Fiziologia analizatorului vizual

Nicula Alexandra
Grupa 26
Seria 3
 Analizatorul vizual

Prin structura sa, ochiul permite focalizarea luminii pe retină şi transformarea

semnalului luminos în semnale nervoase, care sunt transmise apoi creierului.
Ochiul omenesc poate sesiza semnale luminoase din domeniul vizibil – unde
electromagnetice având lungimea de undă cuprinsă între 400 nm (violet) şi 750 nm
(roşu). Lumina reflectată de obiectele înconjurătoare determină modificări chimice
în celulele fotosensibile ale retinei, care transmit impulsuri nervoase în funcţie de
forma, dimensiunile, poziţia, orientarea şi culoarea obiectelor.

Anatomia generală a ochiului

Ochiul are o formă globulară şi are un diametru de cca. 2,5 cm:

 În ordine, antero-posterior, elementele ochiului sunt:
- corneea (transparentă)
- sclerotica (ţesut opac, fibros şi elastic)
- camera anterioară cu umoarea apoasă
- irisul (diafragmă inelară pigmentată)
- cristalinul (lentilă transparentă)
- camera posterioară cu umoarea vitroasă
- retina (cu foveea, pata galbenă şi papila)
- coroida (ţesut puternic pigmentat care absoarbe lumina parazită, împiedicand
difuzia acesteia).

Medii refringente ale ochiului

Ochiul este echivalent din punct de vedere optic cu o cameră de fotografiat. Are
un sistem de lentile, o apertură variabilă (pupila), si o retină care corespunde
filmului.Sistemul de lentile al ochiului este compus din 4 interfeţe refractante:

interfaţa dintre aer şi suprafaţa anterioară a corneei

interfaţa dintre suprafaţa posterioară a corneei şi umoarea apoasă
interfaţa dintre umoarea apoasă si suprafaţa anterioară a cristalinului
interfaţa dintre suprafaţa posterioară a cristalinului si umoarea vitroasă

Corneea este un ţesut avascular şi transparent, a cărui grosime variază între

0,5 mm (la centru) şi 1,2 mm (la periferie). Este formată din 5 straturi. Dinspre
exterior spre interior acestea sunt:

- epiteliul corneal format din celule cu putere mare de regenerare în prezenţa

oxigenului (lentilele de contact inhibă regenerarea); acest strat este menţinut
umed prin lichidul lacrimal;
- stratul Bowman este foarte rezistent, conţine fibre de colagen; protejează
stroma;
- stroma corneală este un strat gros, conţine în jur de 200 de straturi orizontale
de fibre de colagen dispuse ordonat; de aceea undele electromagnetice
împrăştiate de diferitele fibre interferă distructiv, astfel incat lumina
incidentă trece practic fără pierderi in fibrele de colagen, iar corneea apare
transparentă; stroma conţine de asemenea foarte puţine cheratocite; practic,
stroma corneală nu are capacitate de regenerare;
- membrana posterioară este foarte subţire, acelulară; are rol de susţinere a
endoteliului;
 - endoteliul corneal este un monostrat celular aflat în contact cu umoarea
apoasă; reglează fluxurile de fluide şi solviţi între umoarea apoasă şi stroma
corneală; de asemenea împiedică hidratarea corneei (aceasta ar duce la
vedere înceţoşată).

Corneea fiind transparentă şi avasculară permite trecerea liberă a luminii. Se

hrăneşte prin difuziune de la nivelul umorii apoase şi poate fi compromisă prin
creşterea presiunii intraoculare (glaucom).
Puterea de refracţie : maximă pe suprafaţa anterioară a corneei , este fixă şi
reprezintă două treimi sau +40 D din puterea de refracţie a ochiului. Lentilele de
contact - preiau funcţia de suprafaţă de refracţie a corneei, det. un câmp vizual clar
mai larg decât lentilele de sticlă, au un efect mai mic asupra mărimii obiectelor
văzute.

