Psihopatologie, tratament și terapie psihologică

1. Fundamente
Subiectul uman poate să fie analizat în patru componente majore:
(1) subiectiv-emoţional;
(2) cognitiv;
(3) comportamental şi
(4) psihobiologic.
Componenta subiectiv-emoţională se referă la ceea ceea ce simţim/experienţiem (spre
exemplu, când spunem că suntem veseli sau trişti). Componenta cognitivă se referă la modul în
care prelucrăm informaţia (spre exemplu, la gândurile pe care pe avem). Componenta
comportamentală se referă la ceea ce facem şi ceea ce este observabil şi măsurabil, independent
de noi (spre exemplu, când mut un obiect dintr-un loc în altul). Componenta psihobiologică se
referă la modificările biologice care sunt influențate de factori psihologici (spre exemplu, la
modificările în ritmul cardiac, atunci când apare o discrepanţă între ce se întâmplă şi ce mă
aştept); nu orice modificare biologică implică factori psihologici, dar orice factor psihologic are
implementare (spre exemplu, neurobiologică) şi/sau consecinţe biologice.
Când aceste componente şi/sau combinaţiile lor sunt relativ stabile situaţional şi în timp,
vorbim despre trăsături de personalitate. Când în cazul trăsăturilor de personalitate domină
componenta comportamentală pe care o raportăm la anumite standarde de performanţă, vorbim
de trăsături de personalitate de tip aptitudinal (spre exemplu, inteligenţa). Când domină
componenta subiectiv-emotională şi cognitivă, raportată la valori, vorbim despre trăsături de
personalitate de tip caracterial. În fine, când domină componenta psihobiologică, vorbim despre
trăsături de personalitate de tip temperamental.
Sănătatea este o stare de bine fizic, psihic şi social. Boala este o deviaţie de la sănătate,
asociată obligatoriu în cazul bolilor psihice cu stres şi/sau disabilitate. Aşadar, nu orice deviaţie
de la sănătatea psihică înseamnă boală psihică; uneori deviaţiile sunt numite subclinice – stresul
şi/sau disabilitatea nu sunt foarte puternice - şi se referă la probleme psihologice larg răspândite
în viaţă (ex. stresul la serviciu); şi problemele psihologice pot însă fi rezolvate cu ajutorul
specialistului în sănătate mintală.
Boala are (1) un tabloul clinic, generat de o serie de (2) reacţii ale organismului la (3)
agenţi cauzali.
Tabloul clinic este format din semne şi simptome. Modificările în cele patru componente
descrise mai sus – subiectiv-emoțional, cognitiv, comportamental, psihobiologic -, care deviază
de la modelul cultural şi care generează pentru subiectul uman stres şi/sau disabilitate funcţională
în societate, devin semne şi simptome ale unor tulburări psihice. În timp ce simptomul este un
indicator subiectiv (spre exemplu, „Mă simt deprimat”), semnul este un indicator obiectiv al bolii
(spre exemplu, „Nu interacționează cu prietenii”). Semnele şi simptomele care tind să apară
împreună formează un sindrom. Când tabloul clinic sau sindromul generează stres şi/sau
disabilitate, vorbim despre o tulburare psihică. Când cunoaştem clar cauza tulburării psihice
vorbim despre boală psihică.
Reacţiile organismului se referă la acele aspecte psihologice sau biologice care determină
semne şi simptome. Spre exemplu, modificări psihologice de tip cognitiv (spre exemplu, în
memoria autobiografică a evenimentelor negative) sau biologic (spre exemplu, la nivelul
creierului) pot genera emoţii negative.

1
 Agenţii cauzali ai reacţiilor organismului sunt complecși şi pot fi de natură psihologică
(spre exemplu, o traumă legată de pierderea unei persoane apropiate), biologică (spre exemplu,
anumiţi agenţi biologici), sau fizico-chimică (spre exemplu, anumite substanţe, acţiuni mecanice
precum traume cerebrale, etc.).
Bolile psihice sunt clasificate de către sisteme internaționale de diagnostic, care cuprind
criterii de diagnostic pentru fiecare tulburare (ce semne și simptome sunt necesare la o persoană
pentru a fi încadrată într-o catagorie de boală psihică). Aceste criterii comune sunt necesare
astfel încât pacienții cu aceeași problemă să fie clasificați în aceeași categorie de către
profesioniști diferiți. Cele mai utilizate clasificări sunt ICD 10, sistemul propus de Organizația
Mondială a Sănătății și DSM 5 (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), propus
de Asociația Psihiatrilor Americani.
Tabelul 1 prezintă o relaţie între cele trei aspecte ale unei boli.

Tabelul 1. O clasificare euristică a bolilor în funcţie de tabloul clinic

şi mecanismele etiopatogenetice (după David, 2012)
Semne şi simptome / Predominant Predominant biologice
Mecanisme psihologice
etiopatogenetice
Tulburări psihice Tulburări psihosomatice
„clasice” (vezi DSM 5 (vezi pentru detalii
Predominant -APsyA, 2013) Kaplan şi Sadock,
psihologice 1998)

Tulburări somatoforme
(vezi DSM 5 - APsyA,
2013)
Tulburări psihice Tulburări somatice
datorate unor condiţii „clasice” (vezi ICD-10
Predominant non- medicale sau pentru detalii
psihologice consumului de [WHO/OMS, 1992])
substanţe (vezi, pentru
detalii DSM 5 - APsyA,
2013)

Legendă: ICD-10 (International Statistical Classification of Diseases and Related Health Problems/Clasificarea
statistică internaţională a maladiilor şi a problemelor de sănătate asociate, ediţia a X-a); American Psychiatric
Association/Asociaţia Psihiatrilor Americani (ApsyA); DSM 5 (Diagnostic and Statistical Manual of Mental
Disorders/Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mintale, ediţia a 5-a); OMS (Organizaţia Mondială a
Sănătăţii).

2
 Aşa cum se observă în Tabelul 1, unele boli au tablou clinic şi cauze psihologice; acestea
sunt de competenţa specialistului în sănătatea mintală. Bolile care au tabloul clinic biologic şi
cauze nepsihologice sunt de competenţa medicului. Celelalte două categorii implică echipe mixte
de tratament, specialiști în sănătate mintală şi medici.
Bolile psihice sunt foarte frecvente: aproximativ un sfert dintre oameni suferă acum sau
vor suferi la un moment dat în decursul vieții de o boală psihică. Printre bolile psihice, cele mai
frecvente sunt depresia (stări intense de tristețe, lipsă de energie, etc. care durează mult) și
tulburările de anxietate (frica intensă de a vorbi în public sau alte situații sociale, frica de diverse
situații sau animale, stări de panică). Aceste boli psihice pot fi mai mult sau mai puțin severe,
dar, deși afectează funcționarea persoanei, de obicei, cei care suferă nu pierd contactul cu
realitatea: pot merge la școală sau la serviciu, pot purta o conversație, etc. În cazul unor boli
psihice mai severe însă, se poate pierde contactul cu realitatea, astfel încât ceea ce face pacientul
poate să pară haotic și de neînțeles. Aceste boli se numesc tulburări psihotice, iar cea mai
importantă dintre ele este schizofrenia. Unele boli psihice se manifestă în episoade (ex. am un
episod de depresie de două luni, după care îmi revin), iar altele se leagă de cum este individul ca
persoană, adică se manifestă tot timpul; acestea se numesc tulburări de personalitate.
Pentru a stabili un diagnostic psihiatric, specialistul în sănătate mintală culege informații
din mai multe surse: aplică interviuri clinice structurate (adică derulate conform unui ghid de
întrebări), teste și chestionare, preia informații despre istoricul de viață și medical al persoanei,
consultă fișe medicale (dacă este cazul), discută cu membrii familiei.

2. Scurt istoric
După David (2016) istoria înţelegerii tulburărilor psihice este complexă. Astfel:

…în perioada preistorică şi în Antichitate au existat două curente care încercau să explice
sănătatea şi boala. Primul curent era unul de sorginte magică, în care bolile erau
concepute ca fiind expresia faptului că bolnavul era posedat de un spirit. Dacă spiritul era
rău (cel mai adesea atunci când bolnavul psihic avea comportamente antisociale sau
autopunitive), tratamentul consta în eliminarea acestui spirit prin ritualuri religioase (de
exemplu, exorcizare) sau prin anumite mijloace fizice cu fundament religios (trepanaţii).
Dacă spiritul era bun (comportamentul bolnavului psihic nu era periculos sub aspect
social sau pentru propria persoană), boala era considerată sacră, iar bolnavul era învestit
cu atribute religioase (de exemplu, era considerat profet). Al doilea curent concepea boala
ca fiind determinată de cauze naturale. Astfel, Hipocrat definea epilepsia nu ca pe o boală
sacră, ci ca pe o boală determinată de tulburări ale creierului. În perioada Evului Mediu,
ideea antică potrivit căreia boala ar fi determinată de posesiunea de către un spirit rău a
devenit dominantă. Bolnavii psihic (mai ales cei agresivi) erau declaraţi vrăjitori,
posedaţi de diavol etc., iar tratamentele constau adesea în izolarea acestora în locuri
improprii (legaţi în lanţuri), exorcism şi, uneori, chiar execuţie, dacă aceasta era în
interesul Bisericii; menţionăm însă că această perspectivă trebuie văzută nuanţat, cu un
vârf al agresivităţii în perioada de impact maxim al Inchiziţiei…(David, 2013, pp. 17).

În perioada modernă, modelul conform căruia boala psihică este un fenomen natural
începe să devină dominant şi astfel apar diverse orientări care încearcă să explice boala psihică,
făcându-se apel la factori sociali şi de mediu (Pinel), factori organici (Griesinger, Kraepelin) sau
psihologici (Charcot, Freud, Janet, Mesmer) (David, 2013).

3
 Perioada contemporană este cadrul în care asistăm la modele integrative de tip bio-psiho-
social în înţelegerea tulburărilor psihice.

3. Teorii explicative.
Teoriile care încearcă să explice bolile psihice integrează factori bio-medicali, pe de o
parte, şi factori psihosociali, pe de altă parte.
Factorii bio-medicali includ aspect exterioare organismului – factori bio-chimici-fizici –
sau interne (spre exemplu, aspecte genetice, modificări la nivelul creierului, etc.).
Factorii psihosociali derivă din trei tradiţii principale. În tradiţia dinamic-psihanalitică se
consideră că o serie de pulsiuni psihologice blocate ca urmare a unor conflicte apărute în
perioada dezvoltării noastre ontogenetice (spre exemplu, în prima copilărie) stau la baza
tulburărilor/bolilor psihice; această teorie nu are un suport ştiinţific puternic, astfel că nu este
astăzi una dominantă. În tradiţia umanist-experiențială se consideră că o serie de nevoi
psihologice nesatisfăcute (ex. nevoia de sens, nevoia de acceptare, etc.) stau la baza apariţiei
tulburărilor/bolilor psihice; deşi există un suport ştiinţific mai puternic decât în cazul abordării
dinamic-psihanalitice, nici aceasta nu reprezintă un demers dominant în psihologia modernă. În
tradiţia cognitiv-comportamentală, cea mai recentă tradiţie, se consideră că o serie de modalităţi
distorsionate de prelucrare a informaţiei şi mecanisme comportamente problematice stau la baza
tulburărilor/bolilor psihice; există un suport ştiinţific puternic pentru astfel de mecanisme,
examinate mai ales într-un context socio-cultural mai larg, astfel că această abordare este
probabil cea mai influentă astăzi, incluzând însă şi aspecte validate ştiinţific ale celorlalte
abordări psihologice.
În concluzie, în psihologia modernă, demersul explicativ acceptat pentru înţelegerea
tulburărilor/bolilor psihice se referă la acela care integrează componentele descrise mai sus, într-
un model bio-psiho-socio-cultural.

