POVESTEA LUI HARAP-ALB

de Ion Creangă

- comentariu –

Publicat in anul 1877, în revista "Convorbiri Literare", "Povestea lui Harap-Alb",

de Ion Creangă, este o sinteză a basmului românesc, în care schema folclorică este
preluată în liniile ei esenţiale: lupta dintre bine şi rău, existenţa unui mezin, care i se
substituie lui Făt-Frumos, probele la care este supus şi nunta ca final fericit.
Operă narativă în proză, în care realitatea este transfigurată în fabulos, iar
personajele poartă valori simbolice, basmul este o specie literară străveche, prezentă atât
în literatura populară, cât şi în cea cultă, basmul cult având ca particularităţi reflectarea
concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea
personajelor, umorul şi specificul limbajului.
Titlul basmului „Povestea lui Arap Alb” sugerează caracterul fabulos al
operei("povestea"), dar şi caracterul său iniţiatic: Harap-Alb este numele sub care eroul
trece prin toate probele, care îi aduc desăvârşirea umană(„Harap”- rob, „Alb” – nobil).
Tema basmului este iniţierea unui tânăr care parcurge drumul de la stadiul de
novice, la acela de om total. Astfel, basmul lui Creangă întruneşte trăsăturile unui
bildungsroman. Motivele specifice sunt superioritatea mezinului, călătoria, muncile,
demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.
Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor părinteşti, eroul fiind nevoit
să refacă experienţa tatălui, pe care calul îl purtase, în tinereţe, prin aceleaşi locuri.
Întâlnirea cu Spânul este, deci, o reluare a veşnicului conflict dintre cele două forţe,
simboluri ale binelui şi răului. 
Perspectiva narativă a basmului aparţine unui narator omniscient, care
subiectivizează prin intervenţii directe sau prin folosirea dativului etic. Naraţiunea este
realizată la persoana a III-a. Tehnica narativă folosită este tehnica înlănţuirii cronologică
şi cauzală a secvenţelor.
Reperele temporale sunt neprecizate ("în vremurile acelea"), situând întâmplările
în atemporalitate, iar reperele spaţiale se configurează prin locuri şi fiinţe fantastice sau
personaje: Pădurea Spânului, Grădina Ursului, Pădurea Cerbului.
Acţiunea se desfăşoară liniar, succesiunea secvenţelor fiind redată prin înlănţuire.
Incipitul acestui basm se deosebeşte de formula iniţială a prototipului folcloric,
compusă din doi termeni: unul care atestă o existenţă ("A fost odată") şi altul care o
neagă ("ca niciodată")."Povestea lui Harap-Alb" începe cu formula "Amu cică era odată",
care pune povestea pe seama spuselor cuiva, fără a o nega, intrarea în text făcându-se prin
"era odată un craiul care avea trei feciori...". Tot în incipit se regăsesc două motive
literare specifice basmului: cel al fraţilor despărţiţi şi al împăratului fără moştenitori.
Finalul este închis şi compensator,ca la basmul tradiţional. Odată iniţierea
încheiată, eroul reintră în posesia paloşului, primeşte recompensa(pe fata Împăratului Roş
şi împărăţia), şi îşi schimbă statutul social(devine împărat), fapt ce confirmă maturizarea
acestuia. Ca şi în cazul incipitului, Creangă inovează formula finală pentru că aduce un
element de originalitate, introducând o referire critică la adresa societăţii naratorului:"iar
pe la noi, cine are bani mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”.
 "Povestea lui Harap-Alb" urmăreşte formarea unui tânăr pentru a-şi dobândi
dreptul de a deveni conducător şi pentru a-şi forma o familie. Această călătorie se
realizează în trei etape.
Prima este pregătirea şi anticipează drumul de iniţiere. Sfânta Duminică, simbol
al experienţei acumulate, îl învaţă pe fiul de crai cum să dobândească calul, paloşul şi
hainele de mire ale tatălui său(simboluri ale legăturii cu strămoşii).
Cea de-a doua etapă, drumul de iniţiere(de formare), cuprinde proba podului,
rătăcirea prin Pădurea Spânului(spaţiul labirintic), schimbarea indentităţii eroului prin
vicleşug, care are loc în fântână, şi cele două probe la care este supus de către Spân:
aducerea sălăţilor din Grădina Ursului şi pielea bătută cu nestemate a Cerbului. Din toate
aceste probe, Harap-Alb iese învingător, graţie ajutorului primit de la Sfânta Duminică.
Cea de-a treia etapă este cea mai grea şi încheie drumul de maturizare a eroului.
Acesta trebuie să se descurce singur(Sfânta Duminică dispare din basm) şi să o aducă pe
fata Împăratului Roş. După ce trece cu succes de această probă cu ajutorul celor cinci
prieteni, al furnicilor şi a albinelor, Harap-Alb este ucis de Spân, decapitarea şi învierea
eroului fiind ultima treaptă a iniţierii.
Personajele basmului “Povestea lui Harap-Alb” sunt purtătoare ale unor valori
simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze, personajele antagonice şi simbolice care
le reprezintă fiind Harap-Alb şi Spânul.
La construcţia celor două personaje contribuie fabulosul, care este tratat în mod
realist: nici Harap-Alb nu se confundă cu Făt-Frumos, ci este un om care are calităţi şi
defecte, şi nici Spânul nu este zmeu, ci o fiinţă umană însemnată de natură prin lipsa
