Leoiacă tânără, iubirea (1964)

de Nichita Stănescu
- artă poetică neomodernistă –

„Leoaică tânără, iubirea

mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...”
(Leoiacă tânără, iubirea, Nichita Stănescu)

Neomodernismul a fost un curent literar care s-a manifestat în literatura română între anii
1960-1980, caracterizându-se printr-o revenire la discursul liric interbelic, adică o revenire la
formulele de expresie metaforice, la imaginile artistice și la reflecția filosofică.
Arta poetică este opera literară în care este sintetizată viziunea despre lume și viață a unui
autor, despre rolul său în Univers și al artei sale în societate, folosind un limbaj original.
 Nichita Stănescu (1933-1983) a fost cel mai important reprezentant al neomodernismului
românesc, opera sa literară fiind alcătuită din numeroase volume de versuri, între care se numără:
"Sensul iubirii", "O viziune a sentimentelor în dulcele stil clasic", "11 elegii".
Poezia "Leoaică tânără, iubirea" face parte din volumul intitulat "O viziune a sentimentelor în
dulcele stil clasic" care a apărut în anul 1964 și este o artă poetică neomodernistă.
Tema operei prezintă consecințele pe care le are iubirea intensă ce năvălește ca un animal de
pradă în spațiul sensibilității poetice, schimbând raportul eului liric cu lumea înconjurătoare și cu sine
însuși.
Titlul este exprimat printr-o metaforă prin care este vizualizat sentimentul de iubire sub forma
unei tinere leoaice care apare pe neașteptate în viața poetului.
Compozițional, poezia este alcătuită din 3 secvențe lirice corespunzătoare celor trei strofe
inegale ca dimensiune.
În incipit, este reluat titlul prin care este vizualizat sentimentul de iubire sub forma unei tinere
leoaice care îi sare "în față" poetului, având efecte devastatoare asupra acestuia. Pronumele personale
aflate la persoana a I-a, numar singular:"mi", "m-", ilustrează faptul că poetul era conștient de apariția
agesivului sentiment în viața sa, pentru că acesta îl "pândise-n încordarea"/ mai demult", dar nu se
așteaptă ca iubirea să aibă atâta forță devastatoare: "colții albi mi i-a înfipt în față/ m-a mușcat leoaica
azi de față". Prin repetare, motivul "față" devine laitmotiv, sugerând mutilarea sufletească a poetului
"atacat" de agresivul sentiment.
Strofa a II-a accentuează efectul psihologic al întâlnirii poetului cu iubirea, sentiment care
până atunci îi era necunoscut și care degajă în sufletul său o energie atât de puternică încât se
răsfrânge asupra întregului univers exterior. Forța fascinantă a iubirii reordonează lumea după legile
ei proprii și îl face pe poet să se simtă un adevărat centru al universului, idee sugerată prin
simbolistica cercului. Motive precum privirea, auzul care se înalță "tocmai lângă ciocârlie" sugerează
faptul că iubirea este o manifestare superioară a bucuriei supreme de a trăi, care este percepută cu
toate simțurile și care îl copleșește pe poet. Motivul curcubeului sugerează faptul că iubirea este un
sentiment fascinant care determină evoluția spirituală și îl motivează pe poet.
Strofa a III-a prezintă faptul că eul liric nu se mai recunoaște pe sine deoarece simțurile i se
estompează la întâlnirea cu iubirea, "Mi-am dus mâna la sprânceană, /la tâmplă și la bărbie, /dar mâna
nu le mai știe.". Iubirea devine apoi "o leoaică arămie/ cu mișcarile viclene", deci poetul este conștient
că iubirea poate avea și o latură negativă, dar faptul că apare în viața lui după o perioadă ternă,
sugerată cu ajutorul motivului deșertului, îl face să o accepte așa cum este tocmai pentru că viața sa
căpătase "strălucire" datorită iubirii.
Finaul este deschis mai multor interpretări sugerând faptul că iubirea învinge timpul dând
energie și profunzime vieții sau că poetul este temător deoarece nu știe cât timp iubirea îl va fericii.
Textul se caracterizează prin sugestie creată cu ajutorul unor metafore precum "leoaică tânără,
iubirea", prin folosirea laic motivului "față" sau prin alte componente ale feței precum: tâmpla, bărbia
sau sprânceana. Apar epitetele "leoaică arămie", "mișcările viclene" sau repetiția din finalul poeziei.
Toate acestea contribuie la încadrarea textului în neomodernism alături de transparența metaforelor
prin care sunt vizualizate sentimente și imaginile artistice excentrice.
La nivel lexical, se remarcă folosirea unor termeni colocviali („țâșni”) și a perfectului simplu.
Apare tehnica ingambamentului, strofele sunt inegale ca dimensiuni, alternând versul scurt cu
versurile lungi.
În concluzie, prin toate cele prezentate mai sus, se poate susține că poezia este o artă poetică
neomodernistă ce relevă talentul și originalitatea poetului.