4. Tratamente
1. Ce este tratamentul psihologic?
Un tratament psihologic este o intervenție psihologică menită să îi ajute pe oameni să își
rezolve problemele emoționale, comportamentale, sociale și să aibă o mai bună calitate a vieții
(Lilienfeld și colab., 2011). Atunci când se adresează oamenilor care au tulburări psihice de
intensitate ridicată/clinică, tratamentul psihologic se numește psihoterapie, în timp ce, atunci
când intervenția vizează scopuri de optimizare și dezvoltare personală, poartă numele de
consiliere psihologică.
2. Cine are nevoie de tratament psihologic?
De tratament psihologic au nevoie în primul rând oamenii care suferă de tulburări
psihice clinice (psihopatologie), mai ales că multe dintre acestea (ex. tulburările de anxietate și
depresie) se ameliorează semnificativ ca răspuns la psihoterapie. Atunci când lucrează cu
persoane care au probleme de psihopatologie, psihoterapeuții folosesc de obicei intervenții care
au fost special concepute pentru rezolvarea problemei respective (ex. terapie cognitiv-
comportamentală pentru tulburare depresivă majoră). Aceste intervenții se găsesc în manuale și
ghiduri clinice.
Pe de altă parte, un număr mare de persoane apelează la psiholog fără a avea o problemă
de psihopatologie, ci pentru probleme subclinice sau pentru că doresc să îmbunătățească anumite

4
aspecte din viața lor (ex. nu sunt motivate să învețe, vor să aibă mai mulți prieteni, etc.). Atunci
când lucrează cu astfel de persoane, consilierii psihologici pornesc în intervenție de la
problemele specifice de viață pe care le au clienții lor, pe care le adresează folosind tehnici
specifice.
Când ne referim la persoana care solicită servicii de psihoterapie, folosim de regulă
termenul de pacient, în timp ce, pentru consiliere psihologică, utilizăm de obicei termenul de
client. Termenul de client este însă de multe ori folosit cu referire la ambele situații.
Nu toți oamenii care au o problemă psihologică apelează însă la psihoterapeut sau la
consilier psihologic. De ce? Există mai multe motive, printre care: 1. Stigma asociată tulburărilor
psihice – multă lume ezită în a se adresa psihologilor de teamă de a nu fi considerați „nebuni”
sau persoane slabe, care nu se descurcă. 2. Costurile financiare ridicate pe care le implică
ședințele de psihoterapie/consiliere, 3. Accesibilitatea scăzută a serviciilor psihologice, în special
pentru persoanele care locuiesc în mediul rural sau în orașele mici, 4. Faptul că uneori oamenii
nu își dau seama că suferă de o tulburare psihică - de exemplu, există tulburări psihice care se
manifestă mai ales prin simptome fizice (ex. tulburarea de panică, unde simptomele principale se
referă la scurte episoade ce cuprind palpitații, senzația de sufocare, greață, tremurături, amețeală
– de fapt senzații asociate răspunsului fiziologic al organismului la frică). Când au astfel de
simptome, oamenii tind să creadă mai degrabă că suferă de o problemă medicală și nu de o
problemă psihologică.

Opțional
Cine poate să devină psihoterapeut sau consilier psihologic?
Majoritatea psihoterapeuților practică și consiliere psihologică, în ideea în care cineva care poate trata
probleme clinice poate trata și probleme non-clinice, dar invers nu este neapărat valabil. Sunt mulți
psihologi care preferă să practice doar consiliere psihologică, lucrând astfel doar cu probleme
subclinice sau de optimizare și dezvoltare personală (fără a aborda în practică probleme de
psihopatologie). În România, pentru a deveni psihoterapeut sau consilier psihologic, după absolvirea
studiilor de specialitate, este necesară parcurgerea unui program de formare în cadrul unei asociații
profesionale, o organizație care oferă educație și practică într-o anumită modalitate de
psihoterapie/consiliere psihologică. Așadar, nu ești psihoterapeut sau consilier psihologic “în
general”, ci ești recunoscut doar în acea modalitate de psihoterapie/consiliere psihologică în care ai
fost format (ex. psihoterapii cognitive și comportamentale, psihoterapie psihanalitică, Consiliere
psihologică - scurtă colaborativă orientată pe resurse şi soluţii).

3. În ce constă intervenția psihologică?

3.1. Cum se desfășoară ședințele de psihoterapie sau consiliere psihologică?

Dacă ne gândim la cum ne imaginăm noi o ședință de psihoterapie, s-ar putea să ne vină
în minte imaginea unui pacient care stă întins pe o canapea și a unui terapeut care stă pe scaun și
ia notițe în timp ce pacientul povestește întâmplări din trecut. Avem această imagine prototip
pentru că psihanaliza, una dintre primele și în trecut, una din cele mai influente forme de terapie,
apela, în mod clasic la această amplasare. Psihanaliza este însă doar un mod de a face
psihoterapie. Există, după cum vom vedea, mai multe școli de psihoterapie, ce urmează principii
diferite și folosesc (uneori) tehnici diferite de intervenție. Dacă ar fi să vedem ce filmează o

5
cameră de filmat în timpul ședinței de terapie, puțin probabil ar fi să vedem totuși o canapea .
În majoritatea formelor de psihoterapie și consiliere psihologică moderne (inclusiv de inspirație
psihanalitică), ce am vedea ar fi două persoane (sau mai multe, dacă terapia se desfășoară în
grup) stând de vorbă, pe scaune, la o distanță socială obișnuită (aproximativ 1,5 m), terapeutul,
uneori și pacientul, luând notițe.

Știați că?
Sigmund Freud, părintele psihanalizei, a introdus canapeaua în ședințele de psihanaliză
inițial pentru că nu îi plăcea să fie privit de pacienți pentru un timp atât de lung?
Ulterior, discipolii lui au susținut că așezarea pacientului pe canapea este importantă,
are rol terapeutic, pentru că limitează influența convențiilor sociale prezente în
conversația față în față (și astfel, pacientul se poate exprima mai liber și mai natural).
Această ipoteză nu a fost însă dovedită științific.

Cel mai adesea, ședințele de psihoterapie se desfășoară între un pacient/client și un

psihoterapeut/consilier psihologic. Atunci când se desfășoară în această formă, vorbim despre
psihoterapie sau consiliere psihologică individuală. Uneori, intervenția este livrată mai multor
indivizi simultan; atunci vorbim despre psihoterapie/consiliere de grup. De exemplu, mai multe
persoane (de obicei între 6 și 8) care au frică de a vorbi în public beneficiază simultan, împreună,
de terapie. Psihoterapia și consilierea psihologică de grup sunt mai eficiente din punct de vedere
al costurilor și timpului pentru că nu este necesar ca terapeutul să petreacă timp cu fiecare client
în parte. Este însă important ca terapeutul să aleagă cu atenție persoanele care vor face parte din
grup, pentru ca intervenția să fie în beneficiul tuturor (ex. nu ar fi util să includem într-un grup
adresat fricii de a vorbi în public persoane care nu au această problemă). Alteori, intervenția este
adresată nu problemelor cu care se confruntă fiecare individ în parte (care pot fi abordate
individual sau în grup), ci problemelor pe care le întâmpină un grup de indivizi ca întreg. Atunci
vorbim despre terapie de cuplu, în care se urmărește rezolvarea problemelor ce apar în dinamica
dintre cei doi parteneri, sau despre terapie de familie, în care este vizată funcționarea optimă a
familiei ca întreg.
3.2. Structura intervențiilor psihologice – factori comuni

Fie că vorbim despre psihoterapie sau de consiliere psihologică, indiferent de școala de

psihoterapie, orice intervenție psihologică are anumite etape (David, 2013). Acestea sunt comune
tuturor abordărilor terapeutice, astfel încât intervențiile au o structură similară.
a) Etapa de diagnostic și evaluare clinică
În această etapă, psihologul, prin intermediul interviului clinic și al testelor psihologice,
încearcă să își dea seama care sunt problemele pe care le are clientul, pentru a ști ce trebuie să
facă în intervenție. În urma acestei etape ar trebui să aflăm care sunt tulburările psihice pe care
le are clientul (ex. tulburare depresivă majoră, tulburări de anxietate), dacă este cazul, cum se
manifestă ele concret în viața clientului și de ce au apărut, care sunt factorii care țin de client

6
care au declanșat sau favorizat apariția problemelor (ex. factori de personalitate, un stil rigid de
gândire). Dacă vorbim despre consiliere psihologică, atunci nu este necesar un diagnostic clinic,
ci derulăm în această etapă evaluarea stărilor și nevoilor clientului.
b) Etapa de conceptualizare
Def. Conceptualizarea reprezintă explicația, interpretarea simptomelor clientului și a cauzelor
pentru care acestea au apărut.
Conceptualizarea este realizată pe baza rezultatelor obținute în etapa de diagnostic și
evaluare clinică. Este foarte important ca această conceptualizare 1. să fie acceptată de client ca
fiind adevărată, 2. să explice cauzele simptomelor și 3. să ofere o soluție de tratament. Există o
diferență între conceptualizarea de specialitate, care redă cauzele și explicarea simptomelor în
limbaj științific, accesibil profesioniștilor și conceptualizarea de interfață, oferită clientului, care
explică aceste lucruri în limbaj comun, astfel încât să fie înțeleasă și acceptată. În toate școlile de
psihoterapie există conceptualizări ale problemelor psihologice; conținutul lor diferă însă în
funcție de orientarea teoretică (dinamic-psihanalitică, umanistă, cognitiv-comportamentală),
după cum vom vedea în secțiunea următoare. Spre exemplu, o conceptualizare de tip cognitiv-
comportamental ar putea suna în felul următor: “stările depresive (simptome) pe care le ai au
apărut datorită felului în care ai interpretat unele evenimente negative de viață (cauza), cum ar fi
faptul că ai divorțat, ți-am pierdut locul de muncă, te-ai certat cu familia”.
c) Etapa de intervenție psihologică
În această etapă are loc psihoterapia/consilierea psihologică propriu-zisă. Pe baza
conceptualizării, psihologul folosește diverse tehnici pentru a rezolva problemele clientului. El
va utiliza acele tehnici care pot să modifice cauzele simptomelor. Spre exemplu, dacă un
simptom ca starea emoțională de depresie a apărut datorită unui stil pesimist și rigid de gândire,
terapeutul va încerca, în etapa de intervenție, să modifice acest stil de gândire al clientului.
d) Relația terapeutică
Aceasta se referă la legătura dintre terapeut și client, la relația inter-umană dintre cei doi.
O relație terapeutică bună cuprinde, de regulă, în toate formele de psihoterapie, următoarele
elemente:
- Empatie: terapeutul trebuie să exprime empatie față de client. Empatie înseamnă să
înțelegi ce simte și ce gândește celălalt, să vezi lucrurile din perspectiva lui, fără să te
identifici totuși cu el. De exemplu, un terapeut empatic, atunci când un client
mărturisește că este copleșit de probleme, ar putea spune ceva de genul “înțeleg că îți
este foarte greu”. Un terapeut mai puțin empatic ar putea spune, în schimb, „sunt alții
care au probleme și mai mari”. În primul exemplu, terapeutul înțelege faptul că, din
perspectiva clientului, problemele lui sunt foarte serioase, în timp ce în exemplul
următor vede lucrurile din afară, fără să înțeleagă cum se văd ele din postura
clientului. Pacienții au mai multă încredere în terapeuții empatici tocmai pentru că se
simt înțeleși și cred că există o probabilitate mai mare să fie ajutați.

