DRĂGHIȚĂ (DOBRE) CRISTINA FLORICA

ANUL I MISMF - SEMESTRUL II

DISCIPLINA: SOCIOLOGIE MEDICALĂ
TITULAR DISCIPLINĂ: Ș.L. DR. MERDINIAN LIVIU

REFERAT PROGRAM MASTERAT

PERSPECTIVĂ SOCIOLOGICĂ ASUPRA INTERACȚIUNII MEDICALE

 Interacțiunea medic–pacient are un grad ridicat de standardizare. Pacientul descrie o
problemă de sănătate, medicul pune întrebări și, la final, prescrie un set de analize sau
tratament. Elemente ale acestui tipar se regăsesc în toate întâlnirile dintre medici și pacienți
într-o anumită societate, motiv pentru care practica medicală este o temă de interes pentru
sociologie.
     În viața de zi cu zi ne folosim de diferite atribute externe ale oamenilor sau ale cadrului
social pentru a identifica regulile nescrise ale interacțiunii înainte ca aceasta să aibă loc.
Evaluarea contextului social nu se oprește odată ce intrăm pe ușa cabinetului medical.
Astfel, sociologul Erving Goffman (1956) vorbește despre un consens subînțeles care se
stabilește între medic și pacient în timpul unei consultații. Medicul se angajează să trateze
în mod profesional problema de sănătate descrisă de pacient, iar pacientul se angajează să
respecte autoritatea medicală a celui dintâi. Ambii actori pun astfel în practică norme
sociale deprinse fie prin educație și practică profesională, în cazul medicilor, fie prin
experiență personală sau cunoaștere comună, în cazul pacienților.
     Elliot G. Mishler (1984) numește aceste comportamente „vocea medicinei” și „vocea
sferei cotidiene”, concepte cu ajutorul cărora interpretează conversațiile avute de pacienți
și medici în timpul unui consult. Mishler argumentează că „vocea medicinei” reprezintă
discursul profesional exersat de medici, iar „vocea sferei cotidiene” este reprezentată de
toate acele elemente sociale sau personale inserate în consult, de obicei de pacient.
Dialogul este de cele mai multe ori ghidat de medic, care întrerupe pacientul când acesta
descrie experiența de boală prea detaliat, adresând întrebări de clarificare a simptomelor. În
cadrul consultului medical, „vocea medicinei” domină interacțiunea, lăsând prea puțin
spațiu pentru aspectele sociale ale bolii. Nu la fel stau lucrurile când vorbim despre relatări
în afara contextului medical.
     Consensul social nu exclude aprecierile personale pe care medicii și pacienții le fac unul
despre celălalt pe baza unor caracteristici personale precum genul, vârsta sau stilul de
comunicare și relevanța pe care acestea le au pentru interacțiuni viitoare. În cercetarea
doctorală finalizată în 2016, am analizat aceste aprecieri și modul în care cele două
categorii descriu interacțiunile dintre ei și experiența de boală. Cercetarea s-a bazat pe
interviuri cu pacienți și medici, precum și pe comentarii postate pe forumuri online de
discuții. Obiectivele cercetării au fost prezentarea experiențelor de boală și a interacțiunilor
cu personalul medical și analiza raporturilor dintre medici și pacienți așa cum apar în
relatările acestora.
     Medicii folosesc un limbaj profesional și în timpul interviurilor, vorbind despre
„pacienți”, „cazuri” sau „patologii”. Astfel, pentru a reveni la conceptele lui Mishler,
aceștia folosesc „vocea medicinei” și în afara unui context medical, menținând astfel
imaginea profesională – un aspect deloc neobișnuit. Atunci când vine vorba de
comportamentele pacienților însă, medicii trec în alt registru. Relatările despre pacienți
care vin cu informații despre boală luate din mediul online arată că medicii sunt nevoiți să
își reafirme expertiza profesională și să convingă pacienții că aceasta este mai întemeiată
decât simptomele personale care se potrivesc cu informații preluate de pe diverse site-uri.
     În timp ce doctorii construiesc interacțiunile cu pacienții și reprezentările ce rezultă
