altora… Ce
nu înțeleg eu, este de ce nu poate fi abstractul ăsta, transformat în concret? De ce nu încercăm să trăim și
să generăm în fiecare clipă bucurie? Şi de ce nu, să sfârșim cu bucurie?

ANN: Pentru că suntem oameni?…

WILL (se ambalează treptat): Of, ce răspuns ieftin, măi, fată dragă… Mâine, poimâine o să ai un copil și-i
spui că de-aia greșește, pentru că e om și uite așa învață el că a greși nu e o problemă. Corect, până la un
punct! Însă asta dă naștere unui sistem de valori, care îi va influența implacabil viața: a greși este
omenește, deci mi se iartă și dacă o fac voit, nu?

JOHN (pentru prima oară cu adevărat revoltat): Mi se pare mie sau discuția a luat-o razna? În fond care e
problema ta, Will? Înțeleg acum penibilitatea gestului nostru în ochii tăi, mă rog, penibilitatea motivelor,
dar nu-ți înțeleg scopul și nici intervenția în treburile noastre. Până la urmă: care e problema ta?

ANN: Da chiar așa, care e?

(Will tace, încercând să-și găsească un ton neutru)

ANN (către John): Să presupunem că e un jurnalist în căutare de subiecte de senzație, care a aflat că ăsta
este locul unde, după o anumită statistică, se aruncă atât la sută din populația orașului sau din apropierea
lui, în cursul unei săptămâni.

WILL: Așa…

ANN: Şi a vrut să se convingă că subiectul merită publicat, poate chiar să ia un ultim interviu, așa, la
cald. Sună bine, nu? Destul de cinic și i se și potrivește domnului nostru.

WILL: Ai avut dreptate cu statistica, chiar există, cât despre restul… mai discutăm.

ANN: Nu înțeleg ce e cu secretomania asta? Unde vrei să ajungi? (către John) Ne pierdem timpul!

WILL: Parcă până acum nu mai conta dacă și cât timp mai aveți la dispoziție. Brusc timpul a devenit
prezent în viața voastră… De ce acum?
ANN: Îți sunt recunoscătoare, dacă asta vrei. Presupun că asta vrei, să ți se recunoască meritele de fin
psiholog (Will râde). Auzi? Dar dacă mă opream și fără să am vreo discuție cu tine?

WILL: E foarte posibil. Eu nu am făcut altceva, decât să vă conving că nu vă doreați cu adevărat niciunul
să săriți câteva etape din viață, cât despre publicarea unei povești… e amuzant, nu m-am gândit la asta,
dar poate o s-o fac, dacă mai stau pe aici… Încă nu mi-am luat decizia.

JOHN (încercând să schimbe tonul discuției): Până atunci, vă propun și eu un joc!

ANN: Ok.

WILL: Începe să devină interesant… Dar să terminăm înainte și ultima sticlă de vin, ok? (desface o sticlă
și toarnă în pahare, lumina se stinge treptat)

13
Scena 2

(În timp ce lumina crește, îi descoperim pe John și Ann dansând, fiecare singur și pe Will prefăcându-se
că are un pian în față și cântă la el. După câteva secunde, John se apropie de Ann și dansează cu ea, la
început ca două cunoștințe, apoi din ce în ce mai interesați unul de celălalt, sfârșind prin a bufni în râs.
Amândoi conștienți de legătura care s-a creat, se opresc și se așează de-o parte și de alta lui Will.)

WILL: Deci, John, ai cuvântul.

JOHN: Ok. Să ne gândim: un scaun de birou gol pentru câteva zile, câțiva (se gândește numărând pe
degete, apoi renunță) oameni care vorbesc un timp scurt despre mine, o rudă de gradul trei, care își va
aminti toată viața că am existat și asta pentru că îmi va moșteni apartamentul și mașina, dar după niște ani
îmi va uita numele și probabil o piatră de mormânt pe care se vor sui ciulinii…

ANN: Măcar faci pe cineva fericit!