7
 - Acceptare necondiționată. Aceasta se referă la faptul că terapeutul îl acceptă pe
client așa cum este el ca om, fără să îl judece, fără să îi pună etichete (ex. leneș,
răsfățat), chiar dacă nu este de acord cu toate comportamentele sale. De exemplu,
dacă un terapeut lucrează cu un client care are o dependență de droguri, sigur că
terapeutul nu este de acord cu consumul abuziv de substanțe. Pe de altă parte, îl va
accepta pe client ca persoană, îl va considera un om ca și alții, imperfect, dar nu mai
bun sau mai rău.
- Congruență. Aceasta se referă la similaritatea dintre ceea ce gândește terapeutul și
felul în care comunică cu clientul. Cu alte cuvinte, la sinceritatea terapeutului față de
client. În acest sens, dacă terapeutul este, de exemplu, nemulțumit din cauza unui
comportament al clientului, cum ar fi faptul că întârzie la ședințe, atunci ar trebui să
exprime acest lucru, desigur, într-o manieră empatică, non-agresivă (ex. „faptul că ai
întârziat mă pune în încurcătură pentru că nu știu cum să îmi reorganizez
programul”).
Toate formele de psihoterapie cuprind aceste componente: diagnostic și evaluare clinică,
conceptualizare, tehnici de intervenție, derulate pe fondul unei relații terapeutice. Formele de
psihoterapie diferă între ele mai ales în ceea ce privește formularea conceptualizării și implicit,
alegerea tehnicilor de intervenție, după cum vom vedea mai târziu.
Faptul că intervențiile au această structură comună, generează niște factori comuni ce
explică parțial succesul intervențiilor psihologice. Unii cercetători (ex. Lambert și colab., 2002)
susțin că acești factori comuni sunt foarte importanți pentru succesul intervențiilor psihologice.
Ponderea factorilor importanți în succesul terapiei este ilustrată în figura de mai jos:

Factori personali Relația terapeutică

Efectul placebo Tehnicile specifice de intervenție

Figura 1. Ponderea factorilor în succesul terapiei (după Lambert și colab., 2002)

Astfel, calitatea relației terapeutice asigură 30% din succesul terapiei, iar tehnicile
specifice de intervenție 15%. Așteptările clientului că problemele sale se vor ameliora reprezintă
de fapt efectul placebo (vezi mai jos) și acesta asigură 15% din succesul terapiei. Un factor

8
foarte important, ce explică 40% din succesul terapiei, este reprezentat de caracteristicile
personale ale clientului: cât este de motivat, ce calități are, dacă are susținerea familiei, etc. De
altfel, cercetările au arătat că terapeuții preferă să lucreze cu persoane care sunt tinere,
atrăgătoare, inteligente, cu status social ridicat, cu suport social crescut. Însă asta nu înseamnă
că intervențiile psihologice funcționează doar în cazul persoanelor care dețin aceste
caracteristici.
Așadar, ne spun aceste date că tehnicile de intervenție, care explică 15% din succesul
terapiei, ar putea fi practic scoase din intervenție fără a pierde foarte mult? Nicidecum, pentru că
factorii responsabili de succesul terapiei se influențează reciproc. Astfel, dacă folosesc ca
terapeut tehnici adecvate de intervenție, este mai probabil să am o mai bună relație terapeutică
cu clientul, tocmai pentru că acesta observă un progres și este, în consecință, mai motivat și mai
implicat în terapie. La fel, dacă avem o bună relație terapeutică, este mai probabil ca tehnicile de
intervenție să fie mai de succes, datorită motivației și implicării clientului. Astfel, dacă
„scoatem” tehnicile de intervenție, pierdem și relația terapeutică, pierdem și încrederea
clientului în succesul intervenției (efectul placebo, vezi mai jos).

3.3. Eficiența intervențiilor psihologice – intervențiile psihologice validate

științific

Pentru că toate abordările terapeutice includ acești factori comuni, putem spune că sunt la
fel de eficiente? Nu, pentru că la această întrebare trebuie să răspundă studiile științifice.
Psihoterapia presupune costuri ridicate, mai ales din punct de vedere financiar și implică, la fel
ca medicina, multe aspecte etice, în sensul în care riscurile sunt mari iar siguranța clienților este
prioritară. Astfel, o bună intervenție trebuie să fie eficientă, adică să conducă la o îmbunătățire
semnificativă a stării clientului, să coste cât mai puțin și să nu facă rău. Luând aceste aspecte în
considerare, instituțiile responsabile cu finanțarea serviciilor medicale (psihoterapia fiind
inclusă) din SUA și Marea Britanie au susținut, începând din anii ’70, validarea intervențiilor
psihologice prin studii științifice riguroase.
Ce înseamnă intervenții psihologice validate științific?
În primul rând, putem spune despre o intervenție psihologică, de tip psihoterapie sau
consiliere, că este validată (= susținută, argumentată) științific dacă există mai multe studii,
cercetări care să arate că intervenția este eficientă – adică la cei care primesc intervenția se
reduc semnificativ simptomele în comparație cu cei care nu primesc intervenția. Să ne
imaginăm că un cercetător are o teorie: marțipanul verde crește nivelul de fericire. El vrea sa
testeze această teorie și hotărăște să fabrice bomboane cu marțipan verde și să examineze
efectul lor. Cei din clasa voastră sunteți împărțiți în două grupe: 1. Grupa X care primește
bomboane cu marțipan verde și 2. Grupa Y care nu primește nimic. Apoi măsurăm nivelul de
fericire și dacă constatăm că grupa X este mai fericită decât grupa Y, înseamnă că bomboanele
cu marțipan verde sunt eficiente pentru creșterea nivelului de fericire. Felul în care se testează
eficiența intervențiilor psihologice este detaliat in secțiunea Experimente. Astfel, dacă un grup

9
de persoane care suferă de o anumită problemă psihologică (ex. depresie) participă la ședințe de
psihoterapie și un alt grup de persoane care suferă de aceeași problemă nu participă, vom spune
că psihoterapia este eficientă dacă cei care au participat la psihoterapie se simt semnificativ mai
bine decât cei care nu au participat. Asta înseamnă că intervenția a fost eficientă. Faptul că se
dovedește că tehnicile de intervenție folosite de o anumită școală de psihoterapie sunt eficiente
poartă numele de validare a pachetului de intervenție.
După cum menționam anterior, diferitele abordări/școli de psihoterapie folosesc tehnici
diferite de intervenție pentru că pornesc de la conceptualizări (=explicații) diferite ale cauzelor
pentru care apar problemele. De exemplu, terapia cognitiv-comportamentală susține că
problemele emoționale (ex. depresie, anxietate – frică) sunt cauzate de gândurile distorsionate,
negative pe care le avem atunci când ne confruntăm cu unele evenimente negative de viață. În
schimb, psihanaliza pornește de la ideea că problemele emoționale sunt de fapt exprimarea unor
conflicte și probleme din copilărie. Terapeutul care practică psihoterapie cognitiv-
comportamentală va folosi tehnici de intervenție care să modifice gândurile distorsionate,
negative pentru că acestea sunt considerate cauza problemelor emoționale. Pe de altă parte, cei
care practică psihanaliza vor folosi tehnici de intervenție prin care să se rezolve/conștientizeze
problemele din copilărie, pentru că se consideră că acestea sunt de fapt cauza de producere a
problemelor emoționale. Să presupunem că pachetele de intervenție (tehnicile) ale ambelor
abordări se dovedesc a fi eficiente. Putem spune atunci că terapia cognitiv-comportamentală și
psihanaliza sunt în egală măsură validate științific? Nu, pentru că nu este suficient ca pachetul
de intervenție să se dovedească a fi eficient, trebuie să arătăm, tot prin studii științifice, că și
teoria din spatele pachetului este adevărată (David și Montgomery, 2011). În exemplul de mai
sus, studiile ar trebui să arate în ce măsură gândurile disorsionate, negative respectiv conflictele
din copilărie reprezintă într-adevăr cauze ale problemelor emoționale.
Astfel, spunem despre o intervenție psihologică că este validată științific dacă:
- Există studii care arată că este eficientă, adică pachetul de intervenție reușește să
rezolve problemele psihologice ale clienților
- Există studii care arată că teoria pe baza căreia a fost conceput pachetului de
intervenție este adevărată – adică pachetul funcționeză datorită motivelor pentru care
susține teoria că ar trebui să funcționeze
Dacă știm că pachetul de intervenție este eficient, de ce ne interesează și dacă teoria pe
baza căreia este construit este adevărată? Cu alte cuvinte, de ce este important să știm nu doar
că o intervenție funcționează, ci și de ce funcționează?
Amintindu-ne exemplul cu grupele X și Y și cu bomboanele de mai sus, dacă ne gândim
bine, vom ajunge la concluzia că nu știm de fapt dacă nivelul de fericire a crescut în grupul X
pentru că au primit tocmai bomboane cu marțipan verde. Având în vedere faptul că grupul Y nu
a primit nimic, este posibil ca cei din grupul X să fi fost mai fericiți pentru că au primit ceva,
nu bomboanele acestea în mod particular. Poate ar fi fost la fel de fericiți dacă primeau
bomboane obișnuite. Deci nu știm care este de fapt factorul care a dus la fericire – bomboanele

10
cu marțipan verde sau faptul că au primit ceva, orice. Pentru a explica mai în amănunt acest
lucru, vom apela la o poveste adevărată (David, 2013).
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, medicul vienez Franz Mesmer a elaborat o teorie care
explica felul în care apar bolile și anume: organismul uman este influențat de stele și planete
prin intermediul unui fluid numit “magnetism animal”. Acest magnetism există în fiecare dintre
noi și în mediul înconjurător iar un exces sau un deficit al magnetismului duce la apariția
bolilor. Acest exces sau deficit de magnetism poate fi tratat cu ajutorul magneților care,
amplasați în apropierea zonelor din corp afectate, puteau “corecta” cantitatea de magnetism din
organism. Ulterior, Mesmer a susținut că el însuși are niște proprietăți magnetice deosebite,
astfel încât, fără ajutorul magneților, doar făcând pase, ca în figura de mai jos, poate influența
magnetismul animal. Procedura aceasta purta numele de mesmerizare.
Mesmer a tratat foarte multe persoane cu această metodă;
peste 20 000 de oameni au fost vindecați sau li s-a diminuat
suferința. Dacă ar fi fost să facem un studiu în care să
comparăm 30 de persoane care primesc intervenția lui
Mesmer cu 30 de persoane care nu primesc nimic, cel mai
probabil că cei care ar fi primit intervenția s-ar fi simțiti mai
bine. Deci, am fi putut spune că intervenția a funcționat.
Dar ar fi funcționat oare datorită corectării excesului sau
deficitului de magnetism animal, așa cum susținea teoria
lui?
Figura 2. „Mesmerizare”
La un moment dat, Mesmer a solicitat ca teoria magnetismului animal să fie recunoscută
ca fiind științifică. Ca urmare a acestei solicitări, Academia Franceză a numit o comisie condusă
de Benjamin Franklin pentru a investiga teoria lui Mesmer. Cercetătorii au procedat în felul
următor: un grup de pacienți au fost mesmerizați de către Mesmer, iar un alt grup a fost indus în
eroare – li s-a spus că au fost mesmerizați, dar, de fapt, nu au fost. Rezultatul interesant a fost că
în ambele grupuri a existat o ameliorare similară a suferinței, dovedindu-se astfel că teoria lui
Mesmer este falsă. Ameliorarea suferinței nu s-a produs deci datorită modificărilor în
magnetismul animal, ci datorită așteptărilor pe care le aveau pacienții despre eficiența
tratamentului. Cu alte cuvinte, pacienții s-au simțit mai bine pentru că au avut încredere, s-au
așteptat ca tratamentul lui Mesmer să funcționeze, ceea ce explică succesul egal al celor două
grupuri. Acest efect se numește efect placebo și este bine-cunoscut în domeniul medical și în
psihologie. Dacă nu efectul placebo, ci mesmerizarea ar fi dus la ameliorarea simptomelor,
atunci aceasta ar fi trebui să se producă doar în grupul care a fost mesmerizat.
Si în domeniul psihoterapiei este important să vedem dacă intervențiile duc la
ameliorarea suferințelor dincolo de efectul placebo. Astfel, atunci când este posibil, ar trebui să
comparăm grupul căruia îi oferim psihoterapie cu un grup care primește o intervenție de tip
placebo (ex. un medicament care nu are efect real, discuții cu pacientul fără un scop precis, nu ca
în psihoterapie unde avem mereu un obiectiv). Altfel nu vom ști dacă rezultatele bune pe care le

11
putem avea cu pacienții se datoreză intervenției noastre specifice sau faptului că am făcut orice
tip de intervenție cu ei.
Faptul că o intervenție psihologică este mai eficientă decât o intervenție placebo nu
valideaza însă teoria decât parțial: știm că este ceva anume legat de intervenția noastră care este
eficient, dincolo de așteptările clientului, dar nu știm dacă acel ceva este reprezentat de ce
considerăm noi, în teorie, că este factorul responsabil. În exemplul cu bomboanele, să zicem că
aflăm că a primi bomboanele cu marțipan verde este mai eficient pentru creșterea nivelului de
fericire decât a primi alte feluri de bomboane. Deci, influența nu este dată doar de efectul
placebo. Pe de altă parte, nici acum nu știm dacă influența asupra fericirii se datorează
marțipanului verde sau altui ingredient. Va trebuie să facem analize mai fine pentru a afla această
informație.
În prezent, abordarea terapeutică cu cea mai mare susținere științifică este cea cognitiv-
comportamentală, dar sunt și alte abordări care s-au dovedit eficiente pentru unele tulburări.
Trebuie de asemenea spus faptul că avem mai multe date care susțin eficiența pachetelor de
intervenție decât validitatea teoriilor.

3.4. Principalele abordări terapeutice/școli de psihoterapie

În cele ce urmează, vom prezenta principalele trei abordări în psihoterapie: perspectiva
psihanalitică, cea umanist-experiențială și perspectiva cognitiv-comportamentală.