dintr-o poziție de autoritate implicită, susținută de pregătirea și practica lor medicală,
pacienții nu consideră legitimitatea autorității medicale ca fiind un dat. În schimb, ei caută
confirmare pentru expertiza medicului în decursul consultului medical și formulează
evaluări ale acestuia pe baza reușitei tratamentului și a relatărilor altor pacienți aflați în
grija medicului. Evaluările făcute de pacienți cu privire la legitimitatea autorității medicale
se pot modifica, așa cum arată reprezentările discursive ale interacțiunilor cu personalul
medical din interviurile realizate.
     Printre primele lucruri pe care pacienții le relatează despre medici se numără referiri la
genul, vârsta sau statusul profesional al persoanei. Acestea par a fi cu atât mai relevante
atunci când acțiunile sau comportamentul medicului nu se aliniază cu așteptările, precum o
femeie tânăr medic care explică clar parcursul dificil dar încheiat cu bine al bolii. Cu toate
acestea, senioritatea este deseori asociată cu expertiza medicală în defavoarea
recomandărilor făcute de medici mai tineri.
     Interviul sociologic relevă experiența de boală în totalitatea sa, așa cum este relatată în
afara contextului interacțiunii medic–pacient. Cea mai mare atenție este acordată
problemelor sociale, personale sau financiare. Experiențele de boală ce necesită spitalizare
sau intervenție chirurgicală fracturează consistența vieții cotidiene a pacientului,
obligându-l să renunțe temporar la activitatea profesională și responsabilitățile familiale.
Alături de impactul fizic al bolii, recurența acestor consecințe sociale în narațiunile
pacienților semnalează adaptările pe care ei sunt nevoiți să le facă. Diferența este că, atunci
când aspectele sociale ale bolii sunt amintite în cadrul consultului medical, medicii evită să
le abordeze.
     Pacienții caută să redobândească o măsură de control asupra bolii, fapt dovedit de
relatările despre acțiunile de tratament pe cont propriu sau consultarea unui alt medic.
Scopul de a pune capăt experienței de boală justifică, pentru pacienți, utilizarea unor
metode alternative de tratament, adaptarea tratamentului medical în funcție de percepția
efectului avut sau consultarea altor specialiști – contactați, de cele mai multe ori, prin
intermediul familiei sau al prietenilor.
     Nu este evident din relatările medicilor că modul în care pacienții abordează autoritatea
medicală este luat în considerare. În schimb, medicii interpretează manifestările de
rezistență ale pacienților – precum prezentarea unor informații din mediul online sau
nerespectarea tratamentului prescris – drept lipsă de complianță cu recomandările medicale
sau lipsă de înțelegere a practicilor medicale, etichetând pacientul ca iresponsabil.
Relatările medicilor indică rareori că recunosc relevanța aspectelor sferei cotidiene, pe care
pacienții le includ în descrierea bolii ca o componentă principală a experienței lor.
     În absența unei relații de comunicare deschise și oneste, atât medicii, cât și pacienții
apelează la tipare de interacțiuni care îi împiedică să împărtășească aspecte ale bolii ce ar
putea fi relevante pentru tratament și care mențin aparența unei situații de subordonare,
ignorând pe deplin importanța relațiilor sociale pentru tratament.
       Conceptiile despre sanatate si boala au variat foarte mult de-a lungul timpului in functie
de mentalitatea epocilor. Reprezentarile despre boala si sanatate precum si modul de raportare
la acestea au fost influentate de conceptii religioase, de gradul de dezvoltare a stiintelor, de
superstitii sau prejudecati, dar si de fenomenele sociale de amploare ce au adus schimbari
majore in modul de intelegere al lumii.

