Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1.delirul de grandoare: delir de bogăţie; principala temă delirantă sunt averile fabuloase de care
dispune
2.delirul megalomanic: calităţi personale, fizice şi intelectuale, excepţionale
3.delirul de invenţie: individul se crede antrenat în acţiuni de descoperire a unor sisteme
revoluţionare, inedite
4.delirul de filiaţie: individul se crede descendent al unei familii nobile, caută dovezi în vederea
legitimării
5.delir de reforma: - elaborarea unor planuri filantropice
6.delir erotomanic- este iubit de o persoana cu nivel social mult superior
7.delir mistic:- se cred purtatorii unor misiuni de ordin spiritual
1.delirul de autoacuzare: analizează foarte atent acţiunile din trecut, îşi atribuie vinovăţii
inexistente, solicită pedeapsă, se poate autodenunţa; prezintă un risc foarte mare de „omor altruist“,
urmat de suicid
2.delirul de ruină: are convingerea că este condamnat la un trai nedemn, sărăcăcios, de mizerie
3.delirul de negaţie: propria persoană şi lumea exterioară sunt ca şi inexistente; apare mai ales în
patologia vârstnicului
4.delirul hipocondriac: organele interne sunt măcinate de boli, putrezesc; apare, de asemenea,
mai ales în patologia vârstnicului; convingerea ca sunt amenintati sau afectati de o boala grava
5.delir de transformare si posesiune: au suferit o metamorfoza fizica sau ca au fost transformati
in animale
6.delir de vinovatie: - isi atribuie vinovatiii inexistente
7.sindromul Cotard: cuprinde delir de enormitate (se referă la ansamblul simptomatologiei pe
care o descrie bolnavul), delir de negaţie (înăuntrul lui nu se află nimic, „nu mănâncă“, „nu respiră“),
delir de imortalitate.
3. Hipertimiile negative- modificari patologice cantitative ale afectivitatii
a.Depresia (hipertimia negativă) este o trăire intensă a unei dureri morale, a inutilităţii,
devalorizării, pe fondul unei dispoziţii deprimate, ideaţie lentă, inhibiţie motorie sau nelinişte anxioasă,
mimica şi pantomimica concordante, comisuri coborâte, omega, pleoape, cap încovoiat, braţe inerte.
Apare în sindroame nevrotice din boli somatice, PMD(psihoza maniaco-depresiva). Dispoziţia
depresivă (depresia) constă în diminuarea patologică a pragului dispoziţional, fapt resimţit de pacient
ca o stare de neputinţă, lipsa oricărei plăceri faţă de activităţi altă dată agreabile (anhedonia), dispariţia
în consecinţa a „chefului” de viaţă, pierderea capacităţii de a mai funcţiona profesional, de a mai
comunica cu persoanele cele mai apropiate. Trebuie diferenţiată de tristeţea normală, mult mai puţin
intensă, lipsită practic de consecinţe în viaţa de zi cu zi a individului, care o percepe ca atare,
opunându-i-se şi depăşind-o în plan relaţional şi funcţional. Depresia de doliu, după moartea unei
persoane semnificative emoţional pentru individ, este normală, chiar dacă are, în fapt, intensitatea
depresiei patologice, cu condiţia să se remită spontan în timp (limita maximă fiind de 3 luni).
b.Anxietatea= teama difuza, fara obiect, irationala insotita de o puternica neliniste
psihomotorie, resimtita ca iminenta unui pericol, cu mobilizare continua si nemotivata, oftat, cresterea
ratei pulsului, mictiuni mai frecvente (apare in : tb. nevrotice, tb. anxioasa generalizata, atac
de panica, depresii, debut schizo, dementa, alcoholism, sevraj, melancolia anxioasa, hipo sau
hipertiroidie) . este de 3 tipuri: tulburarea anxioasa generalizata, atacul de panica sau fobiile.
c. fobii= stare afectiva de teama patologica cu obiect précis, de intensitate disproportionate fata
de obiectul respective, cu alterarea continutului gandirii; ex : agoraphobia, claustrophobia, androfobia.
Reactie exacerbata fata de stimuli inofensivi, ce devine mai puternica prin contactul cu obiectul sau
situatia. Este mai frecvent intalnita la adolescenti si adulti tineri iar acestia capata o conduita de
evitare, aparare, sau apeleaza la un truc pentru a nu se intalni cu situatia respectiva.
4. Hipertimia pozitiva
Hipertimia pozitivă :
a) hipomania (dispoziţie expansivă mai puţin intensă decât euforia), apare în sindromul
hipomaniacal şi sindromul maniacal la debut, cu stare de dezinhibiţie şi siguranţă de sine, stimă de sine
crescută, sentiment de bună dispoziţie);
b) - euforia – apare în sindromul maniacal din faza maniacală a tulburării afective bipolare, în
forma expansivă a PGP (paralizie generală progresivă), în ASC( ateroscleroza cerebrală), în faza
iniţială a unor intoxicaţii (alcool, cafea, cocaină, opiacee, marijuana, stimulente), demenţe senile,
demenţe vasculare, demenţe post - traumatice, oligofrenii. Euforia trebuie diferenţiată de moria din
leziunile de lob frontal ( manifestată prin jovialitate, familiarităţi, calambururi, puerilism, expansivitate
săracă, epuizabilă). O variantă mai puţin intensă decât hipomania este elaţia, care constă în
accentuarea stării subiective de bine, care este exteriorizată prin uşoara exaltare, creşterea secundară a
ritmului verbal şi a gesticulaţiei, încrederea în sine exagerată. Se întâlneşte în faza incipientă a fazei
hipomaniacale / maniacale din tulburarea bipolară II sau I
9. Disprosexii-tulburari de atentie
1.1. DISPROSEXIILE CANTITATIVE
1. HIPERPROSEXII (de obicei selective):
➢ depresia melancoliformă (atenţie centrată pe ideea de culpabilitate).
➢ paranoia (pe tema delirantă).
➢ fobicii (pe tema fobică).
➢ obsesionalii (pe tema obsesională)
➢ cenestopaţii, hipocondriacii (pe teme legate de starea de sănătate a organismului).
➢ un aspect particular are hiperprosexia din manie care este disociată astfel:
hiperprosexia spontană (neselectivă) se însoţeşte de o hipoprosexie voluntară (de concentrare).
Consecinţa mnezică este în plan tematic (hipermnezie selectivă-se reţin amănunte nesemnificative,
aleatorii), dar şi temporal (hipomnezie anterogradă consecutivă diminuării concentrării atenţiei).
2. HIPOPROSEXII (grad extrem: aprosexia):
➢ surmenaj.
➢ anxietate (prin focalizarea psihismului pe trăirea anxioasă şi ignorarea consecutivă a
ambianţei poate diminua atenţia spontană şi/sau voluntară).
➢ tulburări cognitive (deteriorări organice, demenţe, întârzieri mintale, schizofrenie,
intoxicaţii, delirium)
➢ schizofrenie(în cadrul tulburărilor cognitive, sau prin detaşarea afectivă, retragerea
autistă din formele cronice, cu defect apato – abulic
➢ aprosexia (în come).
Tulburarile atentiei pot fi observate in timpul anamnezei, dar se pot utiliza si teste specifice de
atentie dintre care cea mai utilizata este metoda Kraepelin: I se cere bolnavului sa numere de la 100
inapoi din 3 in 3 sau din 7 in 7.
1.2. DISPROSEXIILE CALITATIVE (PARAPROSEXII)-ASTEA NU INTRA IN SB !
Reprezintă disocierea dintre atenţia spontană şi cea voluntară (de concentrare) ca în
manie (creşterea atenţiei spontane şi scăderea atenţiei voluntare). Această disociere se mai poate întâlni
în atacul de panică, în confruntarea cu o situaţie fobică, sau în stări normale în care, datorită
concentrării maxime pe un eveniment aşteptat, faţă de care subiectul este foarte motivat, detaliile
ambianţei sunt, mai mult sau mai puţin, ignorate.
11. Iluziile patologice- percepţia deformată a unor obiecte sau fenomene existente în
realitate
Iluziile patologice sunt percepţii deformate ale unor stimuli reali de al căror caracter patologic
pacientul nu îşi dă seama, pe care le poate interpreta în mod patologic în contextul unor trăiri psihotice.
Apar, de obicei, în stări psihotice pe fond organic (sevrajul din alcoolism, dar mai ales sevrajul
complicat cu delirium din delirium tremens, în stările confuzionale secundare stărilor infecţioase intens
febrile, în psihozele acute care complică intoxicaţia cu droguri halucinogene, ca de exemplu haşiş,
mescalina, L.S.D.), în epilepsie şi în schizofreniile paranoide.
a) „ fiziologice” --apar la normal, datorită distanţei, luminozităţii sau a stărilor afective speciale
(frica) si pot fi:
-optico-geometrice
- iluzii de greutate
-iluzii de volum
--persoanele normale corectează uşor eroarea
b) patologice si pot fi:
--exteroceptive(vizuale, auditive, olfactive, gustative)
--interoceptive
--proprioceptive
Iluziile patologice exteroceptive
A. Vizuale:
2. Iluziile de persoană sunt erori de identificare a persoanelor şi apar în sindroame delirante sau
lezionale:
a. Iluzia sosiilor (Capgras) este un sindrom delirant, al cărui mecanism psihopatologic este
interpretarea delirantă, iar tematica delirantă este persecutorie: pacientul este convins, la modul
delirant, că un membru semnificativ din anturajul său imediat (un membru al familiei) a fost înlocuit
cu un impostor care are o înfăţişare identică, o sosie a persoanei respective. Uneori pot fi înlocuite mai
multe persoane, sau sosia iniţială poate fi înlocuită de o altă sosie, în mod repetat, sau chiar bolnavul se
crede –la modul delirant - a fi o sosie. Apare în schizofrenia nediferenţiată şi paranoidă, tulburarea
delirantă persistentă (paranoia), leziuni de emisfer drept.
b. Iluzia Fregoli se datorează unui delir persecutoriu (cu teme de urmărire) şi se manifestă prin
convingerea delirantă că un persecutor unic are capacitatea de a se ascunde sub înfăţişarea altor
persoane, ia mai multe chipuri, ca şi cum ar fi un actor. Apare în aceleaşi boli ca şi iluzia sosiilor.