3.4.1. Abordarea psihanalitică

Abordarea psihanalitică a fost introdusă de către Sigmund Freud, medic psihiatru care a
revoluționat domeniul prin faptul că a încercat să explice cauzele psihologice ale bolilor psihice
și rolul pe care inconștientul îl joacă în viața psihică a individului. La vremea respectivă,
abordarea era una inovativă, iar lucrările sale au exercitat o mare influență; totuși, multe din
asumpțiile teoriilor sale s-au dovedit greu de demonstrat prin metode științifice.
Potrivit perspectivei psihanalitice, psihicul are o structură pe trei niveluri: Id (inconștient),
Ego (eu, conștient) și Superego (Supra-eu, normele morale și sociale învățate), după cum apare
în figura de mai jos:

SUPEREGO

REALITATE
EGO

- Acte ratate 12
ID
- Vise
- Simptome clinice
Figura 3. Structura psihicului uman în abordarea psihanalitică (după David, 2013)
Id-ul este psihicul inconștient, care conține pulsiuni (= tendințe, impulsuri, dorințe)
înnăscute. În abordarea lui Freud, acestea sunt sexuale și agresive. Id-ul este guvernal de
principiul plăcerii și tinde să se exprime plenar la nivelul ego-ului. Cu alte cuvinte, id-ul este o
parte din psihicul uman de care nu suntem conștienți (nu știm că este acolo, nu îl putem controla,
chiar dacă efectele lui se manifestă), care vrea să obțină plăcere imediată și face presiuni în acest
sens asupra ego-ului.
Ego-ul este partea conștientă a psihicului nostru, care se formează în contact cu realitatea
și constrângerile ei. Când ne naștem, avem doar id. Pe măsură ce creștem, începem să
conștientizăm lucrurile din jurul nostru și să învățăm că realitatea funcționează după anumite
reguli și constrângeri. De exemplu, nu primim mâncare chiar atunci când vrem, ci atunci când
cineva ne oferă. Se formează astfel eu-ul, care înțelege că realitatea nu este doar despre noi și
dorințele noastre. Când id-ul exercită presiuni asupra eu-ului, eu-ul resimte o stare de anxietate.
Superego-ul este reprezentat de interiorizarea normelor morale și sociale și se formează
mai târziu. Acesta exercită la rândul lui presiuni asupra ego-ului de a se comporta după anumite
standarde. Ca o glumă, dacă ar fi să ne imaginăm un dialog între cele trei componente, ar suna în
felul următor. Id-ul spune: vreau acum! Ego-ul răspunde: nu chiar acum, trebuie să vedem ce și
când putem obține. SuperEgo-ul adaugă: nu este corect să vrei asta, nu e moral/acceptabil.
Ego-ul este astfel prins între presiuni atât din partea id-ul, a superego-ului, cât și a
realității. Pentru că aceste presiuni sunt prea mari, ego-ul apelează la mecanisme de
apărare/defensive, pentru a bloca conștientizarea lor. Astfel, ego-ul nu este conștient de
presiunile id-ului, nu știe că acestea sunt acolo, dar ele își exercită în continuare influența și se
manifestă în vise, acte ratate (spui sau faci ceva neintenționat, dar care poate semnala o dorință
sau nevoie ascunsă), stări de anxietate. Ca și cum folosim o oală sub presiune dar aburii tind
mereu să iasă la suprafață.
În psihanaliză, se consideră că orice problemă din prezentul pacientului este determinată
de conflicte nerezolvate din prima copilărie, adică de pulsiuni de la nivel de id care au fost
blocate de către ego și supraego. Aceste pulsiuni, blocate prin mecanisme defensive încă din
prima copilărie se manifestă și în prezent datorită faptului că situația curentă seamănă, în
anumite aspecte esențiale, cu situația din trecut, când s-a format conflictul între id și ego (de ex.,
o pacientă manifestă anxietate ridicată când soțul ei pleacă de acasă, pentru că, deși nu își dă
seama, a existat o perioadă în copilărie când tatăl ei pleca de acasă des și în mod imprevizibil,
astfel încât ea rămânea cu temerea că tatăl nu se va mai întoarce). Scopul terapiei este să
descopere natura conflictului din prima copilărie, astfel încât acesta să devină conștient la nivel
de ego. Conștientizarea conflictului duce la vindecare, pentru că pacientul este acum un adult,
care are la dispoziție mai multe strategii eficiente, mai adaptative decât mecanismele defensive.

13
 Cum face un psihanalist pentru a aduce conflictul pacientului în conștient? Există mai
multe strategii prin care se presupune că putem aduce conținutul inconștient la suprafață:
- Asociații libere: pacientul stă întins pe canapea și terapeutul îi indică să spună tot ce îi
trece prin minte, fără nici un fel de constrângere.
- Analiza viselor: terapeutul interpretează conținutul viselor pacientului pentru că se
presupune că visele exprimă tematici, pulsiuni inconștiente. Astfel, terapeutul
încearcă să găsească legături între conținutul viselor, problemele actuale ale
pacientului și conflictul din copilărie.
- Interpretări: terapeutul face legături între probleme care se exprimă în prezent în viața
pacientului și conflictul din copilărie și le comunică pacientului (ex. “Faptul că ai
insistat să fii tu cel care ține prezentarea seamănă cu situația din trecut în care învățai
multe poezii pentru a nu-ți dezamăgi părinții”).
- Relația terapeutică: în psihanaliză, se presupune că pacientul va retrăi în relație cu
terapeutul experiențele emoționale pe care le-a trăit cu persoane semnificative din
copilărie. Acest fenomen se numește transfer. Terapeutul va adopta față de pacient o
atitudine neutră, binevoitoare și se va exprima față de pacient dintr-o poziție de
autoritate. Astfel, pacientul va asimila acest lucru cu relația pe care a avut-o cu
părinții lui și va proiecta conflictele inconștiente din copilărie în relație cu terapeutul
(ex. se va supăra dacă terapeutul anulează o întâlnire pentru că va asimila acest lucru
cu întâmplări din copilărie în care părinții promiteau ceva după care nu se țineau de
cuvânt). Această proiecție a conflictelor din trecut în relația terapeutică se numește
nevroză de transfer. Este rolul terapeutului de a-l face pe pacient conștient de acest
lucru, fapt care duce la vindecare, atunci când pacientul este pregătit.
Derularea tehnicilor de intervenție descrise mai sus poate să dureze uneori foarte mult
timp, pentru că se presupune că toate aceste procese de conștientizare a conflictelor trecute
trebuie să urmeze ritmul pacientului; dacă terapeutul forțează această conștientizare prea repede,
pacientul poate răspunde printr-o altă reacție defensivă și procesul de vindecare poate stagna. În
psihanaliza clasică, freudiană, terapia poate dura astfel ani de zile. În abordările mai noi, care
pornesc din psihanaliză (numite abordări psihodinamice), terapia este mai structurată, are scopuri
mai bine definite și durează, de regulă, mai puțin.
Este psihanaliza o abordare validată științific?
Sunt puține studii care să fi investigat într-o manieră riguroasă eficiența abordării
psihanalitice clasice. Abordările mai noi, psihodinamice, au fost investigate într-o mai mare
măsură și s-au dovedit eficiente în tratarea anumitor probleme psihologice (ex. depresie). Teoria
din spatele intervenției a rămas, însă, greu de testat experimental, pentru că majoritatea
constructelor la care apelează psihanaliza (ex. pulsiuni, conflict din copilărie) sunt imprecis
definite și greu de măsurat. De exemplu, un terapeut ar putea interpreta problema X din viața
pacientului ca fiind legată de conflictul din copilărie Y. Alt terapeut ar putea spune însă că are
legătură cu conflictul Z. Și nu avem nici un test, nici o metodă științifică pentru a putea spune
care interpretare este adevărată.

14
 3.4.2. Abordarea umanist – experiențială
Această abordare își are orginile în mișcarea umanistă din psihologie, care a apărut în SUA,
în anii 50 – 60, cei mai importanți reprezentanți fiind Abraham Maslow și Carl Rogers. În
această abordare, se pleacă de la ideea că omul este în esență bun, că la baza personalității
noastre stau niște forțe pozitive înnăscute, care luptă pentru fericire și auto-împlinire. Aceste
forțe pozitive sunt însă de multe ori blocate prin faptul că mediul din jur, începând cu familia,
continuând cu mediul social, ne impune anumite condiții de valorizare – condiții, standarde pe
care trebuie să le îndeplinim pentru a fi plăcuți și acceptați de ceilalți. A fi în relații bune cu
ceilalți este o nevoie umană fundamentală, astfel încât, de foarte devreme, individul va
interioriza (va crede în ele) condițiile de valorizare impuse. De exemplu, vom învăța că, pentru a
fi iubiți de ceilalți, trebuie să fim performanți la școală, să avem un statut social ridicat, să le
facem pe plac celor din jur, sau, dimpotrivă, să avem mereu ultimul cuvânt, să ne impunem.
Interiorizarea acestor condiții de valorizare are efecte negative: se va crea o discrepanță între
sinele real (cel înnăscut, care are o tendință naturală de crește, de a se dezvolta pozitiv) și sinele
ideal (care ar rezulta din împlinirea condițiilor de valorizare – acest lucru nu este însă pe de-a
întregul posibil, așa ca sinele ideal rămâne ceva de neatins, acest lucru generând suferință).
Discrepanța dintre sinele real și sinele ideal este, în abordarea umanistă, cauza tulburărilor
psihice. Abordarea umanistă este în contradicție cu psihanaliza din punctul de vedere al naturii
umane; în psihanaliză, tendențele naturale înnăscute, id-ul, erau marcate de impulsuri sexuale și
agresive, nepotrivite pentru adaptarea la realitate iar ego-ul, prin interiorizarea constrângerilor
realității, avea rolul de a corecta aceste pulsiuni. În schimb, umaniștii consideră că tendințele
naturale ale omului sunt pozitive, iar realitatea este ceea ce “strică” potențialul uman de devenire.
Scopul terapiilor umaniste este acela de a sparge condițiile de valorizare, lăsând astfel
forțele pozitive, înnăscute să domine viața psihică a pacientului. Slăbind presiunile impuse de
urmărirea sinelui ideal (cum ar trebui să fiu și nu sunt), sinele real s-ar dezvolta, ar ajunge să își
împlinească potențialul. Cum procedează terapeuții umaniști pentru a atinge acest scop?
Cea mai reprezentativă dintre abordările umanist-experiențiale este aceea a lui Carl
Rogers, numită terapie centrată pe client. În această formă de terapie, pacientul este încurajat să
își exprime emoțiile și dorințele în mod autentic, fără a simți presiunea condițiilor de valorizare.
Astfel, va ajunge în contact cu sinele real, care va găsi singur răspunsul la rezolvarea
problemelor sale din prezent. Așadar, în terapia centrată pe client, terapeutul nu îi spune
clientului ce ar trebui să facă, ci creează doar cadrul în care sinele real al pacientului se va
manifesta, iar forțele pozitive astfel eliberate îi vor ghida alegerile. Terapeutul crează acest cadru
prin intermediul relației terapeutice, care este caracterizată prin acceptare necondiționată,
empatie și congruență (elemente descrise în secțiunea anterioară). De altfel, celelalte forme de
terapie au împrumutat de la umaniști aceste componente ale relației terapeutice. Spre deosebire
de alte abordări însă (ex. cognitiv-comportamentală), în terapiile umaniste se consideră că a
structura relația terapeutică după aceste principii nu este numai necesar, ci și suficient. Cu alte
cuvinte, prin exprimarea empatiei, a acceptării necondiționate și a congruenței, terapeutul crează
un cadru în care pacientul se simte înțeles, prețuit așa cum este el, fapt care în sine va duce la
exprimarea (eliberarea) sinelui real. Principalele tehnici de intervenție devin reflectările

15
empatice, prin care terapeutul transmite pacientului că a înțeles esența a ceea ce vroia clientul să
exprime. De exemplu, să urmărim dialogul de mai jos:
Pacient: Am obosit...Toată lumea vrea așa mult de la mine. Toți vin la mine cu întrebări,
de parcă eu aș avea toate soluțiile. Toți cred că le pot rezolva problemele, dar sunt la fel de
speriat ca și ei.
Terapeut: Înțeleg că te simți ca un copil, pus să fie căpitan de vas în mijlocul furtunii.
Pacient: Exact! Mereu m-au pus căpitan, și atunci când nu eram pregătit.
În acest exemplu, reiese cum reflectarea empatică a terapeutului (analogia cu un copil pus
să conducă un vapor) surprinde, în esență, trăirea emoțională a pacientului, faptul că se simte
copleșit de situație și anxios, ca un copil care are de îndeplinit o responsabilitate prea mare
pentru vârsta lui.