(Izbucnesc toți în râs)

ANN: Ok, e trist, pe onoarea mea.

WILL: Este atât de patetic… Ann?

ANN: Mă rog… Las în urma mea o pereche fericită, (ironică) două jumătăți reunite (râd toți), niște
adolescenți care se vor bucura că nu mai e profa aia înțepată. Poate vor fi doi, trei pasionați de materie,
oftând până la venirea unui nou profesor de mate… Va rămâne, la fel ca și în situația de mai înainte o
mașină și o casă, ajunse în mâinile bunului meu frățior, care nu mi-a mai dat un semn de ani de zile și…
părerea proastă despre mine a celorlalți colegi de catedră și a unor cunoștințe. Cam atât.

WILL: Măi copii, dar voi aveți probleme serioase! Ar fi cazul să le gestionați mai des cu câte o sticlă de
vin și o ieșire în oraș, poate o vacanță într-un loc exotic! Acuma că ați prins gustul conversației, poate vă
face plăcere să ieșiți împreună, ce ziceți?….

ANN: Eu zic să-i lăsăm domnului „știe tot”, cuvântul, înainte să mai debiteze nu știu ce prostii.
WILL: Dacă reușesc câteva pahare de vin să-ți îndulcească atât de mult limba, înseamnă că dulceața ta
este o floare rară! (Ann face un semn de lehamite)…Şi dacă las în urma mea hohote de râs?
JOHN: Pardon?

WILL: Ai auzit bine. Dacă eu sunt omul care a adus pe lume multe de hohote de râs și chiar și moartea
mea ar fi una comică?

JOHN: Ei, pe-asta aș vrea și eu s-o aud: o moarte comică!

WILL: Sunt la o petrecere, unde toată lumea se amuză pe seama replicilor și glumelor mele, așa cum a
făcut-o până acum, când încercând să înghit o prăjitură pe nerăsuflate, ca să-i distrez, mă înec cu
sâmburele de la o cireașă. Toți cred că mă prefac și se amuză în continuare. Rămân în urmă, cel puțin
pentru câteva secunde, hohotele de râs, apoi amintirea glumelor mele și chiar și o piatră de mormânt pe
care scrie un epitaf haios, gen „Glume a făcut toată viața (întreaga viață), cu o glumă moartea îl răsfață”,
mă rog, nu prea mă pricep la epitafe.

JOHN (aplaudă și râde): Dar e o simplă supoziție. Să fii tu ăla care aduce bucurie în casele oamenilor?
ANN: Corect. Vrei să spui că ești un comediant care i-a făcut pe toți să se simtă bine (teatrală) însă viața
lui e una dărâmător de tristă?

WILL: Sună bine, nu?… Nu doamnă, nu sunt eu acest personaj, dar mi-ar fi plăcut să fiu… Mai bem
ceva?

14
 ACT III

Scena 1

(Toți sunt evident amețiți și fredonează refrenul „Ne me quitte pas”)

WILL (bine dispus și rostind cuvintele ca un individ care ține un toast ca de nuntă, dar ușor exagerat):
Copiii mei… ne-am adunat aici: John, Ann și Will, pentru a lua cea mai importantă decizie din viața
noastră: a fi sau a nu fi, punct. (revenind) Mă rog, voi deja v-ați compromis alegerea, eu fiind câștigătorul,
dar să trecem peste asta. (iarăși individul care vorbește cu emfază) Şi pentru acest prilej, dragii mei, țin să
vă mulțumesc că sunteți alături de mine (cei doi ridică paharele în aer), că v-ați oprit măcar pentru un
moment să stăm de vorbă și că momentul s-a transformat, pentru voi în „avem o viață înainte”, iar pentru
mine în „cine știe ce-mi rezervă viitorul” (aplauze furtunoase din partea celor doi, Will le face semn să se
oprească). În această zi magică, am trăit clipe de neuitat, aproape de buza prăpastiei (aplauze furtunoase,
Will le face semn să se oprească). Dacă ne putem permite să spunem, am întins coarda la maxim, numai
că aceasta fiind din elastic, ne-a tras înapoi, zdruncinându-ne intențiile, până la temelii (aplauze).