Exista 4 mari stadii de dezvoltare a medicinei si prin ea, a conceptiilor despre sanatate si
boala. Primul stadiu este cel al medicinei prestiintifice ce cuprinde:

1. medicina primitiva- desi se considera ca bazele actului medical au fost puse

cu 2500 de ani in urma de catre Hippocrate, preocupari pentru integritatea corpului
au existat intotdeauna; incercarea omului de a intelege si de a se lupa cu boala se
concretizeaza inreactia magica; magia, religia si medicina se impleteau in cadrul
acestui stadium; boala era declansata mai ales de moralitatea indoielnica a
indivizilor unui popor-se considera ca incalcarea tabuurilor si a normelor sociale era
cauza principala pentru declansarea bolilor si a starilor de infirmitate.; tratamentul
aplicat era unul magic cu functie cathartica si de vindecare;

boala era extreme de integrate in contextul social iar rolul medicului era jucat de              
saman sau de vraci; cea mai mare parte a vindecarilor se bazau pe efectul placebo datorita
faptului ca tratamentul lua forma unui adevarat spectacol; vraciul era ales din randul celor cu
dizabilitati fizice sau psihice deoarece se considera ca el este un intermediar intre zeu si om.

2. medicina antica- si ea acorda un rol important factorilor sociali in declansarea

unei boli; acum castiga teren ideea de natural; se dadea o mare importanta dietei,
stilului de viata si culturii fizice; medical avea rolul nu numai de a vindeca boala ci
si de a cerceta conditiile in care a aparut aceasta; medicina antica
aduce reactia confesionala ce presupune caldura umana, sprijinul moral acordat
pacientului, incurajarea; Paracelsus spunea ca iubirea este unul dintre cele 4
fundamente ale medicinei; sanatatea este data de echilibrul fiziologic( distribuirea
echilibrata a celor 4 umori din organism: sange, flegma, bila galbena si bila neagra);

3. medicina Evului Mediu- conceptia Evului Mediu cu privire la boala este

aceea ca ea este o pedepasa data de Dumnezeu pentru pacatele omului; tratamentul
se rezuma la acte de purificare( spovedanie, flagelare, post); epoca Evului Mediu se
caracterizeaza prin obscurantism si de aceea nici nu se incerca a cauta cauzele care
produc bolile umane; Biserica interzicea cu desavarsire cercetarea medicala, astfel
ca progresul medical stagneaza; precaritatea masurilor de igiena si prevenire a
bolilor au condos la explicarea marilor epidemii din epoca ce au decimat populatia
Europei de nenumarate ori; spitalul ia forma azilului(lazaretului), acesta fiind mai
degraba o institutie de izolare a bolnavilor decat de tratare a lor; apare reactia
religioasa cu privire la boala; boala era considerata a fi rezultatul posesiunii
corpului uman de un spirit malefic si in consecinta tratamentul presupunea
exorcizarea.

Medicul fiind elemental cheie in cadrul sistemului sanitary, are un status deosebit si in cultura
extramedicala fiind considerat prototipul profesionistului prin excelenta.

Medicii se diferentiaza de alti profesionisti prin faptul ca doar lor le este recunoscut
monopolul propriei activitati( ei dewtermina continuturile studiilor medicale, formuleaza
regulile codului deontologic si depind de propriile organizatii- Ordinul Medicilor). Controlul
care se exercita asupra lor este un autocontrol.

Statusul medicului este asociat cu valori precum:putere, cunoastere, devotement, eroism,

putere de sacrificiu.

           Medicina curativa s-a impartit in 2 tabere:

-          cea a omnipracticienilor- medicii de familie, medicii generalisti;

-          specialistilor.

Rolul social al medicului

      Parsons defineste rolul social al medicului prin 5 elemente:

-          competenta tehnica- asimilarea si consolidarea cunostintelor se realizeaza si dupa

terminarea facultatii; competenta este aprobata prin examene si concursuri;

-          universalism- medical nu poate refuza bolnavul dupa criterii arbitrare(pozitie sociala,

sex, rasa, religie, etnie);

-          specificitatea functionala- medical este specialist intr-un domeniu bine

precizat;dreptul medicului asupra unei persoane nu trebuie sa depaseasca limitele domeniului
medical;

-          neutralitatea afectiva- medical nu judeca si nu condamna pacientul pentru actele sale

( daca nu au legatura cu tratamentul prescris), nu-si pedepseste bolnavul si nu admite sa
devina intim cu acesta; neutralitatea ii asigura medicului obiectivitatea in raport cu pacientul;

-          orientarea spre colectivitate- inainte de toate, medicul este preocupat de bunastarea

pacientului; ideologia medicului pune accent pe devotament fata de colectivitate, considerand
ca in medicina profitul este cel mai putin cautat.