Știați că?
Există un program online care simulează reflectarea empatică a ceea ce spune clientul?
Programul se numește Eliza, a fost dezvoltat în anii 60 de către informaticianul Joseph
Weizenbaum și a fost construit astfel încât să aproximeze felul în care se fac reflectări
empatice în terapia centrată pe client. Încercați și voi să vorbiți cu Eliza pe Internet:
http://psych.fullerton.edu/mbirnbaum/psych101/Eliza.htm

Este abordarea umanist-experiențială validată științific?

Studiile care au investigat eficiența acestor forme de terapie au dus la rezultate
inconcludente: în unele cazuri s-a constatat că duc la ameliorări ale problemelor pacienților
comparabil cu efectul placebo, iar alte date susțin că sunt la fel de eficiente ca alte forme de
terapie cu eficiență dovedită (ex. terapia cognitiv-comportamentală). Așadar, sunt mai bune decât
absența intervenției, dar nu este clar dacă au un efect specific, dincolo de efectul placebo, generat
(în principiu) de orice tip de intervenție. De asemenea, deși studiile au arătat că relația
terapeutică este importantă pentru succesul terapiei, avem și date care arată că efectul este invers,
adică pacienții care progresează și au succes în terapie dezvoltă o legătură mai puternică cu
terapeuții lor. De asemenea, și aici, ca în cazul psihanalizei, unele concepte sunt greu de definit și
măsurat. De exemplu, sine real, sine ideal, actualizarea sinelui – de unde știm că cineva trăiește
autentic, și-a atins potențialul maxim, etc? Putem specula, desigur, dar nu avem metode
științifice pentru a ne da seama (Lilienfeld și colab., 2011).

3.4.3. Abordarea cognitiv-comportamentală

16
 Abordarea cognitiv-comportamentală (engl. cognitive-behavior therapy; CBT) a fost
dezvoltată în SUA, în anii 60-70 și de atunci a prins tot mai mult teren, devenind foarte populară
și printre terapeuții practicieni, dar și în mediul universitar și știință. Cei care sunt considerați
fondatorii abordării cognitiv-comportamentale sunt Albert Ellis și Aaron Beck. La vremea în
care aceștia au formulat principiile CBT, abordarea dominantă în psihoterapie era încă
psihanaliza. Ei au constatat însă în practica lor cu pacienții că ceea ce îi face pe oameni de fapt să
simtă emoții negative și să se comporte nepotrivit este felul în care ei gândesc, felul în care
interpretează ceea ce li se întâmplă. Astfel, pentru a vindeca majoritatea tulburărilor psihice,
trebuie să schimbăm ceea ce oamenii gândesc. Sigur că felul în care gândim este influențat de ce
am trăit în copilărie, însă, spre deosebire de psihanaliză, în terapia cognitiv-comportamentală nu
este necesar să descoperim neapărat sursa care a format modul nostru de gândire, ci să încercăm
direct să îl schimbăm. Pe lângă tehnicile menite să schimbe modul în care oamenii gândesc, se
folosesc și tehnici comportamentale (de aici și numele), desprinse din abordarea behavioristă,
care se centrează pe tehnici de modificare a comportamentelor observabile și măsurabile și
tehnici de intervențiile la nivelul reacțiilor psihifiziologice/biologice ale organismului (ex.
tehnici de relaxare).
Principiile terapiei cognitiv-comportamentale pot fi formulate în modul următor (David,
2013):
1. Problemele psihice sunt răspunsuri dezadaptative (care ne împiedică funcționarea
normală) învățate, susținute de cogniții disfuncționale (= gânduri care nu ne ajută).
2. Cognițiile, gândurile disfuncționale sunt cauzate de factori genetici și de mediu -
întâmplări din copilărie, dar nu numai.
3. Modalitatea cea mai bună de a rezolva problemele psihice este reprezentată de
schimbarea cognițiilor/gândirii disfuncționale.
4. Cognițiile/gândurile disfuncționale pot fi identificate și schimbate în terapie, iar acest
proces presupune implicare și efort din partea clientului.
Felul în care gândirea influențează ceea ce simțim este redat în modelul ABC (Beck,
1976; Ellis, 1994).

B
A Descrieri Inferenţe Evaluări C
Stimul / Consecinţe:
Eveniment activator: Emoţii
Comportamente
Psihofiziologice

Figura 4. Modelul ABC (după David, 2013)

17
A. Evenimentul activator se referă la ceea ce ni se întâmplă la un moment dat. De obicei,
evenimentele activatoare sunt situații de viață (ex. un prieten nu îmi răspunde la telefon,
am luat o notă proastă, plouă în ziua în care plănuiam să merg la piscină).
B. Cognițiile (engl. beliefs) sunt gânduri despre, interpretări pe care le fac în legătură cu
semnificația evenimentelor activatoare. Ele se interpun între A și C – consecințele
emoționale, comportamentale și psihofiziologice. Astfel, reacțiile mele emoționale sunt
cauzate nu de ceea ce mi se întâmplă, ci de felul în care interpretez ceea ce mi s-a
întâmplat. Sunt trei tipuri de cogniții: descrieri, inferențe și evaluări.
Descrierile sunt gânduri care redau ceea ce s-a întâmplat (evenimentul activator),
din perspectiva mea. De exemplu, gândul că prietenul meu nu a răspuns la telefon este o
descriere.
Semnificația acestor descrieri este apoi judecată prin inferențe – gânduri care trec
dincolo de conținutul descrierii, care presupun (inferă) ceea ce s-a întâmplat de fapt și
care nu reiese în mod evident din descriere. Față de gândul descriptiv că prietenul nu a
răspuns la telefon, eu pot extrage mai multe tipuri de inferențe: “nu vrea să vorbească cu
mine”, „a uitat telefonul în modul silențios”, „nu poate vorbi tocmai acum”, etc. Aceste
inferențe pot fi corecte sau greșite. Unii dintre noi au tendința de a face inferențe în
general cu conținut negativ, chiar dacă uneori acestea sunt greșite, neconforme cu
realitatea (ex. tendința de a interpreta situațiile ambigue, cum este faptul că cineva nu ne-
a răspuns la telefon, într-un mod negativ, ca situații de respingere, de multe ori nefiind
deloc așa). Unii terapeuți cognitiv-comportamentali (ex. Aaron Beck) ar încerca să
corecteze aceste inferențe greșite, distorsionate. Alți terapeuți (ex. Albert Ellis) susțin
însă că, pentru generarea răspunsului emoțional, esențiale sunt nu inferențele, ci altă
categorie de cogniții, evaluările.
Evaluările se referă la semnificația pe care o dau evenimentului care s-a
întâmplat, presupunând că inferențele sunt adevărate. În exemplul de mai sus, să
presupunem că inferența pe care am făcut-o, că prietenul meu nu vrea să vorbească cu
mine, este adevărată. Emoția pe care o voi avea este dată nu de inferență, ci de cum
interpretez eu acest lucru, faptul că prietenul nu vrea să îmi vorbească. Dacă, față de
această inferență, voi avea o evaluare de genul “nu pot suporta așa ceva”, atunci voi trăi o
emoție intensă de furie; dacă voi avea o evaluare de genul „e groaznic, ce mă fac”, atunci
probabil emoția va fi de anxietate puternică. Dar dacă am o evaluare de tipul „nu îmi
convine că nu vrea să vorbim, dar pot accepta”, voi avea probabil o emoție de
dezamăgire, dar nu foarte intensă. Ellis susține că emoțiile deosebit de intense,
distructive, care apar în tulburările psihice (ex. deprimare, panică, furie) sunt cauzate de
evaluări disfuncționale. El susține că sunt patru tipuri de evaluări care generează emoții
distructive: formularea dorințelor în termeni de trebuie cu necesitate (ex. trebuie ca
prietenul meu să îmi răspundă când îl sun și nu pot accepta dacă nu face așa),
catastrofarea, tendința de a vedea lucrurile negative ca pe o tragedie (ex. este groaznic
dacă nu răspunde), toleranța scăzută la frustrare, ideea că nu pot tolera ceea ce mi se
întâmplă și evaluarea globală în termeni negativi a propriei persoane (ex. sunt

18
 incompetent, prost), a celorlalți (ex. ei sunt incompetenți, proști, răi) sau a lumii (ex.
lumea e rea și nedreaptă). Aceste evaluări se numesc în literatură cogniții iraționale.
C. Consecințele - acestea sunt consecințe emoționale (ex. furie, deprimare),
comportamente asociate (ex. ridic tonul când sunt furios, mă închid în casă când sunt
deprimat) și consecințe psihofiziologice, reacții ale organismului care însoțesc trăirea
emoțională (ex. îmi crește tensiunea când sunt furios, mă simt lipsit de energie când sunt
deprimat). Consecințele sunt adaptative, sănătoase atunci când sunt proporționale cu
situația și ne ajută să îi facem față. De exemplu, dacă luăm o notă proastă este firesc să
fim dezamăgiți, iar asta ne va motiva să muncim mai mult data viitoare. Dacă însă în loc
de dezamăgire noi trăim deprimare intensă, atunci odată că suferim prea mult în raport cu
ceea ce s-a întâmplat, apoi că, deprimați fiind, nu vom avea energie să ne apucăm din nou
de lucru. Emoțiile sănătoase, chiar dacă negative, vin din faptul că avem gânduri de tip
evaluare adaptative și flexibile, în timp de emoțiile nesănătoase vin din gânduri de tip
evaluare dezadaptative și rigide (cogniții iraționale).

Cum intervin terapeuții cognitiv-comportamentali?

Problemele psihice, sunt, în abordarea cognitiv-comportamentală, cauzate de cogniții
disfuncționale, nesănătoase. Astfel, trebuie să schimbăm acest mod de gândire apelând la:
- Tehnici de restructurare cognitivă - încercăm să schimbăm cognițiile
disfuncționale cu unele funcționale. Putem face asta în mai multe moduri. De
exemplu, când clientul menționeză o astfel de cogniție, îl întrebăm pe ce se bazează,
de unde știe că este adevărată, ce dovezi pro și contra cogniției are (ex. ce dovezi ai
că nu te plac colegii tăi?, de unde știi asta? etc.). Putem de asemenea să întrebăm dacă
o cogniție este logică sau nu și dacă ne ajută cu ceva. Prin astfel de tehnici, clientul își
dă seama că modul în care gândește nu este unul adaptativ și realist. Această
conștientizare nu este suficientă pentru schimbarea modului de gândire. Pentru asta
este nevoie de exercițiu – pacientul primește sarcini pentru acasă ce presupun
exersarea unui nou stil de gândire, mai adaptativ și mai realist.
- Tehnici comportamentale – identificăm care sunt comportamentele problematice ale
clientului (ex. evită situațiile în care îi este frică că va eșua, are un comportament
agresiv față de colegi) și încercăm să le modificăm.
- Tehnici biologice – tehnici prin care încercăm să calmăm reacțiile psihofiziologice
ale organismului ce însoțesc emoțiile (ex. tehnici de relaxare, prin care reducem
pulsul și ritmul cardiac ridicat ce apar în reacțiile de frică, anxietate)

Este abordarea cognitiv-comportamentală validată științific?