Cristalinul este compus din apă şi proteine transparente (care nu absorb

lumina vizibilă). Proteinele sunt dispuse ordonat, în cca. 20000 de straturi subţiri,
concentrice, al căror indice de refracţie creşte dinspre periferie spre centru. Această
stuctură permite trecerea luminii cu pierderi minime, ceea ce determină aspectul
transparent al cristalinului. În plus, cristalinul (ca şi corneea) acţionează ca un filtru
care absoarbe o mare parte din radiaţiile electromagnetice cu lungimi de undă mici
(ultraviolete, X, γ), avand rol în protecţia retinei.
Cristalinul este încapsulat în sacul capsular (cristaloida), care este susţinut
de fibrele zonulare (zonulele lui Zinn). Cristalinul este o lentilă biconvexă
asimetrică, avand razele de curbură de 10 mm şi respectiv 6 mm în stare
neacomodată .
Pe măsură ce individul îmbătrâneşte cristalinul devine mai rigid şi se poate
opacifia (cataractă).
Puterea de refracţie : reglabilă, neacomodat → contribuie cu aproximativ o
treime la puterea de refracţie a ochiului , determină creşterea capacităţii de refracţie
cu cel mult +20 D .

Dioptrul
Definiţie: Dioptrul este suprafaţa de separare dintre două medii transparente, cu
indici de refracţie diferiţi.

Clasificare:
După forma suprafeţei de separare, există:
- dioptru sferic, când suprafaţa de separare este o porţiune dintr-o
sferă

- dioptru plan, când suprafaţa de separare este un plan.

Modelul ochiului redus

(Valoarea normală a dioptriilor globului ocular)

Dacă toate suprafeţele refractante ale ochiului sunt unite algebric şi apoi
considerate a fi o singură lentilă, optica ochiului normal ar putea fi simplificată si
reprezentată schematic ca un “ochi redus”. Acest procedeu de analiză a ochiului
este folositor pentru a simplifica calculele. În modelul “ochiului redus” se
consideră că există o singură suprafaţă refractantă, situată cu 17 mm în faţa retinei
si cu o putere totală de refracţie de 59 de dioptrii când cristalinul este acomodat
pentru vederea la distanţă.
Aproximativ două treimi din cele 59 de dioptrii de putere de refracţie ale
ochiului sunt date de suprafaţa anterioară a corneei. Principala cauză pentru această
valoare crescută a puterii de refracţie a corneei este reprezentată de diferenţa
semnificativă dintre indicele de refracţie al aerului si cel al corneei, diferenţă care
este mult mai redusă între indicele de refracţie al cristalinului şi cel al umorii
apoase sau vitroase.
Puterea de refracţie a cristalinului, în mediul său natural înconjurat de medii
fluide de o parte şi de alta, este de numai 20 de dioptrii , aproximativ o treime din
puterea totală de refracţie a ochiului. Însa, importanţa cristalinului constă
modificarea curburii sale ca raspuns la semnalele nervoase din creier, asigurand
astfel procesul de acomodare.
 Principiile fizice ale opticii

Înainte de a înţelege sistemul optic al ochiului, orice student trebuie să

cunoască principiile de bază ale opticii, precum refracţia luminii şi focalizarea.

Refracţia luminii

Refracţia → fenomenul de schimbare a direcţiei de propagare a razelor la

interfaţa dintre două medii cu indici de refracţie diferiţi.
Indicele de refracţie al unei substanţe transparente .Razele de lumină
străbat aerul cu o viteză de aproximativ 300,000 km/sec, dar străbat mediile solide
transparente cu o viteză mult mai mică. Indicele de refracţie al substanţelor
transparente reprezintă raportul dintre viteza razelor de lumină prin aer şi viteza
acestora prin substanţa transparentă respectivă.
Refracţia razelor de lumina la interfaţa dintre două medii cu indice de
refracţie diferit.
Când razele de lumină străbat o interfaţă care este perpendiculară pe direcţia
razei, acestea nu îşi deviază cursul.Singurul efect al traversarii mediului respectiv
este micşorarea vitezei de transmitere şi a lungimii de undă.

Dacă raza de lumină străbate o suprafaţă înclinată îşi va schimba direcţia

daca indicele de refracţie al celor două medii este diferit.
 Aplicaţii ale principiilor de refracţiei la lentile
1. Focalizarea razelor de lumină prin lentilele convexe.