ANN (amețită și intrând în joc, se preface că este un fan emoționat la maxim): Ce frumos, ce exprimare,
ce cuvinte, ce poezie! Ah, cum îmi mai vine să trăiesc acum! (se preface că leșină)

JOHN (intră în joc și se preface că-i întinde sărurile și o face să-și revină): Doamnă, doamnă, vă rog!
Omul mai are de spus încă multe! Să-l ascultăm!

WILL (continuând jocul): Vă mulțumesc pentru prezență și mai mult, vă mulțumesc, căci datorită vouă
am ajuns în cel mai important moment al existenței, acela în care, indiferent de decizia pe care o voi lua,
cealaltă alegere îmi va marca profund conștiința, chiar și numai pentru câteva secunde (face semn către
prăpastie și râde)!

ANN (se preface că plânge și că-și suflă nasul într-o batistă): Doamne, câtă profunzime și sensibilitate în
același timp!

WILL (continuând): Deci, domnii mei, a sosit momentul cu pricina (cei doi se prefac că bat la tobe în
așteptarea răspunsului)…, dar nu înainte de…

ANN și JOHN (mimând dezamăgirea ca la TV): Aaaa!

WILL: Nu înainte de a da curs unei invitații făcute de bunul și recentul meu amic, John și anume, aceea
de a mai juca un joc, după regulile propuse de el. Deci, John, ai cuvântul. (În timp ce Will se așează și
John se ridică, Ann aplaudă, făcându-i semne întâi lui Will, apoi lui John cu batista imaginară)

JOHN (dregându-și glasul și fiind amețit, profită de ocazie să-i facă o declarație lui Ann): Mulțumesc
mult, Will pentru această onoare. Ann, prezența ta, mai mult decât fermecătoare, mă face să roșesc, deci
nu prea îmi găsesc cuvintele.

ANN (vădit intimidată, dar prefăcându-se că nu simte nimic): Să-ți ofer un pahar cu vin? Te ajută?

JOHN (își revine la realitate după răspunsul ei): Nu, mulțumesc. După cum spunea proaspătul meu amic,
Will, vă propun un joc, mult mai simplu decât cel anterior și probabil cu urmări mai puțin neplăcute
pentru doi dintre noi. (Amețeala devine din ce în ce mai evidentă pentru fiecare dintre ei. Will este cel
mai rezistent, Ann cea mai amețită)

WILL: Dragul nostru, suspansul ne omoară! Dă-i drumul!

JOHN: Jocul nostru se va numi, „să spunem lucrurilor pe nume” sau, dacă vreți, „sinceritatea n-a omorât
pe nimeni”. Ei?

ANN: Uau!

15
WILL (aplaudând): Da, domnule, sinceritatea n-a omorât pe nimeni. Şi (râzând) ce-i cu asta?… (John se
uită pieziș la el) Glumeam. Deci, care sunt regulile?

JOHN: Să vedem… Fiecare dintre candidați are dreptul să pună câte o întrebare celorlalți doi, la care sunt
obligați să răspundă sincer. După cele două răspunsuri, cel care a pus întrebările, dă votul lui, pro sau
contra, candidatului care l-a impresionat cel mai tare. Cel care adună cele mai multe voturi pro, a câștigat
jocul. Asta e.

ANN: Bine și unde e câștigul până la urmă? Toți ne putem face de baftă în fața celorlalți, fără să știm
măcar pentru ce o facem. Adică aflăm gândurile celuilalt și nu avem idee cu ce ne ajută.

JOHN: La asta nu m-am gândit.

WILL: Bine prietene, păi, ce faci? Ne amăgești? Toată povestea asta sună a curiozitate muierească.

ANN: Adică?

WILL: Adică să aflu eu ce e în curtea celuilalt. Nu e asta o treabă de femeie?