B). Rolul social al bolnavului

Rolul de bolnav ( cu caracter temporar sau permanent) este definit de Parsons prin 4

trasaturi:

1. degrevarea de sarcini si responsabilitati;

2. bolnavul nu se poate insanatosi printr-un act de vointa proprie, de aceea el nu

este facut responsabil pentru incapacitatea sa;
 3. boala trebuie considerata ca indezirabila si bolnavul trebuise sa doreasca
insanatosirea sa;

4. bolnavul are obligatia sa coopereze cu cei care raspund de sanatatea sa.

Numai prin respectarea acestor obligatii, caracterul de devianta al bolii este anulat, iar starea
bolnavului este una legitima.

Tipul de rol al bolnavului depinde de mai multi factori:

a-      felul bolii;

b-      gravitatea bolii;

c-      cronicizarea bolii;

d-     genul de tratament:ambulator, stationar, spitalicesc.

Medicul trebuie sa pastreze un echilibru intre a ajuta bolnavul si a-l refuza. Il ajuta pe bolnav
in relatia terapeutica pentru a-si depasi starea de dependenta cauzata de boala si il refuza
atunci cand se urmaresc tragerea de foloase de pe seama unei boli imaginare.

               Relatia medic-pacient

Parsons a definit aceasta relatie ca fiind o relatie intre roluri caracterizata

prin asimetrie siconsensualitate.

Este o relatie asimetrica deoarece medical are o pozitie de superioritate fata de bolnav prin

puterea sa de a-l vindeca; si consensuala deoarece bolnavul recunoaste puterea medicului dar
il si ajuta in actul sau terapeutic –relatie de reciprocitate.

Medicul are urmatoarele drepturi:

v  dreptul garantat de a examina fizic pacientii si de a intra in zonele mai intime ale vietii
bolnavului;

v  i se garanteaza o autonomie in practica profesionala;

v  are dreptul sa ocupe o pozitie de autoritate in fata pacientului.

Obligatiile ce-i revin medicului constau in:

 folosirea cunostintelor profesionale in solutionarea bolii;

 sa actioneze in folosul pacientului si a comunitatii mai mult decat pentru propriul

interes;

 sa fie obiectiv si detasat emotional;

 sa se conformeze dupa normele practicii medicale profesionale.

Natura relatiilor dintre medic si pacient are o influenta deosebita atat in stabilirea
diagnosticului cat si in actul terapeutic.

               Tipuri de relatii medic-pacient

In analiza relatiilor medic-pacient, ca relatie sociala, s-au impus 2 puncte de vedere:

1.- primul este cel al lui Parsons care considera aceasta relatie ca fiind una
decomplementaritate, de intelegere reciproca intre 2 actori sociali;

2.- cel de-al doilea punct de vedere este cel al lui E. Friedson(1970)- relatie potential
conflictuala.

1. Relatia de complementaritate-Parsons

Atat medicul cat si pacientul isi joaca propriul rol social reprezentand fiecare modele sau
tipuri ideale de comportament social. Medicul isi foloseste cunostintele sale pentru a-l ingrji
pe bolnav, iar pacientul cere ajutorul medicului si coopereaza cu acesta.

Doi medici psihiatri americani, T. Szasz si M. Hollender(1956) au reevaluat cateva aspecte

ale modului parsonian, ideea reciprocitatii relatiei medic-pacient, considerand ca nu exista un
singur model de relatie terapeutica. Ei au identificat 3 tipuri de relatii medic-pacient:

1.- activitate-pasivitate- medicul este activ iar bolnavul pasiv;

2.- conducere-cooperare- medicul aplica tratamentul bolnavului iar bolnavul este capabil de

a-si exercita propria judecata in urmarea acelui tratament;

3.- participare reciproca ( cooperare mutuala)- bolnavul intalneste ocazional medicul-

pacientii sunt bolnavi cronici dar pot fi inca activi din punct de vedere social; in acest caz
medicul ii ajuta sa-si mentina tratamentul.