B. Auditive. Se pot manifesta ca diferite sunete sau zgomote, percepute ca mai apropiate /
depărtate / puternice / estompate, sau diferite zgomote reale sunt percepute ca adresări de cuvinte
injurioase.
C. Olfactive (parosmii).
D. Gustative – apar de obicei împreună datorită: posibil, originii embriologice comune a celor
doi analizatori; perceperii eronate a gustului / mirosului diferitelor substanţe sapide / odorifice. Se
întâlnesc în intoxicaţii cu psihedelice (unde au conţinut plăcut).
Caracteristicile halucinaţiilor
➢ caracter de senzorialitate, mimând o percepţie exactă (ca în cazul iluziilor
patologice). Aceasta se datorează faptului că descrierea pacientului respectă instanţele percepţiei
normale, având impresia că excitantul este realmente perceput pe calea senzorială a analizatorului
respectiv, deşi nu este;
➢ caracter de obiectualitate (se referă permanent la un obiect din afară);
➢ proiecţie spaţială în spaţiul perceptiv;
➢ convingerea bolnavului asupra realităţii lor;
➢ complexitate variabilă;
➢ claritate variabilă;
➢ durata continuă/intermitentă
➢ congruente/incongruente cu starea afectivă (apar în depresie şi manie);
➢ rezonanţă afectivă (anxiogen iniţial, cu participare afectivă mai redusă ulterior);
➢ comportament halucinator.
Clasificarea halucinaţiilor
- exteroceptive
- interoceptive (viscerale)
- proprioceptive (motorii, kinestezice)
Halucinaţiile exteroceptive ( vizuale, auditive, olfactive, tactile, autoscopice, transpuse etc.).
A. Halucinaţiile vizuale sunt mai frecvente întâlnite, fiind uneori extrem de anxiogene. Pot fi
scenice, statice / panoramice (în mişcare), când apar în delirium tremens (pot mima animale neplăcute,
şoareci, lupi, şerpi - zoopsii), sau în intoxicaţia cu substanţe (opiacee, mescalina etc.).
Diagnostic diferenţial
1. H. hipnagogice şi hipnapompice. Sunt de scurtă durată; apar mai ales cu ochii închişi;
sunt elementare sau complexe; recunoscute de persoană ca nereale;
2. H. din stări de surmenaj intens, când sunt scurte şi au caracter hipnagogic;
3. Afecţiuni oftalmologice (cataracte, glaucom, nevrita optică retrobulbară, retinite);
4. Afecţiuni neurologice de lob occipital (tumori, traumatisme unde au ramolisment) - au
caracter halucinozic; migrena oftalmică (aspect elementar de fosfene); sindrom Ch. Bonnet din
glaucom, cataracte, dezlipire de retină, leziuni chiasmatice şi de nerv optic (unde au forme geometrice,
figurile simple, viu colorate).
B. Auditive:
1. Elementare (foneme)
2. Comune (sunete bine definite obişnuite: paşi, scârţâit etc.)
3. Verbale (complexe)
4. Favorabile/defavorabile/imperative
5. Comentative
Apar în:
➢ afecţiuni ORL (surditate, otite);
➢ leziuni neurologice ale căilor de conducere, leziuni LT;
➢ stări confuzionale onirice;
➢ delirium tremens;
➢ schizofrenie;
➢ depresia psihotică;
➢ aura epileptică.
C. Olfactive / D. Gustative: gusturi / mirosuri neplăcute, mai rar plăcute.
➢ în crizele uncinate din epilepsie unde coexistă cu H. vizuale + stări déjà vu;
➢ LT din rinencefal şi uncusul hipocampului;
➢ Stări delirante persecutorii;
➢ Confuzii.
E. Tactile (haptice): impresia de atingere a suprafeţei cutanate, înţepătură, curent electric etc. Au
mai mult caracter pseudohalucinator.
Apar în:
➢ Intoxicaţia cu cocaină (unde au caracter punctiform);
➢ Mişcări de reptaţie ( parazitoze halucinatorii, alcoolice unde se combină cu H. vizuale);
F. Autoscopice (speculare, deutoscopice, beantoscopice). Realizează o imagine dublă prin care
subiectul îşi percepe vizual propriul corp sau părţi din corp. Pot fi însoţite de o mare anxietate sau
dimpotrivă, de detaşare, cu caracter de halucinoză.
Pseudohalucinaţiile vizuale sunt imagini neplăcute / plăcute ce apar “în spaţiul subiectiv” şi
sunt văzute cu ochii minţii.
Pseudohalucinaţiile tactile sunt senzaţii penibile (iradiere, curenţi) adesea în sfera genitală
care le resimte ca viol, orgasm etc.
HIPERMNEZIILE: sunt evocări exaltate, involuntare, mai alerte, chiar tumultoase, de nestăpînit,
însoţite de accelerarea proceselor gîndirii sau în stări de excitaţie. Pot fi circumscrise la evenimente
faţă de care subiectul a fost motivat afectiv. Se întîlnesc la normali (evenimente plăcute/neplăcute) şi
au caracter tematic, selectiv, sau la cei cu o abilitate specială conservării mnezice. Se întâlnesc în
paranoia, tulburarea paranoidă de personalitate şi privesc evenimente legate de conţinutul ideii
delirante sistematizate/temelor de suspiciune care focalizează cîmpul ideativ al subiectului, la
oligofrenii „geniali”, la care are un caracter mecanic, în stările febrile, intoxicaţia cu eter, cloroform,
barbiturice - narcoza cu amital (în care există o memorare paradoxală hipermnezică în pofida
obnubilării conştienţei), la vasculari (embolul afectiv care constă în rememorarea bruscă, neaşteptat de
pertinentă a unui eveniment trecut, intens saturat afectiv).
- un fel de exemplu:Viziunea panoramică retrospectivă reprezintă retrăirea unor perioade din
viaţă în cîteva momente (situaţii de pericol vital iminent, în epilepsia tempotală).
HIPOMNEZIILE
Apar la normali în stările de epuizare psihică, dar şi la cei cu întîrziere mintală uşoară, la
involuţie, stările nevrotice, sindromul de oboseală cronică. Lapsusul este dificultatea lacunară de a
evoca o noţiune, nume etc. familiare
AMNEZIA este pierderea abilității de a acumula noi informații (a. de fixare / anterogradă) sau de
a posibilităţii de a și mai reaminti informațiile mai vechi (a. de evocare / retrogradă). Amneziile au fost
sistematizate după secvenţa temporală recent - trecut (Rauschburg,1921), după durată și caracterul lor
selectiv în :
1. Amnezia de fixare (anterogradă) este incapacitatea de a integra informaţii noi atunci
când informaţiile vechi sunt păstrate. Lacuna de memorizare creşte cu timpul, cel puţin cât persistă
tulburarea de fixare.
4. Amnezia lacunară se referă la o perioadă net delimitată de timp. Apare brusc, uitarea
este în contrast cu conservarea limbajului şi a capacităţii de a efectua gesturile şi actele vieţii curente,
pe care nu le ţine minte. Tulburarea dispare în câteva ore lăsând o amnezie lacunară pe durata
episodului. Apare după un A.I.T(accident ischemic tranzitor)., după o criză epileptică GM, după o
comoţie cerebrală, după un episod disociativ reactiv. O formă semiologică specifică intoxicaţiei
alcoolice acute la alcoolicii cu o carieră lungă, la care se instalează leziuni în structurile cerebrale ale
memoriei este black-out-ul, lacună mnestică a unui episod de intoxicaţie alcoolică acută recentă. Un
fenomen psihopatologic similar este amnezia disociativă, care este o amnezie selectivă, inclusă de
DSM IV TR în categoria tulburărilor disociative şi care poate fi întîlnită ca atare, cu durate de minute –
ore - zile.
5. Amnezii disociative. Survin în afara oricărei leziuni cerebrale şi apar după psiho –
traume intense. Amneziile selective (elective, tematice, afectogene) din stările disociative: apar la
indivizii cu traume în copilărie (neglijare, abuz fizic, sexual), în stările acute de stres (traume intense,
copleşitoare, din catastrofe naturale, agresiuni, doliu, fluctuaţiile emoţionale extreme şi intense). La
indivizi cu tulburare borderline de personalitate, disociaţia este explicată, de către teoria psihanalitică,
ca mecanism defensiv: splitting - ul, clivajul maniheist al imaginii lumii în „bun” şi “rău”, menit a
simplifica relaţia obiectuală şi a o face mai puţin anxiogenă constituie mecanismul defensiv faţă de
propriul conflict intern.
a. Falsa recunoaştere este o iluzie mnestică întrucât nu recunoaşte ceea ce cunoaşte (tulburare a
fazei de recunoaştere a memoriei), dar crede că recunoaşte ceea ce, de fapt, nu cunoaşte. Se manifestă
ca fenomen „deja” (deja vu,-vecu,-pense,-entendu) sau – mai rar întîlnit-fenomenul „jamais” (falsa
nerecunoaştere). Poate privi persoane (identificate eronat), evenimente, propria stare afectivă trăită
anterior etc. Apare în stări de surmenaj, obnubilare a conştienţei, manie, schizofrenie, stări
confuzionale, sindrom Korsakoff, demenţe, în sindromul de depersonalizare şi derealizare din
patologia lobului temporal (stările secundare din epilepsia temporală şi genuină).