ANN: Domnule, constat că ești un misogin sadea! Din câte știu eu și-mi aduc bine aminte, atât din
experiența mea, cât și din a altor femei, a intra în gura bărbaților, mai explicit, a începe bărbații să te
bârfească este echivalentul lui, ți s-a pus eticheta. Pe când, a fi subiectul unei bârfe feminine, pur și
simplu nu contează.

WILL: Doamnă dragă, nu știu dacă realizezi, dar tocmai ți-ai bătut joc de propriul sex. Cu alte cuvinte,
femeile sunt superficiale și discuțiile dintre ele, în esență, nu au nicio valoare.

ANN (enervându-se): Şi ce ți-a confirmat superioritatea masculină din discursul meu? Poate faptul că
sunteți niște ticăloși și atunci când vreți să desființați o persoană, neavând suficiente argumente, cu o
nonșalanță teribilă, vă bateți joc de aceea sau acela care v-a interesat până mai înainte. Şi de ce? Pentru
simplu motiv că nu v-a luat în seamă, pentru că nu a găsit că ar avea ceva de împărțit cu voi! (aproape
strigând) Cum se numește asta, domnule? Fair play?

JOHN: Hei, hei, oameni buni! Ce faceți? Începusem și noi o treabă și uite unde am ajuns!

WILL: Nu mă uimește deloc faptul că o feministă înrăită, așa ca dumneata, avea de gând să facă în sfârșit
un act de caritate pentru restul lumii: să se sinucidă. Asta da generozitate!

ANN (enervată la culme): Domnule, după ce că ești măgar, mai ești și laș! Noi măcar am ajuns până
acolo, însă tu, tu ce faci? Stai aici și savurezi momentele de angoasă ale celorlalți, uitându-te la acest
spectacol! Mi se pare cel mai grotesc lucru cu putință și pe deasupra și de maximă lașitate!

WILL: De unde știi că asta aveam de gând să fac? De unde știi că nu aveam de gând să mă arunc atunci,
când acest domn simpluț și fără minte…

JOHN: Poftim?

WILL: Scuze, Atunci când acest domn simpluț, ca o fată mare (John dă să riposteze, dar se lasă păgubaș),
apare înaintea ochilor mei și se mai și fâstâcește pe deasupra, în loc să ia o decizie rapidă, ori, ori!
JOHN (indignat și amețit în același timp, nu se mai poate abține): Şi dacă decizia aia, după părerea ta, ar
fi trebuit luată mai rapid, de ce atunci, ai așteptat matale să te joci de-a: „a fi sau a nu fi”? Poate că sperai
să nu câștigi?

16
ANN (către John): Mi s-a părut mie că l-a luat prin surprindere, că a câștigat. Asta e! Nu ți-ai dorit nici
măcar o clipă să te arunci, ci doar să te joci cu destinele noastre și să ia altcineva decizia pentru tine, dacă
se poate!

WILL (aplaudă): Bravo, bravo! Asta vă frământă pe voi? Dacă am vrut sau nu să mă sinucid? Domnii
mei, mă dezamăgiți! Nici măcar nu știți care este povestea mea, însă vă dați cu presupusul. Hai să fim
sinceri: nu-i așa că vă bucură faptul că am existat în tot contextul ăsta? Tu, John, îți dădeai deja seama de
ridicolul gestului și căutai un pretext să te oprești, atunci când am intervenit eu, iar tu Ann, simțeai prin
toți porii tăi că vrei să-i demonstrezi lui Criss și tuturor nefericiților ălora care își înșeală prietenele sau
nevestele, că au pierdut marea șansă a vieții lor, deci căutai și tu un pretext să mai rămâi pentru o
potențială răzbunare… Așa că vin și vă întreb, unde este ticăloșia și lașitatea mea aici? În faptul că am
intervenit, când decizia era luată 90% și nu avea nevoie decât de 10% îndoială pentru a fi un procent total
împotriva sfârșitului? Hai, fiți sinceri și recunoașteți că v-am făcut un pustiu de bine, ca să nu mai vorbesc
de evidenta atracție dintre voi, deci de două ori, bravo mie!