Tipul de relatie depinde de conditia pacientului, de terapia pe care medicul o executa, ea

putand sa se schimbe in functie de stadiile diferite ale tratamentului.

Pe langa cele 3 relatii mai sus amintite mai exista si o a 4 , pacientul conduce si medicul
coopereaza atunci cand pacientul solicita o trimitere sau o reteta.

2. Relatia potential-conflictuala- Friedson

Acest conflict isi are sursa in interesele si perspectivele diferite pe care le au pacinetul si
medicul. Medicul percepe bolnavuyl si nevoile sale conform categoriei cunoastintelor sale
specializate iar bolnavul percepe boala sa in functie de exigentele vietii cotidiene. Exista deci
o diferenta intre perspectivele “culturii profesionale” a medicului si a “culturii profane” a
pacientului. O alta sursa de conflict o poate constitui si interesele si prioritatile diferite ale
medicului si pacientului; diferentele cu privire la evaluarea gravitatii bolii, asteptarile
contradictorii cu privire la comportamentul bolnavului.

Obstacolele in relatia medic-pacient pot fi constituite prin:

-          lipsa accesului la serviciile medicale de specialitate in cadrul unor bolnavi

nedeplasabili sau din mediul rural;

-          problema economica- ingrijirea medicala de specialitate, mai ales cea din sistemul
privat, implica costuri mari si tot mai multe servicii medicale dunt contra cost;

-          in cazul serviciilor medicale private exista presiunea eficientei actului medical;

-          sistemul de salarizare nesatisfacator al profesiei medicale in Romania.

Strategii de control-comunicare in relatia medic-pacient

            Comunicarea este procesul transmiterii , receptionarii, stocarii, prelucrarii si utilizarii

informatiilor.

Orice act elementar de comunicare presupune existenta unui:

-          emitator;
-          mesaj;

-          canal de transmitere a mesajului;

-          receptor.

Comunicarea este considerata a fi principala punte de legatura intre oameni, un mijloc prin
care o persoana transmite un mesaj unei alte persoane si asteapta raspuns din partea acesteia.

O serie de oameni de stiinta, printre care si psihiatrii Paul Watzlawich si D.Jackson, si-au

inscris cercetarile in problemele de socializare punand un mare accent pe dimensiunea
comunicarii ca relatie interumana. Acestia au emis o serie de axiome ce caracterizeaza
comunicarea interumana:

1. Comunicarea este inevitabila- nu doar componenta verbala este importanta ci

si intregul complex al miscarii corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor,
privirii, tacerii, spatiului individual, vestimentatiei, toate au o bogata valoare
comunicativa.

2. Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si

relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui
dintai.

3. 3.      Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni

de cauza-efect sau stimul-raspuns;

4. Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie o forma analogica- acest

lucru se refera la faptul ca noi putem transmite un mesaj printr-o modalitate pur
lingvistica fara a implica sentimentele in redarea acestuia, iar acest mod de
transmitere este numit mod digital de genul “spun totul sau nimic”, pe cand 
modalitatea paralingvistica de transmitere a unui mesaj ( intonatie, ritm, timbru) tine
cont de impactul din spatele mesajului asupra receptorului, comunicarea
paralingvistica este numita drept comunicare analogica.

5. Comunicarea este ireversibila- odata emis, mesajul produce efecte

6. Comunicarea presupune raporturi de forta si ea implica tranzactii

simetrice sau complementare- pe intreg procesul comunicarii se mentin rolurile
participantilor care nu pot fi schimbate ca si status, rolurile raman fixe si inegale iar
intre acestea se interpun interactiunile de tip tranzactional ( ex. relatia medic-pacient
la consultatie, profesor-elev la cursuri) dar mai pot exista si “interactiuni personale”
ce nu presupun disparitia rolurilor ci o fluidizare a lor ( ex. relatia dintre prieteni,
soti, etc.)

7. Comunicarea presupune procese de ajustare si acordare- aceste procese

intervin in comunicare datorita polisemiei termenilor folositi de vorbitori, de
diferentele de experienta dintre vorbitori ( ex. conflictul dintre generatii).
 