Figura de mai sus arată raze de lumină paralele care travesează o lentilă
convexă. Razele de lumină care trec prin centrul lentilei străbat lentila exact
perpendicular pe suprafaţa acesteia şi, prin urmare, traversează lentila fară să fie
deviate. La marginile lentilei , însă, razele devin progresiv mai înclinate , mai
convergente ,dinspre centru spre periferie.
Razele îşi schimbă direcţia atât la intrarea în lentilă cât şi la ieşirea din
aceasta şi într-un final , razele paralele ce traversează ambele feţe ale lentilei se vor
înclina exact îndeajuns pentru ca toate razele să se intersecteze într-un punct
comun, numit punct focal.

2. La trecerea prin lentile concave razele de lumină diverg, aşa cum

putem observa în următoarea imagine

Razele care intră prin centrul lentilei străbat o intrefaţă penpendiculară pe direcţia
lor, şi, prin urmare, nu se refractă. Razele de la marginile lentilei intră în aceasta
înaintea razelor din centru spre deosebire de cazul unei lentile convexe.Acest fapt
determină razele de lumină să diveargă.
3. Lentilele cilindrice înclină razele de lumină într-un singur plan-
Comparaţie cu lentilele sferice

Se observă din imaginea de mai sus că razele paralele de lumină ce

traversează lentila sferică se focalizeză la nivelul unui punct, în timp ce razele de
lumină ce traversează o lentilă cilindrică se focalizeză formând o linie.

Formarea imaginii prin o lentilă convexă

 Figura de mai sus arată o lentilă convexă cu două puncte , surse de lumină, la
stânga.Deoarece razele de lumină trec prin centrul lentilei convexe fără să fie
refractate, razele de lumină de la fiecare sursă de lumină se focalizează pe partea
opusă a lentilei direct în linie cu punctul sursei de lumină si cu centrul lentilei.
Orice obiect aflat înaintea lentilei este, în realitate, un mozaic de surse de
lumină. Anumite surse de lumină sunt foarte luminoase, altele sunt mai puţin
luminoase, şi ele au culori variabile.Fiecare sursă de lumină de pe obiect se
focalizează într-un punct diferit de cealaltă parte a lentilei aflat în linie cu centrul
lentilei.Dacă o foaie de hartie este plasată la distanţa focală faţă de lentilă , putem
observa o imagine a obiectului , aşa cum se vede în imaginea a doua.
Formarea imaginii pe retină
În acelaşi mod prin care o lentilă convexă poate focaliza o imagine pe o foaie
de hârtie, sistemul de lentile al ochiului poate focaliza o imagine pe retină.Această
imagine este inversată şi răsturnată. Totuşi, mintea percepe obiectele în poziţia
normală în ciuda orientării cu susul în jos a obiectului deoarece creierul este
antrenat sa considere o imagine inversată ca normală.
Adaptarea la lumină

Irisul reprezintă o diafragmă care limitează fluxul luminos ce cade pe retină

şi care micşorează aberaţiile cromatice şi de sfericitate produse de lentilele
ochiului. Cand luminozitatea este slabă, fibrele radiale ale irisului se contractă, iar
diametrul pupilei creşte (midriaza). La iluminare excesivă, fibrele circulare ale
irisului micşorează pupila (mioza).

Acomodarea prin cristalin

La ochiul emetrop imaginea unui obiect se formează clară pe retină

indiferent de poziţia obiectului faţă de ochi. Acest lucru este posibil datorită
modificării convergenţei cristalinului în procesul de acomodare la distanţă .
Cristalinul realizează reglajul fin al focalizării razelor de lumină pe retină.
Muşchii ciliari (fibre radiare şi circulare) şi zonula lui Zinn (ligament inelar
alcătuit din fibre elastice) permit modificările convergenţei cristalinului. Zonula
menţine cristalinul în poziţia sa în stare de tensiune mecanică. Muşchii ciliari pot
elibera, prin contracţie, cristalinul de sub tensiunea zonulei.