(John încearcă în van să protesteze, căci nu-și găsește cuvintele, iar Ann este pur și simplu debusolată de
constatarea adevărului. Câteva momente de tăcere, timp în care John și Ann dau câte un pahar pe gât.)

WILL (revenind la jocul cu toastul): Deci, dragi domni și doamne, după cum spuneam, ne-am adunat aici,
pentru că în această zi memorabilă, domnul Will, adică eu, vrea să-și ia rămas bun de la această lume
(surpriză pe fețele celor doi), dar nu înainte de a aduce la cunoștința minunatei audiențe, motivele pentru
care a luat această decizie și nu în ultimul rând, de a-și scrie testamentul. (se apropie de marginea stâncii
și simulează o ușoară dezechilibrare. Ann și John nu pot să mai scoată niciun cuvânt, însă se ridică
amândoi înspăimântați)

WILL: Deci, unde rămăsesem?… Decizia a fost luată în conformitate cu prevederile legii universale
referitoare la dreptul de viață și de moarte asupra propriei persoane, fără constrângeri religioase sau de
altă natură. După cum spuneam, testamentul! John, scrie!

JOHN (consternat): Will! crezi că…

WILL: Am spus, scrie!

JOHN (tremurând, caută o foaie de hârtie, dar nu găsește decât un șervețel și-l întinde jenat): E bun?

WILL: Merge! Dă-i înainte!…

ANN (nu-i vine să creadă că a luat decizia sinuciderii): Ești sigur? De ce?

WILL: Răspunsul nu face parte acum din lista de priorități, însă se poate deduce din testament… Așa,
cum spuneam, las în urma mea (pauză)… John, ai scris?

JOHN: Ce?

WILL: Fii atent acum! Las în urma mea, în primul rând consecințele actului în sine, cu alte cuvinte, mor
eu și ce rămâne după mine… Aici e întrebarea: ce rămâne după mine? (John și Ann în ciuda tragismului
evident al momentului, nu-și pot stăpâni curiozitatea)

WILL (păstrând suspansul): În primul rând lacrimile și consternarea celor doi noi prieteni. Apoi
confirmarea unei statistici (surpriză pe fețele celor doi). Ţi-am spus doar (către Ann), că ai avut dreptate
cu statistica: 77% dintre sinucigași sunt bărbați, 54 % se aruncă de la etaj, însă motivația mea diferă de
cea a statisticilor: nu cedarea psihică, cum ați fi înclinați să credeți sau deficitul de serotonină, care
asigură echilibrul la nivelul creierului, m-ar îndemna să fac acest lucru, ci o alegere în deplinătatea
facultăților mintale, aș putea spune că… o stare de prea bine, mă ajută să recurg la acest gest (Cei doi sunt
stupefiați și încearcă să-și dea seama, dacă au înțeles bine). Deci, dragii mei, iată o nouă intrare în topul

17
motivelor de sinucidere și anume: a-ți pune capăt zilelor, într-un moment mai mult decât fericit al
existenței tale și probabil că-mi voi aroga meritele de a fi singura persoană mai mult decât fericită, care
și-ar lua viața din acest motiv. (Ann și John se uită stupefiați la Will)

ANN: Nu mai înțeleg nimic! Cum vine asta?

JOHN: Cum adică, te sinucizi de prea multă fericire?

