AFECTIVITATEA

- cuprinde trăirile, atitudinile dezvoltate, sentimentele;

- corespunde cu universul subiectiv;
- este procesul psihic cel mai legat de personalitate;
- prezintă trăsături constante şi manifestări caracteristice;
- starea de afect: stare afectivă elementară, cu încărcătură puternică, debut brusc,
desfăşurare furtunoasă, cu modificări mimico-pantomimice şi neuro-vegetative (ex.:
mânia, furia: reacţie primitivă, cu coordonare slabă a răspunsurilor şi a activităţii
psihomotorii, limitarea câmpului conştienţei); trebuie deosebite de stările de afect
patologice: conştienţă tulbure, pierderea discernământului, pierderea criticii asupra
consecinţelor;
- emoţia: emoţiile dominante – formează starea afectivă într-un anumit moment;
dispun de un sistem motivaţional, mecanisme elaborate => condiţionare socială;
reflectă raportul subiect-obiect; au manifestare spontană bruscă sau de durată,
tensiunea afectivă este mai mică decât în stările de afect; au expresivitate, dar şi
detaşare de situaţie => emoţii active/ pasive; au referinţă la un obiect; satisfac sau nu
trebuinţe pozitive (plăcere, satisfacţie, bucurie) sau negative (neplăcere, tristeţe,
frică); pot fi stenice (cresc capacitatea de efort fizic) sau astenice;
- dispoziţia: stare afectivă generală, de fond, cu durată şi intensitate medie,
reflectă starea de funcţionare a organelor; reprezintă suma impulsurilor extero, intero,
proprioceptive conştiente şi neconştiente; depinde de adaptarea la ambianţă şi de
starea subiectivă;
- sentimentele: trăirile emoţionale cele mai complexe, stabile, generalizate,
reflectă raportul cu ambianţa, au obiect precis şi statornic, angajează insul voliţional,
acţional, cognitiv, sunt mai interiorizate, mai discret polarizate, cu expresivitate mai
vagă, au condiţionare socială;
- pasiunile: au amplitudine mai mare, sunt puternic instrumentate voliţional, sunt
legate de structura personalităţii;
- criterii de apreciere a tulburărilor afectivităţii: polaritatea, intensitatea, forţa,
labilitatea, conţinutul, adecvarea motivaţională/ motivaţia delirantă;

Modificări cantitative
- termenul distimie – mulţi autori îl folosesc pentru a defini modificări în sens
depresiv, dar el semnifică o tulburare nespecifică, o abatere pozitivă sau negativă;
- depresia: nu este o hipotimie, este o hipertimie negativă;
1) hipotimia: reducerea tensiunii afective şi a elanului vital, poate merge până la
apatie, indiferenţă; au expresivitate mimică redusă; apare în oligofrenii,
deteriorări, traumatisme cranio-cerebrale, stări confuzionale;
2) atimia: indiferentismul afectiv – athymhormia (Dide şi Guiraud); scădere
accentuată a tonusului afectiv, scăderea rezonanţei afective, inexpresivitate
mimico-pantomimică; apare în idioţie, demenţă, stări confuzionale grave,
catatonie, stări defectuale schizofrenice; în schizofrenie are un caracter aparte =
comutare motivaţională prin disociere psihică, autism;
3) apatia: sinonimă atimiei; lipsa tonalităţii afective, lipsa interesului faţă de propria
persoană; e mai mult o lipsă de interes ce nu atinge amplitudine clinică;
4) depresia: trăire puternică, sentimentul durerii morale, al inutilităţii şi devalorizării;
conţinut perceptual cenuşiu, lipsit de voioşie, neclar („ca prin fum, ceaţă”); ideaţie
lentă, tristă, dureroasă; inhibiţie motorie sau nelinişte anxioasă; pantomimică
concordantă cu ideaţia: privire fixă, frunte încreţită în omega melancolic, treimea
internă a pleoapelor ridicată, comisurile bucale coborâte, braţele cad pasiv pe
lângă corp sau sunt ridicate şi exprimă deznădejdea; depresivul întrezăreşte
nenorocirea, prevesteşte răul, actualizează trăirile neplăcute, triste, ameninţătoare;
diferă de deprimare – durată scurtă, apare in doliu, pierderi materiale, dureri
morale, insuccese; poate să apară în boli somatice, sdr. nevrotice, episod depresiv
din psihoza maniaco-depresivă;
5) anestezia psihică dureroasă: pacientul se plânge că nu se mai poate bucura sau
întrista, nu mai poate simţi afecţiune şi suferă pentru asta (suferă că nu poate
suferi) = durerea morală a celui ce-şi conştientizează pierderea rezonanţei
afective; apare în depresii tardive, depersonalizări, derealizări, fazele de debut şi
remisie din schizofrenie;
6) raptus melancolic: când depresia creează o tensiune foarte mare; agitaţie
psihomotorie + defenestrare, sinucidere, omucidere, automutilare; potenţat de
anxietate, reprezintă o exacerbare critică;
7) anxietatea:
P. Janet: teamă fără obiect – se considera că însoţeşte de cele mai multe
ori stările depresive (clasic);
nelinişte psihomotorie cu răsunet vegetativ, fenomene emoţionale
negative;
apare atât la normali, cât şi în boli somatice şi psihice;
Hecker şi Freud: „nevroza anxioasă” – resimt iminenţa unui pericol,
iritabilitate, scăderea capacităţii de concentrare, fenomene neuro-vegetative;
anxietatea cronică => fobii şi obsesii (când se cuplează cu factori specifici
externi/ interni);
este desprinsă de concret, proiectată în viitor; ei consideră viitorul plin
de surprize negative; este mai mult potenţială decât actuală, mai mult gândită
decât trăită;
Lewis: există în absenţa unui pericol sau în prezenţa unui pericol mult
mai mic decât emoţia;
există şi o anxietate firească, normală, concordantă cu evenimentele
existenţiale;
anxietatea devine clinică când scade randamentul şi capacitatea de
concentrare (în nevroze) sau dezorganizează conduita (fundalul elementelor
psihotice);
Tyrer: piramida anxietăţii (figura 1);
Lader şi Petursson: anxietatea = stare survenită intr-un anumit moment
sau trăsătură dispoziţională durabilă a personalităţii; anxietatea liber-flotantă =
difuză – relativ constantă; anxietatea fobică = situaţională;
 Psihoze dezintegrative (SK)