            Tipuri de comunicare

Exista doua tipuri de baza ale comunicarii interumane: verbala si non-

verbala. Comunicarea verbala se refera la tot ceea ce este scris sau spus. Comunicarea
scrisa implica formulari clare si logice, pe cand comunicarea orala este insotita si de factorii
paralingvistici ( intonatie, ritm, timbru).

                       Comunicarea non-verbala este cea care transmite cele mai multe informatii
despre actorii din cadrul comunicarii. Acest tip de comunicare completeaza comunicarea
verbala si creeaza adevarate limbaje ce traduc starea de spirit a vorbitorilor.

                      Principalii indici non-verbali sunt:

 expresia fetei;

 gesturile- miscarea mainilor, a corpului;

 orientarea corpului catre interlocutor;

 pozitia corpului- modul in care stam, in picioare sau asezati;

 proximitatea- distanta la care stam fata de interlocutor;

 contactul vizual;

 contactul corporal;

 miscari ale corpului;

 aspectul exterior- vestimentatie sau infatisare fizica;

 aspectele non-verbale ale vorbirii- variatii ale tonului;

 aspecte non-verbale ale scrisului- scrisul de mana , acuratetea si aspectul vizual

general.

Comunicarea este procesul cheie in medicina intrucat ea furnizeaza, in buna parte, datele
necesare stabilirii diagnosticului. Pentru multe boli cronice, ea este singurul suport al bolii si
unica forma de tratament.
Majoritatea studiilor privind punctul de vedere al pacientilor cu privire la ingrijirea medicala
releva concluzia comuna conform careia cei mai multi sunt nesatisfacuti de cantitatea si
calitatea informatiei primite in cursul ingrijirii.

Cauzele insuficientei comunicarii medic-pacient constau in:

1. atitudinea profesionala- unii medici se retin in a furniza informatii clare si

precise bolnavilor in legatura cu boala lor pe motivul de a     nu-i nelinisti iar alti
medici considera comunicarea informatiilor cu privire la boala lor drept una dintre
sarcinile esentiale ale actului medical pe langa terapia propriu zisa;

2. stilurile de interviu- unii medici pun intrebari strict legate de simptomele unui
bolnav, iar altii sondeaza si problemele persoanale, colaterale aparitiei bolii;

3. problema incertitudinii- in cazul bolilor cronice, etiologia lor nu este

suficient cunoscuta si de aceea medicii au rezerve in a informa bolnavii cu privire la
evolutia bolii lor;

4. neincrederea pacientului- exista bariere in relatiile terapeutice din cauza

diferentelor de clasa  si de statut, aceste diferente altereaza informatiile de la pacient
catre medic;

5. perspectivele diferite ale medicului si pacientului;

6. dificultati in exprimare- medicul poate folosi un limbaj mult prea stiintific in

redarea informatiilor legate de boala pacientului, iar pacientul nu va intelege starea
sa de fapt datorita terminologiei medicale.

Strategiile de control in relatia medic-pacient pot fi grupate in 4 categorii:

1. 1.      persuasiunea;

2. 2.      negocierea;

3. 3.      incertitudinea functionala;

4. 4.      comportamentul non-verbal.

Persuasiunea se regaseste de partea ambelor parti: atat de paretea pacientului cat si de partea
medicului. Pacientul poate convinge medicul ca un anumit tratament este mult mai eficient
pentru problema sa de sanatate decat un altul iar medicul poate convinge pacientul ca
experienta sa in aplicarea tratamentului propus este una pozitiva si se bazeaza eminamente pe
cercetari stiintifice si experimetale de laborator cu un bun grad de eficacitate pe subiecti
umani.

Negocierea se refera la procesul prin care medicul si pacientul ajung la un compromis.

          Incertitudinea functionala intervine doar atunci cand medicul, fiind sigur de evolutia
unei boli sau de rezultatul unei terapii, poate prelungi in mod deliberat incertitudinea
pacientului.

          Comportamentul non-verbal se poate manifesta printr-o variata serie de gesturi

realizate atat de catre medic cat si de catre pacient.