WILL: Da, domnii mei. Sunt singura persoană din lumea asta, poate din întreg Universul care ar vrea să
nu mai trăiască, pentru că este prea fericită. (Cei doi sunt uimiți) Am tot ce-mi trebuie: o avere
considerabilă. Bine, pe-asta nu am avut-o din totdeauna. Am muncit, am gândit și apoi investit și ca să zic
așa, mi-a ieșit. Am o nevastă superbă din toate punctele de vedere, un copil strălucit, rude, care, culmea,
mă iubesc pe bune și nu datorită averii. Am remarcat acest lucru, încă înainte de a face avere. Am prieteni
minunați, posibilitatea să mă duc oriunde în lume și am și fost peste tot unde mi-am dorit. Am liniștea
zilei de mâine. Am folosit banii atât în investiții, cât și în fundații de caritate, am ajutat tot felul de oameni
cu probleme. În căutările mele nu am uitat să includ niște pelerinaje, o schimbare de opțiune religioasă, de
alimentație chiar, am practicat cele mai variate sporturi am fost în Himalaya, Tibet. Am cunoscut
plăcerile trupului de tot felul. Da, nu mă mai priviți așa, căci toți ne dorim asta, dar numai unii ajungem să
ne punem fanteziile în practică. Cu alte cuvinte, nu-mi lipsește nimic… Tocmai asta este problema!
Nu-mi mai doresc nimic. M-am bucurat de toate și nu aș vrea să ajung să trăiesc momente de maximă
frustrare, căutând ceva care să-mi suscite interesul… Până ieri, când l-am întâlnit pe John, am așteptat să
găsesc încă o persoană care, ca și mine să vrea să-și întrerupă viața din același motiv sau poate dintr-unul
mai interesant. Căutând date despre sinucideri și sinucigași, mi-a parvenit o statistică, din care am aflat că
locul ăsta atrage multe persoane dornice de un sfârșit… (surpriză pe fața celor doi). Da, vin aici constant
de mai multe săptămâni, însă mi-am dat seama că nu am să găsesc pe nimeni cu aceeași motivație ca a
mea sau cu alta mai interesantă și că ar fi inutil să mai aștept.

ANN: Dar nu înțeleg, familia ta nu contează, nu vrei să-ți vezi copilul crescând?

WILL: Nu ai înțeles nimic! Familia mea este acoperită din toate punctele de vedere: nu le lipsește nimic.
Cu timpul m-ar uita și ar crede cu tărie în nebunia mea temporară și inutilitatea gestului. Cât despre copil,
pot spune că nu aș avea nici cel mai mic regret, știind că va trăi probabil experiențe similare cu tot ceea ce
cunosc și deci, nimic nou. Ba mai mult, mi se pare mai frumos acum, când emite pretenții cumințele și are
drăgălășenia unui îngeraș, decât mi-ar plăcea, probabil, când ar încerca să-și impună regulile, trecând
peste cuvântul meu și al mamei lui.

ANN: Îmi pare rău să-ți spun, dar până acum ceva timp îmi erai simpatic cu replicile tale acide, însă acum
îmi pari un neghiob sadea!

WILL (scos din reverie): Pardon?

ANN: Ești de-un egoism sinistru și pe deasupra mai ești și încântat de stupiditatea gestului tău. Mamă și
când mă gândesc ce joc de cuvinte, ce descriere de situații dezastruoase ne-ai turnat: oameni pe moarte,
accidentați, provocatori de accidente, omor prin imprudență, deci scuze pentru sinucideri, când colo,
dumneata ne prezinți „drama” unei vieți fericite, care te împinge la un salt mortal! Ha! Câta aroganță!
Câtă prostie și pentru ce? Pentru un loc în „Cartea Recordurilor”?

WILL: Doamnă, repet, nu ai înțeles nimic…

ANN: De orice te bănuiam, dar de prostie nu! Ești ridicol, domnule, de-a dreptul ridicol! (îl ia pe John de
braț și dau să plece).

WILL (amuzat): John, unde pleci? Ann?

18
JOHN (se întoarce profund dezamăgit): Începusem să cred că ești acea persoană care mi-aș fi dorit să
fiu… Îmi pare rău, dar nu te mai pot privi în ochi… Ești un… zero! (dă să plece, dar se întoarce). Mă
bucur acum că te-am cunoscut, pentru că știu ce nu vreau să ajung…

WILL: John, încearcă să gândești puțin… dincolo de aparențe…

JOHN: Şi știi care-i culmea? Mi-ai dat un motiv să trăiesc, pe bune! (îi întoarce spatele și pleacă)

ANN (către John): Am mașina jos. Te las undeva?