Apare în:
➢ sindromul maniacal;
➢ schizofrenie (agitaţie, excitaţie psihomotorie;
➢ PGP (excitaţie psihomotorie la debut);
➢ intoxicaţii uşoare, beţie acută;
➢ stare de surmenaj, epuizare.
2. Mentismul (descris şi ca hipermnezie) este o formă particulară a accelerării ritmului ideativ
caracterizată prin desfăşurarea rapidă, incoercibilă, automată, tumultoasă a reprezentărilor (motiv
pentru care poate fi considerată tulburare de memorie) şi ideilor (caracteristică automatismului mintal)
faţă de care bolnavii au critică încercând să o stăpânească, fără să reuşească.
Apare în:
➢ oboseală;
➢ tensiune nervoasă;
➢ intoxicaţii uşoare (cafeină, alcool, tutun, psihotone, psihodisleptice);
➢ automatism mintal (sindromul de influenţă exterioară, sindromul xenopatic) din
schizofrenie.
3. Incoerenţa gândirii este forma extremă a pierderii legăturii logice dintre idei. În forma sa
extremă ia aspectul uneia din următoarele:
Temele obsesive cele mai frecvente sunt cele legate de contaminarea cu substanţe murdare, de
preocupări sexuale, religioase, de a prejudicia / nedreptăţi pe alţii, de a-i leza pe alţii etc. Se întâlnesc
cel mai frecvent în tulburarea obsesivo-compulsivă, dar se pot întâlni şi în alte entităţi psihiatrice
(depresii, debutul schizofreniei).
Apar în:
➢ stări postonirice;
➢ epilepsie;
➢ alcoolism;
➢ toate stările predelirante.
Se includ:
● Hipnoticele
a. barbiturice: amobarbital, dormital, fenobarbital, gardenal)
b. nonbarbiturice: nitrazepam, flunitrazepam, triazolam
c. nonbarbit/nonbenzodiaz : glutetimid
● Neurolepticele
● Tranchilizantele
2.Psihoanalepticele
Sunt substanţe care stimulează activitatea SNC prin creşterea vigilităţii, ameliorarea
dispoziţiei, creşterea randamentului.
S-a descris o secvenţă temporală în trei faze: a). faza diskinetică acută, b). faza sd. parkinsonian
şi c). sd. hiperkinetic.
a). - diskinezia acută, distonii acute (sd.diskinetice) – – crize distonice ale globilor oculari (crize
oculogire, plafonarea privirii, înroşirea ochilor, blefarospasm) asociate cu hiperextensie nucală, ale
regiunii buco-linguale (trismus, protruzia limbii, contractura musculaturii orale şi periorale, dificultăţi
de deglutiţie), ale musculaturii axiale (torticolis spasmodic, rotaţia trunchiului, opistotonus,
emprostotonus, camptocormie – braţ fijat într-o atitudine de ameninţare / rugăciune). Diskinezia acută
apare cel mai des la NL dezinhibitorii / polivalente (fenotiazine piperazinate şi piperidinate), fiind
insotita si de o accentuaua stare de abxietate a bolnavului, care este conştient. Poate fi imediat corijata
cu antiparkinsoniene de sinteză (Ponalid, Artane, Lepticur etc.), disparind în general o dată cu
creşterea treptata a dozelor de NL. Diskinezia acuta este corelată cu blocarea receptorilor D2. Apar
chiar de la începutul tratamentului, când dozele pot fi mici, se însoţeşte de anxietate, pot fi sensibile
scurt timp la sugestie, dispar treptat odată cu creşterea dozelor. Uneori această fază se limitează numai
la mişcări anormale de sucţiune / masticaţie sau simple contracturi musculare.
b). - sd. Parkinsonian (akinezie, sd. akinetic-hiperton, sd. Hiperkinetic (tasikinezie, akatisie –
imposibilitatea de a sta pe loc alungit. Akinezia caracterizează impregnarea neuroleptică propriu-zisă şi
se manifestă prin lentoarea gesturilor, mersului, cuvintelor, mimicii puţin expresive, exagerarea
reflexului nazo-palpebral sau a semnului Froment, indiferenţă afectivă, somnolenţă, diminuarea până
la absenţă a mişcărilor automate sau voluntare, lentoare, mişcări rare, scăderea iniţiativei.
c). sd. Hiperkinetic – cu maleză generală, este cel mai jenant, imposibilitatea de a rămâne pe loc
(tasikinezie), de a rămâne aşezat sau alungit (akatisie). akatisia – este un sindrom de nelinişte
psihomotorie caracterizat prin nevoia subiectivă a pacientului de a se mişca în permanenţă (o neputinţă
de a sta complet liniştit în poziţii statice) iar tasikinezia presupune mobilizarea efectivă a bolnavului
(mers de du-te vino, plimbări nesfârşite, etc.). Benzodiazepinele sau Theralene pot avea o oarecare
acţiune corectoare dar uneori oprirea tratamentului NL este singura soluţie.
DISKINEZIA TARDIVĂ
Descrisă de Sigwald 1959, apare insidios, mai frecvent la femei, după 50 de ani. Se descriu
modificări motorii hiperkinetice în regiunea buco-linguo-masticatorie (mişcări de masticaţie, molfăire),
regiunea musculaturii axiale, mb. inferioare (balansarea trunchiului, legănat în mers, tropăit). Uneori
pot apare mişcări coreiforme (bruşte şi imprevizibile). Apare după NL polivalente la cel puţin câteva
luni, ani la cca 10% dintre pacienţi. O formă specială este aşa-numitul sindrom al iepurelui (diskinezia
buzelor). Antiparkinsonienele de sinteză le agravează, chiar contribuie la declanşarea lor. Singura
măsură terapeutică este oprirea / schimbarea NL (în 1/ 3 dintre cazuri pot dispare definitiv, altă 1/3
reapare la acelaşi răstimp iar în cealaltă 1/3 persistă). Mişcările dispar în timpul somnului şi sunt
exacerbate de emoţii. De obicei se instalează lent dar prima manifestare se produce atunci când se
reduce sau se întrerupe tratamentul antipsihotic. Mai frecvent la vârstnici, la femei, la cei cu tulburări
afective faţă de sk şi contează durata de expunere la antipsihotic. E potenţial ireversibilă, dar prin
întreruperea tratamentului se stabilizează sau dispare la majoritatea pacienţilor. Se încearcă tratamente
cu levodopa-carbidopa, benzodiazepine, blocanţi de calciu, vitamina E, clonidină, propranolol, litiu.
modificarea reglării termice – hipotermia e frecventă (de altfel face parte din profilul
farmacologic iniţial cercetat la fenotiazine). Devine mai periculoasă într-un climat de căldură, când e
nevoie de rehidratare.
D. Efecte digestive
Indicaţiile NL – toate stările psihotice. Aceste substanţe sunt aşadar antipsihotice şi nu numai
antischizofrenice. Pot fi prescrise în toate formele de schizofrenie, fiind cel mai eficiente clinic în
formele cu simptome pozitive. Simptomele negative sunt mai puţin sau chiar minimal influenţate. Dată
fiind variabilitatea individuală a răspunsului terapeutic atât în cazul simptomelor pozitive, cât şi a celor
negative, în cazul acestora din urmă se pot chiar instala simptome negative secundare,ce constau în
apariţia de noi simptome negative prin adîncirea celor deja existente (akinezia este cel mai frecvent
întîlnită şi constă în reducerea gestualităţii, a mimicii, până la facies fijat, diminuarea ritmului verbal,
diminuarea interesului pentru activităţile sociale). Sunt indicate in tratamentele de întreţinere în
schizofrenie, al cărui obiectiv este prevenirea recăderilor. Se acceptă, prin consensul specialiştilor,
necesitatea continuării tratamentului 1-2 ani după primul episod, cel puţin 5 ani după multiple
episoade, mai mult decât 5 ani (probabil indefinit ) pentru cei cu istoric de repetate tentative suicidare
sau comportament violent. Sunt indicate în tratamentul iniţial al episodului expansiv acut, după
calmarea căruia se scot progresiv şi se înlocuiesc cu alţi agenţi antimaniacali ( săruri de litiu, valproat
etc.). Se recomandă utilizarea limitată în timp a neurolepticelor la pacienţii cu tulburări afective,
întrucât aceştia ar prezenta un risc mai mare pentru apariţia diskineziei tardive.
Antidepresivele:
● Triciclice:
clomipramina:
doxepina:
amitriptilina:
● Tetraciclice: depresii usoare
mianserina
maprotilina
● Inhibitoare de monoaminoxidaza (IMAO) - depresii atipice:
moclobemid (reversibil)
● Inhibitoare selective de recaptare a serotoninei (SSRI):
Fluoxetina
Sertralina
Paroxetina
Fluvoxamina
INDICATIILE ANTIDEPRESIVELOR
1.DEPRESIE:
● Tulburarea depresiva recurenta
● EDM din tulburarea bipolara I sau II - atentie la virajul afectiv !!