Abordarea cognitiv-comportamentală este abordarea terapeutică cu cel mai mare suport
științific, adică există numeroase studii care au arătat faptul că este eficientă pentru o serie de
tulburări psihice (ex. depresie, tulburări de anxietate), bucurându-se în același timp și de mai
mult suport științific în ceea ce privește teoria. Sunt astfel multe studii care au demonstrat faptul

19
că felul în care gândim influențează ceea ce simțim (emoțiile pe care le avem) în situații negative
sau stresante, precum și studii care arată că schimbarea felului de a gândi ca urmare a
psihoterapiei duce la reducerea simptomelor.
Experimente

1. Un studiu clinic controlat

În anul 2004, o echipă de cercetători americani (Treatment for Adolescents With Depression
Study Team, 2004) a publicat un studiu foarte important care se referea la testarea eficienței mai
multor forme de terapie pentru adolescenții care suferă de depresie. Felul în care a fost planificat
acest studiu ilustrează principiile pe care le-am discutat în legătură cu validarea științifică a
intervențiilor psihologice. Studiile ca cel descris mai jos se numesc studii clinice controlate.
Ce s-a urmărit?
Cercetătorii au vrut să vadă care este cea mai eficientă (care reduce simptomele depresive) și
cea mai sigură (cu cele mai mici efecte secundare) intervenție pentru adolescenții cu depresie.
La momentul respectiv, se știa faptul că terapia cognitiv-comportamentală și medicația
antidepresivă erau ambele intervenții eficiente. Nu se știa însă ce se întâmplă dacă le combinăm:
este mai bine sau intervenția combinată este la fel de eficientă ca fiecare intervenție luată
separat?
Cum s-a derulat studiul?
Pentru a testa eficiența intervențiilor, au fost selectați 439 de adolescenți care sufereau de
depresie. Pentru a stabili dacă într-adevăr au depresie, psihologii și psihiatrii le-au adresat
anumite întrebări specifice, în cadrul a ceea ce se numește interviu clinic. Cei 439 de adolescenți
selectați pentru studiu (toți cu depresie) au fost împărțiri apoi la întâmplare în patru grupe:
- Grupul care primește terapie cognitiv-comportamentală
- Grupul care primește medicație (Prozac)
- Grupul care primește combinația dintre terapie cognitiv-comportamentală și medicație
- Grupul placebo, care primeau tablete ce nu conțineau substanțele folosite în
medicamentele pentru depresie (adică nu conțineau substanțe active)
Când facem un astfel de studiu, este important să împărțim participanții în grupe aleator, la
întâmplare (ca și cum am da cu zarul). De ce? Pentru a ne asigura că grupele nu diferă între ele
încă de la început, astfel încât să fim siguri că diferențele pe care le vedem la sfârșit se datorează
diferențelor dintre intervenții, nu altor factori. Dacă alegem un criteriu pe baza căruia să
împărțim participanții în grupe (ex. fetele în grupul A și băieții în grupul B), dacă vedem
diferențe între grupe la sfârșitul intervenției, nu vom ști dacă se datorează faptului că intervențiile
funcționează diferit sau faptului că grupele erau din start diferite (ex. fete sau băieți).
De ce au inclus cercetătorii și un grup placebo? Tocmai pentru a vedea dacă ceea ce este
important, ce funcționează în reducerea depresiei, este dat de intervenții, nu doar de așteptările
participanților în ceea ce privește succesul tratamentului (adică efectul placebo).
Care au fost rezultatele studiului?
Rezultatele studiului au arătat că cea mai eficientă intervenție și cea mai sigură pentru
adolescenții cu depresie este combinația dintre terapia cognitiv-comportamentală și medicație.

Rezumat
Atunci când vor să testeze eficiența intervențiilor pentru diferite tulburări psihice, cercetătorii
apelează la anumite tipuri de studii numite______________________________. În studiul
exemplificat mai sus, cercetării au vrut sa vadă care din următoarele tipuri de intervenții este mai

20
eficient în tratarea depresiei la adolescenți :
_____________________________________________________________________________
Rezultatele studiului au arătat că cea mai eficientă intervenție este ________________________.

2. Experiment: gândurile cauzează emoții

În domeniul psihopatologiei și psihoterapiei, se fac și studii care își propun să investigheze
adevărul teoriilor din spatele intervențiilor psihologice. De exemplu, de unde știm că gândurile
disfuncționale chiar duc la emoții intense, nesănătoase? Un astfel de studiu (Cramer și Fong,
1991) a vrut să testeze chiar ideea potrivit căreia gândurile evaluative (care se referă la cum
intepretez semnificația unui eveniment pentru mine) disfuncționale, nesănătoase cauzează, în
situații negative, emoții negative mai intense decât gândurile evaluative funcționale, sănătoase.
Cum au procedat cercetătorii?
Cercetătorii au realizat acest studiu folosind ca participanți studenți de la facultatea de
psihologie. Pentru a răspunde la întrebarea studiului, au fost parcurși următorii pași:
1. Au fost măsurate emoțiile trăite de participanți înainte de începerea experimentului, cu
ajutorul chestionarelor
2. Participanții au fost împărțiți aleator în trei grupe: a. grupa a care a trebuit să se uite la o
fotografie cu un peisaj. b. Grupa b care trebuia să își închipuie următorul scenariu: sunteți la
ziua prietenului/prietenei voastre și vă lasă singuri, nu vă bagă în seamă. Apoi participanții
trebuiau să repete în minte gânduri evaluative disfuncționale (ex. este groaznic, nu suport). c.
Grupa c care trebuia să își închipuie același scenariu, doar că apoi participanții erau rugați să își
repete în minte gânduri evaluative funcționale (ex. este rău, dar nu groaznic, pot tolera situația
chiar dacă nu îmi place).
3. Au fost din nou măsurate emoțiile, cu ajutorul chestionarelor.
Ce au arătat rezultatele?
Rezultatele au arătat că persoanele care își imaginează evenimentul negativ împreună cu
gândurile disfuncționale simt mai multe emoții intense și negative (ex. furie, deprimare) decât cei
care își repetă gânduri funcționale. Astfel, concluzia este că emoțiile diferite sunt cauzate de
gânduri diferite, chiar dacă sunt legate de același eveniment. Astfel, chiar dacă ni se întâmplă un
eveniment negativ, pentru a simți mai puține emoții intense și negative, ar trebui să gândim într-
un mod funcțional, sănătos, să nu supraestimăm importanța evenimentului respectiv.

3.Experiment: comparația socială influențează gândurile paranoide

Multe studii recente încearcă să vadă felul în care se poate ajunge de la procese psihice
normale la psihopatologie, în ideea în care procesele psihice considerate patologice se regăsesc
într-o formă atenuată și la persoanele sănătoase. De exemplu, un studiu (Freeman și colab., 2014)
a vrut să testeze dacă modul în care oamenii se evaluează prin raportare la ceilalți afectează
frecvența gândurilor paranoide (inferențe distorsionate, legate de ideea că oamenii au ceva cu
tine, te urmăresc, te critică, te persecută). Ideile paranoide, atunci când sunt ciudate, frecvente și
imposibil de contrazis, se întâlnesc mai ales la persoanele care suferă de tulburări psihice severe,
cum este schizofrenia. Idei paranoide mai comune și mai puțin persistente se întâlnesc însă și la
persoanele care nu suferă de o tulburare psihică.
Cum au procedat cercetătorii?
Cercetătorii au recrutat 60 de persoane prin intermediul unui anunț radio. Pentru a
răspunde la întrebarea studiului, au fost parcurși următorii pași:

21
1. A fost evaluată printr-un chestionar tendința generală a participanților de a avea gânduri
paranoide (cât de des crezi că ceilalți au ceva împotriva ta).
2. Participanții, care urmau să fie expuși la 2 situații, au fost distribuiți aleator în două grupe.
În prima grupă participanții au fost expuși întâi situației 1 și apoi situației 2, iar în cea de-a
grupă ordinea prezentării situațiilor a fost inversată (situația 2 a fost prezentata prima).
Cercetătorii au făcut asta pentru ca ordinea prezentării situațiilor să nu influențeze rezultatele. În
ambele situații, participanții au fost imersați într-un mediu de realitate virtuală care simula o
călătorie cu metroul. Cercetătorii s-au asigurat că în ambele situații participanții sunt expuși unor
scenarii identice din toate punctele de vedere, variind un singur aspect. Astfel, în situația 1
participanților li s-a proiectat scenariul astfel încât aceștia să se afle la aceeași înălțime cu
avatarele (=personajele) din realitate virtuală, în vreme ce în cea de-a doua situație participanților
li s-a proiectat scenariul astfel încât aceștia să fie cu 25 de cm mai jos decât avatarele.
3. Au fost evaluate gândurile paranoide, precum și statutul social perceput - modul în care
persoanele se percep prin raportare la ceilalți (ex., inferior(oară)/superior(oară), mai slab(ă)/mai
puternic(ă)) - după fiecare situație, cu ajutorul unor chestionare.
Ce au arătat rezultatele?
Rezultatele au arătat că:
a) reducerea înălțimii în situații sociale crește frecvența gândurilor paranoide.
b) atunci când se află la o înălțime mai mică decât ceilalți, persoanele tind să se perceapă
mai negativ (statut social mai scăzut) decât în situațiile în care se află la aceeași
înălțime cu ceilalți. Dacă ar fi să raportăm acest rezultat la viața de zi cu zi, am spune
că nu e bine să stai jos când cei din jurul tău stau în picioare, pentru că te vei găsi într-
o postură de inferioritate 
c) creșterea frecvenței gândurilor paranoide de la o situație la alta a fost
explicată/prezisă de modificările observate la nivelul statutului social perceput. Adică
este mai probabil să am gânduri paranoide atunci când mă simt în inferioritate față de
ceilalți.
Rezultatele nu au fost influențate de ordinea în care au fost prezentate situațiile (nu au
existat diferențe între cele două grupe).

*Realitatea virtuală este o tehnologie care permite imersia (intrarea, integrarea) într-un mediu
creat pe calculator, dar care este interactiv, răspunzând comenzilor utilizatorului. Mediile de
realitate virtuală sunt folosite în prezent și în studiile legate de psihopatologie și psihoterapie
pentru că permit simularea unor medii relavante pentru participanți (ex. situații sociale, zbor cu
avionul). Un exemplu de mediu virtual este prezentat în figura de mai jos.

22
Figura 5. Mediu de realitate virtuală pentru frica de înălțime

Rezumat
Psihopatologia se referă la acele boli/tulburări care au la bază cauze și/sau tablouri clinice
(formate din semne și simptome) preponderent psihologice. Astfel, în sfera psihopatologiei intră
în primul rând tulburările psihice clasice (ex. depresie, anxietate, schizofrenie), dar și tulburările
psihice cauzate de condiții medicale sau uz de substanțe sau tulburările care au la bază cauze
psihologice, dar care se manifestă preponderent somatic (ex. tulburări psihosomatice). Bolile
psihice sunt clasificate de către sisteme internaționale care cuprind, pentru fiecare tulburare,
criterii de diagnostic specifice. Nu orice problemă psihologică poate fi clasificată ca boală
psihică; pentru a considera că cineva suferă de o boală psihică, aceasta trebuie să cauzeze stres
și/sau disabilitate (să afecteze funcționarea individului). Bolile psihice sunt clasificate pe baza
unor sisteme internaționale de diagnostic. Diagnosticarea bolilor psihice se face folosind
interviuri clinice structurate, chestionare și teste psihologice, analiza istoriei de viață a
pacientului, a fiselor medicale (dacă este cazul), discuții cu membrii familiei.
Intervențiile psihologice sunt utile atât în cazul persoanelor care suferă de tulburări/boli
psihice (atunci intervenția poartă numele de psihoterapie) cât și în cazul persoanelor care au
simptome sub-clinice, sau doresc să se dezvolte personal (caz în care intervenția se numește
consiliere psihologică). Există multe orientări, școli de psihoterapie/consiliere psihologică, care
diferă între ele în ceea ce privește explicarea problemelor psihologice prin cauze diferite. Totuși,
există o structură comună a intervențiilor psihologice: etapa de diagnostic și evaluare clinică,
conceptualizarea clinică, aplicarea unor tehnici de intervenție, relația terapeutică. Această
structură comună a intervențiilor face ca succesul intervențiilor să fie explicat în parte de factori
comuni cum sunt relația terapeutică sau efectul placebo. Nu putem face însă abstracție de
efectului aplicării tehnicilor de intervenție (care sunt specifice fiecărei abordări).

23
 Pentru a avea încredere în eficiența intervențiilor psihologice, acestea trebuie să fie
validate științific, adică să avem studii care să fi dovedit că sunt eficiente și sigure și studii care
să fi arătat că teoriile pe baza cărora au fost construite intervențiile sunt adevărate. Este important
să știm și de ce intervențiile funcționează pentru a diferenția efectul intervențiilor de efectul
placebo (așteptările clienților cu privire la succesul terapiei) și pentru a ști unde este cel mai
important să intervenim. Validarea intervențiilor psihologice este un proces continuu, mereu se
adaugă date noi la susținerea științifică a unui tratament. În prezent, abordarea terapeutică cu cea
mai mare susținere științifică este terapia cognitiv-comportamentală.
Abordările/școlile de psihoterapie diferă între ele prin faptul că asumă cauze diferite ale
tulburărilor/bolilor psihice. Abordarea psihanalitică presupune că sursa problemelor psihologice
este reprezentată de conflicte nerezolvate din prima copilărie, iar scopul terapiei este ca pacientul
să conștientizeze aceste conflicte și astfel acestea să nu mai influențeze viața pacientului și
relațiile cu cei din jur. Abordarea umanistă presupune că sursa problemelor psihologice este
reprezentată de condițiile de valorizare – condiții pe care mediul le impune asupra sinelui pentru
a fi iubit și apreciat. Omul încearcă, prin interiorizarea condițiilor de valorizare, să devină un sine
ideal, iar discrepanța dintre acesta și sinele real poate duce la psihopatologie. În abordarea
cognitiv-comportamentală, cauza problemelor psihologice este gândirea disfuncțională,
nesănătoasă. Terapia pornește de la modelul ABC, unde A reprezentă evenimentele activatoare,
B reprezintă cognițiile, iar C consecințele emoționale, comportamentale și
psihofiziologice/biologice. Astfel, nu evenimentele de viață ne determină emoțiile, ci felul în
care interpretăm aceste emoții. Cognițiile se împart în descrieri, inferențe și evaluări, iar
terapeuții încearcă să le modifice, pentru a schimba consecințele dezadaptative (emoții negative
și intense, comportamente nepotrivite, reacții biologice foarte intense). De asemenea, în terapia
cognitiv-comportamentală se folosesc și tehnici comportamentale și de intervenție la nivel
psihofiziologic/biologic. Datele pe care le avem arată faptul că terapia cognitiv-comportamentală
este eficientă în cazul a numeroase tulburări și că teoria are, de asemenea, susținere științifică.