Acomodarea la distanţă

În ochiul emetrop neacomodat (relaxat, priveşte la infinit) muşchiul ciliar

este relaxat. Tensiunea exercitată de ligamentele suspensoare determină întinderea
(aplatizarea) cristalinului; raza sa de curbură este maximă, iar convergenţa minimă.
Imaginea se formează clară pe retină. In cazul in care convergenţa cristalinului nu
s-ar modifica, imaginea unui obiect mai apropiat de ochi s-ar forma in spatele
retinei (aceasta se intamplă la ochiul presbit). De aceea, cand obiectul se apropie de
ochi, cristalinul trebuie să îşi mărească puterea de convergenţă pentru a strange
razele tot pe retină, formand imaginea clară. Cum se realizează acest lucru? Prin
contracţie, muşchiul ciliar scade tensiunea în ligamentele suspensoare, cristalinul
tinde să revină la forma sa naturală şi se bombează; raza sa de curbură scade, deci
convergenţa creşte. Aceasta este acomodarea la distanţă. Pentru a se putea
acomoda, ochiul trebuie să aibă un cristalin elastic. Odată cu înaintarea în varstă,
cristalinul devine mai rigid (presbitism), de aceea se folosesc lentile convergente de
corecţie, care măresc convergenţa ochiului.
 Lumina venită de la un obiect indepărtat sau apropiat este focalizată în
acelaşi punct prin curbarea cristalinului:

Vederea clară se realizează între două puncte: punctum proximum (pp) şi

punctum remotum (pr). Pp este punctul cel mai apropiat care poate fi văzut clar cu
acomodare maximă. Pr este punctual cel mai depărtat, văzut clar fără acomodare.
La ochiul normal (emetrop) pp = 25 cm, pr →la aproximativ 6 metri („infinit
oftalmologic”).

Acomodarea este controlata de nervii parasimpatici.

Muşchiul ciliar este controlat aproape în totalitate de semnale nervoase
parasimpatice transmise la ochi prin intermediul celui de al treilea nerv cranial din
nucleul nervului III.Stimularea nervilor parasimpatici determină contracţia ambelor
seturi de fibre musculare,ceea ce relaxează ligamentele lentilei, permiţând lentilelor
să devina mai groase şi să îşi mărească puterea de refracţie.Prin mărirea puterii de
refracţie ochiul focalizează obiecte aflate mai aproape decat în momentul în care
puterea sa de refracţie este mai mică.Prin urmare, pe măsură ce un obiect din
departare se apropie de ochi, numărul de impulsuri parasimpatice ce acţionează
asupra muşchiului ciliar trebuie să crească progresiv pentru ca ochiul să focalizeze
în mod constant obiectul.

Vicii de refracţie

Defectele geometrice ale vederii (ametropiile) sunt:

- defecte axiale (se referă la dimensiunile globului ocular)
- defecte de curbură (forma dioptrilor)
- defecte de indice (indicii de refracţie ai mediilor transparente)
- defecte de elasticitate (proprietăţile mecanice ale cristalinului)
Ochiul emetrop

După cum se vede în imaginea de mai sus , ochiul este considerat

emetrop, dacă razele de lumină paralele de la obiecte aflate la dintanţă sunt precis
focalizate pe retină când muşchiul ciliar este complet relaxat. Acest lucru înseamnă
că ochiul emetrop poate vedea clar toate obiectele aflate la distanţă cu muşchiul
ciliar relaxat.Cu toate acestea, pentru a focaliza obiecte aflate la o distanţă mică de
ochi, ochiul trebuie sa îşi contracte muşchiul ciliar asigurând astfel un grad de
acomodare adecvat .
La naştere 10 - 15% din indivizi sunt emetropi, marea majoritate a nou
nascuţilor 85 - 90% reprezintă devieri de la emetropie, mai ales în direcţia unei
hipermetropii de 2-3 dioptrii. În primii 3-4 ani de viaţă tendinţa este spre
emetropizare. În timpul creşterii globului ocular, refracţia se schimbă prin
modificarea celor trei parametrii ce determina o evoluţie echilibrată în asa fel încat
să fie realizat un sistem emetrop. Procentul emetropilor în populaţia adultă este de
20-30%.