● Tulburari de dispozitie pe fond organic
2.ANXIETATE
● Tulburarile anxioase: tulburarea de panica, tulburarea anxioasa generalizata, tulburarea
obsesiv-complusiva
Normotimizante, ortotimizante
Termenul s-a aplicat iniţial sărurilor de litiu, în urma observaţiilor eficacităţii atât în tratarea
excitaţiei maniacale cât şi în prevenirea recurenţelor tulburării bipolare. Ulterior s-au descris
proprietăţi timostabilizatoare la o serie de anticonvulsivante. Aceste medicamente se aplică în special
în tulburarea bipolară şi tratamentul durează mult dacă nu cumva trebuie luate cu scop profilactic un
timp nedefinit. Diminuarea simptomatologiei pentru care e administrat litiul se produce după un
interval de timp care poate dura de la 5 zile la luni de zile.
Indicaţii. Litiul este indicat în tratamentul maniei, în profilaxia tulburării bipolare, în tulburarea
schizoafectivă, potenţator al antidepresivelor în depresia rezistentă la tratament cu antidepresive, în
controlul agitaţiei psihotice, în iritabilitatea episodică şi alte modificări comportamentale.
Efecte adverse litiu. La iniţierea tratamentului, efectele secundare sunt mai importante dar se
atenuează în timp. se descriu tulburări digestive (gastralgii, greţuri, diaree), sindrom poliuro-
polidipsic, creştere ponderală, tremor digital - intenţional şi în repaus (ce rezistă adesea la
antitremorice, asociat sau nu cu dizartrie, astenie, fatigabilitate musculară, fasciculaţii, mioclonii,
letargie, mici tulburări sexuale, posibil răsunet pe funcţiile psihice şi scăderea creativităţii, accidente
confuzionale, guşă hipotiroidiană. Litiul este contraindicat sau se va administra cu prudenţă la
persoane cu afecţiuni tiroidiene, renale, cardiace, epilepsie. este contraindicat în sarcină, mai ales în
primele trei luni, datorită riscului teratogen.
Terapia cu electrosocuri este procedura menita sa produca schimbari la nivelul reactiilor chimice
de la nivel cerebral, care reduc simptomele anumitor boli mentale, precum depresia sau tulburarea
bipolara. Aceasta terapie este utilizata atunci cand tratamentul medicamentos pentru o tulburare psihica
esueaza, fiind sigura atunci cand pacientul se afla sub anestezie generala. In terapia cu electrosocuri,
sunt atasati electrozi de scalpul pacientului, prin care trece curentul electric controlat atunci cand
bolnavul se afla sub anestezie generala. Procedura conduce la formarea de mici leziuni ale creierului,
intentionate, care ajuta la imbunatatirea simptomelor severe specifice mai multor boli psihice, precum
intentiile suicidale sau episoadele maniacale grave. Asadar, terapia cu electrosocuri este utilizata in
tratarea:
- Depresiei severe. Atunci cand tulburarea este insotita de detasarea de realitate (psihoza),
dorinta de suicid sau refuzul de a manca.
- Depresiei rezistente la tratament. Acele forme de depresie care nu pot fi tinute sub control
prin terapie medicamentoasa, psihoterapie sau alte forme de tratament.
- Maniei severe. Cand pacientul se afla intr-o stare intensa de euforie, agitatie si hiperactivitate,
una dintre fazele tulburarii bipolare. Alte simptome tipice ale maniei sunt incapacitatea de a lua decizii,
comportamentul riscant si impulsiv, abuzul de substante periculoase si psihoza.
- Catatoniei. Caracterizata de imobilitate fizica, miscari rapide sau nefiresti, incapacitatea de a
vorbi etc., catatonia este asociata cu schizofrenia si alte boli mentale in care se manifesta psihoze.
Din punct de vedere neurologic afazia, apraxia şi agnozia sunt incluse ca şi criterii de diagnostic
pentru sindromul demenţial.-vezi ♦
Demenţele reprezintă afecţiuni prin excelenţă ale vârstei a treia. Studiile epidemiologice arată că
15 % din persoanele de peste 65 de ani prezintă forme medii sau severe de demenţă. În cazul
persoanelor peste 80 de ani aproximativ 20 % au demenţă severă. Dintre toţi pacienţii cu demenţă, 50
% - 60 % au demenţă de tip Alzheimer.
Factorii de risc cel mai frecvent enumeraţi în developarea demenţei de tip Alzheimer sunt sexul
feminin, încărcătura genetică (existenţa unei rude de gradul I diagnosticată cu demenţă de tip
Alzheimer) şi istoricul de traumatisme cranio-cerebrale. Incidenţa bolii creşte cu vârsta, iar evoluţia
este gradată, cu o durată medie de supravieţuire de 8 – 10 ani. Dpdv anatomopat, se observa atrofie
cerebrala, cu scaderea nr de neuroni din cortexul frontal, tmeporal si parietal, placi neuronale senile
argentofile cu amiloid, corpi vacuolari.
1. Halucinoza alcoolică
Boala a fost denumita de Wernike "halucinoza bautorilor". De regula apar mai intai halucinatii
elementare mai ales seara, care sunt greu de deosebit de iluzii ; sunt audio-verbale, arareori vizuale si
aproape intotdeauna cu caracter ostil, neplacut, fiind acompaniate de anxietate, rareori pacientii descriu
halucinatii cu continut placut. Ca urmare a halucinatiilor pot apare ideile delirante mai mult sau mai
putin sistematizate, care insa sunt necesare pentru diagnostic.
Evolutia este de regula spre remisiune in aproximativ o saptamana dar ea poate fi si de lunga
durata, in toate aceste cazuri, impunandu-se diferentierea de alte psihoze.
În cazul halucinaţiilor vizuale zooptice din delirium tremens sau delirul alcoolic cronic, respectiv
în cazul aşa-numitei “psihoze cu ectoparaziţi Ekbom” din alcoolismul cronic, în care apar halucinaţiile
haptice sau tactile, sau prezintă brusc un comportament heteroagresiv, care poate fi extrem de grav.
2. Patologia de maternitate
Perioada post-partum reprezintă o perioadă cu risc crescut pentru aceste tulburări, îndeosebi pentru
cele afective care se situează pe un continuum de intensitate de la depresia uşoară, la stările
psihotice.
Etiologie. Nu sunt încă recunoscute date concrete despre o relaţie cauzala dintre diminuarea
brutală a estrogenilor din post-partum, pe de o parte, şi variaţiile prolactinei şi cortizolului, pe de
alta şi apariţia simptomatologiei clinice de natură afectivă.
În cadrul unei vulnerabilităţi complexe (biologice, psihologice, psiho-sociale) a femeilor la care se
dezvoltă aceste tulburări, rămân clar implicaţi următorii factori de risc:
- antecedentele psihiatrice de boală afectivă (70 – 90 % probabilitate de reapariţie a psihozelor post-
partum). Femeile cu antecedente de depresie majoră / boală afectivă bipolară riscă în proportie de
30 – 50 % să facă o tulburare afectivă în post-partum, după cum un factor de risc demonstrat
rămâne şi depresia din timpul sarcinii;
Depresia tranzitorie post-partum apare la 2 - 3 zile după naştere (depresia de ziua a 3-a –
”third-day blue”) la 50 – 80 % din lehuze şi este considerată o modificare normală a post-partum-
ului ( prin depleţie DA-ergică ), dacă nu depăşeste în durată 2 săptămâni. Constă în depresie
uşoară, labilitate afectivă, iritabilitate, plâns nemotivat. Când depăşeste 2 săptămâni, reprezintă
debutul depresiei (majore) post-partum.
Psihoza post-partum apare la 0,1 - 0,2 % din femeile care au născut, cu debut acut în primele 2
- 3 zile ale puerperiului, astfel încât constituie o urgenţă psihiatrică datorită, în primul rând, faptului că
starea psihotică a pacientei poate pune în pericol viaţa nou-nascutului.
Simptomele pot fi dominate de o stare confuzivă, halucinaţii şi pseudohalucinaţii, delir de
persecuţie / vinovăţie / relaţie, etc, labilitate dispoziţională, hetero-agresivitate, tentative autolitice,
irascibilitate, agitaţie psiho-motorie.
Tratament. Farmacoterapia antidepresivă (fluoxetina, sertralina, venlafaxina-Efectin) va fi
initiata cu prudenta de catre medicul psihiatru, în funcţie de severitatea simptomelor depresive,
informaţiilor existente despre eficienţa răspunsului terapeutic la administrări anterioare ale
antidepresivelor la aceeaşi pacienta. În cazul coexistentei mai multor factori de risc la o aceeaşi femeie
(antecedente de depresie majoră recurentă sau depresie post-partum), se va evalua oportunitatea
iniţierii profilactice, din timp, a tratamentului antidepresiv. În acest context, tratamentul profilactic cu
săruri de litiu poate fi util, cu condiţia de a se suprima alăptarea la sân. Litiul se poate acumula până la
nivele cu 50 % mai mari decât la mame, în plasma copiilor alăptaţi cu lapte matern. În depresia severă
post-partum psihotică, se recomandă terapia electroconvulsivantă. Tratamentul hormonal estrogenic
poate fi benefic, alături de antidepresive. În toate cazurile, se va considera necesitătea întreruperii
alăptării la sân prin consult interdisciplinar al obstetricianului, psihiatrului, endocrinologului.