Psihoze integrative (nedisociative) maniaco-depresive,

paranoide

Depresii nepsihotice

Fobii (agorafobie, fobia socială, fobia simplă, agorafobia cu panică, atac de panică), obsesii, isterie,
hipocondrie (“anxietate somatizată”±cea din bolile somatice reale), tulburări somatoforme

Anxietatea: poate fi limitată în timp (situaţii puternic stresante), anxietatea din dificultăţi de adaptare, anxietate
generalizată (fără obiect)

figura 1
anxietatea poate să apară în schizofrenie (paranoidă, hipocondriacă,
pseudonevrotică), în psihozele melancoliforme de vârstă, în psihopatii şi stări
psihopatoide (psihastenice, astenice, compulsiv-instabilă, isterică);
există tablouri clinice mixte: anxios-fobic, anxios-obsesional, anxios-
hipocondriac, anxios-isteric, anxios-astenic, anxios-depersonalizant, anxios-
compulsiv, anxios-depresiv;
8) angoasa: anxietate cu acompaniament somatic, senzaţie penibilă de disfuncţie a
unui organ, face trecerea spre fobie, e mai mult trăită decât gândită, mai mult
actuală decât potenţială; e diferită de anxietatea extremă; anxietatea – este mai
mult psihologică, iar angoasa – mai mult psihofiziologică;
9) euforia:
încărcătură afectivă pozitivă, exagerarea dispoziţiei, stare de veselie,
plenitudine, bine general, sănătate, putere, fugă de idei, logoree, ironii, glume
contagioase, mimică expresivă, bogată, gesturi largi şi variate, supraaprecierea
propriei persoane, exagerarea trebuinţelor sexuale, totul li se pare posibil,
viziune roz, animată, plăcută;
în mod normal: apare în succese;
în psihopatologie: un eventai mai mic decât al depresiei: intoxicaţii,
suprasolicitare, febră, episod maniacal, forma expansivă a PGP, boala
hipertonică, demenţa senilă, oligofrenii;
 este diferită de euforia necontagioasă, puerilă, nătângă din hebefrenie, de
râsul spasmodic al pseudobulbarului, de moria (jovialitate expansivă,
familiaritate, calambururi, puerilism, expansivitate săracă, uşor epuizabilă -> în
leziunile de lob frontal);
nu descrie o curbă liniştită (spre deosebire de depresie, care este
persistentă şi evoluează în platou), ci are mici variaţii – diferite de labilitatea
afectivă;
10) labilitatea afectivă (versatilitatea): variaţii de la negativ la pozitiv, alternanţă a
dispoziţiei intre depresie şi euforie, chiar mânie; apare în manie (unde depresia e
superficială şi efemeră), în oligofrenii şi psihopatii – unde există poikilotimie
(modularea afectivă este univocă stării afective a celor din jur) (aceasta mai apare
şi în ciclotimie, isterie, PGP, demenţă, hipertiroidie);
11) incontinenţa afectivă: forma extremă a labilităţii, apare în arterioscleroza
cerebrală avansată;
12) disforia: formă mixtă a tulburărilor afective; dispoziţie depresivă – anxietate, stare
de rău general, disconfort somatic, nelinişte, logoree, hiperexcitabilitate,
impulsivitate, comportament coleros; apare in perioadele intercritice din epilepsie,
la alcoolicii cronici, în encefalopatie, postencefalită, în sdr. de abstinenţă la
toxicomani;