Cercetătorii au vrut să vadă dacă gândurile _________________ duc la

emoții_________________. Pentru asta, au împărțit participanții în 3 grupe: grupa a,
care________________________, grupa b care________________________si grupa c
care________________________. Rezultatele au arătat că cei din grupa a au un nivel mai
___________de emoții intense și negative decât cei din grupa _____________.

Exerciții clasă

Pentru aceste exerciții, va trebui să vă împărțiti în grupe de câte 4.

1.Unul dintre voi va fi pacientul care merge la psihanalist. Povestește un vis pe care l-ai avut
recent, pe care ți-l amintești și care te-a marcat. Voi, ceilalți trei, veți fi terapeuți. Fiecare are
dreptul să îi adreseze pacientului câte două întrebări suplimentare despre vis. Apoi, veți scrie
fiecare în caiet câte o interpretare – ce ar putea însemna visul respectiv? Ar putea fi legat de ceva
ce pacientul își dorește, de ceva ce i-a lipsit în copilărie, despre relația cu părinții lui sau cu
prietenii, etc.. Scrieți această interpretare fără să comunicați între voi. După ce terminați,
confruntați interpretările și răspundeți la întrebări: 1. Seamană interpretările voastre? 2. Dacă da,

24
care este elementul comun pe care l-ați identificat? 3. Dacă nu, pe ce elemente diferite din vis v-
ați focalizat? 4. Pentru pacient: cu care interpretare ești de acord (dacă)?

Instrucțiuni pentru profesor: scopul acestui exercițiu este ca elevii să vadă că

interpretările pe care le facem despre viața psihică a celorlalți (ex. vise) pot fi foarte subiective și
diferite, pentru că fiecare ne concentrăm pe aspecte diferite din situație. De exemplu, dacă cineva
are un vis cum că este blocat pe malul unui râu și nu are cum să treacă pe partea cealaltă, asta ar
putea fi interpretat în mai multe moduri: de exemplu, că reprezintă o situație de blocaj, neputință,
disperare sau o situație în care îți dorești mai mult decât poți avea. Scopul nu este ca elevii să
ofere o interpretare care să fie corectă sau plauzibilă din punct de vedere psihanalitic, ci să
descopere faptul că aceste interpretări pot fi de multe ori subiective.

2. Avem următorul eveniment activator (A): verișoara mea nu m-a invitat la ziua de naștere.
Acest eveniment este trăit de trei persoane: Mara, Alexandra și Marius. Față de această
situație, Maia are o emoție de furie, Alexandra o emoție de ușurare, chiar bucurie, iar Marius are
o emoție de supărare, deprimare (C). Pentru fiecare caz, gândiți-vă la ce gânduri ar fi putut fi
prezente la B astfel încât să apară emoții diferite la C. Voi ce ați gândi într-o situație similară și
ce emoții ați avea?

Instrucțiuni pentru profesor: scopul acestui exercițiu este de a sublinia ideea că nu

evenimentele de viață, ci gândurile determină reacțiile noastre emoționale. Pentru a trăi furie,
Mara putea gândi ceva de genul “ vroiam să mă duc, trebuia să mă invite, este inacceptabil, nu
tolerez”, Alexandra ceva de genul “bine că nu m-a chemat, aveam alte planuri și era greu să
refuz”, iar Marius ceva de genul “vroiam să mă invite, nu mă apreciază, sunt plictisitor”.

3. Acum vom exersa terapia cognitiv-comportamentală

Completați fiecare câte un model ABC.
A: scrieți despre o situație negativă cu care v-ați confruntat recent și în care ați avut o reacție
emoțională ce vi s-a părut exagerată. Ca să vă fie mai ușor, găsiți o situație punctuală, nu una
foarte complicată (ex. am primit o notă proastă, m-am certat cu colegul de bancă, nu ceva
complicat, ca divorțul părinților sau o despărțire recentă).
C: descrieți ce emoții ați trăit în această situație. Deși C este după B în model, este mai ușor dacă
începeți cu identificarea emoției.
B: ce gânduri ați avut astfel încât să apară emoția descrisă la C. Pot fi gânduri de tip inferențe sau
evaluări, sau ambele.
Cum ar fi trebuit să gândiți astfel încât să aveți o altă emoție? Ajutați-vă între voi să găsiți
moduri mai sănătoase de gândire. Când ajungeți la un gând sănătos, notați-l și țineți-l minte
pentru viitor 
Instrucțiuni pentru profesor: scopul exercițiului este de a-i familiariza pe elevi cu ideea că ceea
ce gândim determină emoțiile pe care le avem. Este important ca la A elevii să descrie un
eveniment activator, nu o inferență. De exemplu, “colegul nu m-a băgat în seamă” ar fi o
inferență, evenimentul activator ar fi ceva de genul “nu a răspuns când l-am întrebat ceva”. Este
o eroare frecventă, pe care o fac și studenții. Când se întâmplă, este o bună ocazie de a le atrage
elevilor atenția tocmai asupra faptului că noi reacționăm nu la evenimente, ci la felul în care le
interpretăm. La C, să urmăriți pe cât posibil ca elevii să descrie emoții (ex. furie, anxietate,
supărare, vinovăție), nu gânduri. De exemplu, “m-am simțit respins” nu este o emoție, ci o

25
inferență (am interpretat ce a făcut cineva ca respingere față de mine). La B, ar fi bine ca elevii
să facă diferența între inferențe și evaluări și să scrie despre ambele tipuri de gânduri. Poate fi
însă dificil pentru ei să vadă relaționarea dintre ele (ex. față de inferența am fost respins, să vadă
care sunt evaluările: formularea dorințelor în termeni de trebuie, catastrofare, etc). Nu insistați,
important e să identifice ambele tipuri de cogniții.

4. Doi dintre voi sunteți cercetători în domeniul psihologiei, propuneți un nou tip de terapie
și vreți să aflați răspunsul la următoarea întrebare: este eficientă noua terapie pentru a
trata pacienții cu probleme psihice de tip depresiv? Cum ați testa acest lucru?
- Ce pacienți ați include în studiu?
- Câte grupe de pacienți ați include în studiu? De ce?
- De unde ați ști că terapia voastră este eficientă?
- Ați încerca să testați și teoria din spatele terapiei voastre? Cum?
Ceilalți 2 sunteți membrii unei comisii care va decide dacă studiul va beneficia de finanțare sau
nu. Cercetătorii, voi trebuie să prezentați planul studiului către membrii comisiei, care vă vor
pune întrebări și vor decide dacă vă finanțează sau nu, în funcție de corectitudinea studiilor
propuse. Nu trebuie să vă focalizați, nici cercetătorii, nici membrii comisiei, pe cât de corectă sau
plauzibilă pare intervenția, ci pe modul în care este propusă testarea acesteia.
Instrucțiuni pentru profesor: scopul acestui exercițiu este ca elevii să înțeleagă în ce constă
metoda științifică în testarea unei intervenții psihologice. Elevii ar trebui să urmeze principiile
prezentate în cadrul capitolului și în secțiunea Experimente. Nu este necesar ca elevii să propună
cu adevărat un studiu fezabil sau să inventeze o terapie bazată pe o teorie plauzibilă. Pot propune
terapia cu bomboane, muzică trance sau altceva, important e să exprime principiile validării
științifice a intervențiilor psihologice. Să acordați o atenție sporită efectului placebo – s-au gândit
elevii la a diferenția efectul terapiei de efectul placebo? Aduceți în discuție acest lucru.

Evaluare

Întrebări (un singur răspuns corect)

1. Subiectul uman poate să fie analizat în patru componente majore. La ce se referă
componenta subiectiv –emoțională?
a) La situația negativă de viață în care apare emoția
b) La gândurile pe care le avem
c) La ceea ce simțim/experiențiem
d) La felul în care ne comportăm
RC: c

2.Boala psihică reprezintă:

a. Orice deviație de la sănătatea psihică
b. Se referă la probleme subclinice
c. O deviație de la sănătate psihică, asociată cu stres și disabilitate
d. O boală care se manifestă prin simptome fizice
RC: c

26
3. Din ce este format tabloul clinic al bolii?
a. Din semne și simptome
b. Din agenți cauzali
c. Din reacții ale organismului la acțiunea agenților cauzali
d. Toate variantele de mai sus
RC: a

4. Simptomele sunt diferite de semnele bolii pentru că:

a. Apar mai devreme
b. Sunt subiective, știm că există pentru că ne spune pacientul
c. Sunt obiective, le vede toată lumea
d. Simptomele reprezintă a cauză a semnelor
RC: b

5. Tulburările psihice clasice au simptome predominant psihologice și cauze:

a. Predominant psihologice
b. Predominant biologice/somatice
c. Predominant non-psihologice
d. Exclusiv biologice
RC: a

6. Există tulburări psihice datorate unor condiţii medicale?

a. Nu
b. Da
c. Doar dacă condițiile medicale implică abuz de substanțe
d. Nu se știe
RC: b

7. Spre deosebire de Antichitate și Evul Mediu, în prezent, se consideră că bolile psihice au

cauze:
a. Necunoscute
b. Spirituale
c. Naturale
d. Religioase
RC: c

8. Diferența dintre psihoterapie și consiliere psihologică este că:

a. Psihoterapia se adresează persoanelor cu tulburări clinice iar consilierea se
practică în scop de optimizare și dezoltare personală
b. Consilierea se adresează persoanelor cu tulburări clinice iar psihoterapia se
practică în scop de optimizare și dezoltare personală

27
 c. Nu există diferențe
d. Psihoterapia este practicată doar de medici
RC: a

9. Ne pot ajuta intervențiile psihologice dacă nu avem o problemă de psihopatologie, de

intensitate clinică?
a. Nu
b. Da
c. Doar dacă au existat la un moment dat probleme de psihopatologie
d. Doar dacă apelăm la un psihiatru
RC: b

10. Care dintre următoarele reprezintă un motiv pentru care oamenii care au nevoie nu
primesc uneori intervenții psihologice?
a. Stigma asociată bolilor psihice (teama de a nu fi considerat “nebun”)
b. Faptul că psihologii nu doresc sa îi ajute pe cei cu probleme psihice sau
emoționale
c. Majoritatea oamenilor cu probleme psihice sau emoționale nu pot fi ajutați
d. Toate cele de mai sus
RC: a

11. De ce uneori oamenii nu își dau seama că suferă de o problemă psihică și cred ca au o
problemă medicală?
a. Pentru că problema lor psihică se manifestă mai ales emoțional
b. Pentru că problema lor este una ce are cauze medicale
c. Pentru că problema lor psihică are simptome predominant fizice
d. Aceasta situație nu poate exista
RC: c

12. Vorbim de psihoterapie/consiliere psihologică individuală atunci când:

a. Intervenția se adresează simultan mai multor indivizi
b. Intervenția are loc cu un singur individ odată
c. Intervenția are loc online
d. Intervenția se adresează unui cuplu
RC: b

13. Care dintre următoarele afirmații sunt adevărate:

a. Psihoterapia poate fi adresată simultan mai multor indivizi
b. Psihoterapia se poate realiza doar dacă pacientul este așezat pe canapea
c. Psihoterapia presupune întotdeauna prezența mai multor indivizi simultan
d. Psihoterapia nu poate contribui la rezolvarea problemelor de cuplu

28
 RC: a

14. Factorii comuni ai intervențiilor psihologice:

a. Sunt valabili doar pentru intervențiile individuale
b. Sunt diferiți de la o formă de terapie la alta
c. Nu apar în toate tipurile de intervenție terapeutică
d. Sunt prezenți în toate tipurile de intervenție terapeutică
RC: d

15. În etapa de diagnostic și evaluare clinică:

a. Facem conceptualizarea cazului
b. Aplicăm tehnicile de intervenție
c. Încercăm să ne dăm seama ce probleme are clientul
d. Nu facem ceva specific
RC: c