ASTA NU E IN CURS
A. tb psihice in cursul maternitatii: legate mai ales de o posibila situatie conflictuala (sarcina nedorita, conflict in
familie) si care determina de obicei manifestari indirecte, ascunse. Gravida se poate plange de cefalee, depresiuni, totul se
leaga de evolutia normala sau pato a sarcinii: HTA, edeme, risc de eclampsie, frica de ce o asteapta. Conteaza f mult
incurajarea ginecologului, asigurarea pac ca sarcina evolueaza normal, pregatirea psihologica a nasterii. Alta frica a mamei
este ca in per conceptiei a avut o gripa, a luat medicamente sau a facut ex Rx nestiind ca este insarcinata si face o reactie
fobica. Trat este simptomatic.
B. tb psihice perinatale (primele 10 zile dupa nastere). Pot survenii confuzii mentale legate de hemoragii masive,
infectii, resturi placentare. Confuzia se poate exprima prin : obnubilare, stupoare, tb productive, delirant-vizuale,
impulsiuni suicidare, homicidere. Legata de aceasta confuzie e si pruncuciderea.Expertiza trebuie
sa dovedeasca retrospectiv ca a fost un episod confuzional.. Maj se remit. Se indeparteaza copilul pt ca este in pericol.
C. tb psihice de lactatie (pana la 1 an). Mai ales la primipare, tot in context nefavorabil erup fenomene psihotice de
tip depresiv, schizofreniform,paranoid, mai rar maniacal. Prognosticul este foarte rezervat.
4. Sindromul de conversie
Sindromul conversiv (starea de conversie) este consecinţa reprimării unor nevoi afective, urmată
de dezvoltarea unor simptome somatice sau de distorsiuni în funcţionarea unor grupe de muşchi aflate
sub control voluntar, care mimează de obicei afecţiuni neurologice, dar care nu pot fi explicate prin
nici o tulburare organică.
5. Sindromul oneiroid
STAREA ONEIROIDĂ (din debutul oniric al schizofreniei) este o „infiltrare a visului în gîndirea
vigilă”(Michaux,1960), un amestec al reflectării realităţii cu trăiri ca de vis, limita dintre realitatea
subiectivă şi cea exterioară, obiectivă, fiind estompată. Pacientul pare să asiste la desfăşurarea unor
scene cu halucinaţii vizuale complexe, vii, fantastice, uneori chiar agreabile pe care le poate proiecta
în exterior, ceea ce face ca orientarea să fie destul de bine conservată, iar clinic, pacientul să pară un
spectator atras de ceea ce vede, dar nu total absent din ambianţă. Apare şi în stuporul catatonic
(„catatonia cu semne negative”) sau agitaţia catatonică ( „catatonia cu semne pozitive”). Această stare
se întîlneşte astăzi foarte rar în clinică, în special în serviciile de urgenţă sau ATI.
6. Toxicomania la amfetamine
Dozele letale sunt de 20 – 25 mg amfetamina/kg, dar pentru utilizatorii cronici au fost descrise
doze letale mult mai mari (pînă la 5000 mg amfetamină/zi sau 10 000 mg cocaină / zi !!).
Diagnostic diferenţial
● Infarctul miocardic şi accidentele vasculare cerebrale hemoragice de alte etiologii;
● Hipertiroidismul necontrolat terapeutic;
● Schizofrenia paranoidă;
● Sevrajul la opioide.
Tratament. În afara procedurilor standard (descrise la principiile generale de tratament al
intoxicaţiilor), se utilizează:
7. Toxicomania la benzodiazepine
Dezinhibiţie a impulsurilor agresive şi sexuale, precum şi alte simptome similare celor din
intoxicaţia alcoolică: dizartrie, incoordonare motorie, mers nesigur, tulburări mnezice şi prosexice. De
obicei, aceşti pacienţi par sedaţi, dar pe acest fond apar perioade de hiperactivitate paradoxală sau de
labilitate emoţională.
Majoritatea benzodiazepinelor se acumulează, ceea ce la pacienţii mai vârstnici provoacă stări
confuzionale predominant vesperal.
Supradozele de benzodiazepine sunt observate frecvent în serviciile de gardă. De obicei nu au
risc vital decât în asociaţie cu alcool sau cu alte sedative. Supradozele de barbiturice pot fi letale, mai
ales la pacienţii care, datorită utilizării îndelungate, au dezvoltat toleranţă la efectul sedativ. Aceşti
pacienţi decedează prin stop respirator, deoarece toleranţa la efectul deprimant al centrilor respiratori
se instalează mult mai lent decât toleranţa la efectul sedativ.
Pacienţii ajung frecvent la camera de gardă în stare de stupor, cu ROT diminuate sau abolite,
pupile miotice cu RFM lent (excepţie făcînd intoxicaţia cu glutetimid în care pupilele sunt midriatice).
Acestor semne li se asociază diverse complicaţii somatice : insuficienţă cardiacă, pneumonie, depresie
respiratorie, aritmii cardiace.
În formele severe pacientul este comatos, hipotermic, cu depresie respiratorie marcată şi cu
insuficienţă circulatorie. Hemoragii buloase (mai ales la nivelul mâinilor, feselor şi genunchilor) pot
apărea în supradozele de barbiturice.
Tratament:
● Proceduri generale : administrarea de cărbune activat este indicată în special în intoxicaţiile cu
fenobarbital, meprobamat şi glutetimid.
● În privinţa benzodiazepinelor nici hemodializa, nici diureza forţată nu reprezintă modalităţi
eficiente de a elimina mai repede drogul
● Hipotensiunea arterială : pacientul este plasat în poziţie Trendelenburg şi se administrează
soluţii izotone. La nevoie se administrează dopamină sau levarterenol
● Renal: pentru barbituricele cu durată scurtă de acţiune (pentobarbital, secobarbital,
ciclobarbital) diureza forţată şi alcalinizarea urinii nu au valoare terapeutică. în schimb, hemodializa şi
hemoperfuzia grăbesc eliminarea drogului. Pentru barbituricele cu durată lungă de acţiune
alcalinizarea urinii este o metodă de bază pentru favorizarea excreţiei
● Antidot : intoxicaţia cu benzodiazepine beneficiază de tratament cu flumazenil, antagonist
specific al cărui efect durează 1 – 4 ore.
8. Toxicomania la heroina
Intoxicaţia cu opioide reprezintă o urgenţă veritabilă, putând duce la comă, edem pulmonar şi
stop respirator. După administrarea intravenoasă a heroinei, efectul apare în 2 – 5 minute şi se menţine
pentru cel puţin 10 – 30 minute. În cazul administrării orale trebuie ţinut seama de efectul opioidelor
asupra tranzitului gastrointestinal, astfel încât detresa respiratorie poate părea că se ameliorează iniţial,
doar pentru a se agrava ulterior.
Semne clasice:
● Antidot: Intoxicaţia cu opioide este una dintre puţinele care beneficiază de un antidot
specific, cu acţiune rapidă şi fără reacţii adverse. Naloxona se administrează conform protocolului
descris în capitolul de proceduri generale.
9. Atacul de panica
Este un episod neaşteptat, care apare brusc, de anxietate intensă, acută şi copleşitoare, care se
însoţeşte de senzaţia subiectivă de catastrofă / moarte iminentă, precum şi de cel puţin patru din
următoarele simptome:
Comorbiditate
- depresia
- tulburările anxioase
Evoluţie
- cronică la 2/3 şi fluctuantă la 1/3 dintre pacienţi
-debut precoce la personalitate premorbidă patologică (schizotipală mai ales) –pronostic grav
Această tulburare nu mai este astăzi considerată un răspuns normal la o psiho-trauma intensă.
Dimpotriva, se consideră că traumatismul stressant nu este decât “trigger-ul” care declanşează un
răspuns endogen, în cadrul unei vulnerabilităţi individuale crescute.
D.S.M. - IV defineşte caracteristicile psiho-traumei după cum urmează:
13. Hipocondria
Criteriile de dg:
A. Preocuparea subiectului în legătură cu faptul că ar avea sau chiar convingerea că are o
maladie severă, bazată pe interpretarea eronată de către acesta a simptomelor corporale;
Tablou clinic.
Simptomul principal este teama / convingerea de a avea o boala somatică gravă care poate
implica orice simptom sau organ, unice / multiple. În tulburarea nevrotică hipocondriacă pacienţii
atribuie unor senzaţii banale/ normale semnificaţii patologice, considerându-le semene ale unor diferite
boli somatice. Pacientul prezintă anxietate şi uneori chiar o uşoară depresie secundare. Frica de
prezenţa uneia / mai multor boli (nosofobia) face parte din hipocondrie. Dacă bolnavul citeşte într-o
publicaţie populară despre simptomele unei boli începe să creadă că o are şi el (boala a mai fost
denumită „boala studenţilor în medicină”). Simptomele hipocondriace sunt influenţate de contextul
cultural al pacientului care nu stabileşte o relaţie bună cu medicul datorită solicitărilor exagerate de
examene paraclinice, a unor tratamente anume şi a frustrării pacientului mereu nemulţumit de atanţia
insuficientă care i se acordă. Frustrarea pacientului creşte odată cu trimiterea sa la psihiatru.