Ochiul miop

Miopia axială este cea mai frecventă formă de miopie. Axul

anteroposterior al globului ocular este mai lung, imaginea se formează înaintea
retinei. Pp şi pr se află mai aproape de ochi. Miopia axială se corectează cu lentile
divergente. În miopia de curbură cristalinul are o curbură mai mare decât la ochiul
normal şi acest lucru duce la mărirea convergenţei (de obicei, acest tip de miopie
este legat de oboseală). In miopia de indice, în care apare în stări patologice, creşte
indicele de refracţie datorită creşterii concentraţiei saline.
Miopia poate fi corectată si cu lentile de contact.Lentilele de contact sunt
mici meniscuri din material plastic care sunt aplicate pe cornee de care adera graţie
forţelor de atracţie intermoleculare. Sunt separate de faţa anterioară a corneei
printr-un film lacrimal foarte subţire.
Corectarea miopiei prin lentile de contact se poate realiza astăzi în doua
modalităţi:
•port discontinuu - în cursul dimineţii
•port prelungit– păstrarea lentilei pentru un interval mai lung

CONSECINŢELE NECORECŢIEI MIOPIEI

–vedere neclară
–astenopie acomodativă
–cefalee
–oboseala la lectură
–înţepături oculare
–tendinţa la somnolenţă

Ochiul hipermetrop
 În ochiul hipermetrop imaginea se formează în spatele retinei, pp se află mai
departe decât la ochiul emetrop. Hipermetropia axială apare când axul
anteroposterior al globului ocular este mai scurt decât în mod normal.
Hipermetropia de curbură este caracterizată printr-un cristalin mai alungit.
Cristalinul trebuie să se bombeze în permanenţă pentru a aduce imaginea pe
retină. Corectarea hipermetropiei se face cu lentile convergente.

Astigmatismul

Astigmatismul (grec. astigma= fără stigmă, sau fără punct de focar) este o
boală oftalmologică manifestată printr-o deformare de cornee care atrage după sine
o refracție defectuoasă a razei de lumină în globul ocular.
În cazul astigmatismului razele de lumină albă care sosesc la ochi sub formă de
raze paralele vor suferi un proces intens și inegal de refracție, cu cât această
refracție diferențiată va fi mai mare, cu atât se consideră astigmatismul mai grav.
La om ochiul cu un astigmatism de până la 0,5 dioptrii (1 dpt = f-1) este considerat
normal.
Forma de manifestare:
Pe când imaginea în centrul focarului a unei surse de lumină îndepărtate are
o formă sferică în cazul ochiului normal, va apărea o imagine sub formă de două
linii pe punctul focal în cazul astigmatismului, din cauza refracției diferite a razelor
de lumină, cu cât cele două imagini sunt mai îndepărtate una de alta, cu atât
gravitatea astigmatismului e mai mare.
Forme de astigmatism
Sunt forme regulate de astigmatism, când cele două imagini virtuale formate
pe retină, care pot fi situate la distanțe diferite între ele după gravitatea bolii, sunt
întotdeauna amplasate pe o axă verticală, pe când la formele neregulate imaginile
se află în poziția a unui de unghi de 90° sau așezate oblic una față de alta.
Practic, toți oamenii au astigmatism. Este vorba de astigmatismul fiziologic
(0,50–0,75 dpt), pentru care nu se impune corecție optică, fiind însoțit de o vedere
normală. Existând de la naștere, el poate fi însoțit de o ușoară evoluție și se
numește congenital. Astigmatismul poate fi și dobândit, unul dintre factorii
determinanți fiind intervenția chirurgicală, dar și diverse maladii oculare, precum
keratocon, și pterigion.

Presbitismul
Este o ametropie de elasticitate care apare, în general, după vârsta de 40 de ani.
Bombarea se face mai dificil. Se folosesc lentile convergente pentru a vedea
obiectele apropiate.

Cataracta

Cataracta este o anormalitate comună a ochiului care afectează în special

oamenii mai în vârstă. Cataracta reprezintă o zonă sau mai multe zone de opacitate
la nivelul cristalinului.În stadiile incipiente de cataractă, proteinele de la nivelul
cristalinului degenerează. Mai târziu, aceste proteine se vor coagula formând zone
opace în locul fibrelor proteice transparente normale.
Când cataracta împiedică transmiterea luminii afectând grav vederea,
condiţia poate fi corectată chirurgical prin îndepartarea cristalinului. Prin această
procedură, ochiul pierde o mare parte a puterii de refracţie, care trebuie înlocuită de
o lentilă convexă puternică în faţa ochiului.De obicei, însă, o lentila artificială de
plastic este plasată în locul cristalinului.