bărbii(expresie a bărbăţiei).
Amândoi sunt nişte personaje "deghizate": Harap-Alb este un fiu de împărat
ascuns sub haine de slugă, iar Spânul este "răul necesar", deghizat în fecior de împărat.
Harap-Alb este personajul principal, protagonist şi eponim al basmului lui
Creangă. Eroul săvârşeşte un act de iniţiere în vederea formării lui pentru viaţă.
Autorul îşi scoate personajul din tiparele clasice, pentru că renunţă la perfecţiunea
eroului şi îl introduce în categoria oamenilor simpli. Iniţial, personajul lui Creangă este
timid, ruşinos şi lipsit de curaj. Reacţia sa atunci când Craiul îi ceartă pe fraţii mai mari,
este evidenţiată de către narator prin caracterizarea directă. Tot acum găsim o trăsătură
definitorie a personajului, milostenia, care face ca el să fie alesul.
Întâlnirea cu Spânul constituie episodul-cheie în evoluţia ulterioară a
personajului. În pădure, el trăieşte sentimentul de frică şi neputinţă şi nesocoteşte sfatul
tatălui său, luându-l în slujba sa pe Spân.
Urmează momentul crucial: cel al supunerii prin vicleşug. Naiv, fiul de împărat
coboară în fântână la îndemnul Spânului. Acolo, el renunţă la originea sa nobilă pentru a
porni fără nimic în lupta cu destinul. Din acest moment, Harap-Alb(un oximorom) este
eroul care va lupta şi va birui cu bunătatea inimii sale, nu cu mândria eroului perfect.
El apare ca un om simplu, modest, calităţi apreciate de toţi cei din jurul lui, spre
deosebire de Spân, ale cărui defecte omeneşti îl duc la pierzanie: rău, antipatic, arogant.
Ajutat mai mult de sfatul Sfintei Duminici, Harap-Alb va da cele dintâi probe de
curaj şi de bărbăţie, nu fără ezitări şi slăbiciuni omeneşti.
În cea de-a treia probă, călătoria prin locuri pustii şi greu accesibile constituie un
permanent prilej de cunoaştere pentru erou, care ţnţelege că fiinţele cele mai neinsemnate
(furnicile, albinele) îţi pot fi de folos. De asemenea, Harap-Alb poate constata
ciudăţeniile fiinţelor umane şi variatatea indivizilor, dovedind toleranţă şi sociabilitate.
Pe drumul de întoarcere, el se îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş, dar rămâne
loial Spânului, considerând că datoria este mai presus de sentimentele lui.
Ajunşi la Verde Împărat, tânăra îl demască pe Spân.Acesta nu are demnitatea
zmeilor, care se recunosc învinşi, şi îi taie capul lui Harap-Alb.
Experienţa capitală prin care trece eroul se petrece în sens invers celor din
fântână: "moare" sluga şi "se naşte" împăratul.
Spânul întruchipează forţa răului în basm, un fel de Zmeul-Zmeilor care seamănă
în lume teroare, răutate şi violenţă. El este personaj negativ specific basmului şi
întruchipează nedreptatea, răutatea, minciuna - trăsături condamnate în orice basm
popular sau cult.
Omul spân este prin naştere un om rău, viclean peste măsură, nu se dă în lături să
păcălească un "boboc" (nepriceput, lipsit de experienţă) cum era mezinul craiului şi-l
atrage în capcana din fântână prin minciuni şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere de
oameni.
Trăsăturile lui morale reies în mod indirect din faptele sale şi din relaţiile cu
celelalte personaje. Impostor şi grosolan, se comportă ca un stăpân tiran, considerând că
slugile seamănă cu animalele. Din proprie experienţă, ştie că "să te ferească Dumnezeu,
când prinde mămăliga coajă", deoarece el, obraznic şi prost crescut, cum vede că "i s-au
prins minciunile de bune" si că este primit cu toate onorurile de către împăratul Verde,
devine ameninţător cu sluga, îi dă o palmă, cu scopul "să facă pe Harap-Alb ca să-i ieie şi
mai mult frica".
Văzându-se ajuns urmaş la tronul împărătesc, Spânul devine arogant şi lăudăros,
însuşindu-şi toate meritele lui Harap-Alb, ba mai mult, fălindu-se că ştie să fie stăpân
adevărat şi să-şi strunească slugile.
Ca moduri de expunere, spre deosebire de basmul popular, unde predomină
naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea.
Naraţiunea este dramatizată prin dialog, iar individualizarea acţiunilor şi a personajelor
se realizează prin amănunte(limbaj, gesturi). Dialogul susţine evoluţia acţiunii şi
caracterizarea personajelor. Descrierea conturează indicele spaţial şi personajele prin
portretistică.
Registrele stilistice oral, popular şi regional conferă originalitate limbajului, care
diferă de al naratorului popular prin specificul integrării termenilor. Limbajul cuprinde
termeni şi expresii populare, regionale, ziceri tipice(proverbe, zicători).
Umorul se realizează prin ironie, porecle şi apelative caricaturale, scene comice,
expresii populare.
Oralitatea stilului se realizează prin expresii narative tipice, exprimarea afectivă în
propoziţii interogative şi exclamative, dativul etic şi inserarea de fraze ritmate sau versuri
populare.
„Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă este un basm cult, deoarece
prezintă reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului,
individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului, însă, asemenea basmului
popular, pune în evidenţă idealul de dreptate, de adevăr şi de cinste.