Trebuie diferenţiată de existenţa reală a unor tulburări somatice reale, după eliminarea cărora medicul
generalist, internistul, etc. trebuie să explice cu tact pacientului necesitatea de a accepta un tratament
psihiatric adecvat.
Când această preocupare iese din sfera nevrozei, pierzându-şi caracterul critic, poate deveni idee
prevalentă / delirantă intrând în sfera psihozei delirante cu conţinut hipocondriac.
Evoluţia este de cele mai multe ori cronică, beneficiul secundar (protecţia anturajului, etc.) fiind
un factor important de cronicizare.
. Schizofrenia paranoidă ( halucinaţii auditive, una sau mai multe idei delirante)
- cel mai comun tip
- domină sindromul paranoid care este cel mai bine exprimat în faza acută a bolii
- există idei delirante de persecuţie, urmărire, otrăvire, control al gândurilor şi ideilor de către
ceilalţi, grandoare, misticism, misiune specială (reformă, mesianic), schimbare corporală (delirante
somatice), gelozie, filiaţie (naştere ilustră), invenţie, relaţie / referinţă (la media, TV, oamenii pe stradă
privesc pacientul cu ostilitate, suspiciune, „într-un fel anume”). Aceast aduce la modificări profunde
ale perceperii de sine şi a lumii, se pierd limitele sinelui.
Schizofrenia nediferenţiată (sunt prezente simptome psihotice active în absenţa criteriilor altor
forme..clinice)
- se întâlnesc elemente ale tulburării schizofrene de tip paranoid, catatonic, hebefrenic, dar nu sunt
conforme cu nici unul cu formele de mai sus, nu se diferenţiază nici o clară predominanţă a unui set
particular de caracteristici diagnostice.
Ipoteze neurochimice:
Ipoteza diateză-stres - susţine o vulnerabilitate moştenită care ar determina apariţia bolii sub
impactul unor injurii la nivelul hipocampului (prin traumatisme obstetricale, infecţii, hipoxie).
manifestată prin interacţiunea dintre vulnerabilitatea genetică şi cea indusă de mediul
psihotraumatizant (adoptaţii de la mamele schizofrene, deci cu risc genetic, de familii normale, au
făcut mai rar boala decât cei neadoptaţi şi cu mame tot schizofrene, asupra cărora au acţionat factori
defavorizanţi antrenaţi de exintenţa în proximitate a unei mame schizofrene care generează stresuri şi
disfuncţii familiale.
Spitalizarea este recomandarea pe care orice medic trebuie să o facă atunci când presupune
dezvoltarea unei schizofrenii. Monitorizarea şi managementul de caz ulterioare aparţin în
exclusivitate echipei şi serviciilor psihiatrice.
Tratamentul cuprinde:
▪ tratamentul fazei acute: cura neuroleptică, medicaţie antipsihotică atipică, TEC(terapie
electroconvulsivant)
▪ tratamentul de întreţinere
▪ tratamentul psihoterapeutic şi de reabilitare.
• spitalizare
• evaluare diagnostica
• stabilirea tratamentului
• siguranta pacientilor (idei suicidare, comportament de risc)
• simptomatologie ++, incapacitatea de a se ingriji
• (re)stabilirea legaturii cu serviciile ambulatorii
PRINCIPII TERAPEUTICE
2.Ce neuroleptic (NL) a fost eficient in trecut sau in functie de efectele secundare
3.Un NL
ameliorarea unor simptome are loc in ore-zile, dar o remisiune dureaza 6-8 saptamani
FARMACOTERAPIE
Clasice:
haloperidol (sol, inj, tb)= (Haldol)
doze:4-6 mg/zi
clorpromazina (tb, inj)= (Plegomazin, Prozin)
doze: 100-600 mg/zi
NL depot (retard): flufenazina, haloperidol
2.Medicatia adjuvanta
Benzodiazepine inj/ oral pentru neliniste, anxietate insomnie si pentru efecte secundare de tip
extrapiramidal
Antiparkinsoniene - in cazul efectelor secundare
TRATAMENTUL DE INTRETINERE
TERAPII PSIHOSOCIALE
Criterii de dg:
A. Cinci (sau mai multe) din următoarele simptome au fost prezente în cursul unei
aceleiaşi perioade de 2 săptămâni şi reprezintă o schimbare faţă de funcţionarea anterioara; cel
puţin unul dintre simptome este (1) dispoziţia depresivă sau (2) pierderea interesului şi a plăcerii.
NOTA: Nu se vor include simptomele care se datorează clar unei patologii medicale generale şi
nici delirurile sau halucinaţiile incongruente cu dispoziţia.
(1) Dispoziţie deprimată în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată fie
de relatarea subiectivă (de de exemplu., se simte trist sau “gol”), fie de observaţiile făcute de către alţii.
(de de exemplu., pare înfricoşat/ă). NOTA: la copii şi adolescenţi, dispoziţia poate să fie iritabilă.
(2) Interes sau plăcere marcat diminuate faţă de toate, sau aproape toate, activităţile, în
cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi (indicată fie de relatarea subiectivă, fie de observaţiile
facute de către alţii).
(3) Pierdere în greutate semnificativă, fără să ţină un regim de slabire, sau creştere în
greutate (de exemplu., o modificare cu mai mult de 5% a greutăţii corporale într-o lună) sau
descreştere sau creştere a apetitului aproape în fiecare zi. NOTA: la copii se va lua în considerare
absenţa câştigului în greutate anticipat.
(4) Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi.
(5) Agitaţie sau inhibiţie psihomotorie aproape în fiecare zi (observabilă de alţii şi nu
simple senzaţii subiective de nelinişte sau lentoare).
(6) Oboseala sau pierdere a energiei aproape în fiecare zi.
(7) Simţăminte de devalorizare sau vinovăţie excesivă sau inadecvată (care poate să fie
delirantă) aproape în fiecare zi (nu doar autoreproşuri sau vinovăţie legate de faptul de a fi bolnav).
(8) Capacitate de gândire sau concentrare diminuată sau indecizie, aproape în fiecare zi
(fie prin relatările subiective, fie observate de alţii).
(9) Idei recurente de moarte (nu doar frica de moarte), ideaţie suicidară recurentă fără
un plan specific sau tentativă de sinucidere ori plan specific de sinucidere.
B. Simptomele nu îndeplinesc criteriile de episod afectiv mixt.
C. Simptomele cauzează suferinţă semnificativă clinic sau alterează funcţionarea
socială, ocupaţională sau în alte domenii importante de activitate.
D. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de de
exemplu., un drog de abuz, un medicament) sau ale unei afecţiuni medicale generale (de de exemplu.,
hipotiroidie).
E. Simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu – după pierderea unei persoane
iubite simptomele persistă pentru mai mult de 2 luni sau se caracterizează prin deteriorare funcţională
marcată, preocupări morbide implicând devalorizarea, ideaţie suicidară, simptome psihotice sau
inhibiţie psihomotorie.
Se caracterizează prin acte antisociale şi ilegale repetate care se anunţă sau chiar apar înaintea
vârstei de 15 ani. Acestea sunt însoţite de absenţa remuşcărilor şi prin caracterul lor lipsit de
moralitate. Totuşi, nu trebuie confundată net cu criminalitatea. Incapacitatea de a se conforma
normelor sociale presupune o existenţă frecvent presărată cu acte de înşelătorie, minciuni, şmecherii,
în scopul obţinerii de avantaje personale sau comise numai din plăcere; nu au un proiect de viitor,
trăiesc la voia întâmplării şi a propriei plăceri de moment, uneori în
promiscuitate, alcoolul şi drogurile fiind asociate de regulă acestui tip de existenţă. Îşi schimbă
frecvent locul de muncă, întrucât nu respectă condiţiile contractuale, regulamentele, obligaţiile
financiare. Actele agresive sunt regula în existenţa lor, ca şi ignorarea nesăbuită a drepturilor altora şi a
propriilor obligaţii, deşi par de încredere, dar sunt manipulativi.
Diagnosticul se pune dacă individul are cel puţin 18 ani, dacă există dovezi ale debutului înaintea
vârstei de 15 ani (chiul repetat de la scoală, exmatriculări, chinuirea animalelor domestice etc.
implicarea in viol sau fortarea (provocarea) de a avea raport sexual cand e vorba de o fata; distrugerea
deliberata a bunurilor altuia, vatamarea corporala a altuia, furturi cu/fara confruntarea cu victima –
inclusiv falsificarea de bani, talharie, extorcare.) şi dacă se exclude debutul unei schizofrenii.sau
episod
maniacal. Sunt incapabili să înveţe din propriile greşeli şi, de altfel, refuză să accepte acest lucru,
fiind nepăsători faţă de propria lor siguranţă, pentru a nu mai vorbi de a altora (ex. conducand masina
beat, depasind periculos viteza in repetate randuri). Are o totala lipsa de respect fata de adevar,
mintind mereu, foloseşte nume de imprumut, sau manipulează pe alţii în scopul intereselor sale
personale. Nu a avut niciodata o relatie monogama totala mai mult de un an.
Evoluţia este continuă, de-a lungul existenţei, uneori fiind previzibilă chiar din copilărie.
Funcţionarea profesională este deseori bună, fără incidente dacă profesia este adecvată tipologiei
personalităţii. Se pare că unii pacienţi pot dezvolta stări psihotice cu timpul sau chiar schizofrenie.
Tratamentul este de cele mai multe ori nenecesar. Nu apar de obicei motive pentru a
iniţia o farmacoterapie, iar psihoterapia individuală, mai rar de grup, poate să-i ajute dacă o solicită în
ameliorarea capacităţii de relaţionare socială.