JOHN (luat pe nepregătite): Da, cred că da. Mulțumesc.

WILL (Este stupefiat. Trece de la uimire la râs în hohote, apoi către public):…În fond, oamenii ăștia au
dreptate… Le-am mai oferit un motiv să trăiască, însă oportunitatea asta ar trebui lăsată unuia care nu are
nimic… (către John și Ann) Oameni buni, până acum nu ați sesizat o nuanță, am spus: mi-ar fi plăcut, aș
vrea, și-ar lua viața… (cei doi se opresc) Asta înseamnă că mă pregăteam să fac gestul și probabil că aș fi
recurs la el, dacă nu aș fi găsit ceva mult mai interesant de făcut între timp și mult mai, să zicem
antrenant, pentru creier. Dacă v-aș spune că am descoperit, în sfârșit, ceva ce-mi oferă satisfacții? (Cei doi
sunt surprinși și ard de nerăbdare să audă ce are de spus) Se pare că mi-am găsit în sfârșit vocația.
ANN: Să scoți din minți oamenii puși pe fapte mari?
WILL: În sfârșit ai ajuns să înțelegi semnificația întregii întâmplări… Am descoperit gustul unui nou tip
de joc (face o pauză voită înaintea marelui anunț): cât de tare îmi pot exercita puterea de convingere pe
subiecți pregătiți pentru trecerea în eternitate…
JOHN (timid): Şi câți din ăștia ca noi s-au perindat pe aici, în timpul ăsta?
WILL: Te liniștește în vreun fel să știi asta? Mai bine m-ai întreba câți din ăștia ca voi și-au pierdut
scopul pe parcurs și câți au trecut dincolo. Uite, asta ar putea fi o întrebare interesantă.
JOHN: Câți?
WILL: Păi, să vedem (se gândește) Jessy, Jack, Carry, Alan, Harold (îl bufnește râsul, în timp ce ceilalți
doi se așează descumpăniți lângă el). Da, Harold pot spune că m-a pus pe jar un timp. Individul era un
sociopat… Nu vroia neam să aibă un dialog și am recurs chiar la o strângere de mână destul de serioasă,
când a vrut să facă saltul, indiferent de prezența mea în apropiere.
ANN (din ce în ce mai uimită și deprimată): Deci scopul tău este acum să fii un „guru” pentru cei ca noi,
nu?
WILL: Draga mea, să zicem că voi ați fost subiecții cel mai ușor de convins. Până la voi au existat cazuri
serioase, probleme în adevăratul sens al cuvântului.
JOHN (care până acum nu a comentat, fără să se uite la ei): Şi câți dintre cei ajunși până aici, au îndrăznit
să facă pasul? A fost vreunul pe care nu l-ai putut convinge să se oprească?
WILL: Era cât pe ce. V-am vorbit despre Harold, o ființa destul de zdruncinată și încăpățânată. El e cel,
care mi-a pus cele mai mari probleme. El e cel care și-a omorât accidental copilul.
ANN (surprinsă): Poftim? Vrei să spui că tot ce ne-ai înșirat mai înainte au fost cazuri reale?
WILL: O parte dintre ele, da.
JOHN: Şi Harold? Pe Harold cum l-ai convins?
WILL: Sincer am abuzat de orice truc de limbaj și de gândire și pot spune că am jucat puțin teatru. V-am
spus că la un moment dat chiar, l-am ținut de mână și el tot vroia s-o facă. Spunea că nu mai are nimic de
câștigat pe lumea asta. Eu însă, l-am convins de contrariu, oferindu-i o alternativă.
JOHN (fără să se uite în ochii lui Will, ca pentru el): Care e aia?
WILL: Un cec gras, primit în condițiile în care se retrăgea pe o perioadă nedeterminată de timp într-o
mânăstire din Tibet. I-am oferit toate coordonatele unei evoluții spirituale, contactele și banii să ducă la
îndeplinire asta.
JOHN (în continuare, fără să se uite în ochii lui Will): Şi a acceptat?
WILL: Nu fii naiv! Evident că a acceptat. Totul în viața asta are un preț (John tresare, surprins de
afirmație). Asta mi-a confirmat încă o teorie, că până și moartea poate fi cumpărată.
JOHN (din ce în ce mai agitat): Deci totul pentru tine nu este decât un joc de cuvinte și de interese. Şi
dacă va exista cineva care îți va infirma teoria? Dacă va exista cineva care va decide că tot ceea ce-i oferi
nu prezintă interes și decizia lui este irevocabilă? Ce faci atunci, domnul meu? Ce faci, când dai de gustul
eșecului?