Paratimiile (modificări calitative):

- reacţii afective aberante şi inadecvate, paradoxale – ex.: o situaţie afectivă
negativă e întâmpinată cu veselie sau invers;
- apar în stări reactive, în schizofrenie (mai stabil şi mai intens);
1) inversiunea afectivă: reacţie afectivă univoc negativă, ostilitate faţă de persoana
iubită; apare în schizofrenie, parafrenie, delir de gelozie, mai puţin în paranoia;
2) ambivalenţa afectivă: aparentă concomitenţă între stări afective opuse; apare în
schizofrenie, la vârstnici când scade libidoul;

Mecanisme psihofiziologice
- teoria motivaţională: motivaţia = factorii ce provoacă, directionează şi
orientează comportamentul; comportamentul = formele observabile ale activităţii
intime;
- motivaţia este atât ereditară (trebuinţele biologice) cât şi ontogenetică
(trebuinţe etico-morale, culturale);
- pentru stările afective morale este necesar un optimum motivaţional; când
motivaţia creşte => dezorganizare => scăderea eficienţei prin reacţii emotive şi
anxioase;
- stimularea substantei cenuşii periventriculare => comportamente agresive prin
participare simpatică;
- stimularea hipotalamusului => răspunsuri pseudoafective = furie falsă =
manifestare motorie inconştientă (fără participare motorie);
- lezarea ariei septale => comportament agresiv (cresc iritabilitatea şi reactivitatea
emoţională);
- nucleul amigdalian şi cortexul temporal intervin în frică, furie, plăcere – nucleul
amigdalian inhibă răspunsul comportamental;
 - lezarea cortexului temporal şi frontal, nucleului amigdalian, hipocampului =>
scăderea agresivităţii, comportament docil şi blând => scad reacţiile afective;
- circuitele afective Papez: hipotalamus, nucleul anterior din talamus, girus
cinguli, hipocamp;
- Penfield, Alvarez: după crizele de epilepsie => o stare de anxietate care se
transformă în depresie -> durează mult;
- la pacientii cu depresie există focare bioelectrice temporale (dacă focarele sunt
bilaterale => depresia e mai mare);
- există o disjuncţieîntre comportamentul emoţional (fenomene vegetative,
umorale, motorii) şi reacţia subiectivă (ex.: animalele cu leziuni temporo-amigdaliene
sunt mai agresive dacă sunt libere decât dacă sunt izolate);
- epilepsiile hedonice: la copil şi adolescent, lumina puternică determină crize
petit mal: tulburarea conştienţei, stare euforică, excitaţie sexuală => caută voluntar
lumina să-şi provoace criza;
- excitaţia anumitor zone => furie, agresivitate, excitarea altor zone => linişte,
mulţumire, plăcere => motivatie pozitivă sau negativă;
- zone de recompensă: nucleul amigdalian, ariile preoptice, hipotalamusul
anterior şi ventro-medial; zone ale satisfacţiei: în sistemul limbic; excitaţia scizurii
sylviene => excitaţie, logoree, bună dispoziţie; excitarea zonei parietale =>
satisfacţie, râs, glumă; când creşte intensitatea unui stimul => sunt atraşi mai mulţi
neuroni în procesul autostimulator => când scade intensitatea stimulului, animalul va
creşte frecvenţa;
- zone de pedeapsă: hipocampul, nucleul postero-ventral din talamus, substanţa
cenuşie centrală => stări afective negative, comportamente de înlăturare a acestui
stimul;
- excitarea sistemului limbic => mânie, apărare, groază;
- motivaţia biologică şi mecanismele subcorticale au rol in afectele primare la
antepreşcolari;
- motivaţia moral-afectivă, sentimentele, relaţiile, aprecierea socială,
componentele corticale, gândirea, voinţa au rol mai târziu, când inhibă şi modelează
concordant expresiile mimice.