Psihoped subiecte
1. Autism
Tulburarea autistă, cunoscută şi sub numele de Autism Infantil este cea mai cunoscută Tulburare
pervazivă de dezvoltare. Tulburarea Autistă se caracterizează printr-o afectare permanentă a capacităţii
de relaţionare socială, printr-o deviere a comunicării şi patternuri comportamentale restrictive,
stereotipe.
Autismul Infantil se caracterizează prin debutul precoce (înainte de 3 ani) a unor tulburări sau
devieri care interesează cel puţin trei arii de dezvoltare:
A. Pentru diagnostic este nevoie de prezenţa unui Înainte de vârsta de 3 ani se observă o afectare
total de 6 sau mai mulţi itemi din categoriile (1), a dezvoltării în următoarele arii:
(2) si (3), cu cel puţin 2 itemi din (1) şi câte unul
din (2) si (3): ● este afectată funcţia de comunicare a
limbajului receptiv sau expresiv
(1) Deteriorarea calitativă în interacţiunea ● este afectată dezvoltarea abilităţilor
sociale cu instalarea incapacităţii de a avea
socială manifestată prin cel puţin două din
reciprocitate emoţională sau ataşament
următoarele: Sunt necesare cel puţin 6 simptome din
următoarele categorii:
(a) deterioararea marcată în uzul a
multiple comportamente nonverbale cum ar fi ● anomalii calitative în interacţiunea
privitul în faţă, expresia facială, posturile socială şi exprimarea reciprocităţii
corpului şi gesturile, pentru reglarea interacţiunii emoţionale
sociale; ● copilul nu poate şi nu ştie să utilizeze
adecvat mesajele faciale şi corporale în
(b) incapacitatea de a promova relaţii cu exprimarea emoţionalităţii; privirea „ochi
egalii, corespunzătoare nivelului de dezvoltare; în ochi”, gesturile şi postura corpului
● un poate dobândi abilitatea de a relaţiona
(c) lipsa căutării spontane de a împărtăşi cu cei de aceeaşi vârstă, nu ştie să îşi
bucuria, interesele sau realizările cu alţi oameni exprime interesul, bucuria, să împartă
jucariile.
(de ex. prin lipsa de a arăta, de a aduce ori de a
● reciprocitatea socio- emoţională este
specifica obiectele de interes); săracă, copilul având răspunsuri bizare
sau deviate, modulările emoţionale sunt
(d) lipsa de reciprocitate emoţională sau neadecvate contextului, iar integrarea în
socială; contextul social se face printr-o
comunicare neadecvată şi haotică.
(2) Deteriorări calitative în comunicare, ● spontaneitatea emoţională este aproape
manifestate prin cel puţin unul din următoarele: absentă, copilul nu ştie să îşi arate bucuria
în timpul jocului, nu ştie să ofere, să
(a) întârziere sau lipsa totală a dezvoltării ceară, să participe la joc
limbajului vorbit (neînsoţit de o încercare de a o Anomalii calitative în comunicare
compensa prin moduri alternative de comunicare
● limbajul verbal este insuficient dezvoltat şi
cum ar fi gestica sau mimica);
nu este acompaniat de limbajul non-verbal
● incapacitate şi eşec în iniţierea şi
(b) la indivizii cu limbaj adecvat,
susţinerea conversaţiei
deteriorarea semnificativă în capacitatea de a ● limbajul este stereotip şi repetitiv, cu
iniţia sau susţine o conversaţie cu alţii; utilizarea de cuvinte şi fraze
idiosincratice
(c) uz repetitiv şi stereotip de limbaj ori un ● jocul imitativ este sărac
limbaj vag; Pattern de comportament stereotip, repetitv,
sărac, în activităţi şi interese
(d) lipsa unui joc spontan şi variat „de-a...”
ori a unui joc imitativ social corespunzător ● copii pot avea preocupări şi interese
anormale în conţinutul lor şi în
nivelului de dezvoltare; intensitatea cu care se manifestă
● pot avea uneori o aderenţă exagerată
(3) Patternuri stereotipe şi repetitive pentru rutine şi ritualuri proprii.
restrânse de comportament, preocupări şi ● comportament motor stereotip şi repetitv,
activităţi, manifestate printr-unul din cu fluturarea mâinilor, rotirea lor şi
mişcări ale întregului corp, preocupări
următoarele:
pentru joc stereotip cu părţi ale
obiectelor, sau cu obiecte nefuncţionale;
(a) preocupare circumscrisă la unul sau
miroase, atinge cu limba, sau ascultă
mai multe patternuri restrânse şi stereotipe de zgomotul obiectelor
interese, care este anormală, fie ca intensitate, fie Simptomatologia nu poate fi atribuită altor
ca focalizare; Tulburări pervazive sau Întârzierii mintale cu
tulburări asociate emoţionale sau de
(b) aderenţă inflexibilă evidentă de
comportament, nici tulburărilor de limbaj cu
anumite rutine sau ritualuri nonfuncţionale;
probleme socio-emoţionale asociate, şi nici
(c) manierisme motorii stereotipe şi tulburărilor reactive de ataşament.
repetitive (de ex. fluturatul sau răsucitul degetelor
sau mâinilor ori mişcări complexe ale întregului
corp);
2. Tulburarea Asperger
Aceşti copii pot acumula foarte multe informaţii într-un anume domeniu, dar într-o manieră
mecanică, fără utilitate uneori.
Limbajul acestor copii este corect gramatical dar cu o intonaţie şi prozodie particulară, marcat de
aceeaşi stereotipie şi pedanterie.
Această tulburare a fost descrisă uneori ca personalitate schizoidă sau ca o psihopatie autistă
DSM IV – TR: criterii de diagnostic ICD 10: criterii de diagnostic
(2) Incapacitatea de a stabili relaţii cu egalii Uneori abilităţile motorii sunt defectuoase,
corespunzătoare nivelului de dezvoltare;
Copii au preocupări şi abilităţi bizare,
(3) Lipsa căutării spontane de a împărăşi speciale, particulare;
satisfacţia, interesele sau realizările cu alţi oameni
(de ex. lipsa de a arăta, de a aduce, de a specifica Există anomalii în interacţiunea socială şi
altor oameni obiectele de interes); reciprocitatea emoţională;
(1) Preocupare circumscrisă la unul sau mai Tulburarea nu întruneşte criteriile altor
multe patternuri restrânse şi stereotipe de interes tulburări pervazive, sau schizofreniei, tulburării
care este anormală fie ca intensitate sau centrare; de personalitate de tip anancast, tulburării reactive
de ataşament.
(2) Aderenţă inflexibilă evidentă de rutine
sau ritualuri specifice, nonfuncţionale; Alte denumiri:
3. ADHD
ADHD este un sindrom care reprezintă o paradigmă pentru o adevărată tulburare bio-
psiho-socială, după cum afirma J. Mc.Cracken în 2000.
ADHD este caracterizată printr-un debut precoce, înainte de vârsta de 7 ani, şi printr-o
combinaţie între hiperactivitate, comportament dezordonat şi lipsă de atenţie, incapacitate de utilizare
corectă a deprinderilor, nelinişte, impulsivitate şi un mare grad de distractibilitate. Aceste
particularităţi sunt pervazive şi persistente în timp.
4. Tulburare de conduita
Simptomele principale ale Tulburării de conduită sunt furtul, minciuna, agresivitatea, fugile şi
vagabondajul, instabilitatea psihomotorie. Numai primele sunt considerate, conform noilor definiţii,
acte antisociale prin faptul că încalcă şi nu respectă normele şi regulile sociale.
Când este vorba de Tulburările de conduită, limita între normal şi patologic este greu de
stabilit şi de aceea prezentăm câteva aspecte ale acestor manifestări; am considerat necesar să asociem
şi câteva particularităţi ale noţiunilor de permis şi nepermis, aşa cum le descrie Wolff, în 1996.
● Înainte de 5-6 ani conceptul de „proprietate personală” este destul de puţin dezvoltat, de aceea
„a lua” de la altcineva, de obicei de la alt copil, nu este considerat furt;
● După această vârstă, furtul începe să devină posibil pentru că, copiii încep să înţeleagă ce este
permis şi ce nu;
● În jur de 7 - 8 ani pot fi implicaţi în acţiuni de furt, singuri sau în grup;
● Furtul devine un simptom al TC dacă se repetă, în ciuda aflării şi pedepsirii lui de către
părinţi;
● La copiii mici furtul apare mai mult ca o formă de a i se îndeplini o dorinţă, la cei mai mari
deja apare „pe furiş” ca un comportament de „auto-depăşire” şi este parţial sau total conştientizat
sensul de nepermis;
● Furtul este adesea urmat de minciună; acoperirea furtului este prima minciună care începe să
apară. Furtul urmat de minciună se permanentizează, dacă părinţii şi profesorii devin permisivi. Cea
mai bună variantă pare aceea în care i se dă copilului o şansă să recunoască furtul, în loc să se
minimalizeze seriozitatea gestului;
● Furtul „este un act care arată o însuşire cu intenţie frauduloasă a unui bun străin” (779).
Pentru copiii de 5-6 ani, noţiuni cum ar fi aceea de „proprietate” sau de „nepermis” nu sunt încă bine
delimitate.