19
WILL: Până acum nu mi s-a oferit ocazia și am credința că nu se va întâmpla foarte curând, deci de ce
să-mi pun problema? Sunt obișnuit cu gustul eșecului, dacă asta vrei să știi, însă este drept că ideea de a
vedea pe cineva executând saltul, mai ales în urma discuției cu mine, îmi dă fiori… (Brusc, John se
repede pe marginea stâncii, strigând)
JOHN: Ei, Will, cum ar fi să mori, ca să infirmi o teorie?
ANN: Ești nebun, ce faci? (încearcă să se apropie)
JOHN: Te sfătuiesc să păstrezi distanța regulamentară și nu încerca să faci vreun gest! Nu ține!

WILL: John, ce Dumnezeu faci? Nu ai niciun motiv să… (nu-și mai găsește cuvintele) Oprește-te,
prietene!
JOHN: Ciudată stare, să nu-ți mai găsești cuvintele (ironic), „prietene”! Nu-ți stă în fire, Will! Îți infirm
teoria! Mi-am găsit și eu o motivație serioasă, care culmea, mă face fericit, iar ție îți lasă un gust amar!
ANN (către Will): Doamne, nu mi-am imaginat nici măcar un minut că e atât de labil! Ce noroc am! Ce
facem?

WILL (întinzând mâna spre el, vizibil tensionat): John, oprește-te, omule! Nimic și nimeni din lume, nici
chiar eu… (nu-și mai găsește cuvintele) Nimic nu merită asta, nimic, nu înțelegi?
JOHN: Greșit! Dorința tuturor celor care au vrut să o facă și nu au reușit, merită sacrificiul! Dorința
tuturor celor cumpărați cu o idee sau cu bani! Nu m-ai convins decât de un singur lucru… (Cei doi sunt
din ce în ce mai tensionați și se apropie ușor de el, în încercarea de-al convinge să se oprească)

WILL: Tu ești cel care merită să trăiască, nu eu! Ești cel mai cinstit om pe care l-am cunoscut! Mai ai
atâtea de făcut aici, chiar nu-ți pasă? Pentru Dumnezeu, cine te crezi să iei decizia asta? (nu mai găsește
argumente) Ai uitat că eu am câștigat jocul, iar tu dreptul irevocabil de-a trăi? (Încearcă să-și îndulcească
glasul) Te rog, fii cuminte și dă-mi mâna!
JOHN: Dădăceala asta nu-ți stă în fire. (apoi, aproape strigând) Ţi-am spus să nu te apropii! Nu faci
altceva, decât să-mi confirmi inutilitatea în lumea asta, a voastră! Uită-te la tine, acum vrei ceva, mâine
altceva! Tu ești cel care m-a convins, așa că nu pot decât să-ți mulțumesc. Nu e cazul să trăiești cu un
sentiment de culpabilitate, mi-l asum eu și pe-ăsta (râde), pentru câteva secunde. Pentru mine, vacanța,
dragi prieteni, s-a terminat… Cât despre joc, tu ești cel care-ți place să cochetezi cu el, mie puțin îmi
pasă! Ar fi pentru prima oară, când nu joc cinstit. (Zâmbește și se întoarce cu spatele la ei. Lumina se
stinge ușor, timp în care Ann și Will se apropie de el cu mâinile întinse, apoi din întuneric se aude un țipăt
de femeie, urmat de o bufnitură)

SFÂRŞIT

20