16. Explicarea simptomelor și a cauzelor pentru care au apărut în limbaj comun, accesibil țin
de:
a. Conceptualizarea de interfață
b. Conceptualizarea de specialitate
c. Procesul de diagnosticare
d. Consiliere psihologică exclusiv
RC: a

17. Care din următoarele este o caracteristică a unei bune conceptualizări?

a. Să fie formulată într-un limbaj complex
b. Să fie făcută înaintea etapei de diagnostic și evaluare clinică
c. Să explice cauzele pentru care au apărut problemele
d. Să nu îi fie comunicată pacientului
RC: c

18. În etapa de intervenție psihologică:

a. Încercăm să ne dăm seama care sunt problemele clientului
b. Aplicăm tehnicile de intervenție
c. Testăm eficiență terapiei
d. Contracarăm efectul placebo
RC: b

19. Relația terapeutică se referă la relația dintre:

a. Terapeut și client
b. Terapeut și alți terapeuți

29
 c. O relație de prietenie
d. Relația dintre partenerii dintr-un cuplu
RC: a

20. Relația terapeutică cuprinde următparele elemente:

a. Empatie, acceptare necondiționată, congruență
b. Empatie, acceptare necondiționată, confruntare
c. Empatie, prietenie, acceptare necondiționată
d. Empatie, condiții de valorizare, amabilitate
RC: a

21. Un client spune “sunt copleșit de tristețe”. Care dintre următoarele replici ale terapeutului
ar exprima empatie?
a. Nu ai de ce să fii trist
b. Sunt alții mai triști ca tine
c. Înțeleg că te simți foarte trist
d. Nu e normal să fii trist
RC: c

22. Faptul că îl accepți pe client, așa cum este el ca om, fără să îi pui etichete se numește:
a. Empatie
b. Acceptare necondiționată
c. Congruență
d. Conceptualizare
RC: b

23. Dacă terapeutul îl acceptă necondiționat pe client, înseamnă că este de acord cu toate
comportamentele acestuia?
a. Da, necondiționat
b. Nu, comportamentele pot fi problematice
c. Da, pentru că altfel nu va manifesta empatie
d. Nu, pentru că terapeutul este într-o relație de autoritate cu clientul
RC: b

24. Formele de psihoterapie diferă între ele mai ales în ceea ce privește:
a. Relația terapeutică
b. Conceptualizare și tehnicile de intervenție
c. Exprimarea empatiei
d. Etapa de diagnostic și evaluare
RC: b

30
25. Care dintre afirmațiile de mai jos este adevărată?
a. Tot ce contează pentru succesul terapiei este efectul placebo
b. Relația terapeutică nu este importantă pentru succesul terapiei
c. Tehnicile de intervenție nu contează pentru succesul terapiei
d. Dacă avem o bună relație terapeutică, este mai probabil ca tehnicile de intervenție
să fie mai de succes
RC: d

26. Ce înseamnă că o intervenție psihologică este validată științific?

a. Funcționează la fel de bine pentru toți pacienții
b. Sunt studii științifice care arată că este eficientă
c. Nu a fost testată până acum
d. Toți psihologii sunt de părere că funcționează
RC: b

27. Pentru a fi considerată validată științific, trebuie să știm și de ce funcționează o

intervenție?
a. Nu, ajunge să știm că funcționeză
b. Da, trebuie să cunoaștem cauza pentru care funcționează
c. În unele cazuri nu ne interesează
d. Doar atunci când intervenția nu este eficientă
RC: b

28. Abordarea terapeutică cu cel mai ridicat suport științific este în prezent:
a. Abordarea cognitiv-comportamentală
b. Psihanaliza
c. Abordarea umanist – experiențială
d. Nici una din cele de mai sus
RC: a

29. Efectul placebo se referă la:

a. Efectul specific al intervenției
b. Așteptările clientului referioare la succesul intervenției
c. Efectele pe care le au substanțele din medicamente
d. Cauzele bolilor psihice
RC: b

30. Efectul specific al unei intervenții psihologice, dacă este prezent:

a. Contribuie la eficiența intervenției, dincolo de efectul placebo
b. Este identic cu efectul placebo
c. Nu este necesar

31
 d. De obicei nu apare
RC: a

31. Cele trei nivelur ale psihicului în abordarea psihanalitică sunt:

a. Id, ego, superego
b. Id, Ego, simptome fizice
c. Id, ego, mecanisme defensive
d. Sine real și sine ideal
RC: a

32. În abordarea psihanalitică, când ne naștem avem doar:

a. Ego
b. Id
c. Superego
d. Toate 3
RC: b

33. În abordarea psihanalitică id-ul de guvernat de principiul:

a. Realității
b. Plăcerii
c. Normelor morale și sociale
d. Acceptării necondiționate
RC: b

34. Sursa problemelor psihice în abordarea psihanalitică este reprezentată de:

a. Conflictele nerezolvate din copilărie
b. Gândurile din prezent
c. Condițiile de valorizare
d. Prezența inconștientului în viața psihică
RC: a

35. Faptul că doi psihanaliști ar putea da interpretări diferite ale cauzelor pentru care se
manifestă aceeași problemă psihică ar putea însemna că:
a. Conceptele nu sunt suficient de bine definite
b. Există un conflict între terapeuți
c. Nu există literatură în domeniu
d. Nu este posibil acest caz
RC: a

36. La ce se referă fenomenul de transfer în relația terapeutică?

a. La principiul acceptării necondiționate

32
 b. La faptul că pacientul va retrăi în relație cu terapeutul experiențele emoționale pe
care le-a trăit cu persoane semnificative din copilărie
c. La faptul că terapeutul va retrăi în relație cu pacientul experiențele emoționale pe
care le-a trăit cu persoane semnificative din copilărie
d. La faptul că există o colaborare între terapeut și client
RC: b

37. În abordarea umanistă, la baza personalității umane, stau:

a. Pulsiuni inconștiente
b. Gânduri dezadaptative
c. Condiții de valorizare
d. Forțe pozitive, ce duc la auto-împlinire
RC: d

38. Ce trebuie să facem pentru a vindeca problemele psihice, în abordarea umanistă?

a. Să le adresăm în mod direct
b. Să impunem și mai multe condiții de valorizare
c. Să-l ajutăm pe pacient să atingă sinele ideal
d. Să în acceptăm necondiționat pe pacient, astfel încât forțele pozitive să îl ajute să
se dezvolte
RC: d

39. Sinele ideal se dezvoltă ca urmare a:

a. Internalizării condițiilor de valorizare
b. Presiunilor sinelui real
c. Forțelor pozitive care stau la baza personalității
d. Congruenței manifestate în relația terapeutică
RC: a

40. În abordarea cognitiv-comportamentală, cauza problemelor psihice este reprezentată de:

a. Felul în care oamenii gândesc despre lucrurile care li se întâmplă
b. Pulsiuni inconștiente
c. Eveniment negative de viață
d. Traume din prima copilărie
RC: a

41. În momentul acesta mă simt trist. Un terapeut cognitiv-comportamental ar explica asta

prin faptul că:
a. Emoțiile nu pot fi explicate
b. Am avut un gând care m-a făcut să fiu trist
c. S-a întâmplat ceva care m-a facut să fiu trist

33
 d. O relație din prezent seamănă cu una din copilărie
RC: b

42. Căsuța C (consecințe) din modelul ABC, cuprinde:

a. Evenimente de viață
b. Gânduri despre evenimentele de viață
c. Emoții și comportamente
d. Nici o variantă dintre cele de mai sus
RC: c

43. În studiul TADS, autorii și-au propus să vadă dacă:

a. Combinația dintre terapie cognitiv-comportamentală și medicație este mai
eficientă decât fiecare intervenție luată separat
b. Combinația dintre terapie cognitiv-comportamentală și medicație este posibil de
realizat
c. Există intervenții eficiente pentru depresie la adolescenți
d. Există depresie în rândul adolescenților
RC: a

44. Studiul TADS a inclus și un grup placebo pentru că:

a. Este obligatoriu ca orice studiu să includă un astfel de grup
b. Autorii au vrut să vadă dacă efectul intervențiilor diferă de efectul pe care îl au
așteptările participanților referitoare la succesul tratamentului
c. Un tratament placebo este mai ușor de administrat
d. Nici una din variantele de mai sus
RC: b

45. Grupul placebo inclus în studiul TADS a primit:

a. Terapie cognitiv-comportamentală
b. Medicație antidepresivă (Prozac)
c. Combinația terapie-medicație
d. Tablete care nu conțineau substanțe cu efect antidepresiv
RC: d

46. Rezultatele studiului TADS au arătat că:

a. Psihoterapia este mai eficientă decât medicația în tratarea depresiei la adolescenți
b. Combinația dintre terapie și medicație este cea mai eficientă în tratarea depresiei
la adolescenți
c. Depresia la adolescenți nu poate fi tratată
d. Depresia nu apare la adolescenți
RC: b

47. Studiul lui Cramer și Fong și-a propus să vadă:

a. În ce măsură oamenii trăiesc emoții negative atunci când se confruntă cu un
eveniment negativ

34
 b. Dacă, la confruntarea cu un eveniment negativ, emoțiile diferă în funcție de tipul
gândurilor pe care le avem
c. Dacă, la confruntarea cu un eveniment negativ, oamenii pot de fapt să fie fericiți
d. Felul în care oamenii își amintesc experiențe negative din trecut
RC: b

48. Rezultatele experimentului derulat de Cramer și Fong au arătat că:

a. Oamenii au emoții pozitive atunci când se confruntă cu evenimente negative
b. Atunci când se confruntă cu evenimente pozitive, oamenii care au gânduri
disfuncționale, nesănătoase au emoții negative mai intense decât cei care au
gânduri funcționale
c. Atunci când se confruntă cu evenimente negative, oamenii care au gânduri
disfuncționale, nesănătoase au emoții negative mai intense decât cei care au
gânduri funcționale
d. Indiferent de tipul de gânduri, oamenii au aceleași emoții la confruntarea cu
evenimente negative de viață
RC: c

49. Conform studiului lui Freeman și colab., este mai probabil să am gânduri paranoide dacă:
a. Sunt într-o postură de superioritate față de ceilalți
b. Sunt într-o postură de egalitate cu ceilalți
c. Sunt într-o postură de inferioritate față de ceilalți
d. Toate variantele de mai sus
RC: c
50. Studiul realizat de Freeman și colab., arată că:
a ) frecvența gândurilor paranoide crește în situații în care indiviii se percep în
inferioritate
b) gândurile paranoide se întâlnesc la doar la persoane cu tulburări psihice severe
c) toată lumea are gânduri paranoide, indiferent de situație
d) gândurile paranoide nu răspund la psihoterapie
RC: a

Referinţe

Beck, A.T. (1976). Cognitive therapy and the emotional disorders. New York: International
Universities Press.
Cramer, D., & Fong, J. (1991). Effect of rational and irrational beliefs on intensity and
‘‘inappropriateness’’ of feelings: A test of rational-emotive theory. Cognitive Therapy and
Research, 4, 319–329.
David, D. (2013). Psihologie clinică și psihoterapie. Fundamente. Ediția a 2-a, Polirom, Iași.

35
David, D. și Montgomery, G. H. (2011). The Scientific Status of Psychotherapies: A New
Evaluative Framework for Evidence-Based Psychosocial Interventions. Clinical Psychology:
Science and Practice, 18, 89-99.
Ellis, A. (1994). Reason and emotion in psychotherapy (re. ed.). Secaucus, NJ: Birch Lane.
Freeman, D., Evans, N., Lister, R., Antley, A., Dunn, G., și Slater, M. (2014). Height, social
comparison, and paranoia: an immersive virtual reality experimental study. Psychiatry Research,
218(3), 348-352.
Lambert, M. J. și Barley, D. E. (2002). Research summary on the therapeutic relationship and
psychotherapy outcome. În Norcross, J. (Coord), Psychotherapy relationships that work:
Therapist contributions and responsiveness to patients, Oxford University Press, New York, pp.
17 – 32.
Lilienfeld, S. O., Lynn, S. J., Namy, L. L., & Woolf, N. J. (2011). Psychology: from inquiry to
understanding. Pearson Education, Boston, MA.
Treatment for Adolescents With Depression Study Team (2004). Fluoxetine, cognitive-
behavioral therapy, and their combination for adolescents with depression: Treatment for
Adolescents With Depression Study (TADS) randomized controlled trial. The Journal of the
American Medical Association 292, 807–820.

36