După mecanismele lor, Acad. Prof. Dr. Şt. Milea descria în 1988:
● furtul cu intenţie;
● furtul din necesitate;
● furtul ca reacţie de compensare sau supracompensare, ivit din dorinţa de a afirma sau a câştiga
prestigiul faţă de grup;
● furtul ca reflectare a ostilităţii; de răzbunare;
● furtul ca modalitate de asigurare a unei existenţe parazite.
Caracterul patologic este dat de contextul general al trăsăturilor de personalitate ale copilului
şi eventuala prezenţă a altor urme de suferinţă sau boală psihică.
c) Minciuna poate lua la început forma unor fantezii, fără motive rezonabile:
● La această vârstă copiii pot inventa uneori poveşti, în care cred doar ei sau le vor spune unor
prieteni pentru un beneficiu minor; uneori îşi pot inventa un alt nume sau chiar un „set familial”, total
diferit faţă de cel existent, doar pentru a stârni interesul celor de-o vârstă;
● Copiii care se angajează în astfel de producţii fantastice se pare că sunt deprimaţi afectiv sau
au inabilităţi în a-şi face prieteni.
Acad. Prof. Dr. Şt. Milea defineşte astfel minciuna şi particularităţile ei la copil: „minciuna
este un neadevăr afirmat conştient sau intenţionat”. Ca urmare, nu orice denaturare a adevărului
reprezintă o minciună.
În mica copilărie afirmaţia eronată este constant întâlnită, copilul utilizează ficţiunea într-o
manieră de joc şi fără a-i acorda statutul unei convingeri ferme, descoperă într-o zi că adultul îl crede
... „denaturarea faptelor nu are semnificaţia unui lucru nepermis decât dacă este descoperită”.
Abia spre 6 -7 ani minciuna are semnificaţia pe care în general i-o atribuie adultul. Între 7-14 ani,
minciuna apare cel mai frecvent într-un context legat de performanţele şcolare, care sunt „ascunse de
părinţi”, devine act delictual dacă se însoţeşte şi de alte manifestări.
d) Comportament exploziv iritant - uneori conduita antisocială la copil poate lua forma unor
activităţi explozive/disruptive care nu includ neapărat agresivitate fizică sau verbală. Între 7-14 ani,
unii copii deranjează orele de clasă prin obrăznicie, prin mişcări continui în bancă, trântitul şi aruncatul
lucrurilor; prin toate acestea irită şi-i sfidează pe ceilalţi copii şi pe profesori. „Chiulul” nu este
caracteristic acestei perioade deşi poate apărea şi înainte de pubertate.
e) Piromania este un termen care poate nu se potriveşte copilului care descoperă focul şi se
simte atras de el; treptat, descoperă „cum se face focul” şi pe ascuns exersează acest joc. „A da foc”
poate deveni un act antisocial dar apare rareori la această vârstă. Când apare, este o activitate de grup
de cele mai multe ori.
Rareori la această vârstă copilul „dă foc” intenţionat şi atunci gestul are o gravitate extremă,
este un semn de afectare serioasă dar de obicei copilul prezintă şi alte tulburări.
f) La această vârstă poate începe însă uneori folosirea drogurilor, în special abuzul de solvenţi.
a) Agresivitatea fizică: nu este foarte frecventă, dar când apare este deosebit de gravă, iar
urmările sunt serioase.
Acad. Prof. Dr. Şt. Milea defineşte în 1988 agresivitatea şi particularităţile ei la copil ca fiind
„un fenomen complex, care face parte din comportamentul normal al individului”. La copil, ea
va permite acestuia să se afirme, opunându-se voinţei celorlalţi şi să se definească pe sine, să se apere
şi să impună.
Mai ales băieţii manifestă predilecţie pentru jocurile de competiţie, confruntare, luptă sau de-a
dreptul distructive sau războinice. În acest fel, jucăriile preferate devin sabie, pistol, arc, praştie etc.
Furtul poate avea forma lui „a lua o bicicletă şi a se plimba cu ea” sau vandalismul, care este
formă de violare şi distrugere a proprietăţii publice; astfel de gesturi sunt de obicei efectuate în grup.
d) Activitatea antisocială la adolescenţi poate lua şi alte forme precum: consumul de droguri,
ofense sexuale, violuri, abuz sexual asupra altora mai mici. Fetele şi unii dintre băieţii care sunt
implicaţi în prostituţie, precum şi alţi adolescenţi cu promiscuitate sexuală, pot fi priviţi ca fiind
implicaţi în acte antisociale.
Probleme asociate. Mulţi dintre adolescenţi pot prezenta şi tulburări emoţionale; ei pot fi
tensionaţi, nemulţumiţi, exprimând depresie şi anxietate.
Ca adulţi, uneori, au tendinţa de a se dezvolta ca un „tip nevrotic”, cu reacţii isterice. Unii dintre
ei sunt nefericiţi şi au tentative de suicid.
5. Anxietate de separare:
De specificat:
6. Ticuri
Ticurile sunt definite ca fiind mişcări sau vocalizări (sunete) bruşte, rapide, recurente, neritmice,
adesea controlate voluntar şi care reproduc un act motor sau vocal normal.
Ticurile pot fi tranzitorii sau persistente, având o componentă voluntară cât şi una involuntară
(pot fi reproduse de copil sau pot fi controlate de acesta). Sunt accentuate în condiţii de emoţionalitate
crescută.
În copilărie sunt frecvente ticurile tranzitorii şi formele uşoare ale ticurilor, fără a avea o
semnificaţie clinică majoră, spre deosebire de ticurile motorii şi vocale multiple, care au de obicei un
prognostic rezervat.
După forma clinică (motorii, vocale), după frecvenţă şi severitate pot fi definite următoarele
tipuri:
● ticuri simple motorii: în care sunt implicate un număr mic de grupe musculare (clipitul,
grimase faciale, mişcări ale umărului, gâtului) pot fi subdivizate în: ticuri clonice, ticuri tonice, ticuri
distonice, după forma contracturii musculare (cele distonice apar în ST);
● ticuri complexe motorii: în care mişcarea este mai complexă, reproduce un gest, o mişcare,
care implică mai multe grupe musculare (gestul de aranjare a hainelor, de ridicare a braţelor şi
scuturare a lor etc.); rareori în ST pot să apară şi gesturi obscene şi copropraxie;
● ticurile vocale: pot fi şi ele simple sau complexe:
o ticurile vocale simple: suflat, fluierat;
o ticurile vocale complexe: repetarea unor silabe inteligibile, până la repetarea unor propoziţii
sau expresii uzuale; în ST apar expresii obscene definite prin termenul de coprolalie.
7. Enurezis
Termenul Enurezis derivă din cuvântul grecesc enourein care înseamnă a elimina urina.
Enurezisul este definit în acelaşi mod în DSM-IV-TR şi ICD 10, ca fiind o eliminare involuntară
de urină în absenţa unei cauze organice, şi care survine la un copil mai mare de 5 ani. Enurezisul poate
fi nocturn sau diurn, primar sau secundar
Între cele două clasificări, numitorul comun este neorganicitatea în Enurezis, dar dacă actul
micţional este voluntar şi/sau involuntar acest aspect pare incert; totuşi, clasificarea ICD 10 vorbeşte şi
despre factori psihogeni, deci despre Enurezisul posibil voluntar.
Enuretic este considerat copilul care continuă să ude patul noaptea de cel puţin 3 ori pe
săptămână şi care are deja 5 ani.
Dacă la un copil care între 2 şi 3 ani a dobândit control sfincterian şi apoi nu a mai urinat în pat
ani de zile dar la un moment dat începe din nou, acest fenomen se consideră Enurezis secundar şi de
obicei este declanşat de factori stresanţi ambientali.
Conform multor autori, Enurezisul se caracterizează prin existenţa unui complex de factori aflaţi
în interacţiune: factori somatici şi factori psihici.
● monosimptomatic;
● simptomatic – cu micţiuni diurne.
Enurezis secundar care apare după o perioadă de control sfincterian.
Autorul consideră că Enurezisul diurn este un grup heterogen şi care ar trebui privit ca o
incontinenţă funcţională, care necesită o altă abordare diagnostică şi terapeutică. Apariţia lui se pare că
este datorată existenţei unor cauze somatice precum infecţia urinară, reflux vezico-ureteral, constipaţie
şi encoprezis.
DSM IV-TR: criterii de diagnostic ICD 10: criterii de diagnostic
A. Emisiune repetată de urină în pat sau în ● vârsta cronologică şi mintală a copilului să fie
pantaloni (fie involuntar, fie intenţionat). de cel puţin 5 ani;
● de cel puţin două ori pe lună, la copilul mai
B. Comportamentul este semnificativ clinic, mic de 7 ani şi de cel puţin o dată pe lună la
manifestându-se printr-o frecvenţă de două ori pe copilul mai mare de 7 ani apare evenimentul
enuretic involuntar sau intenţionat;
săptămână, timp de cel puţin 3 luni
● Enurezisul nu este o consecinţă a epilepsiei
consecutive, ori prin prezenţa unei detrese sau sau a incontinenţei de etiologie neurologică
deteriorări semnificative clinic în domeniul social, sau a altor anomalii ale tractului urinar;
şcolar (profesional) ori în alte domenii importante ● nu sunt întrunite criteriile pentru alte tulburări
de funcţionare. psihice;
● durata bolii este de cel puţin 3 luni.
C. Etatea cronologică trebuie să fie de cel puţin 5
ani (sau nivelul de dezvoltare echivalent.
De specificat tipul:
Enurezis nocturn;
Enurezis diurn;