    Comportamentul profesional al  asistentului medical in actul terapeutic

Acest comportament se caracterizeaza prin:

v  asimilarea temeinica la cel mai inalt nivel a cunostintelor teoretice si a deprinderilor

practice;

v  stapanirea metodelor si tehnicilor de investigare si de terapie;

v  administrarea operativa si in cunostinta de cauza a tratamentului;

v  crearea unui climat de munca adecvat;

v  perfectionarea continua.

Se identifică cateva principii şi valori etice de care trebuie să ţină cont asistentul medical:

1. 1.      autonomia;

2. 2.      binefacerea (beneficienţa);

3. 3.      non-maleficienţa;

4. 4.      dreptatea;

5. 5.      veracitatea;

6. 6.      sinceritatea;

7. confidenţialitatea.
 

       Autonomia – conform acestui principiu, individual trebuie să i se dea posibilitatea de a

hotărî singur asupra propriilor acţiuni

Beneficienţa – reprezintă obligaţia de a face bine şi de a evita producerea de prejudicii altor

persoane. A acţiona conform acestui principiu înseamnă a-i ajuta pe pacienţi să obţină ceea ce
le este benefic şi de a reduce riscurile.

Asistentele medicale sunt obligate ” să promoveze sănătatea, să prevină îmbolnăvirile, să

redea sănătatea şi să aline suferinţele” (I.C.N., 1973, Codul de Etică)

Aceste linii de conduită profesională se materializează în efecte benefice pentru persoana

îngrijită sănătoasă sau bolnavă.

    Non-maleficienţa - prin tot ceea ce facem nu trebuie să facem rău persoanei îngrijite.

Dreptatea - asistentul medical trebuie să trateze cu aceeaşi responsabilitate şi profesionalism

toţi pacienţii indiferent de vârstă, condiţie socială, economică, criterii religioase, etnie

    Veracitatea - obligaţia de a spune adevărul, de a nu minţi pacientul. Relaţia între asistentul
medical şi pacient trebuie să se bazeze pe adevăr.

    Sinceritatea - este considerată o dovadă de respect datorată persoanei îngrijite.

Asistentele medicale au obligaţia să fie sincere şi de bună credinţă, să spună adevărul despre
boală, despre tratament, fără însă să-şi depăşească limitele de competenţă.

Confidenţialitatea - asistenta medicală este obligată să păstreze secretul profesional; toate

informaţiile cu privire starea pacientului nu vor fi împărtăşite altei persoane din afara echipei
de îngrijire, decât cu consimţământul pacientului, facând excepţie cazurile prevăzute în mod
expres de lege.

Răspundere şi responsabilitate în asistenta medicala

Fara aceste doua atribute asistentul medical nu-şi poate desfăşura activitatea.

   Răspunderea profesională – concept etic important care are la bază relaţia asistent
medical-pacient în acordarea îngrijirilor. Asistenta medicală are răspundere faţă de pacient,
profesia sa şi societate, pentru ce a făcut sau nu a făcut în activitatea de îngrijire.

Responsabilitatea profesională - este o autoangajare conştientă şi voită într-o acţiune. Fiind

conştienţi de fiecare atitudine şi acţiune, înţelegem să justificăm şi să luăm asupra noastră
toate consecinţele. Asistentul medical are responsabilităţi individuale, de grup precum şi
specificului unde lucrează. El îşi desfăşoară activitatea în cadrul echipei de îngrijire bazându-
se pe relaţii de parteneriat şi solidaritate profesională, complementaritate. Activitatea în
echipă presupune respectarea autonomiei profesiei cât şi buna colaborare pentru realizarea
scopului propus ducând astfel la satisfacţia profesională.

BIBLIOGRAFIE

 Istoria sociologiei românești, Ștefan Costea, Editura Fundației "România de

Mâine", 2002
 Sociologi români, Ștefan Costea, Institutul de Sociologie (Academia Română),
Editura Expert, 2001
 O istorie orală a Școlii Sociologice de la București, Zoltán Rostás, Editura Printech,
2001
http://www.cooperativag.ro/o-istorie-nefardata-reabilitarii-sociologiei-romanesti/

https://www.viata-medicala.ro/emc/o-perspectiva-sociologica-asupra-interactiunii-medicale-
13773